Apelul. Examen Teoretic Si Practic

BIBLIOGRAFIE

TRATATE . MONOGRAFII. CURSURI.

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de procedură penală și codul de procedură anterior- prezenatre comparativă, Ed. Politică, București, 1969

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Explicații teoretice ale Codului de proc. pen. român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, București 1976

[NUME_REDACTAT], Procedură penală. Parte specială, vol. II, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1997

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal. Tratat, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1988

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, vol. II, Ed. Euro-Trading, Bucureșto 1992

[NUME_REDACTAT], Tratat de drept procesual penal, București, Ed. [NUME_REDACTAT], 2002

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Drepr procesuale penal, Practică judiciară. Teste grilă, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2003

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Partea specială. Tratat, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2004

[NUME_REDACTAT], Tratat de procedură penală. Parte generală, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2008

[NUME_REDACTAT], Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2010

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Apelul penal, Ed. Șansa, București, 1994

[NUME_REDACTAT] Silvia, [NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2004

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2011

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, vol. III, [NUME_REDACTAT] Cluj, 1946

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, vol. IV, [NUME_REDACTAT], Cluj, 1948

[NUME_REDACTAT] „Drept procesual penal”, Ediția revizuită, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2002

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Apelul și recursul în procesul penal, Ed. Juridică, București, 2003

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT],, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia „[NUME_REDACTAT]”, București, 1924-1927, vol. V

[NUME_REDACTAT]. Grigore, [NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1996

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Drept procesual penal. Parte specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1998

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007

[NUME_REDACTAT] Ștefan, [NUME_REDACTAT] Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2003

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

[NUME_REDACTAT], Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1999

Articole, studii, lucrări.

[NUME_REDACTAT], Ed. C.H. Beck, 2005

[NUME_REDACTAT], Cod procedură penală și legile conexe, ed. a VI-a, Ed. C.H. Beck, actualizat în 15.05.2012

[NUME_REDACTAT], Codul penal și legile conexe, ed. a VI-a, Ed. C.H. Beck, actualizat în 20.04.2012

[NUME_REDACTAT], decizia nr. 190/2008 cu privire la constituționalitatea art. 362 alin. (1) lit. a, teza a II-a, publicată în [NUME_REDACTAT] al României nr. 213 din 20 martie 2008

Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în [NUME_REDACTAT], Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005 cu modificările și completările ulterioare

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Hotărârea nr. 387/2005 a [NUME_REDACTAT] al Magistraturii, publicată în [NUME_REDACTAT], Partea I, nr. 958 din 28.10.2005, cu modificările și completările ulterioare

CULEGERI, JURISPRUDENȚĂ.

[NUME_REDACTAT], Efectul extensiv al recursului și limitele sale, în [NUME_REDACTAT] de Drept, nr. 6, 1969

[NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 1, 1970

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], nr. 9/1995, unele probleme ivite în practica judiciară cu privire la declanșarea apelului și a recursului și la competența procurorului ierarhic superior

[NUME_REDACTAT] Silvia, [NUME_REDACTAT], Revista de Drept penal, nr. 2/2003, hotărâri penale supuse apelului

Tribunalul județean Galați, [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 9, 1970,

Tribunalul județean Iași, [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 3, 1976

Tribunalul județean Iași, [NUME_REDACTAT] de Drept nr.1, 1975

Tribunalul județean Alba, [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 7, 1976

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Drept nr nr. 5, 1977

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 10, 1975

[NUME_REDACTAT] București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, cu note de [NUME_REDACTAT], Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1992

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Efectul devolutiv al recursului și limitele sale, în [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 2, 1974

Curtea de [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] nr. 12, 1995

Curtea de [NUME_REDACTAT], Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, cu note de [NUME_REDACTAT], Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1998

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 1993-1997, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1999

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2000

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, semestrul I/1999, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2000

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. [NUME_REDACTAT]. București, 2000

[NUME_REDACTAT] de Justiție, Buletinul jurisprudenței, Culegerea de decizii pe anul 1999, Ed. Argessis, 2000

[NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție, [NUME_REDACTAT], Culegere de decizii pe anul 2004, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2005

[NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție, [NUME_REDACTAT], Culegere de decizii pe anul 2005, Ed. C.H. Beck, București, 2006

ALTE SURSE:

53. http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202007/SP%20r%202435%202007.htm

CUPRINS

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA APELULUI

. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ORDINARE

2. SCURT ISTORIC AL APELULUI

3. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA APELULUI. REGLEMENTAREA LEGALĂ

4. HOTĂRÂRILE SUPUSE APELULUI

CAPITOLUL II: TITULARII APELULUI

1. ASPECTE PRELIMINARII

2. PROCURORUL CA TITULAR AL APELULUI

3. INCULPATUL CA TITULAR AL APELULUI

4. PARTEA VĂTĂMATĂ CA TITULARĂ A APELULUI

5. PARTEA CIVILĂ ȘI PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE TITULARĂ A APELULUI

6. MARTORUL, EXPERTUL, INTERPRETUL ȘI APĂRĂTORUL CA TITULARI AI APELULUI

CAPITOLUL III: TERMENUL DE APEL

1. DEFINIREA NOȚIUNII ȘI CARACTERIZAREA TERMENULUI DE APEL

2. DURATA TERMENULUI DE APEL

3. MOMENTUL DE LA CARE CURGE TERMENUL DE APEL

4. MOMENTUL LA CARE SE ÎMPLINEȘTE TERMENUL DE APEL

CAPITOLUL IV: REPUNEREA ÎN TERMEN A APELULUI

1. NOȚIUNEA REPUNERII ÎN TERMEN A APELULUI

2. CONDIȚIILE REPUNERII ÎN TERMEN A APELULUI

3. EFECTELE REPUNERII ÎN TERMEN

CAPITOLUL V: APELUL EXERCITAT PESTE TERMEN

1. NOȚIUNE

2. CONDIȚIILE APELULUI PESTE TERMEN

3. efectele apelului exercitat peste termen

CAPITOLUL VI: DECLAREREA APELULUI, RENUNȚAREA LA APEL ȘI RETRAGEREA APELULUI

1. DECLARAREA ȘI MOTIVAREA APELULUI

2. RENUNȚAREA LA APEL

3.RETRAGEREA APELULUI

CAPITOLUL VII: EFECTELE APELULUI

1. EFECTUL SUSPENSIV

2. EFECTUL DEVOLUTIV AL APELULUI

3. EFECTUL NEAGRAVĂRII SITUAȚIEI ÎN PROPRIUL APEL

4. EFECTUL EXTENSIV AL APELULUI

CAPITOLUL VIII: JUDECAREA APELULUI

1. OBIECTUL JUDECĂȚII ÎN APEL

2. MĂSURILE PREMERGĂTOARE JUDECĂȚII

2.2. MĂSURI PENTRU ASIGURAREA DREPTULUI DE APĂRARE ȘI DESEMNAREA COMPLETULUI DE JUDECATĂ

3. DESFĂȘURAREA JUDECĂȚII

CAPITOLUL IX: SOLUȚIONAREA APELULUI

1. RESPINGEREA APELULUI

2. ADMITEREA APELULUI

3. HOTĂRÂREA INSTANȚEI DE APEL

4. REJUDECAREA APELULUI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ:

APELUL. EXAMEN TERORETIC ȘI PRACTIC

CUPRINS

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA APELULUI

. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ORDINARE

2. SCURT ISTORIC AL APELULUI

3. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA APELULUI. REGLEMENTAREA LEGALĂ

4. HOTĂRÂRILE SUPUSE APELULUI

CAPITOLUL II: TITULARII APELULUI

1. ASPECTE PRELIMINARII

2. PROCURORUL CA TITULAR AL APELULUI

3. INCULPATUL CA TITULAR AL APELULUI

4. PARTEA VĂTĂMATĂ CA TITULARĂ A APELULUI

5. PARTEA CIVILĂ ȘI PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE TITULARĂ A APELULUI

6. MARTORUL, EXPERTUL, INTERPRETUL ȘI APĂRĂTORUL CA TITULARI AI APELULUI

CAPITOLUL III: TERMENUL DE APEL

1. DEFINIREA NOȚIUNII ȘI CARACTERIZAREA TERMENULUI DE APEL

2. DURATA TERMENULUI DE APEL

3. MOMENTUL DE LA CARE CURGE TERMENUL DE APEL

4. MOMENTUL LA CARE SE ÎMPLINEȘTE TERMENUL DE APEL

CAPITOLUL IV: REPUNEREA ÎN TERMEN A APELULUI

1. NOȚIUNEA REPUNERII ÎN TERMEN A APELULUI

2. CONDIȚIILE REPUNERII ÎN TERMEN A APELULUI

3. EFECTELE REPUNERII ÎN TERMEN

CAPITOLUL V: APELUL EXERCITAT PESTE TERMEN

1. NOȚIUNE

2. CONDIȚIILE APELULUI PESTE TERMEN

3. efectele apelului exercitat peste termen

CAPITOLUL VI: DECLAREREA APELULUI, RENUNȚAREA LA APEL ȘI RETRAGEREA APELULUI

1. DECLARAREA ȘI MOTIVAREA APELULUI

2. RENUNȚAREA LA APEL

3.RETRAGEREA APELULUI

CAPITOLUL VII: EFECTELE APELULUI

1. EFECTUL SUSPENSIV

2. EFECTUL DEVOLUTIV AL APELULUI

3. EFECTUL NEAGRAVĂRII SITUAȚIEI ÎN PROPRIUL APEL

4. EFECTUL EXTENSIV AL APELULUI

CAPITOLUL VIII: JUDECAREA APELULUI

1. OBIECTUL JUDECĂȚII ÎN APEL

2. MĂSURILE PREMERGĂTOARE JUDECĂȚII

2.2. MĂSURI PENTRU ASIGURAREA DREPTULUI DE APĂRARE ȘI DESEMNAREA COMPLETULUI DE JUDECATĂ

3. DESFĂȘURAREA JUDECĂȚII

CAPITOLUL IX: SOLUȚIONAREA APELULUI

1. RESPINGEREA APELULUI

2. ADMITEREA APELULUI

3. HOTĂRÂREA INSTANȚEI DE APEL

4. REJUDECAREA APELULUI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

TITLURI PERIODICE:

Dr.- [NUME_REDACTAT]

R.D.P.- Revista de [NUME_REDACTAT]

R.R.D.- [NUME_REDACTAT] de Drept

DENUMIRI DE ACTE NORMATIVE, INSTANȚE, HOTĂRÂRI JUDECĂTOREȘTI:

C. Apel- Curtea de Apel

C. pen- cod penal

C. proc. pen- Codul de [NUME_REDACTAT]

C.E.D.O.- [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT]

C.S.J.- [NUME_REDACTAT] de Justiție

C.S.M.- [NUME_REDACTAT] al Magistraturii

dec. pen.- decizie penală

dec.-decizie

Î.C.C.J., s. pen.- [NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție, Secția penală

M. Of.- [NUME_REDACTAT] al României

O.U.G.- Ordonanța de Urgență a [NUME_REDACTAT]

s. pen.- Secție penală

T. jud. – tribunal județean

T.S.- [NUME_REDACTAT]

T.S., s. pen.- [NUME_REDACTAT], Secția penală

ALTE ABREVIERI:

alin.- alineat

art.- Articol

ed.- ediție

Ed.- Editura

etc.- și celelalte

lit.- litera

nr.- număr

op. cit.- opera citată

p.-pagina

pct.- punct

pct.- punctul

pp.- paginile

ș.a.- și alții (și altele)

sec.-secolele

vol.- volumul

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA APELULUI

1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ORDINARE

În constituirea sistemului de căi de atac ordinare se are în vedere asigurarea unui control complet și eficient, spre a nu intra în autoritatea de lucru judecat o hotărâre care ar cuprinde erori de fapt sau încălcări ale legii, întrucât, cu toate garanțiile instituite de lege, este totuși posibil ca hotărârea judecătorească să fie greșită. Legislația procesual penală din sistemul nostru de drept a avut drept sursă de inspirație modelul sistemului căilor de atac prevăzut în legislația franceză.

Prin folosirea căilor de atac recunoscute de lege, hotărârile penale judecate de către instanțe sunt supuse controlului judecătoresc.

Căile de atac sunt mijloacele prin care, la cererea procurorului sau a persoanelor îndrituite de lege, se pune în mișcare un control judiciar în scopul desfințării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice, și înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea și cu adevărul. Ele sunt reprezentate de instituția apelului și a recursului.

Cu toate garanțiile luate de lege pentru a se crea cele mai bune condiții de distribuire a justiției, este posibil ca hotărârea judecătorească să fie greșită, fie din cauza părților, pentru că nu i-au informat bine pe judecători sau nu s-au putut apăra, fie chiar din cauza judecătorilor, care nu și-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situația de fapt ori au interpretat sau aplicat greșit legea..

[NUME_REDACTAT] României, la art. 128 regăsim un principiu conform căruia “împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul public pot exercita căile de atac în condițiile legii”. Principiul acesta este recunoscut și pe plan internațional, în Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, care în art. 145 consacră: “orice persoană declarată ca răspunzând de săvărșirea unei infracțiuni, are dreptul în conformitate cu normele prescrise de această lege, să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a declarării vinovăției sale și a pedepsei aplicate”.

Căile de atac în procesul penal au un dublu rol: preventiv și reparator.

În baza rolului reparator, căile de atac ajută la înlăturarea greșelilor comise cu ocazia judecății precedente, pentru că prin numărul și experiența lor, judecătorii de la instanțele superioare au posibilitatea de a examina mai complet și cu o mai mare competență faptele unei cauze, dar și pentru că părțile devin mai atente și mai diligente după ce, în privința lor, s-a pronunțat o hotărârea care conturează și prefigurează cu mai multă precizie, soluția finală.

Două sau mai multe instanțe pot greși mai puțin și pot examina mai clar faptele decât o singură instanță. Acest rol reparator îl au căile de atac și în cazurile de excepție, când controlul se face de însăși instanța care a pronunțat hotărârea atacată și care este învestită conform legii să revină asupra propriei hotărâri. Finalitatea căilor de atac, de fapt a oricărei activități de judecată, constă în soluționarea temeinică și legală a cauzelor, în conformitate deci cu starea reală a faptelor și cu prevederile legale.

Aceste căi de atac orinare sunt îngăduite întotdeauna părților interesate, se exercită într-un termen scurt fixat de lege și o altă caracteristică a lor este aceea că ele atrag suspendarea automată a executării hotărârii atacate.

Scopul lor este de a face ca până la urmă adevărul să fie cunoscut și legea să fie bine aplicată, pentru ca dreptatea să aibă un triumf total.

Căile de atac, prin folosirea lor, au un efect dinamic asupra activității procesuale, în sensul că aceasta părea încheiată odată cu pronunțarea hotărârii atacate. Astfel, activitatea procesuală își reia cursul la instanța superioară, fie la aceeași instanță, în conformitate cu normele de competență în efectuarea controlului judecătoresc în cadrul fiecărei căi de atac.

2. SCURT ISTORIC AL APELULUI

Originea apelului se regãsește în dreptul roman unde, începând cu anul 509 î.Hr., în baza unei legi a consulului [NUME_REDACTAT] Publicola, condamnatul avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinței, prin așa-numita “provocatio ad populum”.

Adunarea popularã, convocatã de catre magistrat, casa ori confirma sentința, fãrã sã o poatã modifica, agrava sau atenua. În regimul republican mai existau și alte douã instituții: intercessio din partea magistratului și intercessio din partea tribunului plebei care consta într-un veto opus actelor magistratului, iar cererea pentru intercessio adresatã celor care aveau dreptul sã intervinã se numea “apellatio”.

Instituția apelului a fost reglementată și în dreptul canonic pe structura din dreptul roman și cu urme din dreptul Germanic, dar simplificat și înviorat, adaptat la spiritual moral, echitativ și religios al bisericii. Făcând o privire generală asupra peisajului legislativ existent în alte state constatăm că, în marea lor majoritate, apelul se înscrie ca al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei.

Criminaliștii italieni, în sec. XII-XIV, sub influența dreptului roman și a celui canonic au elaborat doctrina apelului într-un mod interpretativ, elaborat dar și personal deși existau și influențele celor două drepturi amintite mai sus.

[NUME_REDACTAT], Codicele de procedură criminală din 2 decembrie 1864, intrat în vigoare la 30 aprilie 1865, conținea precizări în legătură cu gradele de jurisdicție. Astfel, apelul este reglementat separat, în materie corecțională și în materie polițienească. El era suspensiv de executare, curtea având obligația să îl soluționeze în termen de 30 de zile de la sesizarea sa.

Codul de procedură penală din anul 1936 denumit “Carol al II-lea” prevedea că apelul poate fi folosit numai împotriva hotărârilor date în primă instanță de judecătorie și de tribunal. Apoi, prin reforma justiției din 1947, calea ordinară de atac a apelului a fost desființată deoarece se considera că acesta încetinește justiția.

