Marxismul

Capitolul 1

Marxismul este sistemul concepțiilor și al doctrinei lui Marx. Marx a continuat și a sintetizat în mod genial cele trei curente ideologice principale din secolul al XIX-lea existente în trei dintre cele mai înaintate țări din lume: filozofia clasică germană, economia politică clasică engleză și socialismul francez, legat de doctrinele revoluționare franceze în general.

În continuare mă voi referi pe scurt asupra acestor trei izvoare, care sînt în același timp părți constitutive ale marxismului.

I.Filozofia germană

Filozofia marxismului este materialismul. De-a lungul întregii istorii moderne a Europei, și îndeosebi la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, în Franța, unde se desfășura bătălia hotărîtoare împotriva tuturor rămășițelor medievale, împotriva spiritului feudal în instituții și în idei, materialismul s-a dovedit singura filozofie consecventă, fidelă învățăturii științelor naturii, dușmană a superstițiilor, bigotismului etc. De aceea dușmanii democrației s-au străduit din răsputeri „să combată“, să submineze, să defăimeze materialismul și au apărat diferitele forme ale idealismului filozofic, care, într-un fel sau altul, se reduce întotdeauna la apărarea sau susținerea religiei.

Marx și Engels au susținut în chipul cel mai hotărît materialismul filozofic și au lămurit în repetate rînduri cît de profund greșite sînt abaterile de orice fel la această bază. Marx nu s-a oprit însă la materialismul secolului al XVIII-lea, ci a dezvoltat filozofia mai departe. El a îmbogățit-o cu cuceririle filozofiei clasice germane, în special ale sistemului lui Hegel), care, la rîndul său, dusese la materialismul lui Feuerbachd). Cea mai însemnată dintre aceste cuceriri este dialectica, adică teoria dezvoltării în forma ei cea mai completă, mai profundă și mai eliberată de unilateralitate, teoria relativității cunoașterii umane, care ne dă o reflectare a materiei în veșnică dezvoltare.

Aprofundînd și dezvoltînd materialismul filozofic, Marx l-a dus pînă la capăt și l-a extins de la cunoașterea naturii la cunoașterea societății omenești. Haosului și arbitrarului care domniseră pînă atunci în concepțiile despre istorie și politică le-a luat locul o teorie științifică unitară care arată cum o orînduire socială dezvoltîndu-se, ca urmare a creșterii forțelor de producție, se transformă într-o altă orînduire, superioară, — cum feudalismul, de pildă, dezvoltîndu-se, se transformă în capitalism.

II. Economia politică clasică engleză

Ajungînd la concluzia că orînduirea economică este baza pe care se înalță suprastructura politică, Marx a acordat o deosebită atenție studierii acestei orînduiri economice. Opera principală a lui Marx, „Capitalul“, este consacrată studierii orînduirii economice moderne, cu alte cuvinte studierii societății capitaliste.

Economia politică clasică dinainte de Marx a apărut în Anglia, cea mai dezvoltată țară capitalistă. Adam Smith și David Ricardo, cercetînd orînduirea economică, au pus temelia teoriei valorii bazate pe muncă. Marx le-a continuat opera. El a fundamentat-o cu precizie și a dezvoltat-o în mod consecvent. El a arătat că valoarea oricărei mărfi este determinată de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei.

Acolo unde economiștii burghezi vedeau o relație între lucruri (schimb de marfă contra marfă), Marx a descoperit relații între oameni. Schimbul de mărfuri exprimă legătura între diferiți producători, prin mijlocirea pieței. Banii înseamnă că această legătură devine din ce în ce mai strînsă, unind întreaga viață economică a diferitor producători într-un tot întreg. Capitalul înseamnă dezvoltarea în continuare a acestei legături: forța de muncă a omului devine marfă. Muncitorul salariat își vinde forța de muncă proprietarului pămîntului, al fabricilor, al uneltelor de muncă. O parte a zilei de muncă este folosită de muncitor pentru a acoperi cheltuielile necesare întreținerii sale și a familiei sale (salariul), iar cealaltă parte a zilei muncitorul lucrează degeaba, creînd plusvaloare pentru capitalist, izvorul profitului, izvorul bogăției clasei capitaliste. Teoria plusvalorii este piatra unghiulară a teoriei economice a lui Marx.

Capitalul creat prin munca muncitorului îl apasă pe muncitor, ruinează pe micii patroni și creează o armată de șomeri. În industrie, victoria marii producții se vede dintr-o dată, dar și în agricultură observăm același fenomen: superioritatea marii agriculturi capitaliste crește, folosirea mașinilor crește și ea, gospodăria țărănească e prinsă în lațul capitalului bănesc, decade și se ruinează strivită sub povara tehnicii ei înapoiate. În agricultură decăderea micii producții îmbracă alte forme, dar existența ei este un fapt incontestabil.

Strivind mica producție, capitalul duce la sporirea productivității muncii și la crearea unei situații de monopol pentru uniunile de mari capitaliști. Producția însăși devine într-o măsură din ce în ce mai mare socială — sute de mii și milioane de muncitori legați laolaltă într-un organism economic coordonat —, pe cînd produsul muncii în comun este însușit de un mănunchi de capitaliști. Anarhia în producție crește, crizele devin din ce în ce mai frecvente, goana turbată după piețe se întețește, pentru masele populației existența devine din ce în ce mai nesigură.

Mărind dependența muncitorilor de capital, orînduirea capitalistă creează forța grandioasă a muncii unite.

