Mediul de Reglementare Si Auditul Bancar
=== 3e4ad50f86e4911ff5ea5b4164971082b8cd8554_31791_1 ===
Introducere
Mediul în schimbare în care se află băncile, prezintă oportunități majore pentru acestea, dar totodată presupune riscuri complexe și variabile care sunt o provocare pentru managementul bancar. O evaluare externă a capacității băncii de a funcționa sigur și productiv în mediul său de afaceri se efectuează, de regulă, o data pe an. Toate evaluările anuale sunt similare ca natură, dar se concentrează pe aspecte ușor diferite în funcție de scopul evaluării.
Evaluările se realizează de către autoritățile de supraveghere și de către auditorii externi. BNR, în calitate de autoritate de supraveghere, stabilește dacă banca este viabilă, dacă respectă cerințele de reglementare și dacă este „sănătoasă” și aptă să-și îndeplinească angajamentele financiare față de deponenți și alți creditori. De asemenea, se verifică totodată dacă operațiunile băncii pot periclita, sau nu, siguranța sistemului bancar per ansamblu. Auditorii externi caută să asigure că situațiile financiare oferă o imagine fidelă a condiției reale a băncii. În plus, auditorii externi sunt solicitați să evalueze dacă managementul îndeplinește sau nu, obiectivele stabilite de consiliu și să constate dacă managementul expune, sau nu, capitalul băncii la riscuri exagerate. Băncilor li se cere, de obicei, să treacă printr-un audit extern care implică cel puțin situațiile financiare de la sfârșitul exercițiului financiar.
O evaluare credibilă a situației financiare a unei bănci solicită analiștii și supraveghetorii, întrucât multe active bancare sunt nelichide și nu posedă o valoare de piață determinată obiectiv. Noile instrumente financiare fac și mai dificilă evaluarea activului net al băncilor și altor instrumente financiare într-o manieră oportună. Liberalizarea piețelor bancare și de capital a mărit substanțial nivelul de informare cerut în realizarea stabilității financiare, în timp ce furnizarea de informații utile, adecvate participațiilor și tranzacțiilor lor a devenit esențială pentru menținerea unor piețe disciplinate și eficiente. Pentru aceasta trebuie furnizate informații utile și oportune care să satisfacă interesul utilizatorilor externi referitor la informații financiar – contabile. În principiu, participanții pe piață, deponenții și populația nu sunt nici ei mai puțin interesați de informații decât autoritățile de supraveghere.
Prezentarea de informații poate fi gradual îmbunătățită indirect prin contrapresiunea exercitată de participanții puternici de pe piață, deoarece, în condiții normale, banca prezentând informații, poate prin aceasta să-i determine pe investitorii și deponenții potențiali să furnizeze capital, deci să atragă noi fonduri. Dorința de a ascunde informații, în special cele care reflectă rezultate slabe, poate să se transforme de cele mai multe ori într-o lipsă de transparență, care este evidențiată chiar și în economiile cu sisteme bancare avansate. În plus, dată fiind sensibilitatea lichidității băncilor la o percepție publică negativă, informațiile cu cel mai puternic impact de a declanșa reacții pe piață bruște și nefavorabile sunt, în general, prezentate în ultimul moment posibil, de obicei involuntar. Chemările la o transparență mai mare indică adeseori eșecul în a furniza informații utile și oportune și acest lucru este cel mai acut atunci când informația căutată sau furnizată este negativă. Autoritățile de reglementare au responsabilitatea de a rezolva problema disponibilității informațiilor. Deși legislația bancară a fost folosită, în mod tradițional, ca o modalitate de a forța prezentarea de informații de-a lungul timpului, acest proces a implicat furnizarea datelor statistice în scopuri de politică monetară.
În prezent, autoritățile de reglementare implică obligarea la un minim de prezentări, inclusiv o cerință ca băncile să publice părți specificate din rapoartele lor prudențiale și alte informații pertinente. Valoarea prezentărilor depinde în mare măsură de calitatea informațiilor propriu-zise. Cu toate acestea, furnizarea de informații poate fi costisitoare, de aceea nevoile de informare trebuie examinate îndeaproape pentru a se asigura că dezavantajele prezentărilor sunt complet justificate de beneficiile acestora. Cerințele de prezentare a informațiilor financiare se concentrează, de regulă, pe publicarea de informații cantitative și calitative în raportul financiar anual al unei bănci, întocmit pe o bază consolidată. Formatul de prezentare obligă la un set de situații financiare complet auditate. Furnizarea de informații în sectorul financiar a fost îmbunătățită în ultimul timp prin formularea de standarde asupra calității și cantității informațiilor ce trebuie oferite publicului. Cerințele de prezentare trebuie revizuite periodic pentru a se asigura că necesitățile curente ale utilizatorilor sunt satisfăcute și că povara asupra băncilor nu este justificat de mare.
Cap. 1. Stadiul cunoașterii
Un studiu relevant despre audit a fost realizat de către ESCP Europe. ESCP Europe a fost înființată în 1819, fiind cea mai veche școală de business din lume. Profesorul Joelle Le Vourc’h, sub îndrumarea decanului Pascal Morand, a publicat pe 9 noiembrie 2011 la Paris „Studiul privind efectele implementării ansamblului de măsuri convenite de Uniunea Europeană și fiecare țară care dorește să adere asupra auditului statutar anual și consolidat al conturilor, incluzând consecințele asupra pieței auditului”.
Literatură de specialitate din țară noastră este destul de săracă în privința abordării noțiunii de audit bancar. Primele lucrări de specialitate care vizează abordarea auditului bancar în țară noastră apar în anii 2000-2002.
Astfel, Vasile Dedu abordează noțiunea de audit bancar, în concepția acestui autor auditul bancar reprezentând complexul de activități care au că obiectiv controlul la nivelul diverselor structuri de concepție și execuție ale unei bănci, bună gestiune și păstrare a patrimoniului, cât și corectă aplicare a deciziilor luate.
Standardele Internaționale de Audit cuprind și ele prevederi și norme privind auditul situațiilor financiare ale unităților bancare. Astfel ISA 100 se referă la Angajamentele de certificare, ISA 200, ISA 210, ISA 300, ISA 310 fac referiri la Cadrul general pentru audit financiar și servicii conexe, termenii angajamentelor de audit, planificarea auditului, cunoașterea clientului etc.
Potrivit Ordinului B.N.R. nr. 5 din 2005, cu modificările și completările ulterioare, situațiile financiare anuale întocmite de instituțiile de credit sunt auditate de către auditori financiari, potrivit legii.
Este de menționat faptul că începând cu dată de 1 ianuarie 2009 Ordinul B.N.R. nr. 5 din 2005 a fost abrogat prin Ordinul B.N.R. nr. 13 din 2008 care prevede că situațiile financiare anuale întocmite de bănci, persoane juridice române sunt auditate statutar potrivit legii. Această prevedere este în acord cu O.U.G. nr. 90 din 2008 privind auditul statutar al situațiilor financiare anuale și al situațiilor financiare anuale consolidate potrivit căreia toate referirile la "audit financiar" existente în legislația emisă anterior se vor citi că referiri la "audit statutar".
Cap. 2. Prezentarea noțiunii și funcțiilor auditului bancar
1. Descrierea cadrului de administrare a activității instituțiilor bancare
Pentru a-și desfășura activitatea într-un mod eficient, fiecare instituție bancară trebuie să dețină un cadru de administrare. Cadrul de administrare al activității cuprinde următoarele componente:
1. Structura organizatorică;
2. Administrarea riscurilor;
3. Controlul intern;
4. Sistemele informaționale și continuitatea activității;
5. Cerințele de transparență.
1.1. Structura organizatorică
În funcție de mărimea instituției bancare și complexitatea activitățiilor desfășurate, pot fi formate o serie de comitete specializate care sunt formate din membrii din cadrul structurilor de conducere. Aceste comitete au o importanță și o necesitate diferită în cadrul instituției depinzând de activitatea desfășurată, obiectivele, performanțele și alți factori.
Cele mai importante comitete dintr-o instituție bancară, după părerea mea, pot fi considerate comitetul de audit și comitetul de administrare a riscurilor.
Un comitet de audit îndeplinește diferite funcții, și anume:
1. să analizeze și să definească atribuțiile auditului intern, precum și frecvența acestuia;
2. să analizeze rapoartele de audit intern;
3. să controleze adoptarea la timp a măsurilor corective necesare;
4. să supravegheze eficacitatea activităților de audit;
5. să monitorizeze auditorii externi ai instituției bancare;
6. să propună aprobarea numirii, remunerării și revocării auditorilor externi.
Comitetul de administrare a riscurilor trebuie:
1. să sfătuiască organul de conducere cu privire la apetitul la risc și strategia globală privind administrarea riscurilor, actuale și viitoare, ale băncii;
2. să ajute în monitorizarea implementării strategiei de către conducerea superioară;
3. să controleze dacă prețurile produselor oferite clienților corespunde cu strategia privind administrarea riscurilor. În caz contrar, trebuie să prezinte conducerii un plan de redresare a situației;
4. să verifice dacă stimulentele oferite iau în considerare riscurile, capitalul, lichiditatea și profitabilitatea.
1.2. Administrarea riscurilor
În cadrul unei instituții bancare, pentru ca administrarea riscurilor să fie considerată eficientă, trebuie să existe o cultură a riscurilor, un cadru de administrarea a riscurilor și o politică pentru produsele noi.
Fiecare instituție bancară trebuie să adopte o cultură proprie privind riscurile, la nivelul întregii instituții, bazată pe identificarea riscurilor și a modului în care acestea sunt administrate, având în vedere toleranța și apetitul la risc al băncii.
Riscurile semnificative pentru o instituție bancară sunt acele riscuri ce afectează negativ profitul și capitalul, dintre acestea reamintesc:
1. riscul de piață – reprezintă riscul de a înregistra pierderi datorită fluctuațiilor nefavorabile ale prețurilor pe piață;
2. riscul de credit – este determinat de nerespectarea de către debitor a obligațiilor contractuale;
3. riscul de lichiditate – este reprezentat de incapacitatea de plată la scadență a instituției bancare;
4. riscul strategic – este determinat de decizii de afaceri dezavantajoase, de implementarea inadecvată a acestora sau de lipsa de reacție la schimbările din mediul de afaceri;
5. riscul reputațional – reprezintă percepția nefavorabilă asupra imaginii băncii de către clienți, contrapartide, investitori sau autoritatea de supraveghere;
6. riscul de conformitate – reprezintă nerespectarea cadrului legal și de reglementare, cu practicile recomandate, acordurile sau standardele etice;
7. riscul operațional – este determinat de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau care și-au îndeplinit atribuțiile în mod necorespunzător, ori de evenimente externe băncii.
Cadrul de administrare a riscurilor unei bănci trebuie:
1. să cuprindă politici, proceduri, limite și controale care să identifice, măsoare, evalueze, monitorizeze și raporteze riscurile, atât la nivel de linie de activitate, cât și la nivel de ansamblu;
2. să fie redat în mod clar și transparent în normele interne, proceduri și codurile de conduită;
3. să folosească intrumente, care să permită agregarea expunerilor la risc între liniile de activitate;
4. să stabilească mecanisme de raportare periodică, astfel încât organul de conducere să beneficieze de rapoarte la timp, concise, inteligibile și semnificative și să poată face schimb de informații privind identificarea, măsurarea, evaluarea și monitorizarea riscurilor;
5. cadrul de raportare trebuie sa fie bine definit și aprobat de organul de conducere.
O instituție bancară trebuie să dețină o politică dezvoltată de aprobare a produselor noi. Funcția de administrare a riscurilor are o perspectivă clară asupra politicii produselor noi.
1.3. Controlul intern
Controlul intern al unei instituții bancare presupune existența unui cadru aferent controlului intern și a unor funcții independente de control.
O instituție bancară trebuie să dezvolte și să mențină un cadru aferent controlului intern care să cuprindă ansamblul activitățiilor tuturor unitățiilor operaționale, ale funcțiilor suport și de control.
Funcțiile de control trebuie să raporteze periodic către organul de conducere rapoarte oficiale. Aceste rapoarte se referă la măsurile de urmărire pentru constatările anterioare și, pentru o nouă deficiențăi identificată, la riscurile relevante, evaluarea impactului și recomandări. Funcțiile trebuie să fie independente de cele operaționale și suport pe care le monitorizează și controlează, dar și din punct de vedere organizațional una față de cealaltă.
O funcție, pentru a fi considerată independentă, trebuie să îndeplinească simultan mai multe condiții. Aceste condiții se referă la faptul că:
1. personalul care realizează funcția de control trebuie să nu aibă nicio atribuție care intră sub incidența activităților care urmează să fie controlate;
2. funcția de control este despărțită din punct de vedere organizațional de activitățiile care urmează să fie monitorizate;
3. coordonatorul funcției de control trebuie să fie subordonat unei persoane care nu are nicio atribuție în cadrul activității care urmează să fie controlată;
4. remunerarea personalului care exercită funcția de control trebuie să fie corelată cu atingerea obiectivelor propuse pentru funcția respectivă.
Funcțiile de control intern trebuie să cuprindă funcția de administrare a riscurilor, funcția de conformitate și funcția de audit intern.
În funcție de mărimea, natura, organizarea internă, extinderea și complexitatea activitățiilor, instituțiile bancare trebuie să aibă la dispoziție o funcție de administrare a riscurilor care să fie independentă de funcțiile operaționale, cu destulă autoritate, importanță, resurse și acces la organul de conducere. Funcția de administrare a riscurilor trebuia să implementeze politicile de risc, să controleze cadrul de administrare a riscurilor și să verifice că toate riscurile semnificative sunt identificate, măsurate și raportate în mod adecvat. Aceasta trebuie să se implice în: elaborarea și revizuirea strategiilor privind administrarea riscurilor; analiza tranzacțiilor cu părți afiliate, pentru a identifica și evalua riscurile actuale sau potențiale pe care acestea le reprezintă pentru bancă; stabilirea riscurilor generate de complexitatea structurii juridice a băncii; determinarea impactului modificărilor semnificative sau a tranzacțiilor excepționale asupra nivelului general de risc al instituției; măsurarea, evaluarea și monitorizarea internă a riscurilor.
Funcția de conformitate asistă structurile cu funcție de conducere în identificarea, evaluarea, monitorizarea și raportarea riscului de conformitate asociat activităților desfășurate de bancă și oferă consultanță cu privire la conformitatea activității desfășurate cu prevederile cadrului de reglementare, cu normele și standardele interne ale băncii, precum și cu codurile de conduită stabilite de piețe sau organismele internaționale. Aceasta asigură crearea unei culturi organizaționale privind conformitatea, evaluează impactul unor posibile modificări ale cadrului de reglementare asupra activităților și asistă structurile cu funcție de conducere în elaborarea de ghiduri și coduri interne de conduită destinate personalului, cu privire la implementarea adecvată a cadrului de reglementare și a standardelor. De asemenea elaborează și aplică metodologii de evaluare a riscului de conformitate, prin utilizarea unor indicatori de performanță, precum numărul de reclamații ale clienților, numărul de derogări înregistrate, rapiditatea în remedierea deficiențelor constatate, și verifică dacă noile produse sunt în conformitate cu cadrul de reglementare în vigoare.
Funcția de audit intern este caracterizată prin accesul nelimitat la documentele și informațiile relevente din toate liniile de activitate ale băncii. Aceasta are la dispoziție metodologia de identificare a riscurilor semnificative, pe baza căreia elaborează planul de audit, analizează calitatea controalelor interne și raportează rezultatele evaluării organelor de conducere. De asemenea trebuie să aibă la dispoziție resurse suficiente, personal pregătit corespunzător și cu o anumită experiență care să îi permită să înțeleagă și să evalueze activitatea pe care o auditează. Auditorii interni trebuie să fie corecți, profesioniști și să respecte prevederile legale și ale codurilor de conduită etică. Instituțiile bancare trebuie să asigure rotirea permanentă a auditorilor interni pentru a nu le fi afectată capacitatea de evaluare, ca o consecință a rutinei și realizării permanente a acelorași sarcini.
Persoanelor care exercită funcția de audit intern le sunt impuse următoarele restricții:
1. persoanele care sunt soți, rude sau afini până la gradul al patrulea cu membrii organelor de conducere ale unei instituții de credit nu pot fi auditori interni ai instituției respective;
2. pentru evitarea conflictelor de interese, autitorii interni nu vor putea audita activități desfășurate sau funcții deținute decât după trecerea unei perioade de cel puțin un an.
1.4. Sistemele informaționale și cerințe de transparență
Sistemele informaționale trebuie să fie eficace, credibile, sigure, să acopere toate activitățiile semnificative, monitorizate independent și susținute de planuri corespunzătoare pentru situații neprevăzute.
Procesul de administrare a continuității activitățiitrebuie să funcționeze în mod continuu și să limiteze pierderile care pot apărea în urma unei întreruperi serioase a activității, să analizeze expunerea la întreruperi severe și să evalueze, cantitativ și calitativ, impactul potențial al acestora, prin folosirea unor informații interne și externe și a unor analize de tip scenariu. Pe baza acestor analize, banca trebuie să dispună de planuri pentru situații neprevăzute și de continuare a activității, pentru a asigura că reacția instituției este corespunzătoare situațiilor de urgență și poate să își mențină cele mai importante activități, și planuri de redresare pentru resursele importante care îi permit revenirea la procedurile normale de desfășurare a activității într-o perioadă de timp cât mai scurtă.
În ceea ce privește cadrul de administrare a activității, transparența are rolul de a furniza tuturor părților interesate informații necesare pentru a le permite să aprecieze eficacitatea structurilor de conducere în administrarea instituției bancare.
O instituție bancară trebuie să facă publice următorele informații:
1. cadrul de administrare a activității, structura de stimulente și de remunerare;
2. natura, extinderea, scopul și substanța economică a tranzacțiilor cu părți afiliate, dacă acestea au impact seminificativ asupra băncii;
3. metoda prin care este realizată strategia de afaceri și cea privind administrarea riscurilor;
4. comitetele instituției, atribuțiile și componența acestora;
5. cadrul aferent controlului intern, modalitatea organizării funcțiilor de control și principalele atribuții pe care le efectuează;
6. informații semnificative privind rezultatele financiare și operaționale.
2. Sistemul de control intern
Controlul intern este un proces permanent la care ia parte organele de conducere ale băncii și personalul acesteia.
Acesta are rolul de a asigura îndeplinirea a trei obiective, și anume cel de performanță, de informare și de conformitate. Obiectivul de performanță se referă la eficiența și eficacitatea cu care sunt îndeplinite activitățile de către bancă, cel de informare indică necesitatea ca informațiile financiare și cele necesare conducerii să fie credibile, integre și furnizate la timp, iar cel de conformitate precizează conformarea activității desfășurate de bancă cu legile și reglementările în vigoare, precum și cu procedurile și politicile interne.
