Manifestarea Criminalității Organizate ÎN Rusia

INTRODUCERE

Motto

"Se spune că eu sunt nașul mafiei.

A fost Vladimir Ilici Lenin, care a fost adevăratul organizator al mafiei și

care a înființat statul mafiot."

Otari Kvantrishvili, șef al mafiei din Moscova

"Infractorii au cucerit deja poziții înalte in stat

cu șeful KGB-ului ca șef al unui grup mafiot".

Gen. Oleg Kalugin Ex-KGB

Majoritatea statelor, inclusiv SUA și Rusia au lansat o mare cruciadă împotriva crimei organizate și se pun întrebări nu numai cu privire la natura cooperării în comun, dar cu privire la natura crimei organizate în sine. Până în prezent, cea mai mare parte a discuției referitoare la crima organizată cu baza în Rusia și în alte foste republici sovietice a subliniat necesitatea de a combate infractorii convenționali dar și teroriștii high-tech. Aceste forme de criminalitate sunt un pericol în sine, dar problema este mult mai profundă. Criminalitatea organizată și corupția, prezintă o amenințare nu numai pentru statul rus, dar și pe plan internațional, acolo unde acționează interlopii din spațiul ex sovietic. Necesitatea unei cooperări internaționale este reală. Întrebarea care se pune este dacă în Rusia, țările care au pornit cruciada împotriva mafiei pot găsi un partener eficient. Pe de altă parte, occidentalii au subestimat măsura în care crima organizată și corupția au împiedicat reformele politice și economice din Rusia.

Poziția geografică unică a Rusiei, conferă activității infracționale multiple avantaje. Rusia se află la intersecția dintre Asia, Europa și Orientul Mijlociu, oferindu-i acces la unele piețe importante și producători externi. Mărimea și poziția țării înseamnă că orice agent care operează în Rusia, fie că este vorba de crimă organizată, căi ferate sau Serviciul Federal de Securitate (FSB – fost KGB), poate avea acces la o serie de domenii strategice, din moment ce stau relativ aproape "de baza de acasă."

Grupurile de crimă organizată ruse reprezintă o provocare unică de aplicare a legii, punând în pericol siguranța publică în întreaga lume prin intermediul întreprinderilor lor transnaționale criminale. Activitatea la nivel mondial – spălare de bani, din Cipru în Insulele Cayman și din Vanuatu în Venezuela; asasinarea omului de afaceri american Paul Tatum la Moscova; escrocherii financiare la New York; rețele de furt auto în Europa; trafic de droguri, alianțe cu șefii cartelelor columbiene și nigeriene, cu mafia italiană, reprezintă doar câteva dintre tentaculele extinse ale rețelelor de crimă organizată din Rusia în întreaga lume. În prezent, 200 de mari organizații criminale din Eurasia operează în întreaga lume și au format alianțe cu omologii lor penali în 50 de țări.

Prin expansiunea sa, crima organizată rusă si-a mărit profilul, împreună cu profiturile. Instituțiile de aplicare a legii din țările afectate și-au îndreptat atenția către capii lumii interlope rusești într-un efort de a opri sau diminua proliferarea infracțiunilor financiare.

Crima organizată rusă nu este numai prolifică, dar este omniprezentă în orice activitate economică, motiv pentru care statele afectate, analizează, pe cât posibil fenomenul, căutând soluții de contracarare a sa.

I.1. Metodologie de cercetare și surse

Crima organizată este un obiect paradoxal de cercetare. În măsura în care comiterea unei infracțiuni este un eveniment, teoretic, este posibil să fie observat. Chiar dacă are carater, "organizat", structura se sustrage observației: nimic observabil fizic nu ne indică dacă o crimă comisă pe străzi este o crimă din pasiune, o reglare de conturi între mafioți sau a vizat persoana greșită. Apartenența unei infracțiuni în categoria crimei organizate este un produs al cunoașterii și nu o anumită observație, de unde importanța identificării surselor de cunoștințe. Cunoștințele despre crima organizată se caracterizează atât prin abundența și lipsa acestora.

Extrema de abundență, cercetarea non-empirică formează un spectru larg care acoperă lucrările conținând date parazitare și zvonuri din toate sursele dar și lucrări teoretice de profunzime care încearcă să extragă un cadru conceptual din volumul de informații disponibile. Limitându-ne la lucrări serioase, putem identifica următoarele tipuri de surse: presa, rapoartele publice ale comisiilor de anchetă (parlamentare, judiciare și administrative), mărturiile părților interesate (judecători, ofițeri de poliție și foști membri ai organizațiilor criminale deveniți informatori) și alte lucrări de cercetare publicate anterior. Printre aceste surse, presa de zi cu zi și jurnalismul de investigație joacă un rol privilegiat. O examinare a surselor citate în lucrările de cercetare a temei relevă adesea că peste o treime din trimiteri la articole relevante au apărut în presă.

În cadrul lucrărilor privind crima organizată, termenul "cercetare empirică" înseamnă o anumită direcție. Într-o lume secretă care respectă legea tăcerii, acest termen se referă adesea la observarea domeniului și interviuri cu infractori în activitate. El mai degrabă se referă la cercetarea bazată pe o analiză de poliție a fișierelor active și sunt luate în considerare ca surse primare. Aceste fișe sunt confidențiale și o comisie de anchetă poate avea acces în diferite grade doar cu mandatat de la o agenție guvernamentală. Dosarele poliției sunt structurate în scopuri proprii, iar cercetătorii care le folosesc, de obicei nu se limitează doar la examinarea lor, dar le coroborează cu observații în teren, interviuri cu informatori și exploatarea tuturor surselor indirecte, plus date de la procurori și instanțele de judecată.

Această examinare a surselor conduce la următoarele concluzii:

Cele două surse principale de cercetare sunt respectiv: presa (pentru cercetări non-empirice) și datele poliției (pentru cercetarea empirică). Prima dintre aceste surse este într-o măsură considerabilă reductibilă la a doua; în studiile efectuate asupra presei au arătat că peste 60% din informațiile reproduse proveneau din surse guvernamentale, și în special de la poliție. Rezultă de aici că in țări în care poliția este o instituție relativ închisă, există puține cercetări privind crima organizată.

Realizarea, în sine, a dosarelor poliției depinde în mare măsură de informațiile furnizate de delatori. Cea mai frecventă reprezentare a Cosa Nostra SUA ca o ierarhie de "soldați" supravegheați de șefi mai mici care ascultă șeful cel mare și de consilierul său, vine din mărturia lui Joseph Valachi în fața subcomitetului McClellan în 1963.

Dacă vom concepe cercetarea empirică în sensul său obișnuit, ca un proiect care tinde la cunoașterea obiectului său și altfel decât prin intermediul textelor, cunoștințele din cercetările empirice privind crima organizată devin minime. Această cunoaștere este, în esență multilingvistică, materia primă – textele provenind de la poliția judiciară, și mass-media, cu neajunsurile lor, în mod paradoxal reprezintă deja o sursă secundară.

În concluzie, nu avem, în circumstanțele actuale ale unui corp de cunoștințe privind criminalitatea organizată, sustinut de dovezi și coerent. Există totuși câteva studii specifice care, chiar și atunci când sunt efectuate în condiții optime de acces la documentația relevantă, sunt remarcabil de reținute în afirmațiile lor.

I.2 Definiția crimei organizate

O definiție a crimei organizate nu a fost dată până acum, poate și din cauza faptului că este vorba de un femomen, uneori difuz, ocult, cu implicații sociale majore. Totuși într-o definiție, pe care o considerăm neacoperitoare, cima organizată ar fi o structură care caută să opereze în afara controlului guvernului și opiniei publice în țara unde îsi desfășoară activitățile. Credem că academicianului moscovit Luneev, preluat de Phil Williams în lucrarea sa “Russian Organized Crime”, axându-se pe “cum” în loc de “ce” este crima organizată rusă, s-a apropiat cel mai mult de esența fenomenului. Astfel, crima organizată include:

baza financiară, pentru acțiunile sale efective;

structura ierarhică;

diviziune clară a muncii;

disciplina strictă, care funcționează pe verticală, bazată pe norme și regului bine definite;

pedepsirea drastică, mergând până la suprimarea fizică, a “apostaților”.

Aceste caracteristici se aplică unui grup care operează într-o anumită perioadă de timp, nu doar sporadic.

Lista cel mai frecvent citată până în prezent este cea a Consiliului Uniunii Europene dată în 1999. Criminalitatea organizată ar fi, prin urmare, organizațiile cu următoarele caracteristici:

O colaborare între mai mult de două persoane

(implicând) sarcinile specifice atribuite fiecăreia dintre ele

pe o perioadă lungă sau nedeterminată

cu o formă de disciplină sau de control

suspectate de comiterea infracțiunilor grave

active pe plan internațional

recurgand la violență sau prin alte mijloace de intimidare

folosind structuri comerciale sau de tip comercial

implicate în spălarea de bani

în legătură cu politicieni care influențează mass-media, guvern, publicul, sistemul judiciar sau economia.

activând în scopul obținerii de putere sau de profit

Mafia rusă (rusă: мафия русская; mafiya Russkaya), uneori denumită Bratva (frați si/sau frăție), sunt termeni utilizați pentru a se referi colectiv le diferitele grupuri de crimă organizată, originare din fosta Uniune Sovietică. Deși nu este o organizație criminală unitară, majoritatea grupurilor individuale împărtășesc obiective și structuri organizatorice similare, care le definesc ca parte a asociației globale.

I.3. Structura crimei organizate din Rusia

Termenul "crimă organizată din Rusia" este relativ. Relativitatea provine din faptul că nodul primar al rețelei criminale moderne este mafia din Moscova. Mafia din Moscova este o organizație umbrelă foarte conectată politic, care supraveghează o rețea de grupuri criminale legate între ele prin cel puțin unul dintre următorii factori: etnie, legăturile de familie și geografie. Aceste grupuri disparate primesc sprijin din partea mafiei moscovite sub formă de acoperire politică, bani și supraveghere organizațională. Nu este similară cu grupurile tradiționale mafiote italiene, care au o ierarhie clară, delimitată; mai degrabă, este o rețea de șefi influenți și semi-autonomi. Membrii crimei organizate de multe ori câștigă sau pierd putere în funcție de condițiile politice din Moscova, ceea ce face dificilă identificarea unui "cap" al crimei organizate din Rusia. La căderea Uniunii Sovietice, Ministerul de Interne rus a estimat că au existat 100.000 de infractori care lucrează in 5.000 – 8.000 de bande de crimă organizată din Rusia și care operează în întreaga lume.

În primul rând, există grupurile legate de etnie. Nu toți criminalii implicați în crima organizată din Rusia sunt originari din Rusia. Dar aproape toți acești infractori provin din zone care au fost sub dominația sovietică, inclusiv Cecenia, Armenia, Azerbaidjan, Ingușetia, Ucraina și Daghestan. Mai multe bande din țările baltice, Polonia și fosta Iugoslavie sunt adesea considerate ca făcând parte din crima organizată din Rusia. Este important de remarcat faptul că membrii acestestor grupări sunt legați etnic și nu geografic. Aceste grupări acționează nu numai în zonele lor de origine, dar, de asemenea, pe întreg teritoriul Rusiei, al fostei Uniuni Sovietice și în plan internațional- vezi cazul traficanților de droguri ceceni din Argentina. Grupările infracționale se ocupă cu de toate, de la droguri la protecție fizică și arme.

Apoi, există grupurile legate prin rudenie. O astfel de structură, grupul Tambov, condusă de doi frați, a fost un jucător extrem de puternic și profitabil în Sankt-Petersburg până când poliția specială rusă l-a destructurat. La momentul de vârf, grupul Tambov controla până la 80 la sută din traficul din porturile Sankt-Petersburg, Murmansk, Arhanghelsk și Kaliningrad. Grupul Tambov a fost responsabil pentru extorcare și asasinate la comandă, controla în mod esențial piața de combustibil, cherestea, tutun și exportul de alcool. În tot acest timp, mai mulți membri ai grupului (rubedenii sau nu) au avut loc în Duma de Stat cu misiunea de a proteja afacerea de familie.

Exemple de grupări legate prin geografie sunt bandele care controlează diferitele suburbii ale Moscovei. Grupuri, cum ar fi bandele Dolgoprudnenskaya, Podolschi și Solntsevskaya activează în domeniul taxelor de protecție și a traficului de droguri, arme și ființe umane, în cartierele lor din Moscova. Alte bande domneau peste întregi orașe, cum ar fi băieții Uralmash, care au controlat orașul Ekaterinburg, la 1450 km. sud-est de Moscova. Acest grup a preluat Machine Factory Ural (de la care a primit numele) și de acolo s-a extins în telecomunicații, utilități și prelucrarea cuprului. Băieții Uralmash au preluat o mare parte a economiei Ekaterinburg și în cele din urmă au intrat în politică.

Cei implicați în crima organizată din Rusia sunt, de obicei, persoane cu o educație solidă, cu studii superioare. La începutul anilor 1990, statul nu a putut să-și păstreze cele mai strălucite minți în țară, pentru că pur și simplu nu a avut bani. Cu toate acestea, structurile de crimă organizată au avut bani să angajeze acești profesioniști cu înaltă calificare. Mulți membri ai crimei organizate dețin diplome de master sau doctorate și sunt gânditori foarte raționali. Ei nu aleg crima, deoarece sunt în mod necesar însetati de sânge sau de putere; în Rusia, anilor 1990, crima organizată a fost pur și simplu afacerea cea mai profitabilă.

ISTORIA CRIMEI ORGANIZATE ÎN URSS ȘI RUSIA

Mafia rusă poate fi urmărită înapoi în perioada imperială a Rusiei, până în anii 1600, sub formă de banditism și hoție. Cea mai mare parte a populației erau țărani care trăiau în sărăcie la momentul respectiv, mulți dintre ei fiind șerbi. Unii dintre aceștia au fugit din șerbie devenind tâlhari. Ca și Robin Hood, furau de la entitățile guvernamentale și împărțeau profiturile cu oamenii sărmani, devenind astfel foarte populari. În timp, Vorovskoy Mir (Lumea hoților) acești tâlhari s-au grupat, au inițiat propriul cod de conduită, care s-a bazat pe loialitatea strictă unul față de altul și de opoziție împotriva guvernului.

Vorovskoi Mir  a exhibat o structură paramilitară complexă, care include ritualuri și coduri, și care, în mare parte, a fost copiată de primii conspiratori bolșevici. Principalele atribute ale nomenklaturii – o ierarhie paramilitară, ostilitatea față de cei din afara organizației și o aplecare către activități ilegale – sunt factori de similaritate cu grupările criminale secrete din vechea Rusie. Similaritatea nu a reprezentat o coincidență. Modelul organizațional pe care bolșevicii l-au găsit atat de atractiv s-a internalizat și perpetuat în Partidul Comunist.

Atunci când Revoluția bolșevică s-a instautat în 1917, Lumea Hoților "era în viață și activă”. Vladimir Ilici Lenin a încercat să distrugă aceste grupări după ce a fost jefuit de către o bandă de tâlhari, dar nu a reușit, iar criminalii au supraviețuit în timpul domniei lui Stalin.

În timpul domniei lui Stalin, milioane de infractori au fost trimiși la gulagurile (lagărele de muncă) sovietice, dar și acolo infractorii puternici au găsit modul lor de a deveni v zakone vory ("hoți-în-lege"). Această elită criminală și-a afirmat statutul prin tatuaje complicate, simboluri încă folosite de mafioții ruși. Grupările de "hoți în lege", s-au format ca o societate de conducere a lumii interlope criminale în lagărele de muncă, care guvernau părțile întunecate din viața sovietică, dincolo de raza KGB-ului".

Ei au adoptat un sistem de responsabilitate colectivă, și au aderat la un cod specific, jurând supunere completă în fața legilor vieții infracționale, inclusiv obligația de a sprijini idealul infracțional, respingerea angajării într-o muncă legitimă (trebuie să autosusțină prin activități infracționale) și refuzul de a participa la toate activitățile politice.

Ca un exemplu, în timp ce e încarcerat, un vor (hoț) trebuie să refuze orice muncă, și nu îi este permis să asiste gardienii în niciun fel, așa cum prevede codul lor: “să nu-ți faci propria inchisoare”. Nicio abatere de la cod nu era acceptată. De exemplu, în cazul în care un deținut trecea pe lângă un paznic, iar acesta îi cerea să sune clopotul de cină, condamnatul trebuia să refuze, în caz contrar era judecat de către colegii săi deținuți și găsit vinovat pentru că a asistat un gardian. Vory au organizat propriile lor instanțe și au ținut procese guvernate de codul lor de onoare "hoți și tradiție". Acceptarea în grup este adesea marcată de tatuaje specifice, permițând tuturor membrilor lumii interlope să recunoască instantaneu un "hoț în lege". Cei mai mulți deținuți sunt tatuați (de către alți deținuți), pentru a indica rangul lor în lumea interlopă, realizări infracționale demne de remarcat și în locurile lor în fosta încarcerare. De exemplu, un tatuaj cu o pisică indică faptul că hoțul jefuiește singur, în timp ce mai multe pisici indică faptul că el are parteneri în timpul jafurilor. Se spune că, "în timp ce Partidul Comunist a avut o ascendentă statornică asupra guvernului și societății,Vory aveau monopolul asupra criminalității”.

Set de reguli conform lui Aleksandr Gurov

În conformitate cu codul vory, un hoț:

Nu-și arată niciodată emoțiile.

Să se lepede de rudele sale: tată, mamă, frați, surori.