Pornind de la primii germeni ai economiei bazate pe marfă, de la schimbul simplu, Marx a urmărit dezvoltarea capitalismului pînă la formele lui superioare, la marea producție.

III. Socialismul francez

Cînd iobăgia a fost răsturnată și „libera“ societate capitalistă a apărut la lumina zilei, s-a văzut îndată că această libertate însemna un nou sistem de asuprire și exploatare a poporului muncitor. Au început să se ivească imediat diferite doctrine socialiste ca o reflectare a acestei asupriri, ca un protest împotriva ei. Dar la începuturile lui socialismul a fost un socialism utopic. El critica societatea capitalistă, o condamna și o blestema, visa nimicirea ei, visa o orînduire mai bună, încerca să convingă pe bogați de imoralitatea exploatării.

Socialismul utopic n-a putut însă să arate care este adevărata ieșire. El n-a fost în stare nici să explice esența robiei salariate în capitalism, nici să descopere legile dezvoltării acestuia, nici să găsească forța socială în stare să devină creatoarea unei societăți noi. Revoluțiile vijelioase care au însoțit în toată Europa și mai ales în Franța căderea feudalismului, a iobăgiei, au dezvăluit din ce în ce mai limpede că baza întregii dezvoltări și forța ei motrice este lupta de clasă.

Nici una dintre victoriile libertății politice împotriva clasei feudalilor n-a fost cîștigată fără împotrivirea cea mai desperată. Nici o țară capitalistă nu s-a orînduit pe o bază mai mult sau mai puțin liberă și democratică, fără o luptă pe viață și pe moarte între diferitele clase ale societății capitaliste.

Oamenii au fost și vor fi întotdeauna victime stupide ale înșelării și ale autoînșelării în politică atîta timp cît nu vor învăța să caute îndărătul fiecărei fraze, declarații și făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social interesele unor clase sau ale altora. Adepții reformelor și ai îmbunătățirilor vor fi întotdeauna prostiți de apărătorii vechiului atîta timp cît nu vor înțelege că orice instituție veche, oricît de barbară și de putredă ar părea, se menține grație forțelor de care dispun unele sau altele din clasele stăpînitoare.

Capitolul II

Studierea marxismului este împărțită în trei părți, definite –în mare– filozofie, istorie socială și economie sau, pentru a le da denumirile lor corecte: Materialism dialectic, Materialism istoric și Teoria valorii bazată pe muncă. Acestea sunt faimoasele “trei părți componente ale marxismului” despre care a scris Lenin.

Dat fiind că tema mea de cercetare este întitulată ”Conceptia marxista în filosofia dreptului”, în continuare mă voi referi mai amănunțit asupra aspectului filosofic, idetificînd „aportul” ideologie marxiste și locul acesteia în filosofia dreptului.

Materialismul filozofic

Începînd din 1844—1845, cînd concepțiile sale s-au cristalizat, Marx a devenit materialist, și anume adept al lui Feuerbach, considerînd și mai tîrziu că părțile slabe acestuia constau exclusiv în faptul că materialismul lui nu este îndeajuns de consecvent și de atotcuprinzător. Marx vedea însemnătatea istorică universală, „epocală“ a lui Feuerbach tocmai în ruptura hotărîtă cu idealismul lui Hegel și în proclamarea materialismului.

Pentru Hegel — scrie Marx —, procesul gîndirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul (creatorul) realului… La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decît materialul transpus și tradus în capul omului“ („Capitalul“, vol. I, postfață la ediția a 2-a).

Expunînd această filozofie materialistă a lui Marx, F. Engels, în deplină concordanță cu ea, scria în „Anti-Dühring“-„Unitatea lumii nu constă în existența ei…, ci în materialitatea ei, și aceasta este dovedită… printr-o dezvoltare lungă și anevoioasă a filosofiei și a științelor naturii… Mișcarea este modul de existență a materiei. Niciodată și nicăieri n-a existat materie fără mișcare, și nici nu poate să existe… Dacă se pune însă mai departe întrebarea ce sînt gîndirea și conștiința și care este originea lor, constatăm că ele sînt produse ale creierului omenesc și că însuși omul este un produs al naturii, care s-a dezvoltat în mediul lui înconjurător și împreună cu acesta; astfel stînd lucrurile, se înțelege de la sine că produsele creierului omenesc, care în ultimă instanță sînt și ele tot produse ale naturii, nu contrazic restul înlănțuirii din natură, ci îi corespund“. „Hegel era idealist, cu alte cuvinte, pentru el, ideile din mintea lui nu erau imagini mai mult sau mai puțin abstracte ale obiectelor și proceselor reale, ci, invers, obiectele și dezvoltarea lor nu erau pentru el decît imaginile concretizate ale «ideii» existente undeva încă înaintea lumii“.

 Engels scrie: „Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, și îndeosebi a filozofiei moderne, este problema raportului dintre gîndire și existență… dintre spirit și natură… Care este elementul primar: spiritul sau natura?… După felul cum răspundeau la această întrebare, filozofii se împărțeau în două mari tabere. Cei care susțineau că spiritul a existat înaintea naturii și care admiteau deci, în ultimă instanță, crearea lumii în vreun fel oarecare… alcătuiau tabăra idealismului. Ceilalți, care considerau natura ca element inițial, aparțineau diferitelor școli ale materialismului“. Orice altă utilizare a noțiunilor de idealism și materialism (în sens filozofic) duce numai la confuzii. 

