Mass Media, Intre Informare Si Control
MASS-MEDIA, INTRE INFORMARE SI CONTROL
CUPRINS
INTRODUCERE
Astazi, gratie dezvoltarii fara precedent a mijloacelor de informare in masa, a capacitatilor noilor tehnici de comunicare, informatia, in diversele ei forme, reala, trunchiata, partiala sau falsificata circula in mare viteza pe intreaga planeta. De aceea, consumul zilnic de informatie, cu diferentele inerente, cantitative si calitative, reprezinta o obisnuinta, o necesitate de la sine inteleasa si a carei ignorare genereaza inevitabil frustrare, nemultumire si chiar nesiguranta.
Virtutile extraordinare ale presei se constituie, paradoxal, in tot atatea puncte nevralgice, iar dependenta tot mai mare a omului de ceea ce ii ofera mijloacele de informare in masa reprezinta o ocazie propice si pentru manipularea informatiei. Iar prin aceasta este posibil sa fie schimbate atitudinile, convingerile, trairile si comportamentul oamenilor in functie de interesele urmarite de artizanii manipularii. Fenomenul se bazeaza pe faptul ca oamenii presupun ca ceea ce se relateaza este adevarat, deci, se bazeaza pe credibilitatea si integritatea mediilor de informare. Un asemenea “conflict” afecteaza atat utilizatorul de informatie (ziaristul), cat si consumatorul de informatie (omul de rand).
Procesul de influentare asupra auditoriului structural poate fi divizat in doua parti: informativ si analitic. Prima treapta presupune aparitia in presa a mesajelor cu un continut major de informatie utila. Acest proces – sistematic si permanent – duce la aparitia si formarea interesului publicului cititor fata de evenimentul reflectat. Anume aici apar primele incercari ale procesului de influentare si manipulare a cititorului de catre jurnalistica.
Punerea in circuit a mesajelor orientative si directive, cu un caracter sporit de analiza pozitiva si date operative, precum si cu caracter complex analitic reprezinta cea de-a doua treapta, care duce la formarea atitudinii publicului cititor fata de problema luata in discutie. Influentand fiecare persoana in parte, mass-media creeaza premise pentru formarea sau modificarea opiniei individuale, opiniei de grup, de colectiv si in fine – a opiniei publice. Opinia publica se manifesta ca o expresie, un raspuns de aprobare sau dezaprobare, indiferenta sau negatie vizavi de rezolvarea problemei luate in discutie, fata de evolutia unui eveniment sau a unei situatii din lumea inconjuratoare si, in ultima instanta, reprezinta o forma de apreciere sociala a unor colectivitati sau grupuri a problemelor de interes general.
Efectul mass-media asupra opiniei publice se explica nu atit prin influenta directa a continutului asupra auditoriului sau prin starea publicului, cit prin relatia: public – sistem mass-media – sistem social. Aceasta este o relatie, in care satisfacerea necesitatilor indivizilor si grupurilor sociale in probleme de informare, precum si realizarea scopurilor acestora depinde, practic intru totul, de aceasta interdependenta. Cu alte cuvinte, cu cit interesul individului fata de mass-media este mai mare, cu atit mai mare este si dependenta sa de informatiile survenite prin intermediul mass-media. Ele influenteaza cunostintele, sentimentele si comportamentul lui si, astfel, contribuie la crearea curentelor de opinii.
Daca publicul este o realitate individualizata, care ia nastere din multime prin contact cu evenimentele-fapt sau evenimentele-informatie, opinia publica este produsul unei anumite atitudini a publicului fata de evenimentele si problemele de ordin general.
Principalele functii ale presei in raport cu opinia publica sunt: formarea opiniilor individuale si de grup prin difuzarea stirilor; exprimarea si difuzarea opiniilor si prin aceasta – facilitarea curentelor de opinie publica, in general a fenomenelor de opinie publica; structurarea opiniilor si modificarea atitudinilor si comportamentelor; medierea influentei opiniei publice asupra vietii social-politice si exercitarea functiei de participare a opiniei publice la guvernarea societatii, adoptarea deciziilor sau influentarea modului de rezolvare a treburilor publice printr-o atitudine critica, protestatara – in functie de sistemul politic, care reprezinta o totalitate integrala, coordonata a institutiilor politice.
Jurnalistica apare ca un mediator intre realitatile din lumea inconjuratoare si populatie. Ea se impune la inceput ca un producator de secvente din realitate, de curente de opinii, iar apoi – ca un mijloc important de influentare si schimbare a comportamentelor individuale si chiar colective. Informatia, impreuna cu actiunea de propaganda, care insoteste in mod obligatoriu procesul de informare cit si pe cel de dezinformare, da nastere curentelor de opinie publica si modifica directia acestora.
Dezinformarea in presa este un fenomen vicios, care presupune relatarea incorecta a unui eveniment, prin omiterea sau adaugarea anumitor informatii in conformitate cu optiunile si simpatiile politice ale jurnalistului si cu scopul propus spre realizare. Acest fenomen a luat cote nemaivazut de dezvoltate in secolul al XX-lea, fiind propagat in interiorul mass-media de anumite grupuri de indivizi sau persoane particulare, care aveau ca scop defaimarea, discreditarea unui partid, a unei intreprinderi sau de destabilizare a unei anumite situatii din societate. Fuga dupa senzational a facut posibila, ba chiar necesara, utilizarea tot mai frecventa a minciunii si a imposturii in presa, iar concurenta dintre diferite mijloace de informare in masa, care au ca scop reflectarea realitatii unice, a dat nastere la un fenomen negativ – interpretarea tendentioasa a acestei realitati.
Interpretarea tendentioasa a realitatii dezinformeaza si dezechilibreaza publicului. Fapt ce duce nemijlocit la formarea unei opinii publice neadecvate, gresite vizavi de realitatea inconjuratoare.
Lucrarea este un studiu dedicat problemei interdependentei mass media – opinie publica. Este constituita din Introducere, sase capitole si Incheiere. In Introducere se face o trecere in revista a celor mai importante aspecte ce vor fi elucidate in lucrare, demonstindu-se, totodata, actualitatea temei respective. Primul capitol este dedicat problemelor de formare si modelare a opiniei publice prin intermediul presei. In capitolul 2 este analizat fenomenul dezinformarii in presa si rolul ei in formarea opiniei publice.Cel de-al treilea capitol dezbate problemele legate de mass-media ca instrument de manipulare. Capitolui 4 abordeaza mass media ca instrument de mobilizare a opiniei publice. Capitolul 5 este dedicat problemelor legate de manifestarile psihicului uman, iar Capitolul 6 va aduce in prim plan ercetari in presa actuala asupra fenomenului dezbatut in lucrarea de fata alaturi de o serie de observatii si de propuneri. Incheierea reprezinta concluziile autorului vizavi de problema analizata in lucrare.
CAPITOLUL 1.
MASS-MEDIA – DEFINITII SI FUNCTII
Conceptul de comunicare
Comunicarea, in cazul fiintei umane, este un fenomen de relatie, un proces ce influenteaza insasi realitatea, dar in acelasi timp este un mod exemplar de expresie a umanitatii generice. Lipsa comunicarii, acolo unde sunt prezenti doi sau mai multi oameni, indica un viciu substantial de standard, un handicap in urma caruia identitatea sau amprenta umana sunt de nerecunoscut. In fapt, absenta comunicarii, oriunde se manifesta persoane, ne poate trimite spre un nonsens, cata vreme cadem in paradox – lipsa oricarei comunicari este, prin sine, un mesaj. Ca verb, a comunica, a marcat evolutia speciei umane, procesul comunicational fiind o componenta esentiala a rafinarii spiritului si a rationalitatii, declansand transformarile care ne-au adus din preistorie in contemporaneitate.
Etimologic, a comunica, are o extractie latina. Communicatio, care este un substantiv de genul feminin, are doua semnificatii:
impartasire (communicatio consilii – impartasirea unui proiect; communicatio sermonis tecum – conversatia cu tine insuti; communicatio utilitatum inter homines – comunitatea de interese dintre oameni). Impartasirea, insa, nu este una care sa presupuna un anume ritual religios, o impartasanie prin care sa se urmareasca mantuirea de pacate sau o spovedanie in perspectiva absolvirii in urma contaminarii cu Raul. Impartasirea se refera la gestul de a relata, de a face cunoscut altuia sau altora un anume fapt, un lucru sau o traire – inseamna a transmite un mesaj;
comunicatie – intr-o acceptiune retorica – figura prin care oratorul cere parerea auditoriului. Din aceasta perspectiva, communicatio este o forma de adecvare ce survine in actul de relatie dintre doi sau mai multi interlocutori.
Verbul tranzitiv communico are, la randul lui mai multe acceptiuni:
a face comun, a imparti (ceva cu cineva), a repartiza egal; a impartasi cuiva (communico de aliqua re – a se intretine, a discuta, a se sfatui);
a pune in comun;
a imparti (luand asupra sa), a lua asupra sa (mecum inimicitias communicasti – ai impartasit cu mine dusmaniile);
d. a avea raporturi, a fi in legatura cu cineva pentru o anumita chestiune.
Gestul comunicational poate fi regasit intr-o paleta infinita de modalitati, practic fiecare fiinta umana avand o identitate comunicationala, un anume fel inconfundabil de a se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru altii. Comunicam in functie de interese sau de trairile afective. O putem face in modalitati foarte simple sau, dimpotriva, facand apel la canale de comunicare sofisticate, astfel incat mesajul nostru sa fie receptionat intr-un fel spectaculos. A comunica simplu nu inseamna nicidecum a comunica rudimentar. Intreaga evolutie a comunicarii – de la formele minimale, pentru care erau suficiente doua persoane (comunicarea interpersonala are nevoie, pentru a se efectua, de doua conditii: prezenta in acelasi loc si timp a comunicatorilor, dar si capacitatea de a intelege ceea ce se comunica, de a surprinde mesajul in autenticitatea sa cat mai apropiata de intentiile comunicatorului), pana la formele maximale (complexe), printre care comunicarea de masa are o extensie planetara – intregul efort de adecvare prin modalitatea relatiei de tip emitator-receptor revendica atributul cunoasterii. A sti si a intelege sunt cele doua ipostaze in care omul se raporteaza la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l inconjoara. Din acest punct de vedere, modernitatea a starnit orgoliile expertilor in producerea pachetelor cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult straduintele si energiile, in tentativa mereu repetata de a arunca limitele comunicarii pana dincolo de inchipuirile si idealurile cele mai indraznete.
Astazi, mass-media, in diferitele lor ipostaze au o oferta remarcabila, adresata consumatorilor feluriti, atat ca pregatire si educatie, cat si ca situare geografica. Marea problema, aflata in actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a lipsei mesajelor, ci a luxuriantei acestora, astfel incat la fel de important este sa stii sa descifrezi un mesaj cu activitatea de selectie a acestora.
Orice mesaj este purtatorul unui sens (aspectul prin intermediul caruia un anumit nume sau enunt se refera la denotatul sau, adica la acel lucru sau fenomen al realitatii pe care il reflecta formal) si al unei semnificatii (functie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele, de a avea un anume inteles, o anume corespondenta cu realitate semnificativa): „orice semn lingvistic reprezinta o realitate cu doua fete, una materiala, cealalta imateriala. Aspectul material il constituie semnificantul, aspectul imaterial, semnificatul. Semnul lingvistic este rezultatul asocierii dintre un semnificant si un semnificat, iar limba este un sistem de semne”. Orice mesaj este construit cu un anume scop. Primul si cel mai important este acela de a ajunge la un destinatar dinainte tintit. Gestul comunicational este plin de consecinte si are drept temei faptul ca omul este o fiinta sociala, gata mereu de interactiuni cu alte fiinte la fel ca si el sau cu o realitate de contact. Astfel, comunicarea este o modalitate cotidiana de punere in expresie a individului, de survenire a sa ca persoana publica, de identificare a sa si de valorizare implicita pe o piata in care mesajele inseamna stiinta, putere, oportunitate si responsabilitate.
Chiar daca este o fiinta sociala, irelevanta sau chiar recesiva cultural si educational in ipostaza unei existente solitare foarte indelungate, singuratatea nu anuleaza utilitatea, placerea si estetica actului comunicational, ci doar il face mai profund si specific. Solilocviul este, astfel, un indelung si delicat dialog cu sinele, o ipostaza in care gandul se instiga pe el insusi intr-o tentativa de a surmonta lipsa, mai mult sau mai putin efemera, a altcuiva. Claustrarea, voluntara sau impusa, izolarea cea mai severa nu pot anula tentatia prealabila a construirii cu premeditare a mesajelor, nu pot duce la extinctie o functie a creierului care ne distinge net de restul biologicului terestru – discursul interior, acel flux al gandurilor prin care ne punem in ordine (uneori in dezordine!) propria fiinta.
Comunicarea cu eul interior face ca mesajul sa poata face abstractie, uneori, de un adresant exterior, sa aiba relevanta chiar si intr-o forma eliptica, in care dualitatea constitutiva a comunicarii sa se transforme intr-o unicitate autosuficienta.
O alta ipostaza-limita este aceea in care comunicam prin apelul la profunzimile terifiante sau serafice ale tacerii. Grea precum plumbul, apasatoare ori dimpotriva, adiata de farmecul trairilor parfumate, tacerea are o putere uluitoare in a resemnifica, in a acredita un mesaj in chiar lipsa mesajului. Ordinul calugarilor trapisti a trasformat tacerea in canon, cata vreme pacatul se poate insinua la adapostul unui limbaj ce nu poate filtra cuvintele predestinate conotatiilor cu potential vulgar sau senzual.
Comunicam simultan in trei orizonturi sau putem identifica patru componente ale oricarui mesaj sau enunt:
1. Orizontul rationalitatii sau reflexivitatii. Logica formala „dirijeaza”, corijeaza sau reglementeaza toate procesele cognitive care ajung sa fie verbalizate, redate sub forma unor semne sau transformate in text ori imagine. Nici un mesaj nu poate sa fie sustras canonului riguros al regulilor ce impun discursul rational, construit pe severitatea conceptelor si notinilor, dar si pe normele de omologare a inferentelor, pe baza unor judecati cu grade diferite de validitate. Nu putem comunica in lipsa ratiunii, pentru ca golim de sens orice semn sau enunt, iar pe de alta parte derapam dincolo de semnificatiile acceptate si in conformitate cu care ne reprezentam lumea, de la obiectele si persoanele din jur, pana la univers, in toata vastitatea sa.
Componenta reflexiva a mesajului ii confera acestuia soliditate si conformitate. Acelasi inteles al unui enunt, pentru o alta persoana, pentru cinci, o suta sau un milion de potentiali adresanti ar fi imposibil de asigurat in lipsa validitatii cognitive, a acelei coerente de structura, a omogenitatii semantice potrivit careia un cod de semne poate fi descifrat in acelasi fel, indiferent de multimea publicului destinatar, cu conditia ca fiecare in parte sa aiba aceiasi cheie si acelasi mod de operare. Capacitatea de acum a sistemelor informationale de a secreta, simultan, miliarde de mesaje cu potentiali adresanti imposibil de evaluat cu exactitate, tocmai datorita luxuriantei canalelor de distributie a mesajelor, se datoreaza faptului ca specialistii in comunicare, aceste comunitati de profesionisti media, au sporit indicele rational-reflexiv al fiecarui mesaj, astfel incat perturmatiile de semnificatie sa tinda spre zero. Patologiile comunicationale datorate unor disfunctii logice au scazut semnificativ, chiar daca nu acelasi lucru se poate spune despre strategiile de dezinformare sau acelea care se ocupa de difuzarea unor produse cu scop de manipulare.
Un caz aparte este acela al comunicarii de tip poetic. Folosind metafore, epitete sau comparatii, resemnificand obiecte si lucruri, astfel incat acestea sa-si modifice semnificatia sau sa o disloce din locul in care ea a fost fixata de intelesul tuturor comunicatorilor, poetul isi permite sa „relateze”, sa comunice, intr-un mod aparte, printr-o „logica” in care decriptarea mesajului se face intr-o grila unica si originala a sensului si semnificatiilor, chiar a limbajului utilizat.
2. Orizontul afectiv. Nici un mesaj nu este unul absolut rational. Comunicarea este un fenomen profund uman, implicit colorat de toate trairile pe care le putem avea, contextual sau permanent. Putem, asadar, comunica din entuziasm, precum o facem de atatea ori sub imboldul spaimei sau fricii. Ipostaza cea mai terifianta este aceea in care spaima nu are nici chip si nici motivatie, ci se constituie intr-o angoasa paralizanta, determinata, pe de o parte, de ceea ce te poate astepta intr-un viitor incert si dominat de perspectiva mortii, iar pe de alta parte de ceea ce ai lasat intr-un trecut sub forma remuscarilor. Strivit intre cele doua spaime, comunici dintr-o pornire mantuitoare, din dorinta de a te adecva macar la clipa, la ceea ce poate depinde acum si aici de performanta intr-o lume a sanselor, iluziilor, deznadejdilor si a eternei sperante. In ce priveste frica, ea poate paraliza comunicarea, o poate distorsiona si chiar compromite. Sistemele totalitare au experiementat frica in regim colectiv, tocmai pentru a putea face fiabila minciuna, pentru a putea asigura un randament experimentului socant al dresajului social. Actul comunicational avea structura unei porunci, iar mesajul putea avea impactul unui linsaj. Vulnerabil si la dispozitia ideologiilor in mars fortat spre fericirea promisa in orizontul utopiilor fara consistenta, individul a fost obligat la un efort al duplicitatii asumate. Dubla masura, dubla traire si dublul adevar au fost standardele unei existente in care comunicarea interpersonala se consuma intr-o intimitate vinovata si de multe ori maculata, iar comunicarea de masa dadea anvergura unui spectacol al aparentelor, minciunii in celofan si supunerii la un discurs oficial si mitologic (cel mai scump mit era cel al personalitatii, inchinat conducatorului). Realitatea regimului totalitar a impus modul schizoid al comunicarii – dubla masura. Mesajele erau scindate in doua sfere perfect etanse, fara puncte de atingere sau de interferenta: mesajul public (las, contrafacut, retorizat) si mesajul de grup (esopic, clandestinizat, cu vagi accente de razvratire in genunchi).
Componenta afectiva face mesajul atractios sau, dimpotriva, poate determina respingerea lui, chiar daca structura rationala il recomanda. Orice forma de propaganda recurge la instigarea unor resorturi ale afectivitatii, ori de cate ori incearca sa convinga, sa influenteze un public receptor eclectic, predispus la rumori si entuziasme, in dauna luciditatii si discernamantului critic.
Limbajul poetic, prin specificitatea sa, apeleaza la cuvinte in masura in care acestea sunt pline de trairi si sentimente. Mesajele lirice transmit stari contemplative, elegiace sau exuberante, fiind druimul cel mai vizibil al sufletului catre celalalt (in poem sufletul comunica).
3. Orizontul persuasiv. Nu comunicam doar pentru a transmite informatii sau trairi de ordin afectiv, ci fiecare mesaj elaborat are o componenta prin care se incearca influentarea destinatarului. Conceptul de persuasiune defineste „activitatea de influentare a atitudinii si comportamentului unei persoane, in vederea producerii unor schimbari care sunt concordante cu scopurile sau interesele agentiei initiatoare; persuasiunea se realizeaza in conditiile in care se tine seama de caracteristicile de receptivitate si reactivitate ale persoanei influentate”. Persuasiunea tine de capacitatea comunicatorului de a fi convingator, folosind mijloace retorice sau diferite forme ale artei seductiei. In formele mai elaborate, in care intentiile pot avea structura unor strategii si tactici bine puse la punct, persuasiunea devine propaganda sau manipulare.
4. Orizontul instinctual. Putem admite un prealabil, o intentionalitate care premerge oricarei comunicari. Fiinta umana este imposibil de conceput in afara orizontului comunicational, la fel cum lumea in care traim ar avea cu totul alti parametri de existenta si de semnificatie in lipsa mesajului construit cu scop si in vederea unei distributii cat mai extinse cu putinta (acest aspect, al distributiei extinse nu se aplica serviciilor secrete de informatii, cata vreme pragmatica mesajelor intr-o astfel de situatie este cu totul diferita de cea a institutiilor publice si a operatorilor media).
Omul este o fiinta curioasa. In toate stadiile vietii lui consuma mesaje, chiar de la varsta la care acestea nu au un regim discursiv, ci unul intuitionist, adecvat limbajelor non-verbale. Un camp dinamic al intereselor determina consumul si selectia mesajelor, precum si efectele de adecvare la acestea. Doar indiferenta absoluta ar putea fi considerata drept punctul in care instinctul comunicarii interumane paleste, diminueaza sau chiar dispare. Totdeauna, insa, indiferenta este relativa si situationala, asa incat comunicarea se insinueaza si disloca, pana la urma, mica insula de non-comunicare.
Nu toti indivizii au acelasi trafic comunicational. Direct spus, instinctul comunicarii difera gradual, de la un om la altul, astfel incat unul poate fi situat spre un climax al comunicarii incontinente si patimase, iar un altul poate starui in puncte de indiferenta incapatanate, greu de cucerit.
Insusi momentul biblic al Facerii, al zamislirii omului de catre Dumnezeu, din huma, este unul plin de sens si de semnificatii, deci un act de comunicare. Facandu-l pe om, Pancreatorul a transmis un mesaj, a dat contur unei fiinte cu totul exceptionale, dar si extrem de capricioase, supusa deopotriva maretiilor admirabe, dar si pacatelor abominabile. Luand fiinta intr-un astfel de chip miraculos, omul s-a vazut, asadar, intr-un prealabil al comunicarii, intr-o ipostaza in care chiar sosirea lui in lume s-a intemeiat ca mesaj. Istoria lumii si a umanitatii nu este decat discursul acestui prim mesaj intemeietor.
Forme de comunicare
Fiind chiar o dimensiune a existentei umane, comunicarea se manifesta intr-o diversitate de forme, utilizate in functie de oportunitate, eficienta si discernamantul comunicatorului, pe de o parte, iar pe de alta parte de nevoile publicului sau destinatarilor. Totdeauna mesajul elaborat si transmis va fi impartasit in legatura directa cu scopul pentru care actul comunicational a fost initiat si consumat. La limita, scopul poate fi conditionat de o gratuitate, de o intentie hranita din nevoia de exprimare estetica, fara nici o tinta materiala.
Inainte de trecerea in revista a formelor de comunicare este obligatoriu de staruit asupra unor atribute ale comunicarii:
caracterul profund uman al comunicarii – indivizii umani sunt actorii, beneficiarii, iar uneori chiar victimele actelor de comunicare, multiplicate ametitor in fluxul mai fiecarei zile. In lipsa, temporara, a comunicarii omul ia decizii, prelucreaza, analizeaza si sintetizeaza cunostinte acumulate in relatii comunicationale anterioare. El este, insa, intr-o continua panda, in asteptarea si chiar in momente de preluare, de intrare in noi relatii de comunicare, pe diverse paliere si din motivatii dintre cele mai neasteptate. O lipsa indelungata de mesaje noi, ii poate afecta procesul de adecvare sau de acomodare la realitate sau la mediul de incidenta proxim;
caracterul procesual – comunicarea se realizeaza in flux. Continuitatea si discontinuitatile pasagere sunt atributele acestuia, ceea ce da atat dinamica, precum si portanta comunicarii. Procesul ca atare, are o anumita configuratie, data de strategiile si tacticile utilizate de catre comunicatori, astfel incat randamentul comunicarii sa se maximizeze, iar capacitatea pachetului cu mesaje de a fi inteles simultat, de cat mai multi consumatori, sa fie optima. Ideea de continuitate instituie caracterul permanent al comunicarii, ceea ce are consecinte directe asupra modului de viata a fiecaruia, de la nastere pana la moarte;
caracterul secvential – sintagma „mijloace de comunicare” se refera la interferenta in cadrul comunicarii a mai multor secvente, care au caracter de succesiune. Primul dintre ele este constituit din sistemul lingvistic si de coduri, care constituie materia prima, depozitul la care se apeleaza pentru a elabora enuntul. In al doilea rand, este vorba de procesul din ce in ce mai profesionalizat de elaborare a mesajului, din sunete, cuvinte, simboluri, imagini, precum si codificarea acestora astfel incat sa devina un produs integrat de semne, dotat cu sens si cu semnificatii. Al treilea sistem este alcatuit din tehnologii si echipamente sofisticate, prin intermediul carora mesajul este transmis sau distribuit catre consumatori vizati si „cercetati” in mod prealabil, ca urmare a strategiilor de marketing comunicational. Cel de-al patrulea pas, cel final, menit sa evalueze insasi pragmatica actului de comunicare se refera la „servirea” mesajului, la decodificarea lui sau la punerea in functiune a echipamentelor ce deservesc utilizatorul, astfel incat enuntul transmis sa poata fi receptionat cu fidelitate si in conditii de confort. Acest caracter de algoritm al comunicarii ii confera trasatura de activitate de tip industrial;
caracterul instrumentalizat – comunicarea s-a tehnicizat in mod constant. Instrumentarul pus la dispozitia comunicatorului sau a receptorilor cunoaste acum grade de sofisticare in functie de care realitatea materiala, cosmosul nostru uzual, sa poata fi conlocuit de o realitate virtuala, elaborata exclusiv din continuturi comunicate. La finalul secolului XIX, presa scrisa a ajuns la asa-zisa „varsta de aur” si gratie tehnologiilor tipografice facute posibile de masinismul rezultat ca proces al industrializarii. Astfel mass-media au devenit o forta, putand sa aspire legitim la statutul onorant dar si provocator de cea de-a patra putere in stat. Achizitiile stiintei, precum si aplicatiile tehnice din prima parte a secolului XX au permis aparitia jurnalismului radiofonic, iar mai apoi a televiziunii, pentru ca finalul secolului trecut sa „inventeze” internetul sau cyberspatiul. Comunicarea este intim legata de varful tehnologiilor de laborator. Instrumentalismul are o pondere tot mai insemnata in sfera comunicarii, riscand chiar sa determine o dependenta a consumatorului fata de canalul de distributie, ori chiar ca echipamentele sa devina mai importante decat mesajul;
caracterul institutionalizat – comunicarea este un produs de echipa. Jurnalismul are o prioritate in campul comunicational, in raport cu alte institutii care manevreaza mesaje, tocmai prin faptul ca redactia constituie un atu. Caracterul ierarhizat al acestora, distributia sarcinilor, protocolul luarii deciziilor, conexiunile realizate, precum si posibilitatea de a livra mesajele sincron cu evenimentele constituie tot atatea beneficii care indica faprul ca actul comunicarii a devenit o activitate birocratizata, supusa unor reguli de conduita si de tehnologie a fabricatiei. Statutul fiecarui element din structura redactionala este conexat cu rolurile pe care le are de indeplinit;
caracterul concurential – comunicarea a devenit o afacere, o forma de comert. Conceptul de piata determina modul in care sunt manageriate institutiile media. Se poate afirma ca in fiecare clipa se da o adevarata batalie pentru intaietatea la informatie. Rapiditatea cu care mesajele sunt elaborate, codificate si distribuite a crescut constant, sincron cu pofta consumatorului de a devora produse media proaspete si senzationale. Tirajul si ratingul constituie parametrii de excelenta in sfera comunicarii institutionalizate, de prea multe ori in dauna calitatii si decentei. Succesul cu orice pret dicteaza intr-o lume in care stirea si divertismentul au ajuns sa se atinga nepermis.