Nu are o familie proprie: nicio căsătorie, fără copii; acest lucru nu înseamnă că nu poate avea relații cu mai multe femei. La o mare adunare de vory, la sfârșitul anilor 1980, această regulă a fost eliminată.

Niciodată, în niciun caz, să nu aibă un loc de muncă legitim sau proprietăți semnificative (de exemplu, o casă), indiferent de cât de multe dificultăți ar aduce acest lucru; trăiesc numai din bani obținuți prin jocuri de noroc sau furt (cuvântul "furt", așa cum este utilizat aici, descrie orice activitate infracțională considerată "legitimă" de către Vory), și se bazează pe criminali de nivel inferior pentru cazare. Vătămarea sau molestarea copiilor este puternic pedepsită, putea pune în pericol statutul de vor și ar putea provoca represalii mai brutale din partea tovarășilor, decăt de la poliție. Un "hoț în lege" este o poziție de conducere, astfel încât participarea directă la contrabanda cu arme și traficul de droguri este incompatibil cu statutul lor ridicat, deoarece aceste infracțiuni sunt o formă de comerț. Primirea unui tribut de la contrabandiști și traficanți de droguri sau jefuirea și extorcarea acestora este o activitate legitimă pentru un "hoț în lege". (vory tradiționali aplicau acest lucru, dar vory moderni tind să fie în poziții mai puternice și această regulă acum este foarte puțin frecventă)

Ajută alți vory: atât prin sprijin moral cât și material.

Să conducă și să arbitreze lumea interlopă, să protejeze nevoile de bază ale interlopilor și deținuților în conformitate cu prioritățile stabilite de către “comuna vorylor” (de obicei, într-o anume celulă de închisoare / închisoare, sau o regiune atunci când nu este închis)

Să păstreze secretul informațiilor cu privire la complici (de exemplu: ascunzătorile, apartamente sigure, etc.).

În situații inevitabile (în cazul în care un vor este în curs de investigare sau este arestat) să ia asupra sa vina pentru infracțiunea altcuiva; acest lucru castigă timp pentru cealaltă persoană și-i dă posibilitatea să scape și să rămână liberă.

Să ceară o anchetă și judecată de către un consiliu de vory pentru a rezolva disputele în cazul unui conflict între sine și alți vory, sau între vory.

În cazul în care este necesar, să participe la astfel de anchete dacă este solicitat.

Să pedepsească orice vor care a încălcat codul, astfel cum s-a decis prin hotărârea consiliului vory.

Să nu ezite în aplicarea pedepsei decisă de consiliul vory, dacă un vor judecat este găsit vinovat.

Să aibă o bună cunoaștere a argoului vory (numit "Fenya"), o limbă distinctă vorbită de infractorii înrăiți din Rusia și înțeleasă de puțini cei din afară.

Să nu joace niciodată un joc de noroc, fără a fi în măsură să acopere pierderile.

Să predea calea infracțională a vieții tinerilor cu potențial.

Să aibă, dacă este posibil, informatori de calitate și dosare ale infractorilor.

Să nu piardă abilitățile de raționament, atunci când sunt în stare de ebrietate.

Să nu aibă nimic de-a face cu autoritățile, să nu participe la activități publice, și nici să se alăture oricărei organizații din comunitate. (această regulă datează din timpul erei sovietice și se aplică foarte rar acum).

Să nu servească în armată sau să accepte orice arme de la guvern sau autoritate penitenciară (baston de poliție). (din nou, această regulă este tradițională și rareori se aplică astăzi, de fapt, vory controlează piața neagră a comerțului cu arme sovietice).

Să-și țină întotdeauna promisiunile făcute altor vory.

Să nu nege niciodată în mod direct statutul său de vor. La întrebări de genul "Ești Vor?”/ "Cu ce te ocupi?", un vor întotdeauna ar trebui să răspundă: "Da/Eu sunt vor)", chiar dacă intrebarea este pusă de către poliție.

După invazia lui Hitler asupra Uniunii Sovietice în al doilea război mondial, Stalin era disperat ca mai mulți oameni să lupte pentru națiune, oferind libertate prizonierilor în cazul în care intră în armată. Mulți s-au grăbit să ajute în război, dar acest act a trădat codul lumii hoților, încălcând interdicția de a se alia cu guvernul. Când războiul s-a terminat, Stalin i-a trimis înapoi la închisoare. Cei care au refuzat să lupte în război au fost considerați trădători, fiind numiți Suka ("cățea"), iar aceștia aterizau în partea de jos a "ierarhiei". Proscrisi, Suki s-au separat de celelalte structuri și au format propriile grupuri obținând putere prin colaborarea cu oficialii închisorii, în cele din urmă câștigând dreptul la poziții confortabile. Tensiunile între grupurile mafiote au erupt într-o serie de războaie Suki între 1945-1953, soldate cu mulți morți în fiecare zi. Oficialii închisorilor au încurajat violența, văzând-o ca o modalitate de a dezaglomera închisorile.

După moartea lui Stalin, un număr de aproape opt milioane de deținuți a fost eliberat din gulaguri. Cei care au supraviețuit închisoarii și războaielor Suki au devenit o rasă nouă de mafioți, nu mai este legat de legile vechi ale vory. Ei au adoptat atitudinea "orice-om-pentru-sine", care a însemnat cooperarea cu guvernul, dacă este necesar. Cu corupția răspândită în guvernul sovietic, lumea interlopă a început să înflorească. Această corupție era un lucru comun în timpul erei Brejnev. În 1970, mici afaceri ilegale au apărut în întreaga țară iar ignoranța guvernului față de piața neagră, le-a permis acestora să prospere. Apoi, în anii 1980, Mihail Gorbaciov a relaxat restricțiile privind afacerile private, permițându-le să crească în mod legal, dar de atunci, Uniunea Sovietică deja a început să se prăbușească.

Mafia rusă a văzut o oportunitate în confuzia care a urmat destrămarea statului sovietic și deschiderea bruscă a economiei. Rețelele criminale din perioada sovietică erau intacte, mafia rusă în curând s-a transformat intr-o organizație transnațională cu operațiuni care se extind în 15 fost republici sovietice și țările din blocul estic.

Profitând de nesiguranța economică endemică a anilor '90, mafia și-a întărit efectivele prin angajarea unor foști agenți KGB, soldați din Forțele Speciale întorși din războiul eșuat din Afganistan, și sportivi din era sovietică, cum ar fi trăgători și luptători, care își pierduseră sponsorizarea de la stat. Iar liderii mafiei și-au sporit mult averile în epoca post-sovietică, deoarece au cumpărat întreprinderile de stat puse în vânzare de Kremlin.

Alexander Yerin, din departamentul Ministerului de Interne privind crima organizată, a declarat cotidianului rus Izvestia: "Analiza noastră arată că mai mult de 2.000 de entități industriale au căzut sub controlul crimei organizate …. Liderii acesteia își folosesc banii pentru a-i pune în afaceri mari, având ca scop pentru puterea politică." El estima numărul de grupuri mafiote rusești la 450, cu un total de 12.000 de membri. (Un alt expert rus estima numărul de grupuri la 10.000 cu un efectiv de 300.000 de oameni) Aceste grupuri sunt parte din sindicate mai mari ale crimei la nivel regional, conduse de șefi Vori v zakone a căror putere a crescut în era sovietică.

Vladimir Ovchinsky, reprezentantul Interpol în Rusia pe problema crimei organizate la sfârșitul anilor '90, a declarat: "O foarte mare parte a economiei rusești își are origini penale și un număr de nași (mafioți) sunt acum locomotive ale economiei ruse. Mafia controlează industriile de combustibil, energie, metale, lemn și pescuitul.”

Ca urmare a acestui control mafiot, economia rusă a suferit atât din lipsa concurenței sănătoase căt și din cauza corupției politice, care proteja companiile mafiei de controlul statului.

Aceste întreprinderi controlate de mafie spălau banii în bănci controlate tot de mafie pentru a-i transfera apoi în paradisuri bancare precum Elveția. Dintre cele 1.200 de bănci din Rusia, existente în anii ’90, aproximativ 200 sunt considerate companii legitime. Restul sunt considerate a fi fațada unor activități infracționale.

Acest fapt a făcut din activitatea bancară una din cele mai periculoase întreprinderi din Rusia. Doar în anul 1995, în timpul a ceea ce s-a numit "goana după aur rus," 13 bancheri de rang înalt au fost asasinați la Moscova. De fapt, în 2003 oficialii ruși estimau că în Rusia au avut loc 5.000 de crime prin contract.

Cel mai mare și mai puternic cartel mafiot rusesc este Solntsevskaya Bratva (frăție), cu sediul în suburbia Moscovei, Solntsevo. Un raport 1995 al FBI a descris grupul de crimă euroasiatică, ca cel mai puternic în lume, în ceea ce privește bogăția, influența și controlul financiar.

Solntsevskaya avea, în acel timp, aproximativ 5.000 de membri și făcea bani din traficul de droguri, prostituție, trafic cu arme și extorcare. Paul Tatum, un american care a fost proprietarul Hotelului Radisson-Slavyanskaya din Moscova, a refuzat să-și vândă partea, fiului unui partener de afaceri care făcea parte din Solntsevskaya. În noiembrie 1996, el a fost împușcat în metroul din Moscova de 11 ori în față și gât. Cei doi bodyguarzi au privit pur și simplu și au lăsat ucigașul să scape.

Evrei, georgieni și ceceni sunt disproporționat reprezentați în lumea interlopă rusă. În perioada sovietică, cu slavii în controlul instituțiilor guvernamentale, singura modalitate ca non-slavii, cum ar fi evreii, să dobândească avere personală, a fost să opereze în afara structurii legale controlate de slavi. În consecință, întreprinzători evrei, musulmani și membri ai minorităților etnice au gravitat în economia subterană, prosperând în epoca de piață liberă post-sovietică. De exemplu, cel mai mare grup mafiot cecen se intitulează “Obshina” și se spune că se specializase în răpire, jafuri bancare și în criminalitatea gulerelor albe.

Emigrarea ușoară spre Europa de Vest, Israel și Statele Unite ale Americii, a facut ca mafia rusească să-și stabilească curând avanposturi în Germania, Marea Britanie, Israel și Statele Unite. Anthony Colannino, procuror adjunct din Los Angeles County, susține că gangsterii din fosta Uniune Sovietică formau în anii ‘90 cel mai mare grup de criminalitate pe baze etnice, din Statele Unite ale Americii. El a spus în Guardian din Londra: "Mafia rusă include foști ofițeri KGB, instructori ai forțelor speciale și ofițeri din armată. Sunt foarte buni la criminalitatea informatică, fraudă electronică, fraudă de asigurări, proxenetism, narcotice, cămătărie, înșelătorie …. Sunt sângeroși și nemiloși, nu se dau în lături de a lovi și membrii familiilor (soție, copii, parinți, veri, etc.). "

Raza de acțiune a crimei organizate din Rusia depășește limitele granițelor naționale și pentru motive istorice în mod deosebit este puternică în Europa de Est. Elita criminală și de afaceri din Rusia (și linia intre cele două este una fină) ținteste mai presus de toate Londra (cunoscută și ca Moscova de pe Tamisa). Londra are trei atu-uri importante pentru criminalitatea rusă: are o comunitate rusească mult timp stabilită in U.K., acolo este concentrat capitalul bancar european și nu este în Statele Unite ale Americii. Când a fost întrebată de un reporter ABC News de ce rușii aleg în număr mare Londra mai degrabă decât New York, Aliona Muchinskaya, a replicat: "Fii sincer, nu glumesti? Era război rece. America a fost cel mai mare, chiar cel mai mare dușman."

Asta nu înseamnă că mafia rusă nu și-a stabilit baze puternice și în SUA, așa cum am arătat mai sus.

Atunci când Vladimir Putin, un fost agent KGB, a venit la putere în anul 2000, a promis că va lupta împotriva mafiei, pentru a-i diminua influența socio-economică în Rusia. Au fost întreprinse câteva acțiuni în forță, s-a creionat un program de luptă antimafia, s-au creat noi instituții. Asta nu înseamnă că mafia a dispărut. Este cât se poate de “în viață”. Partea mafiei tradiționale de tip vory nu a dispărut, ea se manifestă încă în Rusia, dar mai ales în exterior. Există și o altă parte a crimei organizate care a devenit sofisticată.

Anvar Amirov, un expert în relații între stat și comunitatea de afaceri, a afirmat: "Suntem în situația în care Don Corleone își doreste ca fiii lui să ocupe locuri în camera superioară a Dumei"

Într-adevăr, deosebirea între un mafiot rus obișnuit și mulți membri ai noii oligarhii din Rusia de azi este una dintre clasă și scară. La urma urmei, mai mulți bani se pot face din controlul, să zicem, industriei de nichel din Rusia decât dintr-o rețea de trafic sexual. În Rusia de azi, infractorii în sensul de hoți în lege, s-au transformat în magnați.

Procesul de sofisticare a mafiei rusești a constat în abilitatea ei de a comite infracțiuni complexe, cu risc ridicat, dar și profituri uriașe. Organizațiile criminale ruse au angajat sute de tineri educați, cu studii masterale sau doctorat: economiști, chimiști, specialiști IT, soldați profesioniști și foști agenți KGB. În definitiv, aceste organizații au fost singurele entități interesate de cunoștințele și aptitudinile lor. Principalele ținte au fost băncile și instituțiile financiare.

Dacă este urmărită evoluția activității infracționale a câtorva șefi mafioți, sofisticarea devine evidentă. Dacă în anii ’90 conduceau rețele de extorcare a noilor oameni de afaceri ruși, în 2010-2011 erau implicate în complicate scheme financiare.

Mulți din oligarhii ruși își au originea în sistemul crimei organizate sau au legături cu acesta. Prin intermediul lor crima organizată din Rusia controlează domenii importante ale economiei țării: resurse naturale, industrii extractive, exploatarea și prelucrarea lemnului, căi ferate, etc.

Ca o concluzie a acestui capitol, putem afirma că așa numita “mafie rusă” are o lungă istorie, și a reprezentat un amestec de crimă organizată, politică și economică. Șefii mafioți au acumulat un capital enorm și au fost capabili să se transforme încet în oameni de afaceri legitimi și respectabili. Mulți dintre ei au intrat în elita politică și economică rusă. Astăzi, crima organizată rusă a acaparat largi sectoare economice, ceea ce a condus la legitimarea sa. Activitățile finaciare ilegale, ilustrează parazitarea afacerilor internaționale de către crima organizată rusă. Mai există și o serie de șefi mafioți care își investesc banii în afaceri legale, cu scopul ca, în câțiva ani, originea banilor să se piardă, să fie “plimbați” prin mai multe tranzacții și introduși în economia “albă”. În acest timp, și trecutul lor se va fi albit, prin acțiuni caritabile de mare impact social.

Teritoriul fostei Uniuni Sovietice este prea mic pentru activitățile mafiei ruse, de aceea este în continuă căutare de piețe noi, de clienți noi, extinzându-se în toată Europa, America de Nord, America de Sud, etc.

În ceea ce privește tradiționalii vory v zakone, mulți dintre ei s-au adaptat noilor activități economice, precum cameleonii, însă rămân destui cei pentru care vechiul cod rămâne important. Conflictul intre generațiile de mafioți ruși se manifestă printr-un război în plină desfășurare.

ISTORIA KGB

KGB-ul, sau KOMITET GOSUDARSTVENNOY BEZOPASNOSTI (Comitetul pentru Securitatea Statului), este cel mai cunoscut nume pentru organizația de spionaj, care a stârnit teroare și care a funcționat în Uniunea Sovietică în secolul al XX-lea. Această agenție a suferit o serie de modificări ale numelui și a structurii de la Revoluția rusă din 1917. De fapt, KGB-ul a fost denumirea oficială timp de patruzeci și șase de ani, între 1954 și 1991. Deși numele este relativ modern, organizațiile care au avut ca scop diseminarea terorii în societate au fost mult timp o parte din structura politică a Rusiei. Funcțiile acestor organizații au fost extinse din rolul poliției politice, care a fost jucat de “Ohrana” în timpul domniei țarului Nicolae al II-lea. În 1917, Vladimir Ilici Lenin a creat CEKA din rămășițele Ohkrana. Această nouă organizație, care în cele din urmă a evoluat în KGB, au avut loc responsabilități largi, inclusiv spionaj, protecția secretelor sovietice, precum și izolarea Uniunii Sovietice de bunuri occidentale, știri și idei. În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit, ceea ce duce la fragmentarea KGB-ului în mai multe organizații subsidiare, care sunt parte ale unei moșteniri care a început acum aproape un secol.

III.1. Originile KGB-ului

În 1880, țarul Alexandru al II-lea a format Departamentul de Poliție de Stat, cunoscut populației ruse ca Ohrana. Această organizație a fost utilizată în principal pentru a investiga, a infiltra și a dezactiva diferitele facțiuni radicale din cadrul Rusiei la sfârșitul secolului XIX și secolului XX. Prin plasarea membrilor Ohrana în cadrul diverselor grupuri revoluționare, țarul a rămas constant informat de mișcarea acestor organizații și putea contracara orice potențial atac cu o relativă ușurință. De fapt, între 1908 și 1909, patru dintre cei cinci membri ai comitetului partidului bolșevic din Sankt-Petersburg erau funcționari Ohrana. Nicolae al II-lea a fost atât de sigur în penetrarea acestor grupuri încât a ales să ignore avertismentele din noiembrie 1916 referitoare la o revoluție iminentă, provenite de la alți membri ai guvernului său în colaps.