În anul 1992, prin Legea nr. 145/1993 se reintroduce apelul în legislația penală română, revenindu-se la regimul juridic tradițional din România.

În zilele noastre regăsim apelul în actualul C. Proc. Pen., fără a suferi schimbări esențiale în ultimii ani.

3. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA APELULUI. REGLEMENTAREA LEGALĂ

În afară de realizarea funcției de control asupra hotărârilor judecătorești, calea de atac a apelului dă satisfacție, în mod real și deplin drepturilor și intereselor procesuale ale părților în procesul penal.

Întrucât apelul reeditează posibilitatea unei noi judecăți de fond, cu toate implicațiile care decurg pentru stabilirea pe bază de probe a altor situații de fapt, această formă de judecată se cuprinde în cadrul ordinar al căilor de atac.

Apelul, fiind o cale ordinară de atac se poate declara numai împotriva hotărârilor nedefinitive‚ pronunțate în primă instanță.

Această nouă etapă a rejudecării fondului, nu înseamnă neapărat schimbarea, modificarea în tot sau în parte a hotărârii date în primă instanță. Astfel, apelul face parte din desfășurarea normală, obișnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în primă instanță. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei și a judecății anterioare de către instanța superioară în grad.

Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt și de drept și tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanță în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.

Această cale de atac ordinară, apelul, nu este reglemantat expres dar el poate fi definit ca fiind “o cale de atac ordinară, de fapt și de drept, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului de către o instanță inferioară, după desesizarea acesteia, pentru ca pricina să fie supusă unei noi judecăți, în vederea hotărârii atacate.”

Importanța apelului constă în acea că el este o cale de reformare deoarece în cazul admiterii sale, hotărârea atacată poate fi desființată, total sau parțial, iar cauza va primi o nouă rezolvare, dată fie de către instanța de apel, fie de instanța căreia aceasta i-a trimis cauza spre rejudecare. În cazul în care hotărârea dată în primă instanță este desființată în tot sau în parte atunci aceasta va produce noi efecte juridice față de hotărârea dată de prima instanță.

Instituția apelulului este reglementată, în materie penală, în C. proc. pen., la Capitolul III, Secțiunea I, de la art. 361 până la art. 385 unde începe a doua secțiune din acest capitol.

4. HOTĂRÂRILE SUPUSE APELULUI

Apelul este o cale de atac ordinară generală care se exercită împotriva hotărârilor penale nedefinitive declanșându-se activitatea de control asupra hotărârii atacate de către instanța de apel. Potrivit art. 361 C. proc. pen., pot fi atacate cu apel sentințele, dar și încheierile date în primă instanță, numai o dată cu fondul.

Sentințele cuprind toate hotărârile judecătorești ale primei instanțe prin care se pronunță asupra cauzei deduse în fața sa. Astfel, sunt sentințe cele prin care se dă o soluție de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal și se soluționează și latura civilă. Apelul se poate declara împotriva ambelor laturi sau numai împotriva uneia din ele.

Legea prevede că apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței.

Totodată nu toate sentințele și închierile pot fi atacte cu apel. Unele dintre ele sunt susceptibile numai de recurs, iar altele, puține la număr, nu pot fi supuse nici unei căi de atac.

Art. 361 alin. (1) menționeză expres sentințele care nu pot fi atacate cu apel:

a) sentințele pronunțate de judecătorii;

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare;

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și [NUME_REDACTAT] de Apel;

d) sentințele pronunțate de secția penală a [NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție;

e) sentințele de dezînvestire.

f) sentințele pronunțate în materia executării hotărârilor penale, precum și cele privind reabilitarea.

Sentințele:

a) Sentințele pronunțate de judecătorii privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. (2) lit. a C. Proc. Pen.

Este cazul de un număr redus de infracțiuni: art. 180 C. pen. lovirea și alte violențe, art. 184 alin. (1) vătămare corporală din culpă, art. 193 amenințarea, art. 205 C. pen. insulta, art. 210 pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă, art. 213 abuzul de încredere și art. 220 C. pen. tulburarea de posesie. Toate aceste infracțiuni se pun în mișcare doar prin plângerea prealabilă introdusă direct de instanță. Sunt fapte penale de gravitate redusă, în care în mod obișnuit situația de fapt este ușor stabilită, iar legiutorul a considerat că o repetare a judecării cauzei în instanța de apel nu se mai impune.

În această ipoteză se înlătură calea de atac a apelului, dar nu și a recursului.

Când prin aceeași sentință au fost condamnați doi sau mai mulți inculpați, dintre care unul sau unii pentru o infracțiune ce se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată direct instanței conform art. 279 alin. (2) lit. a C. proc. pen., iar altul sau alții pntru o infracțiune ce se urmărește din oficiu, sentința este atacabilă numai cu apel, iar nu cu recurs de către cel sau cei dintâi și cu apel de către cel sau cei de-al doilea.

b) Sentințele pronunțate de tribunalele militare privind infracțiunile menționate în art. 279 alin. (2) lit. a C. Proc. Pen. Și al infracțiunilor contra ordinii și disciplineimilitare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani

Rațiunea excepției este la fel cu cea arătată mai sus.

Aceste sentințe pot fi atacate numai cu recurs care conform art. 28 pct.3 C. proc. pen., este de competența tribunalului militar teritorial.

c) Sentințele pronunțate de Curțile de Apel și de [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] sentințe sunt pronunțate la penultimul nivel al ierarhiei instanțelor judecătorești, deasupra căruia nu există decât o singură treaptă și anume [NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție, care nu judecă niciodată în apel. Absența apelului este, în parte, suplinită de efectul devolutiv al recursului care se va soluționa de ÎCCJ.

d) Sentințele pronunțate de secția penală a ÎCCJ

Această derogare se justifică prin aceleași argumente ca și mai sus, [NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție fiind gradul cel mai înalt al instanțelor judecătorești, iar pregătirea și competența judecătorilor este de asemenea la cel mai înalt grad.

e) Sentințele de dezînvestire

Nici o hotărâre de dezinvestire nu poate fi atacată cu apel, după cum există și sentințe de dezinventire care nu pot fi atacate cu nici o cale de atac ordinară.

Sentințele de declinare de competență nu sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, dar nici cu recurs. Un alt caz de dezinvestire îl reprezintă, sentințele de restituire sau de trimitere a cauzei la procuror. Hotărârile date în soluționarea conflictelor de competență nu pot fi atacate nici ele cu apel.

Încheierile:

Potrivit art. 361 alin. (2) C. proc. pen. “încheierile date în primă instanță pot fi atacate numai o dată cu fondul”. Cu toate că este stabilită această regulă. Există și încheieri care nu pot fi apelate, art. 52 alin. ultim Cod proc. pen. Consacră faptul că încheierile prin care s-a admis sau s-a respins abținerea, sau recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac sau se pot ataca numai cu recurs.

Pot fi atacate o dată cu fondul încheierile prin care s-a dispus asupra apărărilor formulate de părți și asupra probelor solicitate, prin care s-au admis ori s-au respins cererile și excepțiile formulate de procuror sau de către părți sau invocate din oficiu; încheieri prin care se iau măsuri pentru buna desfășurare a pocesului penal; încheierile prin care iau alte măsuri procesuale, altele decât preventive; extinderea acțiunii penale sau a procesului penal; disjugerea acțiunii civile; precum și încheieri prin care s-a dispus îndreptarea unor erori materiale sau înlăturarea unei omisiuni vădite.

Încheierile atacate cu apel separat sunt acelea prin care se stabilesc cheltuielile judiciare cuvenite martorului, expertului, interpretului sau apărătorului.

CAPITOLUL II: TITULARII APELULUI

1. ASPECTE PRELIMINARII

De regulă, dreptul de apel aparține fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecății în primă instanță, întrucât fiecare dintre asemenea subiecți are dreptul să-și găsească o justă soluționare a cauzei.

Noțiunea de titulari ai dreptului de apel desemnează participanții la procesul penal, cărora legea le recunoaște dreptul de a declara apel sau recurs împotriva unei hotărâri judecătorești, în numele și în interesul general al societății sau în numele și interesele lor legitime.

Dreptul de apel poate fi exercitat numai “în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal și numai referitor la acel conținut al hotărârii atacate care privește interesele pe care le reprezintă în procesul penal”.

Titularii dreptului de apel sunt prevăzuți la art. 362 C. proc. pen., aceștia fiind: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, interpretul, apărătorul, precum și orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Apelanții pot fi împărțiți în două categorii: în prima categorie sunt procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, care prin apel, determină o examinare a soluțiilor pronunțate cu privire la acțiunea penală și la acțiunea civilă exercitate în procesul penal; iar în a doua categorie, se încadrează ceilalți apelanți, și anume: martorul, expertul, interpretul, apărătorul sau orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței; care determină numai o examinare a măsurilor luate în chestiuni adiacente cauzei, cum ar fi cheltuielile de judecată.

Legea a menținut aceiași titulari ai apelului ca și în cazul recursului când acesta era singura cale de atac ordinară, dar totuși pe parcursul timpului au mai intervenit modificări prin Legea nr. 281/2003 și prin Legea nr. 356/2006.

2. PROCURORUL CA TITULAR AL APELULUI

Procurorul poate face apel atât în ceea ce privește latura civilă cât și latura penală, conform art. 362 lit. a).

Art. 362 alin. (1) lit. a), a fost completat cu o a doua teză, prin Legea nr. 356/2006, conform căreia apelul procurorului în ceea ce privește latura civilă este inadmisibil în lipsa apelulului formulat de cătrea partea civilă, cu excepția cazurilor în care acțiunea civilă se exercită din oficiu.

[NUME_REDACTAT] a statuat, însă, că art. 362 alin. (1) lit. a), teza a doua, este neconstituțională în ceea ce privește restrângerea drepturilor procurorului de a declara apel cu privire la modalitatea de soluționare a laturii civile a unui proces penal, în lipsa apelului formulat de partea civilă. Așadar, procurorul poate declara apel în ceea ce privește latura penală și latura civilă, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor și a libertăților cetățenilor.

Conform principiilor unității sau indivizibilității și al subordonării ierarhice, care funcționează în cadrul [NUME_REDACTAT], apelul poate fi declarat de către procurorul de la parchetul de pe lângă instanța care a pronunțat hotărârea supusă apelului, sau poate fi declarat de către procurorul de la parchetulde pe lângă instanța superioară.

Având în vedere dreptul și obligația de a veghea la respectarea legalității procesului penal, procurorul poate folosi calea de atac a apelului ori de câte ori, pe parcursul procesului penal, au fost efectuate activități prin încălcarea dispozițiilor legale, chiar dacă actele nelegale prejudiciază părțile din proces și acestea rămân în pasivitate față de aceste încălcări ale legii.

Sunt nelegale soluțiile instanțelor care resping apelul procurorului invocat pentru nelegala citare a inculpatului sau pentru nelegala citare a părții civile, când aceste părți nu și-au valorificat dreptul propriu de a face apel.

Procurorul, în latura penală, poate face apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent dacă este de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Acesta, de obicei, în practică, se folosește de dreptul de a face apel, împotriva sau în defavoarea inculpatului, fie pentru a obține condamnarea acestuia, reindividualizarea pedepsei, în sensul agravării ei sub aspectul duratei, cuantumului sau a modului de executare a acesteia.

În ceea ce privește latura civilă, conform art. 17 și 18 alin. (2) C. proc. pen. în cazurile în care cel vătămat este o persoană fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, procurorul este obligat să-i susțină interesele civile ale acestuia, chiar dacă nu este parte civilă. Procurorul are obligația, iar nu facultatea, de a declara apel pentru apărarea drepturilor patrimoniale ale persoanelor lipsite total sau parțial de capacitate de exercițiu.

Deci, procurorul având sarcina de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept precum și drepturile și libertățiile cetățenilor, el este obligat să examineze hotărârile penale, după caz civile, și să atace toate hotărârile neconforme cu adevărul și, sau date cu încălcarea legii.

3. INCULPATUL CA TITULAR AL APELULUI

Inculaptul poate fi tras atât la răspundere penală, cât și la răspundere civilă conform art. 362 alin. (1) lit. b, C. proc. pen. Astfel, el poate ataca hotărârea primei instanțe sub aspectul ambelor sale laturi; penală și civilă, iar prin motivele invocate poate viza orice constatare sau dispoziție care este socotită ca fiind defavorabilă, a acelei hotărâri.

El poate face apel împotriva sentinței de achitare sau de încetare a procesului penal.

Prin introducerea acțiunii de apel, inculpatul poate urmării: stabilirea situației de fapt și a contribuției sale la comiterea infracțiuni, sau modul de individualizare a pedepsei, existența unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, mai poate cere neacordarea cheltuielilor judiciare la care el este îndreptățit etc.

Inculpatul nu poate însă apela hotărârea primei instanțe fără un interes personal legitim. Deci, apelul poate fi declarat de inculpat personal, iar criticile acestuia nu se pot referi la situația altor persoane. Nu există un interes personal atunci când: inculpatul pretinde prin motivele de apel, că prima instanță a achitat greșit un coinculpat sau că a încălcat dreptul de apărare al altui inculpat; când inculpatul, după ce a achiesat în fața primei instanțe la plata despăgubirilor civile, la care a fost obligat, se plânge în apel împotriva acestei măsuri; când, prin motivele de apel, inculpatul susține că, în mod netemeinic și nelegal, instanța de prim grad n-a stabilit obligația solidară la despăgubiri și a altui inculpat ori n-a introdus în cauză ca parte responsabilă civilmente, o anumită persoană sau, deși a făcut-o, a absolvit-o de răspunderea civilă.

Art. 362 alin. (2) C. proc. pen. prevede că, pentru inculpat, apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal, de către apărător și de soțul inculpatului. Tatăl inculpatului major nu poate declara apel pentru acesta din urmă, neavând calitatea de reprezentant legal, de apărător sau de soț; singurele situații care, potrivit dispozițiilor mai sus menționate, ar fi îndreptățit să se exercite această cale de atac pentru inculpat.

Pentru inculpat poate declara apel și apărătorul, conform aceluiași art. 362 alin. (2) C. proc. pen. Î.C.C.J. a decis că în lege nu se menționează că apărătorul care declară apel trebuie să fie angajat personal de către inculpat. Astfel, legal, poate declara apel pentru inculpat apărătorul acestuia, chiar dacă a fost angajat de către o terță persoană.

4. PARTEA VĂTĂMATĂ CA TITULARĂ A APELULUI

Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, apelul părții vătămate era dublu condiționat. Prima condiție era ca infracțiunea ce constituia obiectul cauzei trebuia să fie dintre cele pentru care era necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar a doua condiție era aceea că apelul trebuia să fie făcut numai față de latura penală a cauzei.

În codul actual, potrivit art. 362 alin. (1), lit. c), partea vătămată poate face apel în ce privește latura penală.

Înainte de a fi modificat acest art. prin Legea 356/2006, acesta a fost declarat ca fiind contrar prevederilor constituționale.

Pentru partea vătămată pot face apel reprezentantul legal sau apărătorul.

Se poate ca partea vătămată să cumuleze și calitatea de parte civilă, atunci când a suferit și o vătămare materială. În astfel de situații, partea vătămată poate ataca prin intermediul căii de atac a apelului, hotărârea primei instanțe, atât sub aspectul laturii penale cât și sub aspectul laturii civile.

5. PARTEA CIVILĂ ȘI PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE TITULARĂ A APELULUI

Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, partea civilă și partea responsabilă civilmente, puteau face apel doar în ceea ce privește latura civilă a cauzei.

Această dispoziție a fost declarată ulterior neconstituțională, de către [NUME_REDACTAT], prin Decizia nr. 482/2004. Câteva argumente în sprijinirea acestei soluții sunt art. 16 alin. (1) din Constituție care prevede că: “cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”; astfel prin dispozițiile anterioare ale art. 362, se făcea o diferențiere între regimul juridic al părții vătămate și cel al părții civile și al părții civilmente responsabile. De aseemenea, exista o inegalitate de tratament în ceea ce privește căile de atac, între partea civilă și partea responsabilă civilmente, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condițiile în care totți acești participanți la procesul penal au aceeași calitate și anume de părți. În același sens, părții civile și părții civilmente responsabile, nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care, de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului.

După modificarea acestui art., prin Legea 356/2006 s-a reglementat faptul că, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot face apel în ce privește latura penală și civilă a cauzei, conform art. 362 alin. (1) C. proc. pen.

Un asemenea mod de a privi lucrurile era impus de însăși legătura de cauzalitate dintre infracțiune și prejudiciul ce se urmărea a fi reparat prin acțiunea civilă al cărei titular este partea civilă.