O inventariere a formelor cumunicarii directe sau interpersoanle trebuie sa inceapa cu modalitatea cea mai des intalnita de adresare si care indica, de altfel caracterul profund uman al actului de comunicare – limbajul. Considerat a fi „un fapt universal al societatii omenesti, care are esential aceleasi caracteristici in toate manifestarile sale”, limbajul are origini obscure, precum si o evolutie sau metamorfoze dictate de ritmul vietii cotidiane. El ne urmareste precum o umbra a lucrurilor pe care le desemneaza si contribuie masiv la definirea personalitatii fiecarui individ, precum si la procesul de coerenta si de constructie a spatiului public. Cele mai importante caracteristici ale limbajului sunt: sistemicicitatea sau guvernarea in acord cu regulile stricte; capacitatea de a crea diferente si contraste, astfel incat un grup de sunete sau semne sa distinga intre obiecte ale realitatiiu; caracterul arbitrar care afirma lipsa oricaror relatii de necesitate intre obiecte si unitatile lingvistice care le desemneaza, precum si caracterul conventional, in acord cu care orice limba este functionala doar prin acordul formal al utilizatorilor de a resprecta un sistem de reguli gramaticale, sintatice si lexicale.
Un concept de baza al semioticii este cel de semn, cata vreme Ferdinand de Saussure definea limba ca fiind „un depozit de semne”. Ca fenomen complex, semnul face legatura dintre o imagine acustica si un concept sau obiect semnificat, fiind „un cuvant sau o combinatie de cuvinte dintr-o limba” care „indica sau se refera la un obiect exterior sau la o idee exterioara”. Raymond Firth distinge intre urmatoare tipuri de semne aflate in afara limbajului:
indexul – indica o legatura directa cu semnificatul (urma lasata de un picior pe o suprafata moale)
semnalul – accntul cade pe ceea ce urmeaza sa se petreaca, dupa ce un stimul a fost creat in vederea unui raspuns
iconul – tot ceea ce prin imagine sugereaza o similitudine dintre un produs si obiectul din realitate care a consituit modelul (in pictura, sculptura sau muzica)
simbolul – un comples de semne care indica in mod conventional anumite ganduri, emotii sau evenimente.
Toate aceste moduri de comunicare care utilizeaza sisteme de semne ies din zona limbajului, constituind forme speciale de comunicare, definite drept non-verbale, extralingvistice sau paralingvistice, considerate ca fiind „totalitatea trasaturilor non-verbale (vocale sau nu), pe care participantii le utilizeaza in conversatie”.
Comunicarea de tip non-verbal apeleaza la codurile pe care o comunitate le poate institui, semnificand in mod specific un semn, conferindu-i astfel o putere de sugestie comunicationala, in acord cu anumite coduri de comportament si cu sedimente culturale recognoscibile in traditii. De altfel, continuturile de comunicare paralingvistice sunt identificabile in memoria colectiva si pot determina cutume sau chiar influenta evolutia unor comunitati.
Comunicarea non-verbala se poate imparti in doua categorii, dupa criteriul acustic:
comunicare non-verbala vocala: rasul, strigatul, mormaitul, oftatul, cascatul, tipuri de intonatie, calitate a vocii, accent – toate acestea indicand o stare, facand cunoscuta o atitudine;
comunicarea non-verbala non-vocala – tine de asa-zisul limbaj al corpului – de la expresia faciala, gestica, pozitia mainilor si picioarelor, contactul vizual, contactul corporal (strangerea mainii, sarutul, bataia pe umar.
Intregul orizont al comunicarii non-verbale are un pregnant rol indicial, adica „transmite un element esential despre sine, pe care emitatorul doreste sa-l prezinte altcuiva”. Modul in care se poate realiza acest transfer de semn, menit sa avertizeze si sa puna in lumina un anumit emitator, este deosebit de elastic, depinzand in mod direct de cel care doreste sa comunice in acest fel. De exemplu, utilizarea unor insigne sau a unor uniforme sunt modalitati de identificare, de semnalizare a apartenentei la un anume grup privilegiat sau cu o anumita pregnanta publica. Pe aceeasi linie se inscrie stilul de imbracaminte, coafura sau machiajul, precum si mobilierul, decorarea casei ori marca de masina cumparata, toate avand scopul de a indica o anumita pozitie sociala, eventual de a marca distanta si a sublinia identitatea.
Un moment aparte al comunicarii este reprezentat de catre simboluri. Avand o cariera stralucita in istoria umanitatii, acestea s-au constituit intr-un veritabil meta-limbaj, gata sa incorporeze semnificatii si sa le sublimeze in stari de-o expresivitate plina de emotie si traire profunda. Avand acces la paradigma si mit, „simbolismul actioneaza ca un mod de comunicare in acele sfere in care limbajul si paralimbajul sunt prea restranse la experienta senzoriala, prea exacte, prea formalizate, sau prea inadecvate emotional, prea putin cunoscute pentru a servi ca vehicul sensului”. Simbolul transcende comunicarii obisnuite, reclamand un standard special al manifestarilor si al comportamentelor, dictate de atitudini ceremoniale. Astfel, in crestinism, simbolul crucii constituie un metatext, o emblema si o modalitate extatica de comuniune prin „termenul mediu” al sacrificiului, la fel cum steagul national indica un „obiect” capabil sa starneasca trairea patriotica si solidaritatea nationala. Alte simboluri sunt binecunoscute si fructificate cultural sau artistic, cum ar fi mitul renasterii asociat miticei pasari phoenix, leul – intruchipare a puterii sau pelicanul ca model de sacrificiu al sinelui.
Aflate la o anumita distanta pe drumul ce se ridica din realitate spre mit, simbolul este destul de ambiguu pentru a refuza orice intruchipare concreta, dar si destul de aluziv pentru a motiva comportamente aflate sub semnul exceptionalitatii. Jurnalismul insusi, ca adevarat copil teribil al modernitatii a reusit sa-si revendice dreptul la libertatea de expresie, pe care a transformat-o intr-un simbol al oricarei forme media, temeiul insusi al gazetariei, dar si punctul de pornire de la care se coaguleaza orice cariera de ziarist, privit in mod generic. Lumea moderna apeleaza la simbol, dar nu mai are acces la mit, ceea ce obliga fenomenul comunicarii la un proces de reflexivitate aplicat la mai toate produsele de „fabricatie” ale civilizatiei si culturii, aflate sub impactul vanitos al tehnologismului. Fenomenul de „depoetizare” a informatiei este incheiat, iar comunicarea se revendica la parametrii actualitatii situate in chiar orizontul faptului ce tocmai se consuma.
Comunicarea interpersonala a ramas o constanta a faptului de a transmite informatii. Este adevarat, modul in care o facem a evoluat sub raport tehnologic, dar si sub impactul aparitiei, evolutiei si explodarii comunicarii de masa, specifica societatii moderne. Din prima perspectiva, a echipamentelor folosite in actul comunicarii intre doua persoane, a disparut conditia ca indivizii aflati in act comunicational sa mai fie in acelasi loc fizic. Telefonul, videofonul, interfata realizata de internet pot constitui modalitati prin care mesajele dintre doua persoane sa fie posibile la mare distanta, cu sau fara vizualizarea comunicatorilor. Din a doua perspectiva, mass-media au transformat actul comunicarii intr-un spectacol la domiciliul consumatorului. Mesajele sunt receptionate personal, dar distributia lor se face pentru uzul unor comunitati intregi. Consumatorul nu mai poate avea orgoliul ca mesajul sa-i fie adresat exclusiv, iar atentia expeditorului sa-i fie rezervata in chip privat.
Cat priveste paralimbajul, acesta se perfectioneaza constant, inclusiv prin aparitia si disparitia mesajelor sub forma simbolica, sub impactul civilizatiei si a culturii, a traditiilor si a spiritului nonconformist. Totul in jurul nostru semnifica sau da sens unui anume fel de indiciu sau mesaj. Receptia acestora pretinde pricepere, interes si o anumita nevoie de a le utiliza.
Functiile mass-media
Daca privim societatea umana intr-o maniera structuralista, constatam faptul ca ea este compusa dintr-un sir intreg de subsisteme, care interactioneaza intre ele, sub presiunea zilnica a oamenilor manati de scopuri si de interese. Mass-media au devenit o componenta, un element sau un subsistem foarte important al corpusului social global, avand un rol important in mecanismul vietii contemporane si raspunzand unor necesitati pregnante si precise. Astfel, media indeplineste anumite functii, se dovedeste a fi utila in anumite directii, exercitand un rol pe care comunitatea jurnalistilor l-a asumat. De altfel, cercetatorii, sociologii si antropologii care s-au interesat constant de expansiunea fenomenului mass-media, au acordat o atentie speciala teoriilor sau modelelor functionaliste, ca fiind abordari ce pornesc de la premisa ca „un sistem se autoregleaza in raport cu finalitatile sale, iar elementele care il compun sunt constituite, selectate, modificate, in acord cu cerintele derivate din functionarea sistemului”. Mass-media actioneaza ca sisteme functionale, elementele lor respectand regula indicata mai sus.
Incercand sa defineasca functiile cele mai importante pe care mass-media le exercita, cercetatorii au venit cu propuneri deverse, marcate de timpul in care au fost formulate si de maniera in care a fost abordat chiar sistemul media.
Mihai Coman discuta despre cinci functii, mai mult pentru a raspunde rigorilor didactice, simplificand astfel problema si prezentand-o intr-o maniera riguroasa si discursiv-logica.
Functia de informare
Este, poate, cea mai importanta functie pe care jurnalismul si-o asuma. Zilnic, aflam ceva despre lumea din jurul nostru, de la mai mica sau de la mai mare distanta. Unele stiri ne privesc direct, in masura in care avem anumite sarcini de indeplinit, altele doar ne semnaleaza evenimentele petrecute in proximitatea temporala. Acest flux zilnic de stiri, care vine pe mai multe directii (presa scrisa, audio, video si internet) constituie un fel de mediu permanent si insotitor, de care nu putem face abstractie. Informatii ce ne parvin pot fi structurate dupa mai multe criterii. Astfel in functie de timpul in care sunt utile avem:
informatii de utilitate imediata – de care ne servim pentru a ne orienta si adecva la realitatea de contact;
informatii de utilitate pe termen mediu (cateva zile, pana la o saptamana) – pot fi acele stiri care urmaresc derularea unui eveniment pe mai multe zile;
informatii de utilitate pe termen lung sau permanent – sunt informatii sau stiri pe care le stocam sau le retinem, pentru ca apelul la ele ne poate fi favorabil in situatii care pot surveni oricand.
Mihai Coman distinge trei tipuri de informatii pe care mass-media ni le furnizeaza:
a. informatii generale. Utilitatea acestora este permanenta, raportata la o categorie mare de fapte, sectoare sau evenimente ale realitatii. De fapt, importanta lor creste enorm in momentul in care constatam ca tot ceea ce aflam din media, fara a avea o semnificatie de urgenta sau de aplicatie imediata, ne serveste pentru a ne adecva, pentru a ne armoniza si a reactiona optim la contactul cu realitatea. Ele ne formeaza interior, ne asigura o suma de cunostinte: „intre noi si lume se insinueaza treptat un mediator, o institutie care aduna informatia, o selecteaza, o ambaleaza in forme accesibile si o difuzeaza, facilitand, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce inseamna ca un numar din ce in ce mai mare de oameni, grupuri sau chiar colectivitati enorme depind de mass-media pentru a stapani, intelege si judeca lumea inconjuratoare”. E adevarat, pe de alta parte, ca informatiile ne fac, de cele mai multe ori, doar sa stim, nu si sa intelegem, ceea ce a fost sesizat in momentul in care functia de informare devine o disfunctie, fie din cauza unui consum enorm de informatii, care nu mai lasa loc analizei critice, fie chiar din apatia si indiferenta care devin efecte perverse ale bombardamentului mediatic permanent: „disfunctiile media pot fi identificabile atat la nivel individual, cat si la cel al grupurilor (…). Abundenta informationala poate antrena o anumita izolare in sensul ca individul isi indreapta interesul spre universul privat, asupra caruia are control. O disfunctie importanta ar fi cea numita ,de narcotizare’ – expunerea la informatiile difuzate poate duce la apatie”;
b. informatii instrumentale. Sunt acele informatii de serviciu sau de utilitate, care ne fixeaza indicii precisi pentru anumite servicii publice sau evenimente anuntate: datele meteo obisnuite, mersul mijloacelor de transport in comun, orarul unor institutii, anunturile unor expozitii, lansari de carte, concerte sau alte manifestari culturale, numerele loto castigatoare, programele TV si radio, dar si anunturile de mica publicitate, inclusiv decese, retete culinare, oferte de shopping etc. Astfel de informatii sunt in continua expansiune cantitativa, dar si ca diversitate. Ele ne ajuta sa fim eficienti, punctuali, sa nu ratam din ignoranta ceea ce ne-ar putea interesa din „afisul” zilei;
3. informatii de prevenire. Se refera la orice ar putea perturba bunul mers al activitatilor intr-o comunitate sau la nivelul indivizilor ce o compun. Aceste informatii incearca sa ne puna in garda cu ceea ce ar putea deveni un pericol: datele meteo care anunta o furtuna, anunturi privind pericolul unor epidemii sau boli de sezon, modificarea, suspendarea sau anularea unor trasee ale mijloacelor de transport in comun, probleme privind circulatia pe drumurile publice si riscul unor accidente, modificari ale modului de functionare al unor institutii publice de impact. Din aceeasi categorie fac parte informatiile cu rol avertizor privind catastrofe naturale, probleme grave de mediu, accidente, explozii, incendii sau crize din sfera financiar-bancara, caderea bursei sau, si mai grav, amenintari teroriste, riscul unui razboi, crize politice cu impact destabilizator la nivel macrosocial.
Mihai Coman sesizeaza doua disfunctii care port interveni cand media relateaza sau difuzeaza astfel de stiri: minimalizarea sau chiar ignorarea lor sau, dimpotriva, exagerarea pana la intrarea in panica si transformarea angoasei in groaza.
Functia de interpretare
Ar avea drept menire sa transforme informatiile in date intelese, sa asigure transferul de la evenimentul intamplat, la evenimentul priceput, deslusit in semnificatiile lui profunde. Interpretarea are loc la doua paliere. Pe de o parte, prin faptul ca jurnalistii asigura o triere, o selectie a subiectelor care constituie oferta de publicare, dar si o ierarhizare a stirilor, in functie de importanta lor si de domeniul la care se refera. Acest demers este similar cu acela prin care cineva da dreptul la viata sau, dimpotriva, arunca in neant un proiect aflat in concurenta cu altele, altfel spus „implica atat o judecata de valoare, cat si un proces, nu totdeauna perfect constientizat, de interpretare a realului in functie de un ansamblu de norme, reprezentari, simboluri, principii etc.”
Pe de alta parte, interpretarea se realizeaza prin chiar luarea de atitudine, prin formularea unor comentarii sau elaborarea unor opinii in legatura cu subiectele cele mai importante din portofoliul realitatii. Sigur, totul se face respectandu-se un principiu, potrivit caruia faptele au prioritate in raport cu orice comentariu sau analiza. Despartirea neta, in spatiul editorial al unui ziar sau emisiuni radio-tv, a stirii de opinie tine de o regula sacrosanta a jurnalismului, chiar daca, de la o tara sau alta, se mai fac unele concesii: Pierre Albert caracterizeaza astfel tagma din care face parte: „Jurnalismul francez a fost intotdeauna un jurnalism de expresie decat unul de observatie (…). Pe langa expunerea faptelor, el a fost preocupat si de expunerea ideilor; pe langa analiza situatiilor, a fost preocupat si de critica intentiilor. Prin aceasta, el este fundamental deosebit de jurnalismul anglo-saxon pentru care stirea a avut intotdeauna prioritate in fata comentariului”.
Din nefericire, jurnalismul romanesc, mai ales cel din anii ’90, a ignorat uneori cu buna stiinta nevoia de a separa stirea de comentariu, astfel incat a riscat sa compromita tocmai functia de interpretare. Pentru a reusi sa-ti faci o imagine, cat de cat exacta, despre un eveniment, era necesara lectura unui numar considerabil de ziare sau ascultarea si vizionarea programelor de stiri radio-tv. De multe ori, citind comentariile, puteai avea senzatia ca reporterii respectivelor ziare au fost prezenti la evenimente cu totul diferite.
Cele mai importante genuri jurnalistice prin care faptele pot fi interpretate sunt: editorialul, comentariul sau opinia, cronica, pamfletul, caricatura. O mare amploare a luat, ca gen de televiziune, talk-show –ul, in care dezbaterea pe un subiect nu are totdeauna intentia de a lamuri o problema, ci doar de a face spectacol, complicand si mai mult chestiunea. De regula, functia de interpretare este asigurata de persoane notorii, specialisti sau experti in domeniul la care se aplica opinia.
Functia de legatura
Produsele media pot si chiar sunt consumate sincron de catre indivizi sau comunitati disparate, care nu comunica, de regula unele cu altele. Totusi, un mod de comunicare, un canal al intelegerii reciproce intre cei ce-si sunt, in mod curent, straini, se poate realiza in momentul in care se gaseste o referentialitate comuna. Aceasta sansa poate fi oferita chiar de faptul ca strainii ajunsi la contact au consumat sau consuma produse media identice. Fie ca este vorba despre un film, un personaj celebru din show-biz sau din sport, un om politic unanim cunoscut, se creaza o punte de comunicare acolo si atunci cand persoane care nu s-au vazut niciodata nu par avea nimic in comun. De asemenea, prin aceste fire invizibile care unesc datorita aceluiasi consum mediatic, oameni rasfirati pe intreg mapamondul pot intra intr-o relatie de solidaritate pe baza unui proiect lansat de institutii media, fie ca este vorba despre salvarea unor comunitati de la malnutritie, fie de declansarea unor actiuni comune impotriva unor flageluri sau amenintari palnetare: incalzirea globala, consumul de narcotice, comertul cu carne vie etc.
Puterea mass-media vine din capacitatea lor de a mobiliza indivizi care aparent nu au interese comune, dar care se pot regasi pe aceeasi baricada, gratie unor campanii declansate in scop umanitar: „Astfel, presa se dovedeste a fi o ,creatoare de public’, deci o fauritoare de retele sociale, adesea mai ample si mai active decat cele uzuale”.
Intr-o lume globalizata, dar in care, paradoxal, omul traieste in buna masura atomizat si insingurat, media pot interveni cu succes pentru a reconecta un dialog ce pare a fi compromis: relatia cu cel de langa tine care are, datorita acelorasi mesaje accesate, un gand ce-ti poate suscita interesul. Iar astazi, sintagma „cel de langa tine” poate avea un cu totul alt inteles decat mai alaltaieri, datorita „tesaturii” din cyberspace.
Functia de culturalizare
Mass-media are capacitatea, prin mesajele pe care le administreaza, sa contribuie, alaturi de familie, scoala, institutii religioase, rude si prieteni, la una dintre operatiunile cele mai delicate, dar cu atat mai specifice umanitatii: administrarea codurilor de comunicare, a normelor sociale, a traditiilor si cunostintelor despre lume, a valorilor si interdictiilor catre cei mici, catre copiii aflati la varsta invatarii si asumarii de roluri sociale si culturale tot mai complexe. Timpul petrecut in fata unui televizor a crescut foarte mult, similar cu scaderea varstei de la care copiii consuma programe media – doi sau trei ani. De aceea, comunitatile celor care elaboreaza mesajele sunt interesate in a oferi programe care sa-i integreze pe cei aflati in proces de socializare. De asemenea, sunt vizate toate categoriile de posibili consumatori, indiferent de varsta sau profesiune, de sex si standard cultural, oferta avand grija sa satisfaca toate cerintele imaginabile.
Fiind o institutie cu un impact major asupra vietii fiecaruia, media, prin mesajele difuzate are „functia de a confirma, de a intari normele unei societati, chiar si atunci cand prezinta comportamente deviante si actiuni de incalcare a normelor curente”.
Functia de culturalizare a mass-media nu inseamna faptul ca ziarul, programul de radio sau tv asigura intreaga cantitate de cunostinte ori promoveaza eficient strategii paideice (de invasare si asimilare a codurilor prin care se ajunge la un nivel de spiritualitate optim). Biblioteca ramane locul privilegiat in care formarea intelectuala se produce, e drept, prin efort si invatare. Media ramane doar o solutie de completare, nicidecum de substituire.
O miza exclusiva pe culturalizarea realizata prin consumul de mesaje difuzate in masa poate avea efecte contrare scopului initial. Chiar daca „transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilitatii sociale si la mentinerea in timp a structurilor culturale”, rutele clasice de formare si de consolidare a performantelor spirituale si intelectuale trebuie sa fie urmate cu staruinta. Este vorba despre scoala, lectura si stimularea gandirii creative.
Functia de divertisment
Divertismentul a devenit o industrie care are cel mai scazut cost in momentul in care devine bun comunicat in masa. Adevarata megafunctie, divertismentul prin media doboara record depa record, in privinta audientei. Spectacolele de toate felurile, intrecerile sportive, concursurile, evenimentele cu rezonanta planetara, programele de popularizare de tip Discovery sau National Geographic, tirajele de milioane de exemplare ale publicatiilor de toate genurile sau succesul fulminant al cartilor care il au drept erou pe Harry Potter, toate acestea atrag atentia asupra faptului ca oamenii adora sa se distreze, sa traiasca febril timpul lor liber, utilizand cu predilectie telecomanda televizorului. Aproape orice poate fi transformat in divertisment, ceea ce devine deja o problema, semnalata cum se cuvine de Neil Postman: „Problema esentiala nu este aceea ca televiziunea ne ofera divertisment, ci ca ea trateaza toate subiectele in forma divertismentului (…). aceasta inseamna ca divertismentul devine supra-ideologia oricarui discurs al televiziunii”
Nevoia de senzational se pliaza perfect pe nevoia hohotului de ras, dar si pe senzualitatea provocata de trairile in fata televizorului, seara de seara. Mihai Coman observa: „consumul de divertisment nu raspunde numai dorintei de relaxare si refacere, dupa oboseala unei zile de activitate; din alta perspectiva, el satisface si nevoia omului de a scapa de sub presiunea cotidianului, de a evada si de a gasi refugiu intr-o lume imaginara”. Fie ca sunt numite „experiente vicariale”, fie ca sunt tratate drept „trairi prin procura” de catre Jean Cazeneuve, toate aceste „derapaje” din realitatea imediata spre interiorul, spre ceea ce se afla, iluzoriu, dincolo de sticla televizorului constituie modalitati prin care consumatorii de divertisment se reidentifica sau incearca tentative de „naparlire”, de iesire din epiderma si identitatea fara expresie si anvergura publica.
De altfel, Marian Petcu vorbeste chiar de o functie de evaziune specifica mass-media, mai ales televiziunii care a juns sa fie un „narcotic social”, avand puterea de a deturna publicul spre o lume imaginara, prin utilizarea de catre consumatorii divertismentului a unor „proiectii” si „identificari”. O proiectie este „operatia prin care un subiect ,expulzeaza’ din sine si localizeaza in altul calitati, sentimente, dorinte pe care nu le cunoaste ori le refuza in sine insusi”. Cat priveste identificarea, aceasta urmareste traseul prin care un individ isi modifica personalitatea prin interiorizarea unor caracteristici si atribute gasite intr-un model (acest model este un personaj indragit din lumea divertismentului tv).
Fuga de sine, de un sine nu atat deplorabil, cat valorizat ca fiind banal, il arunca pe consumatorul produselor comunicarii de masa cu specific de divertisment intr-o experienta repetitiva, dar fara o implinire majora. Descentrarea de sine nu provoaca multumiri decat efemere si partiale, iar recentrarea nu mai are loc sau atunci cand se produce regaseste un loc spiritual sau sufletesc devastat, putin primitor si incapabil de proiecte care sa-l recladeasca.
Televizualul romanesc tocmai traieste efervescenta megafunctiei de divertisment. Din nefericire, acesta este de foarte multe ori nu doar de proasta calitate, ci chiar penibil si deplorabil. Productii precum Vacanta Mare, Ceao, Darwin!, Folclorul contraataca, Trasniti din NATO , Acces direct sau reality-show-uri de tip „Big Brother” aduc divertismentul tv in zona vulgaritatii de lupanar si a mediocritatii ce frizeaza oligofrenia.