În luna februarie 1917, peste 400.000 de muncitori din St. Petersburg, s-au revoltat spontan, ca răspuns la condițiile grele de muncă si de săracie. Greva l-a prins pe țarul Nicolae cu garda jos pentru că niciunul dintre grupurile revoluționare infiltrate de Ohrana nu au fost implicate. Amplificând revolta, armata rusă a trecut de partea populației civile împotriva guvernului. După căderea guvernului, parlamentul rus, (Duma) a devenit guvern provizoriu și țarul a abdicat.

Pe parcursul celor nouă luni de democrație incertă care au urmat, Vladimir Ilici Lenin și partidul său bolșevic și-au organizat în secret forțele. După lovitura de stat eșuată în iulie 1918, Comitetul Revoluționar Militar controlat de bolșevici a luat cu asalt, la 25 octombrie 1918, Palatul de iarnă din Sankt-Petersburg. Ei au preluat controlul după o foarte mică rezistență și Lenin a devenit șeful noului guvern.

Lenin credea cu tărie în folosirea terorii și a admirat iacobinii, cel mai radical grup dintre revoluționarii francezi din anii 1790. El l-a numit pe Felix Dzerjinski în calitate de președinte al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne, NKVD. Principalul obiectiv al acestei organizații a fost de a combate contra-revoluția și sabotajul pe tot cuprinsul țării. Pentru a face acest lucru mai eficient, la 20 decembrie 1917 s-a format VECHEKA ca o filială a NKVD-ului. Prescurtată la "CEKA", această organizație a fost originea pentru mai recentul KGB. Dzerzhinsky, un nobil polonez care a executat unsprezece ani de închisoare din cauza implicării sale în activități anarhiste anti-țariste înainte de Revoluția Rusă, a fost alegerea imediată a lui Lenin pentru președinția VECHEKA.

Imediat ce Dzerjinski a devenit familiarizat cu noua sa poziție, el a început să facă modificări la CEKA.In decembrie 1920, sediul CEKA a fost mutat de la Sankt-Petersburg la fostele birouri ale Companiei de Asigurări din Rusia din Moscova (un loc în care a rămas, într-o formă sau alta, până în prezent) Organizația și-a extins competențele de la un organ de anchetă la una care avea puterea arestării sumare (arest fără motiv întemeiat), proces și execuție. În cele din urmă, CEKA a dobândit capacitatea de a încarcera criminali în lagărele de concentrare.

CEKA a fost responsabil de peste 500.000 de decese din Rusia între crearea sa, în 1917 și până în 1922, data redenumirii.

O practică comună a devenit cunoscută sub numele de "Teroarea Roșie". Între douăzeci și treizeci de oameni erau selectați dintr-o comunitate agricolă și ținuți ostatici până când orice surplus de produse agricole cultivate acolo era distribuit în alte zone, într-un efort de a combate atât foametea cât și sistemul capitalist. În cazul în care produsele agricole nu erau distribuite în mod corespunzător, acești ostatici erau împușcați. Deși acest proces și altele considerate eficiente în răspândirea și menținerea ideologiei lui Lenin, lumea exterioară nu le privea cu ochi buni. Pentru a îmbunătăți relațiile economice cu Occidentul, Ceka a fost desființată și înlocuită cu o organizație cu un nume care suna mai pozitiv – dar nu mai puțin opresiv – Administrația Politică de Stat (GPU).

Inițial, GPU, încă sub jurisdicția NKVD-ului, funcționează cu mai puțină putere absolută decât CEKA. Cu toate acestea, la insistențele lui Lenin, Dzerjinski a rămas președintele GPU-ului și, cu timpul, a devenit la fel de puternic cum fusese prin CEKA. Odată cu adoptarea constituției sovietice, în iulie 1923, GPU a suferit o altă schimbare de nume, de data aceasta la OGPU, sau Administrația Politică de Stat Unificată. Acest nou nume făcea trimitere la solidaritatea pe care Lenin se străduia să o imprime satului comunist.

În 1924, Lenin a murit și a fost succedat de Joseph Stalin. Dzerzhinsky, care a fost de partea lui Stalin în timpul luptei pentru succesiune, și-a păstrat poziția de președinte al OGPU. Atunci când Dzerzhinksy a murit în 1926, el a fost înlocuit de Vyacheslav Menzhinsky. Una din sarcinile principale ale OGPU în această perioadă a fost de menținere a ordinii în rândul cetățenilor sovietici în timp ce Stalin transforma paisprezece milioane de proprietăți țărănești în ferme colective. Pentru a satisface cererile de export, OGPU lua efectiv pâinea și cerealele din aceste ferme, creând o foamete care în cele din urmă a ucis mai mult de cinci milioane de oameni.

Menzhinsky a murit în circumstanțe misterioase în 1934 și a fost înlocuit cu Genrikh Yagoda, un pharmacist extrem de instruit. Sub controlul său, OGPU a extins instalațiile de laborator și a început cercetarea științifică în exterminarea biologică și chimică. Ygoda însuși efectua cu placere experimente umane pe infractori. A fost executat în timpul domniei lui Stalin, după ce a mărturisit uciderea lui Menzhinsky într-un efort de a dobândi președinția OGPU.

În timpul presedentiei lui Nikolai Ejov, succesorul Yagoda lui, teroarea în interiorul Uniunii Sovietice a ajuns la apogeu. Chiar trei mii de oameni ai lui Ejov au fost executati între 1936 și 1938. Stalin, ingrijorat de puterea lui Ejov, l-a încercat și împușcat în 1938.

Dupa Ejov, Lavrenti Beria a fost presedintele organizatiei presedinte timp de cincisprezece ani. El a fost un lider strălucit, care a extins NKVD, organizația-mamă în cadrul căreia opera OGPU, într-o asemenea măsură, încât brațul inarmat a NKVD a fost transferat catre o organizație separată în 1941. Această ramură nouă, NKGB, era responsabila pentru securitatea internă, contra-spionaj, polițiștii de frontieră, administrarea lagărelor de muncă si corectie, precum și de gherilă și activități subterane împotriva germanilor în al doilea război mondial. Omul care a condus NKGB, Vseveolod Merkulov, era controlul lui Beria, ceea ce a păstrat în mod eficient NKGB legat de Beria.In 1950, Merkulov a fost înlocuit de Viktor Abakumov, care nu-i era loial lui Beria. In consecinta, Beria l-a convins pe Stalin să-l condamne Abakumov pentru complot împotriva lui. În 1951, Abakumov a fost ucis de un pluton de execuție.

Când Stalin a murit în 1953, Beria a încercat să ia locul lui. Mai mulți membri-cheie ai armatei sovietice, au lucrat cu succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, pentru inculparea lui Beria și acesta a fost executat în 1953. Dupa ce Hrușciov a preluat controlul guvernului sovietic, organizația securitatii de stat a presupus un nou nume. In final, in martie 1954, a devenit KGB si a fost responsabila pentru controlul poliției, operațiuni clandestine, patrulele de frontieră și de securitate internă.

III.2. Istoria KGB-ului (1954-1991)

La 13 martie, 1954, Komitet Gosudarstvennoy Bezopasnosti sau Comitetul pentru Securitatea Statului, s-a format. Ivan Serov a fost numit primul președinte al acestei organizații.

Sarcina inițială a KGB-ului nou format, după cum a ordonat noul lider sovietic Nikita Hrușciov, a fost de a"epura" guvernul de orice persoane asociată sau loială lui Lavrenti Beria, care a încercat să preia controlul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin, la data de 5 martie 1953. Sub conducerea lui Hrușciov, Uniunea Sovietică a făcut mai multe schimbări de politică. S-a produs o reformă juridică, s-a redus numărul deținuților din închisori sau lagăre de muncă, și a fost relaxată selectiv cenzura operelor culturale, mai ales literare. În timp ce făcea unele concesii politice minore, în încercarea de a se diferenția de domnia lui Stalin, în timpul administrației Hrușciov KGB-ul a dezvoltat un rol mai implicat în afacerile externe.

Începând din 1958, odată cu numirea lui Aleksandr Shelepin ca noul președinte al KGB (Serov a fost mutat la președinția GRU, organizația soră a KGB), Hrușciov a făcut mai multe modificări ale funcțiilor operaționale ale KGB-ului. Scopul său final a fost să creeze o percepție politică pozitivă față de Uniunea Sovietică și KGB, în special. Mai multe națiuni occidentale au fost numite principalii "inamici" ai Uniunii Sovietice, inclusiv Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Japonia. Aceste țări urmau să fie destabilizate și alianțele lor slăbite. Ca urmare, asasinatele și terorismul sponsorizat de sovietici a crescut de fapt sub conducerea lui Hrușciov.

În tot acest timp, KGB-ul, de asemenea, s-a luptat pentru a schimba imaginea apăsătoare pe care dictatura lui Stalin a creat-o. Au fost publicate mai multe opere literare, care au subliniat contribuțiile eroice făcute de către KGB la dezvoltarea Uniunii Sovietice și au fost emise timbre poștale care poartă simboluri ale lui Dzerjinski.

În decembrie 1961, a demisionat Shelepin în calitate de președinte al KGB, în scopul de a deveni președinte al noului Comitet de Partid și de Control al Statului. Vladimir Semiceastnîi a devenit noul președinte al KGB.

La 11 octombrie 1964, mai mulți lideri sovietici proeminenți au aranjat o întâlnire cu Hrușciov la o stațiune de la Marea Neagră. Până la 15 octombrie acesta a "demisionat" din poziția de leader al PCUS. În spatele acestei demisii s-a aflat o conspirație. Leonid Brejnev, președintele Sovietului Suprem, a devenit șef al Partidului Comunist, la 15 octombrie 1964.

Semiceastnîi a fost concediat din funcția de președinte al KGB. Imediat după aceea, în mai 1967, Iuri Andropov, șeful Departamentului pentru relația cu țările socialiste, a acceptat poziția lui Semiceastnîi. El a fost în funcție pentru cea mai lungă durată a oricărui președinte al KGB, din 1967 până la demisia sa din mai 1982.

În timpul cât a deținut funcția de președinte, Andropov a continuat restructurarea KGB-ului care a fost inițiată de către Hrușciov și Shelepin în anii 1950. El a lucrat în mod constant împotriva grupurilor politice, intelectuale, minorități și dizidențe religioase; a extins sistemul de lagăre de muncă și de exil intern; și a crescut utilizarea de secții de psihiatrie pentru infractorii arestați. În plus, administrația sa a îmbunătățit achiziția științifică și tehnologică de informații, ajutând la construirea unei infrastructuri organizaționale pentru finanțarea și supravegherea militară, industria de apărare, precum și cercetarea din industria aviatică. Sub conducerea lui Andropov, KGB-ul s-a specializat în falsuri, a lucrat la campania împotriva bombelor cu neutroni, și a extins utilizarea agenților în străinătate. În luna mai 1982, Andropov a devenit liderul PCUS, iar președinția KGB a fost acordat lui Vitaly Fedorchuk, fostul președinte al KGB-ului regional ucrainean.

După ce a servit în calitate de președinte al KGB timp de doar șapte luni Fedorchuk a demisionat din poziția de a deveni ministrul afacerilor interne. În decembrie 1982, Viktor Chebrikov, primul adjunct al KGB sub președintele Fedorchuk, a urcat la șefie. A fost în funcție din 1982 până la eliberarea sa, în octombrie 1988, când a fost înlocuit de Vladimir Kryuchkov, care a fost șeful Direcției întâi, o divizie KGB.

Kryuchkov deținut calitatea de președinte al KGB-ului până la 18 august 1991, când el și alți șapte membri-cheie ai guvernului sovietic au încercat, fără succes, o lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, liderul PCUS din 1985, până la dizolvarea partidului pe 25 decembrie 1991.

III.3. Organizarea și funcționarea KGB-ului

În 1954, organizația de poliție politică a Uniunii Sovietice a devenit oficial KGB, sau Comitetul pentru Securitatea Statului. Odată cu această schimbare de nume KGB-ul a adoptat, de asemenea, structura sa organizatorică de bază.

Atunci când KGB-ul a fost format, în martie 1954, organizația a retrogradat de la un minister la un comitet de stat – o reducere semnificativă de statut. Cu toate acestea, în ciuda acestei schimbări de importanță ierarhică, KGB-ul a avut mai multă autonomie decât majoritatea celorlalte departamente ale guvernului sovietic și a fost independentă în primul rând de Consiliul de Miniștri. Ca și comitet de stat, KGB-ul tehnic era supus autorității Consiliului de Miniștri, după cum prevedea statutul său, prin care s-a conturat structura organizatorică de bază. Statutul KGB-ului nu a fost niciodată publicat, spre deosebire de majoritatea celorlalte legi sovietice. Totuși, multe aspecte ale KGB-ului au fost, au fost dezvăluite prin intermediul a diverse manuale sovietice și dezvăluiri individuale de informații secrete.

KGB-ul a fost o organizație umbrelă care cuprindea comitetele de stat corespunzătoare, în fiecare dintre cele paisprezece republici sovietice. În cadrul fiecărei republici erau administrații KGB care funcționau separat de centrala KGB, dar în concordant cu aceasta. În Republica Rusă, nu a existat nici o administrație regională, administrația KGB de pe teritoriul Rusiei raporta direct la centrala KGB de la Moscova.

KGB-ul central era condus de un președinte, care era confirmat de către Sovietul Suprem, dar ales de către Politburo (un organism de elaborare a politicilor). În plus față de președinte, a existat, de asemenea, unul sau doi prim adjuncți și patru – șase vicepreședinți. Acești oameni, împreună cu șefii unor direcții ale KGB (vezi mai jos), formau Colegiul KGB, un organism de conducere, care a luat decizii importante în ceea ce privește acțiunile KGB.

Sarcinile majore ale KGB cuprindeau patru domenii: protecția statului împotriva spionilor și a agenților străini, expunerea și investigarea infracțiunilor politice și economice comise de către cetățeni, protecția frontierelor de stat, precum și protecția secretelor de stat. În scopul de a-și îndeplini aceste obligații, între 390.000 și 700.000 de sovietici au lucrat în KGB în șase directorate principale.

Direcția I-a era responsabilă pentru toate operațiunile din străinătate și activitățile de culegere de informații în KGB. În această direcție au fost de mai multe subgrupuri, împărțite pe categorii funcționale (de exemplu – culegerea de informații și analiză) și regiuni geografice din întreaga lume. Din cauza naturii acestei linii de muncă, Direcția întâi a recrutat personalul cel mai bine calificat din toate direcțiile; acești recruți aveau studii academic solide, cunoșteau una sau mai multe limbi străine, și aveau o credință puternică în ideologia comunistă.

Direcția a II-a s-a ocupat de controlul politic intern al cetățenilor sovietici și străini care locuiau în Uniunea Sovietică.

Direcția a III-a s-a ocupat de contrainformații militare și supravegherea politică a forțelor armate sovietice.

Direcția a V-a, împreună cu Direcția a II-a, s-a concentrat pe securitatea internă. Creată în 1969 pentru a combate disidența politică, era responsabilă în mod special pentru descoperirea și eliminarea opoziției religioase, minorități naționale, și elita intelectuală (inclusiv literar și comunitatea artistică).

Direcția a VIII-a a fost responsabilă pentru comunicațiile în cadrul sistemului sovietic. În mod specific, a monitorizat comunicarea externă, a creat sistemul de criptografie utilizat de către diviziile KGB-ului, a transmis comunicări către centralele KGB din străinătate, și a dezvoltat echipamente de comunicații securizate.

Direcția trupelor de grăniceri era responsabilă cu protejarea granițelor terestre și maritime sovietice.

În plus față de aceste șase direcții, au existat cel puțin trei direcții mai mici în dimensiune și domeniu de aplicare decât direcțiile principale, responsabile cu furnizarea și operarea echipamentelor tehnice pentru a monitoriza activitățile străinilor și cetățenilor sovietici suspecte, furnizarea gărzilor de corp pentru liderii de partid importanți și familiile lor în interiorul Kremlinului și în afara acestuia, mentenanța liniilor telefonice și de radio utilizate de către agențiile guvernamentale sovietice.

Ca o organizație vastă și complexă, centrala KGB a avut, în plus față de aceste direcții, o birocrație extinsă pentru a o ajuta să-și îndeplinească funcțiile de zi cu zi. Aceste organizații suplimentare au inclus un departament de personal, un secretariat, un personal de suport tehnic, un departament financiar, o arhivă, un departament administrativ, și un comitet de partid. Împreună cu marile direcții, aceste compartimente au asigurat o tranziție lină între președinții și păstrarea KGB-ului eficient și de succes de-a lungul existenței sale treizeci și șapte ani.

III.4. Dispariția KGB

La 18 august 1991, liderul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, a fost confruntat cu mai mulți complotiști la casa de vacanță pe Marea Neagră, în Crimeea. Aceste conspiratori, inclusiv generalul-locotenent Iuri Plehanov, șeful pazei prezidențiale, și Vlery Boldin, șeful Statului Major al lui Gorbaciov, au simțit că comunismul era amenințat sub conducerea progresistă al lui Gorbaciov. Ei i-au ordonat să demisioneze sau să se predea autoritatea prezidențiala vicepreședintelui Gennadi Yanayev. Când Gorbaciov a refuzat să se conformeze, gărzi KGB au înconjurat casa, împiedicându-l să o părăsească sau să contacteze exteriorul.

