Metoda Modelarii Folosita Ca O Tehnica de Consolidare a Cunostintelor Si a Notiunilor de Geografie Fizica

Diverse

Metoda Modelarii Folosita Ca O Tehnica de Consolidare a Cunostintelor Si a Notiunilor de Geografie Fizica

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== Partile I si II ===

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I CARACTERIZARE PSIHO- INTELECTUALĂ/ PEDAGOGICĂ A ȘCOLARULUI MIC

CAPITOLUL II GEOGRAFIA, DISCIPLINĂ ȘCOLARĂ ȘI VALENȚELE FORMATIVE

CAPITOLUL III EXPERIMENTUL DIDACTIC – MODELUL VULCANULUI- FORME DE RELIEF PENINSULAR, SECVENTA LEGATĂ DE VULCANISM, FORMAR, CONSECINȚE)

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Învățământul românesc cunoaște o transformare profundă în curs de desfășurare, privind conținutul ce urmează a fi predat, resursele materiale, structurile organizatorice, etc. În acest sens a apărut un nou curriculum care cuprinde noi planuri de învățământ, noi materiale auxiliare pentru elevi și pentru cadre didactice, pe scurt o nouă abordare metodologică în care activitatea de predare – învățare – evaluare să fie centrată pe elev.

Utilizând materialele bibliografice ce mi-au stat la îndemână, am încercat să subliniez cât mai realistic cât de esențială este relația educator – elev în asimilarea cunoștințelor de geografie în ciclul primar.

În urma studierii programei, mi-am propus să pun în evidență rolul pe care îl au obiectivele specifice în procesul de dobândire a cunoștințelor și totodată a aptitudinilor și deprinderilor de către elev. Pe de altă parte trebuie să subliniem și importanța pe care o au aceste obiective în procesul de educativ în general dar mai ales în procesul de studiere a geografiei.

Cu cât relația învățător – elev este mai eficientă, cu atât elevul conștientizează mai mult realitatea în care trăiește, importanța mediului înconjurător, a resurselor naturale care sunt epuizabile.

Această lucrare este structurată în patru capitole și concluzii, pe parcursul cărora am am analizat într-o ordine logică aspectele cele mai importante de care un învățător trebuie să țină seama în momentul în care proiectează ora de geografie și în momentul în care își propune să optimizeze relația dintre el și elev, astfel încât cel din urmă actor al sistemului educațional să reușească să acumuleze informații și să-și dezolte aptitudinile într-un mod eficient.

În capitolul I, numit „Importanța geografiei în învățământul primar”, am încercat să argumentez de ce este important ca elevul să studieze această materie încă din ciclul primar, să explic de ce este geografia importantă pentru dezvoltarea copilului și a omului în general și de asemenea am încercat să subliniez rolul pe care îl are geografia în aria curriculară din care face parte.

În cel de-al doilea capitol a subiectul mai sus menționat a fost dezvoltat fiind aduse argumente solide furnizate de către programa școlară și de curriculum-ul educațional. Astfel am adus în discuție rolul și importanța obiectivelor operaționale și a celor specifice în formarea aptitudinilor și a competențelor. În acest sens, la sfârșitul unui an de studiu, de exemplu, elevul trebuie să aibă format un set de priceperi și deprinderi care mai târziu îl vor ajuta să se dezvolte în plan profesional și personal.

Un capitol mai extins se ocupă cu metodele de învățământ, analizate printr-o gamă largă de exemple ce pot fi aplicate pe parcursul orei de geografie. Au fost abordate metodele moderne care pot pune în evidență relația educator – educat, dar și metodele obișnuite precum conversația, lectura, învățarea prin descoperire sau problematizarea, care, dacă sunt aplicate în mod activ, de asemenea vor implica elevul în procesul instructiv – educativ și vor duce la o colaborare eficientă a elevului cu cadrul didactic.

Ultimul capitol al lucrării este destinat domeniului aplicativ. Astfel, pe baza metodelor de predare – învățare a geografiei, mai sus menționate, aplicate La o oră de geografie la clasa a IV-a, se va observa colaborarea învățător – elev și relația care se dezvoltă între acești doi parteneri.

Bazându-mă pe lucrările de specialitate precum și pe exemplele concrete pe care ni le oferă imprevizibilul pe parcursul desfășurării orelor de geografie, sper că am atins obiectivele propuse și am oferit informații utile pe care, eu ca și cadru didactic, le voi pune în aplicare, astfel încât relația dintre mine și elevi să fie una care să-i încurajeze pe elevi să învețe cu plăcere la disciplina geografie.

CAPITOLUL I

CARACTERIZARE PSIHO- INTELECTUALĂ/

PEDAGOGICĂ A ȘCOLARULUI MIC

În învățare este important să înțelegem procesul prin care percepțiile sunt convertite în reprezentări și în special cum să influențăm pozitiv acest proces. Copilul posedă noțiuni empirice pe care le corectează treptat.

Procesul de socializare presupune adoptarea de către oameni de norme comportamentale, specifice unui grup la care partizează.

”Individul se construiește pe sine în funcție de de lumea sa socială și încearcă să îi determine pe ceilalți să îl accepte. Căutându-și identitatea, devin consumatori ai realității.”

”Individul poate adopta o atitudine sfidătoare , poate exprima deschis și fara jenă gânduri , idei condamnabile deoarece se poate juca cu așteptările interlocutorului său; toate aceste lucruri se intâmpla atunci când nu are nici o încredere în actul său.”

Într-un grup individul încearcă să se remarce prin cuvinte și semne fiind nevoit ca în timpul interacțiunii sa explice cât mai concis ce dorește, să se arate sigur și convins de ideiile sale astfel el „încearcă să sublinieze în chip teatral și să portretizeze fapte concludente ce ar putea altfel să rămână invizibile”.