Diferiti autori au identificat alte functii ale mass-media. Printre cele mai cunoscute propuneri sunt urmatoarele: Charles Wright – functiile de supraveghere, corelare, transmitere culturala, divertisment; Roland Cayrol – functiile de informare, exprimare a opiniilor, economica si de organizare sociala, divertisment, psihoterapeutica, instrument de identificare si apartenenta sociala, ideologica; Francis Balle – functiile de insertie sociala, recreere, purificare sufleteasca; Michel Mathien – functiile de evaziune, coeziune sociala, distribuire a cunostintelor, depozitare a actualitatii, ghid al actualitatii, recreere, purificare; Leo Thayer – functiile de socializare, identitate, mitologizare, compensare, informare, divertisment si educatie; M. Wiley – functiile de a furniza informatii, de a le analiza, de a oferi un cadru general pentru cunoastere, de a distra, de a difuza o cunoastere enciclopedica.
Unele functii, potrivit lui R. K. Merton, au caracter manifest, iar altele latent, adica sunt „consecinte neasteptate, imprevizibile si greu de identificat la o privire superficiala”.
Mass-media indeplineste un rol social decisiv in procesul prin care omul si comunitatile pe care le compune incearca sa se raporteze prin cunoastere la lume. Functiile ce ii sunt specifice asigura sincronizarea individului la realitatea din care face parte, inclusiv la propria lui personalitate. Dinamica acestora urmeaza transformarile si adecvarile petrecute in chiar mecanismele de reproducere ale mass-media.
Tipologii mass-media
Mass-media se prezinta, astazi, ca un ansamblul de institutii, avand structuri diferite, modalitati de lucru specifice, formate din specialisti in comunicare pe care ii numim jurnalisti (mai pot fi numiti gazetari, ziaristi), care isi desfasoara activitatea in locatii speciale. Acestea se numesc redactii. O redactie este o structura de comunicare in masa, in care se realizeaza procesul de productie al pachetelor cu mesaje, ierarhizata strict si divizata pe tipuri de activitate. Ca spatiu, o redactie este formata din incaperi dotate cu echipamente si instalatii care faciliteaza munca zilnica axata pe comunicare.
Principii ale mass-media
Principiile dupa care functioneaza institutiile mass-media sunt:
profesional – jurnalistii sunt acele persoane care indeplinesc sarcinile de serviciu avand ca finalitate mesajele cu destinatie publica. Ei au o pregatire de specialitate si experienta, astfel incat activitatea desfasurata sa aiba randament si pregnanta;
concurential – piata comunicarii de masa este disputata concomitent de mai multe institutii specializate in productia si difuzarea de mesaje. Lucrul acesta influenteaza major chiar modalitatea in care se desfasoara munca de jurnalist, in primul rand continutul mesajelor;
comercial – fiecare institutie mass-media este o societate comerciala, care isi desfasoara activitatea pe baza balantei de venituri si cheltuieli. Primul criteriu care apreciaza favorabil sau negativ totalitatea operatiunilor de comunicare este profitul. Mediul jurnalistic a fost si este marcat de aparitia a numeroase institutii noi, precum si deparitia prin faliment a altora;
deontologic – profesionistii din media se ghideaza in activitatea lor de un cod deontologic. Acesta contine o suma de prevederi care trebuie respectate pentru a asigura functiunea normelor eticii intr-un domeniu marcat de responsabilitate si putere de impact public. O structura care poate chema la „judecata” ziaristii care au incalcat deontologia profesiunii de jurnalist este Consiliul de Onoare din cadrul Clubului Roman de Presa, o structura formata din patronii unor publicatii si posturi de radio-tv. Eventualele sanctiuni apartin strict, ca aplicabilitate, mediul sau tagmei jurnalistice, fiind cu totul diferite de alte sanctiuni, pe baza legii, in penal sau civil, din cauza unor fapte reclamate in contul unor gazetari, pe baza materialelor publicate de acestia;
ierarhic – o redactie este construita prin distributia unor roluri, indeplinite de catre toti cei care concura la realizarea obiectivelor profesionale, statutul fiecaruia fiind determinat de atributiile ce ii revin. Functiile sunt de decizie si de executie, structura redactionala fiind despartita de structura manageriala. Redactia este condusa de un director sau redactor-sef, cel care are in subordine un colectiv specializat pe roluri comunicationale.
Mass-media comerciale si non-profit
Mihai Coman procedeaza la o tipologizare a institutiilor de presa, avand ca punct de pornire diverse criterii. Varietatea tipologica este determinata de multitudinea de modalitati prin care mesajele sunt elaborate, de forma de prezentare a acestora si de experimentele care au loc permanent in institutiile de presa scrisa si audiovizuala. Impactul internetului a fost si este imens, modificand substantial chiar forma de prezentare a mesajului.
Un prim criteriu de tipologizare este economic, vizand profitul. Astfel, institutiile media se impart in comerciale si non-profit sau de serviciu public. Primele, au luat fiinta din dorinta expresa a patronilor de a obtine profit prin distributia de bunuri de comunicare in masa. Ele nu depind de anumite surse de finantare atrase, ci se descurca financiar din produsele pe care le vand. Din acest punct de vedere, ar trebui sa se bucure de o anumita independenta editoriala, cata vreme singura instanta care ar trebui sa valideze activitatea jurnalistica a institutiilor comerciale este publicul, consumatorul. Modalitatile prin care beneficiarul mesajelor difuzate sanctioneaza sau nu activitatea firmelor comerciale media este de doua feluri: „in mod direct (prin cresterea sau scaderea vanzarilor unui produs) sau indirect (prin cresterea sau scaderea ofertelor de publicitate, a caror valoare este nemijlocit legata de marimea audientelor)”.
In ultimii ani, am asistat la un fenomen accelerat de integrare a institutiilor media comerciale. Consecinta acestui fenomen a fost aparitia si consolidarea trusturilor de presa. Fenomenul de integrare s-a facut pe orizontala si pe verticala. Pe orizontala, prin multiplicarea institutiilor media avute in componenta de catre un trust de presa, fie ca este vorba de redactii de presa scrisa, audio sau video, iar pe verticala, prin integrarea unor institutii media diferite ca forma de difuzare a mesajelor – media scrisa, vorbita si video (uneori, integrarea a pornit de la posturi de televiziune spre cele de radio, iar apoi spre redactiile de ziare si alte publicatii – este vorba despre trusturile Media Pro si Impact, alteori – cum este cazul trustului intitulat Centrul National Media, patronat de fratii Micula – integrarea a inceput de la publicatii spre radio si apoi posturi tv).
Din nefericire, statutul de posturi comerciale, deci care au drept tinta obtinerea de profit financiar, gratie unei activitati comunicationale caracterizate prin credibilitate si profesionalism, a cunoscut modificari de substanta. Lucrul acesta a fost posibil in momentul in care au devenit patronii unor trusturi media oameni implicati direct in lupta politica (chiar lideri de partide politice) sau care si-au pus institutiile de presa la dispozitia unor forte politice. Consecintele au fost extrem de neplacute, afectand chiar deontologia profesiunii de jurnalist, care isi face din echidistanta politica o norma de credibilitate. Criteriul profitului financiar a fost eludat, in favoarea altor profituri – avantaje politice prin distribuirea unor roluri in executivul administratiei centrale, sume de bani orientati catre aceste trusturi sub forma de publicitate de stat, constituirea in grupuri de presiune menite sa influenteze sau chiar sa determina politicile publice etc.. Complicitatile dintre structurile patronale ale trusturilor si institutiile politice si guvernamentale au fost alimentate de interesele survenite din ambele parti, in contextul in care, la sfarsitul ultimuluii deceniu din secolul trecut si debutul anilor 2000, mai multe trusturi de presa aveau imense datorii la stat, provenite din taxele si impozitele neplatite. In acest context, prea multe institutii media au devenit aservite editorial unor structuri politice, motiv pentru care si-au vazut afectat prestigiul, pierzandu-si chiar bunul sau valoarea care intemeiaza profesiunea de jurnalist – dreptul sau libertatea de expresie.
In ceea ce priveste institutiile media non-profit sau aflate in serviciu public, acestea atrag surse de finantare de la institutii publice, incepand cu partidele politice, structuri ale statului, ale societatii civile sau ale mediului de afaceri. Baza in care sunt atrase fondurile financiare necesare exercitarii functiunii jurnalistice sunt proiectele de utilitate si anvergura publica, avand drept tinta beneficiul cetateanului. Institutii cu rol de control supravegheaza respectarea conditiilor in care institutiile non-profit activeaza.
Incepand cu perioada numita varsta de aur a presei scrise (finalul secolului XIX, inceputul secolului XX – pana la primul razboi mondial) si pana in prezent, trecand prin momentele in care au aparut presa radio, cea tv si apoi cyberspace-ul mass-media nu a incetat sa se adapteze, sa parcurga perioade de prosperitate si avant, punctate apoi de acelea de criza si de degringolada. Redactia a fost locul in care s-au pus la punct strategiile noilor media, sub impactul schimbarilor provocate de insasi evolutia societatii umane. Factorul care a influentat cel mai mult mutatiile din structurile de mesaje media a fost divertismentul, adaptarea jurnalismului la loisir, cata vreme presa a devenit obiectul de interes nu doar a elitelor, ci in primul rand a imenselor multimi si comunitati urbanizate.
Presa serioasa si tabloidul
Nevoia de a distra si de a soca a a dus in campul jurnalistic spectacolul in care au fost „distribuite” senzationalul, macabrul, carnavalescul, burlescul sau violenta si sexul.
In raport cu acest criteriu, al negocierii dintre statiul acordat stirilor si informatiilor de interes public si spatiul acordat divertismentului, scandalului, senzationalului, sportului si vedetelor de tot felul, presa se poate imparti in mai multe categorii. Printre altii, Colin Sparks distinge intre 5 tipuri de media, tocmai disociind intre presa care acorda importanta lucrurilor serioase si cea de scandal, adica tabloidele (acestea sunt o categorie de publicatii care isi recruteaza cititorii din categoriile medii si joase ca instructie, pe baza subiectelor de scandal, a sportului, divertismentului si a ilustratiilor de cele mai multe ori cu o tenta erotica cel putin implicita):
presa serioasa – se axeaza asupra subiectelor de interes, asupra actualitatii politice, economice, sociale si culturale, radiografiind principalele subiecte ale spatiul comunitar propriu, dar si a celui mondial. Sunt respectate regulile profesionale, dar mai ales cele ale codului deontologic, printre acre si aceea a dreptului persoanei la intimitate. Ca exemple: Wall Street Journal, Financial Times, New York Times, Le Monde (din spatiul publicistic romanesc – Ziarul Financiar, Cotidianul, Gandul);
presa semi-serioasa – pastreaza interesul pentru subiectele serioase, dar aloca spatiu mai mare ilustratiilor, faptului divers, articolelor de tip soft si feature. Este interesata si de subiecte care ar putea tinti persoanele aflate in vacanta sau care isi petrec timpul finalului de saptamana. Ca exemple: Times si The Guardian (din Romania, Romania libera sau Gardianul);
presa serioasa-populara – se axeaza masiv pe subiectele ce tin de industria divertismentului, de scandalurile din sferele societatii „inalte” si pe foarte mult sport. Actualitatea este exploatata in regim de reportaj si interviu, cu insistenta pe subiectele conflictuale si care au posibilitatea de a fi exploatate in grila senzationala. In paralel, acest tip de presa acorda spatiu stirilor serioase, compensand astfel balanta ofertei. Ca exemple: Daily Mail, Daily Express, USA Today, iar de la noi Evenimentul Zilei si Jurnal National;
presa tabloida de chiosc – este presa ce se vinde la chios, alaturi de cea serioasa. Se bazeaza aproape exclusiv pe divertisment, sport si scandal. Stirile serioase sunt putine si tratate intr-un registru popular. Subiectele politice pot fi prezente, dar cu o mare incarcatura de can-can, cu accentul pus pe culise, zvonuri si viata personala a oamenilor politici (aventuri picante). Ca exemple: Sun, Daily Mirror, Bild, iar dintre cele autohtone Libertatea, Click;
presa tabloida de supermarket – sunt publicatiile care fac cele mai mari concesii vulgaritatii, scandalului si subiectelor mondene, fiind mereu in cautarea unor subiecte prin care sa fie compromise persoane influente in spatiul public. Apeleaza la serviciilor de tip paparazzi. Ca exemplu: Can-can si Atac la persoana.
Fiecare astfel de presa isi are sectoarele de public pe care mizeaza atunci cand isi stabilesc politicile editoriale, forma si continutul mesajelor. In ultima vreme, la noi, in spatiul romanesc al mass-media, a sporit interesul pentru publicatiile gen tabloid, lucru facilitat si de caracteristicile spatiului public – numarul crescut de contexte scandaloase, personalitati publice dubioase, apetenta pentru vulgaritate, balacareala, injuratura si pamfletul care de cele mai mujlte ori nu are nimic de a face cu specia literara, ci cu atacul la persoana. In ultimii ani, posturile comerciale de televiziune au programat tot mai multe emisiuni care se inscriu in categoria presei de tip neserios, fie ca este vorba de talk-show-uri de felul celui programat de Antena 1 – Un show pacatos, fie de emisiunea de pe B1TV – Interzis.
Ziarul si audiovizualul
O alta tipologie se inspira de la suportul pe care este fixat mesajul in actul comunicarii. Din acest punct de vedere, media se imparte in:
A. Presa scrisa. Este forma clasica prin care presa s-a afirmat si s-a impus ca a patra putere sau in calitate de „caine de paza al societatii civile”. Termenul de „ziarist” a fost consacrat prin faptul ca jurnalistii au fost, aproape in mod automat, cel putin pana in urma cu 80 de ani, angajatii unor publicatii.
Si in privinta presei scrise avem de-a face cu o diversitate de situatii, lucru care a fost determinat de tentativele fiecarei redactii de a-si optimiza veniturile si de-a castiga competitia cu ziarele concurente. De aceea, in functie de cateva criterii vom putea diferentia intre tipuri de presa scrisa.
In functie de format, putem discerne intre (1) formatul tip ziar, in care oferta este sub forma unei pagini mari, A2 (in ultima vreme, tot mai multe ziare au renuntat la formatul mare, printre exceptii putand enumera Romania libera), (2) formatul tip „tabloid” sau A3, la care au aderat cele mai multe dintre cotidiane si saptamanale, (3) formatul A4 este specific doar catorva publicatii, mai ales celor care merg expres pe divertisment (cum ar fi cele dedicate integramelor).
In functie de aria de raspandire, publicatiile sunt ; locale, metropolitane (specifice marilor aglomerari urbane), regionale, nationale si internationale. Daca in Germania sau Franta sunt foarte influente titlurile regionale, in Italia sau SUA au prioritate titlurile metropolitane, pentru ca in Romania cele mai influente cotidiane sa aiba circulatie nationala.
In privinta continutului:
publicatii generaliste – publica stiri si materiale de presa care acopera intreaga plaja a realitatii, incercand sa fie un barometru al actualitatii si evenimentelor de cel mai mare interes;
publicatii specializate – sunt mai degraba cu aparitie saptamanala, chiar daca putem avea cotidiane de mare tiraj din categoria publicatiilor specializate (in Romania – Ziarul Financiar, Bursa, Prosport, Gazeta Sporturilor, iar in alte tari – La Gazetta dello Sport, L’Equipe, Financial Times, Il Solle-24, Handelsblatt, Wall Street Journal, La Croix, Christian Science Monitor.
In privinta saptamanalelor, Roland Cayrol propune urmatoarea tipologie: publicatii de informare politica si generala (The Observer, Stern, L’Expresso, Paris-Match, L’Express, Newsweek – in Romania nu avem exemple de aceasta categorie), publicatii economice (The Economist, L’Expansion, Capital), presa feminina (care se subdivide in presa de informare si divertisment, presa casei si a familiei si presa sentimentala), presa pentru copii si adolescenti, presa confesionala si presa de divertisment (cu o foarte larga paleta – presa hobby, sportiva, de vulgarizare stiintifica, erotica etc.).
In functie de ora de aparitie, presa scrisa se imparte in publicatii de dimineata, de pranz si de seara. In ceea ce priveste presa romaneasca, publicatiile de dimineata sunt cvasicoplesitoare. Concurenta televiziunii si a radioului, care anunta cu promptitudine tot ce se intampla pe parcursul unei zile, a facut inutila presa scrisa de amiaza si de seara.
B. Audiovizualul. Radioul a aparut imediat dupa primul razboi mondial, iar televiziunea a inceput sa se extinda si sa depaseasca stadiul experimental de la mijlocul secolului trecut. Practic, astazi, acestea detin o buna parte din totalul schimburilor simbolice sub forma mesajelor comunicarii de masa. Mai ales televiziunea s-a extins, devenind mai mult decat o forma de comunicare, spre a fi un mod de existenta, o componenta permanenta a vietii omului, din copilarie pana la moarte (au fost semnalate decese din cauza extenuarii unor persoane dependente de televizor).
Audiovizualul se poate clasifica si el dupa mai multe criterii:
dupa zona de acoperire: posturi locale, regionale, nationale, internationale, planetare;
dupa continut: generaliste si specializate (amploarea acestora din urma a crescut, putand fi vizionate astazi posturi tv de nisa – pentru stiri, filme, desene animate, muzica de toate felurile, moda, stiinta, informatii financiare, feministe, erotice).
Folosirea pe scara tot mai extinsa a spatiului virtual facut posibil de softurile tot mai performante ale calculatoarelor si de aplicatiile de net a dus la tentativele reusite ale unor redactii din presa scrisa, radio si tv de a instala si administra site-uri. In spatiul jurnalistic local (Oradea), constatam existenta unor cotidiane cu pagini web, ce sunt vizitate de zeci de mii de consumatori media: Jurnal bihorean a fost primul care a avut initiativa de a pune la dispozitia cititorilor site-ul www.bihon.ro, urmat fiind imediat si de alte publicatii: Crisana si Realitatea bihoreana. Saptamanalul Bihoreanul a facut acelasi lucru, in 2015, fiind site-ul cel mai aplicat pe realitate si eveniment local, fireste in grila consacrata de saptamanal, aceea de tabloid. In anul 2005, a luat fiinta un ziar electronic fara corespondenta pe un alt suport. Este vorba de www.contrastonline.ro. Tendinta este aceea de a se renunta la institutiile din presa scrisa pe suport de hartie, in favoarea editiilor electronice, mult mai putin costisitoare din punct de vedere material si financiar.
CAPITOLUL 2. TRIADA MASS MEDIA
Introducere
Tot mai mult, comunicarea de masa, ca proces, este identificat cu fenomenul mass-media, adica este asimilat practicilor prin care, intr-o forma institutionala, prin intermediul unor „organizatii formale, care implica mari cheltuieli” se produc (pe baza unei precise diviziuni a muncii) si se difuzeaza pe scara larga, folosind suporturi diferite, mesaje destinate consumului personal din partea unor comunitati si multimi mari de indivizi. In acest fel, comunicarea se defineste prin complexitate si flux. Institutionalizarea comunicarii, la polul in care mesajele sunt fabricate si difuzate, permite utilizarea unor tehnologii de ultima ora, combinarea „industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor si cu sistemele de telecomunicatii, pentru realizarea unei noi galaxii de comunicare”. Acest mecanism al „convergentei”, asa cum este el definit de Nicholas Negroponte, a permis aparitia unor modalitati noi de comunicare, largind foarte mult sfera media, inspre sistemele „on-line”, jocuri electronice, teletext, imagini si spectacole holografice, televiziunea si presa scrisa digitale, magistralele informationale si realitatile virtuale.
Caracteristicile acestor sisteme induc ideea de mass-media, cata vreme utilizarea lor atrage audiente extrem de mari, dezvolta viteze mari de transmisie a mesajelor, au aceleasi modalitati de finantare ca si institutiile media clasice, dar au si atribute care le apropie de comunicarea interpersonala, dar mediata electronic (fara ca indivizii ce comunica intre ei sa se afle in acelasi loc sau sa-si cunoasca identitatile; de exemplu – serviciul messenger). Aceasta apropiere intre cele doua forme de comunicare – de masa si interpersonala – indica tocmai progresul remarcabil pe care tehnologiile informatice l-au adus in sfera actului comunicational. Bariere ce pareau de netrecut cad in cyberspace. De altfel, tabloul noilor media este unul cat se poate de interesant, in primul rand datorita interferentei factorilor de definitie:
convergenta mediilor – obliga profesionistul media sa stapaneasca tehnici din sfera presei scrise, radio, televiziune, blog etc.;
hypermedia – posibilitatea de a naviga de la un link la altul, intr-o „calatorie” care se afunda in mesaje aflate pe o spirala infinita; practic, acest joc sau drum te arunca mereu in noi orizonturi si niveluri de mesaje
interactivitatea – capatul pana acuma „mut”, inactiv, al gestului comunicational se „trezeste”, intervine in mesajul difuzorului, fie pe calea oferita de forumurile de dezbatere, fie generand texte, pe blogurile unor persoane;
fragmentarea si personalizarea mesajelor – „textul” producatorului de mesaje poate fi difuzat diferit, in functie de tinta si de particularitatile acestuia. Astfel, acelasi comunicator va edita mesaje diferentiate, pornind de la aceeasi tema initiala.
Mentalitatea de a comunica si-a modificat, de asemenea, „paradigma”. Mass-media experimenteaza formule mereu noi, care coabiteaza cu acelea deja clasicizate, intr-o tentativa de a spori, pe de o parte, atractivitatea in chiar actul comunicarii (posibilitatea mereu incercata de a-l transforma in spectacol, in divertisment foarte captivant)), iar pe de alta, incercarea de a obtine randament dintr-o activitate circumscrisa tot mai mult sferei comerciale, a activitatilor economice bazate pe un profit antecalculat.
In esenta sa, insa, procesul comunicarii de masa, aproape identificat cu mass-media, are aceleasi fundamente sau date de pornire. Modalitatile se pot diversifica, dar temeiurile raman aceleasi.
Din acest punct de vedere, o analiza a mass-media nu poate face abstractie de modelul clasic. Unul dintre cele mai des citate si discutate este acela propus de H. Westley si M. S. MacLean. Schema acestora, construita in trei puncte nodale, indica atat mecanismul intim al comunicarii, cat si complexitatea lui.
Modelul Westley & MacLean
A – „sustinatorul”
B – un membru al publicului sau audientei
C – organizatia mass-media si agentii sai care controleaza canalul de difuzare a mesajelor
X – orice eveniment sau fapt din sfera A, B sau C si care devine obiectul-sursa al comunicarii
F – feedback sau functia de raspuns dupa ce mesajul si-a facut efectul
O analiza facuta pe acest model de comunicare specific mass-media surprinde, intr-o prima ipostaza un dublu fenomen de sublimare. Mesajul x’, care se obtine de catre organizatia media, in urma unui prim mesaj al „sustinatorului” (in cadrul formal al unei conferinte de presa sau intr-o alta modalitate formala sau informala – eventual prin contactarea unor surse din sfera lui A, de catre un agent de comunicare din C) a suferit deja o prima „editare”, astfel incat textul rezultat difera mai mult sau mai putin de modul in care evenimentul s-a petrecut. Totdeauna „sustinatorul” va face public un anume mesaj, care sa-i fie favorabil, sa escamoteze aspectele care nu convin si care ar putea atata interesul agentului de comunicare. Spre exemplu, intr-o conferinta de presa convocata la Primarie, avand ca tema o rectificare de buget negativa propusa Consiliului Local, pentru fondurile alocate protectiei sociale, sustinatorul intalnirii cu media va cauta explicatiile cele mai plauzibile, astfel incat gestul executivului sa fie perfect motivat, ba, mai mult, sa vizeze interesul public. Acest mesaj (x’) se poate, asadar, abate de la adevarul faptelor, asa cum este dorit de media, poate contine erori de informatie sau chiar minciuni (semnificatii strecurate cu intentie, in scopul de a induce in eroare dintr-un interes ascuns).
Interpunerea unui „sustinator” intre eveniment si organizatia comunicatorilor in masa poate facilita, pe de o parte accesul la informatie, dar pe de alta parte, risca sa distorsioneze chiar informasia, fapt care va perturba grav gestul comunicational. Acesta este motivul pentru care C va privi mereu cu retinere „comunicatele” sosite din A, incercand sa verifice fiecare informatie in parte si sa faca, la randu-i, o selectie a mesajelor. Astfel se petrece al doilea moment al sublimarii, in urma caruia se obtine mesajul x’’. Acesta poate avea sau nu continuturi ale mesajului x’, poate fi identic, dar si perfect contradictoriu cu acesta. De altfel, rolul lui C este acela de a fi un gatekeeper, adica un „paznic al barierei” – sa trieze mesajele si sa le stopeze pe cele care nu prezinta interes public sau contin informatii care trebuie verificate din alte surse. Profesionalismul institutiei de comunicare in masa se verifica tocmai in capacitatea de a depista si de a inregistra mesajele cu problema, pe baza identificarii interesului pe care A l-ar putea avea, astfel incat informatia sa ajunga in sfera lui B, adica a consumatorilor, intr-un continut convenabil lui, dar neadecvat in raport cu realitatea de fapt. De asemenea, extrem de importanta este si sublimarea de gradul doi, prin care se obtine mesajul secund, din perspectiva in care editorii intervin in continutul mesajului, astfel incat sa-l adecveze, pe de o parte realitatii, iar pe de alta parte interesului propriu – acela de a fi un mesaj percutant, pe care consumatorul sa-l bage in seama si chiar sa produca efecte.