Pentru partea civilă și partea responsabilă civilmente apelul poate fi declarat și de către reprezentantul legal ori de către apărător. În ipoteza în care partea civilă este majoră, calea de atac nu poate fi exercitată de tatăl acesteia, el neavând calitatea de reprezentant legal. În aceste condiții, apelul va fi respins ca inadmisibil, fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală.

6. MARTORUL, EXPERTUL, INTERPRETUL ȘI APĂRĂTORUL CA TITULARI AI APELULUI

Potrivit art. 362 lit. e), martorul, expertul, interpretul și apărătorul pot face apel cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestora care sunt prevăzute la art. 190 Cod proc. pen.

Aceste persoane deși nu sunt părți în procesul penal, pot în calitate de subiecți procesuali să se plângă împotriva acestor dispoziții din hotărâre prin care drepturile lor, în legătură cu defășurarea procesului penal, au fost încălcate.

Dacă drepturile martorului, expertului, interpretului sau a apărătorului cu privire la cheltuilelile de judecată au fost vătămate, prin nerecunoaștere sau greșită stabilire, ele sunt interesate să atace cu apel sentința sau încheierea pronunțată. Este un drept strict limitat, la cheltuielile la care sunt îndreptățite în baza participării lor la proces: cheltuieli de deplasare, de cazare și hrană, venitul de care au fost lipsiți, retribuția sau onorariul cuvenit.

Declarând apel, una din aceste persoane; apărătorul acționează în nume personal, pentru apărarea intereselor proprii, și nu în calitate de apărător al unei părți pentru promovarea intereselor acesteia.

7. PERSOANELE ALE CĂROR INTERESE AU FOST VĂTĂMATE PRINTR-O MĂSURĂ SAU PRINTR-UN ACT AL INSTANȚEI, CA TITULARE ALE DREPTULUI DE APEL

În temeiul art. 362 alin. (1) lit. f, Cod proc. pen., poate face apel orice persoană ale cărei interese legitime sunt vizate, în sens defavorabil, printr-o măsură sau printr-un act al instanței.

Această reglementare vădește concepția legiutorului de a nu limita sfera titularilor apelului, numai la subiecții procesuali care au participat în cauza penală, lăsând posibilitatea oricărei persoane vătămate în drepturile sale, prin desfășurarea procesului penal, să ceară anularea actului sau măsurii dispuse de instanță, prin care i-au fost prejudiciate interesele legitime.

În această categorie a persoanelor ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, intră persoanele care au suferit o vătămare deși nu au calitatea de părți. În parctică au fost admise apeluri în această situație pentru: aplicarea greșită a sechestrului asigurător sau s-a dispus confiscarea unor bunuri ce nu aparțin părților, ci persoanei neimplicate în proces care a suferit astfel un prejudiciu; s-a dispus amendarea unei persoane pentru o abatere disciplinară și amenda a fost menținută ca urmare a cererii de anulare sau reducere ș.a.

Nu vor putea beneficia de această cale de atac persoanele care nu au fost lezate într-un interes propriu.

În practica judiciară s-a apreciat, că nu poate face apel potrivit art. 362 alin. (1) lit. f, împotriva sentinței de achitare, acela care a reclamat o persoană pentru mărturie mincinoasă. Într-o astfel de situație apelul este inadmisibil întrucât pe de o parte, celui care a reclamat nu i s-a vătămat un interes legitim, iar pe de altă parte, nu poate fi considerat ca atare interesul său de a obține condamnarea unui martor pentru mărturie mincinoasă spre a putea cere, ulterior, pe acest temei revizuirea hotărârii respective.

În cazul persoanelor ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanței, poate face apel și reprezentantul legal sau apărătorul.

CAPITOLUL III: TERMENUL DE APEL

1. DEFINIREA NOȚIUNII ȘI CARACTERIZAREA TERMENULUI DE APEL

Apelul trebuie declarat într-un termen fix, determinat de lege. Fixarea unui termen de apel se justifică prin necesitatea de a se asigura exercitarea controlului judiciar asupra hotărârilor pronunțate, înainte de a se trece la punerea lor în executare, într-un interval de timp rezonabil și, prin termenul de apel se asigură promptitudinea represiunii și operativitatea în pocesul penal.

Dacă nu ar exista un termen de apel, ar putea conduce fie la executarea de îndată a hotărârii penale, fie la posibilitatea atacării oricând cu apel a unor asemenea hotărâri.

Termenul de apel prevăzut de lege are caracterul unui termen legal imperativ. Asfel, neexercitarea dreptului la apel înăuntrul acestui termen atrage, pentru titularul său, decăderea din acest drept și nulitatea cererii, făcând ca hotărârea primei instanțe să fie în puterea lucrului judecat.

Este și un termen absolut și, în consecință, decăderea operează de drept, chiar dacă nu a fost ridicată de procuror sau de partea adversă, instanța fiind obligată să pună din oficiu chestiunea tardivității în discuția părților și să respingă apelul ca tardiv, indiferent de concluziile puse de părți. Dacă tardivitatea, însă, nu a fost observată iar apelul s-a judecat în fond, atunci rămâne deschisă calea recursului.

După natura sa, termenul de apel poate fi peremptoriu sau dilatoriu. Este peremptoriu pentru că titularul dreptului de apel poate promova calea de atac numai în interiorul intervalului de timp prevăzut de lege; el este dilatoriu, atunci când conform art. 416 pct. 2 lit. a Cod proc. pen., hotărârea judecătorească va putea fi pusă în executare numai după expirarea termenului de apel, când aceasta rămâne definitivă prin neapelare până în acel moment.

2. DURATA TERMENULUI DE APEL

Conform art. 363 alin. (1), termenul de apel este de 10 zile dacă legea nu dispune altfel. Deci, termenul general al apelului este de 10 zile. Există situații în care normala desfășurare a procesului penal impune o perioadă de timp mai scurtă de 10 zile a exercitării apelului.

Astfel, potrivit art. 477 alin. 1, termenul de apel împotriva hotărârii instanței în cazul judecării unor infracțiuni flagrante este de 3 zile de la pronunțare.

Dosarul cauzei se înaintează instanței de apel în următoarele 24 de ore de la declararea apelului. Judecarea în apel se face de urgență în aceste cazuri. Când instanța constată că judecata nu se poate desfășura potrivit procedurii speciale adică în 3 zile pentru unele infracțiuni flagrante, ea va dispune, în baza art. 472 Cod proc. pen. ca soluționarea cauzei să se facă potrivit procedurii obișnuite, termenul de apel fiind de 10 zile iar nu de 3 zile prevăzut în art. 477 alin. 1.

Termenul de 10 zile este atât pentru procuror cât și pentru părți.

Termenul de apel este un termen legal stabilit în zile și se calculează pe zile libere, cu prorogarea ultimei zile, dacă acesta este o zi nelucrătoare și serviciul instanțelor judecătorești este suspendat.

3. MOMENTUL DE LA CARE CURGE TERMENUL DE APEL

Există mai multe moduri de calculare a termenului de apel. Aceste moduri se desprind din Codul de proc. pen. la art. 363 alin. (2). Astfel, legea prevede momente diferite de la care curge termenul pentru procuror, părți sau alte persoane care pot face apelul.

a) Momentul de la care curge termenul de apel pentru procuror

În ceea ce privește pe procuror, termenul este diferit, după cum acesta a participat sau nu la dezbaterile ce au avut loc la prima instanță.

Atunci când procurorul a participat la dezbateri, termenul de apel curge, pentru el, de la pronunțarea hotărârii.

Pot exista și situații în care procurorul nu participă la dezbateri. În conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) Cod proc. pen., modificat prin Legea nr. 281/2003, procurorul nu este obligat să participe la unele ședințe ale judecătoriilor și mai exact în cauzele în care au obiect infracțiuni pentru care sesizarea instanței se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și care sunt pedepsite de lege cu o pedeapsă mai mică de 3 ani închisoare sau cu amendă săvârșite de un inculpat major aflat în stare de libertate. Instanța în aceste cazuri are obligația să trimită, după redactarea hotărârii, de îndată, dosarul procurorului; ca acesta să ia cunoștință de dosar de hotărârea pronunțată și dacă socotește necesar să poată declara apel. După expirarea termenului de apel, procurorul este obligat să restituie dosarul instaței.

Dacă procurorul este prezent totuși la cauzele în care prezența lui nu este necesară, atunci instanța nu are obligația de a-i comunica acestuia dosarul, iar termenul de apel în acest caz curge de la pronunțare, pentru procuror.

b)Momentul de la care curge termenul de apel pentru părți

Pentru părți, momentul de la care curge termenul de apel este în funcție de prezența sau absența acestora la dezbateri sau la pronunțare.

Conform art. 363 alin. (3) Cod proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul va curge de la pronunțare.

În practica judiciară s-a apreciat că atunci când inculpatul a fost reprezentat la prima instanță de apărărtor, atunci se consideră că el a fost prezent în instanță, iar termenul de apel curge de la pronunțare.

Pentru părțile care au lipsit atât de la dezbateri, cît și de la pronunțare, precum și pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, sau pentru inculpatul internat într-un institut medical educativ care au lipsit de la pronunțare, termenul va curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii.

[NUME_REDACTAT] nr. 356/2006 cadrul legal al asistenței juridice obligatorii a fost puțin modificat, prin renunțarea la asistența juridică obligatorie pentru o serie de ipoteze, dar și prin adăugarea altor noi cazuri. Astfel, se impune modificarea și a art. 363 alin. (3), astfel încât acesta să fie corelat cu art. 171 alin. (2) Cod proc. pen.

Termenul de apel curge de la comunicarea legal îndeplinită, iar comunicarea actelor procedurale trebuie făcută la adresa unde locuiește inculpatul când aceasta este cunoscută. În situația în care comunicarea copiei de pe dispozitiv s-a făcut la altă adresă decât cea cunoscută în dosar ca fiind adresa unde locuiește inculpatul, apelul depus de apărătorul inculpatului, după trecerea a mai mult de 10 zile de la comunicarea astfel făcută, este considerat ca depus în termen.

Inculpatul care a lipsit de la judecată și de la pronunțare, luând cunoștință de condamnarea sa numai ca urmare a apelului făcut de Parchetu împotriva acestei sentințe, este în drept să declare apel, chiar dacă între timp apelul făcut de procuror a fost soluționat și astfel, termenul legal de apel nu a început să curgă pentru inculpat nefiindu-i comunicată copia de pe dispozitiv.

c) Momentul de la care curge termenul de apel pentru alte persoane: martori, experți, interpreți, precum și pentru orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură a instanței

Pentru martorul, expertul, interpretul și apărătorul care formulează pretenții cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin, ei nefiind părți în procesul penal, hotărârea nu li se comunică, termenul de apel începe să curgă de îndată ce s-a pronunțat încheierea prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza, conform art. 363 alin. (4) Cod proc. pen. Judecarea apelului se face numai după soluționarea cauzei, afară de cazul când procesul a fost suspendat.

Pentru persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței, apelul poate fi declarat cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței. Dispozițiile art 363 Cod proc. pen. , care reglementează termenul de declarare a apelului, arată pentru fiecare categorie de subiecți procesuali momentul de la care curge acest termen, însă, pentru aceste categorii de persoane ale căror interese au fost vătămate printr-o măsură sau act al instanței, nu eistă o reglementare expresă în acest sens. Prin interpretarea art. 360 Cod proc. pen., acestor persoane nu trebuie să li se comunice copii de pe dispozitivul hotărârii atacate, ceea ce exclude posibilitatea ca termenul de apel să curgă de la comunicare; iar pe de altă parte posibilitatea declarării apelului trebuie să fie limitată în timp pentru ca aceste persoane să nu s poată folosi oricând de acest drept de apel.

Astfel, o concluzie ar fi aceea că persoanele ale căror interese au fost vătămate printr-o măsaură sau printr-un act al instanței pot declara apel în termenul general de apel, 10 zile, iar acest termen începe să curgă, ca și pentru martori, experți, interpreți etc., de la pronunțarea sentinței.

4. MOMENTUL LA CARE SE ÎMPLINEȘTE TERMENUL DE APEL

Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este cazul, a momentului final. În cazul în care ultima zi a termenului de apel este o zi nelucrătoare cum ar fi duminica, o sărbătoare legală sau într-o zi în care serviciul este legal suspendat, atunci are loc o prorogare legală, în sensul că termenul va expira la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.Zilele nelucrătoare din interiorul termenului sunt asimilate celor lucrătoare și deci, se vor lua în calcul la calcularea termenului de apel.

Apelul se consideră a fi făcut în termen și atunci când cererea de apel a fost depusă la instanță în ultima zi a termenului, după expirarea termenului legal de lucru, fiind însă înregistrată, deoarece termenul de apel se calculează pe zile iar nu pe ore.

Se consideră a fi făcut în termen și apelul care a fost depus în termenul prevăzut de lege, la administrația locului de deținere, la unitatea militară sau la oficiul poștal cu scrisoare recomandată, chiar dacă nu a fost depus la nstață așa cum prevede art. 367 Cod proc. pen. Momentul depunerii apelului la administrația locului de deținere sau la unitatea militară rezultă din data înregistrării sale la aceste unități sau din data atestării făcute de administrația loculuid e deținere sau de unitatea militară pe apelul depus, iar momentul depunerii la oficiul poștal rezultă din data recipisei emisă la primirea scrisorii recomandate. Așadar conform art. 187 Cod proc. pen. :”înregistrarea sau atestarea făcută de către administrația locului de deținere pe actul depus, recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului.”

CAPITOLUL IV: REPUNEREA ÎN TERMEN A APELULUI

1. NOȚIUNEA REPUNERII ÎN TERMEN A APELULUI

În materia termenelor procedurale funcționează principiul continuității lor, ele neputând fi întrerupte și nici suspendate.

Termenul de apel fiind un termen peremptoriu, nerespectarea lui duce la decăderea din dreptul de a exercita calea de atac și, pe cale de consecință, atunci când apelul a fost declarat după împlinirea termenului, el va fi respins ca fiind tardiv.

Pentru ocrotirea drepturilor subiecților procesuali, legea a prevăzut posibilitatea suspendării curgerii termenului de exercitare a dreptului de apel, când cel interesat dovedește că neexercitarea căii de atac a fost cauzată de existența unor cauze temeinice de împiedicare. În asemenea situații, partea interesată este repusă în termen, adică în dreptul de a promova apelul.

Codul de proc. pen. reglementează instituția repunerii în termen la art. 364, în care se arată că apelul introdus după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen, dacă instanța de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Repunerea în termen poate fi definită ca fiind mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot imputa, este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.

Până la soluționarea repunerii în termen, instanța de apel poate suspenda executarea hotărârii atacate.

2. CONDIȚIILE REPUNERII ÎN TERMEN A APELULUI

Pentru ca să poată beneficia, un subiect procesual, de instituția repunerii în termen, se cer a fi îndeplinite, cumulativ, trei condiții:

1. Apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege;

2. Întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare;

3. Cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

1. Apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege.

Apelul declarat în termen își produce efectele integral: suspensiv, devolutiv, extensiv; fără a mai fi nevoie să se recurgă la art. 364 Cod proc. pen. Repunerea în termen are loc doar atunci când titularul pierzând termenul în care putea ataca hotărârea, nu se mai poate folosi de acest drept.

2. Întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare.

De la caz la caz, instanța are latitudinea să aprecieze dacă situația invocată de apelant a constituit în mod efectiv o cauză de împiedicare a declarării apelului, dacă a existat un caz fortuit sau dacă a fost împiedicat de o cauză de forță majoră.

Asemenea situații de cazuri fortuite sau cazuri de forță majoră ar fi: perderea facultăților mintale în perioada în care urma a fi declarat apelul, o inundație, un incendiu sau o altă calamitate care te izolează de exterior, o boală gravă, un accident etc.

Netemeinicia cauzei de împiedicare a declarării apelului duce la respingerea cererii de repunere în termen.

În doctrină și în practica judiciară, s-a apreciat că mai poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare și împejurarea că, instanța de fond, poate pronunța hotărârea prin înscrierea minutei în mod eronat în condica de ședință și astfel a determinat partea de a nu cunoaște ceea ce s-a hotărât, aspect care a condus la starea ei de pasivitate împotriva unei sentințe care, în mod obiectiv, îi lezează interesele și pe care, dacă ar fi cunoscut-o, ar fi atacat-o cu apel

Nu au fost însă considerate “cauze temeinice de împiedicare” a exercitării dreptului la apel nici lipsa pe o perioadă de timp a conducătorului unei instituții care trebuia să semneze declarația de apel, întrucât atribuțiile conducătorului absent sunt exercitate, pe timpul cât lipsește din unitate de locțiitorul său; nici împrejurarea că partea s-a aflat în delegație sau că n-a fost învoită să plece de la locul de muncă, și dacă totuși ar fi plecat, era expusă să i se desfacă contractul de muncă, deoarece cererea de apel putea fi trimisă prin poștă.

3. Cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Cu privire la această condiție, instanța trebuie să constate dacă cererea de apel s-a făcut în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Această condiție prevăzută de lege are o dublă rațiune: în primul rând, nu se poate lăsa părții care nu a uzat de acest drept de apel în termenul prevăzut de lege, de a face ulterior, cererea de repunere în termen, oricând, fără nici o limitare în timp; deoarece astfel stabilitatea hotărârilor judecătorești ar deveni incertă; iar în al doilea rând, odată ce s-a început executarea hotărârii împotriva sa, inculpatul sau partea responsabilă civilmente ia cunoștință de hotărârea pronunțată și este firesc ca termenul de apel, de 10 zile, să se socotească din acest moment.

Termenul prevăzut de art. 364 Cod proc. pen., este considerat a fi un termen maxim,, fiind indicat intervalul cel mai mare de timp în care poate fi efectuat actul. Așadar, cererea de repunere poate fi făcută și înainte de începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Este nelegală hotărârea instanței prin care se arată că cel care solicită repunerea în termen trebuie să facă dovada că cererea a fost făcută după începerea executării pedepsei, dar nu mai târziu de 10 zile de la acel moment. Această soluție este greșită pentru că, termenul de 10 zile este prevăzut numai pentru situația în care, împotriva celui care face apel a început executarea hotărârii, iar cel împotriva căruia nu a început hotărârea putând face apel și înainte de expirarea acestui interval de timp.

În cazul în care, împotriva aceluiași inculpat s-a pornit, la date diferite, executarea pedepsei, cât și a depăgubirilor civile, termenul de 10 zile va începe de la data când a început prima executare, și nu neapărat de la data când a început executarea sancțiunii penale, deoarece acesta este momentul la care inculpatul a luat cunoștință de hotărârea pronunțată contra lui.

După admiterea cererii de repunere în termen, apelul se consideră declarat în termen și va produce aceleași consecințe juridice ca și în condițiile normale.

3. EFECTELE REPUNERII ÎN TERMEN

Repunerea în termen se hotărăște de către instanța de apel în fața căreia trebuie dovedită existența cauzei de împiedicare.

Dacă inculpatul dovedește că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, așa cum prevede art 364 Cod proc. pen., atunci instanța admite repunerea în termen, hotărârea care a fost atacată și era definitivă își va pierde acest caracter, iar apelul introdus după expirarea termenului legal va produce aceleași efecte ca și un apel declarat în termen. Un efect care va opera de îndată este efectul suspensiv de executare a apelului, prevăzut la art. 370, operând de plin drept, atât pe latura penală cât și cea civilă dacă există.

Instanța de apel sesizată cu cererea de repunere în termen, poate suspenda executarea hotărârii atacate încă înainte de soluționarea cererii, dacă va constata existența unui motiv de suspendare a executării, în baza art.364 alin. (2) Cod proc. pen. Aceast alineat se explică prin aceea că dacă va fi admisă repunerea în termen, atunci apelul se va considera declarat în termen și va fi, prin el însuși, suspensiv de executare.

Dacă instanța de apel respine cererea de repunere în termen, apelul va fi respins ca tardiv, afară de cazul în care, fiind îndeplinite condițiile art. 365 Cod proc. pen, el s-ar putea încadra la apelul exercitat peste termen.

CAPITOLUL V: APELUL EXERCITAT PESTE TERMEN

1. NOȚIUNE

Apelul exercitat peste termen, este ca și repunerea în termen, un mijloc prin care se dă posibilitatea părților care au pierdut termenul de apel, de a declanșa controlul instanței superioare.

În cazul apelului peste termen, partea a lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare; față de repunerea în termen, unde cel care declară apelul a fost prezent la judecată și la pronunțare.

Conform art. 365 alin. (1) Cod proc. pen., partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare poate declara apel și peste termen, dar nu mai târziu de 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau de la data începerii executării dispozițiilor privind despăgubirile civile, după cum este cazul.

Apelul declarat peste termen nu suspendă executarea.

La baza reglementării apelului peste termen, se află preocuparea de a se da părților judecate în lipsă și supuse executării hotărârii, în latura penală sau civilă, o posibilitate suplimentară de a ataca această hotărâre, chiar și după expirarea termenului de apel, ceea ce corespunde atât interesului particular al părții, care se presupune că nu a cunoscut data când a început să curgă termenul de apel, cât și interesului general, ca adevărul să triumfe și ca legea să fie respectată.

2. CONDIȚIILE APELULUI PESTE TERMEN

Apelul peste termen presupune îndeplinirea cumulativă a umrătoarelor condiții:

partea să nu se fi folosit de calea de atac a apelului în termen legal;

partea care declară apelul să fi lipsit atât de la judecată, cât și de la pronunțarea hotărârii atacate;

cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

A. Partea să nu se fi folosit de calea de atac a apelului în termen legal.

Dacă partea a declarat apel în termenul legal atunci apelul devine inutil și este totodată, inadmisibil, deoarece nu se poate folosi de două ori aceeași cale de atac împotriva aceleiași hotărâri.

La primirea cererii de declarare a unei căi de atac aceasta nu trebuie intitulată “apel peste termen”, pentru că instanța este obligată să examineze condițiile în care a fost depusă, dacă a mai fost depusă o altă cerere de apel și dacă îndeplinește condițiile de la art 365 Cod proc. pen, iar mai apoi instanța o poate soluționa ca atare, ca un apel peste termen.

B. Partea care declară apelul să fi lipsit atât de la judecată, cât și de la pronunțarea hotărârii atacate.

Înaintea adoptării Legii 356/2006, pentru admiterea unei cereri de apel peste termen se impunea ca partea să fi lipsit la judecată. Unele instanțe au arătat că această condiție nu trebuie înțeleasă ca referindu-se la toate termenele de judecată, ci numai la data când au avut loc dezbaterile în primă instanță.

Un alt punct de vedere, tot în practica instanțelor judecătorești, absența părții la judecată era interpretată în sensul că a lipsit la toate termenele de judecată. Acest punct de vedere este apreciat și de literatura de specialitate, în lucrări anterioare, deoarece numai în această ipoteză sunt premise care să fundamenteze prezumția că partea nu a luat cunoștință de judecată și nici de hotărârea pronunțată. În spijinul acestei opiniipoate fi invocat un argument și anume: dacă prin absența părții la judecată se înțelegea numai absența acesteia la dezbateri, instituția apelului peste termen s-ar fi suprapus și s-ar fi confundat cu repunerea în termen, când partea a participat atât la judecată cât și la pronunțare, dar a fost împiedicată să declare apelul peste termen știind deci momentul de la care curge termenul de apel.

C. Cererea de apel să fie introdusă în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.

Termenul de 10 zile este un termen limită, ceea ce înseamnă că apelul peste termen, ca și cererea de apel peste termen trebuie introdus oricând după expirarea termenului de apel ordinar, deci și înaintea începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor civile, însă numai până la cel mult 10 zile de la aceasta.

Atunci când inculpatul a lipsit atât de la judecată, cât și de la pronunțare și a declarat apel peste termenul legal, socotit de la data când i s-a comunicat hotărârea, iar inculpatul nu a început executarea pedepsei și nici a dispozițiilor privind depăgubirile civile, apelul va fi considerat ca fiind făcut peste termen și nu poate fi respins ca fiind tardiv.

Apelul peste termen împotriva sentinței pronunțate de prima instanță poate fi declarat de inculpatul care a lipsit la toate termenele de judecată, cât și la pronunțare, chiar dacă apelul procurorului împotriva aceleiași sentințe a fost declarat și soluționat anterior introducerii cererii de apel peste termen de inculpat. Soluția se impune întrucât prin apelul procurorului nu se poate determina excluderea posibilității inculpatului de a exercita calea de atac a apelului, în circumstanțele constatării îndeplinirii condițiilor stabilite prin art 365 alin (1) Cod proc. pen.

Când sunt îndeplinite cele 3 condiții, cerute în cazul apelului peste termen și din cererea părții rezultă critica pe care aceasta o adresează hotărârii instanței de fond, pentru nerespecatrea dispozițiilor legale privind judecata în primă instanță, acea cererea trebuie valorificată ca fiind un apel peste termen, chiar dacă partea a intitulat-o altfel: contestație în anulare, revizuire sau contestație la executare.

În astfel de situații contează conținutul real al cererii, iar nu modul cum aceasta a fost intitulată, deoarece formularea eronată a cererii sau depunerii ei la altă instață decât cea competentă nu schimbă natura juridică a instituției apelului peste termen, dacă sunt îndeplinite cele 3 condiții exemplificate mai sus.

3. efectele apelului exercitat peste termen

Apelul peste termen este o formă a apelului ordinar și deci, acesta produce aceleași efecte juridice ca și acesta, cu unele derogări prevăzute de lege. Ca și apelul ordinar, apelul peste termen are efect devolutiv și efect extensiv, însă nu are efect suspensiv, concluzie care o concretizăm din art. 365 alin. (2) Cod proc. pen. Aceasta înseamnă că pe parcursul timpului, cât apelul peste termen se află în curs de soluționare, executarea hotărârii atacate nu este cu nimic împiedicată. Dacă nu ar fi așa atunci partea apelată ar putea folosi calea de atac a apelului peste termen pentru a împiedica executarea sentinței intrată în puterea lucrului judecat.

Dar dacă în cazul apelului peste termen, suspendarea executării hotărârii nu operează prin puterea legii, instanța poate, totuși, potrivit art. 365 alin. (3) Cod proc. pen. să dispună, prin încheiere, suspendarea executării. Această măsură este o facultate a instanței de apel, care este îndreptățită să o dispună, mai ales în acele situații în care apelul peste termen a fost declarat după expirarea termenului legal; deoarece această împrejurare vădește lipsa intenției de tergiversare și de întârziere a executării.

Cererea de apel peste termen poate fi făcută în mod legal de către oricare din titularii dreptului de apel. În aceste condiții, în practica instanțelor de judecată s-a apreciat că crerea de apel peste termen formulată de soția inculpatului, chiar dacă acesta nu și-a însușit-o, este admisibilă și va produce aceleași efecte ca și când a fost introdusă de inculpat.

CAPITOLUL VI: DECLAREREA APELULUI, RENUNȚAREA LA APEL ȘI RETRAGEREA APELULUI

1. DECLARAREA ȘI MOTIVAREA APELULUI

Exercitarea oricărui drept, a oricărei facultăți procesuale, de către un subiect procesual trebuie să se manifesteprintr-o voință concretizată într-un act procesual care este constatat printr-un act procedural corespunzător.

Folosirea căii de atac a apelului este o facutate pe care legea o acordă părții, dacă aceasta dorește să supună hotărârea pronunțată în primă instanță controlului judiciar al instanței superioare. Partea trebuie în acest caz, să își manifeste această voință printr-o declarație de apel care, de regulă, îmbracă forma procedurală scrisă a unei cereri scrise și uneori, și forma scrisă a unei constatări scrise a declarațieiorale făcute în acest sens. Manifestarea de voință expresă reprezintă o condiție juridică a exercițiului căii de atac a apelului, fără a fi îndeplinită această condiție, a declarației, nu se poate cunoaște voința subiectului procesual de a se folosi de dreptul său de apel., iar judecata anterioară nu poate fi combătută dacă nu există voința exteriorizată și expresă a părții.

Și în Codul de proc. pen., la art. 366, este reglementată forma cerută pentru exercitarea căii de atac a apelului, astfel: apelul se declară prin cerere scrisă care trebuie semnată de persoana care face declarația.

Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de apărător. Cererea poate fi atestată și de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcționarul desemnat de aceștia, din localitatea unde domiciliază.

Modul în care este redactată cererea nu interesează, contează numai faptul ca aceasta să exprime în mod explicit voința de a declara apel.

Cererea de apel trebuie să aibă conținutul și forma care se cer în general oricărei cereri, dar și să îndeplinească totodată condițiile materiale și formale speciale prescrise de lege, în art. 366 Cod proc. pen.: să indice hotărârea apelată și numărul dosarului în care a fost pronunțată și să fie semnată de persoana care face apel. Dacă nu se respectă aceste condiții atunci cererea este lovită de nulitate absolută potrivit art. 197 alin. (2). Această sancțiune a nulității este inoperantă atunci când înainte ca termenul de apel să fi expirat, apelantul formulează o nouă declarație de apel, care de această dată îndeplinește condițiile cerute de art. 366.

Semnătura este o condiție esențialăpentru identificarea apelantului, este obligatorie. Aceasta poate fi a apelantului, reprezentantului ori apărătorului său și în cazul inculpatului, soțului. Dacă nu semnează apelantul, atunci celelalte persoane trebuie să menționeze pe cerere, pentru cine declară apelul, iar dacă cererea este făcută de un reprezentant convențional, atunci trebuie să se anexeze o procură specială care este indispensabilă.

Ministerul public, persoanele juridice constituite părți civile sau părți responsabile civilmente, declară apelul printr-o adresă oficială îndreptată către instanța de apel.

Atestarea cererii de apel se poate face din momentul redactării acesteia, sau ulterior redactării, când persoanei care face atestarea i se prezintă, de către apelant personal, o cerere întocmită în prealabil, deci în absența ei.

Dacă cererea de apel este nesemnată și neatestată ea poate fi confirmată în instanța de apel, prin semnare sau oral, fie de către titularul dreptului de apel personal fie de către reprezentantul acestuia. Atunci când apelul este declarat oral, în ședință, peședintele completului de judecată ia act de această declarație și o consemnează într-un proces-verbal care are valoarea unei cereri de apel și produce toate consecințele acesteia.

Art. 367 alin. (1) prevede că cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. Astfel, prin depunerea cererii la prima instanță se urgentează soluționarea apelului, pentru că dacă aceasta s-ar depune la instanța superioară, atunci aceasta ar trebui să solicite dosarul primei instanțe și s-ar pierde timp. Primind cererea de apel, instanța a cărei hotărâre este atacată, are obligația să o trimită de îndată, după redactarea hotărârii, împreună cu dosarul cauzei, instanței de apel.

Dispozițiile legale în această materie, nu prevăd ca declarația de apel să fie făcută, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă și tocmai de aceea, cererea de apel poate fi depusă și la instanța ierarhic superioară, dar în termenul legal prevăzut de lege.

Persoana care se află în stare de deținere poate depune cererea de apel și la administrația locului de detenție. Dacă această persoană, aflată în deținere, declară oral apelul, atunci persoanele competente de la locul de deținere vor întocmi un proces-verbal. Totodată, administrația penitenciarului are obligația de a atesta data declarației de apel menționată de către inculpat. Dacă nu există data de declarare a apelului, el poate fi respins ca tardiv, data înregistrării declarației trimise la locul de deținere la instanță fiind irelevantă. Cererea de apel înregistrată sau atestată îm condițiile prevăzute de art. 187 alin. (1) ori procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează instanței a cărei hotărâre este atacată.

Persoanele aflate în alte localități pot declara apel prin scrisoare recomandată, sau chiar prin telegramă care va fi confirmată în instanță de parte sau de reprezentantul ei. Militarii aflați în cazarmă pot înregistra declarația de apel la comandamentul unității lor. În acest caz, declarația de apel se consideră făcută înăuntrul termenului, chiar dacă la instanță cererea a ajuns după expirarea termenului, conform art. 187 Cod proc. pen.

Motivarea apelului:

Cererea de apel nu este obligatoriu să cuprindă și motivele apelului deoarece, în baza efectului devolutiv al apelului, instanța de apel este obligată ca, în afara temeiurilor ce ar fi invocate și a cererilor ce ar fi formulate de apelant, să examineze cauza, chiar în lipsa motivelor, sub toate aspectele de fapt și de drept. Cu toate acestea, este indicat ca apelantul să motiveze folosirea căii de atac.

Dacă nu se arată care sunt motivele pentru care apelantul apreciază că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, instanța de apel va analiza apelul declarat în raport de mijloacele de apărare și dovezile depuse de la prima instanță, fără a lua în considerare alte motive noi, ce nu au fost avute în vedere de prima instanță.

Motivele de apel, când apelantul vrea să motiveze apelul, se formulează în scris, prin chiar cererea de apel sau printr-un memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior, cel mai târziu până la data judecății. Motivele pot fi formulate și oral, inclusiv la termenul de judecată, grefierul consemnând motivele invocate de apelant.

În cererea de apel trebuie să se prezinte de către apelant, care sunt dovezile pe care le va administra, iar dacă face referire la înscrisuri trebuie să le alăture cererii de apel în atâtea exemplare câte părți sunt, inclusiv pentru instanță. Dacă sunt în limbă străină, sau cu litere vechi, acesta trebuie să depună traduceri sau copii cu litere latine, certificate. Dacă apelantul solicită proba cu martori trebuie să indice numele și adresele martorilor, iar dacă solicită proba cu interogatoriul părții, trebuie să solicită înfățișarea acesteia în persoană. Această cerință poate fi împlinită până la prima zi de înfățișare.