Programa școlară, felul în care lecțiile sunt predate, întregul sistem educațional sunt concepute pentru o realitate ce nu mai este de mult de actualitate. Strategiile didactice trebuie foarte bine gândite astfel încât să stimuleze participarea activă a elevilor în activitatea de învățare, să contribuie la dezvoltarea intelectuală a elevilor, să dezvolte capacitatea de analiză a lor etc.

În societatea actuală nu mai este de ajuns să memorezi conținutul unei lecții după care să expui în fața profesorului, astăzi un elev trebuie să fie capabil de a selecta, de a analiza, de a crea, de a-și prezenta propria opinie despre anumite fenomene, numai așa tinerii vor putea face față schimbărilor continue ce au loc.

Exigențele de formare a omului modern necesită și alte canale de intervenție din afara spațiului școlar, cu ajutorul cărora se va asigura o dezvoltare integrală și armonioasă a întregii personalități. Orice experiență de viață trăită de elev contribuie la dezvoltarea sa. Are loc o veritabilă exigență, aceea de a învăța mereu și de a dobândi cunoștințe de-a lungul întregii vieți.

Din momentul în care ființa umană capătă viață este înzestrată cu un bagaj genetic pe care se bazează în mare măsură evoluția sa ulterioară. Acest bagaj presupune atât calități, cât și defecte cu care omul învață să trăiască, potențându-le pe primele și controlându-le pe cele din urmă pentru a reuși să treacă cu bine peste încercările vieții.

Educația copiilor este foarte importantă pentru viitor, de aceea se caută metode eficiente si moderne pentru a fi câștigați de partea bună a societății. Părinții au nevoie la rândul lor de educțtie pentru a-și crește copiii și pentru a depăși cu bine problemele cu care se confruntă în încercarea de a-i călăuzi spre calea cea bună în viață.

Uneori ei constientizează că modelele parentale pe care le-au avut nu sunt cele pe care și le-ar dori pentru copilul lor și încearcă să aleagă o altă cale de a-l sprijini în ceea ce fac. Aceasta este o dovada clara ca omul invata cat traieste, iar educatia insemana nu numai dezvoltarea facultatilor intelectuale, ci si a celor morale.

În cursul existenței sale, omul este supus unor influențe educative multiple, care se succed și se îmbină simultan în forme variate, fiecare având un rol bine definit în conturarea personalității copiilor, dar și a viitorilor adulți preocupați de pregătirea lor pentru viață.

Omul educat are o viziune mai largă asupra vieții și va încerca permanent să îmbunătățească ceea ce are, simțindu-se responsabil de bunăstarea lumii în care trăiește și a cărei evoluție trebuie să o susțină.

În societatea contemporană se pune accent pe interferența cunoscutelor forme ale educației în formarea copiilor, dar și a adulților dacă ne gîndim la faptul că omul modern este asaltat în permanență de noutăți la care trebuie să învețe să se adapteze. Astfel copiii trebuie antrenați de mici, în acest sens pentru a face mai ușor față situațiilor inedite pe care viitorul ni-l rezervă.

Ulterior a primit semnificația unei modelări a personalității potrivit scopurilor dinainte stabilite. Această formare într-o direcție dorită a fost limitată de înțelegerea psihicului copilului, metaforic vorbind, ca o tabula rasă pe care se poate imprima orice sau ca o bucată de ceară din care poți să faci ce dorești, fără a întrevedea vreo intervenție din interiorul celui educat.

Conținutul conceptului de educație s-a conturat și întregit de-a lungul dezvoltăriisocietății, în funcție de cerințele acesteia. Astăzi educația este definită din unghiuri de vedere diferite ca proces psiho-social, ca acțiune de conducere, ca ansamblu de influențe exercitate asupra individului.

Ioan Cerghit identifică următoarele posibile perspective de înțelegere a acesteia:

”Educația ca proces, semnifică transformarea în sens pozitiv a ființei umane, modelarea structurii și componentelor native și dobândite ale individului, conform unui ideal educațional. Un proces de înzestrare a ființei umane prin cunoștințe, comportamente, atitudini, sentimente și capacvități necesare integrării ei în viața socială. Educația ca proces presupune plasarea educatului într-o peziție de subiect activ.

Educația ca acțiune de conducere semnifică o conducere cu destinaâție pozitivă, care țintește spre adevăr, spre bine și frumos, spre acțiune eficientă. Ea reprezintă dirijarea evoluției individului de la stadiul de ființă, care are nevoie de asistență și care dispune de posibilități latente spre stadiul de persoană autonomă și responsabilă.

Educația ca interrelație umană și socială este o acțiune a omului asupra omului, care reunește într-un efort comun doi subiecți: educator și educat. Primul, o personalitate relativ constantă, care-și asumă responsabilitatea de a-l ajuta pe cel ce se educă să cunoască, să știe și să progreseze.”

Din punct de vedere a individualizării seinsistă asupra dezvoltării acelor forțe care, aparținând eredității sunt, potențial, izvoare ale personalității viitoare. Sensul educației ar fi acela de asigurare a unor condiții prielnice de exprimare a personalității și nicidecum de direcționare autoritară a ei.

Dacă socializarea presupune intervenție din exterior spre interior, individualizarea presupune exprimarea liberă a tendințelor din interior, actualizarea acestora în manifestări și trăsături stabile și definitorii ale personalității umane.

Din punct de vedere psihologic socializarea pornește de la ”copilul în general”, în timp ce individualizarea are în vedere ”copilul concret”, sau, în terminologia pedagogică, în cadrul socializării elevul este ”subiect” al educației.

Generalizând cele de mai sus Ioan Nicola consideră că ”educația este un proces în cadrul căruia cele două laturi se află într-o relație de complementaritate. Socializarea și individualizarea se presupun reciproc.