Idealism și materialism

De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă și cea materialistă. Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea, dedicarea în urmărirea unor idealuri, sau ale materialismului ca josnicia, aviditatea, cupiditatea egoismul, nu au nimic comun cu idealismul filozofic sau materialismul filozofic.

Mari gânditori ai trecutului –ca Platon și Hegel—au fost idealiști. Această școală de gândire privește natura și istoria ca o reflectare a ideilor sau spiritului. Teoria potrivit căreia oamenii și fiecare lucru material a fost creat de un Spirit divin este concepția de bază a idealismului. Această concepție este exprimată pe diferite căi, dar ideea ei de bază este că ideile guvernează dezvoltarea lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a gândirii. Acțiunile oamenilor sunt privite ca un rezultat al gândirii abstracte, și nu al nevoilor lor materiale. Hegel a mers mai departe; fiind un idealist consecvent, el a transformat gândirea într’un factor independent, ‘ideea’ existând în afara creierului și, ca o reflectare a acestei concepții, independentă de lumea materială. Religia este o parte integrală a acestei filozofii.

Gânditorii materialiști –pe de altă parte- au susținut că lumea materială este reală și că natura sau materia sunt primordiale. Gândirea și ideile sunt un produs al creierului. Că creierul, și de aceea ideile, apar pe o anumită treaptă de dezvoltare a materiei. Temelia de bază a materialismului constă în următoarele:

Lumea materială, percepută nouă prin simțurile noastre și cercetată de știință, este reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi, fără interferența niciunei forțe supranaturale.

Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al materiei (creierul) fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea gândirea și ideile nu pot exista izolat, separat de materie. Ideile generale sunt reflectări ale lumii materiale. “Pentru mine –a scris Marx- idea nu este altceva decât o reflectare a lumii în gândirea umană, exprimată sub formă de gânduri.” Și mai departe, “Ființe sociale determină conștiința”.

Oamenii sunt o parte a naturii care-și dezvoltă ideile interacționând cu restul lumii. Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu sunt ceva absolut, în afara naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul circumstanțelor materiale și sociale in care au apărut. “Fantomele ce s-au format în creierul uman –a spus Marx—sunt expresia sublimă a procesului lor material de viață”. Mai târziu, el a conchis că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii și formele corespunzătoare de conștiință nu păstrează vreo urmă de independență. Ele nu au istorie, evoluție, dar oamenii, dezvoltând producția materială și relațiile ce se nasc în acest proces, au schimbat în acest proces și modul lor de a gândi și produsul gândirii lor. Viața nu este determinată de conștiință ci conștiința este determinată de viață”.

Trebuie relevat îndeosebi modul în care concepea Marx raportul dintre libertate și necesitate: „…Libertatea este înțelegerea necesității. Necesitatea este oarbă numai în măsura în care nu este înțeleasă“ (Engels în „Anti-Dühring“). Ceea ce înseamnă: recunoașterea dominației legilor obiective în natură și recunoașterea transformării dialectice a necesității în libertate.

Originile materialismului

“Incepînd din secolul al șaptesprezecelea –a scris Engels—leagănul materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea aristocrație feudală și monarhia au fost provocate de noile clase mijlocii care se ridicau. Bastionul feudalismului a fost biserica Romano-catolică, care oferea justificarea divină a monarhiei și instituțiilor feudale. Pentru aceste motive, biserica era aceea care trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnarea feudalismului. Burghezia ce se ridica a provocat vechile idei și concepțiile divine clădite pe ele.

Școala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franța, pentru a fi preluată și dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) și discipolii lui. Acești materialiști francezi nu s-au limitat la criticarea religiei, ci și-au extins critica la toate instituțiile și ideile. Ei au făcut toate aceste în numele rațiunii, dând burgheziei în dezvoltare muniții în lupta ei împotriva monarhiei. Marea Revoluție Franceză a burgheziei din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre deosebire de revoluția engleză de la mijlocul secolului al 17-lea, revoluția franceză a distrus complet orânduirea feudală învechită. Cum Engels avea să sublinieze mai târziu “astăzi noi știm că această împărăție a rațiunii nu a fost altceva decât împărăția idealizată a burgheziei.”

Revoluția franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi civilizate, asemănător Revoluției ruse din 1917. Ea a revoluționat gândirea în toate domeniile, în politică, filozofie, știință și artă. Prima breșă în materialismul mecanicist aparține filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul și sistemul solar n-au existat dintotdeauna ci au luat ființă. Acelaș lucru este valabil și în ceea ce privește geografia, geologia, plantele și animalele. Această idee revoluționară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost dezvoltată de un alt gânditor strălucit german, George Hegel (1770-1831). Hegel a fost un filozof idealist, socotind că lumea poate fi explicată ca o manifestare sau reflectare a unei Gândiri universale sau a unei Idei.

Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate și isoria umană, dar ca filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a situat pe sine însuși ca o unitate de măsură a lumii, interpretând istoria potrivit prejudecății lui după care istoria omenirii ar fi o istorie a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentru Hegel, problemele și contradicțiile nu erau abordate în termenii lor reali ci în lumea ideilor și de aceea, răspunsul și soluția la aceste probleme și contradicții trebuie căutată în lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea contradicțiilor societății prin acțiunea oamenilor, prin luptă de clasă, soluția era căutată în capul filozofilor, în Idea Absolută.