Caracteristicile controlului intern se referă la faptul că acesta reprezintă un fundament al funcționării viabile ale băncii, deoarece se referă la întreaga activitate, este un element din cadrul de administrare a activității bancare și o componentă în activitatea zilnică a instituției. Acesta reprezintă o metodă de conducere și gestionare, are un caracter sistematic și comprehensiv și permite fundamentarea judicioasă a deciziilor manageriale. De asemenea informează persoanele din funcțiile de conducere și evaluează nivelul în care banca și-a îndeplinit obiectivele, stabilește abaterile, evaluează cauzele abaterilor și propune măsuri corective.
Sistemul de control intern este format din elementele interdependente mediul de control intern, evaluarea riscurilor, activități de control, informarea și comunicarea și monitorizarea și corectarea deficiențelor.
Primul element, mediul de control intern, indică rolul și responsabilitățile organelor de conducere, care se concretizează în asigurarea caracterului eficient al controlului intern, în dezvoltarea și menținerea unui sistem durabil, în specificarea separării în mod corespunzător a atribuțiilor pentru a preveni conflictele de interes și în implementarea de proceduri și politici care să promoveze integritatea și caracterul profesionist.
Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative presupune ansamblul măsurilor adoptate în scopul determinării și evaluării fenomenelor, factorilor și evenimentelor care au o influență negativă asupra activității băncii, folosind reguli, metode, proceduri și instrumente specifice. Aceasta trebuie să aibă loc la nivelul de ansamblu al instituției, cât și la fiecare nivel organizațional, trebuie să cuprindă toate activitățile și să ia în considerare politica produselor noi. De asemenea trebuie luați în considerare factorii interni și externi și sunt incluse atât riscurile care pot fi controlate de către instituția bancară, cât și cele necontrolabile.
Activitatea de control trebuie precizată pentru fiecare nivel organizatoric al instituției bancare. Aceasta se poate împărții în două etape, cea de hotărâre a politicilor și procedurilor de control și cea de verificare a respectării politicilor și procedurilor stabilite. Activitățile de control cuprind analize, care fac referire la structurile de conducere ale instituției, la limitele expunerilor la riscuri și urmărirea modului în care sunt rezolvate situațiile de neconformitate, și verificări, ale tranzacțiilor efectuate și celor de tipul principiului celor patru ochi.
Informarea se referă la atribuții ale instituțiilor bancare, precum gestiunea informațiilor și procesarea electronică a acestora, siguranța folosirii unor date financiare, operaționale și de conformitate, adecvate și complete și deținerea informațiilor despre piață care fac referire la evenimente care pot influența procesul decizional. De asemenea sistemele informatice ale băncii trebuie să fie sigure, monitorizate independent și susținute de planuri alternative, care permit continuarea activității în momente neprevăzute.
Activitățile de monitorizare și corectare a deficiențelor sistemului de control intern pot fi realizate de personalul responsabil de fiecare structură a instituției, cât și de auditul intern. Acestea trebuie să fie parte componentă din activitățile desfășurate în fiecare zi în bancă. Deficiențele sistemului de control trebuie să fie raportate imediat ce sunt descoperite persoanelor din organul de conducere, pentru a putea fi luate măsurile necesre pentru remediere.
Un sistem de control intern eficient, care cuprinde toate liniile de activitate ale instituției bancare, necesită folosirea funcției de administrare a riscurilor, de conformitate și de audit intern. Cele trei funcții ale sistemului de control intern sunt caracterizate de independența dintre ele, de independența față de liniile de activitate pe care le monitorizează și le controlează și de faptul că nu pot fi externalizate.
Limitele controlului intern se pot concretiza în faptul că nu poate oferi o garanție absolută, ci una parțială, în cea ce privește corectitudinea informațiilor financiare sau a conformității acestora cu legislația în vigoare, raționamentul uman poate fi eronat în cazul procesului de luare a deciziilor, nu elimină posibilitatea ca doi sau mai mulți angajați să se înțelegă pentru a evita controalele, iar poziția privilegiată pe care poate să o dețină conducerea băncii poate permite eludarea controlului intern, prin evitarea procedurilor de control implementate.
3. Auditul intern
„Auditul intern este o activitate independentă, de asigurare obiectivă și de consiliere, menită să adauge valoare și să îmbunătățească activitățile instituției. Ajută instituția de credit în îndeplinirea obiectivelor sale, printr-o abordare sistematică și disciplinată în evaluarea eficacității proceselor de management al riscurilor, control și conducere.”
Profesia de audit intern trebuie să respecte codul de etică, emis cu scopul de a menține încrederea în obiectivitatea examinării guvernării, a controlului și a managementului riscului. Acesta mărește definița auditului intern prin introducerea a două componente suplimentare, și anume principiile și regulile de conduită.
Principiile care trebuie aplicate de către auditorii interni sunt următoarele:
1. integritatea, care permite respectarea unui raționament profesional;
2. obiectivitatea, care este necesară în colectarea, evaluarea și raportarea informațiilor despre activitatea în curs de examinare;
3. competența, ce reprezintă utilizarea cunoștințelor, abilităților și experienței necesre pentru a realiza auditul intern;
4. confidențialitatea, presupune păstrarea informațiilor pe care le primesc și dezvăluirea acestora doar cu acordul organului de conducere.
Acestor principii le sunt asociate reguli de conduită, care ajută la transpunerea principiilor în practică.
Pentru ca auditul intern să se desfășoare în condiții normale, este necesar ca instituția bancară să realizeze carta auditului intern. Carta auditului intern este un document formal, care definește misiunea, sfera de activitate, autoritatea și responsabilitățile activității de audit intern. Aceasta precizează poziția departamentului de audit intern în cadrul băncii, drepturile și obligațiile și exprimă condițiile și termenii când auditorii pot să ofere servicii de consultanță. Ỉn cadrul cartei este prezentată obligativitatea de elaborare, de către conducerea departamentului de audit intern, a planului de audit intern, de trimitere spre analiză și aprobare către organul de conducere al băncii. De asemenea, carta permite accesul la documente, persoane și bunuri fizice, utile în cadrul misiunilor de audit intern.
3.1. Tipuri de audit intern
Auditul intern se poate regăsii sub diferite forme, și anume:
1. audit de management, care asigură că procedurile, practicile pentru o anumită linie de afaceri sunt în conformitate cu strategia și apetitul la risc al băncii;
2. audit de strategie, care garantează că strategia de dezvoltare a unei linii de activitate, produs sau serviciu corespunde cu strategia celorlalte linii de afaceri ale băncii din punct de vedere al coerenței;
3. audit de performanță, care asigură că procedurile implementate în scopul efectuării controlului asupra unei linii de activitate sunt adecvate, eficace și nu trebuie modificate;
4. audit de conformitate, care garantează că regulile interne ale băncii sunt aplicate și funcționează corect.
Gradul și calitatea cu care sunt realizate obiectivele departamentului de audit intern sunt definite ca performanța auditului intern. Aceasta poate fi cuantificată prin indicatorii de măsurare, care pot fi calitativi și cantitativi. Indicatorii calitativi constau în adunarea informațiilor prin metode de tip sondaj sau interviu. Aceștia oferă o imagine de ansamblu asupra performanței auditului pe diferite linii de activitate și stau la baza declanșării unei evaluării mai aprofundate, prin efectuarea de măsurători cantitative. Indicatorii cantitativi se bazează pe informații existente, care sunt ușor de înțeles și de calculat și pot sta la baza unor comparații cu alte instituții.
Indicatorii de măsurare a performanței pot fi clasificați în:
1. indicatori primari;
2. indicatori de măsurare a performanței serviciilor destinate shareholderilor;
3. indicatori de măsurare a performanței asociate gradului de cunoaștere al activității;
4. indicatori de măsurare a performanței aferente cunoașterii cadrului metodologic;
5. indicatori de măsurare a performanței auditului intern în ceea ce privește dezvoltarea personală a angajațiilor departamentului de audit.
3.2. Etapele folosite în cadrul misiunii de audit intern
În fiecare an, este eleborat de către șeful departamentului de audit intern planul de audit, care reprezintă cadrul de acțiune pentru departament. Acesta prezintă, pe scurt, misiunile ce se vor desfășura pe parcursul anului, oferind informații despre aria de aplicabilitate, obiective, calendar și alocarea resurselor pentru fiecare misiune.
O misiune de audit intern presupune parcurgerea anumitor etape, precum planificarea misiunii de audit intern, ancheta pe teren, raportarea rezultatelor și monitorizarea modului de implementare a recomandărilor de audit.
Prima etapă are rolul de a familiariza auditorii interni cu obiectivele specifice departamentului sau a activității auditate, cu riscurile ce pot împiedica îndeplinirea acestora, cu mediul de control intern, astfel încât aceștia să poată contura o strategie eficientă și oprtună pentru derularea misiunii de audit și să definească instrumentele și tehnicile ce vor fi utilizate în colectarea probelor de audit.
Documentele și procedurile care trebuie să fie completate în această etapă sunt:
1. Ordinul de misiune, reprezintă mandatul dat de către Comitetul de Audit Departamentului de Audit Intern pentru începerea misiunilor de audit intern, în conformitate cu planul de audit intern aprobat;
2. Ordinul de serviciu, repartizează sarcinile fiecărui auditor intern, astfel încât misiunea să poată fii demarată;
3. Notificarea privind declanșarea misiunii de audit intern, are drept scop informarea conducerii departamentului sau a activității care urmează să fie auditată și desfășurarea în mod corespunzător a misiunii de audit;
4. Colectarea și prelucrarea informațiilor, este caracterizată prin familiarizarea auditorilor cu domeniul ce urmează să fie auditat, identificarea sistemelor de control pentru o evaluare prealabilă a punctelor forte și slabe, reperarea și evaluarea riscurilor semnificative, stabilirea surselor potențiale de informații ce ar putea fi folosite ca probe de audit și analiza recomandărilor din rapoartele de audit intern precedente;
5. Identificarea și analiza riscurilor, urmărește identificarea riscurilor specifice departamentului sau a activității auditate, precum și evaluarea calității controlului intern din cadrul departamentului sau a activității auditate;
6. Elaborarea programului misiunii de audit, este un document de lucru întocmit pe baza tematicii detaliate, care permite desfășurarea în bune condiții a misiunii de audit;
7. Ședința de deschidere, este realizată la locul de desfășurare a misiunii de audit și are scopul de a prezenta membrii echipei de audit intern, obiectivele misiunii și procedurile de lucru.
Ancheta pe teren este un proces de colectare, analiză și interpretare a informațiilor, al cărui obiectiv este de a oferi o bază documentată pentru constatările de audit și potențialele recomandări și are rolul de a pune în aplicare programul de audit intern.
Activitățile desfășurate în ancheta pe teren sunt:
1. Colectarea probelor de audit, are țelul de a forma o bază relevantă de documentare, pentru a facilita formularea constatărilor, concluziilor și propunerilor auditorilor interni, în vederea înlăturării deficiențelor identificate;
2. Revizuirea documentelor de lucru, se realizează din punctul de vedere al conținutului și al formei, pentru a avea certitudinea că probele de audit adunate în dosarul misiunii de audit intern permit formarea unei opinii privind obiectivele auditate;
3. Ședința de închidere a misiunii de audit, în timpul acesteia auditorii interni își prezintă constatările și recomandările și vorbesc despre începerea unui plan de acțiune, însoțit de un calendar de implementare a recomandărilor.
Raportarea rezultatelor misiunii de audit intern se concretizează în comunicarea către structurile auditate a rezultatelor misiunii, a concluziilor și a recomandărilor de audit.
Procedurile parcurse în această etapă sunt:
1. Elaborarea proiectului de raport de audit intern, scopul acestuia fiind de a preciza cadrul general, constatările, concluziile și recomandările făcute de auditorii interni;
2. Transmiterea proiectului de raport de audit intern, se transmite către conducerea departamentului sau a activității auditate, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a analiza raportul și de a-și prezenta punctul de vedere cu privire la constatările și recomandările echipei de audit;
3. Reuniunea de conciliere, are loc în cazul în care conducerea departamentului sau a activității auditate depune o plângere cu privire la raport, iar în cadrul reuniunii se discută contestația, constatările și propunerile formulate în proiect;
4. Monitorizarea misiunii de audit intern, are rolul de a asigura îndeplinirea obiectivelor misiunii de audit intern în condiții de calitate;
5. Difuzarea raportului de audit intern, presupune trimiterea raportului de audit intern persoanelor care se află în lista de difuzare a raportului.
Monitorizarea modului de implementare a recomandărilor permite verificarea nivelului de implementare a recomandărilor auditorilor interni. Monitorizarea modului de implementare a recomandărilor este un proces prin care se constată caracterul adecvat, eficacitatea și oportunitatea acțiunilor realizate de către conducerea departamentului sau a activității auditate pe baza recomandărilor specificate în raportul de audit intern.
3.3. Metodologia colectării probelor de audit
Probele de audit se obțin prin aplicarea tehnicilor și instrumentelor specifice auditului. Acestea sunt caracterizate de faptul că trebuie să fie relevante, competente, utile și suficiente pentru a susține constatările auditorilor.
Auditorii interni folosesc două metodologii pentru fundamentarea deciziilor pe baza probelor de audit, și anume metodologia de interogare, care presupune formularea de întrebări privind departamentul sau activitatea auditată, și metodologia de descriere, care ajută la evidențierea particularităților departamentului sau a activității auditate.
Metodologia de interogare este reprezentată de sondaj, interviu, analiza datelor și verificări.
Sondajul este o tehnică ce constă în selectarea unui anumit număr sau părți dintr-o mulțime de operațiuni, aplicarea la acestea a tehnicilor de obținere a probelor de audit și extrapolarea rezultatelor obținute asupra eșantionului la întreaga populație. Există două tipuri de sondaje ce pot fi utilizate de auditori, cel statistic și cel nestatistic. Sondajul statistic are o natură aleatorie și sistematică și presupune aplicarea teoriei probabilităților pentru a extrage concluzii privind populația, cu un anumit nivel de încredere. Eșantionul de operațiuni selectat trebuie să fie reprezentativ pentru populație. Fără această condiție, capacitatea de a trage concluzii bazate pe analiza eșantionului este limitată, chiar eronată. Sondajul nestatistic este folosit atunci când auditorul se bazează exclusiv pe experiența sa profesională. Acesta nu poate asigura caracterul obiectiv, fapt care duce la nefolosirea extrapolării, susținută matematic, a rezultatelor obținute la întreaga populațe. Tipul acesta de sondaj este utilizat când se dorește obținerea unei confirmări privind existența unei deficiențe sau privind o bănuială a auditorului intern, și nu fundamentarea cu acuratețe matematică a acesteia.
Prin intermediul interviului, auditorii interni pot să înțeleagă mai bine operațiunile auditate, să repereze punctele slabe ale procedurilor de control intern, lipsa conformității cu normele interne și legislația și neeficiența de operare, prin intermediul discuției directe cu angajații. Regăsim două forme ale interviului, pe bază de întrebări deschise și pe bază de chestionar. Interviul pe bază de întrebări deschise are un caracter dirijat și exhaustiv. În cadrul acestuia intervievatul răspunde punctual, oferind detalii sau argumente, în timp ce auditorul ascultă, notează răspunsurile sau cere clarificări suplimentare. Interviul pe bază de chestionar se poate desfășura oral sau în scris, fiind structurat sub forma unor întrebări închise, cu posibilitate de răpuns „da” sau „nu”. Chestionarul nu trebuie să cuprindă formulări vagi, neclare și un număr prea mare de întrebări.
Analiza datelor se bazează pe un proces de transformare, în scopul extragerii informațiilor utile și facilitării formulării de concluzii. Este un instrument de audit care este asistat de calculator, menit să îmbunătățescă performanța activității de audit.
Verificările pot lua forma a diverse teste, precum:
1. teste de garantare, care testează sumele înregistrate în contabilitate, prin examinarea documentelor justificative, pentru a stabili dacă acestea reprezintă o tranzacție reală;
2. teste de urmărire, pentru un document sau o operațiune prin tot ciclul de procesare, până la înregistrările contabile, pentru a hotărî dacă tranzacția a fost înregistrată;
3. scanări, care facilitează descoperirea excepțiilor într-o cantitate mare de date;
4. recalculări, folosite pentru a verifica corectitudinea matematică a valorilor matematice;
5. verificări încrucișate, ce validează o informație obținută din două surse diferite.
Observația fizică, notele narative, diagrama de circulație sau schema logică și procedurile analitice reprezintă tehnicile care sunt cuprinse în metodologia de descriere.
Observația fizică arată ce se petrece în cadrul departamentului sau a activității, cum se desfășoară diferitele etape ale unei operațiuni și dacă ceea ce se afirmă corespunde realității. Implică vizite la fața locului în timpul cărora pot fi observate activități, documente sau comportamentul angajaților. De asemenea reprezintă modalitatea prin care auditorii interni pot să își formeze o opinie proprie, care va fi validată ulterior prin aplicarea altor tehnici de audit.
Notele narative oferă o descriere amănunțită a sistemelor sau oprațiunilor care urmează să fie auditate. Scopul princpal este de a identifica activitățile cheie ale controlului intern, persoanele care realizează controlul și calendarul acțiunilor de control. Informațiile necesare realizării notelor narative se procură din intervievarea personalului și studierea manualelor de proceduri de control.
Schema logică este o reprezentare grafică bidimensională a unei operațiuni, ce permite vizualizarea fluxului de activități și documente. Prezintă o imagine schematică și completă a traseului informațiilor între diverse funcții și centre de responsabilitate. Ajută la determinarea suprapunerilor, procedurilor lipsă și deficiențelor de control intern.
Procedurile analitice cuprind studiul, comparația și evaluarea relațiilor dintre datele financiare și cele non-financiare, la un anumit moment în timp, precum și a tendințelor acestor relații pe un orizont de timp. Acestea îngăduie cercetarea fluctuațiilor identificate și a relațiilor care sunt în contradicție cu alte informații relevante sau care se abat în mod semnificativ de la valorile previzionate. Procedurile analitice sunt utile în identificarea potențialelor erori, fraude sau acte ilegale, tranzacții sau evenimente neobișnuite sau non-recurente, discrepanțelor care nu ar trebui să existe și absenței unor deosebiri, atunci când acestea sunt de așteptat să apară.
În funcție de metoda prin care sunt obținute, probele de audit sunt împărțite în:
1. dovezi fizice, care sunt obținute în urma constatării directe a modalității de desfășurare a unei activități;
2. dovezi testimoniale, realizate prin desfășurarea de interviuri, sondaje sau anchete;
3. dovezi documentare, sunt reprezentate de informațiile adunate din documente de tipul contractelor, facturilor;
4. Dovezi analitice, sunt rezultatul aplicării unor proceduri analitice.
4. Auditul extern
4.1. Auditul financiar
„Auditul financiar reprezintă activitatea efectuată de auditorii financiari în vederea exprimării unei opinii asupra situațiilor financiare sau a unor componente ale acestora, precum și exercitarea altor misiuni de asigurare și servicii profesionale potrivit standardelor internaționale de audit și altor reglementări adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România”.
În sfera de cuprindere a auditului financiar sunt incluse diferite activități, precum:
1. auditul financiar al unor componente ale situațiilor financiare anuale și ale situațiilor financiare consolidate;
2. auditul statutar al situațiilor financiare anuale și ale situațiilor financiare consolidate;
3. misiuni de revizuire a situațiilor financiare anuale, a situațiilor financiare consolidate și a situațiilor financiare interimare;
4. misiuni de asigurare și alte misiuni și servicii profesionale, în conformitate cu standardele internaționale în domeniu și cu alte reglementări adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România.