Categorie fundamentală a pedagogiei, educația a fost definită în diverse moduri. Urmărind definițiile date de către cei mai de seamă reprezentanți din istoria pedagogiei, vom constata diferențe nu numai de nuanță, ci și de esență. Explicația o constituie complexitatea fenomenului educațional și existența unor perspective multiple de abordare a acestuia. Cele mai răspândite perspective sunt: perspectiva sociocentrică (cea a societății) și perspectiva antropocentrică (cea a copilului).

Punctul de plecare al concepției antropologice îl reprezintă presupunerea existenței unei naturi umane și invariabile, educația urmărind să stimuleze calitățile generale ale speciei umane atât cât permit potențialitățile cu care este înzestrată de natură.

Oamenii educați urmează să își desfășoare activitatea în societate, să-și valorifice anumite roluri sociale. În mod obiectiv, asemenea roluri se multiplică, se diferențiază și se ierarhizează de la o etapă la alta a dezvoltării societății, fapt care impune ca educația să răspundă acestor trebuințe sociale, de aceea educația trebuie racordată la social.

”Educația este în esența sa, o acțiune umană și socială de transformare și modelare a naturii umane, acțiune ce se desfășoară în direcția facilitării și impulsionării evoluției individului spre stadiul de personalitate formată, autonomă, responsabilă, conformă cu valorile promovate la un anumit moment în societate”

”Educația este un ansamblu de acțiuni desfășurate în mod deliberat într-o societate, în vederea transmiterii și formării, la noile generații, a experiențelor de muncă și viață, a cunoștințelor, deprinderilor, comportamentelor și valorilor acumulate de oameni până în acel moment”

”Educația este o activitate socială complexă care se relizează printr-un lanț nesfârșit de acțiuni exercitate în mod conștient, sistematic și organizat, în fiecare moment un subiect-individual sau colectiv-, acționând asupra unui obiect-individual sau colectiv-, în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă și creatoare, corespunzătoare atât condițiilor istorico-sociale prezente și de perspectivă, cât și potențialului său biopsihic individual”

Pentru pedagogul englez John Locke, educația se prezintă ”sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între educator și copil. Este indispensabil ca educatorul să cunoască zestrea naturală a copilului pentru ca pe această bază să intervină cu modalități potrivite, pentru a-l modela în concordanță cu prototipul omului în care se împletesc trăsături ale nobilimii și burgheziei”

„Educația e o voință de iubire generoasă față de sufletul altuia pentru a i se dezvolta întreaga receptivitate pentru valori și capacitatea de a realiza valori”

„Educația reprezintă un sistem de acțiuni și influențe deliberate sau nedeliberate, expicite sau implicite, care contribuie la formarea, modelarea, dezvoltarea și transformarea personalității indivizilor, indiferent de vârstă, în vederea atingerii anumitor finalități, stabilite în conformitate cu cerințele actuale și de perspectivă ale societății”.

Intelectual preșcolarul se dezvoltă în procesul învățării, în activitățile care stimulează procesele de cunoaștere, îmbogățindu-i percepțiile și reprezentările , formarea noțiunilor. Sub influeța procesului instructiv, bine organizat de educatoare, comunicarea preșcolarului cu adultul, perfectându-se sub aspect fonetic, lexical, gramatical, evoluează datorită diferitelor forme de activități organizate în grădiniță în cadrul dezvoltării vorbirii.

Realizarea acestor deziderate și ale altora în procesul instructiv-educativ din grădiniță, se bazează și pe nivelul mai evoluat al gândirii preșcolarilor, care, pornind de la simple noțiuni și judecăți, își vor insuși evolutiv, noțiuni mai abstracte începând să dispună de principalele operații logice: comparația, generalizarea, abstractizarea. Având o contribuție substanțială la realizarea sarcinilor dezvoltării vorbirii și la educarea atenției sub aspectul ei voluntar, memoria este stimulată prin activități specifice.

Scopul principal al metodicii dezvoltării vorbirii rămâne stimularea comunicării verbale a preșcolarilor, deoarece întreaga experiență instructiv-educativă din grădiniță atestă posibilitatea și utilitatea cultivării limbajului oral, în strânsă legătură cu dezvoltarea operațiilor gândirii, efectuându-se exerciții de pronunțare, de exprimare, de conversație și de povestire.

„Accentul principal în această privintă este pus pe activitățile de comunicare, pe dialogul liber, pe formarea deprinderilor de exprimare ordonată a gândurilor, de însușire treptată a structurii gramaticale a limbii materne… ”.

Programarea activităților instructiv-educative în grădinița de copii stabilește principalele obiective privind dezvoltarea vorbirii preșcolarilor corelate cu conținutul și mijloacele de realizare a acestora. Pe primul loc se situează dezvoltarea auzului fonematic, vizând perceperea și pronunțarea corectă a vocalelor, a consoanelor (în difeite poziții), a silabelor, a diftongilor și a grupurilor de sunete, precum și deprinderea de a le intona corect și de a face pauzele necesare în timpul vorbirii. Paralel cu însușirea sunetelor limbii române se pune accent pe corectarea defectelor de vorbire, specifice vârstei, precum și ale unor copii ce prezintă dificultăți de pronunție mai accentuată.

1.3. ȘCOLARUL ȘI REPREZENTĂRILE

”Procesele intelectuale, emotive și voliționale, precum și diferitele particularități ale personalității nu sunt date de la natură, ci e formează și se dezvoltă pe parcursul diferitelor perioade de vârstă,” începând cu vârsta antepreșcolară, preșcolară, pentru a ajunge la vârsta școlară.

Pe măsură ce se trec de la o vârstă bilogică la alta, sensibilitate vocal-auditivă a copiilor devine tot mai fină, se ritmeză repirația, crește volumul vocii, se reglează rritmul vorbirii, dezvoltându-se auzul fonematic.