Deși Hegel a redescoperit și analizat legile mișcării și dezvoltării, idealismul său a pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta și a pune filozofia pe picioarele ei a fost făcută prin lupta și critica Tinerilor hegelieni, în fruntea cărora a fost Ludwig Feuerbach (1804-1872). Dar până și Feuerbach care era potrivit spuselor lui Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, și jumătate idealist – în partea superioară, nu a putut să purifice complet hegelianismul de viziunea lui idealistă. Această treabă a fost lasată lui Marx și Engels, care au fost capabili să salveze metoda dialectică de învelișul ei mistic. Dialectica hegeliană a fusionat cu materialismul modern pentru a produce înțelegerea revoluționară a materialismului dialectic.

Dialectica

“Dialectica nu este nimic mai mult decât știința legilor generale ale mișcării și dezvoltării naturii, societății umane și gândirii” (Engels – Anti-Dühring.)

Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existență, înainte ca Marx și Engels să o dezvolte științific ca un mijloc de înțelegere a evoluției societății umane. Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon și Aristotel. Incă în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea că”totul este și nu este, pentru că totul este în mișcare, totul se schimbă, totul devine și trece”. Și mai departe “totul se mișcă, totul se schimbă. Este imposibil de a fi de două ori în același loc.” Această afirmație conține în sine concepția fundamentală a dialecticii și anume, că în natură totul este într-o permanentă mișcare și transformare și că aceste schimbări au loc printr-o serie de contradicții.

“…marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înțeleasă ca un complex de lucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care lucruri aparent stabile –cel puțin în imaginea formată în mintea noastră- trec printr-un proces neîntrerupt de schimbări de la apariție la dispariție.” (Engels, – Anti-Düring).

Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte cuvinte nu numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care guvernează aceste procese; nu numai cu particularitățile lor ci cu dialectica lor generală; comparată cu metafizica, dialectica este ca un film comparat cu o simplă fotografie. Una nu contrazice pe cealaltă ci se completează.

Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând din epoca feudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele filozof german G.W.F. Hegel. El a supus componentele logicii formale unei critici detaliate, demonstrând limitele și unilateralitatea lor. Hegel este autorul primei analize atot-cuprinzătoare a legilor dialecticii, care au servit ca fundație pe care Marx și Engels și-au clădit teoria lor a materialismului dialectic. In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă –dar a fost împiedicat să o rezolve din cauza concepției lui idealiste. In spusele lui Engels “a fost un eșec colosal”. In pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a explicat cele mai importante legi ale dialecticii: cantitate și calitate, interdependența contrariilor și negarea negației .

Legea trecerii schimbărilor cantitative în caititative. Conform căreia schimbarea calității obiectului are loc atunci, când acumulările schimbărilor cantitative ating o anumită limită. Schimbările cantitative se acumulează treptat și dacă depășesc limita măsurii, duc cu necesitate la schimbarea calității, iar calitatea nou apărută iarăși duce la schimbări cantitative. Această lege descrie mecanismul cel mai general al dezvoltării. Legea trecerii schimbărilor cantitative în calitative poartă un caracter obiectiv și universal.

Legea unității și luptei contrariilor, care dezvăluie sursa automișcării și dezvoltării obiectelor și fenomenelor. Izvorul dezvoltării este contradicția dialectică, conform căreia orice obiect și fenomen prezintă unitatea și lupta părților contrare. Contrariile sunt acele laturi și tendințe obiective și universale ale obiectelor și fenomenelor ce se exclud și se condiționează reciproc, iar interacțiunea lor formează contradicția dialectică. Contradicția dialectică este caracteristică tuturor obiectelor și fenomenelor, se schimbă numai stările lor, parametrii cantitativi, caracterul contradicțiilor și semnificația lor pentru sistem. Laturile contradicției dialectice sunt unitatea și identitatea (armonia), deosebirea și contrariul (dizarmonia), contradicția (conflictul, lupta). Contradicția dialectică acutizându-se duce la conflict, iar ultimul cu necesitate trebuie să fie rezolvat. în procesul rezolvării contradicțiilor se lichidează numai acele momente care s-au învechit și frânează dezvoltarea. Cu rezolvarea unor contradicții apar altele și asta are loc permanent.

Legea negării negației, conform căreia vechiul este negat de nou, iar noul este negat de ceva și mai nou. Această lege exprimă momentul de legătură și succesiune a diferitor etape în procesul de dezvoltare a realității. Negarea dialectică, care este o autonegare, are caracter obiectiv și universal, fiecare obiect și fenomen a realității conținând în sine propria sa negare. Acest proces are caracter permanent și infinit. În cadrul procesului de negare a negației Hegel distinge 3 etape teza – antiteza -sinteza. Prima etapă a dezvoltării este teza, care în procesul de negare se transformă în partea sa contrară – antiteza, iar negarea antitezei, adică negarea negației, duce la sinteză. Sinteza este unitatea dialectică a tezei și antitezei și nu reprezintă altceva decât reîntoarcerea la etapa inițială însă la un nivel calitativ mai înalt Procesul de soluționare a contradicțiilor prin negarea dialectică, adică prin negarea negației, are caracter continuu și succesiv. Ei se caracterizează prin repetabilitate, doar că repetabilitatea are ioc la un nivel mai înalt, obținându-se astfel spirala dezvoltării realității obiective, activități practice și teoretice a oamenilor.