Pentru a efectua activitățile de audit financiar, o persoană fizică, care are calitatea de expert contabil, trebuie să primească calitatea de auditor financiar și să se înscrie ca membru în organizația care coordonează această profesie liberă, și anume Camera Auditorilor Financiari din România (CAFR).
Calitatea de auditor financiar se acordă pe baza unui examen de competență profesională, prin care se certifică deținerea unui nivel corespunzător de cunoștințe teoretice, precum și abilitatea de a le aplica. De asemenea persoana fizică trebuie să îndeplinească cumulativ criteriile de a absolvi o instituție de învățământ economică superioară, urma un curs de instruire teoretică, efectua un stagiu de practică de cel puțin 3 ani, în cadrul unor cabinete individuale sau firme de audit, și de a avea o reputație bună, un comportament profesional adecvat, care respectă Codul de etică.
Principiile de etică profesională pentru auditorii financiari sunt integritatea, obiectivitatea, confidențialitatea, comportamentul profesional și competența profesională. Auditorii externi pot încălca principiile fundamentale datorită unor serii de elemente, precum interesele personale, apărarea intereselor clientului, familiaritatea cu clientul, revizuirea propriilor raționamente și intimidare.
4.2. Tipologia misiunilor de audit financiar
Tipologia misiunilor de audit financiar se împarte în misiuni de audit și asigurare asupra situațiilor financiare ale instituției bancare, misiuni de examinare limitată asupra situațiilor financiare ale băncii, misiuni privind angajamentele de asigurare și misiuni conexe de audit.
Misiunile de audit și asigurare asupra situațiilor financiare se împart în misiuni de audit de bază și misiuni de audit speciale. Misiunea de bază constă în analiza situațiilor financiare, cu scopul de a obține o garanție acceptabilă asupra conformității acestora cu cadrul de raportare financiară și asupra absenței denaturărilor generate de fraudă sau erori. Auditarea situațiilor financiare elaborate pe baza unui referențial contabil diferit de standardele internaționale de raportare financiară; auditarea situațiilor fianciare condensate, care au rolul de a informa anumite grupuri de utilizatori, interesate doar de cunoașterea cifrelor celor mai importante; auditarea conturilor sau a elementelor de bilanț sau a unor rubrici din situațiile financiare și verificarea respectării clauzelor contractuale care vizează aspecte contabile și financiare pot fi considerate obiective ale misiunilor de audit speciale.
O misiune de examinare limitată furnizează un nivel de garantare limitat asupra faptului că informațiile financiare examinate nu conțin anomalii semnificative.
Misiunile privind angajamentele de asigurare stabilesc procedurile și principiile fundamentale și modalitățiile de aplicare, în cazul misiunilor asupra unor informații financiare previzionale care cuprind previziuni și proiecții.
Misiunile de examinare a informațiilor financiare pe baza procedurilor convenite și misiunile de completare a informațiilor financiare reprezintă principalele tipuri de misiuni conexe.
4.3. Organisme naționale și europene de reglementare și supraveghere a auditului financiar
Camera Auditorilor Financiari din România este autoritatea competentă care organizează, coordonează și autorizează desfășurarea activității de audit financiar în România.
Atribuțiile CAFR-ului sunt:
1. controlează calitatea activității de audit financiar;
2. atribuie calitatea de auditor financiar și emite autorizații pentru exercitarea acestei profesii;
3. retrage dreptul de exercitare a profesiei de auditor financiar;
4. organizează și urmărește programul de pregătire continuă a auditorilor financiari;
5. asigură reprezentarea internațională a profesiei de auditor financiar din România;
6. promovează actualizarea legislației prin instituțiile abilitate, precum și a normelor de audit financiar și audit intern, în concordanță cu prevederile legilor naționale și cu reglementările instituțiilor profesionale europene și internaționale în domeniu;
7. adoptarea normelor europene privind auditul statutar.
Consiliul pentru supravegherea publică a activității de audit statutar a fost înființat în baza OUG nr. 90/2008, ce transpune în legislația românescă prevederile europene privind auditul statutar. Este principala autoritate națională care monitorizează alinierea activității de audit statutar la deciziile adoptate la nivelul Comisiei Europene în domeniul standardelor ISA și al Codului de etică. Este membru al Grupului European al Organelor de Supraveghere a Auditorilor, din cadrul Comisiei Europene.
Obiectivele urmărite de consiliu sunt:
1. monitorizarea și coordonarea procesului de aplicare în România a standardelor ISA și a Codului de etică;
2. supravegherea publică a activității de audit statutar, potrivit cerințelor directivelor europene în domeniu;
3. consolidarea încrederii publice în activitatea de audit statutar al situațiilor financiare anuale;
4. transmiterea de informații referitoare la auditul statutar și supravegherea la nivel național;
5. reprezentarea României la reuniunile organismelor;
6. cooperarea cu organismele internaționale de profil în domeniul ISA, al auditului statutar și al supravegherii publice.
Grupul European al Organelor de Supraveghere a Auditorilor a fost creat în decembrie 2005, prin decizia Comisiei Europene, în scopul coordonării și dezvoltării sistemelor publice de supraveghere a auditului statutar din cadrul Uniunii Europene.
Cele mai importante sarcini ale grupului se referă la:
1. introducerea unui schimb de bune practici privind instituirea acestor sisteme;
2. facilitarea cooperării dintre sistemele publice de supraveghere ale statelor membre Uniunii Europene;
3. examinarea tehnică a standardelor internaționale de audit ISA, inclusiv a proceselor de elaborare a acestora, în scopul adoptării lor la nivel comunitar;
4. evaluarea tehnică a sistemelor publice de supraveghere din cadrul țărilor terțe și sprijinirea cooperării internaționale dintre statele membre Uniunii Europene și țările terțe în domeniul auditului statutar.
Cap. 3. Factorii care influențează mediul de reglementare
a auditului bancar
1. Standardele de audit intern
Principala asociație profesională recunoscută pe plan internațional dedicată dezvoltării și promovării profesiei de auditor intern a fost înființată în 1994, având în prezent peste 180000 membrii afiliați, și poartă numele de Institutul Auditorilor Interni. Asociația Auditorilor Interni din România se află printre membrii afiliați.
Acesta a publicat Ghidul internațional al profesiei de auditor intern care cuprinde definiția auditului intern, codul de etică, standardele internaționale pentru practica în bune condiții a auditului intern și îndrumări practice privind modul în care standardele pot fi aplicate.
Scopul standardelor este să ilustreze principiile de bază pentru profesia de audit intern, să creeze un cadru general, unitar de realizare și susținere a unei game largi de activități de audit intern generatoare de valoare, să îmbunătățească procesele și operațiunile instituției și să reprezinte baza pentru evaluarea calității auditului intern.
Standardele cuprind trei componente, standardele de calificare, care conturează principiile de bază și cadrul de desfășurare al activității de audit intern, standardele de performanță, care precizează natura activităților de audit intern și criteriile de calitate pe baza cărora să poată fi evaluată eficacitatea acestor servicii și standardele de implementare, ce prevăd modul de aplicare a standardelor cu caracter general la unele misiuni concrete de audit intern.
Standardele de calificare cuprind cerințe care se referă la:
1. necesitatea cartei auditului intern să precizeze explicit definiția auditului intern, codul de etică și standardele aplicate activității de audit;
2. prezentarea scopului, autorității și responsabilității auditului intern trebuie definite în mod oficial într-un regulament și apobat de către organismul de conducere;
3. independența activității de audit intern față de activitățile auditate și procesul de control intern;
4. conducătorul departamentului de audit intern trebuie să elaboreze și să mențină un program de garantare și îmbunătățire a calității, care să cuprindă toate aspectele legate de activitatea de audit intern;
5. conducătorul departamentului de audit intern trebuie să raporteze unui nivel ierarhic care să îi permită îndeplinirea responsabilităților specifice auditului intern;
6. îndeplinirea misiunilor de audit intern cu competență și cu conștiinciozitate profesională;
7. realizarea cu obiectivitate, cu o atitudine imparțială și eviatarea conflictelor de interese a activităților de audit de către auditorii interni;
8. perfecționarea continuă de către auditorii interni a cunoștințelor și competențelor necesare desfășurării activității de audit intern.
Standardele de performanță fac referire la:
1.conducătorul departamentului de audit intern care trebuie să stabilească politicile și procedurile care să sprijine activitatea de audit intern;
2. conducătorul departamentului de audit intern care trebuie să facă o planificare bazată pe riscuri pentru a prioritiza activitățile de audit intern, în concordanță cu nivelul de risc adoptat de către bancă;
3. conducătorul departamentului de audit intern care trebuie să gestioneze în mod eficient activitatea de audit intern, astfel încât să aducă mai multă valoare instituției;
4. conducătorul departamentului de audit intern care trebuie să raporteze organelor de conducere ale instituției planurile privind activitatea de audit intern și resursele necesare pentru îndeplinirea acestora;
5. activitatea de audit intern care trebuie să asiste banca în menținerea unor controale interne adecvate, prin evaluarea eficienței și eficacității acestora și prin promovarea îmbunătățirii continue;
6. activitatea de audit intern care trebuie să identifice și să evalueze expunerile semnificative la riscuri și să participe la perfecționarea sistemelor de management și control al riscurilor;
7. activitatea de audit intern care trebuie sa evalueze și să facă recomandări potrivite pentru îmbunătățirea procesului de guvernanță.
2. Managementul riscurilor
„Managementul riscurilor reprezintă procesul de identificare, evaluare, gestionare și control a unor evenimente potențiale, în scopul de a oferi o asigurare rezonabilă cu privire la gradul de îndeplinire al obiectivelor instituției”.
Auditul intern evaluează eficacitatea procesului de management al riscului și contribuie la îmbunătățirea acestuia, oferă o garantare independentă și obiectivă asupra gradului de îndeplinire al activităților de management al riscurilor.
Auditorii trebuie să înțeleagă noțiunea de risc, riscurile semnificative la care este expusă banca, apetitul pentru risc și importanța gestionării riscului. Pentru a înțelege mai bine, aceștia pot să apeleze la normele interne, care ilustrează strategia de business, apetitul pentru risc, metodologia de managementl al riscurilor, studii și cercetări ce fac referire la climatul economic, financiar sau concurențial care pot influența actvitatea sau expunerea la riscuri, și la rapoartele precedente de evaluare a riscului.
Eficacitatea procesului de management al riscurilor poate fi obținută, de către auditorii interni, prin folosirea a trei abordări complementare, cea a elementelor de proces, a principiilor cheie și a modelului de maturitate.
Abordarea elementelor de proces are rolul de a verifica existența și implementarea adecvată a fiecărui element al procesului de managemet al riscurilor. Elementele componente ale procesului de management al riscurilor sunt comunicarea, stabilitatea contextului, identificarea riscurilor, analiza riscurilor, evaluarea riscurilor, administrarea riscului și monitorizarea.
Abordarea principiilor cheie pornește de la premisa că un proces eficient de management al riscurilor trebuie să îndeplinească un set minimal de principii.
Abordarea modelului de maturitate pornește de la ideea că procesul de management al riscurilor trebuie să își amelioreze calitatea odată cu trecerea timpului. Aceasta are drept finalitate evaluarea locului pe curba maturității al procesului de management al riscurilor, astfel încât organele de conducere ale instituției să poată determina dacă procesul este conform cu nevoile băncii.
În cadrul procesului de management al riscurilor, funcția de audit intern îndeplinește două tipuri de atribuții, cele de asigurare și cele de consultanță. Atribuțiile de asigurare reprezintă o examinare obiectivă, realizată cu scopul de a oferi conducerii instituției o evaluare independentă privind guvernarea, managementul riscurilor și procesele de control intern. Atribuțiile de consultanță au rolul de a adăuga valoare misiunilor de asigurare, fără implicarea asumării responsabiltății de management de către auditorul intern. Misiunile de consultanță pot fi grupate în misiuni de consiliere formale, care sunt planificate și incluse în planul anual de audit, misiuni de consiliere informală, care sunt reprezentate de furnizarea de oportunități de training, schimburi de informații, și misiuni de consiliere speciale, realizare în cadrul unor proiecte instituționale de anvergură. „Rolul de consultanță atribuit auditului intern trebuie să fie auxiliar celui de asigurare și că ar trebui exercitat astfel încât să nu compromită obiectivitatea și independența auditului intern.”
3. Guvernanță corporativă
În România, trăsăturile care caracterizează modul de guvernare intern al unei instituții bancare sunt reprezentate de faptul că sunt corelate cu modelul băncii mamă, respectă prevederile legislației naționale și cadrul de reglementare specific instituțiilor de credit și aplică cele mai bune practici emise de organismele internaționale.
Definirea guvernanței corporative de către organismele internaționale, precum Institutul Auditorilor Interni, Comitetul de la Basel sau OECD, îmbracă diferite forme însă din fiecare definiție sunt desprinse aceleși idei. „Guvernanța corporativă reprezintă modul în care liniile de afaceri ale unei bănci sunt guvernate de structurile de conducere și management, precum și modul în care acestea definesc strategia și obiectivele băncii, determină toleranța pentru risc al băncii, monitorizează funcționarea zilnică a activității băncii, protejează interesele deponenților, își îndeplinesc obligațiile față de acționari și iau în considerare interesele celorlalți stakeholderi, promovează adoptarea unei conduite care să permită funcționarea băncii pe o bază solidă, în condiții de siguranță, integritate și în conformitate cu legile și reglementările în vigoare.”
Comitetul de Basel consideră că trebuie să fie acordate o mai mare importanță unor domenii, precum conducerea băncii, structurile de management, structura organizatorică a băncii, managementul riscurilor și controlul intern, sistemul de compensare, comunicare și transparență. Pentru a îmbunății performanțele din aceste domenii, Comitetul de la Basel a elaborat un set de principii de guvernanță, a căror implementare trebuie să fie proporțională cu dimensiunea, complexitatea, structura, semnificația economică și profilul de risc al băncii.
Principiile de guvernanță corporativă sunt:
Principiul 1 – Conducerea băncii deține responsabilitatea pentru întreaga activitatea a băncii, inclusiv pentru aprobarea și supravegherea modului de implementare a obiectivelor strategice, strategia de risc și guvernanța corporativă;
Principiul 2 – Membrii structurii de conducere trebuie să dețină o calificare, inclusiv prin formare profesională, pentru poziția pe care o au, trebuie să înțeleagă clar rolul lor în guvernanța corporativă și să fie capabili să exercite un raționament prudent și obiectiv cu privire la activitatea băncii;
Principiul 3 – Conducerea băncii trebuie să definească practici de guvernanță adecvate pentru exercitarea propriei activități și să se asigure că acestea sunt monitorizate și analizate periodic, pentru îmbunătățirea continuă;
Principiul 4 – Într-un grup financiar, structura de conducere a băncii-mamă are responsibilitatea generală pentru guvernanța corporativă la nivelul grupului, asigurându-se că există politici de guvernare și mecanisme adecvate pentru fiecare tip de activitate și de risc atât la nivelul grupului, cât și al entităților componente;
Principiul 5 – Sub coordonarea conducerii, structurile de management trebuie să vegheze ca activitățile băncii să fie conforme cu strategia instituției, cu nivel agregat de toleranță la risc și cu orice alte politici și proceduri aprobate de conducere;
Principiul 6 – Băncile trebuie să dispună de un sistem eficace de control intern și de o funcție de management al riscurilor cu suficientă autoritate, independență, resurse și acces la conducerea băncii;
Principiul 7 – Riscurile trebuie identificate și monitorizate pe o bază continuă, atât la nivel agregat, cât și pe fiecare linie de activitate, iar gradul de sofisticare al infrastructurilor de control intern și management al riscurilor trebuie să țină pasul cu orice modificare a profilului de risc al băncii sau a factorilor externi de risc;
Principiul 8 – Gestionarea eficientă a riscurilor necesită o comunicare internă robustă în cadrul băncii cu privire la riscuri;
Principiul 9 – Conducerea și structurile de management trebuie să utilizeze în mod eficient activitatea desfășurată de serviciile de audit intern, auditorii externi și funcțiile de control intern;
Principiul 10 – Conducerea băncii trebuie să supravegheze în mod activ proiectarea și funcționarea sistemului de remunerare și să îl revizuiască dacă este necesar;
Principiul 11 – Remunerarea angajaților, sub formă de numerar, acțiuni sau alte forme de compensare, trebuie să fie corelată cu asumarea prudentă a riscului;
Principiul 12 – Conducerea și structurile de management trebuie să cunoască și să înțeleagă structura operațională a băncii și riscurile la care este expusă;
Principiul 13 – În cazul în care o bancă își desfășoară activitatea în jurisdicții care împiedică treansparența sau nu îndeplinesc standardele bancare internaționale, conducerea sa ar trebui să înțeleagă scopul, structura și riscurile unice ale acestor operațiuni;
Principiul 14 – Procesul de guvernanță a băncii trebuie să fie transparent pentru acționari, deponenți, participanții la piață și orice alte părți interesante.
Standardul Institutului Auditorilor Interni privind guvernanța prevede că activitatea de audit intern trebuie să evalueze și să facă recomandări adecvate pentru îmbunătățirea procesului de guvernanță, în vederea atingerii obiectivelor pentru promovarea valorilor etice în cadrul instituției, existenței unui cadru de administrare a activității performant și responsabil, comunicarea eficace, către structurile din cadrul instituției, a informațiilor despre riscuri și controlul intern, coordonarea activităților conducerii executive, auditorilor interni și externi.
4. Responsabilitatea socială corporativă
Comisia Europeană definește responsabilitatea socială corporativă ca fiind responsabilitatea oricărei entități pentru impactul activității sale asupra societății și mediului.
Corporația Financiară Internațională a definit sustenabilitatea instituțiilor financiare prin intermediul a patru dimensiuni complementare ale performanței, și anume:
1. sustenabilitatea financiară a instituției, astfel încât să-și poată continua activitatea și să aibă o contribuție pe termen lung asupra dezvoltării economice;
2. sustenabilitatea economică a proiectelor și companiilor finanțate de către instituție, prin contribuția lor la economia națională;
3. sustenabilitatea mediului, prin conservarea resurselor naturale;
4. sustenabilitatea socială, prin îmbunătățirea standardelor de viață, reducerea sărăciei, grija pentru bunăstarea comunităților și respect pentru drepturile omului.
Comisia bancară a Programului Națiunilor Unite pentru Mediu definește cele mai bune practici în materie de sustenabilitate a activității bancare prin raportare la trei componente: identificarea, analiza și managementul riscurilor sociale și de mediu asociate operațiunilor bancare; dezvoltarea de produse și servicii orientate către sustenabilitate, astfel încât să se sprijine tranziția către o economie bazată pe utilizarea mai eficientă a resurselor și integrarea managementului de mediu în activitatea băncii cu scopul de a promova schimbarea în cultura corporativă.