Instanța de apel poate administra probele noi pe care le doește titularul doar dacă le-a propus prin motivele de apel. Altfel, administrarea de probe noi se poate face de către instanța de apel doar dacă necesitatea acestora rezultă din dezbateri.

2. RENUNȚAREA LA APEL

Legea procesual penală recunoaște dreptul subiecților procesuali dreptul de a declara apel, dar totodată, le recunoaște și posibilitatea de a renunța la acest drept.

Astfel, art. 368 Cod proc. pen. prevede că “după pronunțarea hotărârii și până la expirarea termenului de declarare a apelului, părțile pot renunța în mod expres la această cale de atac.”

Renunțarea este expresă, atunci când, un subiect procesual îndreptățit să facă apel, arată în declarația de apel că nu dorește să se folosească de acest drept.

Persoanele care pot renunța la dreptul de apel sunt numai părțile așa cum se specifică și în art. 368 alin. (1). Astfel, toate persoanele care au drept de apel au și dreptul de a renunța la acest apel.

În privința procurorului, acesta poate renunța tacit la dreptul de apel, prin nefolosirea acestei căi de atac și deci el poate renunța și expres la acest drept, printr-o declarație scrisă sau oral, pentru că asupra renunțării se poate și revenii.

Martorul, expertul, interpretul și apărătorul sau orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței, având calitatea de părți în raportul procesual adiacent celui dintâi, au și ele posibilitatea de a renunța la apel.

Există două condiții pentru a putea renunța la dreptul de apel:

– voința de a renuța să se exprime, în modul prevăzut de lege, în intervalul cuprins între data pronunțării sentinței și data expirării termenului de apel;

Intervalul acesta de timp variază după cum partea a fost sau nu prezentă la dezbateri sau la pronunțare; sau dacă partea a lipsit la ambele momente și trebuie să i se comunice copia de pe dispozitiv, atunci bineînțeles se va prelungi intervalul mai mult sau mai puțin.

– renunțarea trebuie făcută expres, în termeni clari sau care să nu depindă de alte condiții, ca exemplu: condiția ca o altă parte să declare apel.

Declarația de renunțare la apel, se face în scris, printr-o cerere explicită depusă la instanța care a pronunțat hotărârea, sau oral, în ședința în care a avut loc pronțarea acesteia.

Potrivit art. 368 alin. (3) renunțarea la apel poate să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.

Renunțarea la apel nu are caracter definitiv, pentru că asupra renunțării se poate revenii, dar numai în termenul prevăzut pentru declararea apelului.

În ce privește latura civilă a procesului nu se poate reveni asupra renunțării, aceasta având un caracter definitiv chiar dacă nu a expirat termenul de apel.

Cu privire la latura penală a cuzei, renunțarea nu este definitivă, putându-se interveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.

Rațiunea acestei reglementări este aceea că, dacă s-ar interzice titularilor drptului de apel să revină asupra declarației de apel, s-ar ajunge, pe cale indirectă, la scurtarea, prin voința acestora, a termenului legal de apel, ceea ce este inadmisibil, acest termen fiind imperativ, imutabil și de ordine publică.

Declarația de revenire asupra renunțării la apel poate fi făcută de către titularul dreptului de apel, atât personal, cât și printr-un mandatar cu împuternicire specială. Această declarație trebuie făcută, conform art. 368 alin. (2) Cod proc. pen. înăuntrul termenului de declarare a apelului și dacă a intervenit după împlinirea acestui termen, atunci ea nu produce consecințe juridice și instanța urmează a lua act de renunțarea la apel.

3.RETRAGEREA APELULUI

[NUME_REDACTAT] de proc. pen. se recunoaște subiecților procesuali posibilitatea de a renunța la dreptul de apel și totodată li se recunoaște și dreptul de a retrage apelul după ce a fost declarat. Deosebirea dintre cele două instituții, de a renunța sau de a retrage apelul este aceea că, retragerea apelului preupune existența unui apel declarat. Obiectul acestora diferă; renunțarea la dreptul de apel are ca obiect dreptul de a declara apel, în timp ce retragerea apelului are ca obiect un apel declarat.

Retragerea apelului poate fi parțială sau tottală, în funcție de câtă parte din hotărârea judecătorească este atacată; se poate ataca numai soluția laturii civile sau numai soluția laturii penale.

Titularul dreptului chiar dacă s-a înșelat cu privire la consecințele retragerii apelului, acesta nu poate reveni asupra retragerii apelului. Caracterul irevocabil al declarației de retragere a apelului se poate determina și prin prisma principalului efect generat de acest act de dispoziție, adică de trecerea sentinței atacate în puterea lucrului judecat,

Retragerea apelului trebuie să fie pură și simplă, adică necondiționată, oricare ar fi scopul în vederea căruia a fost făcută.

Instanța de apel, trebuie să verifice dacă declarația de retragere a apelului satisface condițiile de care depinde validitatea ei, iar dacă sunt îndeplinite condițiile atunci va lua act de manifestarea de voință a părții. Dacă nu sunt satisfăcute acele condiții, atunci instanța de apel nu va putea respinge apelul ca fiind nefondat, pentru că din momentul în care a fost retractată, cererea de apel se consideră inexistentă.

Apelul în cauză poate fi inadmisibil, atunci când a fost făcut împotriva unei hotărâri ce nu este susceptibilă de această cale de atac, fie a fost declarat de o persoană care nu avea calitatea de titular al dreptului de apel; iar instanța în această situație va respinge apelul, ca inadmisibil. fără a ține seama de declarația de retragere a apelului.

Retragerea căii de atac devine inoperantă atunci când înainte de a fi făcută declarația de retragere a apelului, a intervenit o cauză de stingere a acțiunii penale, pentru că nu poate fi concepută o cale de atac fără existența acțiunii penale, care să-i servească drept suport.

Potrivit art. 369 alin. (1) Cod proc. pen., până la încheierea dezbaterilor la instanța de apel, oricare dintre părți își poate retrage apelul declarat. Retragerea apelului poate fi făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel.

Prin expresia “oricare dintre părți”, din art 369 alin. (1), se înțelege că textul vizează inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente precum și părțile din raportul procesual adiacent procesului penal principal și anume: martorii, experții, interpreții, apărătorii, precum și orice alte persoane care au suferit o vătămare printr-o măsură sau un act al instanței. Din moment ce i s-a recunoscut unei părți dreptul de a face apel atunci este logic, ca acea parte să aibă dreptul și de a retrage această cale de atac.

Din art. 369 alin. (3) Cod proc. pen, rezultă că procurorul care a făcut declarația de apel nu poate retrage apelul pe care l-a declarat. Legea recunoaște totuși această posibilitate procurorului ierarhic superior, adică procurorului de la parchetul de pe lângă instanța superioară care a soluționat cauza. Procurorul ierahic superior poate retrage numai parțial apelul, adică limitându-se numai la o latură a cauzei sau numai la una din persoanele vizate inițial; instanța de apel rămânând sesizată numai cu privire la persoanele nevizate prin declarația de retragere.

Apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat, conform ultimului alin. din art. 369 Cod proc. pen.

Potrivit art. 369 alin. (2) inculpatul minor nu poate retrage apelul, indiferent dacă l-a declarat personal sau acesta a fost făcut de reprezentantul legal. Această dispoziție are caracter imperativ și simpla prezență, îm instanța de apel, a reprezentantuluilegal al inculpatului minor, nu validează declarația de retragere făcută de minor. Reprezentantul legal trebuie să facă el , în mod expres o asemenea declarație, iar dacă nu manifestă o atitudine activă, în acest sens, instanța de apel, având în vedere declarația minorului și exercitându-și rolul activ, trebuie să-i ceară o manifestare de voință explicită și neechivocă.

Timpul în care trebuie făcută declarația de retragere a apelului este conform prevederilor art. 369 alin. (1) pânp la încheierea dezbaterilor la instanța de apel.

Forma pe care trebuie să o îmbrace declarația este în formă scrisă sau oral, fiind în toate cazurile expresă. Poate fi făcută de apelant personal, prin mandatar special sau de reprezentantul legal. Reprezenatantul unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate retrage apelul făcut de sau pentru persoana reprezentată.

Cu privire la locul unde se face declarația de retragere a apelului se prevede în art. 369 alin. (1) că aceasta poate fi făcută fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de apel. Prin această reglementare se dorește scutirea formalismelor care nu constituie garanții procesuale și scutirea pierderii de timp și de cheltuieli materiale pe care le-ar implica deplasarea la instanța de apel.

Principalul efect al retragerii apelului este trecerea sentinței atacate în puterea lucrului judecat. Acest efect se produce în momente diferite, în funcție de momentul în care a intervenit declarația de retragere, pentru că atunci când apelul este retras înăuntrul termenului de apel, sentința rămâne definitivă la data expirării termenului de apel conform art. 416 pct. 2 lit. b Cod proc. pen.; iar când apelul este retras după împlinirea acestui termen, sentința este definitivă la data declarației de retragere a apelului, art. 416 pct. 3 Cod proc. pen.

CAPITOLUL VII: EFECTELE APELULUI

1. EFECTUL SUSPENSIV

O persoană este considerată nevinovată până la rămânere definitivă a unei hotărâri de condamnare. Pentru că declararea apelului duce la continuarea procesului penal, în art. 370 Cod proc. pen. este consacrată regula conform căreia “apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ce privește latura penală, cât și latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel”.

Astfel se constată că în cursul termenului de atac și în cursul judecății căii de atac, hotărârea este împiedicată să rămână definitivă și executarea ei este deci, suspendată.

Este normal ca atunci când controlul jurisdicțional al instanței de al doilea grad nu a fost finalizat, dispozițiile cuprinse în hotărârea atacată să nu fie puse în executare. Deci există ideea că dispozițiile hotărârii primei instanțe pot fi modificate în urma controlului exercitat de instanța de apel.

Executarea dispozițiilor hotărârii este suspendată în totalitate, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, în perioada termenului de apel, față de toate părțile din proces.

Caracterele efectului suspensiv sunt:

– un efect general, absolut, constant, total sau parțial.

Efectul suspensiv este general, pnetru că majoritatea hotărârilor pronunțate în primă instanță sunt, în principiu, apelabile și astfel, efectul suspensiv este general, în afara cazurilor în care este înlăturat expres de lege.

Efectul suspensiv este absolut pentru că se produce ope legis (prin puterea legii), atunci când apelul a fost declarat în termen și chiar și atunci când acesta este neîntemeiat.

Efectul suspensiv este constant, deoarece odată ce apelul a fost declarat, el se manifestă în permanență, de la momentul declarării apelului și până la soluționarea căii de atac.

Și un ultim caracter al efectului suspensiv este că el poate fi total sau parțial. Ek este total atunci când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanțe în întregime, și este parșial, atunci când apelantul critică numai soluția laturii penale sau a laturii civile, ori alte dispoziții cuprinse în hotărârea primei instanțe. Efectul suspensiv este total numai atunci când apelul este făcut de procuror sau de inculpat pentru că numai ei pot ataca ambele laturi ale hotărârii. În cazul în care aceștia au declara apel, fără rezerve, în ambele laturi ale procesului, va fi suspendată executarea tututor dispozițiilor din hotărârea atacată.

Efectul suspensiv al apelului operează numai dacă această cale de atac este admisibilă, declarată în termen și nu există vreo dispoziție legală care prevede altfel.

Un apel inadmisibil, declarat de o persoană fără calitate, ca exemplu o persoană vătămată declară apel într-o cauză une acțiunea penală se exercită din oficiu; nu poate duce la suspendarea executării hotărârii. Atunci când apelul nu este declarat în termenul prevăzut de lege nu va produce nici un efect și deci nu avea nici un efect suspensiv. Când partea este repusă în termen sau când apelul este făcut peste termen, instanța poate să suspende dacă este cazul executarea hotărârii atacate, pentru lămurirea acestor situații.

Cazurile în care legea prevede că nu operează efectul suspensiv de executare. chiar dacă procurorul sau partea vătămată au declarat apel, atunci când acțiunea penală se exercită la plângerea părții vătămate, sunt prevăzute de lege, în art. 350 alin. (2) Cod proc. pen.: “în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv” și în alin. (3) al aceluiași art. :”de asemenea, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunță: o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive; o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiționată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă; amenda; sau o măsură educativă”. Când prima instanță a condamnat pe inculpat aflat în stare de libertate la închisoare și a dispus arestarea acestuia, dispoziția de arestare se pune deci, imediat în executare.

Mai există și alte cazuri în care nu operează efectul suspensiv de executare: în cazul procedurii de judecată a infractorilor minori, dipozițiile privind executarea mustrării art. 487 Cod proc. pen.; punerea în executare a libertății supravegheate art. 488 alin. (1) Cod proc. pen. și internarea minorului într-un centru de reeducare art. 490 Cod proc. pen. În toate aceste cazuri hotărârea pronunțată în primă instanță se execută de îndată fără a se aștepta soluția pronunțată în apel.

În materia liberării condiționate, art. 450 alin. (4) Cod proc. pen, și în materia cu privire la executarea pedepsei la locul de muncă, art. 4501 Cod proc. pen., fiind vorba de perosnă condamnată definitiv, apelul declarat de procuror este suspensiv de executare pentru a se împiedica executarea dispozițiilor de liberare, dacă se contestă îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

2. EFECTUL DEVOLUTIV AL APELULUI

Efectul devolutiv este reglementat în art. 371 Cod proc. pen. Potrivit acestui art. instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. Astfel, art. 371 recunoaște efectul devolutiv, fără a defini concret acest efect, însă stabilește limitele în care acționează.

Cuvântul „devolutiv” derivă din verbul latin devolvo care înseamnă a face să se treacă ceva, să se transmită ceva de la un subiect la altul. În cazul căilor de atac este vorba de transmiterea unui drept de la un judecător de grad inferior la un judecător de grad superior.

Efectul devolutiv presupune transmiterea cauzei de la instanța care a pronunțat hotărârea atacată, la instanța competentă să soluționeze apelul. Instanța de apel va supune hotărârea atacată examinării atât în fapt cât și în drept și, dacă este cazul, va adopta pe baza datelor cauzei o soluție diferită de cea a primei instanțe. Nu se poate transmite de la prima instanță la instanța de apel decât ceea ce a fost supus judecății celei dintâi. Astfel, instanța de apel nu va lua în considerare decât faptele care au făcut obiectul judecății în primă instanță. În schimb va putea să hotărască în privința acelor fapte cuprinse în actul de trimitere în judecată și asupra cărora prima instanță nu s-a pronunțat; va putea schimba încadrarea juridică a faptei; va fi în măsură să adauge la fapta săvârșită agravante sau atenuante. De asemenea, ea va trebui să țină seama de consecințele pe care fapta le-a produs ulterior pronunțării hotărârii atacate și să ia în considerare exceptii noi, care nu au fost ridicate în primă instanță.

Instanța de apel nu poate dispune în privința acelor persoane care nu au figurat ca  părți cu ocazia primei judecăți și nici să modifice calitatea procesuală a unor persoane.

Efectul devolutiv nu presupune o reluare a judecății care a avut loc în primă instanță, ci determină repunerea în discuție a cauzei printr-o nouă judecată, cu trăsături proprii, în scopul verificării legalității și temeiniciei hotărârii atacate fără o desființare în prealabil a acesteia.

Raportat la motivele invocate prin cererea de apel și la interesele pe care le afirmă apelantul, devoluțiunea cauzei poate fi integrală sau parțială. Devoluțiunea integrală se produce atunci când instanța de apel este învestită cu reexaminarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept. Prin devoluțiunea parțială instanța se va pronunța numai asupra unora dintre elementele de fapt și de drept care au format obiectul judecății în primă instanță.

Art. 371 Cod proc.pen. stabilește limitele efectului devolutiv, arătând că instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces.

În literatura de specialitate, titularii dreptului de apel au fost grupați în două categorii, sub aspectul devolutiv al acestei căi de atac.

Din prima categorie fac parte acei titulari care, prin calitatea lor procesuală, devoluează atât fondul cauzei, cât și măsurile adiacente fondului și este vorba de procuror și de părți; iar în a doua categorie se regăsesc titularii care pot devolua aspecte auxiliare fondului cauzei, aspecte care s-au pronunțatîn primă instanță, iar titularii aceștia sunt martorul, expertul, interpretul, apărătorul.