Reprezentările sunt procese care redau ”imaginea senzorială a obiectelor și fenomenelor realității, evocate mintale, în absența acestora, pe baza percepțiilor anterioare” ale preșcolarului, volumul și calitatea acestora.

Bagajul de reprezentări, dovedește câtă influență au avut asupra analizatorilor (vizual, auditiv, tactil, etc) preșcolarilor, obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare și cât de bine au fost conduși copiii generalizări. Vârsta preșcolară se caracterizează prin reprezentări sărace în conținut, fragmentare, neprecise, lacunare și neclare.

Copiii trec de la forma primară la nivelul primului sistem de semnalizare, în care nu-și pot face loc structurarea în imagine a însușirilor și elementelor caracteristice obiectelor, la al doilea sistem de semnalizare, prin recunoaștere și selecționare.

Alături de reprezentările generale și auditive, un rol esențial îl au reprezentările chinestezice, care constau în imagini mentale ale propriilor mișcări.

”În timpul reprezentării chinestezice se produc micromișcări în grupurile de mușchi corespunzătoare. Sunt actele ideomotorii care pregătesc desfăășurarea viitoarelor mișcări. Pe acestea se bazează reprezentarea mișcărilor.”

Mult mai complexe sunt rprezentările anticipative, care includ mișcările nepercepute, bazate doar pe intervenția operațiilor gândirii și pe procedeul imaginației.

Dezvoltarea intelectuală a copilului de la naștere până la adolescență cunoaște mai multe stadii. Primul stadiu al inteligenței senzorio- motorii cuprinde perioadă de la 0- 2 ani, ”se caracterizează prin trecerea de la nivelul reflexelor necondiționate ale copilului la organizarea unor acțiuni coerente sub forma reacțiilor circulare , primare, secundare, prin asemănări și acomodări reciproce ale schemelor, formarea unor deprinderi motrice, stocarea unor reprezentări și dobândirea unor semne ce pot simboliza obiecte.”

Stadiul preoperațional ce cuprinde ”de la 2-7 ani reprezintă o perioadă de intensă dezvoltare, se caracterizează prin interiorizarea acțiunilor, multiplicarea schemelor diferențiate și asimilate reciproc, expansiunea simbolicii reprezentative, a semnalizării și comunicării verbale.”

Activitățile desfășurate în grădiniță, caracterul organizat al activității copiilor se răsfrâng direct asupra comportamentului lor și asupra limbajului lor care se îmbogățește cantitativ de la o etapă la alta, câștigând coerență, vocabularul activ crește de la 800-1000 de cuvinte la 3 ani, până la 3500-4000 de cuvinte la 4 ani.

Memoria este o capacitate psihică absolut necesară omului, ea este implicată în componentele esențiale ale vieții, formării funcției umane ca personalitate socială: cunoaștere și învățare, gândire și limbaj, inteligență și imaginație, creativitate.

Imaginile, impresiile, gândirile, emoțiile, informațiile achiziționate se tipăresc, se fixează, se rețin și se conservă în memorie pentru ca mai apoi să fie scoasă la lumină și refolosite, contribuind la îmbogățirea conținutului vieții psihice, a experienței.

Memoria îndeplinește în viața omului funcții reflectorii informaționale. Reflectarea este activă, selectivă, situațională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, complexitatea ei derivând din aceste caracteristici reflectorii. Ca proces activ, selectiv, memoria preia și fixează informațiile în concordanță cu necesitățile individului.

În procesul funcționalității sale, memoria își formează o serie de calități: la nivelul organelor de simț (memorie vizuală, auditivă, gustativă etc.), la nivelul conținutului activității psihice (memorie verbal-logică, afectivă, motorie) la nivelul proceselor memoriei (volumul memoriei, rapiditatea întipăririi, trăinicia păstrării informațiilor, exactitatea actualizării etc.).

Toate aceste calități pot fi educate prin acțiuni de cunoaștere, de repetare a materialului memorat.

Actul educațional înseamnă pregătire intelectuală, relație cu obiectele de învățare, memorare, lărgirea orizontului, susținerea eforturilor ca și pregătirea psihologică a copilului pentru activitatea de învățare, formarea intereselor.

Grădinița, prin activitățile variate pe care le oferă preșcolarilor, contribuie la a pune bazele capacității generale pentru a învăța. Capacitatea de a învăța, de a reține, memoria informațiilor achiziționate constituie parametrii principali ai dezvoltării mentale a copilului. Fondul cunoștințelor active ale copilului, achiziționate în familie și în grădiniță, cunoștimțe despre mediul înconjurător, vocabularul dobândit înlesnesc integrarea copilului în circuitul învățării școlare.

Materialul utilizat în operarea în plan mental și în comunicare este furnizat de realitatea înconjurătoare, de povestirile educatoarei, dar și de propria memorie a copiilor. În relațiile cu lumea, copilul își formează treptat și capacitatea de a întipări, păstra, reactualiza experiența lui de viață.

Strâns legată de evoluția gândirii, a memoriei, este și evoluția limbajului. Copilul apelează la realitate, dar și prin limbaj, se depărtează de ea, își amintește situațiile trecute, stabilește raporturi, face deducții. Limbajul se îmbogățește cantitativ pe măsura amplificării raporturilor dintre copii și realitatea înconjurătoare, a amplificării activității ce o desfășoară în grădiniță. Vocabularul activ al copilului crește de la circa 300-400 de cuvinte la 2 ani, la peste 3000 de cuvinte la 5-6 ani. De la limbajul situativ specific antepreșcolarității , se trece la limbajul contextual. Limbajul situativ și cel contextual coexistă pe toată perioada preșcolarității, cel situativ predominând când copilul se referă la experiența sa nemijlocită, iar cel contextual, când reproduce povestirile auzite de la adult.

Apariția limbajului interior (între 4 și 5 ani) sporește posibilitățile copilului de a-și planifica mintal activitatea, aceasta are o mare importanță în dezvoltarea intelectuală a copilului, vorbind cu sine copilul își poate ordona acțiunile, găsește soluții.