Instituțiile bancare pot aplica diferite principii și standarde internaționale pentru a-și îmbunătății activitățile din domeniul responsabilității sociale corporative. Cele mai reprezentative sunt:
1. Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, este un parteneriat cu industria financiară lansat în 1991, prin care instituțiile membre aderă la integrarea aspectelor sociale și de mediu în toate liniile de activitate;
2. Principiile de la Londra, lansate la summitul de la Johannesburg din 2002, cu scopul de a identifica particularitățile unei piețe financiare sustenabile și rolul instituțiilor financiare;
3. Principiile Ecuator, emise în 2003, reprezintă un set de politici și proceduri pe care băncile ar trebui să le folosească pentru a evalua și gestiona riscul de mediu și social asociat finanțării proiectelor;
4. Principiile activității bancare sustenabile, produse de Global Alliance for Banking on Values în 2009, sunt orientate în special spre clientela retail și fac referire la faptul că modelul de afaceri trebuie să permită simultan la îndeplinirea profitabilității, sănătății mediului și nevoilor populației;
5. Sustainable Banking Network, platforma, care a fost lansată în decembrie 2012 de Corporația Financiară Internațională, are scopul de a dezvolta ghiduri și standarde privind managementul riscului social și de mediu.
Instituțiile de credit au o implicare dublă în implementarea principiilor de responsabilitate socială corporativă, și anume integrarea preocupărilor sociale și de mediu în modelul tradițional de business, ținând cont de așteptările stakeholderilor, care fac referire la lansarea de către bancă a unor produse și servicii cu impact favorabil asupra dezvoltării durabile, și reconfigurarea procesului de selecție a clientelei, care presupune utilizarea unor criterii, în afara celor financiari, care fac referire la dezvoltarea durabilă pentru anumite segmente în care pot apărea probleme sociale, etice sau de mediu.
Principalele sarcini ale auditorilor interni în cadrul responsabilității sociale corporative constau în evaluarea adecvării procedurilor de control intern, verificarea acurateței și completitudinea informației prezentate în rapoarte, înțelegerea și evaluarea expunerii băncii la riscul social și de mediu, pentru a oferi o asigurare conducerii băncii cu privire la viabilitatea strategiei de dezvoltare sustenabilă și a raportărilor specifice, oferirea consultanței cu privire la procesele de guvernanță, managementului riscurilor și controlului intern și actualizarea continuă a cunoștințelor pentru evaluarea strategiilor, din perspectiva riscurilor asociate, guvernanței și controlului intern.
Auditorii interni pot să aplice în misiunile de audit ale responsabilității sociale corporative abordări precum efecuarea de misiuni separate pentru fiecare element al responsabilității, atât la nivel de ansamblu al băncii, cât și pe departamente sau unități teritoriale, realizarea de misiuni pentru fiecare grup de stakeholderi, îndeplinirea misiunilor asupra adecvării controalelor interne privind managementul riscului, evaluarea și raportarea activităților responsabilității sociale, desfășurarea misiunilor de audit cu scopul de a asigura integritatea informațiilor financiare și nefinanciare și pregătirea de diverse combinații de obiective din sfera responsabilității sociale corporative.
5. Autoritatea de supraveghere
5.1. Legătura dintre autoritatea de supraveghere și auditul intern
Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară și-a actualizat în anul 2012 ghidul de recomandări destinat autorităților de supraveghere, cu scopul de a facilita evaluarea eficacității funcției de audit intern din cadrul instituțiilor de credit. Ghidul cuprinde principiile fundamentale care au fost grupate în trei categorii, și anume principii ce trasează așteptările autorității de supraveghere față de funcția de audit intern, principii privind relația dintre autoritatea de supraveghere și funcția de audit intern și principii referitoare la evaluarea funcției de audit intern de către autoritatea de supraveghere.
Din categoria principiilor ce trasează așteptările autorității de supraveghere față de funcția de audit intern reamintesc:
1. funcția de audit oferă o asigurare independentă structurilor de conducere ale băncii cu privire la calitatea și eficacitatea sistemului de control intern, managementului riscurilor și procesele de guvernanță, obiectivul final fiind acela de a proteja instituția și reputația acesteia;
2. funcția de audit trebuie să fie independentă de activitățile auditate, astfel încât auditorii să își desfășoare activitatea cu obiectivitate;
3. auditorii interni trebuie să își îmbunătățească permanent competențele profesionale;
4. auditorii interni trebuie să acționeze cu integritate;
5. fiecare bancă trebuie să aibă o Cartă a auditului intern;
6. fiecare activitate și subunitate teritorială a băncii trebuie să intre sub incidența funcției de audit intern;
7. obiectivele misiunilor de audit trebuie să acopere în mod corespunzător ariile de interes ale autorității de supraveghere;
8. fiecare bancă trebuie să aibă o funcție permanentă de audit intern;
9. Consiliul de administrație al băncii are responsabilitatea finală de a se asigura că structurile superioare de conducere stabilesc și mențin un sistem de control intern adecvat, eficace și eficient și de a spijini funcția de audit intern în îndeplinirea sarcinilor sale;
10. Comitetul de audit trebuie să monitorizeze funcția de audit intern;
11. conducătorul departamentului de audit intern este responsabil de menținerea conformității activității departamentului cu standardele de audit și codul de etică;
12. funcția de audit intern răspunde în fața structurilor de conducere ale băncii sau a Comitetului de audit cu privire la toate aspectele legate de îndeplinirea mandatului său, așa cum este descris în Carta auditului intern;
13. funcția de audit intern trebuie să evalueze în mod independent eficacitatea și eficiența sistemelor și proceselor de control intern, de gestionare a riscului și de guvernare și să ofere garanții cu privire la acestea;
14. pentru a facilita o abordare coerentă a auditului intern în toate băncile din cadrul unui grup bancar sau holding, structurile de conducere ale fiecărei bănci trebuie să se asigure că banca are propria sa funcție de audit intern și funcția de audit intern din cadrul grupului bancar sau holdingului efectuează activități de audit intern fiecărei componente a grupului;
15. conducerea băncii rămâne responsabilă pentru funcția de audit intern, chiar dacă anumite activități de audit intern sunt externalizate.
Cel mai important principiu din cea de a doua categorie constă în faptul că autoritățile de supraveghere ar trebui să aibă o comunicare periodică cu auditorii interni ai băncii pentru a discuta despre zonele de risc identificate de către ambele părți, a înțelege măsurile de reducere a riscurilor adoptate de către bancă, a înțelege punctele slabe identificate și a monitoriza reacția băncii la aceste deficiențe.
Principiile referitoare la evaluarea funcției de audit intern de către autoritatea de supraveghere se referă la faptul că:
1. autoritatea de supraveghere bancară ar trebui să evalueze cu regularitate dacă funcția de audit intern are o autoritate permanentă și suficientă în cadrul băncii și dacă este exercitată în conformitate cu principiile de bună conduită;
2. supraveghetorii ar trebui să raporteze în mod oficial toate punctele slabe pe care le identifică în modul de exercitare al funcței de audit intern, pentru a permite conducerii băncii să adopte măsuri de remediere în timp util;
3. autoritatea de supraveghere ar trebui să ia în considerare impactul pe care evaluarea funcției de audit intern îl poate avea asupra evaluării profilului de risc al băncii, dar și asupra activităților de supraveghere desfășurate pe cont propriu;
4. autoritatea de supraveghere ar trebui să fie pregătită să adopte măsuri de supraveghere informale sau formale prin care să solicite conducerii băncii remedierea deficiențelor legate de funcția de audit intern, într-un interval de timp specificat, și transmiterea de rapoarte periodice privind progresele înregistrate.
5.2. Legătura dintre autoritatea de supraveghere și auditul extern
Având scopul de a îmbunătății calitatea auditului extern al instituțiilor de credit și de a amplifica eficacitatea supravegherii prudențiale, ghidul de principii și recomandări destinat autorităților de supraveghere a fost publicat în anul 2013 de către Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară. În ghid, principiile sunt împărțite în cinci categorii, principii privind așteptările autorității de supraveghere față de auditorul intern, principii referitoare la așteptările autorității de supraveghere față de auditul extern al situațiilor financiare, principii referitoare la așteptările autorității de supraveghere față de Comitetul de audit și relația acestuia cu auditorul extern, principii referitoare la relația dintre autoritatea de supraveghere și auditorul extern și principii referitoare la relația dintre autoritatea de supraveghere bancară și instituția ce monitorizează activitatea de audit extern.
Principalele principii privind așteptările autorității de supraveghere față de auditorul extern al unei bănci sunt:
1. trebuie să aibă cunoștințe și competențe suficiente privind industria bancară, pentru a evalua în mod adecvat riscurile de denaturare semnificativă a situațiilor financiare ale băncii și pentru a respecta cerințele de reglementare suplimentare care ar putea fi incluse în sfera auditului statutar;
2. necesitatea de a fi obiectiv și independent față de bancă, în concordanță cu cerințele standardelor etice acceptate la nivel internațional, aplicabile entităților de interes public;
3. trebuie să manifeste scepticism profesional în planificarea și efectuarea auditului unei bănci;
4. trebuie să respecte prevederile standardelor de control al calității acceptate la nivel internațional.
Cele mai semnificative principii referitoare la așteptările autorităților de supraveghere față de auditul extern al situațiilor financiare sunt identificarea și evaluarea riscurilor de denaturare semnificativă a situațiilor financiare ale băncii, luând în considerare complexitatea activităților bancare și nevoia băncilor de a avea un mediu de control intern puternic, și reacționarea în mod adecvat la riscurile de denaturare semnificativă a situațiilor financiare ale băncii, prin acordarea unei atenții speciale acelor zone de activitate unde au fost semnalate riscurilor. Zonele de activitate care sunt cele mai expuse la riscuri sunt reprezentate de provizioanele pentru risc de credit, instrumentele financiare măsurate la valoarea justă, datoriile contingente și continuitatea activității băncii.
Așteptările autorității de supraveghere față de Comitetul de audit și relația acestuia cu auditul extern se referă la faptul că el tebuie să monitorizeze și să evalueze independența și eficacitatea auditului extern, să definească o procedură robustă pentru aprobarea, numirea, renumirea, înlăturarea și remunerația auditorului extern, să aibă o comunicare eficientă, pentru a-și putea îndeplinii responsabilitățile de supraveghere și pentru a îmbunătăți caliatea auditului și să solicite raportarea cu privire la aspectele relevante identificate.
Categoria referitoare la relația dintre autoritatea de supraveghere și auditorul extern cuprinde principiile:
1. auditul extern trebuie să raporteze autorității de supraveghere bancară toate aspectele care sunt susceptibile de a fi de o importanță semnificativă pentru funcția de supraveghere prudențială;
2. supraveghetorii și auditul extern trebuie să aibă o relație eficientă, care include canale de comunicare adecvate, pentru schimbul de informații necesar îndeplinirii responsabilităților statutare ale ambelor părți;
3. trebuie să existe o comunicare deschisă, în timp util și periodică între autoritatea de supraveghere bancară și firma de audit pe tema riscurilor și a problemelor sistemice, precum și un schimb permanent de opinii cu privire la tehnicile contabile și de audit adecvate.
În relația dintre autoritatea de supraveghere bancară și instituția ce monitorizează activitatea de audit extern trebuie să existe un dialog periodic și eficient și un acord de confidențialitate, care trebuie respectat atunci când se fac schimb de informații.
Cap. 4. Studiul de caz
1. Descrierea RAIFFEISEN BANK
Raiffeisen Bank este o bancă universală de top care își desfășoară activitatea pe piața românească, oferind o gamă completă de produse și servicii bancare de calitate superioară persoanelor fizice și persoanelor juridice, prin intermediul canalelor de distribuție, precum unitățile bancare, rețelele de ATM și EPOS, phone banking, mobile banking și internet banking.
Aceasta deține o rețea formată din peste 540 agenții în toată țara care deservesc peste două milioane de clienți.
Raiffeisen Zentralbank Oesterreich (RZB) și-a început desfășurarea activității în România în anul 1994 prin deschiderea unei reprezentanțe la București. Reprezentanța a fost transformată într-o subsidiară a RZB în anul 1998, oferind produse și servicii pentru companii. În anul 2000 Banca Agricolă, o bancă deținută de statul român, a fost pregătită pentru privatizare. La sfârșitul lunii iulie 2002 a fost semnat contractul de achiziție, fiind înființată Banca Agricolă Raiffeisen SA. Raiffeisen Bank România a rezultat prin fuziunea celor două entități deținute de RZB, Raiffeisen Bank și Banca Agricolă Raiffeisen SA.
Raiffeisen Bank deține unități specializate care se adresează persoanelor fizice și IMM-urilor. Friedrich Wilhelm Raiffeisen este serviciul dedicat exclusiv clienților cu averi ridicate, care vor beneficia de servicii de administrare profesională a investițiilor prin intermediul unui bancher personal.
Raiffeisen Bank deservește, pe segmentul corporatist, companii cu o cifră de afaceri anuală mai mare de cinci milioane euro, instituții publice și financiare. Aceasta oferă clienților avantajul de a presta soluții bancare adaptate nevoilor acestora în orice zonă a țării, datorită reprezentanților în cele opt centre regionale corporatiste.
De asemenea, Raiffeisen Bank poate fi considerată un concurent impotant pe piața cardurilor, lansând primul card de credit co-branded, primul card de credit cu cip și oferind clienților gama completă de carduri.
În cadrul băncii, viziunea și misiunea reprezintă linii directoare în activitatea desfășurată, iar valorile stabilesc comportamentul față de clienți, acționari, competitori și colegi.
Viziunea Raiffeisen Bank este reprezentată de dorința de a devenii liderul pieței bancare prin calitate, dinamism și inovare.
Misiunea Raiffeisen Bank este de a deveni un partener de termen lung pentru toți clienții săi, prin oferirea unei game complete de produse și servicii fianciare la standarde ridicate.
Valorile promovate de Raiffeisen Bank sunt:
axarea pe nevoile clientului;
oferirea de servicii financiare excelente clienților;
obținerea celor mai înalte standarde profesionale;
flexibilitate;
respectarea eticii;
încurajarea spiritului intreprinzător și a inițiativei;
stimularea personalului;
încurajarea dezvoltării, satisfacției și loialității angajaților;
încurajarea lucrului în echipă.
Căluții încrucișați reprezintă emblema Raiffeisen Bank. Aceștia completau, în vechime, acoperișul casei, ocrotindu-i pe locuitorii acesteia de orice tip de pericol. Banca a ales acest simbol al protecției drept emblemă pentru că membrii acesteia se protejează de problemele economice prin colaborarea reciprocă.
2. Prezentarea indicatorilor de performanta bancara
Informațiile credibile oferite de către sistemul bancar particinaților de pe piața financiară îl caracterizează pe acesta ca fiind un sistem stabil. Un sistem bancar stabil poate crește nivelul de optimizare a performanțelor bancare.
Performanța băncii reprezintă un indiciu despre preferințele clienților, astfel că aceasta trebuie să aibă un nivel cât mai ridicat pentru formarea unui sistem bancar eficient și dinamic. Performanțele ridicate ale instituțiilor de credit ajută la optimizarea profitului.
Profitul reprezintă sursa din care acționarii pot obține câștiguri imediate, sub forma dividendelor, și câștiguri de capital, prin majorarea valorii acțiunilor deținute. Acesta este obiectivul principal al instituțiilor bancare și al investitorilor. De asemenea poate fi considerat principala sursă a societățiilor bancare de constituire a rezervelor, care sunt utilizate în cazul înregistrării unei pierderi în cadrul unui exercițiu financiar.
Analiza profitului trebuie realizată pe baza elementelor determinante, veniturile și cheltuielile, pentru a remarca efectele asupra performanței bancare și pentru a identifica modalitățiile de îmbunătățire a profitabilității băncii.
Nivelul de stabilitate măsurabil a activității desfășurate de către o societate bancară, caracterizat prin expunerea redusă la riscuri de orice natură și printr-o evoluție crescătoare a profiturilor de la un exercițiu financiar la altul, poate fi definit drept performanța realizată de aceasta.
Managementul performanțelor formează o relație directă cu managementul activelor și cel al datoriilor și a capitalurilor proprii, al cărui rezultat este observat în bilanțul bancar și contul de profit și pierdere.
Performanța bancară poate fi apreciată și redată cu ajutorul a diferite instrumente de măsurare, cel mai eficient fiind sistemul de indicatori.
Sistemul de indicatori este considerat cel mai eficient instrument de măsurare a performanței bancare datorită expresivității ridicate a acestora și datorită aspectelor cuprinse, precum gradul de generare a profitului și eficiența managerială și operațională.
Elementul fundamental în analiza activității unei bănci este indicatorii de performanță, datorită informațiilor prezentate din punctul de vedere al acționarilor, al clienților, al organismelor de supraveghere, al instituțiilor de rating și a managementului.
Prin monitorizarea și analiza indicatorilor de performanță, banca poate determina, pe lângă eficiența activității realizate, expunerea acesteia la riscurile existente și potențiale.
Factorii care au influențat evoluția indicatorilor, în sens pozitiv sau în sens negativ, trebuie avuți în vedere la realizarea analizei acestora. De asemenea se pot realiza și aplica măsuri pentru creșterea influenței factorilor cu caracter pozitiv și pentru diminuarea influenței factorilor cu caracter negativ.
Indicatorii de performanță bancară permit, de asemenea:
– compararea indicatorilor aferenți perioadei analizate cu cei planificați de managementul băncii, stabilind abaterile pozitive sau negative și cauzele care le-au determinat;
– compararea rezultatelor realizate de către bancă în perioadele precedente, cu cele obținute de alte bănci sau cu media pe sistemul bancar.
Principalii indicatori de evaluare a performanțelor unei instituții bancare sunt rata rentabilității economice (ROA), rata rentabilității financiare (ROE), efectul de pârghie, rata profitului net, gradul de utilizare a activelor (AU), rata rentabilității, raportul cost/venituri (cost/income ratio), indicatorul de lichiditate (RLI), indicatorul de solvabilitate.
Rata rentabilității economice se determină ca raport între profitul net și activul total a băncii, reprezentând rentabilitatea utilizării activelor, adică profitul net obținut de o unitate monetară de activ. Se consideră că această rată a rentabilității este cea mai bună măsură a eficienței bancare, pentru că rezultatul obținut prin managementul intermedierii bancare și prin optimizarea operațiunilor active sunt prezentate în mod direct de către aceasta.
Rata rentabilității financiare se determină ca raport între profitul net și capitalul propriu, oferind informații despre profitul înregistrat pe unitatea de valoare contabilă a investiției acționarilor în societatea bancară. Acest indicator se urmărește să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață, pentru a putea face activitatea desfășurată de bancă atractivă.
Efectul de pârghie înregistrează, de obicei, valori mai mari decât 10, fiind un indicator care este exprimat în unități de măsură absolută. Acesta arată nivelul în care utilizarea unor resurse duce la creșterea rentabilității capitalului propriu. Indicatorul are o relație negativă cu ponderea capitalului în totalul datoriilor și a capitalurilor proprii. Efectul de pârghie este mai mic dacă riscul bancar este mai mic, acest lucru realizâdu-se în momentul când valoarea ponderii capitalului în total este mai mare. Ponderea mai mică înseamnă un risc bancar și un efect de pârghie mai mare.