În același timp, la Moscova, "Grupul Alpha", Direcția a șaptea a lui KGB, a primit ordin să atace Clădirea Federației Ruse și să preia controlul asupra acesteia. Contrar așteptărilor conspiratorilor, grupul condus de Mihail Golovatov, a decis să nu să efectueze atacul. Operațiunea a fost amânata până când forțele de opoziție, conduse de Boris Elțîn, s-au adunat pentru a apăra clădirea Federației Ruse.

După ce au realizat că lovitura de stat a fost prost planificată și ar fi, în cele din urmă fără succes, conspiratorii au încercat să negocieze cu Gorbaciov, care era încă ținut captiv. Gorbaciov a refuzat să se întâlnească cu grupul de puciști. Când loialiștii sovietici au ajuns la casa sa de vară, mai mulți dintre complotiști au fost arestați, iar lovitura de stat a fost suprimată în mod eficient.

Opt membri importanți ai grupului de puciști, numit "Banda celor Opt, " au fost responsabili de tentativa de înlăturare a lui Gorbaciov: vicepreședintele Rusiei, președintele KGB-ului, ministrul apărării, Primul-ministru rus, un membru al Consiliului de Apărare sovietic; un membru al Parlamentului sovietic, Președintele întreprinderilor de stat din construcții industriale, transport și comunicații și ministrul de interne. Dintre aceștia opt, șapte au fost arestați, al optulea s-a împușcat în cap, înainte de a putea fi arestat.

După această răsturnare majoră în guvernul sovietic, care a inclus înlocuirea necesară a acestor opt poziții guvernamentale cheie, Gorbaciov a început să facă reforme serioase, care în cele din urmă au dus la destrămarea Uniunii Sovietice și sfârșitul regimului comunist din Rusia. Printre cei înlocuiți din funcții a fost Vladimir Kryuchkov, care a deținut funcția de președinte al KGB-ului pentru trei ani. În locul lui, Sovietul Suprem l-a nominalizat pe Vadim Bakatin pentru a deveni noul președinte. Bakatin a fost ministru de Interne 1988-1990 și a cerut desființarea KGB-ului în acea perioadă. De fapt, opinia sa vocală în această chestiune a condus direct la înlocuirea lui în 1990 de către Boris Pugo, cel care a devenit în cele din urmă un conspirator în lovitura de stat august.

Bakatin, cu sentimentele sale puternice anti-KGB, a fost, în mod ironic, exact genul de persoană cu care Gorbaciov a căutat să umple poziția de Președinte al KGB. El a fost un om integru și respectabil, astfel încât guvernul l-a văzut ca pe candidatul perfect pentru a conduce KGB-ul până la sfârșitul său. El a fost responsabil, de la sfârșitul lunii august până la sfârșitul lunii octombrie, de analiza și organizarea mai multor ramuri ale KGB. În sfârșit, la data de 24 octombrie 1991, KGB – Comitetul Uniunii Sovietice pentru securitatea statului – a fost dizolvat în mod oficial.

III.5. Rusia după KGB

Komitet Gosudarstvennoy BEZOPASNOSTI a existat oficial din 13 martie 1954 până la 24 octombrie 1991. Sub conducerea lui Vadim Bakatin și Mihail Gorbaciov, organizația a fost demantelată și nu mai există ca atare în ierarhia guvernamentală a Federației Ruse. Cu toate acestea, așa cum sa întâmplat destul de frecvent în anii dinaintea 1954, KGB-ul nu a fost de fapt distrus în 1991. În schimb, a fost rupt în mai multe facțiuni mai mici, care au asumat, multe dintre responsabilitățile avute de KGB. Astfel, din KGB s-au desprins mai multe agenții guvernamentale: Serviciul de Informații Externe, Agenția Federală pentru Comunicații guvernamentale și Informare, Serviciul Federal de protecție și Serviciul de Securitate al Organizației Prezidențiale, Serviciul Federal de Securitate, etc.

După ani de zile de teroare asupra cetățenilor sovietici, care nu știau niciodată când ar putea fi interogați cu brutalitate de către un ofițer KGB, sau condamnați la condițiile dure ale unui lagăr de muncă forțată, KGB-ul nu mai exista sub numele său oficial. Cu toate acestea, mulți ruși trăiesc încă în frica de această organizație dură și represivă. Scriitorii a căror activitate a fost considerată antisovietică nu și-au văzut realizările în presa scrisă, un rezultat al cenzurii Direcției a V-a. Familiile s-au dezmembrat, pentru că agenții KGB au arestat și au condamnat milioane de oameni în lagărele de muncă din Siberia sau, în cazuri extreme, la moarte. Cele mai multe dintre aceste persoane nu au comis nici o crimă – au fost victimele unor circumstanțe nefericite care le-au pus în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit sau din cauza unui comentariu neglijent ce putea fi făcut în intimitatea propriilor case. Unii au fost uciși, pur și simplu pentru că agenți KGB au trebuit să-și îndeplinească cotele – în cazul în care nu ar fi găsit destui spioni în jurisdicțiile lor, ei făceau planul cu oameni nevinovați, care erau adesea torturați până când mărturiseau crime pe care nu le-au comis. Aceste atrocități nu mai apar în Federația Rusă, dar pentru generațiile care au crescut în cadrul acestui sistem opresiv, coșmarurile nu dispar niciodată. “KGB-ul este o stare a societății, o boală a conștiinței publice. Procesul de vindecare a început, dar societatea se va vindeca doar atunci când KGB-ul este definitiv distrus".

KGB-ul a fost demontat, dar pentru milioanele de oameni care au fost afectați de aceasta, cicatricile nu vor dispărea și iertarea vine încet.

LEGĂTURILE KGB CU CRIMA ORGANIZATĂ

Agențiile de aplicare a legii din Rusia, organele de securitate și serviciile de informații, departe de a fi instrumente de încredere în lupta împotriva crimei organizate și a corupției, fac parte la nivel instituțional din problemă, nu numai din cauză că au fost penetrate de elemente criminale, ci și pentru că utilizează criminalitatea organizată ca un instrument al politicii de stat.

În Federația Rusă, opusul modelelor occidentale este real. Sistemul administrativ al țării ultra birocratizat, lipsa de legi adecvate, iar cultura “fără de legii” sovietizată s-au combinat pentru a rezulta guvernări corupte, agresive, care au fuzionat nu numai cu grupurile de crimă organizată, dar cu structuri disciplinate, foarte bine organizate, din centrul sistemului. Persoanele care au condus aceste structuri s-au găsit în posesia unor resurse materiale, umane și administrative vaste. Ei au parazitat mediul de afaceri legitim pe măsură ce sistemul sovietic s-a prăbușea și apăreau structurile de piață dezvoltate.

Această parazitare își găsește rădăcinile în primii ani ai statului sovietic, când poliția secretă bolșevică CEKA a distrus de afaceri private, activitatea de piață liberă, precum și dreptul de proprietate, prin confiscarea bunurilor proprietate privată a cetățenilor, arestarea și uciderea a zeci de mii de persoane pentru efectuarea oricărei forme de comerț sau barter, și ajutând Partidul Comunist să colecteze și catalogheze prada pentru folosul noilor elite conducătoare sau pentru export în valută în străinătate. Pe măsură ce CEKA s-a dezvoltat în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de KGB, organizația a servit din mod sistematic nomenclaturii corupte din Partidul Comunist. Colapsul sovietic nu a rupt continuumul CEKA-KGB. Organele de securitate din Rusia prezentului au menținut cu atenție moștenirea "membrilor CEKA", glorificând CEKA în istoria țării, continuând respectul instituțional acordat fondatorului CEKA Felix Dzerjinski, păstrând emblema CEKA sabia și scutul și alte simboluri ca fiind ale lor și ostentativ referindu-se la propriile lor agenți ca "chekisti" (Waller, 1994: 9-34).

Liderii ruși au început să recunoască faptul că cel mai mare pericol clar și prezent la securitatea societății și, într-adevăr, a statului rus în sine, este corupția internă și crima. În mod ironic, serviciile responsabile pentru "securitatea statului" sunt mai mult o parte a problemei decât soluția. Ministerul Afacerilor Interne (MVD) și agențiile succesoare ale KGB nu numai că și-au permis lor înșiși să devină corupți la fiecare nivel al birocraților lor, ci au aplicat deliberat politică preluării de poziții economice și de afaceri, care crează serviciilor oportunități de manipulare pe scară largă a bogăției, ceea ce contravine obligațiilor lor legale de a combate criminalitatea. Mai mult decât atât, impunitatea este endemică în cultura birocratică a cekistilor. Cum se poate dezvolta cleptocrația atât de repede și multilateral, așa ca în Rusia, sub ochiul atent al ca și tot puternic a unei organizații punitive precum KGB-ul și succesorii săi, devine evident atunci când se examinează legăturile cekistilor cu mediul de afaceri, corupția guvernului, și crima organizată.

De-a lungul anilor, politicieni de frunte au afirmat în mod repetat că criminalizarea guvernului și a societății ruse reprezintă principală amenințare pentru securitatea națională a țării. MVD și alte instituții a publicat numeroase rapoarte analitice. Rapoartele au prezentat următorii parametri ai ceea ce Președintele Boris Elțîn numit odată "superputerea criminalității":

Corupția guvernamentală este evaluată ca o amenințare mai mare pentru securitatea economică a Rusiei decât este scăderea bruscă a producției industriale și creșterea explozivă a crimei organizate;

Numai la începutul anilor ‘90, oficialii federali și birocrații au luat mită și alte forme de venituri ilegale pentru a deturna licențierea cotelor de export, înregistrarea întreprinderilor comerciale, și transferul de bunuri imobiliare, în valoare estimată de cel puțin 100 miliarde dolari US ;

În ciuda locului trei în clasamentul amenințărilor la adresa securității economice, crima organizată controlează circa 40 la suta din produsul intern brut din Rusia;

În general, criminalitatea organizată cuprindea 41 de mii de agenți economici, inclusiv 1.500 de întreprinderi de stat, 4.000 de societăți pe acțiuni, 500 societăți mixte și 550 de bănci;

Aproximativ 700 de instituții financiare și comerciale au fost create de entități criminale în scopul spălării banilor.

Jurnaliști și savanți precum Vaksberg – 1991, Sterling – 1994 au descris stilul occidental adoptat de crima organizată în fosta Uniune Sovietică și noua sa expansiune la nivel mondial, iar unii au recunoscut că nomenclatura vechiului partid comunist, birocrația, și așa-numitele “ministere de forță”: de apărare, de afaceri interne, precum și diverse foste organe de securitate ale KGB, au generat cea mai mare clasă coruptă și infracțională din Rusia. Jurnalistul Stephen Handelman descrie situația crimei organizate din Rusia, în cartea sa, “Tovarășul Penal: Furtul celei de-a doua Revoluții Ruse”. El prezintă, de asemenea, moralul distrus al ofițerilor onești din Rusia, care au încercat să combată crima organizată post-sovietica de îndată ce s-a prăbușit Partidul Comunist, dar li s-au refuzat instrumentele legale și materiale, atât de toate guvernele Rusiei de după 1990, cât și de programele de asistență din Vest. Investigațiile de lungă durată a lui Handelman arată că problema crimei organizate din Rusia nu este similara cu cea a familiilor mafiote siciliene pe care a cunoscut-o SUA, deoarece în Rusia, birocrații și oficiali guvernamentali și alte instituțiile au privatizat economia pentru ei înșiși. Handelman îl citează pe un fost procuror frustrate din Moscova, care rezumă problema: "Modul principal în care mafia pătrunde în economie este prin birocrați Ei sunt inamicul nostru principal, clanurile mafiote sunt doar al doilea inamic."

Structura lumii criminale ruse și pătrunderea acesteia în agențiile de aplicare a legii sunt demonstrate în cartea “Mafia Roșie”, a generalului-maior MVD Aleksandr Gurov. Gurov, care a fondat și a condus în MVD Administrația Infracțiunilor de Criminalitate Organizată, a fost îndepărtat din MVD și mai târziu din Serviciul Federal de Securitate (FSB), care a înglobat cele mai multe unități de securitate internă ale KGB. Motivul pentru pensionarea lui forțată, spune el cu ironie, este faptul că atitudinea sa față de crima organizată "împiedică reformele economice."

Autorii care s-au ocupat de fenomen demonstrează cum crima organizată în Uniunea Sovietică și Rusia a fost și rămâne într-o mare măsură, sub controlul atât a MVD, a KGB și a serviciilor succesoare ale acesteia. Pe baza unor documente interne ale KGB, se arată că MVD și KGB-ul, pentru diferite scopuri, au "supravegheat" și a influențat crima organizată, și i-au dirijat activitatea și canalele mult dincolo de frontierele fostei Uniuni Sovietice.

La fel ca mulți jurnaliști occidentali, noile publicații din Rusia arată modul în care cei mai mulți oficiali din Statele Unite și Occident nu au reușit să înțeleagă, și cel mai rău caz ignoră, fenomenul crimei organizate ruse. Aleksandr Soljenițîn, în 1992, spunea că revoluția este "un amalgam de foști funcționari de partid, cvasi-democrați, ofițeri KGB și dealeri de pe piața neagră, care sunt la putere acum și au reprezentat un hibrid murdar, nevăzut în istoria lumii."

Ceea ce este adesea văzută ca o dezvoltare "spontană" a crimei organizate din Rusia, în multe cazuri, este un proces declanșat de către oligarhia de securitate si comunistă, ulterior, de stat, iar în anumite privințe importante, este ghidat de ele. Cea mai mare creștere a crimei organizate și a corupției în Rusia s-a produs în sectorul financiar-bancar. Sectorul de afaceri conține o mare concentrare a foștilor ofițeri de rang înalt KGB, care au condus crearea și dezvoltarea sa la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 și care au fuzionat cu zone largi din lumea interlopă.

Lipsa de responsabilitate a permis corupției să pătrundă temeinic în instituțiile de aplicare a legii și în serviciile secrete care au fost penetrate de grupuri criminale tradiționale organizate. MVD a avut responsabilitatea primară în deceniile din regimul Brejnev, dar a devenit atât de coruptă încât longevivul președintele al KGB, Iuri Andropov, care i-a succedat lui Brejnev ca Secretar General al Partidului Comunist în 1982, a cerut KGB-ului reimpunerea controlului direct asupra MVD în anul următor.

Cu toate că KGB-ul a controlat de-a lungul timpului MVD în mod deschis sau sub acoperire, amploarea corupției la începutul anilor 1980 a determinat o strictețe de control ce nu mai fusese văzuta din perioada timpurie bolșevica, când miliția era condusă de către CEKA și de succesorul său, OGPU. În același timp, Aleksandr Gurov, care citează documente KGB interne ca surse, KGB-ul a reînnoit practica sa veche de a recruta și a lucra direct șefi ai crimei organizate. Penetrând mai adânc în structura coruptă a MVD și în lumea interlopă, KGB-ul a concluzionat că gradul de corupție din cadrul MVD a depășit amenințarea reprezentată de crima organizată. Ca rezultat, KGB-ul a restaurat vechea tradiție CEKA de a se baza pe interlopi în lupta împotriva "dușmanilor poporului", care, în ochii cekiștilor, erau reprezentați de ofițeri corupți din MVD, oficiali ai Partidului Comunist, și administratori de stat.

În acest scop, Direcția I-a a KGB responsabilă cu informațiile externe, a instruit unități speciale de penetrare sub acoperire a conducerii grupurilor criminale organizate. Într-un exemplu citat, în anul 1988 KGB a trimis patru astfel de unități, numite "Vulkan", "Bizan", "Vera" și "Taya". Sarcina acestora și a altor unități era să canalizeze activitatea violentă – și, dacă este nevoie, să aplice teroarea directă – împotriva "dușmanilor poporului". Ofițerii KGB au furnizat șefilor crimei organizate experiența lor instituțională și organizatorică, inteligența profesională, și cunoștințele în afaceri, iar mai târziu au furnizat contactele lor, în primul rând pe plan intern, iar mai târziu, la nivel internațional.

KGB-ul a avut autoritatea oficială de a investiga anumite infracțiuni economice, în special furtul proprietății de stat. Atunci când infracționalitatea gulerelor albe a devenit o problemă publică înepoca Gorbaciov târzie, KGB-ul i s-au dat noi atribuții de combatere a criminalității organizate. Măsura a furnizat KGB-ului, după desființarea monopolului puterii deținut de Partidul Comunist, o nouă rațiune de a fi: proteja "democratizării", prin conducerea războiului împotriva "mafiei".