În preșcolaritate se dezvoltă mult latura fonetivă a limbajului, pe baza îmbogățirii fondului lexical și a însușirii semnificației cuvintelor, ceea ce permite și însușirea structurii gramaticale a limbajului, una din problemele fundamentale ale preșcolarității.

Dezvoltarea unor elemente componente ale memoriei, gândirii, limbajului copiilor, se realizează productiv prin trezirea atenției involuntare și menținerea atenției voluntară pentru o perioadă mai îndelungată de timp, asupra activității desfășurate, lucru posibil de realizat prin lărgirea sferei intereselor copiilor, prin îmbogățirea cunoștințelor, solicitarea copilului prin întrebări, precizarea obiectelor activității și îndrumarea copiilor în ceea ce au de făcut, prezentarea materialelor etc.

Imaginația interacționează cu memoria, cugândirea, cu limbajul. Ea este proprie numai omului; prin intermediul ei sfera cunoașterii umane se lărgește mult și se poate realiza unitatea între trecut, prezent și viitor.

Dezvoltarea imaginației depinde în mare măsură de nivelul limbajului. Cuvântul permite exprimarea, expunerea selectivă a ideilor și reprezentărilor, punerea lor în variate relații, gândirii, inteligenței revenindu-i rolul de a îndruma, ghida produsul imaginației.

Nivelul crescut al afectivității, trăsăturile profunde ale evenimentelor, experiența de viață, achiziționarea limbajului, dezvoltarea inteligenței susțin productivitatea imaginativă.

Particularitățile vieții afective a preșcolarilor condiționează și specificul activității lor, sentimentele care o însoțesc și o stimulează. Dorul și rolul central în creația preșcolarului îl are imaginația. La preșcolar chiar are loc o adevărată explozie a imaginației.

Jocul și învățarea oferă copilului numeroase ocazii de a-și combina și recombina reprezentările de care dispune. În timpul jocului nu există oameni mai serioși decâz copiii mici. În cel mai neînsemnat joc ei văd cele mai serioase lucruri, fenomene, evenimente; jucându-se ei nu numai că râd, dar trăiesc și emoții profunde, se bucură ori suferă.

Pe copiii de această vârstă nu-i atrage numai jocul; pentru ei reprezintă interes activitatea în care sunt viu exprimate elemente ale muncii productive, de investigație, de cunoaștere. Copilul imaginează și creează multe lucruri: ascultând povești, basme, povestiri, el reconstruiește mental momentele narațiunii, amplifică sau diminuează structurile inițiale, multiplică sau omite numărul de elemente structurale, substituie structura existentă a unui element, a unei funcții, inventează altele noi. La vârsta preșcolarității se dezvoltă capacitatea copilului de a integra psihicul în real, funcțiile de completare, de proiectare și anticipare a imaginației.

Imaginația valorifică toate combinările care apar în sfera subconștientului și inconștientului, este susținută de procesele afectiv-motivaționale, se regăsește în toate tipurile de activitate; literară, artistică, tehniconstructivă, științifică, muzicală, plastică, auditiv motrică etc.; ea explorează necunoscutul, lărgind considerabil fondul cunoașterii, incocând, inventând. Imaginația este reproducerea cunoștințelor în combinări noi, fără ca rezultatul acestor combinări să contrazică raționalul, realul, existentul.

Geografia, materie ce face parte din aria curriculară științele naturii, alături de materiile: științe care se studiază la clasa a III-a, biologie care se studiază din clasa a V-a până în clasa a VIII-a, matematică ce se studiază din clasa a V-a până la clasa a VIII-a, fizică ce se predă la clasele VI – VIII, chimie care se predă la clasele a VII-a și a VIII-a. Această structură se referă strict la ciclul primar și gimnazial, pentru ciclul liceal existând o altă încadrare.

Ca obiect de studiu din aria curriculară științele naturii, geografia prezintă o serie de dimensiuni ce reflectă caracterul interdisciplinar al acesteia, ce sunt menționate în programele școlare.

Geografia studiază atât probleme aparținând naturii cât și societății umane, de aceea predarea ei în școală este strâns legată și de cunoașterea altor obiecte de studiu. Astfel, geografia se află în legătură organică cu științele, geografia fizică apelează la cunoștințele de fizică, matematică și chimie, geografia regională și umană apelează la disciplinele din aria curriculară om și societate cum este cazul istoriei. Așa, de exemplu, nu se vor putea preda cu succes lecțiile legate de vegetația și fauna unor regiuni, fără a folosi cunoștințele pe care elevii le-au dobândit pe parcursul clasei a III-a la materia științe.

În acest sens, într-o serie de lecții din manualele de științe, sunt prezentate elevilor teme și subiecte legate de cunoașterea naturii, pentru ca micuții școlari să înțeleagă pericolele ecologice care amenință planeta.

Legătura dintre geografie și matematică se realizează mai ales la lucrările practice, unde sunt necesare măsurători, lucrări cu harta, etc. De exemplu, exercițiile pentru aflarea scării de proporție nu pot fi realizate fără deprinderea de a lucra cu fracțiile.

Raportul învățător – elev în perspectiva strategiei de studiere a disciplinei

Conform noii programe școlare, elevii ciclului primar au posibilitatea ca prin însușirea cunoștințelor științifice la materia geografie, să contribuie la formarea unei gândiri cauzale, la dezvoltarea spiritului de observație, la însușirea unor priceperi și deprinderi active, precum și la dezvoltarea afectivă, volițională a fiecărui elev.

Deoarece structura personalității elevilor la această vârstă (9 – 10 ani) este cantonată în „etapa operațiilor concrete”, trebuie ca, informațiile să fie accesibilizate în structuri de învățare adaptate strict posibilităților proprii ale elevilor.