Rata profitului net se calculează ca raport procentual între profitul net și veniturile totale. Valorile ridicate înregistrate de acest indicator indică o eficiență a activității desfășurate de bancă și un management bancar mai performant.
Gradul de utilizare a activelor se calculează ca raport între venitul total din operațiunile bancare și totalul activelor indicând veniturile totale, precum venituri din dobânzi, comisioane, taxe și venituri nonprofit, care se obțin din utilizarea activelor. Acest indicator depinde de structura activelor bancare și de valoarea dobânzii active pe piață.
Rata rentabilității reflectă eficiența eforturilor băncii pentru obținerea profitului net. Aceasta se determină ca raport între profitul net obținut de către bancă și totalul cheltuielilor realizate pentru obținerea lui. Valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai mare, aceasta fiind într-o relație directă cu eficiența activității băncii și eforturile depuse de personal.
Raportul cost/venituri este definit de raportul dintre cheltuielile și veniturile de operaționale ale unei bănci. Cheltuielile care nu sunt legate de activitatea curentă a unității bancare pot fi considerate drept cheltuieli operaționale. Acestea includ operații de gestiune și de capital, valoarea contabilă a imobilizărilor cedate, pierderi datorită debitorilor diverși, lipsuri de inventar, despăgubiri, amenzi, penalități plătite, donații și subvenții acordate. Raportul este o măsură a proporției venitului unei bănci care este consumat de cheltuielile sale operaționale. Rezultatul scăzut al raportului indică eficiența ridicată a băncii.
Indicatorul de lichiditate este calculat ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară. Dacă rezultatul raportului este mai mare decât 1 se înregistrează excedent de lichiditate, dacă este egal cu 1 rezultă lichiditate și mai mic decât 1 ilichiditate. Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea activelor bilanțiere, pe fiecare bandă de scadență, și angajamentele primite care sunt evidențiate în afara bilanțului. Lichiditatea necesară rezultă din însumarea obligațiilor bilanțiere, pe fiecare bandă de scadență, și angajamentele date evidențiate în afara bilanțului. Perioadele de timp aferente benzilor de scadență ale angajamentelor primite și angajamentelor date sunt:
sub o lună;
între o lună și trei luni;
între trei și șase luni;
între șase și douăsprezece luni;
peste douăsprezece luni.
În cazul realizării unui excedent de lichiditate în oricare dintre benzile de scadență, cu excepția ultimii benzi, acesta se va adăuga la nivelul lichidității aferente benzii de scadență următoare.
Valorile lichidității necesare sunt repartizate către:
constituirea rezervei minime obligatorii;
împrumuturi scadente contractate de bancă;
depozite scadente ale băncilor;
efectuarea decontărilor intrabancare;
plata impozitelor, dividendelor și a altor obligații;
cererile de retragere a fondurilor realizate de clienți;
solicitările de împrumut ale clienților.
Lichiditatea este constituită din:
numerar;
depozite atrase;
certificate de trezorerie și bonuri de tezaur;
dobânzi și rate scadente la creditele acordate;
disponibilități la Banca Centrală și la alte bănci comerciale;
împrumuturi de la Banca Centrală și de la alte bănci comerciale.
Indicatorul de solvabilitate se calculează ca raport între fondurile proprii totale și activele ponderate la risc.
Posibilitatea de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorția eventualelor pierderi este definită drept riscul de solvabilitate. Acest risc rezultă din suma totală a fondurilor proprii disponibile și din riscurile ce se produc, precum riscul de credit, de piață, de schimb. În funcție de riscurile la care instituțiile bancare sunt expuse, reglementarea prudențială stabilește praguri minime.
Datorită faptului că fondurile proprii reprezintă ultimul garant al solvabilității în fața riscurilor existente, reglementarea prudențială a solvabilității unei instituții bancare se referă la adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate.
Legislația bancară prezentă prevede că instituțiile bancare sunt obligate să calculeze și să prezinte nivelul indicatorului de solvabilitate Băncii Naționale a României. Indicatorul se determină ca raport procentual între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă, care reprezintă totalul activelor și a elementelor din afara bilanțului ponderate în funcție de gradul lor de risc. Acesta trebuie să fie mai mare decât nivelul minim de 8%.
Capitalul unei bănci este structurat în capitalul de bază și capitalul suplimentar. Capitalul de bază este format din capital social vărsat, prime de capital, rezervele legale și profitul reportat. Capitalul suplimentar cuprinde rezervele din reevaluare, alte rezerve, datoriile subordonate și subvențiile pentru investiții.
Expunerea netă reprezintă totalul activelor unei bănci, multiplicată cu ponderea de risc de credit specifică fiecărei categorii de activ.
Activele bilanțiere ponderate în funcție de riscul de credit au următoarele grade de risc:
– grad de risc 0% pentru numerar, creanțe garantate de stat, creanțe garantate de Bănci Centrale din categoria A și B, creanțe garantate cu depozite, certificate de depozit, valori din aur, metale și pietre prețioase;
– grad de risc 20% pentru creanțele garantate de instituțiile locale din România, creanțele garantate de băncile comerciale din România, creanțele garantate de Banca Europeană de Investiții, creanțele garantate de instituțiile locale și băncile comerciale din state din categoria A și B, creanțele garantate de băncile comerciale din statele aflate în categoria B;
– grad de risc 50% pentru creditele acordate persoanelor fizice garantate prin ipoteci și veniturile de primit;
– grad de risc 100% pentru imobilizările corporale și alte active, creanțe asupra sectorului nebancar din statele din categoria A sau B ori din România, creanțe cu scadență mai mare de un an asupra băncilor comerciale din statele din categoria B, creanțe asupra instituțiilor centrale, regionale sau locale și băncilor comerciale din țările din categoria B.
Elementele de activ extrabilanțiere ponderate cuprind urmăoarele grade de risc:
– grad de risc 0% pentru titlurile date în garanție;
– grad de risc 50% pentru titluri vândute cu posibilitatea răscumpărării acestora, cauțiuni, avaluri și alte garanții date altor bănci, garanții date pentru clientelă;
– grad de risc 100% pentru angajamente în favoarea altor bănci, angajamente în favoarea clienților, angajamente îndoielnice și alte angajamente date.
Conform Acordului de la Basel, capitalul de reglementare este format din capitalul de nivel 1, capitalul de nivel 2 și capitalul de nivel 3. Capitalul de nivel 1 cuprinde capitalul social vărsat, rezervele legale și profitul nerepartizat. Capitalul de nivel 2 este format din rezerva alocată riscurilor, alte rezerve, datoriile subordonate și subvențiile pentru investiții. În anul 1996, prin Acordul de la Basel, a fost introdus capitalul de nivel 3 pentru acoperirea riscurilor de piață prin emisiuni de datorii subordonate pe termen scurt. Riscurile de piață pe care poate să le acopere sunt cele generate de instrumentele de capitaluri proprii, instrumente generatoare de dobânzii, schimburile valutare și mărfurile din registrele bancare și comerciale. Reglementările legale prevăd faptul că scadența capitalului de nivel 3 să fie de minim doi ani.
Pentru adecvarea capitalului, standardul minim stabilit prin Acordul de la Basel este de 8% din totalul activelor ponderate cu risc. Capitalul de nivel 3 este limitat la 250% din capitalul de nivel 1 suplimentar, apărut ca urmare a adăugării riscului de piață. Capitalul de nivel 2 poate înlocui capitalul de nivel 3, în limita acelorași 250%, atunci când limitele generale nu sunt depășite.
3. Interpretarea indicatorilor de performanta
Indicatorii de performanță utilizați în analiza activității unei bănci sunt acei indicatori analitici selectați ca fiind cei mai ilustrativi în privința monitorizării activității societății, oferind o imagine de ansamblu asupra performanței și asupra eficienței economice. Măsurarea performanței în raport cu obiectivele și monitorizarea indicatorilor de performanță este un proces foarte important derulat în toate unitățile bancare.
Prin indicatorii de performanță, procesele sunt transformate în date numerice. Valorile acestor indicatori arată performanța procesului, fie din punct de vedere al eficienței, fie din punct de vedere al eficacității.
Un indicator relevant utilizat în analiza activității băncii este rata rentabilității economice. Se poate observa din Graficul 3.1. că rata rentabilității economice a avut un trend relativ crescător în perioada 2009 – 2013. În 2009 indicatorul a înregistrat valoarea de 1,56%, acesta crescând în următorii doi ani până la 1,60%, respectiv 1,70%. În anul 2012 se poate observa o diminuare a profitului net în totalul activelor ceea ce a condus la obținerea unei ROA de 1,66%. Valoarea înregistrată în ultimul an de analiză, 2013, este de 1,73% fiind cea mai mare valoare înregistrată în utimii cinci ani și arătând o creștere a eficienței bancare. Se poate observa că în fiecare an profitul net obținut de o unitate monetară crește.
Valorile înregistrate de rata rentabilității financiare au același trend ca cel al ratei rentabilității economice. Din Graficul 3.2. rezultă că în 2009, 2010 și 2011 valorile au avut o evoluție crescătoare de la 14,05%, la 14,41%, respectiv 15,21%. Valoarea scăzută din 2012 de 13,92% se datorează scăderii ponderii profitului net în capitalul propriu al băncii. În anul 2013 se constata obținerea valorii de 15,23% cea mai mare din perioada analizată. ROE arată că profitul înregistrat pe unitatea de valoare contabilă a investiției acționarilor în bancă crește constant. Nivelul indicatorului este mai mare decât cel indicat de rata rentabilității economice, dar și decât media dobânzii pe piață. În perioada analizată media dobânzii pe piață a fost de 6,37%, iar media dobânzii la depozite de 2,5%.
Se poate observa în Graficul 3.3. că în perioada 2009 – 2013 efectul de pârghie a avut valori cuprinse în intervalul 8,36 și 9. Aceste valori sunt apropriate numeric, în 2012 înregistrându-se cea mai mică valoare de 8,36, iar în 2010 cea mai mare de 9, și evidențiază gradul constant de utilizare a resurselor atrase care duc la creșterea rentabilității capitalului propriu. Nivelul indicatorului trebuie să fie în general mai mare decât 10. În cei cinci ani analizați valoarea maximă a efectului de pârghie este de 9, care arată faptul că datorită ponderii scăzute a capitalului propriu în totalul capitalurilor proprii și a datoriilor, chiar dacă acesta a fost majorat în mod constant de la un an la celălalt, aceste valori au fost înregistrate.
Rata profitului net este un alt indicator relevant în analiza activității băncii. În perioada analizată acest indicator a avut o evoluție crescătoare în primii trei ani, valoarea din anul 2012 a fost mai mică, fiind urmată de o creștere. Din anul 2009 rata profitului net a crescut de la 10,46%, la 14,8%, respectiv la 16,09% în 2011. Anul 2012 a reprezentat anul când indicatorul a încetat să aibă o evoluție crescătoare, valoarea acestuia scăzând până la 14,55%. Nivelul cel mai ridicat al ratei profitului net, de 17,60% , a avut loc în 2013, anul când indicatorul s-a întors la evoluția crescătoare din anii anteriori. Această evoluție crescătoare, evidențiată în Graficul 3.4., reflectă faptul că eficiența activității desfășurate de bancă este mai bună și managementul ei mai performant.
Gradul de utilizare a activelor a indicat o traiectorie descrescătoare în perioada analizată. Între 2009 – 2011 indicatorul a scăzut de la 14,95%, până la 10,81% și 10,57%. În 2012 indicatorul s-a majorat cu 0,86%, ajungând la valoarea de 11,43%. Din 2013 gradul de utilizare a activelor a revenit la traiectoria descrescătoare, valoarea de 9,84% fiind cea mai scăzută din perioada 2009 – 2013 ( Graficul 3.5.). Acest indicator arată că veniturile obținute din utilizarea activelor se reduc în fiecare an.
Indicatorul rata rentabilității a avut un curs favorabil în perioada 2009 – 2013, ilustrat în Graficul 3.6., valorile acestuia majorându-se în fiecare an, excepția fiind anul 2012. Majorarea valorii ratei rentabilității a început de la 11,69% în 2009 și a ajuns la 17,37% în 2010 și în 2011 la 19,17%. În 2012 s-a înregistrat o valoare apropiată cu cea din anul 2010, aceasta fiind egală cu 17,03%. Rata rentabilității a avut cel mai ridicat nivel, de 21,36%, în 2013. Cu cât acest indicator are o valoare mai mare cu atât eficiența activității băncii și a eforturilor depuse de personalul acesteia este mai bună. De asemenea se poate observa că nivelul acestui indicator este acceptabil, dorindu-se îmbunătățirea acestuia.
Raportul cost/venituri este o măsură a proporției venitului unei bănci care este consumat de cheltuielile sale operaționale. Rezultatul scăzut al raportului indică eficiența ridicată a băncii. Se observă din Graficul 3.7. că acest raport este cuprins între 30% și 40% cea ce arată o eficiență ridicată a băncii în privința gestionării cheltuielilor operaționale. În 2009 raportul cost/venituri este de 35,66%, acesta înregistrând o creștere în anul 2010 până la 37,69%. Următorii doi ani indică o scădere a raportului cost/venituri până la 36,68%, respectiv 33,70%. Anul 2013 arată o creștere mică a raportului față de anul anterior cu 0,2%.
Indicatorul de lichiditate este calculat ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară în Graficul 3.8. Se poate observa că indicatorul prezintă valori cuprinse între 1 și 1,5. În primii trei ani acesta crește constant de la 1,44, la 1,46 și până la cea mai mare valoare atinsă de 1,5. În ultimii doi ani indicatorul de lichiditate începe să scadă, în 2012 cu 0,1 până la 1,49, iar în 2013 a înregistrat cea mai scăzută valoare din perioada analizată de 1,17. Valorile atinse de indicator sunt mai mari decât 1 ceea ce arată un excedent de lichiditate și posibilitatea băncii de a procura numerar în diferite situații.
Indicatorul de solvabilitate are o evoluție crescătoare în perioada 2009 – 2013, aceasta fiind evidențiată în Graficul 3.9. Excepția este anul 2010 când scade până la 11,63% cea mai mică valoare din toată perioada. Evoluția crescătoare a indicatorului începe de la 12,21% în 2009, la 12,31% în 2011, 13,32% în 2012 și până la cea mai mare valoare atinsă de 17,22% în anul 2013. Aceste valori depășesc cu mult procentul solicitat de 8% și arată că obiectivul principal definit prin managementul capitalului este asigurarea unui nivel al fondurilor proprii care să fie adecvat nu numai în conformitate cu cerințele de capital reglementat, cât și cu limitele stabilite intern prin strategia de menținere a nivelurilor de capital. Structura capitalului este controlată în mod activ și urmărește menținerea unui nivel mai ridicat al capitalului decât cel reglementat, care să asigure o poziție confortabilă pentru implementarea strategiei de afaceri și pentru acoperirea eventualelor pierderi care ar putea surveni din diferite cauze.
Acești indicatori au la bază elemente, ilustrate în Tabelul 1 și Tabelul 2, ce fac parte din bilanțul bancar și contul de profit și pierdere și pot fi influențați de modificările suferite de fiecare element din componența acestora. În perioada 2009 – 2013 un element care a suferit modificări mai semnificative a fost capitalul propriu. În anul 2011 banca a înregistrat o majorare a capitalului social de 3 741 mii RON. Majorarea s-a realizat din rezultatul reportat existent. În acest an acționarii băncii fiind Raiffeisen Bank International AG în proporție de 99,5% și alți acționari în proporție de 0,5%. În august 2012 a avut loc schimbarea acționarului majoritar al Raiffeisen Bank SA, noul acționar majoritar fiind Raiffeisen SEE Region Holding GmbH, deținută în proporție de 100% de Raiffeisen Bank International AG. Ca urmare a proiectului de fuziune dintre Raiffeisen Bank SA și Raiffeisen Capital & Investment SA, aprobat în iunie 2013, acționarii Raiffeisen Bank România care nu au fost în favoarea fuziunii și-au putut exercita dreptul de retragere din Raiffeisen Bank România. Astfel, în luna octombrie 2013 a avut loc răscumpărarea unui număr de 30 502 mii de acțiuni, la un preț per acțiune de 0,27 RON, atât de la persoane fizice cât și de la persoane juridice. Aceste modificări au avut o influență mai ridicată asupra unor indicatori, precum rata rentabilității financiare, decât asupra altori indicatori sau nu a influențat deloc.
Din rezultatele obținute în perioada 2009 – 2013, în urma realizării calculului indicatorilor de performanță, se poate observa că performanța și eficiența economică a activității desfășurate de către Raiffeisen Bank se situează la un nivel ridicat în cadrul mediului bancar, urmărind o evoluție crescătoare.
4. Analiza mediului bancar
In perioada 2003-2004 a fost adoptată forma finală a Legii bancare și Legii privind Statul BNR conform angajamentelor asumate în cadrul capitolelor denegociere cu Uniunea Europeană.Instituirea atribuțiilor BNR în domeniul supravegherii pe baza consolidării instituțiilor de credit;Instituirea obligativității ca toate instituțiile de credit cărora le-a fost retrasă autorizația defuncționare să fie lichidate.
Obiectivul major al restructurării bancare este acela de a îmbina avantajele diversificării, proprie băncilor universale, cu cele ale unei bune specializări, ca factor ce exprimă o eficiențăsporită a activității.
În anul 2005 s-a continuat armonizarea legislației române la cerințele Uniunii Europene, ce a avut drep consecință faptul că activitatea bancară din România se desfășoară în conformitate cu procedurile și practicile din cadrul Uniunii Europene. În comparație cu țările europene, activitățile de creditare ale băncilor românești au potențial de dezvoltare, ascest lucru fiind posibil datorită anumitor factori. Cei mai importanți factori se referă la gradul de intermediere financiară, care are un nivel scăzut în comparație cu media europeană, chiar dacă în anii precedenți a înregistrat o creștere accelerată, activele totale ale sistemului bancar, care dețin 48% din Produsul Intern Brut, ratele dobânzilor, care au atins cele mai scăzute valori din anul 1990, și creditul neguvernamental, al cărui pondere este de 21%. Imposibilitatea de a folosi ratele de dobândă, au determinat BNR să folosească alte măsuri pentru încetinirea ritmului de creștere al creditului neguvernamental, în special al celuia în valută. Măsurile adoptate au fost restrângerea capacității băncilor de a acorda credite în valută la o limită de maxim trei ori fondurile proprii și creșterea ratei rezervelor minime obligatorii pentru resursele în valută.
Pentru a îmbunătații calitatea procesului de audit, banca a hotărât să aplice standardele internaționale care au fost realizate pentru prezentarea situațiilor financiarea, care au devenint o sursă cu un nivel foarte ridicat de încredere, transparență și siguranță. În acest an standardele adoptate au fost IAS 19 „Beneficiile angajaților – Câștiguri și pierderi actuariale, planuri de grup și prezentări”, IAS 21 „Efectele variației cursurilor de schimb valutar – investiția netă într-o operațiune străină” și IFRIC 4 „Determinarea dacă un angajament conține un contract de leasing”. Amendamentul la IAS 19 face referire la recunoașterea opțiunii ca pierderile și câștigurile să fie recunoscute la momentul la care apar, în afara contului de profit și pierdere, într-un extras al veniturilor și cheltuielilor. IAS 21 clarifică circumstanțele în care un credit poate face parte dintr-o investiție netă într-o operațiune străină și moneda în care poate fi acordat. IFRIC 4 prezintă angajamentele care pot fi tratate ca operațiuni de leasing, chiar dacă acestea nu sunt încheiate sub forma unui contract de leasing.