Un caz aparte este acela in care evenimentul nu este unul anuntat, iar responsabilii „canalului de transmisie” trimit jurnalistii chiar la fata locului, acolo unde evenimentul s-a petrecut. In acest caz, factorii de distorsiune scad, dar nu dispar, astfel incat mesajul nu este automat unul aflat sub pecetea adevarului. In cazul unui grav accident rutier, de exemplu, soldat cu victime, jurnalistul poate rata mesajul catre audienta daca nu este capabil sa inregistreze corect datele realitatii, sa observe si sa constate singur care sunt elementele care definesc subiectul stirii. Pe de alta parte, chiar la fata locului fiind, agentul de comunicare va apela, tocmai pentru ca nu este un specialist in domeniu, la declaratiile unor oficiali (medici, politisti, procurori, experti in circulatie etc.) si martori oculari. Mesajul obtinut va tine cont de aceste relatari, chiar daca jurnalistul nu este in masura saa califice veridicitatea lor (niciodata jurnalistul nu va reusi sa identifice sau sa intuiasca interesele care pot fi specifice unui caz relatat decat printr-o minutioasa documentare si investigare prealabila consumarii faptului).
Dupa cele doua momente ale sublimarii (editarii), mesajul care ajunge la consumator poate fi unul contrafacut. De altfel, Denis McQuail indica acest pericol: „Modelul implica totusi in mod clar o activitate de selectare si editare ca o componenta esentiala in procesul comunicarii de masa si aceasta o diferentiaza de cele mai multe forme de comunicare in mare contactul nu este imediat”. Totdeauna va exista o anumita marja in care mesajul sa se abata de la ceea ce am putea numi standardul optim al comunicarii, stabilit in raport cu faptele realitatii nemijlocite. Nici in comunicarea de masa nu se poate atinge adevarul in sine, ca o corespondenta perfecta intre realitate si relatarea despre realitate.
O modalitate tot mai des intalnita de a evita orice distorsiune intervenita prin momentele de sublimare este aceea a transmisiunilor in direct, posibile prin media audiovizuale. In acest caz, C indeplineste doar rolul de canal de transmisie, iar A devine comunicator direct pentru un B care nu mai are sansa de-a consuma mesajul dupa ce acesta a fost in prealabil pregatit de catre specialisti. Gradul de verosimilitate al mesajului nu creste, din pacate. Dimpotriva, absenta „termenului mediu”, a comunicatorului profesionist, care nu mai poate indeplini functia de gate-keeper, ii permite comunicatorului primar sa-si dezvolte mesajul asa cum crede de cuviinta si sa transmita numai si numai ceea ce ii convine, fara a fi tulburat sau corijat imediat. Practica tot mai des intalnita a televiziunilor este aceea de a folosi carele de transmisie prin satelit, zilnic, la cele mai importante evenimente anuntate, de regula, din sfera politica sau a intamplarilor conflictuale (sociale, in care sunt implicate personalitati publice, sportive etc.). Interesul este sporit, tocmai pentru ca audienta are impresia ca este martora directa si nemijlocita a evenimentului relatat in timp real, fara momente de sublimare. Reporterul are menirea doar de a veghea, eventual interventia sa limitandu-se la un stand up, prin care anunta inceputul si finalul transmisiunii. Prin astfel de procedee, mass-media isi exiba doar capacitatile tehnice spectaculoase, dar abdica de la functia de informare si interpreatre (mai ales), in favoarea celei de simplu transmitator de mesaje. Interventia sa ulterioara, prin comentarii ale expertilor, nu poate fi o revenire eficienta, care sa „editeze” post-factum mesajul deja transmis in direct. Se stie ca un mesaj gata transmis si receptionat, mai ales daca are impact public, nu mai poate fi „recuzat” – efectele la public sunt deja produse, iar comunicatorul isi pierde din credibilitate in momentul in care recunoaste ca a gresit in ipostaza initiala.
Privit ca proces triangular, fenomenul mass-media are, simetric, trei abordari diferite – din perspectiva mass-media este vorba de un continuu proces de selectare a comunicatorilor primari si a mesajelor acestora, astfel incat propriul mesaj elaborat sa ajunga si sa aibe efecte la consumatori; din perspectiva „sustinatorilor” interesul este acela de a junge la canalul de comunicare adecvat, astfel incat mesajul pe gustul lor sa poata fi receptat de audienta; din perspectiva consumatorilor, a publicului, intentia este aceea de a obtine utilitatea de care au nevoie in nevoia zilnica de a se adecva profitabil la realitatea cat mai bine „scanata”.
Modelul Werstley&MacLean reprezinta doar o secventa rupta dintr-un flux multidimensional. In fiecare clipa, avem de-a face cu o multime de „sustinatori” (A) sau de surse care emit informatii catre mai multi comunicatori sau organizatii de comunicare in masa (redactii) (C), astfel incat B este supus unui tir neintrerupt. Acelasi tir poate afecta activitatea din C, capacitatea de a selecta mesajele fiind o caracteristica sine qua non a unei topos media performant. Imaginea sau sugestia unui turn Babel, in conditiile societatii moderne, supertehnologizate, nu este una departe de adevar, pe fundalul luptei pentru exclusivitate si a proceselor de editare care fac concesii mari senzationalismului. Capcanele in comunicarea de masa sunt pretutindeni, iar consumatorii, publicul receptor, ar trebui reciclat la un curs intensiv (pur imaginar!) de cum se poate trai bine informat, prin refuzul strategic al inghitirii mesajelor de flux. Cel mai grav pericol pentru individ este acela ca, o data trecut cu brio prin experienta masificarii (traumele si sechelele n-au disparut inca!) sa cada prada serviciului pe care media il fac „dezinteresat” – sa admita si sa asume totul, instant, asemenea unui aliment semifabricat si vidat, in detrimentul experientei si gandurilor proprii.
Comunicatorul
Comunicatorul este primul element al triadei mass-media, cel responsabil cu productia (documentare, redactare, editare) pachetelor cu mesaje, dedicate consumului public. Daca ne situam la nivelul general al comunicarii, atunci fiecare om de pe planeta este un comunicator, de cand se naste si pana moare, in contexte dintre cele mai diverse si la niveluri diferite in privinta capacitatii de a elabora mesaje sau de a intelege mesajele receptionate. In ceea ce priveste, insa, comunicarea de masa, problema comunicatorului se restrange, se aplica la o profesiune si se insitututionalizeaza.
Roluri ale comunicatorului
Comunicatorii din mass-media tind sa monopolizeze sfera comunicarii masificate. Rolul lor este acela de a transforma lumea in mesaj. Prin „lume” se poate intelege aici suma evenimentelor care atrag atentia, a acelor fapte, intamplari, procese ce trebuiesc cunoscute pentru ca au semnificatie publica. Ce este un eveniment? La nivelul comunicarii de masa, evenimentul se refera la o realitate ce iese cu pregnanta din sirul monoton, repetitiv sau normal al existentie cotidiene. Protagonistii unui fapt cu rezonanta pot fi personalitati cunoscute (ceea ce mareste si mai mult gradul de interes) sau oameni obisnuiti, pe care soarta sau anumite motivatii i-au plasat in situatii prin care devin „vedetele” unui fapt ce apuca sa suscite ineresul de cunoastere a consumatorilor de mesaje media. Indivizii care compun societatea au diverse preocupari si indeletniciri, astfel incat a aparut necesitatea ca de aceste lucruri care ies din normalul zilei, si care trebuiesc facute cunoscute prin comunicare, sa se ocupe oameni specializati in tehnica stabilirii faptului care are statutul de eveniment – observarea lui, verificarea temeinica a surselor care asigura informatii, redactarea unui text despre acel eveniment, transformarea acelui text in mesaj, prin colaborarea unor colegi de breasla care s-au ultraspecializat in componente ale muncii jurnalistice (astazi, nomenclatorul meseriei de jurnalist contine specializari dintre cele mai diverse: cameraman, editor imagine, editori sunet, producator de stiri, specialist in informatica, tehnicieni de platou, specialisti in telecomunicatii prin satelit etc. Acest fapt indica o tehnicizare a profesiunii, mai ales in domeniul audiovizual). Comunicatorul este, intr-un fel, cel ce sta de veghe, un fel de „planton” care trebuie sa reactioneze atunci cand in spatiul real se petrec anumite „perturbatii” de la normal, mici „cutremure” in privinta a ceea ce trece drept firesc si admisibil. El are, asadar, atributul unui mesager, caracterizat prin vigilenta continua si aptitudini de a face o relatare.
Comunicatorul este asemenea lui Hermes, din mitologia greaca. Printre altele, acesta era mesagerul zeilor, intruchiparea iscusintei si a sireteniei, posesorul caduceului, a palariei cu borurile late si a sandalelor din aur cu aripi. Hermes era cel ce le talmacea oamenilor de rand vorbele, poruncile si indemnurile zeilor din Olimp, intr-un efort permanent de a fi „termenul mediu” intr-o relatie de decodificare a mesajelor si de recompunere permanenta a lor. Avea si alte calitati, chiar daca era socotit un zeu de rang inferior, printre care si pe aceea, oarecum stranie, dar plina de sugestii, de a indrepta spre oameni visele premonitorii ale lui Zeus (in plus, era paznicul sacru al drumurilor si portilor de acces – gatekeeper?!). Un Hermes modern este jurnalistul, aflat si el in interfata care trebuie sa asigure fluxul de informatii dinspre sfera decizionala, a puterii politice si administrative, inspre mase, dar si sa se preocupe de feedback-ul acestui proces.
Activitatea comunicatorului
Activitatea intr-o institutie a comunicatorilor nu prea lasa loc pentru improvizatie, algoritmul muncii fiind foarte strict standardizat, astel incat produsul obtinut – pachetul cu mesaje – sa necesite cel mai scurt timp cu putinta si, in al doilea rand, dar la fel de important, sa fie elaborat in limbajul cel mai accesibil. Mihai Coman surprinde exact aceast „ritual” al actului comunicational, afirmand ca „mesajele sunt produse de echipe de oameni specializati in cautarea si procesarea informatiei, pe de o parte, si conceperea si fabricarea divertismentului, pe de alta parte; acesti specialisti lucreaza in structuri organizationale complexe, bazate pe o diviziune accentuata a muncii, pe ierarhii clare, pe norme si proceduri de lucru standardizate”. Munca de tip birocratic poate afecta calitatea procesului de realizare a mesajului, un standard foarte ridicat delegitimand entuziasmul jurnalistilor, tentativele de iesire din sablon, cautarea acelei originalitati care sa salveze substanta unui mesaj, sa-i confere acel ceva care sa-l faca dorit si apreciat. Acum, ziaristul si-a pierdut alura boema, aerul excentric, nonconformismul si apetitul pentru o anume agresivitate fata de cutume, imbratisand stereotipiile functionaresti, cu tot adaosul de plictis si banalitate inerent. Munca in echipa, preocuparea de a respecta termenul de predare al „materialului”, nevoia de a nu iesi din „stilistica” impusa de specificul institutiei de comunicare il determina pe comunicator sa se conformeze tot mai mult, sa devina un model al caii de mijloc.
In acest decor, in care fiecare zi pare a semana cu cele ce au trecut, dar si cu cele ce vor veni, redactiile sunt amenintate de pericole. Doua sunt aproape permanente, constituind neajunsuri ce afecteaza produsul comunicational:
infundarea sitei care cerne in fluxul permanent de informatii, astfel incat evenimente care sa merite un loc privilegiat in sumarul editiei sa fie ignorate. Acest neajuns care tine de calitatea de gatekeeper a jurnalistului poate compromite obtinerea imaginii optime a realitatii obiective, dar poate, de asemenea, prejudicia institutia, cata vreme institutiile concurente vor avea o oferta mult mai tentanta, aplicata in mod spectaculos pe intamplarile bine evidentiate. Solutia pentru acest inconvenient care apare ca un factor extern, la nivelul contactului dintre mediul comunicational exterior si mecanismul functionaresc al comunitatii de comunicare in masa, este o buna repartitie a sarcinilor in cadrul colectivului redactional;
comportamentul prea liber al specialistilor angrenati in confectionarea mesajului, neglijarea algoritmilor de munca, cautarea unor solutii originale acolo unde s-ar impune aplicarea seaca a standardului poate duce la compromiterea mesajului prin depasirea termenului de realizare (a dead-line-ului). In acest caz, viciul intervenit este acela al nesocotirii virtutilor activitatii de tip birocratic, care asigura eficienta sau randamentul realizat pe baza rationalizarii muncii.
Spectrul birocratic nu este unul care sa provoace doar neajunsuri. Dimpotriva, standardizarea, rolul decizional al expertilor, ierarhiile si ariile de competenta delimitate strict, algoritmizarea procesului productiv sau eliminarea improvizatiei in favoarea procedurilor verificate sunt tot atatea beneficii care isi fac simtita prezenta si in cazul institutiilor de comunicare. Totusi, efectul de „banda rulanta” poate anestezia complet sau partial apetitul jurnalistului pentru cautarea acelui fapt care sa dea personalitate zilei si interes editiei de ziar sau a jurnalului de stiri. Denis McQuail insista asupra acestui clivaj dintre spontaneitate si rutina: „se cere subliniata marea presiune sub care se afla comunicatorii din mass-media pentru a tine sub control ,realitatea’ despre care relateaza publicului(…). Limita fictiunii este rar atinsa, dar redactorii de stiri probabil invidiaza uneori puterea pe care scriitorii de fictiune o au asupra materialului lor”. Intr-adevar, obligativitatea de a fi doar servantul credincios al faptelor poate fi si frustranta, nu doar monotona.
Atitudini si comportamente ale comunicatorilor
Oricat s-ar stradui sa fie neutral in raport cu informatiile pe care le utilizeaza pentru a construi mesajul destinat consumului public, comunicatorul, in mod special jurnalistul, are anumite atitudini care ii motiveaza comportamentele. Aceste comportamnete nu sunt nici reci, nici inocente in raport cu publicul sau cu ceilalti comunicatori. Un studiu efectuat asupra lucratorilor de la BBC cu privire la atitudinea lor fata de public (un client se asteapta din partea celui care ii face un serviciu platit sa ii satisfaca asteptarile, sa-l multumeasca, dupa principiul vulgar „clientul nostru – stapanul nostru!”, ceea ce poate fi frustrant pentru cel care presteaza serviciul) a avut concluzii interesante. Astfel, jurnalistii s-au diferentiat, ca atitudine, in trei categorii:
atitudinea „responsabila” sau „platonica”, in acord cu standardele institutionale, cu ratiunea profesionala si traditiile breslei. In acest caz, jurnalistul nu este influentat de asteptarile publicului, ci isi face meseria asa cum stie mai bine, pe deplin increzator in misiunea sa si in prestigiul institutiei pe care o reprezinta. El decide ceea ce este bine si util de a fi comunicat, astfel incat acestea sa fie bune si utile si pentru consumatori. Avem de-a face cu o personalitate puternica, stapana si constienta de calitatile sale si de rolul pe care il are de indeplinit in calitate de jurnalist;
atitudinea „pragmatica”, in acord cu care jurnalistul va redacta mesajul avand permanent in minte ceea ce crede el ca ar vrea publicul sa primeasca. Mesajul va fi conceput in raport cu aceste expectatii, cu profilul statistic al publicului. Recunoastera va consta tocmai in multumirea pe care mesajul o va provoca din partea celui pentru care s-a facut toata munca. Personalitatea acestui ziarist va fi una indemnata spre obedienta si validarea muncii sale de catre cei care se folosesc de munca sa;
atitudinea „profesionala”, dictata de reactia breslei. In acest al treilea caz, jurnalistul se va orienta dupa „aplauzele” venite din partea confratilor, ca o recunoastere a valorii sale in functie de standardele calitative ale produsului realizat. Criteriul abordat este exclusiv unul al meritului izvorat din mestesug, din capacitatea de a satisface normele si principiile formale ale profesiunii. Atat publicul, cat si board-ul institutiei media vor fi ignorate. In acest caz, avem de-a face cu o personalitate tentata spre narcisism.
Comunicatorul nu este o masina de produs mesaje. El are interese proprii, scopuri care depasesc cu mult pura activitate comunicationala. De multe ori, comunicatorul speculeaza pozitia sa privilegiata in raport cu anumite sfere ale puterii si isi formuleaza pretentii privind posibilele venituri materiale pe care le-ar putea obtine. De aceea, produsele realizate pot avea tinte „colaterale”: „adesea comunicatorii din mass-media nu au drept scop explicit comunicarea, iar atunci cand o au, nu comunica in mod necesar in primul rand cu ceea ce se intelege de obicei prin auditoriu, ci cu categorii foarte speciale, alcatuite din patroni, alti jurnalisti, potentiali agenti publicitari sau membri ai altor institutii”. Problemele cele mai grave intervin atunci cand comunicatorii au interese aflate in divergenta cu politicile redactionale ale institutiei in care activeaza, fiind pusi sa actioneze astfel incat sa provoace disfunctii, blocaje sau sa induca mesaje contradictorii (este vorba despre asa-numitele cartite).
Performantele pe care un comunicator le obtine nu obliga automat si la o vizibilitate publica. De cele mai multe ori, marii profesionisti sunt anonimii care muncesc in „catacombe”, in culisele si in departamentele tehnice si de productie. Rolul de vedeta nu are foarte multe in comun cu truda si vocatia comunicarii, cat cu performanta de a fi expresiv sub raport fizic sau al „rolului” pe care esti pus sa-l joci. Este cazul crainicilor, animatorilor si realizatorilor de programe tv, mai ales, cei care se bucura de prestigiu social si de statutul vedetei, lasand in umbra pe cei care realizeaza conditiile sau mediul in care vedeta sa straluceasca. Din acest punct de vedere, jurnalismul este nemilos, impartind rolurile nu neaparat dupa onestitatea, calitatea si devotamentul celui implicat in complexul proces al comunicarii, din care o parte are toate atributele actoriei si mai nimic din arta si stiinta comunicarii de masa.
Atribute ale comunicatorului
Privit in toata aura lui de ins indispensabil vremurilor sale, comunicatorul are mai multe atribute care ii dau un statut si ii confera un rol proeminent in contemporaneitate. Cele mai importante dintre acestea sunt:
devotament sau fidelitate fata de faptele realitatii. Ca un adevarat Hermes post-modern, jurnalistul ramane principalul salahor al acestui travaliu cu accente ritualice (se repeta, neobosit, zi dupa zi, in mod continuu, fara sincope) prin care inventariaza tot ceea ce ar putea fi oglinda reprezentativa a lumii, intr-un segment de realitate si intr-o secventa de timp. Mesajele pe care le produce tin locul evenimentelor, in cazul consumatorilor aflati departe, asa incat relatarea trebuie sa fie realizata in orizontul actualitatii imediate, prin obtinerea efectului de impact. Intentia de a falsifica (prin exagerare), uneori, cu scopul de a spori indicele de senzational constituie o racila. Nici un cod deontologic si nici o constiinta hipercorecta nu vor reusi sa o anihileze complet;
profesionalismul. In acest domeniu, al comunicarii de masa, provocarile sunt tot mai mari si continue. Competitia acerba obliga la gasirea solutiilor astfel incat sa fii de cele mai multe ori primul, de a avea sursele cele mai bune, mesajul trimis spre consumator sa fie realizat in conditii de timp minimale, iar efectele obtinute sa motiveze si sa stimuleze efortul jurnalistului. De asemenea, aparitia unor profile tot mai tehnice in cadrul profesiunii de comunicator in masa obliga la o adecvare, la invatarea din mers a ceea ce a survenit ca noutate. Reporterul stapaneste acum si deprinderi de fotoreporter sau de cameraman, la fel cum trebuie sa fie familiarizat cu tehnicile specifice tehnoredactarii computerizate sau accesului la cyberspace. Astazi, comunicatorul este un expert policalificat;
activitatea in echipa. Redactiile sunt spatii media in care activitatile au un caracter legat, produsul unuia devenind materie prima pentru un alt specialist, astfel incat se pot activa foarte multe „noduri” pana cand produsul finit sa poata fi difuzat. E adevarat, pe de alta parte, ca uneori activitatea in echipa nu este distribuita uniform, unii avand privilefiul de-a se bucura de eforturile celorlalti (este cazul vedetei, care „paraziteaza” munca performanta, dar anonima a echipei);
credibilitatea. Un produs media necredibil este un rebut, indiferent de cantitatea de munca pe care o depoziteaza, de intentiile sau asteptarile comunicatorilor sau de bunele lor intentii. Notorietatea nu este tot una cu credibilitatea, de multe ori prea multa vizibilitate fiind un factor de expunere negativ, ducand la deprecierea credibilitatii. Lumea media este, oricum, in mod prealabil suspectata de frivolitate, ceea ce constituie un factor agravant. Capacitatea de a pastra sau spori credibilitatea constituie o strategie de imagine pentru fiecare institutie sau organizatie de comunicare in masa.
Capacitatea umanitatii de a intelege lucrurile de la sine, imediat ce se petrec, este strict limitata. Dimpotriva, posibitatea sau probabilitatea de a le intelege eronat, in functie de zvonuri si prejudecati este mereu prezenta si activa, uneori seducatoare. Rolul comunicatorului va spori, cata vreme nevoia de comunicare este in expansiune, chiar daca bombardamentul cu mesaje a devenit nu doar sacaitor, ci contraproductiv. Vedete sau simpli anonimi, jurnalistii au de suplinit rolul lui Hermes, cata vreme legendarul Olimp s-a metamorfozat in cancelarie politica, primarie, sediu de partid sau locul in care se petrec catastrofe, iar poporul si-a cultivat pana la stadiul de capriciu placerea de a sti, fara ca neaparat sa si inteleaga.
Canalul in comunicarea de masa
Mijlocul de comunicare este cel de al doilea element al triadei mass-media. El se refera la un „ansamblu de tehnologii controlate de numeroase institutii specializate” si „permite ameliorarea calitatii comunicarii, cresterea ariei de difuzare si a vitezei cu care circula mesajele respective”. Intrat in discutiile despre teoriile de comunicare sub denumirea de canal de transmisie a mesajului, mijlocul prin care gestul comunicational ajunge de la emitator la receptor a cunoscut o perfectionare continua, astfel incat astazi, canalul constituie o problema centrala, un factor de competitie intre organizatiile producatoare ale fluxurilor cu mesaje.
Comunicarea interpersonala nu presupunea intercalarea unui dispozitiv intre cei doi subiecti aflati intr-o relatie de comunicare. Debitul vocal, gestica specifica unui context al sugestiilor, distanta mica intre actanti, cunoasterea codurilor de limbaj erau conditiile suficiente pentru ca mesajul sa poata fi articulat, transmis, receptionat si inteles. Marea problema era insa aceea a eficientei comunicarii, cata vreme mesajul trebuia repetat pentru a ajunge sa fie receptionat de o multime. Prin repetare, enuntul initial risca sa fie viciat, din cauza multiplicarii emitatorilor, dar si mai grav, din cauza repetarilor succesive timpul necesar actului comunicational se dilata uneori pana la a face superflu mesajul. A aparut nevoia gasirii unor solutii prin care mesajul sa fie multiplicat sau fixat astfel incat sa poata fi lecturat sau vazut de cat mai multe persoane. Un prim pas s-a facut in momentul in care mesajul a fost transmis prin intermediul unui suport exterior emitatorului. Astfel, problema suportului a devenit una centrala in tehnologiile de comunicare.
Peretii pesterilor (Altamira), stelele funerare, zidurile templelor sau ale cetatilor au fost primele suporturi pe care mesajele au fost puse, devenind fapte publice. Marele neajuns era acela ca destinatarul mesajului trebuia sa vina, sa calatoreasca pentru a putea intra in contact cu mesajul, iar partea buna era aceea ca mesajul avea un suport extrem de solid, putand fi vazut de generatii succesive si permitand, astazi, istoricilor sa il foloseasca drept izvor in recompunerea vietii antice pe baza vestigiilor si urmelor ce au dainuit dupa ce imperiile si civilizatiile antice s-au stins.
Un alt pas inainte, extrem de important a fost acela prin care suportul mesajului a devenit mobil. La inceput, tablitele din lut, dar apoi utilizarea papirusului si a pergamentului au permis constituirea primelor depozite cu mesaje – bibliotecile. Acestea vor fi, pe de o parte institutiile care vor permite cunoasterea pe baza experientei mediate, a documentelor scrise de altii, iar pe de alta, vor cauta sa conserve aceste bunuri informationale, devenind spatii ale memoriei scrise.
Toate aceste forme permit mesajului sa existe numai gratie suportului material. Acesta din urma va deveni tot mai manevrabil, dar si mai fragil, hartia avand handicapul de a se deteriora mult mai repede decat peretele unui templu. Scribii antichitatii vor fi primii angajati ai unei industrii care astazi a ajuns la dimensiuni uriase – comunicarea de masa. Preocuparea constanta pentru perfectionarea mijloacelor prin care comunicarea sa creasca in privinta performantei indica importanta mesajului in societatea antica, faptul ca acesta asigura buna functiune a celorlalte departamente ale vietii publice: religie, administratie, comert, razboi etc. Sfera de circulatie a acestor mesaje se restrangea insa la cei care aveau capacitatea de a decripta enunturile, de a cunoaste codul de acces (limbajul, regulile de compunere ale semnelor), la cancelariile puterii politice, a sacerdotilor responsabili cu ritualurile religioase si a cercurilor de conducere ale armatei.