Trebuie menționat că în timp ce KGB avea responsabilitatea pentru combaterea crimei organizate, Partidului Comunist a început o campanie de furtișag în masă a proprietății de stat și a resurselor naturale, și a comandat KGB-ul să arunce ruble în străinătate, să vândă ilegal cantități mari de materii prime pe valută forte, și să se ocupe de spălarea încasărilor valutare în Occident. La câteva săptămâni după colapsul sovietic, o comisie de anchetă parlamentară (Ponomarev și Surkov, 1992) a raportat următoarele:

"Realizând atunci irevocabil pierderea priorității autoritare și ideologice în societate, Biroul Politic al PCUS a luat mai multe hotărâri secrete de ascundere în structurile comerciale a resurselor de acumulate în detrimentul națiunii. Pe baza acestora, la toate nivelurile ierarhiei de partid, a existat o finanțare masivă a băncilor partidului, întreprinderilor mixte și societăților pe acțiuni în 1990 și 1991. "

O rezoluție a Comitetului Central cu titlul "Cu privire la măsurile de urgență pentru a organiza activitatea comercială și economică externă a partidului, " din 1990, detaliază modul în care partidul a intenționat de la început să-și ascundă participațiile sale în economia de piață embrionară. Rezoluția (Ligaciov, 1991) a solicitat numeroase acțiuni, printre care:

Pregătirea propunerilor pentru crearea unor noi structuri "intermediare" economice (fundații, asociații, etc.), cu legături minim "vizibile" în Comitetul Central, care ar putea deveni puncte focale ale economiei "invizibile";

Pregătirea imediată a planurilor pentru utilizarea organizațiilor anonime pentru a masca legături directe cu partidul la lansarea activității comerciale și economice a partidului; în special, luarea în considerare a posibilității de a fuziona cu joint-venture deja funcționale, consorții internaționale etc., prin investiții de capital;

Luarea în considerare a căilor și mijloacelor de stabilire a unei bănci controlate de către Comitetul Central cu dreptul de a efectua operațiuni cu valută forte, investirea unei părți de rezervele de valută forte al în firme internaționale controlate de prieteni ai partidului;

Crearea unei firme de consultanță, cu statut de persoană juridică, dar fără legături directe cu aparatul Comitetului Central, pentru organizarea practică a cooperării economice și furnizarea de servicii de brokeraj pentru activitatea economică externă a diferitelor organizații de partid și a firmelor comerciale a partidelor frățești.

Investigatorii de la Procuratura de Stat au constatat că prin astfel de directive, oficiali ai partidului au fondat mai mult de 100 de bănci și întreprinderi comerciale în Moscova și 600 în Federația Rusă, precum și companii cu sediul în Occident. Investigația îl citează pe fostul colonel KGB Viktor Kichikhin, care a funcționat în cadrul Direcției aV-a, responsabilă pentru aplicarea ideologică, ca persoană care a asistat direct la acest proces: "În 1989-1990 majoritatea întreprinderilor sovietico-occidentale de tip joint-venture au fost create de Direcția noastră, cu excepția celor care au fost fondate în mod direct de către Comitetul Central al PCUS." Procesul a fost atât de integrat, încât fostul general KGB a comentat, "Piața va fi ocupată de către aparatul conducător al Partidului și de KGB, pentru că ei au oportunitățile de a controla procesul de privatizare și crearea de întreprinderi noi. Ei au licențele, ei au influența. Acest lucru nu este atât de mult de dragul partidului cât pentru pentru autoconservare. Există, fără îndoială, un element aici de retragere organizată. Forța în retragere încearcă să mențină un element al puterii și posibilitatea păstrării unui nucleu, pentru ca apoi, în timp, să revină la trecut. "

Anchetatorii parlamentari au recunoscut că doar au zgâriat suprafața lucrurilor prin ancheta din 1991-1992. Ei au descoperit că actualul Serviciul de Informații Externe (SVR) a jucat un rol major în spălarea de bani pe scară largă, între 1989 și 1991, când a fost cunoscut sub numele de Direcția I-a KGB și că SVR a acoperit întreaga operațiune din acel moment. Descriind contracte false în Italia pentru a transfera numerar către băncile elvețiene și britanice, precum și pentru a înșela guvernele din Italia, Grecia și Portugalia, parlamentarul A. P. Surkov a declarat:

"Partidul a transferat în străinătate cel puțin 60 de tone de aur, opt tone de platină, 150 de tone de argint, și în seifurile băncilor occidentale sunt stocate resurse ale Partidului Comunist în valoare de la 15 până la 50 de miliarde de dolari. Există încălcări semnificative ale regimului metalelor prețioase, de care se face vinovat Depozitul de Stat pentru metale prețioase. Lingouri de aur, de exemplu, au fost furnizate către KGB. La data de 30 octombrie a anului 1990, KGB-ului i s-au dat 502 kilograme de obiecte de valoare. Printre acestea erau lingouri de aur, dolari de aur americani, valori stocate pentru anumite operațiuni speciale, și care nu au mai fost returnate, o broșă din aur cu 31 de diamante, un inel de aur cu 20 de diamante, o broșă din aur cu 12 diamante și două smaralde, un colier de aur cu 104 diamante, o broșă din aur cu 60 de diamante, și așa mai departe. Există o motive pentru a crede că fabrica din Moscova aliaje speciale nu a rămas în afara atenția KGB-ului, și, bineînțeles, a funcționarilor de partid. Se pare că, în 1990, a fost realizat un contract între Glavalmazzoloto (Asociația Industrială pentru aur și diamante) și Compania sud-africană DeBeers pentru vânzarea a 59% din diamante extrase până în 1995, iar acest lucru a fost făcut cu intenția de a ascunde transferul de valută forte prin intermediul unor terți în conturi secrete de partid. Au existat încălcări flagrante la Depozitul de Stat pentru metale prețioase, și totuși aceleași persoane sunt menținute în posturile lor sub administrația rusă. "

Membrii comisiei parlamentare de anchetă au simțit unde se află o mare parte din numerarul furat și din lingouri, dar le lipseau numerele de conturi specifice în posesia Ministerului Finanțelor și altor instituții, și nu aveau resurse pentru a efectua o anchetă complete pe cont propriu. S-au confruntat cu o rezistență activă în cadrul KGB-ului, chiar dacă au constatat că șeful securității statului la momentul respectiv, Vadim Bakatin, sincer a făcut tot ce a putut pentru a ajuta comisia. Când ancheta s-a concentrat pe fiul fostului prim-ministru sovietic, Valentin Pavlov, care lucra la o bancă din Luxemburg, și pe fiul fostului președinte al KGB, Vladimir Kryuchkov, era fost șef de agenție KGB în Elveția, directorul RVS -generalul Primakov- a blocat ancheta

Acuzațiile persistente venite din Occident și rapoartele de investigație ale traficului de droguri de făcut de KGB și organizațiile aflate sub controlul său, au fost confirmate dintr-o sursă diferită aflată chiar în Rusia, în 1995.

Un grup de foști ofițeri KGB și GRU, îngrijorați de nivelul corupției, a emis un raport acuzând mai mulți foști generali KGB de crearea și exploatarea unei rețele internaționale de trafic de droguri, în colaborare cu oficialii orașului Moscova și bănci. Grupul anticorupție, care se numește "Felix", după fondatorul CEKA Dzerjinski, a fost înființat chiar înainte de dezintegrarea Uniunii Sovietice în 1991, pentru investigarea infracțiunilor economice, și a devenit public în 1993. El pretinde că este format din aproximativ șaizeci de veterani profesioniști KGB și militari de informații cu experiență în străinătate și pregătit pentru operațiuni special. Membrii Felix pretind că nu activează în cadrul serviciilor de securitate prezente, ci în alte agenții guvernamentale, unite prin scopul și determinarea de a inversa căderea liberă a Rusiei în corupție și crimă organizată.

Din momentul ieșirii publice, Felix a furnizat mai multe "rapoarte de cercetare" către diverse ziare rusești. De obicei, rapoartele sunt semnate cu pseudonimul "Ivan Ivanov, ofițer de informații" și multe conțin materiale evident false, inflamatorii, de un naționalism exacerbat. Unele rapoarte Felix conțin "dezvăluiri" despre atacul octombrie 1993 privind clădirea parlamentului rus, cum că ar fi în legătură cu unitățile speciale israeliene, sau despre eforturile occidentale de a distruge potențialul nuclear al Rusiei. Retorica este, de asemenea, agresivă; printr-un document referitor la extinderea NATO, grupul a cerut Rusiei reocuparea statelor baltice, și un membru Felix a propus în mod deschis asasinarea lui primului ministru Viktor Cernomîrdin și a fostului prim adjunct al președintelui KGB, Filipp Bobkov, pentru că activitățile lor corupte ar purta vina pentru distrugerea țării.

Cu toate acestea, o mare parte din materialul apărut sub numele Felix pare a fi fost pregătit cu informații sensibile din serviciile de securitate și informații. Un astfel de exemplu este un raport "Felix" din 1995, publicat de două ziare cu orientare diametral opusă, Zavtra – pro-imperial și ultranaționalist și Segodnya – liberal, și este citat în alte 17 publicații rusești.

Raportul a acuzat în mod direct foști generali KGB de crearea și funcționarea unei operațiuni internaționale de trafic de droguri, și îl pune pe generalul Bobkov în rolul principal. Acest raport special Felix a fost luat în serios de către jurnaliștii ruși independenți care au reușit să confirme fapte suficiente pentru a convinge de valabilitatea sa generală, iar unii dintre autorii săi au fost invitați să prezinte o carte despre traficul internațional de droguri de la Centrul pentru Studii de Apărare al Colegiului King la Universitatea din Londra.

NOUA OLIGARHIE RUSĂ ȘI LEGĂTURILE CU EX-KGB

V.1. Scurtă istorie a oligarhiei ruse

Cuvântul oligarh este el însuși un simbol al istoriei Rusiei în ultimii douăzeci de ani, și a fost folosit pentru a desemna nimic și totul. Sinonim cu putere și clamat în mod deschis, chiar revendicat pe la mijlocul anilor nouăzeci, utilizarea sa este acum contestată de marile averi ale Rusiei, deoarece acesta se referă la cele mai întunecate ore ale erei Elțîn.

Oligarhia a evoluat în mod substanțial în această perioadă – unii oligarhi sunt uitați, alții au fugit, iar alții sunt închiși. Cei mai pragmatici s-au adaptat prin renunțarea la orice pretenție de a influența politica, ceea ce face ca acest cuvânt să nu mai reprezinte o etichetă potrivită pentru ceea ce fac ei astăzi. Boris Berezovski, eminența cenușie a președintelui Elțîn, a popularizat termenul în 1996 în timpul unui interviu cu Financial Times. El însuși s-a descris ca fiind unul dintre cei șapte bancheri care au adunat resurse pentru a permite realegerea Președintelui Elțîn. Managementul dezastruos, anarhia rezultată și mizeria în care a fost aruncată Rusia, au făcut improbabil un al doilea mandat prezidențial. Acești șapte bancheri au deținut controlul a peste 50% din economia rusă, și au fost porecliți "semibankirschina". Termenul a fost o adaptare contemporană a "Semiboyarschina", cei șapte boieri care au l-au trădat pe țar și au sfidat Moscova la invazia Poloniei în 1610. În 1996, acești șapte bancheri s-au mobilizat pentru a salva activele industriale privatizate în primii ani ai epocii Elțîn, împotriva unei posibile reveniri a comuniștilor la putere.

După ce s-au îmbogățit prin deturnarea de fonduri publice, cu complicitatea unor politicieni sus pusi si, acești oameni de afaceri și-au asigurat un control securizat al unui mare număr de acțiuni din patrimoniul industrial, pentru sume ridicole, în special în sectorul resurselor naturale. În acele vremuri incomode, pentru a-și asigura posesia activelor furate, s-au asociat cu mafia rusă aflată în plin avânt. Aceste asocieri au vizat agenți economici cu lichidități substanțiale, într-un moment în care totul era de vânzare. Cel mai cunoscut dintre acești mafioți a fost Anatoli Bykov, care a luat parte la "războiul aluminiului".

Boris Abramovici Berezovski, un om de afaceri ruso-evreu, este cel mai cunoscut dintre oligarhi. Averea lui își are originea în vânzarea frauduloasă a automobilelor produse de către compania de stat AutoVAZ, cunoscută în Europa ca Lada. A devenit membru al "familiei" Eltin și a preluat controlul activelor petroliere și industriale, precum și gestionarea Aeroflot, pe care le-a adus la un pas de faliment. Fostul editor al Forbes Rusia, rusul-american Paul Klebnikov, a consacrat o carte extrem de critică la adresa acestuia: "Nașul Kremlinului". Discursul său liber s-a încheiat asasinarea lui la 9 iulie 2004, la Moscova.

 Vladimir Alexandrovici Gusinsky este, de asemenea, un om de afaceri ruso-evreu. Averea lui provine de la banca pe care a fondat-o în 1989, precum și alianța sa cu fostul primar al Moscovei, Iuri Lujkov. El a fondat primul grup media privat din Rusia, "MediaMost", pe care l-a consolidat în timp. El i-a promis lui Berezovsky o luptă până la moarte la începutul anilor nouăzeci, dar s-a împăcat cu el, pentru a susține candidatura lui Elțîn. Un membru proeminent al Congresului Mondial Evreiesc, el a fost cofondator al Congresului Evreiesc Rus împreună cu Mihail Friedman. Criza din 1998 l-a slăbit pe termen lung.

Vladimir Olegovici Potanin – este un alt oligarh celebru, a cărui poziție în cadrul Departamentului de Comerț Exterior i-a permis să-și strângă considerabila avere. Este creatorul grupului financiar Interros, al băncii Onexim, etc. În 1995, el a fost arhitectul sistemului împrumuturi contra acțiuni care au permis bancherilor să obțină controlul asupra unor sectoare întregi ale industriei din Rusia pentru prețuri de nimic. În timp ce împrumutau sute de milioane de dolari statului rus pentru a stăvili falimentul, oligarhii au preluat controlul unor active în valoare de miliarde. Prin intermediul acestui sistem, Vladimir Potanin a preluat Norilsk Nickel.

 Mikhail Borisovici Hodorkovski și-a început cariera ca membru influent al Komsomolului (organizația tineretului comunist); cu sprijinul acestei organizații și a legăturilor sale cu Partidul Comunist, și-a fondat banca Menatep. Cu ajutorul instrumentului împrumuturi contra acțiuni, a câștigat controlul asupra companiei energetice Yukos. Privatizarea Yukos a fost presărată cu numeroase crime, și a demonstrate un dispreț grosolan pentru drepturile acționarilor minoritari, inclusiv străini. Primarul din Nefteyugansk, centrul activelor Yukos – care a început greva foamei pentru a protesta față de neplata a taxelor de către această societate, în timp ce orașul său a fost la un pas de ruină – a fost ucis 26 iunie 1998. Fostul șef al Securității Yukos, Alexei Pichugin este încă în închisoare pentru acea crimă. Hodorkovski a dezvoltat legături cu comunitatea de afaceri americană și agențiile sale de publicitate, pentru a-și construi o imagine pozitivă.

 Mikhail Maratovici Friedman rămâne unul dintre cei mai puternici oameni de afaceri din Rusia. Cu partenerul său de afaceri Piotr Aven, ministrul Comerțului Exterior la începutul anilor nouăzeci, el a fondat grupul Alfa, ale cărui nave-amiral sunt Alfa Bank și compania petrolieră TNK.

 Vladimir Viktorovici Vinagradov a privatizat banca de stat Inkombank în propriul său profit, în 1993. El a dispărut de pe scena politico-economică ca urmare a falimentului băncii sale în criza financiară 1998.

 Alexander Pavelovici Smolensky a fost condamnat în perioada sovietică pentru implicarea sa în crearea băncii Stolichny. Privatizarea băncii de stat Agroprom i-a permis să fondeze SBS AGRO, prima bancă privată și a doua cea mai mare bancă din Rusia. În 1998, banca a fost distrusă de criza financiară, și a dus la ruinarea a milioane de deponenți mici. El a pierdut influența politică, dar și-a păstrat averea.

 Nu sunt singurii oameni bogați și influenți ai erei Elțîn, cu siguranță; cei enumerați mai sus sunt, cu toate acestea, "kingmakers" (făuritorii de regi). Ei și-au construit averile pe tripticul: politician/mafie/om de afaceri. Oligarhii locali și foarte puternici ai provinciilor rusești și-au construit puterea lor pe aceeași bază. Colapsul financiar din 1998 a dus la dispariția a doi dintre cei șapte bancheri: Vinagradov și Smolensky. O nouă generație a izvorât din ruinele post-criză Rusia. Ei au făcut averile la sfârșitul anilor nouăzeci, iar acum sunt la apogeul puterii lor: mai tineri decât prima generație, ei rămân foarte mult conectați la ea.

Cei mai celebrii sunt Mihail Prokhorov, partenerul lui Vladimir Potanin în Norilsk Nickel; Roman Abramovici, cu legăturile sale strânse cu Berezovski, și Oleg Deripaska, fostul vasal al fraților Mikhail și Lev Cernoy de la compania de aluminiu rusesc (RUSAL). În acest timp oamenii de afaceri încep să se distanțeze de mafia care le-a oferit protective, doar că ruperea de mafie nu este niciodată posibilă.

 În anii 2000, oligarhii au fost din nou confruntați, la fel ca în 1996, cu riscul revenirii la putere a comuniștilor. Chiar și cu un control aproape complet al mass-media din Rusia, oligarhii aveau nevoie de un candidat credibil, care le-ar apăra interesele. Ei au pus ochii pe un om a cărui loialitate față de Președintele Elțîn i-a determinat să presupună că poate fi la fel de ușor de manipulat ca și președintele în exercițiu. Președintele Vladimir Putin este ales în 26 martie 2000. Dar, pentru oligarhii lui Elțîn, acesta este începutul sfârșitului.

După alegerea lui Putin, întrebarea care preocupă presa occidentală este dacă noul președinte va fi o marionetă în mâinile oligarhilor. În mod surprinzător, cu cât Putin ia decizii mai des peste capetele oligarhilor, cu atât mai mult el este ținta atacurilor din presa deținută de aceștia. Primul care a simți vântul schimbării este Vladimir Gusinski, a cărui mass-media l-a atacat pe Putin în timpul alegerilor. El fuge în Spania, și apoi în Israel în 2000. Compania MediaMost, plină de datorii, sfârșește în mâinile monopolului public al gazelor GAZPROM. În luna iulie 2000, Vladimir Putin îi convoacă pe oligarhi pentru a le anunța noi reguli pe care trebuie să le respecte dacă nu doresc să fie trași la răspundere pentru practicile lor agresive. Aceste reguli sunt în număr de patru: plata taxelor, stoparea evaziunii fiscale, reinvestirea profiturilor în Rusia și cel mai important, neparticiparea la elaborarea politicilor.