La această vârstă, realitatea este percepută de către elevi încă preponderent unitar, nedisociat, ca un întreg, prin procese de cunoaștere globale: de aceea, învățarea trebuie să-i ofere elevului o imagine unitară a realității, printr-un proces de instruire integrator.

Aici intervine capacitatea învățătorului de a dezvolta o relație cu elevii astfel încât acesta să-i cunoască, să le cunoască limitele de învățare, capacitățile, dorințele, astfel încât să fie capabil să elaboreze o strategie de studiere a disciplinei geografie care să dea rezultatele dorite.

Pentru ca acest raport învățător – elev să fie cât mai eficient, învățătorul trebuie, în primul rând să aibă o bună pregătire cultural – științifică și să contribuie la însușirea de către elevi a unor informații de bază din domeniul geografiei, științelor, istoriei, etc., ajungând ca elevii nu numai să cunoască anumite informații ci și să opereze cu ele, să le aplice în practică sau în asimilarea altor cunoștințe.

Pregătirea științifică a învățătorului este foarte importantă deoarece pentru a transmite un set de informații elevilor, el trebuie să fie la curent cu toate noutățile științifice. Pe de altă parte, chiar dacă învățătorul este foarte bine documentat, el trebuie să fie capabil să transpună ideile într-un mod adecvat nivelului de evoluție al elevilor.

Este foarte important pentru dezvoltarea raportului dintre învățător și elev ca învățătorul să cunoască particularitățile psihice ale elevilor, pentru ca în raport cu ele să stimuleze și să dezvolte posibilitățile lor de gândire, de asimilare, de creare și de cercetare a noilor cunoștințe.

Cu alte cuvinte, dacă învățătorul ajunge să-și cunoască bine clasa, atunci el va știi ce mijloace de învățământ să utilizeze, ce metode de predare – învățare să folosească, ce strategii didactice să introducă și ce fel de metode de evaluare să aplice astfel încât procesul de preadre – învățare al geografiei să fie unul în folosul elevilor.

Deosebit de important este ca în procesul dobândirii cunoștințelor să se urmărească formarea gândirii geografice la elevi. Învățătorul va putea realiza dacă permanent în timpul predării se prezintă material didactic care localizează ceea ce învață în spațiu și timp; să arate deosebirile dintre un loc și altul, prin ceea ce se deosebește un loc față de celălalt în privința reliefului, climei, solului, vegetației, particularităților demografice și economice.

O preocupare deosebită a învățătorului este aceea de a-i învăța pe elevi să se autoaprecieze.

Trebuie găsit timp și create condiții pentru experiențele de gândire critică. Explorarea gândurilor, a ideilor, a convingerilor și a experiențelor, formularea acestora în propriile cuvinte, comunicarea reflexivă cu ceilalți solicită timp sufucient pentru a primi un feed- back constructiv din partea elevilor, într-o atmosferă care încurajează comunicarea.

Învățătorul trebuie să lase elevii să speculeze, să creeze, să afirme diverse lucruri, aberante la început, dar interesante prin perfecționare sau prin schimbarea perspectivei, într-un context caracterizat de încurajare și productivitate, în care există un scop autentic pentru speculații. Elevii trebuie să fie responsabili pentru autenticitatea gândirii lor, ceea ce elimină comportamentul superficial în gândire.

Respectarea de către învățători a ideilor și convingerilor pe care le au elevii îi va determina pe aceștia din urmă să arate mai mult respect față de propria lor gândire și față de procesul de învățare în care sunt implicați. Trebuie acordată încrederea în capacitatea fiecărui elev de a gândi critic.

De asemenea, este esențial să comunicăm elevilor că opinia lor are valoare, nu numai reproducerea orală sau scrisă a ceea ce li s-a predat anterior, că gândirea critică este apreciată, iar opiniile lor contribuie la o mai bună înțelegere a conceptelor discutate.

Prin acordarea încrederii în sine, elevul este motivat să învețe la geografie și este stimulat să aplice practic ceea ce a învățat la această disciplină. Momentul în care învățătorul îl face pe elev să capăte încredere în propriile lui puteri și cunoștințe, este un prim pas spre realizarea eficientă a procesului de învățare a disciplinei geografie.

Pe de altă parte, învățătorul ar trebui să aplice în mod complementar strategiile discursive, bazate mai mult pe activitatea sa cu strategiile centrate pe activitatea elevilor. Astfel elevii sunt mai mult solicitați și sunt încurajați să lucreze sub atenta observare și supraveghere a cadrului didactic. Esența acestora din urmă, o constituie activitatea desfășurată de elevi, rolul profesorului fiind însă determinant în fiecare moment al învățării elevilor, fapt pentru care învățarea propriu-zisă este rezultatul interacțiunii.

Cunoașterea științifică a realității și adaptarea optimă în cadrul ei impune dobândirea completă și corectă a noțiunilor. După ce individul învață că noțiunea corespunde caracteristicilor stabile ale obiectului, după eliminarea proprietăților variabile, în momentul în care analizează un obiect, el căută caracteristicile esențiale. În acest demers individul exersează operațiile gândirii: analiza, comparația, sinteza, abstractizarea, generalizarea, simbolizarea etc.

Învățarea geografiei trebuie să contribuie la exersarea și dezvoltarea acestor operații, respectiv la dezvoltarea spiritului de observație, operativitatea gândirii, creativitatea gândirii și imaginația creatoare. Aceste capacități intelectuale pot fi exersate într-o gamă largă de activități didactice, cum ar fi:

exersarea spiritului de observație, prin contactul nemijlocit cu realitatea înconjurătoare sau prin mijlocirea imaginilor vizuale (filme geografice , video –C.D. –uri);

dezvoltarea capacității de observare dirijată , orientată spre anumite elemente ale întregului analizat;

exersarea „operativității” gândirii prin operarea cu simboluri (grafice, cartografice, numerice);

sintetizarea informațiilor din mass-media, a datelor și exploziei informaționale oferite de internet și structurarea lor în sisteme noi;

cultivarea motivației, a curiozității, al interesului și dorinței de a cunoaște.