Pana acum, ne-am referit la formele (1) pre-clasice ale modului prin care mesajul se foloseste de un suport pentru a ajunge la consumator. Momentul prin care se trece la (2) canalul clasic este marcat de aparitia tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, datorita lui Guttenberg. Se sfarseste astfel epoca indelungata a scribilor sau copistilor, pentru a face loc competitiei prin care dispozitivele tipografice se vor perfectiona, permitand multiplicarea tot mai multor exemplare dintr-un document, in unitatea de timp. Pana in secolul XIX, tipariturile se vor inmulti, atat in ceea ce priveste productia de carte, cat si publicatiile (almanahuri, periodice sau cotidiene). Suportul va fi hartia pe care au fost imprimate mesajele sub forma unor texte. Sistemul de distributie se va pune la punct, prin folosirea postalioanelor, iar mai apoi a transportului pe calea ferata. Aparitia masinii cu aburi va duce la explozia tirajelor, in prima jumatate a secolului XIX, iar apoi tehnicile tipografice se vor perfectiona, inclusiv prin folosirea unor consumabile de tot mai buna calitate (cernelurile tipografice, de exemplu).
In tot acest interval de timp, mesajul va ramane in acelasi corp comun cu suportul, asistand doar la o inmultire remarcabila a suporturilor si la o repartitie a acestora, in solidaritate cu mesajul, pe o suprafata geografica extrem de extinsa. Consumatorul utiliza suportul pentru a ajunge in posesia mesajului, avand la dispozitie posibilitatea de a depozita, de a pastra si conserva suporturile achizitionate, astfel incat sa aiba posibilitatea de a reveni la mesaj ori de cate ori avea nevoie. Acest atribut al reversibilitatii este specific tuturor mesajelor care coexista cu suportul care le sustine. De asemenea, consumatorul avea un contact vizual cu mesajul, dar si unul tactil, ceea ce crea o legatura psihologica aparte. Cititul ziarului a devenit un ritual, la fel cum cartile citite nu erau aruncate, ci deveneau un bun fata de care posesorul avea un atasament aparte.
Secolele XIX si XX au facut posibile (3) canalele moderne de comunicatie. Caracteristica foarte importanta a acestora este aceea ca asistam la dematerializarea mesajului, suportul modificandu-si spectaculos relatia cu textul sau imaginea.
Acest lucru a fost facut posibil de marile descoperiri din fizica teoretica (studiul electromagnetismului si a undelor hertziene, printre altele), precum si de aplicatiile din tehnologiile care au permis transmiterea la distanta a semnalului sonor, iar apoi a celui video.
Mesajele nu mai aveau nevoie de un „insotitor” permanent, de o realitate secunda materiala cu care sa se ingemaneze. Sunt puse la punct de catre primii tehnicieni din telecomunicatii echipamente si instalatii prin care sunetul, iar apoi imaginile sunt inregistrate, transmise si retransmise prin relee care amplifica semnalul. Consumatorul avea acasa un alt subansamblu al circuitului prin care mesajul era transportat, un decodor al acelui semnal, prin actiunea caruia sunetul si imaginile inregistrate initial erau reproduse pentru uzul personal sau familial al consumatorului.
Tehnologiile specifice acestui canal media s-au perfectionat continuu, facand posibil, la un moment dat, transmiterea semnalului fara o inregistrare prealabila, astfel incat consumatorul sa aiba posibilitatea de a receptiona live un anume eveniment (concert, spectacol muzical sau sportiv, discutie/ dezbatere etc.).
Canalele moderne asigura rapiditatea remarcabila a transportului mesajului, dar nu pot conserva continutul acestuia. Reversibilitatea, posibilitatea receptorului de a reauzi sau revedea mesajul dispare. Pentru ca mesajul sa fie conservat sunt necesare echipamente speciale de inregistrare (benzi magnetice, videorecordere, cd-uri ori dvd-uri). De asemenea, consumatorul nu mai are o relatie tactila cu mesajul, nu mai este un proprietar al unui anume exemplar din cantitatea, din editia intreaga a unui pachet cu mesaje. Mesajul este unul instantaneu, afectat de o efemeritate care poate fi contracarata doar prin modalitati tehnice suplimenatre.
Canalele moderne au reusit performanta sa transforme comunicarea in fenomen planetar, iar mass-media in spectacol. Performantele tehnice ale celor care asigura drumul mesajului dinspre comunicator spre consumatorii eterogeni au permis, de asemenea, aruncarea pe piata media a unei cantitati de produse care satisface orice gust, dar, in acelasi timp, este imposibil de consumat.
Cea de-a patra categorie de canale, specifice comunicarii de masa se refera la (4) spatiul virtual. Finalul de secol XX, a facut posibila o retea informatica si a facilitat tuturor posesorilor de calculatoare si softuri specifice sa devina comunicatori, parteneri ai unui dialog in cyberspace, aparent fara limite si in mod evident fara reguli precise si standarde profesionale omogene. Posturile TV si radio de pe internet, editiile online ale publicatiilor de toate felurile, site-uri dedicate muzicii, sportului, divertismentului, sexului, modei, celor mai ciudate capricii si indeletniciri umane au transformat lumea virtuala intr-o alternativa la realitate.
Canalul virtual are in componenta sisteme si echipamente electronice, informatice si de programare, magistrale cu informatii si centri sau motoare de cautare, care au stocate miliarde de informatii. Dupa ce comunicarea a inceput intre doi indivizi, a urmat apoi bucla creata de mijloacele de comunicare in masa, pentru ca tehnologiile virtuale sa readuca, chiar daca nu fata in fata, ci prin intermediul a doua webcam, alti doi indivizi, dintr-un alt timp, aflati in spatii diferite, intr-o cumunicare personalizata, intermediata de o intreaga istorie a tehnologiilor si stiintelor aplicative.
Tipologii ale mijloacelor de comunicare
Diferiti cercetatori, specialisti in comunicare, au oferit o multitudine de tipuri in care canalele si mijloacele de comunicare pot fi impartite si catalogate, fiind folosite criterii variabile, dar reductibile la modalitatile prin care mesajul este creat, transportat si consumat. Astfel, Francis Balle, preluat de catre Mihai Coman, propune o tipologie a canalelor de comunicare impartita in trei categorii:
media autonoma. In acest caz, mesajul este continut in suportul de transmitere. La randul ei, media autonoma se subdivede in doua categorii: cea care nu presupune echipamente de decodare a mesajului, fiind de ajuns ca publicul sa cunoasca limbajul in care mesajul a fost redactat (carti, reviste, ziare, afise) si cea care are nevoie de echipamente de decodare (media autonoma electronica) pe care receptorul le utilizeaza pentru a ajunge sa vizualizeze si sa auda mesajul (casete, cd-uri, receptoare tv sau radio);
media de difuzare. Singurul rol al canalului este acela de a transporta mesajul de la sursa de creatie spre indivizii ce compun publicul consumator. Este vorba de reteaua de relee terestre, satelitiii geostationari si echipamentele de cablu care ofera pachetele cu programe cumparate de la furnizorii de servicii audio si video;
media de comunicare. Este formata din echipamentele prin care se reuseste un dialog la distanta, fie intre indivizi, fie intre grupuri comunicationale: telefonie, posta traditionala sau posta electronica.
Denis McQuail priveste canalul de comunicare dintr-o perspectiva legata strict de utilizatorii comunicarii si de consecventa in administrarea mesajelor: „Acolo unde comunicarea dintre indivizi sau dintre roluri tinde sa se repete, putem vorbi de existenta unui canal de comunicare – un contact folosit in mod repetat. Este o notiune abstracta, desi poate fi reprezentata de o conexisune fizica: un cablu, un drum, o banda de frecventa, un tub acustic etc.”. De asemenea, acelasi teoretician leaga direct libertatea accesului la un canal de comunicare in masa de structura comunitatilor si indivizilor care au anumite interese in promovarea unui anume tip de mesaj.
Exigentele canalului de transmisie
O istorie a comunicarii poate indica rolul functional pe care canalele de transmisie a mesajelor l-a avut, intr-o competitie a celui mai bun, care, automat, a devenit si cel mai satisfacut sub raport financiar sau a pozitiei privilegiate in ordine sociala si politica. Progresul a fost constant si a facut necesare programe laborioase de cercetare, achizitionarea de tehnica de varf si de resurse umane supercalificate. Un canal perfectionat a insemnat contracte cu marii producatori de programe comunicationale, cu retelele media influente. Din acest punct de vedere, caracteristicile care au propulsat competitia intre detinatorii magistralelor pe care circula mesajele sunt:
garantarea fidelitatii sau acuratetei mesajului. Pe drumul de la producator spre consumator, mesajul poate suferi distorsiuni sau chiar poate fi compromis. Frecvent, exemplare din continutul unei editii de ziar au vicii fizice, pagini rupte sau lipsa, din cauza sistemului de tipografiere sau de transport, a manipularii stocului in momentul distribuirii catre chioscuri. Sunt posibile, de asemenea, caderi ale conexiunilor pe satelitii de telecomunicatii, fie din cauza conditiilor atmosferice, fie din motivatii care tin de proasta functiune si monitorizare a echipamentelor. Toate aceste blocaje si complicatii tehnice denatureaza mesajul, provoaca o sincopa, asa incat consumatorul poate fi prejudiciat de dreptul si placerea de a consuma produsul media solicitat. De aceea, posesorii canalelor de comunicare in masa au o preocupare constanta din a folosi tehnici si instalatii performante, care sa asigure fidelitatea mesajului – textuala, audio sau prin imagini;
rapiditatea transportului de mesaje. Cele mai noi canale sunt concepute astfel incat sa poata satisface nevoia transmiterii in direct a evenimentelor de top, cele care suscita interesul major al publicului. Este vorba despre evenimentele intempestive (catastrofe naturale, scandaluri si crize etc.), competitiile sportive, manifestarile cultural-muzicale sau dezbaterile pe teme politice. O problema este aceea a acoperirii geografice, a ajungerii cu tehnica de transmisie in locuri greu accesibile, dar in ultima vreme s-au facut progrese tehnice remarcabile si din acest punct de vedere;
securizarea mesajului. Este o problema delicata, un aspect care tine de prestigiul unui brand din bransa comunicatorilor. Posibilitatea ca altcineva decat producatorul sa penetreze un canal si sa afecteze mesajul aflat in proces de livrare obliga posesorii mijloacelor de comunicare sa intervina si sa remedieze situatia;
asigurarea comoditatii consumatorului in momentul receptionarii mesajului. Este o problema care tine de civilizatia comunicationala, de pretentiile tot mai mari ale utilizatorilor. De aceea, receptoarele tv sau audio, precum si echipamentele informatice sunt astfel fabricate incat asigura maximum de placere in momentul in care mesajul soseste la consumator.
Viitorul in domeniul mijloacelor de comunicare este deschis oricarei surprize. Comunicarea ramane o indeletnicire straveche, insa vehiculele care o fac posibila tin de ultima generatie din tehnologiile inalte. Competitia in curs, intre marii posesori ai canalelor de distributie media nu poate fi decat si mai acerba. Cel care castiga se bazeaza, invariabil, si pe lenea consumatorului sau pe capriciile care uneori indica o doza ridicata de snobism.
Publicul sau audienta
Cel de-al treilea element al triadei mass-media – publicul – confirma sau infirma, prin felul cum se raporteaza la mesaj, intregul proces comunicational. Comunicatorii au facut o adevarata obsesie din a incerca sa afle sau sa intuiasca preferintele publicul pentru un anume mesaj sau reactiile acestuia la oferta facuta. De cele mai multe ori, raspunsurile nu au venit sau au fost destul de obscure astfel incat obsesia sa se mentina. Masurarea, insa, a cantitatii si calitatii audientei nu este doar o problema de confirmare sau infirmare a valorii profesionale a comunicatorilor, ci are un impact financiar direct, cata vreme productiile media sunt difuzate doar in masura in care se vand sau atrag sponsori.
Un consumator potential de mesaje poate avea urmatoarele reactii in momentul in care intra in contact cu mesajul oferit:
ignorarea mesajului. Faptul de-a ignora tine de vointa si de atitudinea fiecaruia, neputand fi anihilata formal, ci doar prin capacitatea organizatiilor media de-a livra produse care, prin continut si prezenta, sa suscite instantaneu curiozitatea si interesul. Pe de alta parte, refuzul mesajului poate avea si alte cauze decat lipsa de calitate a acestuia. O astfel de motivatie posibila poate sta in supraoferta de produse media. Consumatorul se vede confruntat cu o problema: supraabundenta mesajelor. O posibila si chiar probabila reactie este una de aparare, tradusa in refuzul oricarui produs oferit. Oricum, capacitatea de selectie trebuie sa fie, de-acum, o calitate a oricarui consumator educat, altfel va deveni victima stresata a comunicarii de masa. Aceasta il va hartui psihic in mod constant, cu un portofoliu ametitor de mesaje inutile, dar sclipitoare;
consumarea mesajului. Este, cel putin aparent, solutia optima, pentru toti cei implicati in procesul comunicational. Marketingul pietei cu mesaje s-a dezvoltat constant, astfel incat comunicatorii stiu precis care sunt acele produse care au cele mai mari sanse de a fi validate prin interesul manifest al publicului: „mesajele transmise prin sistemele comunicarii de masa sunt accesibile (putin specializate), atragatoare, intime, mereu inedite”. Reactia fata de mesaj, manifestata de prezumtivul consumator poate fi foarte diferita: (a) aprobarea mesajului, ba chiar entuziasm fata de mesaj, in acord cu asteptarile si cu codurile culturale si educationale ale acestuia (exista in acest caz o convergenta maxima intre punctele de margine ale actului comunicational . comunicator, respectiv consumator; (b) refuzul la fel de net, dezaprobarea si reactia vehementa, prin care consumatorul pune in divergenta clara propria optiune, in raport cu aceea avansata de organizatia comunicatorilor; (c) acceptarea critica a mesajului, analiza continutului acestuia si preluarea unor date considerate utile, in raport cu altele considerate demne de a fi repudiate; (d) ignorarea mesajului, dar de data aceasta dupa ce el a fost parcurs de catre consumator (in cunostinta de cauza, asadar).
O critica a consumatorului de mesaje specifice comunicarii de masa nu poate face abstractie de impactul masificarii asupra profilului publicului.
Un prim aspect al acestui fenomen tine de caracterul profund eterogen al acestei multimi consumatoare: „audienta este constituita dintr-o multitudine de oameni, risipiti in plan geografic, eterogeni din punct de vedere socio-cultural”. Capacitatea comunicatorului de a-l tenta pe un consumator cu produsul oferit de el tine de strategii bine puse la punct, prin care seductia mesajului se traduce in simplitate si impact. Orice membru al unei comunitati media este, implicit un propagandist, un agent de vanzari disimulat intr-un facator de mesaje irezistibile: „comunicatorul de masa nu este decat furnizorul originar al unui produs de consum util, iar relatia auditorului cu el nu se deosebeste de cea a utilizatorului unei masini cu firma producatoare”. Acest aspect al utilitatii mesajului pentru consumator a fost teoretizat de catre cei care s-au ocupat sau care se ocupa de efectele provocate de mesaj asupra consumatorului. Un astfel de efect are loc sub forma de „utilizari si gratificatii”, despre care Mihai Coman afirma ca are doua premise: (1) caracterul activ al publicului, care isi formuleaza obiective clare, pragmatice, in momentul interactionarii cu produse media si (2) rezolvarea unor nevoi si obtinerea unor satisfactii de catre public in relatia cu presa.. De aici o concluzie logica: „eficacitatea mesajelor mass-media depinde de asteptarile publicului; acesta selecteaza diferite continuturi si le utilizeaza in maniera activa, in functie de trebuintele sale concrete (…). In consecinta, fiecare canal din audiovizual, fiecare publicatie, fiecare emisiune ori articol este ,evaluat’ pe baza capacitatii sale de a acoperi anumite nevoi sau de a oferi anumite satisfactii”. Orice comunicator are, asdar, un interes major, ba chiar vital pentru prosperitatea economica a afacerii sale cu mesaje media – sa aiba parte de un consumator multumit, care vede utilitati irepresibile in fluxul lui comunicational.
Un alt aspect legat de masificarea publicului, ar putea fi formulat astfel – comunitatile de receptori sunt infuzate nu cu individualitati, ci cu insi. Acestia sunt dispusi sa fie „maturati”, zilnic, de o sumedenie extrem de eteroclita de mesaje, fara a fi interesati de credibilitatea surselor, ci doar de placerea pe care o resimt cand, in mod pasiv, din fotoliu, de regula, vin in contact cu productiile media.
Consumatorul traieste un straniu efect de dedublare. Identitatea sa cotidiana, suma de trasaturi care ii dau personalitatea si il fac sa actioneze in virtutea unor seturi de convingeri si atitudini se atrofiaza pana la extinctie, pentru a face loc unei identitati de substitut, obtinuta prin mexajul unor situatii si personaje „intalnite” in complicitate cu tubul catodic. Un alt om se „destupa”, o alta identitate se „zideste”, temerara si efemera, prin asumarea unei existente mijlocite de universul comunicational in care intra. De vreme ce, asa cum se stie, televiziunea ofera cel mai ieftin divertisment, consumatorul acestuia profita de oportunitatea pentru a iesi, in fiecare seara sau noapte, din pielea cenusie a omului banal, prins in vartejul anodin si sacaitor al fiecarei clipe, pentru a intra in epiderma parfumata si fascinatorie a eroilor din telenovele sau a protagonistilor din show-uri: „individul cauta, sustin numerosi teoreticieni, sa se expuna la media pentru a uita sau pentru a compensa imperfectiunile anumitor roluri sociale. Alienarea ar produce nevoia de evaziune, iar media ar servi ca instrument pentru a satisface aceasta dorinta”. La mijloc este tot un fel de „utilizare si gratificatie”, dar dusa pana la abandonarea consumatorului sau publicului in „betia” sau in drogul ce actioneaza ca substitut al unei conditii umane resimtita ca precara si, poate nemeritata, in raport cu autoevaluarea pe care si-a face individul..
Mihai Coman observa, totusi, eforturile producatorilor din audiovizual de a destructura aceasta masa a carei solidaritate se rezuma la „calitatea” de-a fi o turma, un ansamblu gregar: „dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare a condus la o anumita ,demasificare’ a acestor audiente; astfel, transmisiunile de televiziune prin satelit sau cablu au multiplicat oferta de programe si au permis fragmentarea ,masei’ in numeroase publicuri specializate: pentru filme (…), sport (…), moda, istorie, stiintele naturii, informatii, muzica”. Programele de nisa au darul de a „colora” peisajul, de a oferi fiecaruia in functie de gusturi si pregatire profesionala, eventual in functie de nivelul cultural si educational atinse. Publicul receptioneaza bine astfel de initiative, angajandu-se in directia de unde vine oferta. Oricum, insa, nota dominanta o da divertismentul, de multe ori avand o calitate foarte joasa, daca nu de-a dreptul frivola sau vulgara, ceea ce insemna ca „instinctul” de masa actioneaza si produce efecte care motiveaza comunicatorii sa faca prea dese concesii mediocritatii.
Audienta si rating-ul
Astazi, rating-ul dicteaza! Motivatiile economice, pur mercantile, faptul ca publicitatea sau contractele de reclama se obtin in functie de punctul de rating atins de o productie sau alta (de altfel, existenta intr-o grila cu programe tv a unei emisiuni este conditionata iarasi de punctul de rating) afecteaza politicile editoriale ale posturilor de televiziune sau de radio, diminueaza drastic calitatea continutului mesajelor difuzate, dar in primul rand face concesii inadmisibile gustului indoielnic, aplecat spre hazul grimasat si trairea hormonala, nesubstantializata reflexiv, a celei mai mari parti din public. In sfarsit, masurarea audientei scoate din tacere un colos care poate influenta masiv chiar optiunile comunicatorilor, indiferent de influenta lor sau de nivelul de performanta profesionala. Acest colos este chiar masa, publicul. Primele efecte ale acestei prezente stresante sunt vizibile: mesajele tin tot mai mult cont de preferintele audientei, de mofturile, modele si succesele clipei, in detrimentul valorii intrinseci.
Puterea acestei multimi pare a fi una paradoxala, cata vreme „cei care asculta un post de muzica rock, urmaresc un program tv de sport sau citesc o revista consacrata afacerilor imobiliare nu au nimic in comun, in afara interesului pentru acel domeniu, prea multe valori socio-culturale, nu traiesc in aceeasi zona, nu apartin acelorasi organizatii si institutii socale”, astfel incat eterogenitatea nu mai pare a fi un handicap, ci tocmai o forta, cel putin pe piata comunicatiilor de masa.
In privinta masurarii audientei, acest factor esential, atat de mult invocat in media de acum, Denis McQuail atrage atentia ca, uneori, consumul media nu este ceea ce pare a fi, astfel ca, dincolo de regularitatea si predictibilitatea masuratorilor „apare suspiciunea ca se masoara un comportament care are o diversitate de semnificatii, pe care forma de adunare a datelor nu reuseste sa le surprinda”. Este vorba de cei care doar aparent consuma mesaje sau programe media, dar de fapt se afla in circumstante care induc in eroare: nu orice aparat de radio deschis in prezenta unor indivizi inseamna ca acestia asculta o emisiune radiodifuzata, precum nu oricine sta in fata unui televizor este conectat la ceea ce se petrece pe micul ecran. De multe ori, consumatorii media sunt doar fictivi. Ei nu consuma mesaje, ci isi omoara timpul, lasa radioul deschis pentru atmosfera sau pentru a lasa impresia ca este cineva acasa. Acelasi fenomen il observa si Mihai Coman atunci cand semnaleaza ca „adeseori, consumul mesajelor media nu este ocupatia principala”.
Alteori, insa, consumul media ne acapareaza complet, fie ca urmarim un program in compania unor prieteni sau a unor insi, pe o terasa (un meci de fotbal, sa zicem), fie ca ne izolam complet, la modul individual, in fata televizorului sau calculatorului. Fuga de realitate este o consecinta a faptului ca imaginile despre realitate au devenit cu mult mai tentante decat aceasta insasi. Captivi clipei, suntem consumati noi insine, de catre chiar mesajele oferite spre devorare.
Feedback si limitele lui
Procesul cvasi-universal al comunicarii impune, totusi, doua limite, atunci cand abordam problema relatiei dintre comunicatori si consumatori sau a relatiilor dintre acestia din urma. In primul rand este vorba despre faptul ca „receptorii nu pot comunica direct cu emitatorii”, chiar daca mai sunt deschise unele „ferestre”, cum ar fi telefoanele luate in direct in cadrul unor emisiuni sau dorintele muzicale exprimate in cadrul unor programe radio. Aceste „ferestre” nu asigura insa un mod de comunicare constant si eficient, astfel incat sa modifice parametrii tehnici ai mesajului construit de emitator. In al doilea rand, „receptorii mesajelor mass-media nu sunt legati intre ei printr-un sistem de comunicare complex”, ceea ce ii impiedica sa analizeze sau sa judece anumite mesaje. Sigur, acest fapt este posibil doar in microgrupuri, cum ar fi familia sau anturajul.
Publicul, iata o masa aflata de un secol sub un bombardament mediatic intens. El poate fi gasit acum oriunde pe suprafata planetei. Ceea ce a facut pe intervalul unui secol – sa primeasca, sa consume si sa reactioneze la mesaje – nu-i mai este pe plac. Nu mai vrea sa adere la o forma de umilinta ce i-a provocat, pesemne, prea dese frustrari. Tot mai mult este ispitit sa reactioneze, sa devina, poate, un public-comunicator.
Asemenea unui zoon communicans, receptorul consuma, selecteaza sau ignora mesaje. O face zilnic, fara sa oboseasca sau sa aiba clipe de plictis. In plus, sunt momente in care are iluzia ca a ajuns si el la „butoane”. Modernitatea i-a gasit vocatia.
Un model al relatiilor complexe care se pot institui in cadrul procesului comunicational de tip mass-media a fost elaborat de catre Pierre Schaeffer, coordonator, in anul 1970, al serviciului de cercetare din cadrul Organizatiei de Radio si Televiziune din Franta. Schema contine toate cele trei elemente media, dar mai ales dinamica unor raporturi, vizibile sau nu, intre comunicatori, proprietarii canalelor de distributie a mesajelor, public, structuri de conducere din organizatii media sau grupuri de putere politica sau din administratie.
Modelul pune in centru un anume tip de comunicator, Mediatorul, „elementul uman responsabil cu buna functionare a masinariei”, care este un comunicator cu atributii de raspundere, cu vizibilitate si relatii.
Totul se bazeaza pe „dialogurile care se angajeaza intre actorii aflati in varfurile patrulaterului si mediatorul care este un fel de termen mediu, capabil sa decupeze si sa se afle in varful unor triunghiuri care ii cuprind, succesiv, pe ceilalti membri ai procesului comunicational. Triunghiul (MAP) instituie trei dialoguri: „intre mediator si autor (mediatorul-producator accepta sau refuza un proiect, da comanda, iar autorul o negociaza); intre autor si public, in timpul difuzarii(…); intre mediator si public (stilul prezentatorului, feeling-ul lui despre public”. Acelasi mediator se afla, insa, in dialoguri ascunse cu Grupurile autorizate („forte politice, financiare, sponsori, grupuri artistice, de presiune, care detin autoritatea in plan financiar, moral, politic, de competenta”) si Grupurile de programare (tehnicieni, cei ce activeaza in departamentele de programe). Astfel apare triunghiul (Ga, Gp, M), avand un caracter mai putin vizibil, specific culiselor – de negocieri si intelegeri realizate in afara ariei perceptibile din media.
Mediatorul „joaca” pe cele doua axe sau diagonale (una a puterii si alta a profesiunii), pozitia sa modificandu-se, in functie de rolul asumat: unul mai apropiat publicului, altul dedicat inereselor dictate de grupurile de autoritate sau de catre cele care asigura sau refuza programarea proiectului. In raport cu acest „joc” la patru capete, pe care mediatorul il face in mod curent, patratul initial isi schimba conturul, se deformeaza, determinand ca triunghiurile sa nu mai fie de tip isoscel. Cu cat patratul este mai torsionat, cu atat relatiile de comunicare intre actorii care graviteaza in jurul mesajului sunt mai complexe. Modelul elaborat de Pierre Schaeffer sugereaza dinamica, complicitatile, disputele, solidaritatile, tradarile, negocierile, abdicarile, oportunitatile, compromisurile care pot interveni in mediul comunicarii de masa.