Cei mai mulți dintre oligarhi înțeleg de unde bate vântul și acceptă modificările. Doi dintre cei șapte bancheri încă mai încearcă să se opună voinței noului președinte.

Primul este Boris Berezovski, care nu se va supune noului statut. Dar Vladimir Putin conduce Rusia acum cu mână forte. El a epurat rapid administrația prezidențială, știind că poate conta pe sprijinul structurilor de forță, din care provine. În anul 2001, Berezovsky este forțat să fugă la Londra. De atunci, el complotează din capitala engleză, și devine un dușman jurat al Kremlinului. El finanțează tot felul de opoziții la Vladimir Putin, pe plan intern și în străinătate. El susține ascensiunea la putere a lui Mihail Saakașvili în Georgia în 2003, urmată de Revoluția portocalie din Ucraina în 2004. El îl susține pe teroristul cecen Ahmed Zakayev, de asemenea, refugiat la Londra. El promite în mod regulat dezvăluiri importante despre Vladimir Putin, dar nimic substanțial nu este publicat vreodată. El se bucură, de asemenea, de protecția Serviciului Secret Britanic.

Cel de-al doilea oligarh care nu acceptă noua ordine este Mihail Hodorkovski. Mass-media occidentală, alimentată de agențiile de relații publice din SUA, atribuie în mod greșit arestarea oligarhului ambițiilor sale politice, și îl descriu ca un nou Soljenițîn.

Motivele pentru căderea lui Hodorkovski sunt mai puțin glorioase: din 2003, el începe să finanțeze toată opoziția potențială în Duma, de la comuniști la liberali. El speră să formeze un bloc parlamentar care îi va permite să blocheze planurile de reformă fiscală ale lui Vladimir Putin.

Între 2003 și 2004, impozitul pe profit a sărit de la 5% la 30% în medie. Oligarhul, de asemenea, intenționa să crească în mod semnificativ implicarea companiilor americane în acțiunile Yukos, cum ar fi Chevron sau Exxon. În cele din urmă, el vrea să rupă monopolul transportului de petrol al Transneft și, împreună cu chinezii, să construiască o conductă direct de la sondă până în China. Ambiția politică reală din partea lui Khodorvsky este puțin probabilă, deoarece el este prea inteligent să nu știe că el reprezintă tot poporul rus urăște. Condamnarea lui Hodorkovski și a asociaților săi – extrem de populară în rândul rușilor – marchează sfârșitul real al oligarhiei din epoca Elțîn. Se pare că, Vladimir Putin personal a considerat că Hodorkovski trebuie să plătească pentru crimele sângeroase care au punctat privatizarea Yukos, în special pentru asasinarea primarului din Nefteyugansk. În acest context, Putin a comparat situația lui Hodorkovski cu cea a mafiotului american Al Capone – care a plătit nu pentru crimele sale sângeroase, dar nedovedite, ci pentru evaziune fiscală.

Exemplul Hodorkovski dă roade și conglomerate din domeniul resurselor natural își plătesc impozitele. Profiturile Kremlinului îi dau posibilitatea de a pune mâna pe mai multe active industriale; cele ale Yukos intră sub controlul întreprinderii publice GAZPROM în 2004. În 2005 Sibneft – firma lui Berezovski, achiziționată de Abramovici – este, de asemenea, cumpărata de GAZPROM și devine Gazpromneft.

Din cei șapte bancheri din 1996, doar doi rămân. Unul dintre ei, Vladimir Potanin, anunță în februarie 2010, că, prin testament, întreaga lui avere de peste 5 miliarde USD, revine organizațiilor caritabile.

Căderea celui de-al doilea, Mikhail Friedman, este anunțată de mai multe ori de-a lungul anilor, fără ca ea să se întâmple vreodată. Generația mai tânără a lui Deripaska, Prokhorov și Abramovici au abandonat în mare măsură politica în favoarea cluburilor de afaceri, de schi și fotbal. Mai mult decât atât, criza financiară din 2008 l-a slăbit grav Deripaska, care a putut să-și păstreze imperiul doar cu ajutorul unui împrumut de 4,5 miliarde de USD dat de guvernul rus prin VnechEconomBank. Desigur, că aceștia “prestează” în mod conștiincios pentru Kremlin, de exemplu in Ucraina, Republica Moldova, etc.

V.2. Oligarhii și foștii KGB

Sentimentele de trădare și de umilință au fost împărtășite de 500.000 de agenți KGB din întreaga Rusie și dincolo, în vara anului 1991, când, după lovitura de stat eșuată, mulțimile entuziaste au dărâmat statuia lui Felix Edmundovici Dzerjinski, întemeietorul CEKA. Inclusiv de locotenent-colonelul Vladimir Putin, care a demisionat din funcție. Opt ani mai târziu, însă, oamenii KGB au simțit că bate vântul răzbunării. Chiar înainte de a deveni președinte, Putin le-a spus foștilor săi colegi de la Serviciul Federal de Securitate (FSB), succesorul KGB-ului, "Un grup de agenți FSB, trimis să lucreze sub acoperire în guvernul Federației Ruse, și-a îndeplinit cu succes această sarcină". A fost doar pe jumătate o glumă.

De-a lungul primelor două mandate ai președinției lui Putin, "un grup de agenți FSB" și-a consolidat puterea politică și a construit un nou tip de stat corporativ în acești ani. Oameni din FSB și organizațiile sale surori controlează Kremlinul, guvernul, mass-media și părți largi din economie, precum și forțele militare și de securitate. Cercetătoarea Olga Krishtanovskaia, sociolog la Academia de Științe din Rusia, afirmă că un sfert din funcționarii de rang înalt din țară sunt siloviki – un cuvânt rus care, în mare, înseamnă "băieți de putere", incluzând membri ai forțelor armate și tuturor serviciilor de securitate, nu doar FSB. Proporția se ridică la trei sferturi în cazul în care includem și oamenii doar afiliați la serviciile de securitate. Acești oameni reprezintă un grup omogen psihologic, loial rădăcinilor cekiste. După cum spune Vladimir Putin în mod repetat, "Nu există așa ceva, fost membru al CEKA." Cu alte cuvinte, din serviciile secrete nu se iese, indiferent de schimbarea de statut sau profesie. “Eliberarea” nu vine decât odată cu lăsarea definitivă a cortinei, peste viața fiecăruia.

Mulți indicatori arată că șefii de securitate de astăzi se bucură de o combinație de putere și de bani fără precedent în istoria Rusiei. KGB-ului sovietic și strămoșilor săi prerevoluționari nu-i pasa prea mult de bani, ceea ce a contat a fost puterea. Deși influent, KGB-ul a fost o "divizie de luptă" a Partidului Comunist, și subordonat formal acestuia. În anii 1970 și 1980 chiar nu a fost lăsat să spioneze șefii de partid și a trebuit să acționeze în cadrul legilor sovietice.

KGB-ul a furnizat serviciul de monitorizare și de suprimare. Era stat în stat. Acum, însă, a devenit statul însuși. “În afară de dl Putin, nu este nimeni astăzi care poate spune nu FSB-ului", spune parlamentarul Kondaurov.

Toate deciziile majore din Rusia, spune Olga Krishtanovskaia, sunt acum luate de către un grup mic de oameni care au servit în KGB alături de Putin și care provin din orașul său natal St. Petersburg. Puterea reală trebuie probabil să rămână în organizație. Dintre toate instituțiile sovietice, KGB-ul a rezistat cel mai bine tranziției Rusiei la capitalism, fiind, de departe, cea mai puternică organizație. "Ideologia comunistă a trecut, scopul și metodele poliției secrete au rămas în psihologia colectivă", spune Kondaurov.

Ascensiunea lui Putin la președinția Rusiei a fost rezultatul unui lanț de evenimente care au început cel puțin un sfert de secol în urmă, când Iuri Andropov, fost șef al KGB-ului, i-a succedat lui Leonid Brejnev ca secretar general al Partidului Comunist. Încercările lui Andropov de a reforma economia sovietică, care stagna, în scopul de a păstra sistemul Uniunii Sovietice, și politica sa au servit drept model pentru Vladimir Putin. La începutul președinției sale, Putin a dezvelit o placă comemorativă la sediul din Lubianka, prin care a fost omagiat Andropov ca o "figură politică remarcabilă".

Având personal înalt calificat, cu studii superioare, pragmatic, recrutat în anii 1960 și 1970, KGB-ul era conștient de starea medie a economiei sovietice și de statul învechit al șefilor de partid. Prin urmare, KGB-ul a fost una din principalele forțe din spatele perestroika, politica de restructurare începuta hotărât de Gorbaciov în anii 1980. Reformele perestroikăi trebuiau să dea Uniunii Sovietice o altă față, mai deschisă, prezervând statul așa cum era. Când reformele au amenințat această existență, KGB-ul a încercat răsturnarea lui Gorbaciov. În mod ironic, acest lucru a precipitat colapsul sovietic.

V.3. Cercul interior

După cum a văzut lucrurile noul președinte, primul lui obiectiv a fost de a restabili conducerea țării, consolidarea puterii politice și a neutraliza sursele alternative de influență: oligarhi, guvernatori regionali, mass-media, parlamentul, părți din opoziție și organizații nonguvernamentale. Prietenii lui din KGB l-au ajutat să-și îndeplinească obiectivul.

Am arătat deja cum cei mai activ politic oligarhi, ca Berezovski, care l-a ajutat pe Putin să vină la putere și Gusinski, au fost împinși în afara țării, iar canalele lor de televiziune au fost luate în mâinile statului. Hodorkovski, a fost arestat de FSB, judecat și condamnat la ani mulți de închisoare. A fost eliberat acum doi ani, cu condiția de a nu vorbi nimic împotriva regimului Putin, și trăiește în Elveția.

Pentru a face față guvernatorilor regionali nedisciplinați, Putin a numit trimiși speciali cu puteri de supraveghere și control. Cei mai mulți dintre ei erau veterani KGB. Guvernatorii și-au pierdut bugetele și locurile în camera superioară a parlamentului rus. Mai târziu, guvernatorii nu au mai fost aleși prin vot popular, ci numiți.

Toate deciziile strategice sunt realizate de grupul mic de oameni care reprezintă un fel de Birou Politic neoficial al lui Putin. Printre aceștia se numără doi șefi adjuncți ai administrației prezidențiale, Igor Secin, care supraveghează problemele economice și Viktor Ivanov, responsabil pentru personalul din Kremlin și în afara lui. Apoi sunt Nikolai Patrușev, șeful FSB, și Serghei Ivanov, ministrul apărării și prim-ministru adjunct. Toți sunt de la St. Petersburg, și toți au servit în serviciile de informații sau contrainformații.

Faptul că doi dintre cei mai influenți, Igor Secin și Viktor Ivanov, dețin doar posturi destul de modeste (fiecare este șef adjunct) și apar rar în public, conturează un statut înșelător. După toată practica sovietică comună, un adjunct, adesea legat de KGB, avea mai mare importanță decât șeful său teoretic. "Acești oameni se simt mai confortabil atunci când sunt în umbră", explică Olga Krishtanovskaia.

Fiecare dintre acești veterani KGB are o mulțime de adepți în alte instituții de stat. Unul dintre foștii adjuncți ai lui Patrushev, de asemenea fost KGB, este ministru de Interne, având în sarcină poliția. Serghei Ivanov are încă autoritate la vârful armatei. Secin are legături familiale strânse cu ministrul justiției.

Influența politică a acestor siloviki este susținută de (sau a avut ca rezultat) companiile de stat cu resurse financiare enorme, așa cum vom detalia în subcapitolul următor.

Mulți ofițeri activi sau în rezervă au fost detașați la companiile mari din Rusia, atât, private cât și controlate de stat, unde aceștia încasează un un salariu în timp ce restul de salariu este pe statul FSB. "Trebuie să ne asigurăm că societățile nu iau decizii care nu sunt în interesul statului, " explica un colonel FSB. Să fii ofițer activ sau de rezervă într-o firmă este, spune un alt veteran al KGB, un loc de muncă de vis: "Ai un salariu imens și poți păstra și legitimația de FSB."

Transferul de active financiare de la oligarhi la siloviki a fost probabil inevitabil. Cu siguranță că majoritatea rușilor nu au avut la început nicio obiecție. Exista puțină simpatie pentru "baronii tâlhari." Siloviki au câștigat chiar o oarecare popularitate. Succesul în gestionarea activelor nou dobândite este însă îndoielnic.

În mod curios, concentrarea puterii și a unor astfel de resurse economice în mâinile unui grup mic de siloviki, care se identifică cu statul, nu a îndepărtat oamenii din rândurile inferioare ale serviciilor de securitate. Salariul mediu al unui ofițer operativ FSB a crescut de mai multe ori în ultimii zece ani și un pic de activitate independentă este tolerată. În plus, mulți ruși în interiorul și în afara țării cred că transferul de active din mâini private la siloviki este în interesul statului.

Drepturile siloviki nu sunt precizate în legi sau în constituție. Ceea ce ei clamează este existența unei sarcini speciale pentru a restabili puterea statului, a salva Rusia de la dezintegrare și a combate dușmanii care ar putea-o slăbi. Astfel de sentimente idealiste coexistă cu o nerăbdare oportunistă și cinică pentru câștig personal sau instituțional.

Ofițerii de securitate se prezintă ca o frăție strânsă care au dreptul de a pune între paranteze orice lege de dragul misiunii lor. Limbajul lor elevat este asezonat cu înjurături, iar naționalismul lor este adesea combinat cu dispreț pentru oamenii obișnuiți. Ei sunt, totuși, loiali unul față de altul.

Concurența este intensă pentru a intra în serviciu. KGB-ul și-a ales cu atenție recruții. Proveniți din diferite institute și universități, au fost trimis apoi la școli speciale KGB. Astăzi academia superioară a FSB-ului din Moscova atrage copiii de siloviki; clădirea academiei vastă și nouă se va dubla ca dimensiune.

Absolvenții Academiei FSB sunt. "o rasă CEKA", spune un general FSB. Un KGB-ist cu pedigree (care are un tată sau bunic care a lucrat pentru departament) este foarte apreciat de către siloviki de astăzi. Nunțile între clanurile siloviki sunt de asemenea încurajate.

Viktor Cerkesov, șeful agenției de control al drogurilor din Rusia, care a fost însă și vânător de dizidenți la sfârșitul anilor 1980, a rezumat psihologia FSB într-un articol care a devenit manifestul siloviki și un apel pentru consolidare.

"Noi (siloviki) trebuie să înțelegem că suntem un întreg. Istoria a pus greutatea susținerii statului rus, oprindu-i căderea, pe umerii noștri. Eu cred în capacitatea noastră, atunci când simțim pericolul, de a pune orice meschinărie deoparte și de a rămâne credincioși jurământului."

În timp ce invocă un patriotism laic, șefii de serviciilor de securitate ale Rusiei pot găsi rapid aliați în rândurile clerului. Lângă clădirea FSB-ul din Piața Lubianka se află biserica din secolul XVII, a “Sfintei Sofia", restaurată în august 2001 cu “ajutorul zelos al FSB" – spune o placă amplasată la intrarea în biserică. În interior, icoane pictate proaspăt strălucesc de aur. "Slavă Domnului că există FSB-ul. Toată puterea este de la Dumnezeu și așa este și a lor ", spune părintele Alexander, care conduce serviciul clerical al bisericii.

Serghei Grigoriants, care a fost deseori interogat și închis de două ori de KGB (pentru propagandă antisovietică), spune că șefii de la securitate cred "că ei sunt singurii care au imaginea reală și de înțelegere a lumii." În centrul acestei imagini este un sentiment exagerat al inamicului, care justifică existența lor: fără dușmani, ce sunt ei? "Ei cred că pot vedea dușmanii, atunci când oamenii obișnuiți nu pot", spune Olga Krishtanovskaia.

"Acum câțiva ani, am cedat iluziei că noi nu mai avem dușmani și am plătit scump pentru asta", a spus Putin FSB-ului în 1999. Este o părere împărtășită de cei mai mulți veterani ai KGB-ului și serviciilor succesoare. Cea mai mare amenințare vine din Occident, al cărui scop este de a prezenta o Rusia slăbită și de a crea dezordine. "Ei doresc să facă Rusia dependentă de tehnologiile lor", spune un actual șef FSB. "Ei au inundat piața noastră cu bunurile lor. Slavă Domnului că încă avem arme nucleare." Mentalitatea de asediu al siloviki și anti-occidentalismul lor au prins la publicul rus. Un purtător de cuvânt al agenților privați, și-a exprimat starea de spirit în acest fel: "În timpul lui Gorbaciov, Rusia a fost plăcuta de Occident și ce-am primit pentru asta? Noi am predat totul: Europa de Est, Ucraina, Georgia. NATO s-a mutat la granițele noastre."

Într-un astfel de climat, ideea că serviciile de securitate ale Rusiei au dreptul de înfrunta fără milă pe dușmanii statului, oriunde ar fi, a căpătat o largă acceptare și este susținută de legi speciale.

Deși au o ciudată loialitate față de vechile rădăcini sovietice, șefii serviciilor de securitate de astăzi diferă de predecesorii lor. Ei nu doresc o revenire la ideologia comunistă sau să pună punct final capitalismului, ale cărui fructe le sunt pe plac. Ei nu au nici unul ceva din asceza înaintașilor lor. Au avut puterea. O mai au. Au vrut și banii. Acum îi au. Banii și puterea au transformat siloviki în cleptocrați, iar statul rus într-un stat corporatist.