Creditul neguvernamental și activele instituțiilor de credit au înregistrat, și în 2006, o creștere semnificativă. Cu toate acestea, valorile obținute sunt cele mai scăzute dacă se realizează o comparație cu țările din Europa. Dinamica de creștere a fost una rapidă pentru toate categoriile de credite, aceasta fiind susținută de mărirea salariilor reale și nivelul scăzut al ratelor dobânzilor. Valoarea activelor instituțiilor de credit în PIB a fost de 51,2%, iar creditele au înregistrat o creștere de 53,7% față de anul precedent. Procesul de armonizare a legislației a continut, și în 2006, prin adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 99 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și a diferitelor norme privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit la riscul de credit, de piață și operațional.
Procesul de îmbunătățire al auditului a continuat prin introducerea IFRIC 9 și 10. IFRIC 9 „Reevaluarea instrumentelor financiare derivate încorporate” prevede să se realizeze o reevaluare cu privire la faptul dacă separarea instrumentelor derivate încorporate de contractul cadru trebuie să se realizaze doar atunci când au loc modificări în acesta. În IFRIC 10 „Situații financiare Interimare și Depreciere” se precizează faptul că se interzice reversarea unui provizion pentru pierderi din depreciere, recunoscut într-o perioadă interimară precedentă, dacă acesta este legat de fondul comercial, participații și active financiare deținute la cost.
Ritmul de creștere al creditelor și a activelor instituțiilor de credit a fost surprinzător de mare în 2007. Ponderea creditului neguvernamental în PIB s-a mărit de la 26,8%, în anul anterior, la 36,6%, ceea ce corespunde unei creșteri anuale cu 50,5 % a creditului. Ponderea activelor instituțiilor în PIB a crescut de la 50,9% în 2006 la 64,2%, ceea ce a reprezentat o mărire cu 39% față de anul precedent. Marja dintre rata dobânzii la credite și rata dobâzii la depozite s-a redus datorită creșterii concurenței. De asemenea, 2007 a reprezentat anul cu cea mai mare creștere a gradului de intermediere financiară în România de după 1990 și anul când soldul creditelor acordate populației a depășit volumul depozitelor atrase de bănci.
IFRIC 12 „Tranzacții de concesionare de servicii”, IAS 23 „Costurile îndatorării”, IFRS 2 „Plata pe bază de acțiuni” și IFRS 3 „Combinări de întreprinderi” sunt standardele care au fost adăugate la procesul de audit în realizarea situațiilor financiare. IFRS 2 solicită atribuirea de plăți, pe bază de acțiuni și efecuate în numerar de către societatea mamă, către furnizorii de bunuri și servicii ai unei filiale. Revizuire IFRS 3 aduce schimbări, precum costurile de tranzacție nu sunt incluse în contabilizarea achiziției sau elementele transferate de către cumpărător sunt recunoscute și măsurate la valoarea justă de la data achiziției. Conform IAS 23 o entitate trebuie să capitalizeze costurile îndatorării care sunt direct atribuite achiziționării, construirii sau producerii unui activ care poate fi considerat parte componentă a costului. IFRIC 12 se aplică aranjamentelor contractuale prin care un operator din sistemul privat participă la dezvoltarea, finanțarea, funcționarea și întreținerea infrastructuri serviciilor din sistemul public.
Creditul neguvernamental și activele instituțiilor de credit și-au continuat trendul crescător și în anul 2008. Însă gradul de intermediere financiară a înregistrat cea mai scăzută valoare dintre țările membre Uniunii Europene. Spre sfârșitul anului, băncile au început să își restricționeze condițiile de creditare, datorită creșterii aversiunii acestora la risc, și și-au concentrat atenția asupra atragerii de depozite. De asemenea, creșterea primei de risc pentru România a condus la un cost de finanțare extern mai ridicat și la o rată a dobânzii la creditele în valută mai mare, iar pierirea excesului de lichiditate de pe piața internă a crescut ratele dobânzii pentru creditele în lei. Majorările ratelor dobânzii la depozite au condus la apariția presiuni de scădere asupra marjei nete a dobânzii în ultimul trimestru.
În procesul de îmbunătățire a auditului au fost intoduse și IFRS 8 „Segmente de activitate” și IAS 40 „Investiții imobiliare”. Acestea solicită prezentarea segmentelor pe baza componentelor entității pe care managementul le monitorizează în procesul decizional, respectiv includerea proprietăților imobiliare în construcție sau dezvoltare pentru utilizarea ulterioară ca și investiții imobiliare.
Evoluția realizată de indicatorii de performanță ai Raiffeisen Bank este asemănătoare cu evoluția indicatorilor înregistrați la nivelul mediului bancar. Acest fapt se realizează datorită factorilor de influență care acționează asupra tuturor membrilor din sistemul bancar. Cel mai important factor de influență, care a acționat în perioada 2009 – 2013, a fost criza economică mondială începută în luna decembrie 2007, consecințele acesteia fiind puternic resimțite în toate domeniile de activitate, nu numai în mediul bancar, și pe o perioadă mai lungă de timp.
Ca și în alte țări din Europa Centrală și de Est, sectorul financiar din România este puternic bazat pe bănci. În general, instituțiile de credit dețin cea mai mare parte a activelor sistemului financiar (aproximativ 80 %), fiind urmate de instituțiile financiare nebancare și de fondurile de investiții. În ultimii ani, fondurile de pensii private și fondurile de investiții ocupă un loc din ce în ce mai important în sistemul financiar din România. Cu toate acestea, totalul activelor sistemului financiar ca proporție din PIB a scăzut în ultimii ani, ajungând la 81,5 % la sfârșitul anului 2013. Băncile din România sunt implicate în principal în intermedierea financiară tradițională. În iulie 2014, creditele reprezentau peste 70 % din totalul activelor sectorului bancar. Aproximativ 60 % din totalul creditelor sunt denominate în valută (a se vedea graficul 2.3.3). Creditele private sunt repartizate între gospodării (47 %) și întreprinderi (53 %). În ceea ce privește pasivele, depozitele rezidenților naționali reprezintă 57 % din totalul pasivelor, în timp ce depozitele persoanelor nerezidente reprezintă 18 % din totalul pasivelor. Aproximativ 65 % din depozite sunt denominate în moneda locală.
Numărul creditelor acordate gospodăriilor și societăților nefinanciare a scăzut. Creditele acordate gospodăriilor au continuat să scadă în 2014 (ca % din PIB), fapt determinat în principal de scăderea creditelor de consum. Creditele în moneda locală acordate gospodăriilor au crescut, în special datorită creditelor ipotecare, dar acestea reprezintă în continuare sub 40 % din totalul creditelor acordate gospodăriilor. Creditele acordate întreprinderilor au continuat să piardă teren în 2014, în ciuda unei creșteri anuale de 5 % a stocului de credite denominate în moneda locală (noiembrie 2014).
Creșterea activității de creditare în România și în Europa Centrală și de Est rămâne în general moderată, din cauza unor factori legați atât de ofertă, cât și de cerere. Oferta de credite este afectată de nivelul ridicat de credite neperformante, de condițiile de creditare mai stricte și de reducerea gradului de îndatorare a băncilor-mamă străine, aflată în curs de desfășurare. În același timp, cererea de credite este moderată din cauza unui nivel scăzut al încrederii consumatorilor și a investitorilor, precum și a ajustării bilanțurilor gospodăriilor și ale întreprinderilor naționale. Gradul de îndatorare a gospodăriilor a scăzut de la 76,4 % în decembrie 2011 la 68,4 % în 2014 (cifre de la sfârșitul lunii iunie).
Faptul că politica monetară a Băncii Naționale a României a fost mai acomodativă a avut până în prezent un impact limitat asupra redresării activității de creditare. Rata dobânzii a fost redusă progresiv până la un nivel record de 2,25 % în luna februarie 2015 (de la o valoare de 6 % în decembrie 2012), în concordanță cu evoluția prețurilor și cu anticiparea unei rate reduse a inflației. În plus, rezervele minime obligatorii pentru pasivele denominate în RON au fost reduse de la 15 % la 12 % în ianuarie 2014 și la 10 % în septembrie 2014, în timp ce rezervele minime obligatorii pentru pasivele denominate în valută au fost reduse de la 20 % la 18 % în ianuarie 2014 și apoi la 14 % în noiembrie 2014. Se preconizează că ambele măsuri vor avea efecte pozitive asupra redresării activității de creditare.
Riscurile asociate deteriorării calității activelor au fost atenuate prin politica Băncii Naționale a României de constituire a unor provizioane pentru pierderile din credite. România are cea mai mare rată de acoperire a creditelor neperformante dintre statele din regiune și una dintre cele mai ridicate rate din UE. Rata de acoperire a creditelor neperformante a fost de 69,8 %, comparativ cu 46 % în UE (în termeni de contabilitate IFRS, fără aplicarea unor filtre prudențiale) la sfârșitul lunii decembrie 2014, față de 67,6 % la sfârșitul lunii decembrie 2013. Din punct de vedere prudențial (cu alte cuvinte cu aplicarea unor filtre prudențiale), acoperirea creditelor neperformante este de aproape 90 % (89,9 % la sfârșitul lunii martie 2014).
În pofida deteriorării calității activelor înregistrată până în prima jumătate a anului 2014, sectorul bancar din România și-a menținut rezerve de capital încurajatoare. În 2009, când sectorul financiar s-a aflat sub presiune din cauza declinului economic și financiar, Banca Națională a României a impus băncilor să mențină rate de solvabilitate de cel puțin 10 %. Gradul de adecvare a capitalului la nivel de sistem s-a menținut în jurul valorii de 14 % în perioada 20072012 și a crescut la 17,1 % la sfârșitul lunii septembrie 2014, pe fondul unor majorări ale capitalului efectuate de băncile mai slabe și al eliminării treptate a unor filtre prudențiale în conformitate cu cerințele regulamentului și ale directivei privind cerințele de capital. Autoritatea de supraveghere bancară a monitorizat îndeaproape guvernanța corporativă a băncilor pentru a se asigura că eventualele deficiențe sunt abordate în timp util.
Ca răspuns la deficiențele de reglementare financiară, care au fost arătate de criza financiară din 2007-08, a fost dezvoltat Acordul Basel III. Basel III este un cadru global, voluntar de reglementare privind adecvarea capitalului bancar, testarea de stres, precum și riscul de lichiditate pe piață. Acesta a fost convenit de către membrii Comitetului de la Basel pentru supraveghere bancară în 2010-2011. Cadrul juridic aferent pachetului Basel III care reglementează accesul la activitate, supravegherea și regulile prudențiale aplicabile instituțiilor de credit și firmelor de investiții se implementează gradual de la 1 ianuarie 2014 până la finele anului 2019.
Spre deosebire de Basel I și Basel II, care se concentrează în principal asupra nivelului rezervelor pentru pierderi pe care băncile sunt obligate să le dețină, Basel III se concentrează în principal asupra introducerii cerințelor de capital cantitative și calitative extinse, noi cerințe de lichiditate, o revizuire a riscului de credit al contrapărții și un indicator de îndatorare pentru băncile din țările membre ale Comitetului de la Basel.
Basel III reprezintă o revizuire fundamentală a cadrului de reglementare și supraveghere a industriei bancare, obiectivul fiind consolidarea stabilității sistemului financiar.
Motivele introducerii Basel III se bazează pe considerente, precum efectele negative ale crizelor bancare, frecvența crizelor bancare și beneficiile acordului depășesc costurile implementării. Noul Acord Basel III are drept obiectiv consolidarea stabilității sistemului bancar, prin aplicarea unor standarde exigente menite să îmbunătățească capacitatatea acestuia de a absorbi șocurile din sectorul economic și financiar, precum și de reducere a riscului de contagiune dinspre sectorul financiar spre economia reală.
Noile standarde au în vederea perfecționarea managementului riscurilor, creșterea cerințelor de transparență și publicare ale instituțiilor de credit, precum și rezolvarea problemelor băncilor de importanță sistemică. Măsurile impun, în primul rând, standarde mai exigente pentru bănci referitoare la adecvarea capitalului, cerințele de lichiditate și efectul de pârghie, principalul scop fiind diminuarea efectelor negative ale crizelor financiare.
Diferența majoră față de precedentele acorduri este reprezentată de sfera de acoperire mult extinsă, măsurile fiind deopotrivă microprudențiale și macroprudențiale. Tabelul 3.3. prezintă măsurile care sunt implementate la nivelul Uniunii Europene.
La nivel microprudențial, măsurile au în vedere:
1. consolidarea calității bazei de capital prin majorarea cerinței minime de capitaluri proprii și a cerinței minime de fonduri proprii de nivel 1, precum și prin reconsiderarea criteriilor de eligibilitate pentru instrumentele avute în vedere la determinarea fondurilor proprii de nivel 1;
2. creșterea exigențelor pentru acoperirea riscurilor, accentul major fiind pus pe riscurile evidențiate în perioada crizei, și anume expunerile din portofoliul de tranzacționare, riscul de credit al contrapartidei, expuneri securitizate și poziții din securitizare;
3. limitarea efectului de pârghie ca măsura adițională față de cerințele de capital calculate în funcție de risc;
4. prevederea unor standarde internaționale de lichiditate, care să asigure pe termen scurt (30 de zile) rezistența la șocuri/crize de lichiditate, iar pe termen lung (1 an) un profil solid al lichidității structurale.
La nivel macroprudențial, măsurile prezintă caracter anti-ciclic și au în vedere:
1. introducerea unui amortizor de capital anticiclic, pentru protejarea sistemului financiar de riscurile sistemice asociate creșterii nesustenabile a creditului, cât și a unui amortizor fix de conservare a capitalului cu rolul de a acoperi pierderile în cazul în care banca se confruntă cu probleme de ordin financiar;
2. calcularea unui efect de pârghie, scopul fiind limitarea nivelului datoriei la nivelul sistemului bancar în perioadele de boom;
3. pentru băncile de importanță sistemică, preocupările sunt orientate spre reducerea probabilității și impactului falimentului acestora, reducerea costurilor intervenției sectorului public și impunerea unor condiții de concurență egale prin diminuarea avantajului competitiv pe care îl dețin aceste bănci în sfera finanțării.
Implementarea completă la nivel mondial, cu respectarea termenelor stricte, a Acordului Basel III este esențială pentru consolidarea sistemului financiar. Responsabilitatea implementării cade nu numai în sarcina organismelor de reglementare, ci extinde sfera specialiștilor la nivelul managerilor de risc ai băncilor și implicit asupra auditului, care deține un rol cheie în revizuirea independentă și disciplinată a eforturilor de administrare. Provocarea este reprezentată de faptul că punerea în aplicare are loc în timpul unei recuperări postcriză inegale și nesigure a statelor. Perspectivele de creștere au slăbit, iar datoriile suverane accentuează fragilitatea sistemelor financiare a unor state din zona euro.
Impactul crizei asupra economiei românești a fost unul major, fiind amplificat de dezechilibrele macroeconomice apărute în anii anteriori, precum deficitul de cont curent și deficitul bugetar ridicat, și de dependența ridicată a economiei de fluxurile de capital din străinătate.
În anul 2009 efectele crizei economice se resimțeau puternic în mediul bancar, performanțele înregistrate în acest an fiind mai scăzute decât cele indicate în anii anteriori crizei economice. Majoritatea indicatorilor ai Raiffeisen Bank, precum rata rentabilității economice, rata rentabilității financiare, rata profitului net, rata rentabilității, au înregistrat cele mai mici valori din perioada 2009 – 2013. Începutul anului 2009 a fost marcat de creșterea aversiunii la risc a investitorilor străini față de economia românească, ce a determinat o depreciere rapidă a leului și o creștere a ratelor de dobândă. Datorită deteriorării activității economice, deprecierii cursului de schimb, creșterii ratei dobânzii și a ratei șomajului au rezultat o creștere a creditelor neperformante și a provizioanelor, cea ce a avut un impact negativ asupra rezultatelor financiare ale băncilor.
Măsurile luate de Băncile Centrale și de guvernele economiilor dezvoltate, ca reacție la accentuarea crizei în 2008, s-au materializat prin scădere aversiunii investitorilor față de risc și printr-o îmbunătățire a condițiilor de desfășurare a activităților. Astfel reluarea creșterii economice în anul 2010 s-a datorat ratelor scăzute ale dobânzii și stimulentelor economice. Se poate observa că indicatorii au înregistrat valori mai mari decât anul anterior. Ritmul de acordare a creditelor a fost scăzut datorită cererii reduse de credite din partea persoanelor fizice și a persoanelor juridice și prudenței băncilor în activitatea de creditare. Calitatea portofoliilor de credite s-a deteriorat determinând creșterea ratei creditelor neperformante și a provizioanelor. Totuși, capacitatea băncilor de a absorbi pierderile se situează la un nivel confortabil, indicatorul de solvabilitate fiind de 11,36% în 2010.
În acest an s-a continuat îmbunătățirea procesului de audit prin adoptarea bunelor practici recomandate la nivel internațional în realizarea situațiior financiare. IFRS 9, „Instrumente financiare” înlocuiește ghidul din IAS 39 „Instrumente financiare: recunoaætere æi evaluare” privind clasificarea și evaluarea activelor financiare”. Standardul elimină categoriile credite și creanțe, investiții păstrate până la scadență și active deținute în scopul vânzării. Clasificarea activelor financiare a fost redusă la două metode de evaluare,și anume la cost amortizat și la valoarea justă. Un activ financiar poate fi evaluat la cost amortizat numai dacă activele sunt deținute în cadrul modelului de afaceri al companiei, al cărui obiectiv este gestionarea pe bază de randament contractual, și fluxurile de numerar, la date specificate conform termenilor contractuali, care reprezintă principalul și dobânda. Câștigurile sau pierderile ulterioare din modificările de valoare ale activelor măsurate la valoarea justă sunt recunoscute în contul de profit și pierdere, cu excepția investițiilor în instrumente de capital care nu sunt deținute pentru tranzacționare.
Sunt de asemenea incluse acele paragrafe din IAS 39 referitoare la măsurarea valorii juste și contabilizarea instrumentelor financiare derivate încorporate în contracte în cazul în care gazda nu este un activ financiar.
Tendințele de menținere a recuperării economice au influențat decisiv activitățile din mediul bancar în 2011, indicatorii continuându-și evoluția ascedentă. Datorită faptului că segmentul companiilor a fost primul care a resimțit revenirea economică, creditele acordate companiilor au înregistrat o creștere mai semnificativă decât creditele acordate populației. Populația a manifestat însă o tendință pentru economisire, depozitele bancare majorându-se cu 8,3%. Volumul creditelor neperformante a rămas în creștere, cea ce a determinat ca provizioanele constituite de către bănci să fie mai importante și impactul acestora asupra profitabilității mediului bancar să fie mai mare. Însă indicatorul de solvabilitate își continuă evoluția crescătoare, cea ce arată că nivelul de absorție al pierderilor este în creștere.