CAPITOLUL 3. CONTROLUL INFORMATIONAL
Modalitati si tipuri de control
Prin subinformare intelegem informarea insuficienta si incompleta. Ea poate aparea din mai multe motive, dar cel mai important dintre acestea il constituie prezentarea unui text incomplet. Daca excludem din start posibilitatea ca jurnalistul sa fie pus, la modul constient, in slujba unor interese straine de institutia de presa in care isi desfasoara activitatea, atunci singurele explicatii posibile pentru publicarea de texte incomplete sunt fie lipsa de profesionalism a acestuia, fie alocarea unui timp insuficient pentru elaborarea materialului informativ.
Subinformarea se poate manifesta si din cauza unor politici editoriale incorecte provocate de conflictul de interese sau prin selectarea gresita a subiectelor ce vor fi difuzate. Dar "fie ca discutam despre un text incomplet izolat sau despre un intreg sistem media, rezultatele sunt clare si inevitabile: ocultarea informatiei ce poate fi importanta pentru public, conduce invariabil la o scara de valori eronata, pana la decizii eronate ale publicului". Spre deosebire de subinformare, suprainformarea se produce doar la nivelul institutiilor de presa. Este ceea ce teoria americana a presei denumeste generic drept "pack journalism". Suprainformarea este un exces de informare in legatura cu anumite subiecte in detrimentul altora mai importante.
In acest mod, subiectele cu adevarat relevante pentru public sunt lasate in umbra, iar locul lor pe primele pagini ale ziarelor si in buletinele informative radiodifuzate sau televizate este luat de informatii obscure. Prezentarea excesiva a detaliilor nesemnificative, acapararea timpului de emisie cu stiri axate pe senzational si implicit alterarea treptata a preferintelor audientei, constituie un teren fertil pentru o manipulare permanenta, pe scara larga.
Subinformarea si suprainformarea sunt doua fenomene interdependente, care coexista si se genereaza reciproc. O suprainformare provoaca de fapt o subinformare, iar o subinformare intr-un subiect important lasa locul in buletinele de stiri suprainformarii. Para-informarea si pseudo-informarea conduc si ele, finalmente, catre subinformare. "Para-informarea se construieste prin senzationalism, acolo unde el nu exista.", iar pseudo-informarea se refera mai ales la obscurantism si la publicitatea mascata. Alaturi de aceste modalitati alterate de informare, amestecarea informatiei cu divertismentul conduce spre deformarea asteptarilor publicului de la programele difuzate.
In timp, se creeaza un adevarat cerc vicios din care nu mai exista scapare, pentru ca emisiunile care se bucura de o mare audienta si deci aduc beneficii economice, vor fi mentinute in grila de programe chiar daca, continutul lor educativ si informational se apropie de zero. Asa cum deja am exemplificat, in peisajul actual al presei mondiale exista doua categorii de oameni implicati in creatia "produselor" jurnalistice.
Prima categorie este formata din proprietarii institutiilor de presa, iar a doua din jurnalisti. Finantatorii sunt interesati in principal de latura economica a presei, adica de obtinerea de profit, iar jurnalistii sunt de cele mai multe ori constransi sa asigure rentabilitatea institutiei in care lucreaza, chiar daca trebuie sa se abata de la normele deontologice universal acceptate. In aceste conditii, responsabilitatea jurnalistului fata de public dispare, iar componenta educativ-informativa a presei devine aproape inexistenta.
In postura de receptori ai mesajelor transmise de mass-media se afla miliarde de oameni raspanditi in toate colturile lumii. Indiferent de nationalitate, cultura sau religie, acestia sunt bombardati cu o multime de informatii prin intermediul radioului, televiziunii sau presei scrise. Desi nu toate mijloacele de informare se afla in proprietatea unor magnati ai presei precum Turner, Murdoch sau Berlusconi, acerba concurenta face ca si posturile publice sa copieze uneori formula aducatoare de profit a posturilor private.
Si astfel, marea majoritate a populatiei planetei se vede expusa unui format jurnalistic din ce in ce mai omogen, in ciuda diversitatii programelor, iar specializarea tot mai accentuata a acestora fragmenteaza potentialul public global in fractiuni, din ce in ce mai mici si mai izolate, care vor recepta mereu acelasi tip de mesaj, construit in functie de preferintele lor deja stabilite.
Ascultatorul, telespectatorul, cititorul sau utilizatorul de Internet receptioneaza zilnic o sumedenie de informatii din diverse surse, dar, in mod paradoxal, el nu devine mai informat. si acest lucru se intampla din cauza agresiunii informationale la care este expus. Cele mai multe dintre informatii nu au nici o importanta pentru receptor, iar numarul lor mare conduce la suprainformare si implicit la subinformare.
Agresiunea informationala genereaza confuzie, banalizeaza evenimentele importante si il priveaza pe om de privilegiul de a alege in deplina cunostinta de cauza. Notiuni precum adevar, minciuna, bine sau rau au dobandit deja sensuri relative, iar omul postmodern al secolului XXI nu mai reuseste sa faca distinctie intre ele. Agresiunea informationala, prin efectele sale, inlesneste misiunea manipularii in masa. O populatie dezorientata si al carei nivel de cultura se reduce la cateva informatii facile preluate din mass-media devine o tinta vulnerabila pentru abilii manipulatori.
Un public agresat informational va acorda o mai mare importanta aparentelor si, din comoditate, va avea tendinta de a-si insusi, in lipsa unei judecati critice, diverse idei prefabricate cu scopul de a-l manipula. Cu alte cuvinte, agresiunea informationala este cea care pregateste terenul pentru manipulare, pentru ca intotdeauna o minte slaba si obosita va fi mai usor de manevrat in sensul dorit. Efectul cel mai vizibil la ora actuala, care a fost generat de ceea ce numim agresiune informationala, este importanta tot mai crescanda acordata imaginii despre lucruri, in detrimentul cunoasterii realitatii obiective.
Chiar daca incercarea de cunoastere a realitatii asa cum este ea se poate dovedi adeseori extrem de dificila, iar uneori aproape imposibila, este inacceptabil pentru o minte lucida sa accepte si sa tezaurizeze, fara spirit critic, imaginile propuse de canalele mass-media. Totusi, acest lucru se intampla acum, in zilele noastre, si afecteaza toate relatiile interumane. De aceea, "guvernele vor inventa, fara indoiala, minciuni mai sofisticate prin care sa-si justifice actiunile in propriul interes si sa manipuleze mijloacele de informare. Isi vor inteti, de asemenea, eforturile de propaganda pentru a-si imbunatati imaginea globala.
Dar daca asemenea eforturi dau gres, ar putea suferi penalitati economice semnificative pentru acte care nemultumesc restul lumii". In aceste conditii, conflictele viitorului se vor purta pe un teren foarte putin cunoscut si extrem de imprevizibil, cel putin pentru neinitiati. Peisajul actual al mass-media la scara globala este unul care infatiseaza oportunitati nelimitate pentru manipulare.
Chiar daca din totdeauna au existat si actiuni subversive, in trecut majoritatea neintelegerilor dintre state erau rezolvate exclusiv prin razboaie si dueluri deschise. Astazi dimpotriva, conflictele se rezolva mai ales prin ocultarea informatiei reale fata de adversar, fapt ce il pune pe acesta in imposibilitatea de a se apara. Victoria poate fi astfel obtinuta cu un consum nesemnificativ de resurse si cu costuri minime.
Un rol esential in acest joc il are influentarea maselor si asigurarea bunavointei "opiniei globale". Odata castigata simpatia marii majoritati a populatiei globului pamantesc, agresorul poate recurge la orice mijloace de actiune, pentru ca toate vor aparea legitime in ochii miliardelor de spectatori. si aceasta aparenta legitimitate poate fi obtinuta doar prin manipularea mijloacelor de comunicare in masa si deci a jurnalistilor, precum si a celorlalti factori decizionali ce activeaza in domeniul mass-media.
Componenta economica a presei favorizeaza manipularea, si adeseori cei implicati in construirea de mesaje jurnalistice uita din aceasta cauza de responsabilitatea pe care o au fata de public. Iar cum consumul de informatie a devenit, mai nou, o necesitate pentru multi dintre noi, agresiunea informationala, o veritabila componenta a cotidianului, in fata careia suntem expusi ne transforma in tinte vulnerabile in fata manipularii.
"Virtutile extraordinare ale mass-media se constituie, paradoxal, in tot atatea puncte nevralgice, iar dependenta tot mai mare a omului de ceea ce ii ofera mijloacele de informare in masa reprezinta o ocazie propice si pentru manipularea informatiei. Iar prin aceasta este posibil sa fie schimbate atitudinile, convingerile, trairile si comportamentul oamenilor fara a apela la mijloace violente; o realitate de ordinul evidentei poate capata cu totul alte dimensiuni fata de cele care ii sunt proprii; albul se poate transforma pe neobservate in negru si acesta in alb."
Presa, cainele de paza al Puterii
Mass-media a fost deseori considerata "cea de-a patra putere" in stat (alaturi de executiv, legislativ si justitie), iar democratiile moderne au fost poreclite "democratii mass-media". Dar ce se ascunde in spatele acestor consideratii? Care este puterea reala de care dispune mass-media? Cum pot fi descrise functiile acesteia in contextul cooperarii cu celelalte organisme din cadrul sistemului intermediar si mai ales cu partidele politice?
Politica ar fi de neconceput in statele moderne de astazi fara mass-media. Altfel decat in vechea Atena, cetatenii nu se mai aduna pe agora pentru a dezbate asupra deciziilor ce urmeaza a fi luate.
Politica este prezentata prin intermediul mass-media. Ceea ce stim despre politica din tara noastra am aflat de cele mai multe ori prin intermediul televizorului, al radioului si al ziarelor. Mass-media ocupa prin urmare un rol central in cadrul sistemului intermediar. Asociatiile si partidele au o activitate publica, ele incearca permanent sa faca uz de mass-media. Acesta este un alt argument care arata cat de strans conectate si interdependente sunt aceste parti ale sistemului intermediar.
A fost odata ca niciodata o tara democratica cu doua mari partide care stapaneau poporul de pe fotoliile parlamentului. Parlamentul era numit de toti Prima Putere. Inteleptii din partide si-au scris viziunile sub forma unor preafrumoase programe, mesaje lor catre popor. si cand a venit vremea, poporul a ales cel mai bun dintre aceste programe; iar acest partid a preluat puterea pentru patru ani, conducand tara asa cum promisese. Guvernul purta numele de A Doua Putere, si pentru ca totul sa fie cat mai drept, justitia a devenit cea de a Treia Putere, care avea grija ca nimeni sa nu insele pe nimeni.
Si pentru ca cetatenii din orase si din provincie sa afle ce avea de gand sa faca guvernul, dar sa masoare si propunerile opozitiei din parlament, a trebuit sa existe si presa. Acest mijloc servea politicienilor la raspandirea mesajelor lor. Mass-media din serviciul acestora erau asadar un fel de servitori, servitorii politicii. Bineinteles ca acesti servitori mai aveau cateodata ragazul de a mai carcoti prin bucatarie sau la carciuma, dupa slujba de duminica, despre ce au mai facut stapanii – iar acest lucru a primit numele de "comentariu". Dar toti acesti servitori stiau bine care era treaba lor oficiala – si anume stirile, si ce era distractie – opiniile personale.
Pe scurt: Mass-media a inceput sa se inteleaga ca heralzi si cronicari, ca pastratori ai valorilor democratice si uneori ca (foarte) apreciatii bufoni ai tarii noastre. Astfel incat ei s-au auto-intitulat cu mandrie a patra putere, cu toate ca acest lucru nu statea deloc asa scris in Constitutie.
Cam asta ar fi frumoasa fabula despre epoca de aur a democratiei, cand totul mai era inca atat de simplu. Guvernul conducea tara, opozitia era mereu impotriva, curtile de justitie aplanau toate conflictele, iar presa aducea la cunostinta publicului »all the news that fit to print« (asa suna celebrul moto care troneaza pe prima pagina a New York Times), pentru ca acesta sa stie cum mai stau treburile. Dar cum arata realitatea astazi? Pardon, greseala de formulare: cum decurge dezbaterea cu privire la realitate astazi? Partide in plina criza, guverne care instrumentalizeaza mass-media.
Mass-media ofera un potpuriu de stiri, opinii si divertisment; ea nu mai este interesata decat de cote de audienta. La ora asta domneste "jurnalismul pe bani", politicienii vorbind chiar despre un "jurnalism de troaca". Mass-media prezinta astazi numai stiri despre persoane, spectacole si scandaluri, ea vorbeste despre ceea ce astazi este considerat a fi politica simbolica, nu si despre lumea reala in care traim.
Mass-media si-a pastrat redactiile de stiri, acestea trebuie sa contribuie cu propria cota de "infotainment". Justitia ii urmareste pe toti fara nici un rezultat sau da verdicte neesentiale. Publicul este manipulat sau luat peste picior de toata lumea. Nu mai lipseste mult pana cand toti vom deveni asemenea lui »Mr. Chance« din acel film celebru, care credea ca schimband posturile de televiziune va putea sterge toate situatiile neplacute care se intampla in lumea reala.
Care este morala acestei povesti? Sa nu ai incredere in vechile fabule! si nici in povestile in care presa apare ca servitor si nici in cele in care ea devine a patra putere in stat, o portavoce a cetatenilor de rand. Nimic din acestea nu a existat vreodata. Totul a fost intotdeauna cu mult mai complicat. La fel de neincrezatori trebuie sa fim si fata de unele noi mituri stiintifice care vorbesc despre viitoarea putere multimedia sau despre politica CNN-ului si a lui Berlusconi. O simpla privire in istoria mass-mediei arata ca nici macar Bismarck nu s-a comportat cu mai multa virtuozitate in ceea ce privea manipularea mass-mediei si ca Machiavelli a anuntat toate acestea in "Principele".
"Politica simbolica nu este nimic nou. As dori totusi sa va indrept atentia pe numarul mare de schimbarile concrete si mici, dar importante. Pentru ca revolutiile adevarate sunt cu mult mai rare decat cred protagonistii acestora. Ce se intampla de fapt intre partide, mass-media si public?"
Intrebarea de baza este urmatoarea: Cine decide ce se va afla pe agenda politica? Partidele, mass-media sau publicul? Exista patru modele:
Modelul top-down pleaca de la ipoteza ca actorii politici din cadrul partidelor si guvernelor influenteaza prin deciziile lor lumea reala, inregistrand feed-backul populatiei si elaborand pe baza acestuia ordinea politica a zilei, pentru a o da mai apoi mai departe catre mass-media care, la randul ei, o prezinta publicului larg.
Modelul mediocratiei implica faptul ca mass-media este o parte esentiala din procesul de formare a opiniei publice, putand influenta astfel si programul politic. Mass-media inregistreaza reactiile populatiei la deciziile politice din viata reala si le refracteaza atat asupra lumii politice, cat si asupra publicului.
Modelul bottom-up postuleaza ca publicul – cetatenii, alegatorii, opinia publica, poporul etc. – este cel care inregistreaza problemele din lumea reala, influentand astfel opinia publica si astfel si mass-media. Publicul este cel care isi imprima, atat direct cat si indirect, opiniile asupra deciziilor luate de politicieni si partide asupra mass-mediei.
Modelul biotop pleaca de la ipoteza stransei interdependente dintre oamenii politici si mass-media, publicul avand doar un rol de spectator.
Libertatea informatiei: premisa si expresie a democratiei
Democratia traieste din lupta dintre opiniile divergente. Ea are nevoie in general, la toate nivelele societatii – in familie si la scoala, in asociatii si la serviciu – de un anumit climat social care sa favorizeze discutarea deschisa a divergentelor de opinie. Sustinerea propriilor pareri trebuie tolerata si incurajata, la fel si constanta repetare a "de ce"-urilor. Actiunile, care trebuie sa fie mereu deschise criticilor, nu trebuie sa porneasca de la directive care nu se bazeaza pe discutii si motivatii prealabile, ci care pleaca de la argumente solide.
Este de la sine inteles ca aceste dezbateri trebuie sa aiba loc in public. Ce ar mai avea de castigat opozitia, daca criticile sale la adresa guvernului ar ramane ascunse dupa usi ferecate? Argumentele lor nu ar mai avea nici un efect, pentru ca opozitia nu poate exercita presiuni asupra conducerii decat in momentul in care, prin critica publica, poate influenta alegatorii. De abia cand un partid la putere se vede amenintat de niste alegeri care s-ar putea sfarsi neasteptat, abia atunci va lua in serios criticile opozitei, alegatorii devenind astfel un fel de arbitrii intre putere si opozitie.
Dar pentru ca alegatorii sunt cei vizati in aceasta competitie dintre partide, partidele trebuie sa ajunga cumva la ei. Premisa unei opozitii solide este de aceea sansa de a putea reprezenta in mod liber si public propriile convingeri. Pe de cealalta parte, si partidele la putere sunt obligate, pentru a-si pastra pozitia, sa contribuie la formarea opiniei publice, punand la dispozitia acesteia propriile lor perspective si convingeri.
Functia de control, de critica si de stimulare nu revine insa doar opozitiei parlamentare, ci intregii opinii publice. Caracterul public este determinat, in primul rand, de faptul ca oricine isi poate aduce aportul la formarea opiniilor. Toti trebuie sa aiba posibilitatea sa stranga informatii si sa contribuie la formarea opiniei publice. Pe de alta parte, conceptul de "opinie publica" presupune si ca obiectul acesteia este de natura publica, si nu privata. Obiectul ei este asadar »res publica« in sensul cel mai larg al termenului.
De sfera publica apartin prin urmare toti cetatenii unui stat sau asociatiile de cetateni dintr-un stat preocupati de soarta societatii care isi exprima preocuparile in mod public sub forma de critici si atitudini de respingere sau de aprobare, incercand astfel sa influenteze procesul de formare a vointei politice. Ei constituie opinia publica. Dar pentru ca intr-o societate pluralista exista de regula mai multe opinii in ceea ce priveste sfera publica, nu va exista niciodata o singura opinie publica general valabila, ci mai multe.
Caracterul public al structurii democratice iese la iveala tocmai din aceasta pozitie independenta, aflata la polul opus aparatului statal. In democratie, toti au dreptul sa-si exprime in mod liber opiniile politice. Prin acest lucru nu se intelege ca fiecare dintre noi are dreptul sa-si aiba propriile opinii personale. Opiniile proprii sunt mai mult, ele sunt fundamentul pe care este cladita participarea activa la viata publica.
In acest punct, dreptul de libera formare si exprimare a opiniilor se afla in cea mai stransa legatura cu dreptul la libera intrunire si asociatie, precum si cu libertatea presei si a audiovizualului. Aceste drepturi au relevanta politica, pentru ca fara ele, dreptul de a participa la formarea opiniei publice nu ar mai putea fi realizat. Un singur individ nu poate sa faca propaganda personala pentru opiniile sale in cadrul procesului de formare a opiniei publice. Opiniile lui vor capata relevanta politica doar atunci cand vor fi amplificate prin intermediul presei scrise, a radioului si televiziunii. In statele moderne, dezbaterile publice ar fi de neconceput fara instrumentarul mijloacelor de comunicare in masa. Asadar, dreptul fiecarui individ de a lua parte la formarea opiniei publice este urmat indeaproape de necesitatea ca mijloacele de comunicare in masa sa fie libere de orice constrangere statala.
Conducerea unui stat nu trebuie sa poata interveni in continuturile ziarelor sau a programelor de radio sau de televiziune. Partidele la putere nu trebuie sa renunte la utilizarea mijloacelor moderne de comunicare in masa pentru a-si explica politica, dar ele trebuie sa faca acest lucru adoptand rolul de simplu partener al altor partide in cadrul procesului de formare a opiniei publice, fara sa pretinda sa ocupe o pozitie privilegiata. Atunci cand puterea are ceva de spus, opozitiei trebuie sa i se dea posibilitatea sa ia si ea cuvantul.
Libertatea presei nu este asigurata doar de blocarea interventiilor puterii sau de interzicerea cenzurii. Instantele publice trebuie sa se asigure si de faptul ca nici o parte a societatii nu va prelua monopolul asupra opiniei publice. Pentru ca pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare in masa este evident. Ele permit ca informatiile sa fie transmise unui numar mare de telespectatori, ascultatori sau cititori, fara ca toata populatia sa abia accesul asigurat la aceste mijloace de comunicare in masa. Exista oameni care nu au bani nici de un ziar.
Datorita progreselor tehnologice s-a ajuns la o concentrare crescuta a tirajelor ziarelor, astfel incat diversitatea opiniilor s-a limitat in mod sensibil. Iar acest proces nu prea mai poate fi inversat. Ziarele "bune" trebuie sa se bucure de o anumita amploare. Organele legislative au rolul sa impiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste monopoluri exista, ele trebuie tinute sub control. Statul trebuie sa se asigure ca in redactiile ziarelor este respectat prin statut dreptul la libera exprimare al ziaristilor.
Din fericire, aceleasi noi procedee de tiparire si multiplicare au dus si la cresterea numarului diversitatii publicatiilor regionale si locale, lucru care a condus la cresterea posibilitatilor de raspandire a informatiilor si comentariilor cu iz politic. Raspandirea aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim rang.
Si mai greu poate fi evitata aparitia monopolurilor in domeniul radioului si al televiziunii. Investitiile de capital necesare precum si avantajele tehnice pe care le au aceste medii permit ca orice grupare sa isi poata gasi audienta in eter sau in fata ecranului TV. De aceea, peste tot in acest domeniu au fost create reglementari care sa asigure ca toate atitudinile prezente in societate sa poata fi proiectate si in eter sau pe ecranul televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie sa decurga, mai ales in radio si televiziune, intr-o maniera pluralista, necesitand un control strict al incercarilor de manipulare venite din partea gruparilor aflate la putere.
Cine doreste sa isi exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie sa aiba posibilitatea de a fi informat cu privire la lucrurile de care este interesat. Nu poti sa-ti formezi propriile judecati daca nu stii despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetatean activ politic care participa la formarea opiniei publice, acceptandu-l ca sursa suverana a autoritatii statale, trebuie sa il informeze pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmeaza a fi luate. Aceasta este cealalta fateta a libertatii presei si a opiniilor. Toate lucrurile de interes public pe care trebuie sa le cunoasca cetatenii pentru a-si putea forma judecati politice justificate trebuie discutate in mod public.
Nu vom putea insa niciodata defini exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degraba de stilul, bunul-plac si autodisciplina ziaristilor si mai putin de reglementarile legale. Bineinteles ca multi ziaristi vor profita de libertatile care le sunt oferite, mai ales atunci cand dezvaluie detalii din viata unui om politic. Totusi, cei care isi vor depasi atributiile in mod exagerat vor fi pedepsiti conform legilor in vigoare, care nu trebuie insa sa se transforme intr-o "botnita" pusa presei, radioului si televiziunii.
Cine pune pret pe informatie va trebui sa ia in calcul si problemele care se pot ivi ca urmare a abuzului de libertati. Statul trebuie sa se fereasca sa apeleze la cenzura pentru a preveni comiterea unor astfel de abuzuri, pentru ca astfel, libertatea presei s-ar putea cutremura din temelii. Pentru ca – dupa cum a scris Karl Jaspers – "este incert daca adevarul iese la iveala prin uzul libertatii. Sigur este insa ca prin cenzura, adevarul este pervertit".
Doar in aceste conditii se poate forma o opinie publica libera, care sa emita critici, sa controleze si sa dea impulsuri. Numai intr-o sfera publica functionala oamenii isi pot contura judecati valabile, devenind capabili sa-si dovedeasca importanta politica in cadrul si in afara alegerilor. Democratia si dezbaterile publice libere sunt doua fatete ale aceluiasi lucru.
Opiniile nu se mai formeaza aproape deloc in mod spontan, ele sunt de cele mai multe ori create. Puterea, partidele si asociatiile au o »activitate publica«. Societatea pluralista ia la cunostinta o sumedenie de opinii publice, deseori controverse. Cine emite pretentia ca reda si reprezinta publica valabila, dorind sa impuna politicului anumite linii directoare, este suspectat ca prin apelul facut la aceasta unica opinie publica doreste sa dea o amploare necuvenita propriilor sale interese. Pentru ca doar printr-un dialog real, care sa puna fata in fata opiniile divergente, se poate ajunge la o "adevarata" opinie publica.
Liniile directoare din politica sunt formulate in cadrul societatii pluraliste mai putin prin intermediul dezbaterilor publice sau de catre o opinie publica exprimata la unison. Ele apar de obicei ca expresie a unei serii de compromisuri care trebuie facute de diferitele puteri socio-politice din stat.
Parlamentul nu mai este astazi asa cum era el infatisat in teoria burgheza, o adunare de persoane care discuta, care in cadrul unor discutii libere gasesc solutii pentru binele comunitatii, el este ultima instanta, locul in care sunt fixate compromisurile dintre fortele sociale si revendicarile comunitatii. Astazi, opinia publica nu mai este dominata de aportul la discutii al unor indivizi care reprezinta anumite interese politice, ci de luarile de pozitie ale puterii, partidelor si asociatiilor.
Deciziile nu se iau insa pe "piata" acestor informari publice, ele sunt deseori negociate in spatele usilor inchise, astfel incat opinia publica nu mai poate inregistra decat rezultatele finale. Totusi nu trebuie subestimata puterea de influenta adesea covarsitoare pe care o au anumiti oameni politici, jurnalisti sau analisti importanti asupra procesului de formare a opiniei publice.