Prin urmare, în conformitate cu Karl Marx, scopul a fost să apeleze la dialectica lui Hegel cu capul în jos și de a descoperi coajă mistică a raționale sale. Este mai mult o analiză detaliată a dialectica contrariilor dialecticii lui Hegel de Marx va implementat în procesul de revizuire a legilor și categoriile de dialecticii.

Marx și Engels considerau că principalele neajunsuri ale „vechiului“ materialism, inclusiv ale celui, sînt următoarele:

acest materialism era „prin excelență mecanicist“ și nu ținea seama de dezvoltarea chimiei și biologiei moderne (iar pentru zilele noastre ar trebui să adăugăm: de teoria electrică a materiei);

vechiul materialism era neistoric, nedialectic, nu promova consecvent și nu considera universal punctul de vedere al evoluției;

„esența umană“ era concepută ca abstracție, și nu ca „ansamblul relațiilor sociale“; de aceea, acest materialism nu făcea decît „să interpreteze“ lumea, în timp ce e vorba de „a o schimba“, cu alte cuvinte nu înțelegea însemnătatea „activității revoluționare practice“.

Capitolul III

Determinismului social în concepția marxistă

Probitatea științifică ne obligă să arătăm că odată cu apariția operei lui Marx se produce un nou mod de a concepe societatea și determinismul ei. Desigur, concepția sa este o continuare a datelor de cunoaștere furnizate de predecesori, a întrebărilor acestora, dar pe lîngă această continuitate asistăm și la realizarea de către el a unei rupturi cu concepțiile antropologice și iluministe anterioare.

Teoria marxistă a determinismului social se caracterizează prin câteva trăsături generale care o diferențiază de gândirea socială anterioară. Astfel, teoria marxistă:

— consideră societatea ca un domeniu al realității obiective, cu trăsături și relații de determinare absolut specifice;

— arată că particularitatea fundamentală a societății este aceea că nu constituie un dat, ci o realitate produsă prin activitatea umană, o realitate care se autoproduce;

— susține că determinismul social este constituit din interacțiunea tuturor formelor sau domeniilor de activitate socială, în cadrul căreia economia are rolul hotărâtor în ultimă instanță. Procesul istoriei umane reprezintă interacțiunea între funcționarea economiei, a formelor politice ale luptei de clasă, a instituțiilor juridice și a formelor conștiinței sociale. Prin aceasta teza marxistă a determinismului social, ca interacțiune a tuturor domeniilor activității sociale, pune în evidență relația dintre variabila fundamentală—cea economică și celelalte variabile ale societății.

Din explicația dată de fondatorii teoriei marxiste- Marx și Engels, determinismului social, rezultă și limitele concepției lor despre viața socială. Astfel, ei au exagerat rolul factorului economic, fapt recunoscut de Engels atunci când scria: „De faptul că uneori tinerii dau laturii economice mai multă importanța decât i se cuvine, suntem vinovați în parte noi înșine, Marx și cu mine. Față de adversari a trebuit să acceptăm acest principiu fundamental, pe care dânșii îl negau și n-am avut întotdeauna vreme, loc și prilej să acordăm suficientă atenție celorlalți factori care participă la această interacțiune“ . În al doilea rând, în concepția marxistă găsim confiscarea, de către politic, a tuturor celorlalte elemente ale sistemului social. Consecința acestui fapt: știința se află sub dominația ideologiei politice.

Lenin –marxist în aparență

După dispariția din viață a fondatorilor săi, filosofia marxistă a cunoscut o tendință de dogmatizare atât în interiorul social-democrației europene occidentale, cât și în tabăra marxismului sovietic după instaurarea comunismului în Rusia.

Nici unul dintre contemporanii noștri n-a provocat atâtea discuții și nu a stârnit mai multă pasiune în jurul numelui său, decât Lenin. Aproape necunoscut înainte de 1917, afară de un mic cerc de revoluționari exilați, Lenin apare pe primul plan îndată ce sosește la Petrograd și începe campania contra guvernului Kerensky. Fanatic și intolerant, făcând o dogmă din ura contra burgheziei, Lenin nu s-a sfiit să întrebuințeze toate mijloacele spre a câștiga puterea în Rusia.

Din studiile făcute în bibliotecile din Apus, Lenin a rămas cu o admirație fără margini pentru teoriile lui Marx, pe care le consideră ca dogme incontestabile. Toate sforțările sale tind să aplice aceste teorii fără să țină seama nici de condițiile particulare în care se află Rusia, nici de transformările pe care capitalismul le-a suferit de la Marx până astăzi.

Lenin este însă marxist numai în aparență, căci în realitate deosebirile între reformele făcute și teoriile expuse de Marx sunt radicale.

Pe când Marx prevedea transformarea societății capitaliste în societate comunistă printr-o evoluție din care violența era exclusă în principiu, Lenin concepe cucerirea puterii cu forța de către proletariat și instituirea dictaturii acestuia, chiar dacă e în minoritate, spre a distruge cadrele societății burgheze și a pregăti întronarea regimului comunist.

În acest scop, Lenin înțelege să se servească de puterea statului ca organ de opresiune, înlocuind tirania burgheză cu tirania proletară. Suprimând Constituanta, unde proletariatul nu era în majoritate, bolșevismul creează puterea sovietelor, instituție de clasă în are numai muncitorii sunt reprezentanți. Dar sovietele, care trebuiau să formeze baza sistemului lui Lenin, nu mai au azi în Rusia decât un rol teoretic, realitatea puterii fiind toată în mâinile lui Lenin și ale celor din jurul lui. Pe terenul politic, bolșevismul n-a dat, prin urmare, roadele așteptate.