Auditul a fost îmbunătățit prin introducerea IFRS 7 „Prezentare – Transferuri de active financiare”, IFRS 7 „Prezentare – Compensarea activelor și datoriilor financiare”, IFRS 10 „Situații financiare consolidate” și IFRS 27 „Situații financiare individuale”. Amendamentele din IFRS 7 „Prezentarea – Transferuri de active financiare” fac referire la înțelegerea relației dintre activele financiare transferate și pasivele aferente. IFRS 7 prezintă amendamentele care prezintă cerințele de expunere a activelor și datoriilor financiare care se compensează sau fac obiectul unor contracte cadru de compensare. În cadrul IFRS 10 este prezentat modelul unic de analiză a controlului pentru toate entitățile deținute. Conform modelului o instituție este controlată atunci când un investitor are dreptul să primescă randamente din participațiile deținute, posibilitatea de a le redirecționa oriunde în cadrul entității și existența legăturii între randamente și puterea deținută.
Procesul de recuperare economică a încetinit în 2012, acest lucru fiind evidențiat de valorile înregistrate de indicatorii de performanță. Tiparele observate în anii precedenți au continuat și în acest an, nivelul creditelor acordate a rămas redus și volumul creditelor neperformante a crescut. În condițiile unei recuperări economice reduse în 2012, companiile și populația nu au reușit să își îmbunătățească semnificativ poziția financiară pentru a face față cu mai multă ușurință serviciului datoriei. Importanța provizioanelor a rămas neschimbată și de asemenea valorile indicate de indicatorul de solvabilitate au rămas și ele ridicate, arătând că nivelul de absorție a pierderilor a crescut.
Măsurile introduse în acest an au fost IFRS 7 „Instrumente financiare: informații de furnizat – cerințe sporite de furnizare a informațiilor privind derecunoașterea”, care peremite utilizatorului să înțeleagă mai bine relația dintre activele financiare care au fost transferate, dar nu au fost derecunoscute, și datoriile asociate acestora prin oferirea unor informații suplimentare și să evalueze natura și riscurile asociate implicării băncii în activele derecunoscute prin furnizarea informațiilor suplimentare, și IFRS 12 „ Impozitul pe profit – realizarea activelor care stau la baza acestuia”, care clarifică determinarea impozitului amânat privind investițiile imobiliare evaluate la valoarea justă.
În anul 2013 tendințele de menținere a recuperării economice au continuat, valorile indicatorilor arătând acest lucru. Nivelul de creditare a rămas scăzut, în timp ce ritmul de redresare a economiei nu a fost suficient de rapid pentru a opri creșterea creditelor neperformante. Indicatorul de solvabilitate a continuat să crească și în acest an. Pentru prima dată după începerea crizei economice mediul bancar a raportat un profit în 2013, fiind rezultatul unor câștiguri fiscal tranzitorii, dar multe bănci au continuat să înregistreze pierderi.
Procesul de perfecționare a auditului conține în acest an modificările și adoptarea IAS 1, IAS 19, IFRS 7, IFRS 13 și Îmbunătățirile anuale ale IFRS. Modificarea IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare – prezentarea altor elemente ale rezultatului global” constă în gruparea elementelor prezentate în alte elemente ale rezultatului global, în elemente care ar putea să fie reclasificate la un moment în viitor și cele care nu pot fi reclasificate. Revizuirea IAS 19 „Beneficiile angajațiilor” cuprinde contabilizarea planurilor de pensii cu beneficii determinate, câștigurilor și pierderilor actuariale în cadrul altor elemente ale rezultatului global și excluderea lor din contul de profit și pierdere, precum și a randamentului preconizat al activelor planului, introducerea în contul de profit și pierdere a cerinței de recunoaștere a dobânzilor aferente datoriilor și includerea unor informații descriptive. IFRS 7 „Instrumente financiare: informații de furnizat” prezintă informațiile care trebuie furnizate de instituție despre drepturile de compensare și angajamentele aferente, cu scopul furnizării utilizatorilor de date care sunt utile în evaluarea efectului acordurilor de compensare asupra poziției financiare. IFRS 13 „Evalurea la valoarea justă” prezintă îndrumări asupra modului în care trebuie evaluată valoarea justă atunci când este permisă sau necesară. Îmbunătățirile anuale ale IFRS cuprinde IAS 16 „Imobilizări corporale” , IAS 32 „Instrumente financiare” și IAS 34 „Raportarea financiară interimară”.
Între anii 2009 – 2014 pentru mediul bancar a fost o perioadă de redresare, de recuperare după efectele crizei economice, un obiectiv important fiind atingerea performanțelor realizate înainte de 2007. În această perioadă, auditul bancar a trecut printr-un proces de îmbunătățire al procedurilor și tehncilor folosite. Principalele zone de risc ale auditului care au fost reliefate după criza economică se referă la:
1. auditul estimărilor contabile și a valorii juste;
2. auditul continuității activității;
3. auditul provizioanelor, creanțelor, stocurilor, instrumentelor financiare derivate și a deprecierii activelor;
4. auditul prezentărilor de informații;
5. planificarea auditului și pragul de semnificație;
6. evaluarea și identificarea riscurilor;
7. auditul instrumentelor financiare;
8. continuarea relației cu clienții;
9. comunicarea cu persoanele care sunt implicate în guvernanță;
10. planificarea strategiei de audit;
11. auditul contingențelor și garanțiilor;
12. auditul evenimentelor ulterioare.
Banca Națională a României (BNR) a sancționat cinci instituții de credit cu amendă și/sau avertisment scris, pentru încălcarea unor prevederi legale referitoare la evaluarea riscurilor din activitatea bancară, se arată în Raportul Anual pe 2013 al instituției. Neregulile vizează aspecte legate de activitatea de creditare și operațiunile de înlocuire de expuneri, activele-problemă, riscul de credit, riscul rezidual, expunerile mari, expunerile față de persoanele aflate în relații speciale cu instituția de credit, administrarea riscurilor, riscul de lichiditate, riscul operațional, auditul intern, activitățile externalizate și de întocmirea și raportarea situațiilor financiare FINREP, explică documentul Băncii Centrale.
Anul trecut, BNR a desfășurat, în cadrul programului anual de evaluare și verificare, 39 de acțiuni, dintre care 32 de acțiuni comune on și off-site (n.r. la sediile băncilor, respectiv în afara acestora) au vizat băncile persoane juridice române, iar șapte acțiuni (patru acțiuni on-site și trei acțiuni comune on și off-site) au avut în vedere sucursalele unor bănci străine, arată BNR.
"În plus, s-au efectuat 49 de acțiuni punctuale la bănci, dintre care 31 de acțiuni off-site și 18 acțiuni on-site", afirmă raportul. "Acțiunile de supraveghere derulate în cadrul programului anual de evaluare și verificare au pus un accent deosebit pe evaluarea profilului general de risc, situația financiară, strategia de afaceri și de risc, responsabilitățile și organizarea structurilor de conducere, funcția de administrare a riscurilor, funcția de audit intern, analiza riscurilor semnificative și a altor riscuri, activitățile externalizate, precum și pe verificarea procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri (ICAAP)", continuă documentul.
Acțiunile punctuale de anul trecut au avut ca principale obiective cerințele de capital, fondurile proprii la nivel individual și consolidat, activitatea de creditare, evaluarea cadrului de administrare a riscului de credit din operațiuni de restructurare și recuperare ale unor active. Acestea au vizat și expunerile mari, evoluția plasamentelor, structura organizatorică a instituției, verificarea procesului intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri, activitățile externalizate, întocmirea și raportarea situațiilor financiare FINREP la nivel individual și consolidat, raportările de prudență bancară și evoluția indicatorilor de prudență bancară, notează raportul anual pe 2013 al Băncii Centrale.
"Rapoartele întocmite în urma desfășurării activității de supraveghere au consemnat, în principal, aspecte privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, guvernanța corporatistă, strategia generală și apetitul la risc, fondurile proprii, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri la nivel individual și consolidat, administrarea riscurilor semnificative, activitățile externalizate, politicile și procedurile de remunerare, precum și cerințele de transparență și de comunicare", adaugă acesta.
BNR anunță că a sancționat și două bănci cooperatiste membre ale Creditcoop, prin retragerea aprobării pentru cinci administratori, pentru aspecte legate de activitatea de creditare, sistemul de control intern, auditul intern, precum și de reputația și experiența conducerii. Banca Centrală a derulat, anul trecut, și 39 de inspecții pentru monitorizarea aplicării sancțiunilor internaționale, prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului. Scopul acestor acțiuni, dintre care 37 au avut loc la sediul instituțiilor de credit, una a fost off-site, iar una a fost punctuală, au avut dret scop verificarea modului în care băncile din țara noastră respectă cadrul legislativ în vigoare, explică reprezentanții BNR. Și aici au fost constatate nereguli, motiv pentru care oficialii instituției au întocmit șapte procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, un ordin de impunere a unor măsuri de remediere a deficiențelor și 16 scrisori de recomandare pentru îmbunătățirea cadrului de administrare a riscurilor. "Sancțiunile au fost aplicate, în principal, pentru nerespectarea reglementărilor privind prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului", notează raportul BNR.
Banca Centrală precizează că a transmis Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) cinci informări privind suspiciuni de spălare a banilor, identificate de echipele de inspecție. Cel mai mediatizat caz de nerespectare a sancțiunilor internaționale de către o instituție financiară prezentă în țara noastră a avut loc în urmă cu doi ani și a vizat sucursala locală a băncii olandeze ING Bank. Potrivit Bloomberg, ING Groep NV s-a înțeles, în 2012, cu autoritățile americane să plătească 619 milioane dolari în urma unor acuzații, din partea SUA, de falsificare a înregistrărilor financiare pentru a ocoli sancțiuni impuse unor state, precum Cuba și Iran. Agenția de știri preciza că subsidiarele ING din țara noastră și din Franța au procesat tranzacții în dolari americani pentru bănci din Cuba și Iran.
Operațiunile ar fi inclus un acreditiv în valoare de 1,6 milioane dolari emis de către Banca Tejarat pentru a finanța achiziția, de către "Iran Air", compania națională aeriană iraniană, a unui motor de avion fabricat în Statele Unite, de la o companie de import-export din țara noastră.
Conform unui document al Trezoreriei Statelor Unite, operațiunile incriminate au avut loc în 2003 și 2004. În perioada respectivă, activitatea de corporate banking a ING Bank România era coordonată de Mișu Negrițoiu, președintele Autorității de Supraveghere Financiară (ASF).
Întrebat dacă înlocuirea domnului Negrițoiu din funcția de director general al ING Bank România (pe care o preluase dîn anul 2006) ar avea loc cu înțelegerea dintre ING Groep și autoritățile americane, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu declara, la sfârșitul lunii martie a acestui an, că nu crede că cele două evenimente au legătură, dar "se va interesa". Câteva zile mai târziu, Mișu Negrițoiu afirma, în cadrul audierilor parlamentare pentru șefia ASF, că nu a fost implicat în derularea, de către ING Bank România, a unor operațiuni pentru clienți iranieni.
Informațiile despre înțelegerea dintre ING Groep și autoritățile SUA au apărut în presă la jumătatea lui iunie 2012. Câteva zile mai târziu, ING Bank România anunța că polonezul Michal Szczurek avea să preia funcția de director general, Mișu Negrițoiu urmând să ocupe poziția de președinte al Consiliului de Administrație al instituției de credit.
5. Analiza indicatorilor de performanță bancară
Performanțele bancare pot fi analizate cu ajutorul a două instrumente principale:
Contul de rezultate
Sistemul ratelor de expresie a performanțelor bancare
Contul de rezultate
Principalii indicatori ai contului de rezultate pun în lumină particularitățile specifice axate preponderent pe expresia contabilă a activității bancare, reflectată de ”Contul de venituri și cheltuieli”
Venitul net bancar (VNB) – este venitul ce se degajă din activitatea de intermediere financiară și de prestator de servicii al băncii. Ca structură, venitul net bancar este constituit din venituri nete din dobânzi și asimilate (comisioane) și este asimilat valorii adăugate în cadrul întreprinderilor. Este elemental considerat de Contabilitatea Națională ca producție bancară și asimilat la valoarea absolută la calcularea PIB. Venitul net bancare se calculează după formula:
VNB= Venituri operaționale – Cheltuieli operaționale
VNB2008=2,102,533.00 – 662,182.00 = 1,440,351.00 RON
VNB2009=1,988,103.00 – 705,695.00 = 1,282,408.00 RON
VNB2010= 1,863,790.00 – 695,169.00) =1,168,621.00 RON
Se poate observa din calcule că venitul net al băncii a scazut în 2010, comparativ cu 2009, cu 8,8%, pana la 1,168 miliarde RON și cu 18,86% față de 2008 , influență datorată, în primul rând, diminuării veniturilor operaționale în 2010 față de anii precedenți analizați. Ca urmare a efortului continuu de eficientizare, cheltuielile operaționale au scăzut cu 4,4% în 2010, și cu 6,2% în 2009 comparativ cu anul precedent.
Rezultatul brut din exploatare (RBE) – este expresia activitații obișnuite, normale a băncii, după luarea în considerare a costurilor de funcționare. Acesta se determină pe baza venitului net bancar, astfel: rezultatul brut din exploatare se calculează ca diferență între venitul net bancar și cheltuielile generale de exploatare și dotările pentru amortismente.
RBE = VNB – Cheltuieli generale de exploatare – Dotări pentru amortismente
Venitul Net Bancar (VNB)
(+) câștiguri din participații
(-) cheltuieli generale operaționale(cheltuieli salariale)
(-) alte cheltuieli operaționale (cheltuieli nete cu provizioanele)
(=) Rezultatul Brut al Exploatării (RBE)
RBE2008= 1,440,351.00 +12,617.00 – 506,223.00 – 193,357.00 = 728,154.00 RON
RBE2009= 1,282,408.00 + 10,161.00 – 525,257.00 – 431,476.00 = 335,836.00 RON
RBE2010= 1,168,621.00 + 13,303.00 – 521,271.00 – 212,260.00 = 448,393.00 RON
Rezultatul brut din exploatare a crescut în 2010 cu 33.52% față de anul 2009 și a scăzut cu 38.42 % față de 2008. Diferențele înregistrate se datorează variațiilor veniturilor și cheltuielilor operaționale în anii de bază analizați. Acestea intervin ca urmare a eforturilor băncii de a se adapta la condițiile economice actuale.
Rezultatul net bancar (RNB) – reprezintă rezultatul final care reflectă efectele nete ale politicilor și activităților unei bănci într-un exercițiu financiar, impactul riscurilor asupra rezultatelor bancare și se determină pe baza rezultatului brut din exploatare, potrivit următoarei formule de calcul:
RNB = RBE – Impozite pe profit
RNB2008= 728,154.00 – 114,149.00 = 614,005.00 RON
RNB2009= 335,836.00 – 45,719.00 = 290,117.00 RON
RNB2010= 448.393.00 – 64,499.00 = 383,894.00 RON
Raiffeisen Bank a realizat în 2010 un rezultat net bancar de 383.9 milioane RON, în creștere cu 32% față de rezultatul net al anului trecut, de 290.1 milioane RON. Obținute în contextul unui mediu economic dificil, rezultatele solide ale băncii în 2010 pot fi atribuite în mare parte înjumătățirii cheltuielilor cu provizioanele, de la 431.5 milioane RON în 2009 la 212.3 milioane RON în 2010.
Sistemul ratelor de expresie a performanțelor bancare
Pentru evaluarea stării economice și financiare a băncilor, literatura de specialitate propune utilizarea următorului sistem de indicatori de performanță bancară :
Marja netă din dobânzi (Net Interest Margin);
Rata profitului (Profit Margin);
Rata utilizării activelor(Asset Utilisation);
Rata rentabilității economice (ROA);
Rentabilitatea financiară (ROE);
Efectul de pârghie (Equilty Multiplier).
Marja Neta din Dobânzi (Net Interest Margin) – este definită prin raportarea veniturilor nete din dobânzi la activele valorificabile medii. Se calculează ca diferența dintre câștigul din venituri și cheltuielile cu dobânzi, raportată la activele valorificabile.
NIM
ACTIVE VALORIFICABILE MEDII = Active financiare + Derivate deținute pentru managementul riscului + Credite și avansuri acordate băncilor + Credite și avansuri acordate clienților + Titluri de valoare + participații.
NIM2008= x 100 = 7.24%
ACTIVE VALORIFICABILE MEDII2008 = 12,659,033.00 RON
NIM2009= x 100 = 5.60%
ACTIVE VALORIFICABILE MEDII2009 = 14,892,981.00 RON
NIM2010= x 100 = 5.23%
ACTIVE VALORIFICABILE MEDII2010 = 17,590,914.00 RON
În general, marja netă din dobânzi variază intre 3-10%. În cazul băncii analizate, o marjă ridicată, de 7.24% din 2008 poate fi expresia succeselor în managementul activelor și pasivelor, sau chiar a unui plasament în active foarte riscante.
Marja scăzută din 2009 și 2010 este expresia unei mari dependențe de dobânzi pe termen scurt și pasive volatile, cheltuieli mari cu dobânzile (împrumuturi obținute în condiții dezavantajoase de rată a dobânzii, dependența de pasive volatile), sau o atitudine prudentă a băncii, ce conduce la obținerea de venituri din dobânzi mici. Dificultățile în obținerea profitului pe care banca le are sunt sugerate de valorile aproximativ constante din anii 2009 și 2010.
Rata Profitului (Profit Margin) – se calculează și în domeniul bancar ca expresie a raportului procentual dintre profitul net și veniturile din dobânzi, cu relația:
PM
Acest indicator reflectă eficiența cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente gestionării resurselor și plasamentelor, a riscurilor și asigurării funcționării băncii. Mărimea acestui indicator depinde, în primul rând, de raportul între veniturile și cheltuielile bancare și în al doilea rând de structura veniturilor și costurilor bancare.
PM2008=x100 = 38.83%
PM2009=x100 = 16.04%
PM2010=x100 = 27.03%
În cei 3 ani analizați, rata profitul a înregistrat valori diferite,datorită variației veniturilor din dobânzi și a profitului net. Contextul economic dificil din 2009 s-a resimțit și în valorile procentuale ale ratei profitului (16.04%) indicând o profitabilitate scăzută a băncii. În 2010, Raiffeisen Bank a reușit o creștere de 16.9% a ratei profitului față de 2009, fără sa depăsească însă maximul atins în 2008 de 38.83%.
Rata utilizării activelor (Asset Utilisation) – reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc câștig. Mărimea acestui indicator depinde de mărimea dobânzii pe piață și de structura activelor bancare. Maximizarea indicatorului se realizează pentru un anumit nivel dat al ratei dobânzii pe piață prin creșterea ponderii activelor care aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile). Aceste active sunt, însă, și cele mai riscante, creșterea nu poate fi nelimitată pentru că și posturile de active nevalorificate sunt necesare pentru desfășurarea normală a activității bancare.