Apelul declarat de procuror, fără rezerve, produce un efect devolutiv integral, in rem și in personam. Instanța de apel va judeca pricina sub toate aspectele și cu privire la toate persoanele care au fost părți în proces, efectul devolutiv putând să opereze atât în favoarea cât și în defavoarea lor. Apelul procurorului își păstrează caracterul integral și în situația în care, după expirarea termenului de apel, acesta și-a motivat apelul numai cu privire la anumite fapte sau persoane.

În cazul apelului inculpatului, cauza se devoluează atât în ce privește latura penală, cât și în ce privește latura civilă, dar numai în legătură cu propria sa situație. Acesta nu poate invoca situația altui inculpat.

Apelul părții vătămate devoluează cauza numai în ce privește latura penală și numai în acele cauze în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă.

Apelul declarat de partea civilă devoluează numai  latura civilă, însă instanța poate examina și acele aspecte ale laturii penale de care depinde corecta soluționare a pretențiilor civile.

În ce privește partea responsabilă civilmente, apelul acesteia are un efect devolutiv limitat la interesele sale în cauză, adică numai la aspectele ce privesc latura civilă. Dacă nu există un apel contrar, instanța de apel va menține soluția primei instanțe, fie exonerând partea responsabilă civilmente de plata oricăror despăgubiri, dacă nu există temeiurile de fapt sau de drept ale răspunderii civile pentru altul, fie reducând cuantumul despăgubirilor stabilite prin hotărârea atacată.

Referitor la persoană, art.371 alin.1 C.proc.pen. stabilește limitele judecării cauzei la instanța de apel. Însă în ce privește motivele de apel, art.371 alin.2 prevede îndatorirea instanței ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Prevederile art. 371 alin.2 se completează cu principiul exprimat în adagiul tantum devolutum quantum apellatum – atât are cădere să judece instanța de apel cât este atacată hotărârea primei instanțe

Motivele invocate de apelant nu influențează efectul devolutiv, în sensul îngrădirii lui. Declarația de apel, chiar nemotivată ori netemeinic motivată, este suficientă pentru a învesti instanța de apel cu întreaga pricină. Astfel, instanța va fi obligată, în baza rolului său activ, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, indiferent dacă acestea au fost sau nu invocate de către apelant și să  pronunțe o soluție corespunzătoare legii și adevărului.

În virtutea efectului devolutiv al apelului, motivele de apel pot viza orice aspect al cauzei, inclusiv modificarea cadrului procesual, prin schimbarea încadrării juridice a faptei. Oricare ar fi momentul solicitării schimbării încadrării juridice, instanța de judecată este obligată să respecte cerințele impuse de lege cu privire la această instituție juridică, respectiv punerea în discuția părților a noii încadrări și atenționarea inculpatului că are dreptul să ceară acordarea timpului necesar pentru pregătirea apărării.

Dintr-o altă categorie de titulari ai dreptului de apel fac parte aceia care pot devolua numai aspectele auxiliare, adiacente ale fondului cauzei: martorii, experții, apărătorii, interpreții, precum și orice altă persoană care, prin activitatea primei instanțe, au suferit o vătămare a intereselor sale legitime.

Apelul declarat de toate aceste persoane devoluează cauza numai cu privire la interesele proprii ale fiecăreia. Ei pot devolua prin apel doar chestiuni auxiliare asupra dispozițiilor care s-au pronunțat prima instanță și cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite.

3. EFECTUL NEAGRAVĂRII SITUAȚIEI ÎN PROPRIUL APEL

Art. 372 alin. (1) Cod proc. pen. prevede că instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel. Această reglementare are la bază un principiu conform căruia nimeni nu-și poate înrăutăți situația prin exercitarea, de către el însuși, a unei căi de atac.

Efecul neagravării situației s-a impus din mai multe considerente. Dacă instanța de apel ar avea posibilitatea, de a agrava situația titularului de drept de apel, atunci acesta nu ar mai fi determinat să uzeze de dreptul său de a ataca hotărârea dată în primă instanță, de teama asumării unui risc și astfel, s-ar ajunge la îngrădirea voinței titularilor căii de atac. Totodată, dacă partea nu ar fi atacat hotărârea, atunci aceasta ar fi rămas definitivă, ceea ce nu este firesc și nici echitabil ca acest lucru să nu se producă și ca situația părții să fie agravată numai pentru că a făcut un drept conferit de lege în favoarea ei.

Expresia “neagravare situației”, din art. 372, poate fi cu referire la inculpat dar și cu privire la temeiul achitării.

În apelul declarat de inculpat, instanța de apel nu poate reține starea de recidivă, care într-un mod greșit nu fusese reținută în prima instanță sau nu poate schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune mai gravă, chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi mică.

De asemenea, după ce instanța de apel judecă din nou cauza care a fost supusă apelului, de către inculpat, nu poate reține în sarcina sa mai multe infracțiuni în concurs față de o singură infracțiune reținută în prima instanță, indiferent dacă menține pedeapsa pronunțată de prima instanță.

O altă situație care ar putea reprezenta agravarea situației inculpatului este aceea că instanța de apel, cu ocazia contopirii, aplică un spor de pedeapsă, chiar și în condițiile reducerii pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente sau altă situație ar fi reținerea unui concurs de infracțiuni, în locul unei infracțiuni continuate.

Schimbarea modalității de executare a pedepsei, din executarea la locul de muncă în privarea de libertate, chiar dacă s-ar reduce durata pedepsei este o agravare a situației inculpatului.

Înlocuirea suspendării condiționate a exercitării pedepsei cu executarea pedepsei la locul de muncă, în instanța de apel, reprezintă o agravare a situației, chiar dacă pedeapsa ar fi redusă sau ar fi grațiată.

Dacă prima instanță decide grațierea inculpatului, iar instanța de apel o înlătură, atunci ne-am afla, din nou, în starea de agravare a situației inculpatului.

Un ultim caz de agravare a situației inculpatului, îl reprezintă revocarea obligării la executarea pedepsei la locul de muncă, în cazul în care, prima instanță, constatând că inculpatul a săvârșit din nou o infracțiune in cursul termenului de încrcare, a omis să dispună această măsură.

Așadar, legea înlătură posibilitatea înrăutățirii situației părții care a declarat apelul, indiferent de aspectele noi care se ivesc în judecarea căii de atac.

În cazul părții vătămate, care a pus în mișcare acțiunea penală prin plângere prealabilă, instanța de apel sesizată numai cu apelul acesteia poate să examineze latura penală sub toate aspectele și poate pronunța orice soluție prevăzută de lege dar care nu agravează soluția în propriul apel.

Dacă partea civilă, face apel cu privire la hotărârea dată în prima instanță, instanța de apel nu poate nici să respingă acea cerere de despăgubiri pe care prima instanță a admis-o și nici nu poate să micșoreze sumele acordate prin hotărârea atacată, sau să înlăture alte reparații acordate, nici să scoată din cauză partea responsabilă civilmente, pentru că altfel ar încălca art. 372 Cod proc. pen.

În cazul apelului părții responsabile civilmente, s-ar încălca prevederile art. 372 atunci când, de exemplu, instanța de apel majorează cuantumul despăgubirilor sau al cheltuielilor judiciare pe care aceasta a fost obligată, prin sentința atacată, să le plătească părții civile; sau dacă instața de apel ar înlătura dispoziția de obligare a inculpatului la repararea pagubei, în acest caz partea responsabilă civilmente neputând să-și recupereze de la inculpat suma pe care a achitat-o părții civile.

În apelul martorului, al expertului, al interpretului, apărătorului, persoanei vătămate în interesele sale legitime printr-un act sau printr-o măsură a instanței judecătorești, nu se poate înlătura sau micșora ceea ce li s-a acordat prin hotărârea atacată, iar dacă se contestă amenda aplicată aceasta nu poate fi majorată.

4. EFECTUL EXTENSIV AL APELULUI

Urmărind pronunțarea unei soluții echitabile în cauzele penale, în care există mai multe părți aparținând aceluiași grup procesual, legiutorul a instituit instrumentul juridic

al extinderii apelului, instrument prin care se dă cauzei o rezolvare concordantă cu interesele tuturor părților care alcătuiesc grupul procesual.

Efectul extensiv constă în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac față de părțile în privința cărora hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neatacare, acest efect fiind ca un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârșite în înfăptuirea justiției.

Sediul materiei, îl reprezintă art. 373 care prevede că “instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o situație mai grea”.

În acest art. se arată că, instanța de apel examinează cauza prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî și în numele lor, fără a crea acestor părți o situație mai grea. Intenția legiutorului, a fost aceea de a da posibilitatea extinderii apelului față de părțile care au aceeași calitate în proces, sau care au un interes comun cu apelantul. În acest sens, apelul declarat de inculpat poate fi extins asupra celorlalți inculpați sau asupra părții responsabile civilmente.

Pentru ca efectul extensiv al apelului să poată opera, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:

a) să existe un apel valabil încheiat;

Dacă apelul, a fost declarat de o persoană fără calitate sau fără ca hotărârea atacată să nu poată fi susceptibilă de apel, sau în cazul în care apelul a fost declarat după expirarea termenului legal, apelul nu poate constitui un act de sesizare a instanței superioare, nu poate fi soluționat în fond și deci, nu poate fi examinată nici cauza prin extindere cu privire la părțile care n-au atacat hotărârea.

Când apelul este declarat de procuror și a fost retras de procurorul ierarhic superior, acesta poate fi însușit de oricare dintre părți cu condiția să fi fost declarat în favoarea acestei părți; altfel, el va fi retras și nu poate fi însușit de parte, instanța nefiind învestită cu judecarea apelului și în consecință, nu poate fi nici extins.

b) subiectul procesual față de care operează extinderea să nu fi declarat apel sau să nu fie vizat prin apelul declarat un alt subiect procesual;

c) să existe mai mulți subiecți procesuali care au aceeași calitate sau un interes comun, dintre care unul sau unii să nu fi declarat apel.

Dacă într-o cauză penală sunt mai mulți inculpați care au fost participanți la comiterea aceleiași infracțiuni sau după caz, acelorași infracțiuni, sau dacă în cauză sunt mai multe părți civile ori părți responsabile civilmente, cu interese comune, se formează pentru fiecare categorie, un grup de subiecți procesuali între care există oarecare solidaritate procesuală; pentru că orice act procedural îndeplinit de unul dintre membrii grupului, are același efect și asupra celorlalți membri, atunci când actul are un scop obiectiv.

Efectul extensiv operează numai față de persoanele care au aceeași calitate sau care au un interes comun. Astfel, apelul inculpatului poate fi extins numai asupra altui inculpat sau asupra părții responsabile civilmente; apelul părții vătămate se poate extinde doar asupra altei părții vătămate; apelul părții civile poate fi extins numai asupra altei părți civile, iar apelul părții responsabile civilmente se extinde doar asupra altei părți responsabile civilmente, sau când există intere comune și asupra inculpatului.

d) să existe o unitate procesuală.

Efectul extensiv operează doar în cazul în care părțile aparțin aceluiași proces, aceleiași cauze. Aplicarea extinderii nu este condiționată și de faptul ca inculpații să fi fost urmăriți deodată, fiind suficient ca ulterior, prin conexare, învinuirile să fi fost reunite într-un singur proces.

Extinderea din oficiu a apelului este posibilă când instanța a fost legal învestită cu judecarea lui. Atunci când apelul declarat de procuror este în defavoarea inculpatului și a fost retras de procurorul ierarhic superior, apelul nu poate fi însușit de inculpat. Instanța, în acest caz, nu poate să examineze cauza prin extindere cu privire la inculpatul care nu a declarat apel.

Efectul extensiv al apelului are o singură limitare. Extinzând apelul cu privire la subiecți procesuali care nu au atacat hotărârea sau la care apelul nu se referă și modificând soluția dată anterior cuprivire la aceștia, instanța de apel nu le poate crea o situație mai grea acestora.

Extinderea apelului reprezintă amplificarea căii de atac la ceilalți subiecți procesuali din aceeași cauză și producerea aceluiași rezultat ca și apelul pe care l-ar fi declarat ei înșiși. Situația nu se poate agrava nici în privința celui care a declarat apelul și nici în privința celorlalți asupra cărora apelul se extinde.

CAPITOLUL VIII: JUDECAREA APELULUI

1. OBIECTUL JUDECĂȚII ÎN APEL

Potrivit art. 378 alin. (1) Cod proc. pen. obiectul judecății în apel constă în verificarea hotărârii primei instanțe pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezente în instanța de apel.

Apelul declanșează o nouă judecată în fond a cauzei, având obligația de a efectua controlul judecătoresc asupra hotărârii atacate cu privire la toate aspectele de fond, adică de fapt și de drept, și cu privire la cele adiacente. Verificarea de către instața de apel se face pe baza motivelor de apel, instanța nefiind îngrădită de ele, ci poate și din oficiu să extindă controlul asupra ceea ce consideră că este relevant.

Aspectele de fapt privesc, de regulă, existența sau inexistența faptei ce constituie obiectul judecății și săvârșirea ei de către inculpat, existența sau inexistența datelor, împrejurărilor sau a situațiilor invocate ca circumstanțe atenuante sau agravante sau cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei, a răspunderii penale, mai pot să privescă și gradul și modalitățiile de participare a coinculpaților la săvârșirea infracțiunii, ori temeiurile de fapt ale sustinerilor formulate în apărare.

Instanța trebuie să verifice dacă în acea cauză s-au administrat toate probele necesare pentru ca faptele să fie în întregime și complet stabilite, iar dacă nu există probe care să elimine orice incertitudine cu privire la cauză, atunci instanța administrează ea însăși acele probe. Totodată, trebuie ca instanța de apel să examineze dacă probele administrate au fost corect interpretate, pentru ca să se știe adevărul absolut, real, iar această examinare presune parcurgerea mai multe etape de verificări: dacă prima instanță cu ocazia judecării fondului a luat în considerare toate probele administrate, dacă ea a supus aceste probe unei aprecieri critice sub aspectul forței lor probante și dacă a ținut seama de susținerile părțilorcu privire la veridicitatea fiecărei probe și la ponderea ei în complexul probator al cauzei. Dacă instanța de control judecătoresc constată că, unele situații, împrejurări la care am făcut referire mai sus nu sunt administrate cum trebuie, atunci ea este îndreptățită să dea o nouă interpretare a probelor cauzei.

Aspectele de drept pe care trebuie să le examineze instanța de apel pot fi de drept substanțial sau procesual.

Aspectele de drept substanțial presupun confruntarea soluției atacate cu normele de drept material aplicate în primă instanță. Aici regăsimaspectele referitoare la încadrarea juridică, la normele de incriminare, dispozițiile referitoare la participația penală, formele de săvârșire a infracțiunii și formele de pluritate infracțională.

Alte aspecte de drept substanțial privesc legalitatea pedepsei. Instanța de apel trebuie să verifice nu numai dacă pedeapsa aplicată se înscrie în limitele prevăzute de lege, ci și dacă la stabilirea cuantumului său s-a ținut seama, dacă este cazul, de modificările operate asupra minimului sau maximului pedepsei de eventualele constatări a unor circumstanțe atenuante sau agravante, ori a unui concurs de cauze de agravare și atenuare.

Aspectele de drept procesual privesc, în principu, verificarea de către instanța de apel a modului în care au fost respectate dispozițiile legale care reglementează desfășurarea procesului penal pe parcursul acestuia. Atunci când constată încălcări legate de sesizarea instanței, compunerea ei, publicitatea ședinței de judecată, participarea procurorului, prezența inculpatului și asistarea acestuia de către un apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, precum și la efectuarea anchetei sociale în cazurile cu infractori minori, atunci desființarea sentinței atacate este obligatorie, aceste cazuri fiind sub sancțiunea nulitătții absolute.

Se mai desființează hotărârea atacată și atunci când se încalcă norme care disciplinează desfășurarea judecății. În cazul lor trebuie să se constate că prin încălcarea acestora s-a produs apelantului o vătămare ce n-ar fi înlăturată altfel decât admițându-se apelul.

2. MĂSURILE PREMERGĂTOARE JUDECĂȚII.

La fel ca și în cazul judecății în primă instanță, judecata de apel este precedată de anumite activități care au menirea de apune dosarul în stare de judecată. Printre aceste măsuri se regăsesc fixarea termenului de judecată, precum și fixarea completului de judecată.

În lege, art. 375 Cod proc. pen. nu se fac precizări cu privire la criteriile de care trebuie să țină cont atunci când se fixează termenul de judecată al apelului și se consideră că președintele instanței trebuie să aibă în vedere ordinea intrării dosarelor. Atunci când există arestați preventiv sau dacă inculpatul este arestat în altă cauză judecata se face de urgență și cu precădere, iar astfel, președintele instanței este obligat să fixeze termenul de judecată într-un așa fel încât, aceste persoane să fie judecate mai repede. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 313 alin. (4), după modificările aduse de Legea nr. 356/2006, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată, în stare de arest, judecătorul cauzei, la primirea dosarului, fixează un termen care nu poate fi mai mare de 48 de ore, înăuntrul căruia se comunică citația împreună cu o copie a actului de sesizare a instanței.