Doar acele regimuri care se supun atentiei opiniei publice iau in serios maturitatea politica a cetatenilor lor. si pentru ca atat partidele cat si asociatiile sunt astazi parte din autoritatea publica, si ele trebuie sa se deschida in fata opiniei publice. Astazi nu trebuie sa se mai discute doar la nivelul alegatorilor si in parlament, ci mai ales in cadrul si intre partide si asociatii, initiative civile si miscari sociale. In fata reflectoarelor, altfel ar putea sta lucrurile in ceea ce priveste partidele si asociatiile. Bineinteles ca democratia moderna nu poate fi consolidata doar prin intermediul publicitatii.
Democratia, partidele si asociatiile au nevoie sa intre in sfera publica, accesibila tuturor. Aici, un rol central in cadrul democratiei il joaca presa, radioul si televiziunea, iar ele pot indeplini acest rol doar daca prin intermediul lor, controversele publice si diversitatea opiniilor ies in mod clar la lumina.
Astfel, cetateanul reuseste sa isi modeleze comunitatea, democratia reusind sa-si infiga radacinile adanc in natiune. Opinia publica este instrumentul care controleaza intreaga masinarie politica. Comunitatea, care se bucura de acordul de principiu dintre instantele decizionale si opinia publica, a gasit acel fundament democratic, pe baza caruia poate fi desfasurata o politica liberala si consecventa.
Presa ideala: fara manipulare
Cultura epocii in care traim este relationata de media. Cultura imaginii care s-a dezvoltat in modernitate presupune interrelationarea imaginii, sunetului si cuvantului in forme care creeaza structuri semnificative. Cultura media se distinge prin varietatea ei imbogatita necontenit prin noi ameliorari tehnologice, penetrarea ei in cele mai intime spatii ale antropologiei cotidianului, ale experientelor individuale si colective. Legatura dintre cultura media si cultura de tip industrial, tehno-cultura, este evidenta prin replicarea unor modele de producere si reproducere care se regasesc in mass-media.
Cultura a imaginii, cultura media se adreseaza unui public foarte larg, purtand in consecinta o diversitate de mesaje care nu se pot inscrie intr-un singur tipar. Este dificil sa clasificam cultura media intr-un model care sa fie recunoscut in diversitatea sa, cultura media nu isi propune o asemenea organizare, ci dupa cum se poate ilustra prin varietatea ei de forme, se orienteaza spre replicarea imediata, de aceea poate mai putin tipologizata a ramurilor ei.
Ceea ce nu inseamna ca datorita caracterului ei de masa, cultura media nu este distincta prin specificitatea ei, pentru atingerea careia se respecta formule, coduri si un limbaj adecvat. Faptul ca media se adreseaza tuturor are o deosebita importanta pentru modelarea imaginarului colectiv si individual, daca ar fi sa ne referim doar la nevoia de informare, precum si la capacitatea mereu augmentata de comentariu a informatiei pe care presa scrisa si cea audio-vizuala o detine in prezent. Specializarea survenita in capacitatea de informare a unui public global in cazul televiziunilor internationale, implicit accesul la standarde internationale de informare si comunicare au condus la crearea unul alt tip de audienta culturala, ale carei asteptari sunt formate, modelate si trebuiesc deservite profesional.
Cultura media a dezvoltat de asemenea o latura a divertismentului care se gaseste implicit in calitatea si retetele de fabricare a informatiei, precum si crearea modului de obiectivare al realitatii transmise audientei. Exista un spectator al culturii media, dispus sa preia totalitatea mesajelor care sunt puse in circulatie, sa reproduca fidel continutul cultural si de divertisment al unei asemenea informari si modelari, si astfel sa traiasca si sa actioneze in conformitate cu aceste standarde de viata uniformizate si reproductibile. Artizanatul culturii traditionale, in care mesajul cultural era girat de o personalitate ori de o scoala (in care desigur existau diferente) a fost depasit.
Media a infiintat un managerialism cultural care provine din faptul ca directionarea culturii in aceasta arie de interes a unei majoritati de spectatori, este data de obtinerea de profit. Spectatorul unei asemenea culturi este un consumator, cultura media media se poate caracteriza in diversitatea ei de consumatorism, de impunerea unor standarde mai relaxate ori mai acute de consumatorism cultural. Datorita faptului ca media are disponibilitatea de acces pe care a dezvoltat-o prin progresul si fiabilitatea tehnologiei, precum si gradului de audienta, cultura media produce o pedagogie culturala diferita de cultura traditionala, denumita de analistii culturali "inalta" ori de elita. Trasaturile acestei pedagogii se remarca prin unificarea diferentelor care exista intre indivizi, printr-un grad sporit de conformism si de fabricare a consensului cultural, dar nu numai, datorat emotionalitatii pe care cultura media o "redescopera", readucand-o din conditia de marginalitate la care au condamnat-o constrangerile societatii postmoderne.
Recastigarea dreptului la emotionalitate ni se pare unul din atuurile culturii media, desigur fiind vorba de cultivarea unei emotionalitati directionate, conforme si conformiste, controlata de modele, personaje, mituri, eroi ai culturii media care se distribuie in fime, seriale, talk-show-ri. Prezenta emotionalitatii in imagologia culturala media demonstreaza ca emotionalitatea a fost si continua sa fie reprimata de constrangerile unui cotidian orientat spre eficienta si capitalizare economica ori simbolica, iar pe de alta parte emotionalitatea produsa de managerii culturali este una artificiala, indreptata spre potentarea efectelor de senzational, adica de ridicare al interesului cu nu importa ce mijloace, de multe ori cu cele ce se apropie de limita tolerabila.
De fapt in multe ocazii cultura media a transferat limita cenzurabila, bucurandu-se de castigarea unor libertati care au fost consfintite de acceptarea majoritatii audientei. Castigarea acestei majoritati este mult mai importanta decat alte considerente ale culturii inalte, de pilda, apartenenta la idealurile eroice, nationale, de rasa, ori de clivaj intre diferite grupuri ale societatii. Din acest unghi, exista un mesaj democratic al culturii de masa, prin invitarea tuturor celor ce se revendica de la aceasta cultura sa participe la pastrarea si imbogatirea ei.
Cultura media cultiva evenimentul in imanenta sa. Modalitatea de reproducere a evenimentului in "realitatea" sa, de fapt descrierea interpretativa a respectivei realitati, ni se pare o caracteristica a culturii media care produce evenimente prin mediatizare. Modul de prezentare a evenimentului, de orice natura ar fir acesta, creeaza iluzia unei participari active a audientei care este transportata oricare punct al globului pentru a fi martora in viteza cu care se produc aceste evenimente la producerea si subminarea semnificatiilor acordate evenimentelor.
Nu se poate contesta ca "mediatizarea" nu este un proces de importanta, in sine cultural, dar insistenta cu care audienta culturala doreste (prin educarea care se face in acesta sens) ca procesul de mediatizare sa suplineasca interpretarea personala a dus pe multi analisti, incepand cu membrii scolii de la Frankfurt sa puna sub semnul indoielii autenticitatea mesajului cultural al mass-media.
Ideea ca prin mass-media are loc o manipulare concertata de interese obscure a majoritatii consumatorilor de cultura, ca in general acestia nu mai au posibilitatea de a distinge realitatea de imaginile fictive care o construiesc in laboratoarele media, este adesea dezbatuta. Este discutabil daca se pot alege solutii radicale in aceasta privinta, fie de condamnare a manipularii prin mass-media, fie de subliniere a reactiilor unice, personalizate ale membrilor societatii.
Media ofera un teren bogat pentru sustinerea unor reactii personale, chiar daca marea masa a audientei aluneca si se conformeaza sustinerii unui consens realizabil fara o idealitate a transcendentului, acela al producerii si reproducerii trasaturilor de cultura de masa pe care cultura media o detine. Consecintele pe termen lung a obedientei fata de standardele unei culturi de masa se recunosc in cultivarea unei emotionalitati agresive, melodramatice, care recurge la sabloane pentru a fi mai rapid perceputa si diseminata.
Audienta culturii de masa se recunoaste ca fiind aparte fata de cea a unei culturi inalte, ori de elita, tot mai restranse, prin simbolurile acordate culturii propriu-zise. Cultura nu mai apartine unor grupuri reduse, a unei clase, ci pretinde a apartine unei majoritati pana acum neintrecute ca numar de consumatori. Este totusi discutabil daca apartenenta consumatorilor poate fi identificata ori considerata credibila ca atare, ori este doar o jucare de roluri pe care cultura de masa o ofera consumatorilor. O trasatura care a amplificat participarea a unor categorii diferite de spectatori este cea a distantarii de responsabilitate actului cultural.
Acesta este considerat a se incadra intr-o marja mai larga a divertismentului, devreme ce nu mai detine trasaturile limitative ale culturii inalte, iar in acest caz, spectatorul se complace in a juca cat mai multe roluri. Cultura media a transferat catarsisul din sfera limitata a specificitatii ei, pe seama unei emotionalitati accesibile si violente, neprelucrate simbolic, redate ca evidenta a unei vieti "reale", pentru a asigura accesibilitatea formelor de difuziune culturala. Viabilitatea acestor forme este mult mai efemera decat formele culturii traditionale, dar pe de alta parte, cultura media inoveaza intr-un ritm rapid, reproducand formule ale culturii traditionale.
Cultura mediei initiaza o noua alfabetizare culturala si dispune de o noua impartire a spatiului privat vs. spatiul public. Despre noua alfabetizare pe care a initiat-o cultura media s-au vehiculat numeroase opinii partizane, in sensul ca "noua" cultura, ori cultura de masa ar determina o desprindere de traditia culturala, si ar pava drumul spre manipularea consumatorilor prin chiar raspandirea in absenta de standarde, care a atras de altfel numeroase critici.
Alfabetizarea culturala incepe insa de la impletirea mijloacelor de propagare culturala, de la ceea diseminarea altor mijloace de atragere a individului spre audienta, de satisfacere a impulsurilor sale, si prin acestea de extrovertire. Noua alfabetizare culturala inseamna o distribuire diferita a timpului liber, pe care il ocupa intr-un mod organizat, dand individului impresia de participare sociala virtuala, devreme ce timpul folosit pentru participare este progresiv mai extins. Initierea consumatorului in noutatea culturii media este relativ usoara, difuzata rapid, ceruta in cele din urma de progresul tehnologic, asadar oricine pretinde ca se poate izola de nevoia alfabetizarii, isi creeaza dificultati de adaptare pentru lumea viitoare.
Cu atat mai mult cu cat alfabetizarea in cultura media inseamna garantarea accesului la procesele de simbolizare ale lumii actuale, procese la care participa o adevarata "industrie" imagologica, factorii de crearea si difuzare a opiniei. Nevoile create pentru consumul de cultura media sunt cele care trec pe primul plan aceste nevoi sunt considerate in primul rand culturale, datorita faptului ca participarea la actele culturii de masa ii inarmeaza pe consumatori nu doar cu un anume grad de informatii, ci mai ales cu constiinta ca manifestarile culturii de masa sunt cele care depind de vointa lor, fapt de altfel contestabil, si ca alegerea unei manifestari fata de alta ( ca in felul in care distribuit un meniu de programe tv) este relativ egala din punct de vedere al formarii.
Consumatorul de cultura de masa are impresia unei alegeri virtuale egale ca valoarea in oricare sens s-ar indrepta, totul poate fi la fel de folositor, deoarece totul poate fi continut in formula culturii de masa. Alfabetizarea poate fi inteleasa si in sensul de a ramane la un nivel de permanenta initiere pe care consumatorul sa il poata testa de fiecare data cu emotia noutatii. Cultura de masa nu isi permite cel putin deocamdata sa transforme mijloacele ei in centre de raspandire a unor cunostinte specializate. Modificarea spatiului public este obiectiv indatorata culturii media. Pe de o parte disponibilitatea consumatorului de a acorda tot mai mult timp fizic audientei culturale de masa si tot mai putin timp petrecut in societatea reala a oamenilor.
Pe de alta parte, flexibilitatea consumatorului care nu mai depinde de constrangeri severe, il determina sa urmeze tot mai aproape modelele distribuite de cultura de masa, datorita presiunii popularitatii acestora, transformata in consens al bunului gust, mondenitatii, in cele din urma, eroism, model de reusita. Spatiul public invadeaza pe cel privat, iar forma adoptata este cea a seductiei, a imaginii. Chiar daca anumite imagini nu plac ori nu convin, dorinta de a avea imagini despre lume, despre sine ca si despre celalalt este imposibil de substituit in modernitate.
Omul are nevoie de imagine, ca premisa a educarii, comunicarii si comprehensiunii sale. Este important sa vedem, insa, ca si spatiul privat, considerat un loc greu accesibil, cel putin in epoca premoderna, se deschide imaginii, prin cultivarea jurnalelor ori scrierilor intime care produc o serie de imagini despre omului eliberat de dominatia religiei ori ideologiei. Spatiul privat al omului de azi este tot mai mult prefabricat de cel public, liniile de despartire dintre cele doua spatii fiind relativ sterse. Din ingerinta spatiului public cu cel privat se pot trage concluzii privind constructia de identitati determinata de influenta culturii de masa. Identitatea moderna este descrisa ca fiind discontinua, nemaifiind fondata de certitudinile imuabile ale generatiilor anterioare.
Datorita vulnerabilitatii ideii insasi de identitate, a cautarii autenticitatii, cat si de faptul ca evolutia societatii postmoderne cere reformularea identitatii, cultura media poate oferi modele care isi capata popularitatea ori sunt infirmate de alegerea publicului. De la profesiunile de justitiar la cele de sportiv, identitatile sunt intr-un continuu proces de tranzitie.
Prin capacitatea de patrundere a mass-mediei in arii culturale conflictuale, identitatea celor marginali, reprimati, expusi este adusa spre cunoastere si spre indreptarea conditiei ei precare. Identitatile multiculturale ori monoculturale au devenit subiecte de disputa intre aparatorii culturii de masa si cei ai culturii elitiste. Omul (post) modern poate sa isi recreeze identitatea in functie de formulele identitare puse la dispozitie de cultura populara.
Educatia ulilizatorilor impotriva manipularii
In ultimele decenii, educatia utilizatorilor s-a conturat ca o noua zona de intensa cercetare si, de asemenea, ca o zona de noi responsabilitati pentru biblioteci si pentru specialistii din domeniul informarii. Intreaga comunitate de utilizatori ai structurilor infodocumentare se confrunta cu o cantitate de informatii in permanenta crestere si toata aceasta masa de informatii este difuzata si este disponibila pe diverse suporturi: pe hartie, pe CD-ROM-uri, online etc. Aceste aspecte ii pun adesea in dificultate pe utilizatori atunci cand ei cauta informatii.
Din acest motiv, structurile infodocumentare trebuie sa acorde in prezent o atentie tot mai mare educatiei utilizatorilor, mai exact educatiei utilizatorilor pentru cultura informatiei. Literatura domeniului a consacrat in ultimul timp spatii ample pentru prezentarea celor mai recente abordari ale acestui subiect. Au fost realizate, de asemenea, multe instrumente care ofera posibilitatea de a invata despre sursele de informare relevante si despre modalitatile de accesare a acestora. Termeni foarte des vehiculati in lucrarile de specialitate sunt: comportamentul utilizatorilor, nevoile utilizatorilor, programe de instruire, cultura informatiei, cultura informatiei digitale, cultura retelelor, practici informationale, abilitati de informare etc.
Extraordinara dezvoltare cunoscuta de tehnologiile informarii si comunicarii a schimbat aproape radical societatea in care traim si, implicit, mediul in care isi desfasoara activitatea structurile infodocumentare. Mediul electronic are consecinte si asupra rolului profesionalismului din domeniul informarii, dar si asupra pregatirii pe care acestia trebuie sa o aiba. Ei trebuie sa tina pasul cu mediul informational aflat intr-o continua si rapida schimbare, sa faca fata nevoilor privind educatia continua.
In general, abilitatile necesare pe piata muncii in momentul actual sunt destul de diferite de cele din trecut. In domeniul biblioteconomiei si stiintei informarii, tehnologia informatiei a determinat in mod continuu o serie de schimbari in privinta pregatirii specialistilor. Abilitatile de manipulare a tehnologiilor multimedia si de lucru cu resurse in retea sunt foarte solicitate.
Nevoile si comportamentul utilizatorilor s-au aflat mereu in atentia profesionistilor domeniului, dar acestor aspecte care necesita mult studiu li se adauga astazi noi elemente aduse in scena de schimbarile tehnologice: programe de instruire in utilizarea resurselor electronice, formarea abilitatilor privind tehnologia informatiei, cunostinte de evaluare a colectiilor electronice.
Diversitatea suporturilor, cresterea cantitativa a colectiilor de documente, sistemele de regasire si ultimele modalitati de transfer al informatiei sunt elemente care pun numeroase probleme in procesul de cautare a informatiei si care impun necesitatea educatiei utilizatorilor.
Acest aspect a fost inteles la nivelul structurilor infodocumentare de foarte multa vreme. Unele institutii au intreprins actiuni in aceasta directie inca de acum cateva decenii, actiuni care fie continua si in prezent, fie au fost intrerupte pe parcurs din cauza lipsei de personal, de resurse financiare si de conditii organizatorice. Prin anii 1990, s-a accentuat insa nevoia de a desfasura actiuni destinate educatiei utilizatorilor, datorita dificultatilor pe care acestia le-au intampinat in utilizarea informatiilor in format modern. Astazi, este un lucru cert ca formarea utilizatorilor constituie o nevoie permanenta si exista numeroase indicii ca, in viitor, lucrurile vor sta la fel in aceasta privinta. Este necesar sa se sublinieze faptul ca educatia utilizatorilor trebuie perceputa ca un mijloc de a ajunge la un anumit scop si nu ca un scop in sine.
Despre acest concept s-a scris si s-a discutat mult, dar, in general, a fost definit ca "orice efort sau program care va ghida si instrui utilizatorii actuali si potentiali in mod individual sau colectiv, cu scopul de a facilita recunoasterea propriilor nevoi de informare, formularea acestor nevoi, utilizarea efectiva si eficienta a serviciilor de informare, ca si evaluarea acestor servicii" (definitie formulata de Jacques Tocatlian, fost Director al Programului General de Informare al UNESCO). In linii mari, educatia utilizatorilor include cateva zone interconectate: informarea utilizatorilor, orientarea in biblioteca, instruirea bibliografica si profilul utilizatorilor.
Obiectivele unui program in acest sens ar trebui stabilite in functie de ultimele dezvoltari in domeniu si avandu-se in vedere nevoile de instruire ale utilizatorilor. Imbunatatirea programului se poate realiza in urma evaluarii acestuia. Cele mai avantajoase modalitati de instruire sunt considerate a fi demonstratia, abordarea practica, foarte importante de dobandit de catre utilizatori fiind elementele de baza privind folosirea sistemului de regasire a informatiei.
Insa, inainte de a initia programe de educatie a utilizatorilor, structurile infodocumentare trebuie sa se preocupe de instruirea propriului personal in privinta folosirii noilor echipamente si a noilor modalitati de a desfasura cercetari ale literaturii.
Hans Raj Chopra a subliniat importanta pregatirii utilizatorilor in vederea utilizarii noilor tehnologii si a propus, in urma analizei rezultatelor unei anchete pe care a desfasurat-o printre aproximativ 150 de specialisti din India de Nord, cateva zone esentiale care ar trebui sa fie acoperite de un program de instruire:
– infrastructura tehnologiilor informatiei (elemente de baza legate de software si hardware, servicii de biblioteca si informare bazate pe tehnologia informatiei, automatizarea bibliotecilor);
– tehnologia telecomunicatiilor (elemente de baza privind retelele, posta electronica, posta vocala, tehnica teleconferintelor, multimedia);
– editarea electronica;
– CD-ROM-urile si bazele de date DVD (baze de date bibliografice, numerice, full-text);
– crearea de surse de informare electronice (design Web, catalogarea surselor electronice, elemente de baza legate de HTML si JAVA);
– serviciile de informare bazate pe Internet (publicatii electronice, navigare in retea, motoare de cautare, servicii de baze de date bazate pe Web);
– sursele electronice online de informare (baze de date online, banci de date online, cautarea literaturii online);
– bibliotecile electronice (conceptul de biblioteci electronice/ biblioteci digitale/ biblioteci virtuale; avantajele si dezavantajele lor);
– analiza cost-beneficiu (economia cautarii online in comparatie cu cautarea in baze de date pe CD-ROM);
– crearea de baze de date indigene (metodologii si tehnici, probleme si perspective);
– accesul public online la cataloage (OPAC, MARC).
In procesul de formare a competentelor de informare in societate, bibliotecile au potentialul pentru a deveni institutii de importanta fundamentala, dar ele trebuie sa acorde o mai mare atentie acestor aspecte legate de instruirea utilizatorilor si sa dezvolte abordarile existente intr-o maniera sistematica.
De exemplu, in Germania, extinderea activitatilor privind educatia utilizatorilor si dezvoltarea bibliotecilor ca centre de informare se numara printre noile responsabilitati ale bibliotecarilor. In aceasta tara, activitati promitatoare in directia formarii utilizatorilor au fost initiate in urma cu aproximativ trei decenii, dar foarte putine au fost realizate sau incununate de succes, in parte datorita resurselor insuficiente si lipsei unei dezvoltari sistematice si sustinute a sarcinilor de predare in biblioteci. In anii 1980, aceste activitati au fost reduse in aproape toate bibliotecile, dar la inceputul anilor 1990 au aparut noi actiuni determinate in principal de nevoile sporite ale utilizatorilor pentru asistenta in utilizarea noilor sisteme de informare electronice.
Cursurile de educatie a utilizatorilor s-au concentrat pe transmiterea abilitatilor de folosire a anumitor sisteme de informare si adesea ele se bazau pe manualul producatorului respectivului sistem si erau repetate la anumite intervale de timp. Homann arata ca cel mai important avantaj al acestei educatii pragmatice a utilizatorilor a fost nivelul relativ scazut al cheltuielilor cu personalul si organizarea, cheltuieli necesare pentru realizarea cursurilor, dar cresterea numarului sistemelor de informare disponibile si schimbarile frecvente ale interfetelor cu utilizatorii au determinat aparitia unor cereri numeroase pentru programe de instruire si astfel au iesit la iveala si dezavantajele. Pe lista acestora din urma s-au adaugat si potentialul motivational scazut si lipsa posibilitatilor de coordonare didactica intre diferitele cursuri.
In momentul actual, se doreste o imbunatatire a educatiei utilizatorilor in bibliotecile germane, prin orientarea activitatilor spre noi concepte pedagogice si spre dezvoltari straine. Noile abordari sunt influentate de factori precum: teoria curriculum-ului, modelele anglo-americane de cultura a informatiei, metodele de predare / invatare centrate pe cei care invata, metodele si tehnicile de invatare online.
In continuare, prezentam doua programe recente, dezvoltate in spatiul german:
– La Biblioteca Universitatii din Heidelberg a fost pusa in aplicare o actiune de predare modulara ale carei caracteristici sunt urmatoarele: unitatile de predare sunt mici (1-2 ore), module de predare sunt integrate in curriculum, se poate beneficia de instruire suplimentara online, a fost adoptat un model dinamic de cultura a informatiei care ofera o baza pentru dezvoltarea si reflectarea activitatilor de predare.
– Un alt exemplu este cel oferit de Departamentul de Biblioteconomie si Informare de la Universitatea de stiinte Aplicate din Hamburg, unde a fost dezvoltata o abordare orientata spre proiecte. Caracteristica principala a acestei abordari este utilizarea de probleme sau interese tematice individuale ca puncte de plecare pentru declansarea proceselor de invatare si, astfel, deprinderea competentelor privind cultura informatiei poate fi integrata unor continuturi din alte domenii precum economie sau istorie. Cel care preda are un rol pasiv, limitandu-se la asistenta la cerere. Participantii trebuie sa fie activi si sunt principalii responsabili pentru strategiile adoptate si rezultatele obtinute.
La nivel international au aparut o serie de initiative individuale privind dezvoltarea educatiei utilizatorilor si se poate observa o imbunatatire a activitatilor de predare desfasurate de biblioteci, dar se simte nevoia unui sprijin institutionalizat din partea organizatiilor specializate din domeniu.
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ
CONTROL SAU INFORMATIE IN TELEVIZIUNE
Fenomenul manipularii nu a aparut in comunicarea de masa o data cu televiziunea, insa dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat aceasta problema la cote fara precedent. Prin diverse tehnici de manipulare, televiziunea poate crea adevarate pericole sociale. Principalele forme de abatere de la informarea obiectiva sunt persuasiunea, dezinformarea, intoxicarea, manipularea.
Persuasiunea este actiunea prin care autorul unui mesaj sustine o idee, incercand sa convinga auditoriul. Persuasiunea nu contine intentionalitate negativa (nu ascunde fapte, ci le evidentiaza doar pe cele favorabile); ea tine de forta argumentarii, de puterea de convingere a vorbitorului, de modul in care acesta este capabil sa-si puna intr-o lumina cat mai buna ideea sustinuta. Datorita structurii sale complexe si a limbajului specific, care imbina forta cuvantului cu atuurile artei actoricesti (tonul, mimica, expresivitatea miscarii), televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare in masa.
Dezinformarea – Prin dezinformare se intelege suprimarea brutala a oricarei obiectivitati (si chiar credibilitati) a mesajului. Se considera dezinformare orice interventie asupra elementelor de baza ale unui proces comunicational care modifica deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina in randul receptorilor anumite atitudini si reactii dorite. In cazul dezinformarii, nu se mai foloseste subtilitatea si poate sa nu mai existe iluzia de corectitudine.
Tintele dezinformarii sunt in special liderii de opinie, care pot influenta decizional si actional grupurile din care fac parte. Dezinformarea comunicationala poate fi punctuala (printr-o stire sau emisiune anume) sau de durata (sustinuta).