Rezumând cele explicate anterior, importanța pe care o are geografia în viața copilului este aceea de a-i dezvolta acestuia operațiunile gândirii astfel încât acesta să perceapă logic desfășurarea unor fenomene geografice.

Scopul predării geografiei în școală este de a-i înarma pe elevi cu un sistem de deprinderi practice privind aprecierea fenomenelor meteorologice, hidrologice sau de protejare a mediului geografic în care trăiesc.

Se spune, de obicei , că geografia este un „obiect de cultură generală”. Ceea ce trebuie înțeles exact este că geografia acoperă o parte importantă a culturii generale a oricărui om modern. De obicei însă, prin „cultură geografică” se înțelege învățarea de date, fapte, fenomene, iar acest sens este foarte restrictiv.

Cultura geografică de tip enciclopedist nu mai este un atribut al lumii contemporane. Accentul practicării și înțelegerii culturii generale este trecerea ei de la sensul enciclopedist la cel de cultură geografică de tip operațional. Geografia trebuie să-i facă pe elevi să observe, să dezvăluie sensul geografic al obiectelor și fenomenelor și să tragă concluzii pentru activitatea practică.

Formarea și educarea elevilor în spiritul unei înalte responsabilități umane cuprinde o serie de domenii educative cum ar fi: formarea unei atitudini pozitive față de mediul înconjurător, convingerea că buna calitate a mediului reprezintă o condiție esențială a sănătății oamenilor.

Profesorul de geografie formează la elevi convingerea că protecția naturii și prin ea a culturii, nu așteaptă numai o soluție tehnică, ci și una morală. Problematica umană trebuie legată conștient de apărarea naturii, de înțelegerea dublului caracter al raporturilor om – natură și a efectelor muncii sociale asupra componentelor mediului.

Cercetarea mediului în mijlocul naturii cu elevii permite îmbogățirea bagajului de cunoștințe, sesizarea legăturilor reciproce dintre fenomene și nu în ultimul rând, necesitatea de a iubi și proteja mediul natural.

Revenind la importanța studierii geografiei încă de la o vârstă fragedă, curriculum-ul de geografie pentru clasa a IV-a își propune să-i familiarizeze pe elevi cu noțiuni elementare de geografie, relativ simple și accesibile vârstei școlare mici. Pornind de la elementele de geografie a orizontului local, i se propune elevului descoperirea progresivă a aspectelor definitorii ale spațiului geografic românesc.

Se urmărește, de asemenea, trezirea interesului eleului de a cunoaște direct, de a investiga, de a înțelege – la un nivel elementar – faptul geografic imediat, precum și importanța prezentării unui mediu ambiant favorabil unei vieți sănătoase și echilibrate. Cu alte cuvinte, studiul geografiei trebuie să depășească spațiul îngust al sălii de clasă, natura înconjurătoare fiind cel mai potrivit de familiarizare a copilului cu faptul geografic.

A învăța pe elevi să gândească geografic, înseamnă a-i deprinde să privească fenomenele naturii și cele ale societății într-o continuă dezvoltare și transformare, să pătrundă în legăturile lor interne, să sesizeze interdependența dintre ele. În acest scop niciun fenomen nu trebuie prezentat separat, ci din contextul din care face parte. Numai astfel elevul va înțelege legăturile fenomenului studiat cu toate celelalte fenomene, precum și interdependența dintre ele.

De exemplu, cu ocazia unei excursii sau drumeții, învățătorul le arată copiilor un râuleț, în același timp învățătorul trebuie să le arate elevilor locul de unde acesta izvorăște (un izvor, o mlaștină, un lac), să le explice legătura care există între viteza de curgere a apei și înclinarea pantei pe care se scurge râul, să le arate viețuitoarele care trăiesc în el și vegetația care se dezvoltă de-a lungul cursului său.

Un alt rol pe care îl are geografia îl reprezintă formarea competențelor – cheie (cunoștințe, atitudini, aptitudini) necesare omului în vederea dezvoltării personale și a incluziunii profesionale și sociale. O importană aptitudine pe care o poate dezvolta geografia este „citirea hărții”. Harta este foarte importantă atât pentru dezvoltarea și orientarea unui elev cât și pentru cea a unui adult. Particularitățile unui teritoriu, de exemplu, sunt redate cel mai bine și cel mai expresiv prin hartă.

Harta, prin culorile și semnele sale convenționale, simbolizează obiecte și fenomene geografice, transpune pe elevi în ținuturi îndepărtate pe care nu le-au văzut, face ca elevii să sesizeze trăsăturile caracteristice ale acestor obiecte și fenomene, ca și cum s-ar afla în mijlocul lor.

Predarea geografiei la clasa a IV-a îi ajută pe elevi să-și dezvolte memoria. Nu este vorba despre memoria mecanică, ci de reținerea datelor geografice cu ajutorul diferitelor asociații pe care le sugerează harta.

Predând geografia la clasa a IV-a, pe baza explicării și înțelegerii cauzalității fenomenelor, elevilor le este dezvoltat spiritul de observație și curiozitatea științifică. Astfel, fenomenele geografice trebuie prezentate într-un mod dinamic și nu într-unul static. Se studiază geneza fenomenului, dezvoltarea sa, stadiul în care se află, posibilitatea omului de a-l modifica și dirija în interes personal sau în interesul dezvoltării societății în care trăiește. În felul acesta, elevii vor conștientiza că schimbările din natură se desfășoară conform unor legi, că omul este capabil să le cunoască și să le folosească în interesul său.