Pe terenul economic, instituirea comunismului, scopul final al regimului sovietic, a suferit, de asemenea, un eșec. Lucrătorii ruși nu s-au arătat pregătiți pentru noul regim economic, pe care nu-1 pot pricepe. Ei înțeleg socializarea uzinelor în folosul lor, dar nu și punerea în comun a produselor, pe care vor să le valorifice tot după sistemul capitalist.

În ceea ce privește pe țărani, bolșevicii au trebuit să renunțe la naționalizarea pământului, așa cum o prevăzuseră în Constituție. Țăranii ruși și-au împărțit pământurile marilor proprietari și înțeleg să apere bunul lor contra oricărui atac. în ei bolșevicii găsesc cei mai buni susținători contra dușmanilor din afară, și ajung astfel a realiza paradoxul unui guvern comunist, în teorie, susținut de individualismul micilor proprietari.

Astfel, bolșevismul n-a realizat nimic din visul lui Lenin. Acesta e silit a recunoaște că binefacerile comunismului, cu dispariția statului și a exploatării omului de către om, nu se vor produce decât într-un viitor îndepărtat, a cărui dată nimeni nu o poate fixa. Până atunci va dăinui faza „tranzitorie” a dictaturii proletariatului, adică, după însăși definiția lui Lenin, „statul burghez, fără burghezie”.

Concluzie

După cum am menționat în Capitolul I, marxismul este o sinteza „genială” a celor trei curente ideologice principale din secolul al XIX-lea existente în trei dintre cele mai înaintate țări din lume: filozofia clasică germană, economia politică clasică engleză și socialismul francez. Respectiv deducția că marxismul nu se ivește ca o noutate absolute e firească. Doctrina marxistă, în contextul realității din secolul al XIX-lea, s-a dovedit a fi cea mai atractivă din motiv că s-a structurat nu ca o ideologie a promisiunilor, dar ca una ce are pretenția de a se fundamenta ștințific și de a folosi cee ace este apparent mai nou în amploarea timplului său.

Ceea face marxismul o doctrina palpabilă este că fondatorii săi, Marx și Engels, au putut sesiza foarte bine lucrurile de la rădacină, propunînd astfel o mediere reală.

În filosofia dreptului docrina marxistă nu este exhausiv abordată. Unul din motivele este faptul că această docrină face un compendiu a celor 3 părți constitutive menționate mai sus și pornind de la concepția materialistă a lui L. Feuerbach, care a fost idealizată, continuînd cu dialectica lui Hegel. Un alt motiv ar fi faptul că fondatorii doctrinei au exagerat rolul factorului economic și a influenței politice, doctrina aflîndu-se sub dominația ideologie politice.

Mărxismul a îmbinat în mod armonios obiectivitatea cu partinitatea, spiritul științific cu cel revoluționar, constituind astfel ideologia partidelor comuniste și muncitorești.

Bibliografie:

Filosofia Dreptului Eugeniu Răbca, Victor Zaharia, Valentin Mărgineanu,Rodica Ciobanu Chișinău 2016

Lecții Filosofice asupra Dreptului –Constatin Stoboe- Lumina Lex 1993

Filozofi și fizofii ale secolului XX-lea- Guy Petitdemange

Personalitaăți și Curente Filosofice- Petre Dan – Polirom 1999

https://www.marxists.org/romana/lenin/1914/marx/c02.htm

https://www.marxists.org/romana/lenin/1913/mar/x01.htm#1

http://www.marxist.com/ce-este-marxismul-romania.htm

Cuprins:

=== 7d99227ca9ce94741e30463f2c8d1ca6faee2141_565040_1 ===

Marxismul a dat naștere unor ideologii precum socialismul și comunismul, și diferitelor forme ale acestora. Curios, ceea ce este adesea văzut ca opusul polar al marxismului, naționalismul sau mai des ”nazismul” își are rădăcinile și se datorează însăși existenței ideilor și lucrărilor marxismului.

Deși se presupune că sunt opuse pe spectrul politic, marxismul și naționalism-socialismul au o serie de lucruri în comun. Nici marxismul, nici național-socialismul nu au apărut peste noapte. Ca multe filosofii, acestea au fost construite sau au fost cel puțin influențate de elemente juridice și sociale ale timpului, mai ales teoria evoluționistă și istoricismul legal.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Charles Darwin a publicat capodopera sa ”Originea speciilor”, vorbind de selecția naturală. Naziștii și Marx au folosit acest concept pentru propriile lor scopuri. Atât Karl Marx, cât și frecventul său co-autor Friedrich Engels au citit despre originea

speciilor și au fost de acord cu conținutul său, folosind-o ca o explicație pentru validitatea și supremația teoriilor lor. Marx a considerat că există o evoluție a societății în istoria omenirii. Marx credea că comunismul ar fi rezultatul final al acestei evoluții, pașii procesului fiind: ”forma tribală” – societate care nu are clase sociale, ci relații de rudenie; ”comunismul primitiv” – vechea proprietate comună și statală care decurge în special din unirea mai multor triburi într-un acord sau prin cucerire; ”bunuri feudale sau imobile”; ”Capitalismul” s-a născut din creșterea populațiilor umane și comerțului, societatea feudală a evoluat de la ”capital” la capitalism. Societățile au devenit apoi structurate în jurul mărfurilor și profitului. Această societate ar îndepărta clasele muncitoare și le conduce spre socialism. Această evoluție în socialism a fost unul dintre pașii finali ai procesului, forma finală fiind în mod evident comunismul, care, curios, nu a fost niciodată definită de Marx.