Instrumentul principal al dezinformarii este cenzura. Aceasta imparte, dupa criteriile impuse de autoritati, toate componentele si semnalele realitatii precum si interpretarile faptelor in doua categorii: difuzabile si nedifuzabile, distorsionand in mod brutal realitatea.
Dezinformarea este specifica regimurilor politice totalitariste (fasciste, comuniste, dictatoriale), dar poate fi intalnita si in regimurile democratice. Aici, insa, exista concurenta (celelalte posturi de televiziune sau jurnalistii independenti free-lancer) care poate dezvalui culisele nevazute si poate provoca scandaluri rasunatoare, care pot culmina chiar cu rasturnarea guvernarii (de exemplu afacerea Watergate).
Intoxicarea – Forma de dezinformare, intoxicarea consta fie in suprasaturarea surselor cu informatie falsa, in blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregati opinia publica pentru o lovitura de proportii, fie pentru a discredita un mesaj corect asteptat. Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, barfele si comunicatele tendentioase. Intoxicarea este operatia de "anesteziere" a publicului in scopul acceptarii unei diversiuni majore sau pentru a-l face neincrezator, ostil in fata unui adevar care urmeaza a fi comunicat. Prin intermediul televiziunii, intoxicarea poate produce adevarate razboaie ale imaginii, din care iese invingator cel care a investit cel mai mult in propria sa imagine si care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt.
Exemplul cel mai apropiat in acest sens il reprezinta modurile in care au fost mediatizate de catre combatanti conflictele etnice si razboaiele din fosta Iugoslavie.
Televiziunea sarba a produs un clip in care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de Razboi. La randul lor, aliatii au prezentat dramele refugiatilor albanezi, ca efect al epurarii etnice, in paralel cu rememorarea atrocitatilor comise evreilor in lagarele de concentrare de la Auschwitz.
Manipularea – Manipularea este varianta malefica a persuasiunii, fiind caracterizata de intentionalitate negativa cu buna stiinta. Parafrazandu-l pe celebrul armator grec Aristotel Onasis, se poate spune ca "secretul manipularii este de a detine numai tu informatii". Prin diferite tactici (incalcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea faptelor obiective), mesajul este transformat in minciuna (totala sau partiala), realitatea fiind astfel distorsionata.
Micul ecran are o forta manipulatoare cu atat mai mare cu cat se bazeaza pe credibilitatea conferita de imagine (ceea ce omul a vazut la televizor cu ochii lui este considerat a fi veridic).
Toate tehnicile de manipulare a indivizilor urmaresc declansarea si amplificarea proceselor de influentare a gandirii umane, avand drept scopuri finale:
– modificarea comportamentului indivizilor
– integrarea lor in grup
– inducerea sentimentelor de supunere neconditionata fata de autoritati.
Goebbels, conducatorul campaniei de creare si promovare a imaginii lui Hitler si a noii rase de arieni, a fost unul din cei mai buni specialisti in domeniul intoxicarii opiniei publice prin intermediul presei si al cinematografiei. Pentru a le insufla cetatenilor necesitatea de a sustine nazismul si de a distruge evreii, el a impus proiectarea in toate cinematografele din Germania doar a documentarelor si a stirilor ce ii promovau ideile sale propagandistice, interzicand difuzarea oricaror altor filme si limitand spectatorilor astfel posibilitatea de a face comparatii ce puteau fi daunatoare ideologiei sale.
In acest fel, Goebbels urmarea sa obtina controlul total asupra modului de gandire, comportamentului si asupra sentimentelor indivizilor, supunerea lor instinctiva si neconditionata in fata autoritatilor precum si crearea unui tip de cetatean incapabil sa ia decizii de unul singur.
Procesul de recreare completa a unui individ este extrem de complex, el fiind axat pe trei coordonate:
– obtinerea controlului asupra comportamentului sau (prin uniforme, limbaj de lemn);
– obtinerea controlului asupra gandirii sale (prin ideologia promovata);
– obtinerea controlului asupra sentimentelor sale (prin manipularea emotiilor individului si restrangerea spectrului sau emotional, fiind folosite drept instrumente : vina, frica, santajul, redefinirea sentimentelor).
Un exemplu de "vina istorica" il constituie cel al poporului german, care a fost in totalitate blamat pentru masacrele comise de catre nazisti in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Cel mai elocvent exemplu al puterii mass-media si al modului in care manipularea opiniei publice a fost ridicata la nivel de "arta" il constituie cel al Companiei "Ruder& Finn Global Political Affairs", companie specializata in intoxicarea si manipularea opiniei publice mondiale la cererea unui guvern, stat sau partid politic anume care plateste pentru campanie.
Scopul acestei institutii este construirea sau redefinirea imaginii unor conflicte internationale in special prin intermediul televiziunilor, a imaginii unor popoare sau etnii in functie de dorintele si interesele clientului. in 1993, compania a lucrat pentru Croatia, Bosnia-Hertegovina si opozitia din provincia Kosovo si, intr-o perioada de 18 luni, le-a creat o imagine internationala puternica si extrem de favorabila. Campania dusa a fost de mare amploare si, contra unor sume uriase, a inclus obtinerea si mediatizarea opiniilor favorabile ale celor mai inalti si importanti demnitari, oameni de afaceri si lideri de opinie din lume (de talia presedintelui SUA).
Intrebat daca propriile sale credinte si datoria de a spune adevarul ca jurnalist nu intra in conflict cu ideile mediatizate, directorul acestei companii, James Harff, si-a justificat actiunile cu mult cinism: "Suntem profesionisti. Am fost angajati sa facem ceva si am facut. Nu suntem platiti ca sa fim morali."
In viziunea cercetarilor din domeniul psihologiei sociale exista numeroase modalitati de educare a indivizilor pentru a putea rezista manipularii care au toate la baza analiza strategiilor de remodelare a gandirii. Astfel, individul trebuie intai avertizat sa cunoasca mecanismele de manipulare ale diverselor institutii si sisteme pentru ca mai apoi sa poata sa reziste dezinformarii si presiunii exercitate si sa nu le cada victima.
Rezistenta individului se poate face pe mai multe cai. Aparent, solutia cea mai sigura consta in izolarea totala a individului fata de societate. Insa omul este in primul rand o fiinta sociala, deci aceasta solutie nu poate fi generalizata tuturor indivizilor. O alternativa mai rezonabila izolarii este cea prin care individul continua sa traiasca in societate, dar se detaseaza emotional de anumite aspecte ale vietii. Neajunsul detasarii consta in pierderea suportului social si afectiv al familiei si prietenilor, fapt ce amplifica sentimentul de singuratate ce poate genera manifestari de tip paranoic. Deoarece detasarea de societate, pentru a evita orice contact prin intermediul caruia am putea fi manipulati, e imposibila iar, pe de alta parte, implicarea totala, sincera si pasionala in viata sociala ne face vulnerabili la influenta artizanilor manipularii, singura solutie viabila ramane adoptarea unei pozitii de mijloc, de alternare a celor doua stari (astfel ca perioadele de traire la cote inalte sa fie urmate de intervale scurte de detasare, ce pot fi facute seara sau dupa incheierea orelor de serviciu).
Strategiile de rezistenta la manipulare constau in:
1) Identificarea discontinuitatilor (niciodata marile minciuni nu sunt perfecte, au ceva in neregula iar aparitia disonantei cognitive este unul din cele mai bune semnale de alarma);
2) Observarea normalitatii aparente (cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazeaza pe crearea unei aparente de normalizate obiectiva prin controlul informatiei). In cazul accidentului nuclear de la Cernobal, spre exemplu, autoritatile au refuzat sa ofere informatii opiniei publice si, chiar si atunci cand dezastrul n-a mai putut fi ascuns, au incercat sa-l minimalizeze prin emiterea de comunicate false. Testarea cazurilor se poate face printr-o minora incalcare a regulilor impuse, pentru a observa consecintele; daca reactia e disproportionat de mare si de violenta, atunci inseamna ca "ceva nu este in regula".
3) Sesizarea falsei similaritati. Artizanii manipularii nu se multumesc doar cu controlul total al victimelor; ei incearca sa li se faca indispensabili si de incredere, le capteaza atentia, afectiunea si respectul pentru a-i putea influenta apoi mai eficient. Pentru a evita caderea in cursa lor, este necesara analizarea cu atentie a comportamentului noului "prieten", pentru a vedea daca supraliciteaza intr-un anumit context sau o directie anume, daca exista vreo diferenta intre ceea ce spune si ceea ce face cu adevarat.
4) Identificarea competentei aparente. Foarte multi manipulatori isi creeaza cu atentie o imagine de oameni puternici, competenti, siguri pe ei, pentru a-i intimida pe cei cu care vin in contact, pentru a-i putea fascina si subjuga si mai tare pe novici. Pentru a le evita intentiile, e bine sa nu cedam presiunii exercitate de manipulator si sa asteptam un timp pentru a judeca situatia "la rece".
5) Sesizarea confuziei cognitive (pentru a ascunde realitatea si obiectivele sale, manipulatorul apeleaza frecvent la analogii false, distorsiuni semantice, etichetari retorice, rescrierea istoriei). Solutia in acest caz consta in clarificarea intelesurilor si a situatiilor neclare.
6) Sesizarea confuziei emotionale (manipulatorul exploateaza cele mai ascunse temeri si dorinte ale individului, vine in intampinarea nevoilor emotionale ale acestuia pentru a-l cuceri si apoi subjuga). De exemplu, in regimurile totalitare erau exploatate sentimentele de vinovatei si se practica santajul. Solutia consta in detasare, in analiza lucida a situatiei la cel mai mic semn de disconfort psihic resimtit, in evitarea dezvaluirii gandurilor intime necunoscutilor, in evitarea tentatiilor.
7) Jocul "de-a alegerea" (apare in cazul in care manipulatorii, asemeni unor vanzatori buni, nu se multumesc doar sa ii determine pe clienti sa le cumpere unul din produsele oferite de ei, ci continua discutia cu ei pentru a crea o legatura subtila cu acestia in scopul de a-i convinge ca au facut cea mai buna alegere si ca sa-i determine sa le devina clienti permanenti).
8) Gandirea de grup (succesul manipulatorilor pe scara larga depinde in primul rand de modul in care individul a fost cufundat in anonimatul masei de manevra. De aceea, indivizilor li se induce sentimentul fidelitatii neconditionate fata de grupul lor social care e "bun", iar restul lumii e alcatuit din "rai", "ticalosi". Manipularea reuseste in conditiile in care se realizeaza controlul informatiilor concomitent cu izolarea grupului de orice contact extern. Solutia consta, in acest caz, in realizarea dialogului, a schimburilor libere de idei, in recunoasterea greselilor, in constientizarea faptului ca in viata nu exista "alb" si "negru", ci diverse nuante).
9) Structuri impersonale (rezistenta colectiva e mult mai eficienta decat opozitia individuala, o minoritate putand lupta mult mai eficient impotriva majoritatii decat un singur individ. Daca o minoritate poate determina puterea sa accepte unele concesii, acest lucru ii sporeste prestigiul).
Elementele specifice diferitelor tipuri de productii de televiziune.
Manipularea opiniei publice intr-un talk-show, dezbatere, documentar, ancheta, in scopul partinirii uneia dintre partile implicate, se poate face prin darea cuvantului in majoritatea timpului reprezentantilor acelei parti, acordarea acestora a dreptului de a avea interventii mai lungi si intr-un spatiu de prezentare mai larg, sublinierea actiunilor lor pozitive si minimalizarea faptelor benefice ale partii adverse etc. Exista trei elemente principale care concura la realizarea manipularii in cazul diverselor productii de televiziune:
a) Moderatorul
b) Compozitia platoului
c) Scenariul (discutiei / emisiunii) Moderatorul
Primul nivel la care poate incepe manipularea este cel al moderatorului. Interventiile acestuia sunt vazute ca fiind constrangatoare, deoarece moderatorul impune subiectul / tematica de discutie, dar si ia cuvantul invitatilor, le acorda acestora o importanta diferita ce poate fi observata prin elemente de comunicare non-verbala (tonalitate: ton respectuos, dispretuitor, politicos, agasat etc). Studii facute de sociologi au demonstrat faptul ca, de multe ori, moderatorul, auto-definindu-se drept purtatorul de cuvant al publicului, pune intrebari care sa-i satisfaca doar propria curiozitate sau interesele sale, chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor.
Moralismul moderatorilor este, in multe cazuri, discutabil (Andre Gide spunea: "Cu sentimente duioase se poate face literatura proasta; cu aceleasi sentimente, in schimb, se obtine o audienta buna"). Acesti moderatori au devenit manipulatori de constiinte care se fac purtatorii de cuvant ai unei morale tipic mic-burgheze ce spun telespectatorilor ce si cum sa gandeasca, care impun receptorilor propria scala a valorilor.
O alta strategie de manipulare care poate fi abordata de moderator este mimarea lipsei de timp; el se foloseste de ceas pentru a lua cuvantul invitatilor sau pentru a-i intrerupe tocmai cand se ajunge in miezul problemelor, astfel pierzandu-se esenta si chiar scopul dezbaterii. In cazul in care invitatii sunt persoane neobisnuite, cu stresul din fata camerelor de filmat (sunt emotive sau au nevoie de un anumit timp pentru a-si ordona si expune ideile), daca acestora, in loc sa fie ajutati de catre moderator spre binele discutiei, nu li se da cuvantul cand trebuie, li se da cand nu se asteapta, sunt repeziti cu amenintarea lipsei de timp sau ce gesturi nerabdatoare, pot sa se piarda si sa afirme lucruri contrar opiniilor lor.
Cu cat un moderator sau un lider de opinie are o credibilitate mai mare si un statut social mai ridicat (conturat de nivelul de salarizare, frecventa participarilor la talk-show-uri, numarul de relatii cu VIP-uri etc.), cu atat discrepanta dintre el si un invitat mai putin cunoscut, chiar daca este expert intr-un domeniu, este mai mare. Comunicarea inseamna dialogul, in nici un caz monologul. Moderatorul sau reporterul trebuie sa-si infraneze tendinta de a iesi sau a se pune in evidenta si sa nu uite ca, de fapt, invitatul este cel aflat in atentia privitorilor.
Compozitia platoului
Al doilea nivel la care se poate realiza manipularea in cazul productiilor de televiziune – compozitia platoului – este determinant pentru modul de abordare al problemelor. Exista indivizi care nu sunt invitati de nimeni, precum si persoane care refuza orice invitatie. Modul in care este alcatuit cercul de invitati influenteaza inconstient modul de perceptie al telespectatorilor, absenta unuia sau a altuia dintre reprezentantii vreunei parti aflate la discutii avand o mare importanta in constructia perceptiei privitorilor.
Manipularea prin prezentarea dezechilibrata a partilor
Compozitia platoului ar trebui, teoretic, sa ofere imaginea unui echilibru democratic intre parti. Uneori insa, dreapta si stanga prezentatorului sunt folosite in scopul de a simboliza Dreapta si Stanga politica, iar daca aceste doua parti nu sunt egal reprezentate (fie la inceputul emisiunii, fie pe parcursul ei se aduc mai multi invitati si sustinatori de una dintre parti), se produce o deformare a perceptiei in favoarea uneia dintre grupari, distorsiune influentata nu de calitatea ci de numarul invitatilor sustinatori.
Scenariul
Scenariul, pe baza caruia moderatorul conduce dezbaterea / emisiunea si arbitreaza partile poate sa fie stabilit inaintea inregistrarii (caz in care calitatea discutiei poate fi afectata, incorsetata de rigiditatea scenariului). Nici cealalta optiune nu este, insa, lipsita de riscuri; in cazul in care moderatorul isi traseaza scenariul in linii mari in urma discutiilor pregatitoare cu participantii prezumtivi, prin care lasa loc si improvizatiei sau exprimarii libere in timpul emisiunii, discutia poate sa devieze intr-un mod periculos. Oricum, nu trebuie uitata una din regulile tacite ale jocului si anume mentinerea limbajului in limitele politetii.
Manipularea prin mijloace non-verbale de comunicare
Din ce in ce mai multi indivizi studiaza comportamentul semenilor lor, inainte de a intra in contact direct cu ei, pentru a afla cat mai multe date, pentru a le cunoaste modul de actiune si pentru a-si imbunatati relatiile.
Comunicarea non-verbala este un proces complex care include omul, mesajul, starea sufleteasca, miscarile trupului si cei cu care se intra in relatie. Informatiile legate de aceasta comunicare foarte complexa au ajuns sa fie studiate si insusite de aproape toate persoanele publice sau aflate in functii de conducere (fie manageri de intreprinderi, fie politicieni, vedete de cinema sau de televiziune). Principalele instrumente ale manipularii in dialoguri si negocieri sunt vocea, privirea, gesturile, pozitia corpului (postura), distanta si buzele.
Desi pare contradictoriu, vocea este un element principal al comunicarii non-verbale deoarece poate fi modulata pe o scara foarte larga. Vocea se compune din 3 elemente esentiale, care pot capata un nivel de variatie diferit in functie de modul in care le folosim:
– ritmul (ce poate alterna de la incet la rapid)
– volumul (care poate varia de la mic la mare)
– tonul (a carui gama oscileaza de la ascutit la grav).
De exemplu, la o persoana care foloseste o voce cu un volum puternic, un ritm rapid si un ton grav, sensul mesajului pe care il emite va fi incarcat de emotii negative, ca mania sau agresivitatea. Pentru a excela in comunicarea non-verbala, trebuie sa ne adaptam vocea contextului momentului si fata de interlocutor.
Potrivit specialistilor, din totalul mesajelor, aproximativ 7 % sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea si alte sunete guturale) si 55% sunt mesaje non-verbale. Pentru transmiterea informatiilor este utilizata cu precadere comunicarea verbala, in timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale si, uneori, pentru a inlocui mesajele verbale.
Impactul pe care elementele comunicarii il au in cadrul unui dialog sau al unei dezbateri este urmatorul: cuvintele au posibilitatea cea mai mare de control, insa au impact mai scazut fata de celelalte elemente; tonul vocii are un impact mai mare in cadrul procesului de comunicare iar posibilitatea de control este medie; simbolurile non-verbale au impactul cel mai mare in desfasurarea comunicarii interpersonale dar si posibilitatile cele mai reduse de control.
Atat limbajul trupului cat si metalimbajul (cuvintele si expresiile care pot releva adevaratele atitudini si ganduri ale unei persoane) pot trezi instinctul, intuitia, "al 7-lea simt", presimtirea ca vorbitorul nu spune ceea ce gandeste. Metalimbajul permite indivizilor sa ii manipuleze pe altii fara ca acestia sa-si dea seama. In conversatiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depaseste 7%. Se spune ca noi auzim jumatate din ceea ce se spune, ascultam cu atentie jumatate din ce am auzit si ne amintim jumatate din ce am ascultat.
Un element de o mare importanta intr-o dezbatere televizata il reprezinta
forma si caracteristicile mobilierului din studio (mese, scaune) si modul de
asezare a participantilor.
Apetitul publicului pentru "istoria instantanee" este un fapt bine cunoscut.
Insa doar cu putin timp in urma managerii si specialistii in comunicare au inceput sa se intereseze despre opiniile privitorilor referitoare la stirile televizate.
Un amplu sondaj international realizat de Gallup in 2006 a relevat urmatoarele fapte: – doar 1 din 4 subiecti considera ca marile institutii de stiri (gen BBC sau NBC) sunt credibile; – 79% dintre indivizii intervievati cred ca presa este "cu adevarat profesionista" si ca se preocupa sa-si faca cat mai bine treaba.
Un sondaj similar, realizat cu 3 ani mai tarziu (2009), a indicat anumite modificari in perceptia publicului asupra modului in care televiziunea informeaza:
– doar 54% dintre cei chestionati au mai spus ca reporterii prezinta informatiile in mod obiectiv; – 44% considerau ca presa este frecvent neobiectiva;
– peste doua treimi dintre ei (68%) au declarat ca jurnalistii tind sa favorizeze intotdeauna una dintre partile implicate intr-un conflict;
– doar 33% erau de parere ca presa este independenta, majoritatea considerand ca ea este influentata de persoanele sau grupurile politice puternice;
– 77% blamau mass-media ca le invadeaza intimitatea.
Televiziunea nu este "oglinda societatii" asa cum ii place sa se autointituleze; asupra ei intervine un complex de factori care o determina sa deformeze si sa manipuleze (constient sau nu) realitatea; din acest motiv o putem asemana mai degraba cu o oglinda aburita a societatii. Mahatma Gandhi a surprins cel mai bine pozitia de mijloc a telespectatorilor: "Nu vreau ca locuinta mea sa fie inconjurata din toate partile de ziduri si ferestre astupate. Vreau ca toate culturile si cunostintele din lume sa fie aduse si sa patrunda in casa mea intr-un mod cat se poate de liber, insa refuz sa ma las purtat de valul vreuneia dintre ele.
CONCLUZII
In societatea de masa, indivizii se raporteaza la informatii, atat in functie de intensitatea intereselor lor, informatiile dobandind astfel o anumita importanta, cat si in functie de directia intereselor, informatiile dobandind astfel o anumita controversabilitate. De aceea, in masura in care importanta si controversalitatea informatiei stimuleaza confruntarea punctelor de vedere, in aceeasi masura indivizii structureaza si manifesta, pe directii de interese, un mod comun de a evalua si opta, prin care se delimiteaza un public specific si se exprima o opinie publica.
Opinia publica, fiind un raspuns la problematica sociala curenta, constituie o modalitate de autoreglare a societatii, iar prin capacitatea sa de a modela opiniile individuale, creeaza posibilitatea ca publicul sau societatea sa exercite o forma de control social al individului. In cadrul societatii, la baza actiunilor umane stau deciziile indivizilor. Stiinta moderna a permis analizarea conceptului de decizie ceea ce a implicat si analiza sistemului mediilor de informare, cu aspectele ei pozitive – un exemplu fiind incercarea de popularizare a stiintei ori a culturii – dar si cu aspectele sale negative – amestecul dintre adevar si minciuna, mesaje contradictorii, ambigue care sunt completate de zvonuri si astfel, este facilitata manipularea, ca mod de influentare al oamenilor.
Ca proces psiho-sociologic structurat pe informatie, opinia publica ramane dependenta de informatie, aceasta nevoie riscand sa fie exploatata cu precadere de catre mediile politice; motiv pentru care cunoasterea sa, prin sondajul de opinie este considerata importanta caci permite sa se asigure credibilitatea mesajului transmis.
In cadrul unei societati care nu practica cenzura ci numai autocenzura, in care libertatea presei nu trebuie sa devina un abuz din partea ziaristului, acesta din urma, ca membru al societatii, se poate confrunta cu diferite constrangeri, tentatii care-i pot afecta demersul jurnalistic. Unii autori de coduri considera ca cea mai buna abordare a acestei dileme este aplicarea “regulii bunului simt”; mai ales ca majoritatea conflictelor de interes sunt inevitabile in societatea moderna si ca jurnalistii sunt nevoiti sa fie parte a marilor manifestari ale vietii.
Totusi nu se poate neglija un aspect important al problemei, conflictul de interese este o contradictie intre responsabilitatea sa profesionala si afinitatile sau interesele sale extraredactionale, care de cele mai multe ori, poate determina dezinformarea, manipularea opiniei publice, incalcand datoria primordiala a gazetarului de a relata adevarul.
De aceea, un jurnalist nu ar trebui sa sprijine nici o cauza politica, pentru ca efectele acestei influente s-ar reflecta in informatia transmisa publicului. Un exemplu in acest sens este inregistrarea unor publicatii in campania pro CDR din 1996, fapt evidentiat si de scandalul declaratiilor promonarhiste ale lui Emil Constantinescu, oferind cadru propice izbucnirii unui conflict intre gazetari: CristianTudor Popescu vs. Ion Cristoiu .(anexa )
Pentru un jurnalist, relatarea de la fata locului reprezinta un plus de credibilitate. Insa, si in aceste situatii poate exista indoiala ca ziaristii nu pot fi obiectivi in selectarea informatiilor cu adevarat relevante pentru material. Aceeasi suspiciune planeaza si asupra ziaristilor politici care beneficiaza de deplasari gratuite in timpul campaniei electorale alaturi de candidatii despre care populatia trebuie sa fie informata. De asemenea, se considera ca activitatile civice depuse de patronii institutiilor mass-media prezinta o dilema legata de conflictul de interese.
Exista, mai ales in tarile occidentale, multe companii de comunicare in masa care au politici precise referitoare la tratarea conflictelor de interes care pot afecta calitatea informatiei. Conform “Associated Press Managing Editors`Code of Ethics”(SUA), orice organizatie de presa va trebui sa evite acele practici care ar putea intra in contradictie cu capacitatea de a prezenta stirile intr-o maniera corecta. Un alt cod, “Professional Journalists Society Code” descurajeaza activitatea jurnalistica in slujba diferitelor societati de catre acelasi gazetar, implicarea politica, detinerea de functii publice in cazul in care acestea pot compromite integritatea ziaristilor si a patronilor acestora.
Corectitudinea si intelegerea simplului fapt ca informarea publicului este o profesie si nu un mijloc de a obtine alte foloase, ar trebui sa primeze in activitatea oricarui gazetar. Respectarea adevarului in relatarea unui subiect se regaseste in codul etic al jurnalistilor romani adoptat de membrii Clubului Roman de Presa, care vegheaza la respectarea decalogului etic.
Comunicarea construieste cultura si simultan este incadrata in ea in contexte care variaza de la nivel local pana la nivel global. Autoritatea aparte a mijloacelor de informare in masa, afirmarea si reafirmarea interminabilelor torente de informatii incarcate ideologic, constituie o impresionanta forta sociala.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mass Media, Intre Informare Si Control (ID: 118073)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.