V.4. Dezvoltarea cleptocrației

Capturarea statului și rezervele sale financiare de către acoliții din jurul lui Putin a fost o trăsătură distinctivă a întregii sale perioade de conducere.

În sistemul de cleptocrație, statul a naționalizat riscul, dar a privatizat profiturile. Accesul la acest grup închis a cerut loialitate, disciplină, și tăcere. O dată intrați în cadrul grupului, oficialii pot jefui economia avand impunitate. Succesul funcționării sistemului în epoca noului țar a fost unitatea oficialilor cheie și dorința lor de a permite lui Putin să fie arbitrul final al oricăror dispute, fără a utiliza (chiar subminând) legea scrisă.

Cleptocrația a trecut prin mai multe etape, cu toate că obiectivele sale au rămas concordante.

Prima a fost faza de acumulare primitivă pe masură ce grupul apărut din rădăcinile de la Sankt Petersburg-ul lui Putin s-a mutat în poziții de putere în birocrația din Moscova, și a eliminat sau îmblânzit oligarhii lui Elțîn.

Cea de a doua fază a venit după preluarea companiei Yukos a lui Kodorkovski, în anul 2003. Compania a fost confiscată, activele sale importante fiind dezmembrate. A reapărut ca o nouă companie, Rosneft, si Igor Secin, șeful adjunct al administrației lui Putin, asigură președinția consiliului său de directori. În această fază, care a durat până în 2011, după alegerea lui Dmitri Medvedev ca președinte în 2008 (cu Putin devenit prim-ministru păstrând în același timp puteri depline reale), aliații lui Putin în cadrul guvernului au ocupat poziții în consiliile de administrație ale companiilor de stat, asupra cărora au avut simultan competențe de supraveghere. Membrii consiliului de administrație Gazprom au primit fiecare, în 2012 o indemnizație anuală de peste 2 milioane USD net (deci după impozitare). Acest sistem a furnizat enorme beneficii personale pentru elită: au deținut poziții importante în ​​cadrul consiliilor de administrație private, ocupând în acelasi timp funcții publice și au fost în măsură să orienteze fondurile de stat în companiile lor. Când economia aproape că s-a prăbușit în 2008, guvernul rus a salvat mai întâi băncile de stat, în valoare de 5 trilioane de ruble (aproximativ 230 de miliarde USD), într-o mișcare prin care miniștrii guvernului care ocupau poziții în consiliile de administrație (cum ar fi ministrul de finante Kudrin, membru în consiliul de administratie al VTB Bank), pur și simplu, au mărit propriul lor pachet de stimulente. În loc să folosească banii pentru a stabiliza rubla rusească (care a scăzut dramatic de la 23 ruble / 1 USD la 36 ruble / USD) sau bursa de valori (care a pierdut 80 la sută din valoarea sa), au stimulat doar deturnarea de capital. Kudrin a estimat că, între octombrie 2008 și ianuarie 2009, 200 de miliarde USD au fost scoși din țară, practic cam toate stimulentele. În plus, sistemul de întrepatrundere a funcțiilor publice cu interese private a permis deținătorilor lor să acționeze întotdeauna cu impunitate.

Tradiția îndelungată a Rusiei de a vedea statul însuși ca izvor de drept, bazată pe ideea germană a “Rechtsstaat” și a echivalentului său rus, “pravovoe gosudarstvo”, oferă un mare avantaj pentru orice firmă sau oficial care beneficiază de protecția statului. Istoric vorbind, în Rusia actele și/sau faptele funcționarilor de stat importanți nu sunt de obicei contestate în cadrul sistemului judiciar compromis, în timp ce oricine care acționează împotriva sau în afara statului este acuzat vehement.

Aceasta nu este o simpla teorie, din moment ce legea prevede imunitate din punct de vedere penal pentru senatori și membrii Dumei de stat precum și o atenție specială pentru cei cu premii de stat.

Toți loialiștii lui Putin au primit zeci premii de stat, precum oligarhul Vladimir Gusinski, care s-a descoperit fericitul posesor de premii de stat, atunci când avocatul său a fost capabil să-l elibereze din închisoare în anul 2000. Instanțele din Rusia sunt clemente cu cei care au primit ordine de stat, sistem ce dateaza din epoca țarista si care a fost reintrodus în primăvara anului 2000. O examinare sumară a Wikipedia arată că Vladimir Yakunin, cofondatorul companiei OZERO și șef al Căilor Ferate din Rusia, are cel puțin douăzeci și opt de distincții de stat. Iar dacă acest lucru nu a fost considerat o protecție suficientă, membrii clubului ar putea să devină consuli ai unei țări străine în Rusia, asa cum s-a și dicutat, precum membrii OZERO: Viktor Khmarin, Serghei Fursenko și Yuri Kovalciuk, ceea ce ofera inviolabilitate nu numai persoanelor ci și bagajelor, mașinilor și proprietăților acestora.

În aceste moduri, pozițiile lor apropiate de Putin le ofera posibilitatea de a acționa cu impunitate, iar pozițiile lor oficiale le ofera imunitate în fata organelor de urmărire penală. În timp ce liderii opoziției au deplâns îndelung apariția unor tendințe corporatiste ce duc la diminuarea democrației, corporatismul nu a fost subiect de discuție deschisă în această a doua etapă intre elite, care s-au mulțumit cu luări de poziție publice clamând atașamentul lor pentru democrație, dar în mod privat recunoscând "înțelegeri" nescrise cu privire la modul în care structura interioară a lucrat efectiv. Discuția, cu toate acestea, a fost adusă în public de Viktor Cerkesov, la acel moment șeful Serviciului Federal de Control al Stupefiantelor din Rusia. El a scris că Rusia are trei căi, cea mai bună fiind dezvoltarea societății civile și cea mai rea fiind alunecarea în dictatură. Dar există, de asemenea, o opțiune de mijloc, un model corporatist pe care el îl prefera, pentru că, cel puțin în 2007, el suporta cea mai apropiată comparație cu ceea ce exista de fapt la acel moment. Construirea unei elite care se consideră atașată de principii corporatiste se face cel mai probabil, a scris Cerkesov, pentru a "asigura o stabilitate pe termen lung și de a iesi treptat dintr-o profundă depresie socio-culturală. Înțeleg foarte bine că, în acest scenariu, există riscuri uriașe, inclusiv pericolul de a transforma o țară mare într-o mlaștină, pe modelul celor mai rele dictaturi din America Latină cu închiderea lor socială și neo-feudalismul. Dar aceasta nu este o concluzie sigură si nici singura. În afară de a fi negativ, corporatismul poate fi, de asemenea, pozitiv. . . . Atâta timp cât stabilitatea societății se bazează pe această forță într-o măsură semnificativă, problema calității sale este o problema de soarta a țării." Criticile publice ale lui Cerkesov la adresa calității unora dintre cei care au fost la conducere și care au trecut de la statutul de "războinici" la cel de "comercianți", l-au costat slujba.

Normele interne care reglementează această elită au făcut obiectul unei audieri în fața Congresului SUA a lui Andrei Illarionov, care a fost consilier economic al lui Putin pentru primii cinci ani de mandat și care a fost demis în 2005, pentru că a tras un semnal de alarmă cu privire la apariția Rusiei ca stat corporatist. Pentru Illarionov, această corporație a ieșit din tradițiile poliției secrete și funcționează conform unor reguli stricte. Așa cum a spus el, în mărturia sa, "Membrii Corporatiei au o credință puternică fața de organizațiile din care fac parte, coduri stricte de conduită și de onoare, principii de bază ale comportamentului, inclusiv, printre altele, principiul sprijinului reciproc în orice situație și principiul Omerta (codul tăcerii al mafiei). Din moment ce Corporația păstrează tradiții, ierarhii, coduri și obiceiuri ale serviciilor de poliție și de informații secrete, membrii săi demonstrază un grad înalt de obediența față de actuala conducere, loialitate reciprocă puternică și o disciplină destul de stricta. Există atât mijloace formale și informale de aplicare a acestor norme. Cei care încalcă codul de conduită sunt supusi celor mai aspre forme de pedeapsă, inclusiv forma cea mai înaltă".

Andrey Piontkovski, cercetator principal la Institutul de Studiul Sistemelor al Academiei Ruse de Științe, a oferit următoarea definiție a acestui fenomen: dreptul la proprietate în Rusia este în întregime condiționat de loialitatea proprietarului fața de guvernul rus. Sistemul tinde să evolueze nu în direcția libertății și către o societate postindustrială, ci mai degrabă înapoi spre feudalism, atunci când privilegiile și terenurile erau distribuite de suveran vasalilor săi, suveranul putându-le lua în orice moment. Singura diferență este că, în Rusia de astăzi, lucrurile pe care Putin le distribuie și le ia înapoi nu sunt parcele de teren, ci companiile de petrol și gaze. De-a lungul ultimului deceniu a evoluat un mutant, care nu este nici socialism, nici capitalism, ci o creatură necunoscută până acum. Caracteristicile sale definitorii sunt fuzionarea banilor și a puterii politice; instituționalizarea corupției; și dominația economiei de către marile corporații, care înfloresc datorită resurselor publice.

Pe parcursul acestei a doua faze, Putin a numit pe susținătorii săi principali în poziții în guvern și în consiliile de administrație ale companiilor cheie controlate de stat.

Medvedev a semnat un decret important prin care obliga miniștrii care dețin functii de supraveghere în guvern să renunțe la pozițiile lor din consiliile de administrație, decret care a fost salutat de activiștii din opoziție și comunitatea internațională. Medvedev s-a exprimat împotriva acestui sistem și a semnalat dorința sa de a scoate Rusia dintr-o astfel de stare. Dar, miniștrii s-au repliat imediat pentru a modela alegerea înlocuitorilor lor în consiliile de administrație. Aceste eforturi deschise pentru a submina decretul lui Medvedev l-au condus pe Alexei Navalnîi (puternic opozant al regimului Putin) sa afirme că nimic nu s-a schimbat și că intențiile lui Medvedev au fost compromise. "Această problemă este extrem de gravă, deoarece creează un regim feudal. Sunt sceptic că această decizie de a elimina oficialii guvernamentali din consiliile de administrație va avea efect, deoarece toate aceste societăți aflate sub control de stat se transformă în proprietatea personală a acestor oficiali prin copiii lor".

Cand Medvedev a incercat sa-l scoata din joc pe Secin, considerat de cei mai mulți a fi persoana cea mai apropiată de Putin la acel moment, el nu a câștigat nici un premiu de la Putin. Dimpotriva, la scurt timp după aceea, Putin a anunțat într-un mod făcut să-l umilească pe partenerul său, că el va candida pentru un al treilea mandat, eliminând șansele lui Medvedev la un al doilea mandat prezidențial. Apelurile lui Medvedev pentru modernizare au fost zadarnice, iar la revenirea lui Putin ca Președinte, oamenii lui din Dresda și Sankt Petersburg și-au redistribuit functiile de membru al consiliilor de administrație și contractele cu statul.

Odată ce a fost ales în 2011 și după ce a rezistat furtunii de proteste împotriva fraudelor electorale din Duma de Stat în 2012, Putin a început să pună în aplicare cu fermitate a treia fază: controlul direct al economiei de către oamenii lui.

Desigur, ei s-au îmbogatit în anii 2000, dar acum ei au primit poziții publice vizibile prin care controlează statul și economia. Atunci când aliații lui Putin au fost sancționati de către Statele Unite și Uniunea Europeană în urma anexarii Crimeei de catre Rusia, în primăvara anului 2014, Putin și-a exprimat mai întai amuzamentul, apoi s-a declarat șocat de efectul sanctiunilor. Băncile ale căror active au făcut obiectul unor secheste, cum ar fi Banca Rossia, sau deținute fie si parțial de către cei sancționați nu mai puteau desfășura activitate în dolari. Toate activele persoanelor sancționate ar fi sechestrate în cazul în care nu ar fi reușit să ajungă înapoi în Rusia la timp, așa încât activele externe au fost lichidate sau îngropate mai adânc. Putin și-a exprimat loialitatea față de prietenii săi vorbind la Forumul economic de la Sankt Petersburg, în luna mai 2014: "Toate sancțiunile au avut ca țintă pe prietenii mei, oameni care sunt aproape de mine personal. Aceste sancțiuni sunt concepute pentru a-i falimenta si strivi. Dacă aș fi fost în locul lor, aș fi dus problema în instanță cu mult timp în urmă pentru că ei nu au nimic de-a face cu evenimentele din Ucraina sau Crimeea. Și pe care i-au ales ei? Doi evrei și un ucrainean, va puteti imagina asa ceva?”

V.5. Corupția rusă și Comunitatea Internațională

Treuie recunoscută o evidență: a existat un partener al acestei cleptocrații și că partenerul este Occidentul. Începand din epoca lui Elțîn, băncile occidentale și-au păstrat tezaurul deschis pentru spălătorii de bani și escrocii din Rusia. Reticența acestor bănci de a cere explicații Rusiei este alimentată goana lor după bonusuri, comisioane, mită, și directorate. Și Putin, ca un fost ofițer KGB, știe cu siguranță punctele slabe ale Occidentului. Venalitatea rusă are un partener demn în rândul anumitor elite occidentale. Din moment ce KGB-ul a început să mute bani din URSS sub Gorbaciov, rușii au avut o experiență de treizeci de ani, și chiar mai mult, de a îngropa banii în Occident, folosind instituțiile Occidentului în propriul lor avantaj. Acest lucru a permis Rusiei să amâne reforma necesară în interior.

Rusia depinde de bunurile publice produse în Occident, inclusiv o rețea de obligații legale și alianțe care promovează interesele statului rus și susține reputația și autoritatea sa ca entitate suverană în afacerile internaționale. În Europa, de exemplu, semnarea și aparenta punere în aplicare a obligațiilor care îi revin prin acordul cu Consiliul Europei a dat Rusiei statutul de legitimitate și democratizare, deși țara o luase într-o altă direcție de mult timp. Calitatea sa de membru în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a câștigat timp pentru regim, cel puțin până la anexarea Crimeei. Elitele rusești au beneficiat mult timp de bunuri publice europene (statul de drept, societatea civilă, stabilitate economică, drepturi de proprietate, străzi relativ sigure), în timp ce subminează dezvoltarea acestor bunuri în propria lor țară. Un astfel de comportament inechitabil subminează nu numai dezvoltarea Rusiei, ci și societățile europene, care sunt supuse la un comportament planificat să extindă un câștig privat în zone geografice puternic reglementate de producția de bunuri publice. Și comportamentul de stabilire politicii externe a Rusiei în străinătate, fie în competiție pentru a obține Jocurile Olimpice sau Cupa Mondială, sau în plasarea reprezentanților ruși în cadrul organizațiilor internaționale, precum Banca Europeană pentru Reconstrucție și dezvoltare, care se angajează activitati frauduloase, arată că elita rusă intră în afaceri pentru a maximiza câștigul privat pe termen scurt, chiar și în cazul în care corupe nu doar instituțiile rusești, ci și instituțiile internaționale pe termen lung.

Problemele Rusiei au fost expuse atunci când, în decembrie 2010, Grupul de state împotriva corupției din Consiliul Europei de (GRECO ) a emis un raport spunând că Rusia nu a reușit să pună în aplicare aproape două treimi din cele douăzeci și șase de recomandări ale grupului. Mai precis Rusia nu a avut nici un progres în luarea de măsuri pentru incriminarea corupției sau pedepsirea infractorilor. Șeful comisiei de elaborare a legislației anticorupție din Duma de Stat a evitat problema impactului acestei neconformări asupra democrației și imaginii Rusiei, spunând că se va analiza modul în care măsurile propuse pot opera în Rusia "luând în considerare cultura și tradițiile noastre." Doi ani mai târziu, raportul de conformitate a remarcat faptul că, deși era încurajator faptul că rușii au efectuat cercetări sociologice și de alta natura referitoare la sursele corupției, "GRECO rămâne îngrijorat de faptul că un număr mare de funcționari ruși continuă să se bucure de imunitate în materie penală, inclusiv pentru infracțiuni de corupție. Mai mult, consolidarea independenței sistemului judiciar nu numai în drept, ci și în practică și a independenței operaționale a agenților de aplicare a legii rămâne o provocare continua." În ținuturile de graniță dintre UE și Rusia, precum și în celelalte state independente din fosta Uniune Sovietică, bani și mușchii rusești prevalează. Acest lucru este deosebit de vizibil în sectorul energetic. În anul 2008 în Serbia, o țară 100% dependentă de Rusia pentru petrol și de gaz, Gazprom a fost "capabil" să achiziționeze un pachet de control de 51% din NIŠ, cea mai mare rafinărie de petrol din Serbia și compania sa cea mai mare, la prețul de 400 de milioane de euro, în ciuda evaluării prețului pe piata de 2,2 miliarde de euro și unui număr de oferte mai mari din Austria, Ungaria, Polonia care au fost respinse.

Începând din al doilea mandat al lui Putin, Rusia a folosit din ce în ce mai mult războaiele energiei, ca modalitate de îmblânzire a vecinilor nerecunoscători și necooperanți, ori de câte ori aceștia au căutat independența față linia impusă de Moscova.

Certuri cu aceste state sunt, de asemenea create de interesele persoanelor care dețin o poziție de stat, dar care caută și un avantaj privat. Ucraina, Moldova, Georgia și Belarus, toate au fost supuse retragerii sau amenințării cu retragerea livrărilor de energie la prețuri convenite anterior (mai mici decât pe piata internationala).