Este binecunoscut faptul că naziștii au folosit evoluția ca bază pentru ideologia lor și ca motiv pentru a persecuta pe cei considerați a fi de o ”rasă inferioară”. Cu toate acestea, teoria evoluționistă nu a fost folosită numai în acest scop. În primul rând, ar putea fi util să evidențiem modul în care naziștii au obținut și menținut legal puterea folosind aceste concepte de drept evolutiv vii. La 27 februarie 1933, exact cu 6 zile înainte de alegeri, s-a semnat Decretul privind Reichstag-ul.

Naziștii, susținând pretextul unei revoluții comuniste, l-au convins pe președintele Paul von Hindenburg să semneze Decretul Reichstag-ului. În consecință, conform decretului, partidul nazist nu a reușit doar să reducă la tăcere adversarii politici, dar a reușit să reducă aproape toate drepturile constituționale ale cetățenilor. În conformitate cu legea, trebuiau să fie înființate ”instanțe ale poporului” pentru a fi condamnați cei care nu erau loiali regimului, un concept deloc diferit față de cel introdus de Lenin în Uniunea Sovietică în 1918.

Alegerile din 5 martie au dat naziștilor o majoritate în Reichstag și au aprobat Actul de împuternicire din 1933, care în mod esențial a înlăturat toată puterea din partea Reichstag-ului și au investit-o în autoritatea cabinetului (în fapt, cancelarul Adolf Hitler), în sensul că legile nu mai erau supuse controlului Reichstag-ului. Pe această bază, naziștii au folosit în mod efectiv legea valabilă in acel moment pentru a obține putere.

Pentru naziști, opinia darwinistă a unei constituții vii, în special flexibilitatea ei, devine o bază importantă în cadrul structurii legislației naziste. Teoria evoluționistă și istoricismul german, mai ales lucrările lui Friedrich Carl von Savigny au constituit o bază. Acestea din urmă au fost încă o piatră de hotar pentru marxism și gândirea național-socialistă și au avut o influență foarte mare asupra ambelor ideologii.

Istoriciștii germani vorbeau de ”spiritul poporului”, idee care stă foarte confortabil alături de teoria evoluționistă, considerând că evoluția este generată de un procesul continuu de creștere în întreaga istorie a poporului – națiunea văzută ca un organism viu, un concept bine cunoscut care i-a influențat și influențați atât pe Marx, cât și pe naziști.

Ideile exprimate în cartea lui Savigny par să-l fi influențat pe Marx în mod semnificativ, deoarece există paralelisme între ea și ideile lui Marx despre lege în ”Manifestul comunist”, poate cel mai notabil concept istoric al proprietății comune, fiind similară cu presupusa cronologie a lui Marx a evoluției societății.

În cele din urmă, influențele lucrării lui Savigny i-au permis lui Karl Marx să considere că ”proprietatea privată este cauza inițială a inegalității sociale”. Desigur, influența școlii istorice nu se limitează doar la Savigny. Marx era puternic influențat și de Hegel.

Naziștii au găsit, de asemenea, o utilizare similară pentru aceste idei. Conceptul de a privi o societate ca un organism viu a avut o mare influență în ideologia nazistă. Un pilon al idealului nazist a fost acela de a eroda capitalismul și a–l înlocui cu un sistem prin care fiecare membru al societății ar fi primi șanse economice egale, astfel încât capacitatea biologică și talentul ar prevala.

Un concept ca acesta, conform conducătorilor nazisti, ar permite cei care sunt din punct de vedere biologic superiori să reușească economic și să contribuie la progresul evolutiv. Acesta este un exemplu prim și clar al modului în care aceste două ideologii s-au complimentat reciproc, în special în cadrul nazist.

În 1944, Adolf Hitler a comandat o broșură intitulată ”De ce luptăm?”. În această broșură există o legătură importantă nu numai între socialism și darwinism, dar și cu istoricismul. Referirea la o ”comunitate vie” și la ”evoluția viitoare a poporului” pare a fi oarecum influențată de punctul de vedere al istoricismului, considerând societatea ca fiind un organism viu. Mențiunea ”legilor specifice evoluției speciilor” face o trimitere flagrantă la evoluționism. Împreună cu trimiterea la ”camarazii rasiali germani”, este clar supraviețuirea de care vorbea Darwin era un punct de vedere a luat rădăcini. Adăugarea acestor idei la predicția nazistă că într-un sistem de șanse economice egale, talentul ar avansa este un exemplu clar al acestui punct de vedere darwinian-istoric în acțiune. Aceste două teorii nu au dat autoritate în sine nazismului, dar ele le-au oferit o bază puternică.

Ca și Marx, naziștii au găsit idei în scrierile lui Hegel. Și acesta credea că statul este o entitate vie, chiat un ”organism viu”, ”manifestarea Divinului pe pământ”. Conform acestei idei, dacă statul este Dumnezeu, atunci când Hitler a câștigat puterea absolută ca Fürher, el a devenit în esență un zeu.