AU2008= x 100 = 8.16%
AU2009= x100 = 8.90%
AU2010=x100 = 6.40%
Valorile indicatorului înregistreaza însa o scadere în anul 2010, comparativ cu 2009 (de la 8.90% la 6.40%), ceea ce indica un aspect negativ pentru activitatea viitoare a băncii.
Rata rentabilității economice ( ROA) – este definită ca raport între profitul net și activele totale bancare :
Acestă rata dă o apreciere generala a profitabilității bancare și reflectă efectul capacității manageriale în utilizarea eficientă a resurselor băncii (pentru a obține profit), și exprimă venitul net generat de fiecare leu plasat.
ROA2008 = x 100= 3.17%
ROA2009 = x 100 = 1.42%
ROA2010 = x 100 = 1.73%
În țările dezvoltate, mărimea tipică a acestei rate este de obicei situată între 0.5 – 1%. Băncile de dimensiuni foarte mari înregistrează rate mai mici. Valorile înregistrate de Raiffeisen Bank în perioada 2010 – 2008 prezintă un trend în scădere care arată ca banca se află în dificultate, unul dintre pricipalii factori de influență fiind și contextul economic actual, dar nu este de ignorant nici faptul că rețeaua băncii a continuat să se extindă în 2009, numărul de agenții a urcat de la 553 la 559, urmând ca la sfârșitul anului 2010, rețeaua Raiffeisen Bank să cuprindă 540 de unități, față de cele 559 de la finalul anului precedent.
Rentabilitatea financiară (ROE) – definită ca raport între profitul net și capital. Aceasta dă practic o expresie a profitului raportat la capital. Este cea mai semnificativă expresie a a profitului care măsoară rezultatele managementului bancar în ansamblul său, arătând acționarilor efectul angajării lor în activitatea băncii. Indicatorul arată proprietarilor (acționarilor) eficiența cu care echipa managerială le utilizează capitalul investit în bancă. Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață și a inflației pentru a face atractive acțiunile băncii și a crește cursul lor bursier.
ROE2008 = x 100= 28.69%
ROE2009 = x 100 = 13.24%
ROE2010 = x 100 = 15.78 %
Mărimea tipică în țările dezvoltate este de aproximativ 10-12%. Variația rentabilității financiare a Raiffeisen Bank se datoreaza fluctuației profitului net din perioada analizată cu aproximativ 60% ( 2010 față de 2008). O scădere a acestui indicator evidențiază o activitate mai puțin eficientă din punct de vedere al fructificării capitalurilor proprii. Capacitatea capitalului investit de a produce profit, scade la 28.69% în 2008, la 13.24% în 2009, având o usoară creștere în 2010 la 15.78%.
Satisfacerea acționarilor impune ca rata de recuperare a investiției să fie mai mare decât rata medie a dobânzii ajustată cu rata inflației. Creșterea inflației duce inevitabil la scăderea câștigurilor aferente acțiunilor pe care acționarii le posedă, ceea ce face ca și valoarea capitalului propriu al băncii să scadă, afectând dezvoltarea pe viitor a băncii. Măsurile care se impun privind obținerea unei rate de rentabilitate financiare dorite de acționari, se referă la următoarele aspecte:
controlul sistematic asupra cheltuielilor de exploatare, astfel încât rezultatul din exploatare să se mențină la un nivel cât mai ridicat;
controlul atent al expunerii băncii la risc, astfel încât gestiunea acestora să nu coste mult banca;
ridicarea calității portofoliului de credite, astfel încât provizioanele și pierderile aferente creditelor neperformante să afecteze cât mai puțin venitul din exploatare al băncii.
Efectul de pârghie (EM) – exprimă raportarea activelor totale la capitalul propriu. Acesta reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu (a rentabilității financiare).
EM2008 = = 9.05%
EM2009 = = 9.27%
EM2010 = = 9.12%
Acest indicator variază invers proporțional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cât ponderea capitalului propriu este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic și efectul de pârghie de asemenea. O pondere mai mică a capitalului propriu semnifică un risc bancar și un efect de pârghie mai mare. Cu alte cuvinte efectul de pârghie compară activele cu fondurile proprii, astfel că, o valoare mare a acestui indicator arată un grad mare de îndatorare. El sugerează că un randament mai mare al fondurilor proprii poate fi obținut fie prin majorarea acțiunilor, fie prin creșterea gradului de îndatorare.
Efectul de pârghie (gradul de îndatorare) la Raiffeisen Bank a fost relative constant(~9%) în perioada analizată, având o pondere mică determinată de faptul că activele la valoare medie nu au avut o creștere semnificativă față capitalurile proprii.
Concluzii
Conform Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Economice Europene nr.1605/2002 , Directiva a Opta a Consiliului nr.84/253/EEC și Recomandarea 2001/256/EEC, auditul reprezintă părerea unui specialist autorizat de o anume organizație profesională,cu privire la starea economică generală a unei companii,firme sau autorități instituționale așa cum este redată ea în sintezele contabile, în conturi, bilanțuri și fluxurile de trezorerie; ca,la rândul lor acestea redau o imagine fidelă a realității situate pe o anume scară a performanței comparativ cu piața, cu realizările de vârf și rezultatele așteptate de posesorii capitalului/patrimoniului – iar toate acestea sunt consemnate într-un raport întocmit sub responsabilitatea auditorului.
Dar acesta este un audit punctual asupra situației economico-financiare generale a unei entități persoane juridice, de regulă mari corporații, neținând seama de faptul că mai sunt și alte entități precum firme, societăți și mai ales instituțiile și domeniul public, în general, dar și că chiar domeniul corporativ mai este interesat și de alte studii și analize precum piața, personalul, consumurile, inventica și multe alte domenii.
Viața ne-a învățat că atunci când cineva sau ceva este „bun” sau „foarte bun” întotdeauna comparația se face cu un etalon de excepție, cu o aspirație tehnică și profesională, cu o speranță de mai bine spre care aspirăm cu toții și atunci nu suntem interesați să evităm nici un alt aspect ce privește, direct sau colateral, societatea.
Poate încă destul de limitat,dar cel puțin acesta este domeniul de la care se poate îndrăzni definirea auditului. Se înțelege deci că auditul este o măsură a performanței ,fapt pentru care,prin audit, în general, se înțelege examinarea profesională a unei informații în vederea exprimării unei aprecieri responsabile și independente prin raportarea la un criteriu (standard, normă) de calitate. Dar obiectivul oricărui tip de audit îl mai constituie și asigurarea calității și corectitudinii informațiilor concomitent cu îmbunătățirea utilizării acestora spre a obține maximum de performanțe.
Deci,elementele principale care definesc auditul se referă,în consecință, la:
examinarea unei informații care trebuie să fie exclusiv o examinare profesională;
scopul examinării unei informații este acela de a exprima o evaluare a acesteia;
aprecierea exprimată asupra unei informații trebuie să fie responsabilă și independentă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilități pentru activitatea sa și trebuie să fie o persoană independentă;
examinarea trebuie să se facă nu oricum ci după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau normă legală sau profesională care constituie criteriu de calitate.
Oricum, cel mai important element care nu trebuie uitat se referă la faptul că expresia audit a apărut, pentru prima dată, în limba latină și apoi în franceză, și înseamnă, (tradus ex-abrupto), ascultarea conturilor; deci, auditul a fost încă de la început financiar, adică efectuat pe baza situațiilor financiare, acolo unde se află conturile contabile ,dar apoi s-a extins pretutindeni unde a fost nevoie de prezența lui, inclusiv prin combinare cu analiza, controlul, studii comparate,etc.
Astăzi, Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Economice Europene nr.1605/2002 , Directiva a Opta a Consiliului nr.84/253/EEC și Recomandarea 2001/256/EEC, definesc auditul într-un singur fel: „auditul reprezintă examinarea situatiilor financiare și a raportarilor contabile ale unei companii, societăți, firme sau instituții și consemnarea rezultatelor în cadrul unui raport care certifică dacă în opinia auditorilor, raportarile contabile examinate reflectă în mod real situația financiară a companiei sau a altei entități similare”.
În concluzie, înainte de toate a fost auditul financiar, apoi au mai apărut diverse alte semnificații, cu oarecare puncte de legatură comune, pentru ca, în cele din urmă, să se simtă nevoia formulării unei definiții generice a acestuia. Tocmai de aceasta, nu trecem prea ușor peste auditul financiar mai ales că acesta a rămas forma coordonatoare, de referință, după regulile căruia se aliniază toate formele de audit (așa cum veți vedea mai departe, chiar și în țara aceasta normele generale de audit sunt elaborate de Camera Auditorilor Financiari din Romania și sunt criterii de referință pentru orice activitate de audit).
Rolul auditorului, în special al auditorului extern, este în principal acela de spori încrederea utilizatorului în informația contabilă, de a aduce un plus de siguranță faptului că informația contabilă a fost obținută, tratată și prezentată în conformitate cu standardele și principiile contabile acceptate. Auditul poate releva prezența unor greșeli sau a unei fraude, dar aceste elemente sunt trăsături secundare, ce apar în urma unei activități normale de audit. Acesta implică în general, acțiuni de verificare și control a activității băncii și certificarea în final a corectitudinii, sub toate aspectele semnificative, a cifrelor înscrise în documentele financiar-contabile finale. În procesul decizional, factorii de decizie se confruntă cu o probabilitate tot mai mare de a primi informații incorecte datorită:
• distanței dintre informații și utilizatori. Lipsa accesului direct la sursa informațională, cât și numărul mare de intermediari informaționali pot duce la dezinformare intențională sau neintențională.
• manipularea informațiilor în scopuri personale, părtinirea și motivele personale ale furnizorului de informații. Dacă informațiile transmise nu corespund celor ale factorului de decizie, atunci informațiile în cauză ar putea fi manipulate în favoarea ofertantului sau în scopul de a influența utilizatorii într-o direcție dorită.
• volumul mare de muncă. Creșterea volumului tranzacțiilor comerciale mărește probabilitatea includerii în evidențe contabile a unor informații greșit înregistrate.
• complexitatea tranzacțiilor comerciale. Complexitatea tranzacțiilor comerciale între organizații a devenit tot mai greu de înregistrat în contabilitate. Riscul ca informațiile prezentate să nu fie corecte reprezintă riscul informațional asumat de întreprindere. El reflectă probabilitatea ca informațiile pe care s-a bazat estimarea riscului economic să nu fie exacte. Auditul nu are nici o influență asupra riscului economic, însă poate avea un impact semnificativ asupra riscului informațional. Astfel, prin sporirea credibilității informațiilor financiar – contabile, auditul reduce într-o măsură semnificativă „riscul informației” pentru utilizatorii situațiilor financiare. S-a constatat că pentru instituțiile mai mari, este mai practic să se suporte cheltuielile privind reducerea riscului informațional, decât pentru cele mici, fapt care poate fi realizat fie prin verificarea informațiilor la sursă fie prin auditarea situațiilor financiare. Informațiile auditate sunt utilizate în procesul decizional, pornindu-se de la ipoteza că aceste informații sunt rezonabil de complexe, exacte și nepărtinitoare. De obicei, managementul angajează un auditor, care va asigura utilizatorii că situațiile financiare sunt fiabile. Astfel, rolul auditorului independent este de a asigura calitatea informațiilor de natură contabilă, în vederea prevenirii distorsionării informației. Cei mai mulți dintre utilizatorii situațiilor financiare auditate sunt acționarii sau investitorii potențiali. Publicul este și el, de asemenea, interesat de opinia auditorului cu privire la situațiile financiare, deoarece atât veniturile sale prezente cât și cele viitoare depind într-o mare măsură de credibilitatea situațiilor financiare. Investitorii doresc întotdeauna ca remunerația capitalurilor avansate de ei să acopere inclusiv riscul pe care ei și-l asumă prin participarea la afacerea respectivă. Reducerea riscului informațional reduce prin urmare și prima de risc pe care investitorii o pot pretinde. Astfel, auditul situațiilor financiare ale unei companii aduce, în ultimă instanță, la diminuarea costurilor totale ale acesteia, promovând o mai bună alocare a resurselor pe ansamblul economiei. Principalele măsuri care au fost luate în ultimul timp pentru a reduce riscul informației, constau în normalizarea și standardizarea principiilor și practicilor contabile și în utilizarea pe scară tot mai largă a auditului informațiilor contabile în vederea stabilirii gradului de conformitate a acestora cu criteriile respective. Din acest punct de vedere, rolul auditorului este tocmai acela de a furniza o asigurare rezonabilă a calității informațiilor contabile. Deși nu există o rețetă universal valabilă care, odată aplicată, să asigure un audit complet și un rezultat garantat, el servește drept control asupra calității informațiilor, deoarece:
• furnizează o verificare independentă a informațiilor contabile în conformitate cu criteriile prestabilite care sunt de presupus că reflectă dorințele și nevoile utilizatorului.
• motivează preparatorul informației să își conducă procesul contabil pe care îl are sub control de o manieră care să fie în conformitate cu criteriile utilizatorului, deoarece acesta știe că eforturile sale vor constitui obiectul unei revizuiri de specialitate independente. În cazul în care până la urmă se constată că situațiile financiare sunt incorecte, auditorul poate fi dat în judecată atât de utilizatorii informațiilor cât și de managerii care l-au angajat. Fără îndoială, auditorii poartă o mare răspundere juridică semnificativă privind munca pe care o prestează. Atunci când prezintă informațiile sub formă de situații financiare, clientul face o serie de afirmații în legătură cu starea sa financiară și cu rezultatele activității sale. Utilizatorii externi care se bazează pe aceste situații financiare pentru a lua decizii economice fac referință la raportul auditorului ca la un indicator al fiabilității situațiilor respective. Ei prețuiesc asigurarea oferită de auditor datorită independenței lui față de client și datorită cunoștințelor sale în domeniul raportării financiare. Băncile comerciale, prin legea bancară în vigoare, sunt obligate să apeleze la un auditor extern – o societate de expertiză contabilă autorizată în condițiile legii să desfășoare activitate în România – care va acorda asistență de specialitate, va certifica situațiile financiare finale și va informa BNR cu privire la orice act fraudulos. Instituția de credit va numi auditorul independent și va avea obligația de a publica situațiile financiare consolidate împreună cu opinia auditorului independent.
Bibliografie
1. Basno Cezar, Dardac, Nicolae. “Management bancar”, Ed. Economică, București, 2002
2. Dedu Vasile (2008), Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București
3. Greuning H.V. & Brajovic Bratanovic S. (2003), Analyzing and Managing Banking Risk, Editura Irecson, București
4. Ilie Matei (2003), Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București
5. Walter, S., „Basel III and Financial Stability”, Speech at the 5th Biennial Conference on Risk Management and Supervision, Financial Stability Institute, Bank for International Settlements, Basel, 2010
6. Walter, S., „Basel III: Stronger Banks and a More Resilient Financial System”, Conference on Basel III, Financial Stability Institute, Basel, 2011
7. ***, Glossary of the International Standards for the Professional Practice of Internal Auditing
8. ***, Legea 26/2010 privind activitatea de audit financiar
9. ***, BNR – Regulament nr. 22/27/2006
10. ***, Raportul BNR 2011
Anexe
ANEXA 1
Bilanț Raiffeisen Bank 2009 – 2013
În mii RON
Tabel 3.1. – Bilanț Raiffeisen Bank 2009 – 2013
Sursa: raiffeisen.ro
ANEXA 2
Cont de Profit și Pierdere Raiffeisen Bank 2009 – 2013
În mii RON
Tabel 3.2. – Cont de Profit și Pierdere Raiffeisen Bank 2009 – 2013
Sursa: raiffeisen.ro
ANEXA 3
Rata rentabilității economice (ROA)
Calcul
ROA = 100
100 = 1,69%
100 = 1,31%
100 = 1,94%
100 = 3,17%
= 100 = 1,56%
= 100 = 1,60%
= 100 = 1,70%
= 100 = 1,66%
= 100 = 1,73%
100 = 1,78%
Grafic 3.1. – Rata rentabilității economice
ANEXA 4
Rata rentabilității financiare (ROE)
Calcul
ROE = 100
100 = 17, 59%
100 = 14,55%
100 = 20,35%
100 = 28, 69%
= 100 = 14,05%
= 100 = 14,41%
= 100 = 15,21%
= 100 = 13,92%
= 100 = 15,23%
100 = 15,40%
Grafic 3.2. – Rata rentabilității financiare
ANEXA 5
Efectul de pârghie
Calcul
Efectul de pârghie =
= 10,43
= 11,09
= 10,49
= 9,05
= = 8,98
= = 9
= = 8,94
= = 8,36
= = 8,8
= 8,64
Grafic 3.3. – Efectul de pârghie
ANEXA 6
Rata profitului net
Calcul
Rata profitului net = 100
100 = 14,56%
100 = 11,95%
100 = 16,97%
100 = 21,66%
= 100 = 10,46%
= 100 = 14,80%
= 100 = 16,09%
= 100 = 14,55%
= 100 = 17,60%
100 = 20,24%
Grafic 3.4. – Rata profitului net
ANEXA 7
Gradul de utilizare a activelor (AU)
Calcul
AU = 100
100 = 11,59%
100 = 10,98%
100 = 11,44%
100 = 14,63%
= 100 = 14,95%
= 100 = 10,81%
= 100 = 10,57%
= 100 = 11,43%
= 100 = 9,84%
100 = 8,80%
Grafic 3.5. – Gradul de utilizare a activelor
ANEXA 8
Rata rentabilității
Calcul
Rata rentabilității = 100
100 = 16,91%
100 = 14,17%
100 = 20,43%
100 = 27,64%
= 100 = 11,69%
= 100 = 17,37%
= 100 = 19,17%
= 100 = 17,03%
= 100 = 21,36%
100 = 25,30%
Grafic 3.6. – Rata rentabilității
ANEXA 9
Raportul cost/venituri
Calcul
Raportul cost/venituri = 100
= 100 = 35,66%
= 100 = 37,69%
= 100 = 36,68%
= 100 = 33,70%
= 100 = 33,90%
Grafic 3.7. – Raportul cost/venituri
ANEXA 10
Indicatorul de lichiditate (RLI)
Calcul
RLI = =
= = = 1,44 > 1 Excedent de lichiditate
= = = 1,46 > 1 Excedent de lichiditate
= = = 1.50 > 1 Excedent de lichiditate
= = = 1,49 > 1 Excedent de lichiditate
= = = 1,17 > 1 Excedent de lichiditate
Grafic 3.8. – Indicatorul de lichiditate
ANEXA 11
Indicatorul de solvabilitate
Calcul
Indicatorul de solvabilitate = 100 = 100
= 100 = 12,21% > 8%
= 100 = 11,63% > 8%
= 100 = 100 = 12,31% > 8%
= 100 = 100 = 13,32% > 8%
= 100 = 100 = 17,22% > 8%
Grafic 3.9. – Indicatorul de solvabilitate
ANEXA 12
Tabelul 3.3. – Sinteza măsurilor Basel III la nivelul Uniunii Europene
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mediul de Reglementare Si Auditul Bancar (ID: 118147)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.