Atunci când unul dintre judecători se află într-un caz de incompatibilitate atunci acesta, trebuie să formuleze o cerere de abținere.

Președintelului de complet îi revin anumite sarcini în perioada premergătoare judecății, astfel conform art. 295 Cod proc. pen., el are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare. Președintele de complet mai trebuie, să aibă grijă ca lista cauzelor fixate să fie întocmită și afișată la instanță, la vedere, cu 24 de ore înainte de termenul de judecată.

La întocmirea listei și la fixarea termenului de judecată, se va ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți și celor cu privire la care legea prevede că judecarea se face de urgență.

2.1. CITAREA PĂRȚILOR ȘI PREZENȚA LOR LA JUDECATĂ

Judecarea apelului se face cu citarea părților, procedură care este obligatorie, conform art. 375 Cod proc. pen. Părțile se prezintă la instanță și își susțin interesele după ce au fost citați, după ce li s-au încunonștiințat termenul de judecată prin citație.

Atunci când există infractori minori, potrivit art. 484 alin. (2) combinat cu art. 493 Cod proc. pen, aceștia se citează pe lângă părți, autoritatea tutelară și părinții, iar după caz tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. Dacă atunci când inculpatul a săvârșit o infracțiune când era minor, iar acesta a devenit major înainte de sesizarea instanței de apel, persoanele mai sus menționate nu trebuie să mai fie citate.

Se pot cita, în apel, martori, experți, interpreți etc., atunci când se administrează probe noi și se desfășoară și o cercetare judecătorească.

Procedura de citare, adică emiterea citațiilor, depunerea dovezilor sau proceselor-verbale la dosarul cauzei etc., se face conform art. 174-181 Cod proc. pen.

Potrivit art. 375 alin. (3) Cod proc. pen., cu modificările ulterioare prin Legea nr. 281/2003, inculpatul arestat este obligat să participe la judecarea apelului și în această situație, el este citat la locul de deținere cu ordinul de a fi adus, la termen, la instanța de apel.

Potrivit art. 197 alin. (2), neaducerea inculpatului arestat la judecare apelului, se sancționează cu nulitate absolută, pentru încălcarea art. 375 alin. (3) Cod proc. pen. și determină casarea deciziei pronunțate de instanța de apel, cu trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Judecarea apelului, în prezența inculpatului arestat, constituie o garanție pentru exercitarea dreptului la apărare, pentru că acesta fiind prezent, poate formula susțineri și poate propune dovezi, pe care poate apărătorul său, din necunoaștere sau din lipsă de diligență, le-a omis; și prezența inculpatului arestat, la judecată, asigură egalitatea părților în proces, pentru că dacă el nu ar fi fost adus la proces atunci s-ar afla într-o situație defavorabilă lui, în raport cu inculpatul care, fiind liber, beneficiază de toate posibilitățile de apărare.

Neprezentarea părților citate, cu excepția inculaptului arestat, nu împiedică judecarea apelului. Se poate totuși să fie necesară prezența unei părți la judecată, instanța în acest caz amână judecata și ia măsurile pentru prezenatrea acesteia la termenul următor.

Procurorul, potrivit art. 376, este obligat și el să participe la judecarea apelului, oricare ar fi obiectul cauzei. La judecata în primă instanță, procurorul participă, conform art 315 alin. (1), obligatoriu numai în anumite cauze.

2.2. MĂSURI PENTRU ASIGURAREA DREPTULUI DE APĂRARE ȘI DESEMNAREA COMPLETULUI DE JUDECATĂ

Președintele instanței de apel, conform art. 294 Cod proc. pen., are datoria ca, în toate cazurile în care asistența juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de judecată, să ia măsuri pentru desmnarea unui apărător din oficiu, adresând o cererea în acest sens baroului de avocați, în cazul în care inculpatul nu are un apărărtor ales.

Dacă sunt mai mulți inculpați în proces, care au dreptul la asistență juridică obligatorie și ei interese diferite, în cauză, atunci este necesar ca fiecare dintre aceștia să aibă un apărător ales sau după caz, din oficiu.

Când inculpatul nu este un asitat de un apărător, atunci când asistența judiciară este obligatorie, sancțiunea este nulitatea absolută așa cum prevede art 197 alin. (2) și (3) Cod proc. pen.

Inculpatul aflat în stare de deținere, trebuie să ia cunoștință de dosarul cauzei, acest lucru făcându-se prin măsurile obligatorii, pe care președintele instanței trebuie să le ia și, de asemenea, inculpatul trebuie să poată lua contactcu apărătorul său (art. 294 alin. (2) și (3) Cod proc. pen.).

Legea de organizare judiciară 304/2004, stabilește numărul de judecători a completului de judecată în apel. Președintele instanței care fixează termenul de judecată, determină și judecătorii care vor alcătui completul de judecată. Sunt situații în care, atunci când există cauze complexe, a căror examinare necesită un timp îndelungat sau o experiență mai deosebită, atunci completul de judecată este format din judecători special desemnați în acest scop.

Completul de judecată în apel la tribunale și la curțile de apel, trebuie să fie format, sub sancțiunea nulității absolute, din 2 judecători conform art. 17 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, republicată.

3. DESFĂȘURAREA JUDECĂȚII

La termenul fixat, după deschiderea ședinței de judecată în apel, se verifică dacă apelul este în stare de judecată. Prima oară se fac verificări prealabile ca la orice judecată, adică se verifică dacă este îndeplinită cerința regularității ședinței de judecată, iar apoi, se verifică dacă sunt îndeplinite condițiile de judecare a cauzei.

Verificarea prealabilă este menită, a se face pentru a se constata, conform art. 377 Cod proc. pen., dacă procesul este “în stare de judecată”.

Astfel, instanța de apel trebuie să verifice următoarele:

1. Regularitatea constituirii sale: compunerea completului de judecată, prezența procurorului și a grefierului;

2. Prezența părților, îndeplinirea procedurii de citare cu privire la părțile lipsă și dacă este asigurată asistența juridică obligatorie;

3. Regularitatea sesizării: dacă apelul formulat este în termen, dacă este un apel peste termen sau se cere prin cerere repunerea în termen;

4. Legalitatea luării și menținerii măsurii arestării preventive: se va dispune menținerea arestării sau liberarea celui arestat, când se constată neregularitatea luării măsurii sau existența unui caz de încetare de drept a acesteia;

5. Rezolvarea oricăror excepții sau cereri de natură a împiedica desfășurarea în continuare a judecății: cereri de recuzare, amânare, nelegala constituire a completului etc.

După efectuarea acestor verificări și rezolvarea cererilor și a excepțiilor, dacă se constată că nu există impedimente, atunci se trece la judecarea apelului.

Cu ocazia judecării apelului, instanța este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, conform normelor care guvernează judecata în primă instanță.

Astfel, art. 378 alin.11, introdus prin Legea nr. 356/2006, prevede că instanța de apel va asculta inculpatul, atunci când acesta nu a fost ascultat în instanța de fond sau atunci când instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre de condamnare împotriva acestuia

Condamnarea instanței de apel, a inculpatului față de care prima instanță a dispus încetarea procesului penal, fără ca instanța de apel să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atrage casarea deciziei instanței de apel. În lumina jurisprudenței [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] și, în special, a hotărârii din 25 iulie 2000 din cauza Tierce și alții împotriva [NUME_REDACTAT], inculpatul trebuie ascultat de instanța de apel, iar în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, de către instanța de recurs, oricare ar fi soluția – de condamnare sau de achitare – a instanței de fond și oricare ar fi motivul de apel sau de recurs invocat.

Judecarea apelului, se face, de regulă, pe baza probelor administrate în prima instanță și, dacă este cazul, pe baza unor înscrisuri noi prezente la instanța de apel. Se poate, ca prin motivele de apel, cu ocazia examinării acestora sau chiar din oficiu, să se constate necesitatea administrării unor noi probe, situație în care, trebuie să se efectueze o cercetare judecătorească asemănătoare cu cea care are loc în primă instanță.

Când nu se cer probe sau cererea de probe noi este respinsă. judecarea apelului se reduce la dezbaterea acestuia, fără a se extinde procedura la administrarea de probe, deci fără a se proceda și la o cercetare judecătorească.

Totul se rezumă la o confruntare între apelant și partea opusă. Această confruntare se desfășoară în fața instanței de apel, axată pe aspectele de fapt, pe probele administrate în prima instanță și, eventual, pe baza unor înscrisuri noi, având ca finalitate aflarea adevărului, cu privire la existența faptei și la gravitatea ei, la vinovăția inculpatului etc., și la aplicarea corectă a legii la faptele săvârșite.

Art. 377 Cod proc. pen. stabilește riguros ordinea în care se desfășoară această confruntare. Astfel, textul prevede că dacă la termenul fixat apelul este în stare de judecată, președintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului și la urmă, procurorului; iar dacă, între apelurile declarate se află și apelul procurorului, atunci acesta are primul cuvânt. Apelantul expune oral motivele de apel, indiferent dacă au fost arătate în cererea de apel sau într-un memoriu separat ori sunt invocate pentru prima oară oral, direct în instanță. Intimatul, răspunde motivelor invocate de apelant și încearcă să demonstreze că motivele acestuia nu sunt întemeiate și dacă motivele sunt invocate pentru prima dată, oral, atunci intimatul, poate cere instanței de judecată, un termen pentru pregătirea apărării. Procurorul, care are drept scop soluționarea cauzei în conformitate cu legea și adevărul, nu este legat de concluziile nici unei părți, el putând să ceară fie respingerea, fie admiterea apelului.

Atunci când hotărârea a fost atacată de mai multe părți, atunci ordinea în care se va da cuvântul, potrivit art 340, este următoarea: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul; apoi fiecare parte va răspunde ca intimat în apelul îndreptat împotriva sa.

Ultimul cuvânt trebuie să îl aibă întotdeauna inculpatul, indiferent de calitatea acestuia de apelant sau intimat, pe care o are în apel. Ultimul cuvânt este considerat un act procesual distinct și nu poate fi considerat o replică, în cazul în care, ca apelant, inculpatul a vorbit cel dintâi. În instanța de apel, față de prima instanță, dreptul la ultimul cuvânt se poate exercita și prin apărător.

Procedura de judecată capătă dimensiuni mai mari atunci când instanța de apel procedează și la o cercetare judecătorească.

Aceasta are loc, atunci când procurorul sau părțile invocă necesitatea administrării unor probe noi, iar instanța de apel, după ce pune în discuție această chestiune, părților și procurorului, apreciind că probele solicitate sunt admisibile, concludente și utile, va dispune ca ele să fie administrate. Această măsură se poate lua și din oficiu, dacă instanța consideră că administrarea unor probe noi la cauză, ar contribui la aflarea adevărului.

Instanța de apel poate să dispună și refacerea sau chiar repetarea unor mijloace de probă, atunci când sunt incomplete sau când există o neregularitate în administrarea lor.

Cercetarea judecătorească în apel se deosebește de cercetarea judecătorească în primă instanță prin următoarele caractere:

a) nu este obligatorie: nu este nevoie a se relua cercetarea judecătorească din prima instanță, decât dacă se consideră că este necesar;

b) are caracter complementar: completează materialul probator existent deja de la prima instanță;

c) nu este exclusivă: nu efectuează numai ea cercetarea judecătorească și rezultatl cercetării judecătorești nu poate fi luat în considerare în mod exclusiv, ci numai cu materialul probator strâns în prima instanță.

Dacă între declarațiile făcute de inculpat în instanța de apel și cele făcute tot de el în cursul judecății, există contradicții, președintele completului de judecată trebuie să-i ceară explicații și dacă este cazul, să îi citească în întregime sau în parte acele declarații, conform art. 325 alin. (1) Cod proc. pen.

După ce a dat explicații și a răspuns la întrebări, în conformitate cu art. 323 alin. (4), inculpatul poate fi ascultat din nou, ori de câte ori este nevoie.

Mijloacele materiale de probă, sunt necesare a fi prezentate, atunci când, obiectele purtătoare de urme sau corpurile delicte, conțin o probă evidentă a faptei, dar cu privire la acea probă s-au făcut declarații contradictorii sau există anumite îndoieli.

Cercetarea judecătorească se consideră a fi terminată atunci când se epuizează probatoriul. Potrivit art. 339 Cod proc. pen. acest moment procesual trebuie declarat și constatat ca atare de președintele completului de judecată, pentru a nu se reveni ulterior la administrarea de noi probe, și a se putea trece, în continuare, cu deplină cunoaștere a situației de fapt, la dezbaterile fondului.

După încheierea dezbaterilor completul de judecată deliberează în vederea adoptării unei soluții.

Potrivit art. 378 alin. 4 Cod proc. pen. instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate.

După epuizarea laturii penale și a celei civile, completul de judecată va delibera și asupra unor chestiuni auxiliare cum sunt masurile privind mijloacele materiale de probă, obligarea la plata cheltuielilor judiciare și orice alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Rezultatul deliberării, constând în luarea hotărârii, se consemneză într-o minută, care se semnează de toți membrii completului de judecată.

CAPITOLUL IX: SOLUȚIONAREA APELULUI

1. RESPINGEREA APELULUI

Soluțiile pe care le poate da instanța de apel, potrivit art. 379 Cod proc. pen., sunt respingerea sau admiterea apelului.

Cazurile de respingere a apelului sunt enumerate de art. 379 pct. 1. Instanța respinge apelul dacă acesta este: tardiv, inadmisibil sau nefondat.

Tardivitatea și inadmisibilitatea, se deosebesc de ultimul caz de respingere a apelului, prin faptul că, primele două cauze nu întrunesc condițiile legale de a învesti instanța de apel, în timp ce respingerea apelului ca fiind nefondat, presupune o soluție pronunțată în primă instanță.

Respingerea apelului ca tardiv:

Legea prevede, pentru declararea apelului, un interval de timp, de 10 zile care nu poate fi depășit decăt atunci în care sunt îndeplinite condițiile repunerii în termen, de la art. 362 Cod proc. pen. și în condițiile apelului peste termen prevăzut la art. 365 Cod proc. pen.

Exercitarea apelului după expirarea termenului de apel, dacă nu are loc o repunere în termen sau un apel peste termen, duce la respingerea lui ca tardiv.

Apelul tardiv nu are efect extensiv, instanța neexaminând situația celorlați subiecți procesuali care fac parte din același grup procesual, între care există comunitate de interese.

Respingerea apelului ca tardiv, se face automat, instanța nu mai poate examina legalitatea și temeinicia hotărârii atacte, nefiind legal investită. Potrivit art. 416 alin. (2) lit. a), hotărârea pimei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.

Respingerea apelului ca inadmisibil:

Apelul este respins ca inadmisibil, atunci când calea de apel nu este permisă sau apelul este exercitat de persoane care nu au drept de apel, nu au calitatea procesuală pentru a-l folosi.

Așa cum am arătat, în capitolele anterioare, legea prevede că anumite hotărâri judecătorești nu sunt supuse apelului și apelul declarat unor asemenea hotărâri este în consecință, inadmisibil. Art. 361 alin. (2) li. e) prevede faptul că sentințele de dezînvestire nu pot fi atacate cu apel; astfel apelul declarat împotriva unei sentințe e declinare de competență este respins ca fiind inadmisibil.

Mai este inadmisibil, apelul declarat de părți cu privire la alte aspecte care nu sunt prevăzute expres de lege. Art. 362 alin. (1) lit.c), arată că partea vătămată nu poate declara apel, unor aspecte care țin de latura civilă a cauzei.

Ca și apelul tardiv, apelul inadmisibil nu produce un efect extensiv.

Instanța de apel va verifica calitatea procesuală a celui care a declarat apel și la certificarea faptului că hotărârea judecătorească atacată face parte dintre cele supuse apelului; instanța neverificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

Respingerea apelului ca neîntemeiat/nefondat:

Față de respingerea apelului ca fiind tardiv sau inadmisibil, în cazul respingerii apelului ca neîntemeiat, instanța face o judecată asupra hotărârii atacate.

Apelul se respinge ca nefondat sau ca fiind neîntemeiat atunci când, după ce a analizat cauza sub toate aspectele și nu numai în limita motivelor de apel invocate ci și din oficiu, constată că hotărârea atacată, este șegală și temeinică.

Nu pot fi respinse, de către instață, apelulurile formulate de procuror și de partea civilă declarată împotriva unei sentințe de achitare, pe considerentul că, după pronunțarea coluției, a intervenit amnistia și, continuarea procesului penal ar putea fi cerută numai de către inculpat.

Indiferent de poziția inculpatului, instanța are obligația de a verifica dacă soluția de achitare pronunțată de prima instanță este sau nu legală sau temeinică.