Deși există într-adevăr diferențe notabile în influențele din spatele lui Marx și al naziștilor, există un model observabil între cele două ideologii prezentate mai sus. Scrierile lui Darwin au pus lucrurile în mișcare. Pentru Marx, ideea principală era evoluția societății, iar pentru naziști, evoluția omului. Pentru Marx, statul ar evolua dincolo de capitalism, în socialism (sau o altă formă a acestuia), iar pentru naziști un concept similar, capitalismul ar fi erodat, iar egalitatea economică ar aduce cei mai buni oameni.

Marxismul este în primul rând o teorie socială, politică și economică care interpretează istoria umană printr-o prismă progresivă. După cum s-a menționat mai sus, Marx ”a descoperit” un model dialectic care controlează dezvoltarea umană, care ar duce în cele din urmă la o societate comunistă, în care nu există clase sociale, marxismul fiind în esență vehiculul care duce la comunism.

Ideile lui Marx sunt exprimate în primul rând în ”Manifestul partidului comunist”, care a fost publicat în 1848 împreună cu Freidrich Engels.56 Aici scrie că legea (precum și moralitatea și religia) sunt niște prejudecăți burgheze, în spatele cărora se ascund multe interese burgheze.

El critică constituționalitatea tradițiilor occidentale, cum ar fi dreptul la viață, libertate și proprietate. În esență, Marx a văzut legea ca fiind în primul rând un instrument de dominație de clasă, care a fost influențată de relațiile economice dintre grupuri. Marx considera că nu poate exista nimic care să poată fi considerat bun în mod intrinsec, mergând până la a spune că ilegalitatea ar fi etapa finală a comunismului, statul neputând fi decât o dictatură revoluționară a proletariatului.

Desigur, exemplul cel mai demn de menționat este Rusia Sovietică. Revoluția din 1917 a fost un moment critic la care partidul marxist a aderat și s-au implementat reformele pentru a transfera dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție de la burghez la clasa muncitoare, în încercarea de a pune în practică teoria marxistă. În realitate, în ciuda așa-numitelor măsuri de salvgardare, regimul sovietic nu a avut niciun interes să respecte statul de drept. În general, sistemul juridic sovietic nu a jucat niciun rol în acțiunile regimului, puterea reală fiind deținută de liderii bolșevici.

În Rusia Sovietică, puterea statului a fost nedivizată. Conceptul de independență judecătorească și neutralitatea au fost considerate ca mituri ale burghezilor. În schimb, instanțele sovietice aveau două funcții de bază: să avanseze socialismul și să distrugă toți dușmanii reali sau imaginați ai statului.

În Germania, naziștii au urmat modul de conducere al fasciștilor italieni. Desigur, naziștii au adăugat la platformă mai multe elemente de rasism, antisemitism în special, concepte care nu fac parte din fascismul italian.

Partidul Muncitoresc Național-German a fost întemeiat ca o mișcare care să reunească ideile socialismului și ale naționalismului. În 1920, Adolf Hitler și Anton Drexler au publicat Manifestul de 25 de puncte, document care descrie obiectivele lor ”nealterabile și veșnice”. A fost

primul și singurul manifest al partidului. În afară de bine cunoscuta denunțare a Tratatului de la Versailles și antisemitismul său, manifestul a susținut exproprierea terenurilor fără compensații, naționalizarea industriei, eliminarea împrumuturilor pe piață, confiscarea venitului neîncasat prin muncă etc.

Precursorii intelectuali ai nazismului erau socialiști care credeau ferm că capitalismul a favorizat ”clasele neproductive” ale industriașilor în detrimentul ”omului cinstit”. Acești intelectuali credeau că capitalismul ar trebui să fie erodat, deoarece a redus rata natalității clasei muncitoare. Național-socialismul a fost fondat, prin urmare, pe ideea că economii egale ca potențial ar permite dezvoltarea talentului biologic.

Sistemul juridic nazist a reflectat în multe privințe regimul sovietic. Au fost înființate instanțe pentru ”dușmanii statului”. Partidul nazist nu a reușit doar să reducă la tăcere adversarii politici, ci a fost, de asemenea, capabil să reducă aproape toate drepturile constituționale ale cetățenilor. Alegerile au dat naziștilor o majoritate în Reichstag, permițându-le să treacă Actul de acreditare din 1933, un act care în esență a înlăturat toată puterea Reichstag-ului și au investit-o în autoritatea cabinetului lui Hitler, în sensul că legile nu mai erau supuse controlului Reichstag-ului.

Atribuită filosofului francez Jean-Pierre Faye este teoria potcoavei. Teoria potcoavei arată că, mai degrabă decât să fie considerate la capetele opuse ale unui spectru politic liniar, extrema-stângă și extrema dreaptă sunt afișate cu mai multă claritate la capetele unui potcoave. Aceasta înseamnă că două idei aparent polar opuse se înclină înapoi pe acest spectru pentru a fi mai aproape una de alta decât cele din centru.

Așa cum a susținut Hayek, național-socialismul și fascismul în general nu au fost reacții capitaliste împotriva socialismului, ci au fost remarcabil de asemănătoare cu doctrinele care necesită planificare economică și împuternicirea statului asupra individului.

Marxismul și național-socialismul sunt, într-adevăr, diferite într-o serie de feluri. Cu toate acestea, după cum se poate observa din argumentele de mai sus, acestea sunt remarcabil similare în termeni de influențe filosofice și politice și în modul de funcționare a guvernelor și sistemelor judecătorești, ceea ce dă ideea că marxismul și național-socialismul sunt un foarte bun exemplu pentru teoria potcoavei.