Prin intermediul excursiilor, vizitelor, drumețiilor, actvităților practice organizate, geografia dezvoltă inițiativa, curajul, voința și spiritul de echipă.

Un alt aspect al predării geografiei în școala generală este cunoașterea importanței ei practice. Astfel, geografia îi înarmează pe elevi cu priceperi și deprinderi necesare pentru orientarea lor în natură cu ajutorul instrumentelor (busola) sau a mijloacelor naturale, de asemenea orientarea lor pe planuri și hărți și în orientarea pe teren cu ajutorul acestora.

Din exemplele date se poate concluziona fără nicio teamă de a greși, că prin studiul practic al geografiei, elevilor le sunt formate priceperi și deprinderi care le vor fi utile în viață. Această sarcină impune organizarea de activități cu conținut practic în clasă, în cabinetul de geografie sau în natură (observarea și analiza fenomenelor, efectuarea unor măsurători simple, citirea, desenarea și interpretarea hărților, cercetarea orizontului local, etc.).

1.2. Locul și rolul geografiei în aria curriculară științele naturii

Geografia, materie ce face parte din aria curriculară științele naturii, alături de materiile: științe care se studiază la clasa a III-a, biologie care se studiază din clasa a V-a până în clasa a VIII-a, matematică ce se studiază din clasa a V-a până la clasa a VIII-a, fizică ce se predă la clasele VI – VIII, chimie care se predă la clasele a VII-a și a VIII-a. Această structură se referă strict la ciclul primar și gimnazial, pentru ciclul liceal existând o altă încadrare.

Ca obiect de studiu din aria curriculară științele naturii, geografia prezintă o serie de dimensiuni ce reflectă caracterul interdisciplinar al acesteia, ce sunt menționate în programele școlare.

”Dimensiune geoecologică reflectă poate principala problemă a lumii contemporane: cunoașterea, conservarea, reabilitarea mediului înconjurător. Mediul înconjurător, ca „mediu înconjurător al omului și al societății” a fost întotdeauna o preocupare centrală a geografiei. Ca principală știință a interacțiunii globale dintre natură și societate, geografia oferă suportul educațional cel mai larg și complex al înțelegerii actuale a mediului terestru.

Consecințele pentru procesul de instruire prin geografie ale acestei dimensiuni sunt:

Abordarea geoecologică a problemelor tradiționale din curriculum-ul școlar: competențe fizice (relief, atmosferă, hidrosferă, etc.) ale mediului, populația umană, geografia orașelor, orizontul local și apropiat, dar și planeta în ansamblul ei;

Construirea la elevi a unui sistem de gândire care să permită relaționarea corectă, obiectivă și coerentă a individului și societății cu mediul înconjurător; acesta înseamnă formarea unor atitudini, competențe, capacități, deprinderi și cunoștințe de bază asupra mediului de viață a societății omenești.

Dimensiunea globală a geografiei oferă premisele unei reale educații pentru globalitate. Educația pentru globalitate presupune raportarea la ansamblul planetei a elementelor naturale, umane, și a celor rezultate din interacțiunea dintre om și natură; orice fenomen are și o semnificație globală, iar această dimensiune contribuie sub raport educațional la ieșirea din provincial și regional, la crearea unei conștiințe și solidarități a „universului”.

Dimensiunea economică a geografiei este o componentă tradițională, dar capătă dimensiuni educaționale noi în condițiile generalizării economiei de piață care combină elemente legate de eficiență, accesarea resurselor (la nivel planetar, regional și local) inclusiv dimensiunea unor resurse de bază, localizarea activităților economice, caracteristice schimburilor de bunuri și valori în lumea contemporană sunt atribute de bază ale formării unei gândiri economice moderne.

Dimensiunea interdisciplinarității, deși se găsește în vocația educațională a mai multor obiecte de învățământ, are, în spațiul geografiei, o semnificație mai deosebită, deoarece prin structura sa interioară, ca știință atât a naturii cât și a societății, poate sintetiza foarte bine aspecte ale cunoașterii și practicii umane din cele două mari domenii; la aceasta se adaugă elemente de transdisciplinaritate (prin metode asumate, îndeosebi metoda cartografică) și multidisciplinaritate.

Dimensiunea națională poate fi realizată printr-un sistem educațional calitativ nou, care să aibă ca nucleu, conform și tradiției învățământului, geografia României.

Dimensiunea culturală a geografiei răspunde unei necesități educaționale obiective: perceperea unor spații (țări, regiuni, orașe) cu o profundă tradiție și vocație culturală.

Dimensiunea umană redă problematica societății omenești și coordonatele ei spațiale, temporale în legătură cu elementele mediului înconjurător. Percepția globală a omenirii, a țărilor și popoarelor, crează premisa situării corecte a fiecărei persoane la dimensiunea universului.

Dimensiunea regională a geografiei pune în evidență identitatea specifică a fiecărui loc prezentat, diferențierile individuale față de elementele regionale. Această dimensiune a identității teritoriale nu este în contradicție cu dimensiunea europeană și globală, ci este doar o modalitate de a sublinia specificul regional și local. Prin studiul regiunilor se realizeză premisele unei înțelegeri a ceea ce se numește frecvent în ultimul timp conservarea (păstrarea) diversității.”

Rezumând informațiile menționate mai sus, prin specificul său, geografia studiază atât probleme aparținând naturii cât și societății umane, de aceea predarea ei în școală este strâns legată și de cunoașterea altor obiecte de studiu. Astfel, geografia se află în legătură organică cu științele, geografia fizică apelează la cunoștințele de fizică, matematică și chimie, geografia regională și umană apelează la disciplinele din aria curriculară om și societate cum este cazul istoriei. Așa, de exemplu, nu se vor putea preda cu succes lecțiile legate de vegetația și fauna unor regiuni, fără a folosi cunoștințele pe care elevii le-au dobândit pe parcursul clasei a III-a la materia științe.