2. ADMITEREA APELULUI

Art. 379 prevede că în caz de admitere a apelului consecința este desființarea hotărârii atacate. Aceasta desființare este de două feluri: totală sau parțială. În cazul desființării totale, hotărârea se nesocotește în întregime, dar numai în limitele prevăzute de art. 371 și 373 Cod proc. pen., adică se ține seama de efectul devolutiv și efectul extensiv al apelului. Desființarea parțială are un caracter limitat, fiind supuse acesteia numai anumite aspecte ale hotărârii, iar celelalte aspecte se mențin.

Judecarea in apel a inculpatului in stare de arest nu impiedica in caz de desfiintare mentinerea de catre instanta de apel a masurii de preventie.

În urma judecării apelului, instanța superioară poate constata viciile pe care le prezintă sentința primei instanțe, fie pe baza motivelor invocate de apelanți, fie din oficiu. În toate cazurile hotărârile urmează a fi desființate. De cele mai multe ori, desființarea hotărârii inițiale și înlocuirea ei cu o altă hotărâre corespunzatoare, din toate punctele de vedere, impune o nouă judecare în fond a cauzei. Necesitatea unei judecări a fondului cauzei apare evident, atunci când starea de fapt este pusă sub semnul îndoielii sau urmează să se schimbe, iar adevărul se conturează sub un alt aspect presupunând o nouă probațiune în cauză, cu administrarea altor mijloace de probă și cu implicarea în cauză chiar a unor fapte sau persoane noi.

De cate ori are loc judecarea în fond a cauzei, de către instanța de apel după desființarea hotărârii, aceasta se realizează conform dispozițiilor cuprinse în partea specială a Codului de proc. pen.

Indiferent dacă a avut sau nu loc o nouă judecare a fondului cauzei, din moment ce s-a admis apelul și s-a desființat hotărârea primei instanțe, în pronunțarea noii hotărâri, instanța de apel va proceda conform art. 345 Cod proc. pen, având la îndemână toate soluțiile de rezolvare a acțiunii penale (condamnare, achitare și încetare a procesului penal).

Admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe și dispunerea rejudecării de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată:

Cazurile de trimitere spre o rejudecare a cauzei de către prima instanță sunt minime, ca ipoteze, și limitativ înscrise în lege. În urma admiterii apelului, rejudecarea de catre primă instanță este posibilă numai în următoarele cazuri, art. 379 pct. 2 lit. b) Cod proc. pen.:

– judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

– se constată existența vreunuia din cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2): prin hotărâre nu s-a rezolvat fondul cauzei;

– judecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată a avut loc prin încălcarea normelor relative la competența după materie ori după calitatea persoanei.

Cazurile în care o parte judecată în lipsă, se poate prevala, de nelegala sa citare la termenul când a avut loc judecarea cauzei la prima instanță pot fi încălcări asupra următoarelor dispoziții: modul de citare art. 175 Cod proc. pen., conținutul citației art. 176, locul de citare art. 177, persoanele cărora li se înmânează citația și cercetările efectuate în acest scop art. 178-180 Cod proc. pen, cuprinsul dovezii de primire și al procesului-verbal de predare a citației art. 181.

Imposibilitate părții de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, trebuie să fie determinată de un caz fortuit sau un caz de forță majoră, care să fie imprevizibile.

Nerezolvarea fondului cauzei reprezintă omisiunea instanței de a examina și de a se pronunța cu privire la aspecte esențiale, ale procesului, asupra celor care privesc existența infracțiunii imputate, vinovăția inculpatului și a răspunderii penale și civile care îi incumbă.

Admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe și dispunerea rejudecării de către instanța competentă:

Această soluție se pronunță atunci când hotărârea apelată este desființată pentru caz de necompetență. Trimiterea la instanța competentă are loc numai în cazul incompetenței materiale și al celei după calitatea persoanei.

Când se admite apelul, hotărârea atacată este desființată pentru motiv de necompetență și cauza se trimite la instanța competentă, conform legii. Este posibil ca instanța competentă să fie chiar instanța de apel și în acest caz, după desființarea hotărârii atacate, instanța de apel se va transforma în instanță de prim grad, care după ce va pronunța o sentință, aceasta va fi susceptibilă de apel.

În cazul admiterii apelului, instanța poate dispune și soluții complementare pe lângă cele arătate mai sus. Art. 380, modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că “dacă hotărârea este desființată pentru că s-a constatat existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 332 alin. 2, se dispune restituirea cauzei la procuror pentru a lua măsuri în vederea refacerii urmăririi penale”.

Așadar, atunci când se admite apelul, desființarea sentinței atacate poate fi însoțită de una dintre următoarele dispoziții:

1) Instanța de apel păstrează cauza și procedează la rejudecarea acesteia conform normelor judecății în primă instanță;

2) Cauza va fi trimisă pentru rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost deființată;

3) Cauza va fi trimisă spre rejudecare la instanța competentă;

4) Cauza va fi trimisă la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Instanța când este cazul, poate relua și dezbaterile privitoare la cheltuielile judiciare și mai poate relua, orice probleme de care depinde soluționarea completă a apelului.

3. HOTĂRÂREA INSTANȚEI DE APEL

Decizia este hotărârea prin care se pronunță instanța de apel.

Art. 383 Cod proc. pen. prevede structura și conținutul deciziei instanței de apel. Astfel, ca structură, decizia cuprinde o parte introductivă, o expunere și un dispozitiv.

1. Partea introductivă trebuie să cuprindă dispozițiile art. 355, care face trimitere la art. 305 Cod proc. pen.:

a) ziua, luna, anul și denumirea instanței;

b) mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;

c) numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;

d) numele și prenumele părților, apărătorilor și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;

e) enunțarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;

f) înscrisurile care s-au citit în ședință;

g) cererile de orice natură formulate de procuror, de părți și de ceilalți participanți la proces;

h) concluziile procurorului și ale părților;

i) măsurile luate în cursul ședinței.

2. Expunerea trebuie să cuprindă:

– temeiurile de drept și de fapt care au dus, după caz, la respingerea sau la admiterea și desființarea hotărârii atacate;

– temeiurile care, în caz de admitere a apelulului, au dus la pronunțarea oricăreia dintre soluțiile adoptate: condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori la instanța competentă sau restituirea cauzei la procuror.

3. Dispozitivul trebuie să cuprindă și el următoarele:

– soluția dată de instanța de apel;

– data pronunțării deciziei;

– mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

Chiar dacă nu este definitivă, hotărârea instanței de apel produce totuși unele consecințe:

1. Dezinvestirea instanței de apel de judecarea cauzei.

Instanța de apel, nu mai poate nici să mai dispună asupra cauzei, nici să revină asupra soluției pronunțate. Totuși ea poate, să îndrepte unele erori materiale, din cuprinsul deciziei sau să înlăture unele omisiuni.

2. Curgerea termenului de recurs.

Termenul curge de la data comunicării copiei de pe dispozitiv

În perioada curgerii termenului de recurs, executarea deciziei este suspendată, pentru părțile cărora, trebuie să li se comunice copie de pe dispozitiv, în vederea exercitării dreptului de recurs, suspendarea executării se prelungește cu timpul cât durează comunicarea.

Potrivit art. 4161 Cod proc. pen., hotărârile instanței de apel rămân definitive:

a) când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare și nu s-a declarat recurs în termen;

b) când recursul declarat împotriva hotărârii menționate prin care fost admis apelul fără trimitere pentru rejudecare a fost retras înăuntrul termenului;

2. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul fără trimitere pentru rejudecare, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;

3. la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a admis apelul fără trimitere pentru rejudecare.

4. REJUDECAREA APELULUI

Actul de sesizare a instanței căreia, îi revine obligația de a rejudeca pricina, este decizia instanței de apel.

Termenul “rejudecare” nu desemnează, o nouă desfășurare de la început a întregii activități procesuale ce se îndeplinește de prima instanță, ci doar efectuarea unora din actele ce se subsumează acestei activități.

Actele procesuale care nu au fost desființate de către instanța de apel, își păstrează valabilitatea, urmând ca instanța de trimitere să efectueze numai acele acte care, trebuie refăcute cu prilejul primei judecăți.

În practica judiciară și în doctrină, s-a stabilit dacă se află în fața unor probe valabil administrate de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată, instanța de trimitere nu este obligată să le readministreze, cu excepția situației când, repetarea administrării lor ar fi ncesară pentru aflarea adevărului.

Rejudecarea cauzei este dispusă după examinarea cauzei de către instanța de apel și este firesc și logic ca aceasta să fie între anumite limite. Limitele rejudecării sunt date de existența unei hotărâri pronunțate la o instanță de judecată ierarhic superioară prin care sentința atacată, a fost desființată, total sau parțial, și s-au stabilit obligații precise pentru instanța de rejudecare.

Aceste limite sunt de natură procesuală și substanțială.

Din punct de vedere procesual, limitarea decurge din dispoziția art. 383 alin. (3) Cod proc. pen. potrivit căreia rejudecarea poate fi reluată numai dintr-un anumit moment al desfășurării activității procesuale, marcat prin indicarea, în decizia instanței de apel, a ultimului act procedural rămas valabil.

Hotărârea apelată se desființează în totalitate, nu se desființează în totalitate întregul material procesual adică acte, constatări, operații etc., aflate la dosarul cauzei. Când se dispune rejudecarea trebuie să se indice care este ultimul act procesual rămas valabil, de la care procesul penal urmează a-și relua cursul.

Din punct de vedere substanțial, limitarea rejudecării decurge din prevederile art. 382 alin. (2) Cod proc. pen, conform căruia hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane și numai cu privire la latura penală sau civilă, ceea ce implicit restrânge obiectul judecății instanței de trimitere la aceste aspecte.

Instanța de judecată, în acest caz se va pronunța numai în limitele în care hotărârea a fost desființată.

Conform art. 385 alin. (1) Cod proc. pen., instanța de rejudecare trebuie să se conformeze deciziei instanței de apel, adică să procedeze în concordanță cu temeiurile de fapt și de drept care au dus la soluționarea apelului, arătate în partea introductivă a deciziei, de asemenea, mai trebuie să țină seama de alte indicații cuprinse în decizia de admitere a apelului, cum ar fi: probele ce trebuie administrate, refacerea unor acte anulate etc.

CONCLUZII

Calea de atac a apelului, în materia procedurii penale, oferă posibilitatea de a îndrepta greșelile săvârșite de instanța de judecată, în primă instanță, prin aducerea lor la cunoștința instanțelor superioare, care exercită controlul asupra legalității și temeiniciei hotărârii care se contestă, atât ca urmare a motivelor invocate de parte, cât și pe calea autocontrolului.

Calea de atac a apelului este ordinară pentru că aparține desfășurării obișnuite a procesului penal, obstaculând rămânerea definitivă a hotărârii pronunțată de prima instanță. Și din acest considerent, apelul trebuie folosit într-un termen scurt fixat de lege, având ca efect imediat suspendarea hotărârii atacate. Apelul este o cale de atac de fapt și de drept, deoarece odată declarat el produce un efect devolutiv complet, provocând un control judecătoresc integral, atât în fapt cât și în drept, numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces și la persoana împotriva căreia este îndreptat, de către jurisdicția de al doilea grad asupra hotărârii primei instanțe.

Apelul reprezintă și o cale de reformare deoarece în cazul admiterii sale, hotărârea atacată poate fi desființată, în total sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare, dată fie de către instanța de apel, fie de instanța căreia aceasta i-a trimis cauza spre rejudecare. El presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt și de drept și tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanță în cazul în care acesta nu reflectă adevărul.

Apelul este o cale de atac specială deoarece nu se poate introduce împotriva tuturor hotărârilor, ci numai împotriva hotărârilor expres prevăzute de lege. Nu se pot ataca cu apel unele hotărâri pronunțate de judecătorie, nici cele pronunțate în primă instanță de curțile de apel și nici de [NUME_REDACTAT] de Justiție și Casație. Apelul în majoritatea legislațiilor este considerat o cale ordinară de atac deoarece judecata de fond se repetă în fața instanței ierarhic superioare care efectuează controlul.

Așadar, calea de atac ordinară, apelul, contribuie la realizarea finalității ansamblului de acte ce constituie procesul penal, la soluționarea temeinică și legală a cauzelor, conform cu prevederile legale și cu realitatea faptelor.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE . MONOGRAFII. CURSURI.

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de procedură penală și codul de procedură anterior- prezenatre comparativă, Ed. Politică, București, 1969

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Explicații teoretice ale Codului de proc. pen. român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, București 1976

[NUME_REDACTAT], Procedură penală. Parte specială, vol. II, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1997

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal. Tratat, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1988

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, vol. II, Ed. Euro-Trading, Bucureșto 1992

[NUME_REDACTAT], Tratat de drept procesual penal, București, Ed. [NUME_REDACTAT], 2002

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Drepr procesuale penal, Practică judiciară. Teste grilă, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2003

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Partea specială. Tratat, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2004

[NUME_REDACTAT], Tratat de procedură penală. Parte generală, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2008

[NUME_REDACTAT], Tratat de procedură penală, Partea specială, Ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2010

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Apelul penal, Ed. Șansa, București, 1994

[NUME_REDACTAT] Silvia, [NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2004

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2011

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, vol. III, [NUME_REDACTAT] Cluj, 1946

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, vol. IV, [NUME_REDACTAT], Cluj, 1948

[NUME_REDACTAT] „Drept procesual penal”, Ediția revizuită, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2002

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Apelul și recursul în procesul penal, Ed. Juridică, București, 2003

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT],, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia „[NUME_REDACTAT]”, București, 1924-1927, vol. V

[NUME_REDACTAT]. Grigore, [NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1996

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Drept procesual penal. Parte specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1998

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007

[NUME_REDACTAT] Ștefan, [NUME_REDACTAT] Tatu, Tratat de drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2003

[NUME_REDACTAT], Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

[NUME_REDACTAT], Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1999

Articole, studii, lucrări.

[NUME_REDACTAT], Ed. C.H. Beck, 2005

[NUME_REDACTAT], Cod procedură penală și legile conexe, ed. a VI-a, Ed. C.H. Beck, actualizat în 15.05.2012

[NUME_REDACTAT], Codul penal și legile conexe, ed. a VI-a, Ed. C.H. Beck, actualizat în 20.04.2012

[NUME_REDACTAT], decizia nr. 190/2008 cu privire la constituționalitatea art. 362 alin. (1) lit. a, teza a II-a, publicată în [NUME_REDACTAT] al României nr. 213 din 20 martie 2008

Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în [NUME_REDACTAT], Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005 cu modificările și completările ulterioare

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, Hotărârea nr. 387/2005 a [NUME_REDACTAT] al Magistraturii, publicată în [NUME_REDACTAT], Partea I, nr. 958 din 28.10.2005, cu modificările și completările ulterioare

CULEGERI, JURISPRUDENȚĂ.

[NUME_REDACTAT], Efectul extensiv al recursului și limitele sale, în [NUME_REDACTAT] de Drept, nr. 6, 1969

[NUME_REDACTAT], în [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 1, 1970

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], nr. 9/1995, unele probleme ivite în practica judiciară cu privire la declanșarea apelului și a recursului și la competența procurorului ierarhic superior

[NUME_REDACTAT] Silvia, [NUME_REDACTAT], Revista de Drept penal, nr. 2/2003, hotărâri penale supuse apelului

Tribunalul județean Galați, [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 9, 1970,

Tribunalul județean Iași, [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 3, 1976

Tribunalul județean Iași, [NUME_REDACTAT] de Drept nr.1, 1975

Tribunalul județean Alba, [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 7, 1976

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Drept nr nr. 5, 1977

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 10, 1975

[NUME_REDACTAT] București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, cu note de [NUME_REDACTAT], Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1992

[NUME_REDACTAT]. Grigore, Efectul devolutiv al recursului și limitele sale, în [NUME_REDACTAT] de Drept nr. 2, 1974

Curtea de [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] nr. 12, 1995

Curtea de [NUME_REDACTAT], Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, cu note de [NUME_REDACTAT], Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1998

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 1993-1997, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 1999

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2000

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, semestrul I/1999, Ed. [NUME_REDACTAT], București 2000

Curtea de [NUME_REDACTAT], Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. [NUME_REDACTAT]. București, 2000

[NUME_REDACTAT] de Justiție, Buletinul jurisprudenței, Culegerea de decizii pe anul 1999, Ed. Argessis, 2000

[NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție, [NUME_REDACTAT], Culegere de decizii pe anul 2004, Ed. [NUME_REDACTAT], București, 2005

[NUME_REDACTAT] de Casație și Justiție, [NUME_REDACTAT], Culegere de decizii pe anul 2005, Ed. C.H. Beck, București, 2006

ALTE SURSE:

53. http://www.scj.ro/SP%20rezumate%202007/SP%20r%202435%202007.htm