Aici operează doi factori. Primul este interesul statului rus în maximizarea influenței asupra orientării politicii interne și externe a vecinilor săi; ei cumpără această influență pentru stat cu energie subvenționată. Al doilea aspect este interesul elitelor din Gazprom sau Rosneft sau miniștrilor adjuncți din ministerul de comerț exterior (uneori acestia sunt aceiași oameni), care sunt dispuși să negocieze aceste oferte de petrol și de gaze subvenționate, dar numai în schimbul unor comisioane personale ilegale si uriașe, prin firme intermediare.

În plus față de înființarea de firme intermediare, modelul de utilizare a puterii statului de a mobiliza un câștig public și privat este deosebit de evident în relațiile cu fostele țări sovietice.

Un model care a fost utilizat pe scară largă este implicarea statului rus în datoriile de capital a fostelor republici sovietice, prin care infrastructura industrială este preluată de către firmele de stat din Rusia, la prețuri infime ca plată pentru datoria suverană. Dacă un astfel de stat nu are active lichide suficiente pentru a rambursa datoriile către Rusia, el dă Rusiei un pachet de acțiuni în infrastructura lui economică, de obicei, la prețuri extrem de reduse. Rusia s-a arătat adepta controlului sporit, în special, asupra infrastructurii energetice, a statelor vecine. Companiile rusești beneficiare majore sunt: System United Energy și Gazprom care au achiziționat conducte de gaze, instalații nucleare, precum și rețelele electrice, ca parte a acestor datorii. În astfel de negocieri, banii se datorează statului rus, dar, de multe ori firmele rusești apropiate de stat, cu oficiali ruși în consiliile lor de administrație, beneficiază de avantajele tranzacțiilor. Oficialii nu au nici un risc pentru investiția lor, în timp ce culeg toate recompensele. În măsura în care Rusia este împinsa înapoi în propria regiune, potențialul de a pune o presiune enormă asupra țărilor vecine este în creștere.

Povestea războiului cu Georgia este un asemenea caz. În timp ce Kremlinul l-a prezentat lumii ca un conflict între cele două state suverane, dintre care unul a încercat să reprime populația locală ne-georgiana și a dorit aderarea la NATO, faptele despre natura conducerii locale a Osetiei de Sud (parte a Georgiei) sugerează că există, de asemenea, o narațiune paralelă.

În această versiune, Osetia de Sud este văzută ca o filială deținută în totalitate de structuri mafiote siloviki din Rusia, care folosesc teritoriul pentru operațiunile offshore de contrafacere și contrabandă rusești. După alegerea sa, Președintele Georgiei, Mihail Saakașvili, s-a mobilizat pentru a opri utilizarea Osetiei ca un centru pentru aceste operațiuni, care se spune că includ falsificarea masivă de 20 de milioane de USD în bancnote de 100 USD.

Situația s-a deteriorat cand ofițerii silovik ruși s-au mișcat pentru a prelua poziții în guvernul Osetiei de Sud. Până la jumătatea anului 2008 Anatoli Baranov, care a condus FSB-ul în Republica Rusă Mordovia, a devenit șef al FSB-ului local. Noul șef al Ministerului de Interne al Osetiei de Sud, Mihail Mindzaiev, a servit în cadrul Ministerului de Interne din Osetia de Nord a Rusiei. Ministrul apărării Osetiei de Sud, Vasili Lunev, a fost șef militar în regiunea Perm, iar secretarul Consiliului de Securitate al Osetiei de Sud, Anatoli Barankevici, a fost comisar militar adjunct al districtului Stavropol. Acest lucru a condus-o pe Iulia Latinina pentru sa observe: "Osetia de Sud nu este un teritoriu, nu este o țară, nu este un regim. Este un joint-venture de generali siloviki și bandiți osetini pentru a face bani din conflictul cu Georgia.

Povestiri similare ar putea fi scrise despre autoritățile din Transnistria, parte a Republicii Moldova, o regiune separatistă situată între râul Nistru și granița moldovenească de est cu Ucraina. Baza militară rusă în Transnistria, fiind în apropierea frontierelor UE, a fost implicată în protejarea funcționarilor și forțelor criminale care au creat un punct de refugiu și de lansare pentru contrabanda cu materiale nucleare, droguri, traficul de femei și alte activități ilicite.

Dar Ucraina este țara în care afacerile din Rusia au cel mai mare interes. Elitele rusești și partenerii lor din Ucraina au împărțit mult timp prăzile din comertul cu gaz, permițând unui procent anume din gazele furnizate ieftin pe piața internă ucraineană să fie reexportat la prețuri mondiale mai mari, cu împarțirea veniturilor între ambele părți. În plus, elitele rusești sunt proprietare pe mari suprafețe de teren in Crimeea și au avut un cuvant greu acolo. În regiunile de est și de sud ale Ucrainei producătorii de arme din Rusia și Ucraina au colaborat pentru a produce nave, în portul Oktyabrsk din Odessa si echipament militar pentru Siria, Algeria, India, Vietnam. În 2012, Rusia a exportat arme în valoare de 17.600.000.000 USD, iar un procent semnificativ din acestea a ieșit prin Odessa. Liderii regionali și naționali din Rusia și Ucraina sunt legati într-o rețea care face afaceri reciproc avantajoase. Aceste interese includ o lungă istorie a colaborării naționale, precum și interesele personale ale liderilor ruși cheie.

Pe măsură ce copiii elitei de top a Kremlinului implinesc treizeci de ani, a existat o tendință clară pentru părinți să treacă pozițiile lor asupra copiilor și a rudelor acestora. Nepoții și nepoatele proprii și alte rude a lui Putin au avut succes: Igor Putin a devenit vice-presedinte al Băncii Naționale; Vera Putina a devenit membru al consiliului de administrație al Ganzakombank; Mihail Putin a devenit director adjunct al SOGAZ. Și alți oficiali de la Kremlin și-au pus fiii în poziții de conducere: Serghei Ivanov, al cărui fiu în vârstă de treizeci și unu de ani, a devenit șef al consiliului de supraveghere al Băncii Agricole din Rusia, al cărei CEO a fost Dmitri Patrușev, fiul șefului Consiliului Securității, Nikolai Patrușev. Celălalt fiu al lui Ivanov, Alexandr, a devenit șef al departamentului de creditare la Vnesheconombank, unde tatăl său s-a așezat în consiliul de administratie în 2011. Așadar, noua generație de cleptocrați/FSB-iști/interlopi este in plină afirmare. Rusia corporatistă merge mai departe.

LUPTA ÎMPOTRIVA CORUPȚIEI

VI.1. Instituțiile de combatere a crimei organizate din Rusia

Guvern

La începutul luptei ei cu crima organizată, Rusia nu a încercat să solicite asistență externă. Cu timpul, ea a căutat în mod activ ajutor extern pentru a lupta împotriva grupurilor de crimă organizată în țară. Chiar și cu ajutor, crima organizată rămâne o problemă serioasă. De fapt, ajutorul a oferit foarte puțin sprijin real pentru că programele au fost greu de urmărit până la capăt și, de obicei, au fost pur și simplu abandonate.

Guvernul lui Boris Elțîn, primul guvern al noului stat rus democratic, a fost în imposibilitatea de a stopa criminalitatea în administrare. În schimb, mai târziu, s-a dovedit că aproape toate agențiile guvernamentale importante și personalități au fost legate de crima organizată și / sau corupție într-un anumit fel.

Guvernul rus nu avea resurse sau persoane fizice dedicate pentru combaterea criminalității. Duma de Stat a discutat mult timp propuneri legislative, dar rezultatul a fost slab. Din cauza incapacității statului de a anihila organizațiile criminale, populația nu mai avea încredere în guvern pentru a obține protecția de care avea nevoie. De fapt, cetățenii se bizuiau chiar pe grupurile de crimă organizată pentru a obține o protecție efectivă pentru casele lor, familii și întreprinderi. Chiar agențiile oficiale de aplicare a legii au început să devină partenere cu grupurile de crimă organizată, deoarece acest lucru a devenit una dintre cele mai bune moduri de a face bani.

Ministerul Afacerilor Interne (MVD)

Ministerul Afacerilor Interne este agenția guvernamentală responsabilă de combaterea crimei organizate. Câteva dintre ramurile sale includ miliția, poliția fiscală, și Departamentul de Control al crimei organizate. MVD participă întotdeauna la orice investigații legate de criminalitate sau acțiuni în Duma. Puțini membri ai MVD au fost cunoscuți ca fiind colaboratori cu crima organizată.

Serviciul Federal de Securitate

Serviciul Federal de Securitate (FSB) este versiunea postcomunista a Comitetului pentru Securitatea Statului (KGB). La fel ca MVD, KGB-ul a lucrat împotriva crimei organizate în Rusia. De multe ori MVD a avut colaborări strânse cu FSB pentru a încerca să oprească crima organizată. Pe de altă parte, mulți oficiali FSB au fost cunoscuți a fi corupți, colaborând cu grupurile de crimă organizată.

Decrete anti-mafia

Pe la mijlocul anilor 1990, administrația lui Elțîn a început să creeze unele programe pentru a încerca să atenueze problema crimei organizate. In 1995, Președintele Elțîn s-a întâlnit cu Consiliul de Securitate al Rusiei pentru a asculta rapoartele Ministerului Afacerilor Interne (MVD) privind stadiul crimei organizate în stat. Rezultatele prezentate au fost în mod evident negative, fapt ce a demonstrat extinderea crimei organizate si slăbiciunea luptei împotriva acesteia.

Într-o încercare firavă de a aborda problema, Elțin a ordonat mai multe fonduri și coordonare între organele judiciare împotriva crimei organizate. Nimic nu s-a întâmplat vreodată cu această inițiativă.

Mai târziu, în 1995, Elțîn a făcut o încercare foarte controversată împotriva criminalității. El a creat propria sa lege anti-mafia, care a permis "… autoritatea largă a poliției în timpul perchezițiilor, să confiște documente, să investigheze finanțele, și să rețină, timp de până la 30 de zile, persoane suspectate de activități de crimă organizată."

În luna iulie 1996, Duma de Stat a permis extinderea numărului agențiilor guvernamentale care ar putea face investigații. De asemenea, în luna iulie, Duma a adoptat o lege numită "cu privire la combaterea crimei organizate", care conține descrieri a ceea ce este crima organizată și definește grupurile de crimă organizată, împreună cu 60 de articole suplimentare. Legea a fost semnată de către Elțîn în 1996. În cele de 60 de articole ale sale, a statuat cât de mulți ani de închisoare ar trebui să primească membrii grupurilor de crimă organizată, oficialii guvernamentali corupți și complicii la crima organizată. Până în anul următor noua lege părea să dispară din memorie și din nou, nimic nu s-a făcut împotriva crimei organizate.

Direcțiile Regionale Anti-Crimă Organizată

Direcțiile Regionale Anti-Crimă Organizată (RUBOP, RUOP sau UBOP) au fost create în 1992 pentru a urmări și de a suprima grupurile de crimă organizată. Mai multe astfel de direcții regionale de combatere a crimei organizate s-au înființat în toată țara. Aceste direcții au fost prezentate ca "o forță de poliție de elită, cu puteri extraordinare". RUBOP a menținut, de asemenea, o bază de date a tuturor grupurilor de criminalitate organizată și persoanele care au participat la ele. În 1996, baza de date a fost vândută unor particulari și nu mai este de actualitate.

Inițiativele lui Alexandr Lebed

Generalul Aleksandr Lebed, a fost secretarul Consiliului de Securitate în administrația Elțîn. Lebed a fost un avocat înrăit al instituțiilor de anti-crimă organizată. El a fost demis rapid după ce Eltin a aflat un zvon care circula în 1996, despre o lovitură militară potențială așa că Lebed a pus în aplicare destul de puține inițiative.

Lebed a implementat noi competențe pentru poziția sa de secretar al Consiliului de Securitate:

Secretarului Consiliului de Securitate i-a fost acordată permisiunea de notifica președintele in legătură cu orice oficial de rang înalt suspectat de corupție.

Secretarului i-a fost acordată autoritatea de a investiga toți funcționarii de rang înalt care urmează să fie aleși și să prezinte informații președintelui.

Secretarul Consiliului de Securitate i-a fost acordată permisiunea de a revizui proiectele de decrete prezidențiale cu alți membri ai Consiliului de Securitate.

Mai mult decât atât, Lebed l-a forțat pe Elțin să semneze un decret- lege, care, printre altele, a permis întreprinderea de operațiuni împotriva șefilor crimei organizate din zona Moscova. Decretul a inclus, de asemenea, următoarele acțiuni de combatere a crimei organizate:

Divizia "Unitatea de implementare rapidă" a fost încadrată cu încă 19.000 de oameni să patruleze străzile.

Poliției fiscale speciale, o ramură a MVD, i s-a acordat un plus de 1.000 de oameni.

Instanțele penale din Moscova au angajat 650 de noi judecători.

Funcționarii suspectați de corupție vor fi suspendați temporar din funcție, până la o decizie judecătorească irevocabilă prin care să se constate nevinovația lor.

Stabilirea unui program de protecție a martorilor, judecătorilor și procurorilor pe parcursul întregii proceduri judiciare.

Administrația Putin

Vladimir Putin a fost un jucător cheie la nivel guvernamental, cel puțin în anul 2000. El a fost, de asemenea, un prim-ministru ex-KGB. Când a fost ales președinte în 2000, primul lucru pe care l-a făcut Putin fost de a-si acorda lui însuși și familiei sale imunitate față de urmărirea penală sau alte investigații, în temeiul Decretului prezidențial numărul 1763. Pe ​​de altă parte, Putin a creat o nouă agenție de securitate pentru a combate crima organizată numită Serviciul Federal pentru Lupta împotriva corupției (FSRBK). În același timp, în 2000, Putin a amenințat că tot traficul de pe Internet va fi supravegheat atunci când a autorizat SORM-II, o rețea de ascultare, pentru a monitoriza tot traficul pe Internet în timp real. Toate instituțiile create și lupta împotriva crimei organizate s-au concentrat asupra mafiei “tradiționale”, în special a grupurilor constituite pe criterii etnice. Dar extinderea internațională a rețelelor de crimă organizată, puterea, inclusiv financiară, a acestor grupări, nu se putea face fără sprijinul sau aprobarea tacită a serviciilor secrete și a oficialilior ruși. Criminalitatea “gulerelor albe” a fost atacată doar în scopuri și la momente politice (vezi cazul Yukos expus în capitolele anterioare).

Legislația rusă in materie se deosebește de standardele juridice internaționale, marcând un un anumit izolaționism legal.

Vom lua exemplul Codului penal rus din 2003. Este dificil să se aprecieze altfel noutățile introduse în Codul penal rus de la sfârșitul anului 2003, chiar în momentul în care ONU aproba Convenția împotriva corupției. Alături de noile prevederi care au liberalizat într-adevăr dreptul penal, autoritățile au eliminat confiscarea bunurilor, ca măsură penală, înlocuindu-o cu amenzi care variază de la 500.000 de ruble la un milion de ruble. Din punct de vedere practic, acest lucru înseamnă că un infractor care a furat 100 milioane USD de la stat și a spălat banii prin intermediul companiilor offshore, poate să scape cu o amendă în valoare de puțin mai mult peste 30.000 USD iar statul va considera prejudiciul recuperat.

Inițiatorii acestor modificări explică faptul că eliminarea clauzei de confiscarea a proprietătii din Codul penal este datorată dispozițiilor din Codul de Procedură Penală. Într-adevăr, articolul 81 (dovezi materiale), afirmă că banii și obiectele de valoare obținute ilicit sunt supuse sechestrului printr-o hotărâre pronunțată de către instanța de judecată. Diferența este, totuși, că această prevedere se aplică numai banilor și obiectelor de valoare, pe care instanțele le clasifică ca probe materiale, și anume, care se constată că au fost obținute ilicit, în timp ce clauza de confiscare de proprietate permite confiscarea tuturor bunurilor obținute din activitați ilicite dovedite in fața instanței.

Eliminarea clauzei de confiscare a proprietății contravine obligațiilor Rusiei în cadrul mai multor acorduri internaționale. Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii definește "beneficiile" ca "orice avantaj economic obținut din infracțiuni", iar convențiile ONU împotriva criminalității transnaționale organizate și a corupției definesc același termen ca "orice proprietăți derivate din sau obținute, în mod direct sau indirect, prin comiterea unei infracțiuni." În ceea ce privește puterea legislativă, Dumei de stat îi lipsește capacitatea de a deveni o forță motrice pentru reforme serioase. Duma a devenit, în mare parte, un organism "ștampilare" a hotărârilor președintelui Putin.

În plus față de dificultățile de a trece legile necesare, punerea în aplicare a oricărei legi se face mai dificil în Rusia, percepția publicului larg și a diverselor instituții guvernamentale și private fiind că majoritatea legilor sunt negociabile sau pot fi ocolite. O astfel de atitudine provine din zecile de ani de rezistență la politicile de stat. Obiceiuri comune care s-au dezvoltat și au devenit omniprezente s-au centrat pe evitarea legislației statului , care a fost privit ca un instrument represiv. Rezultatul este că, în general, domină o vedere cinică și suspicioasă a legislației statului. Această mentalitate constituie unul dintre cele mai mari obstacole în calea punerii în aplicare efectivă a legislației. Dificultățile menționate mai sus de a crea și de a pune în aplicare cadrul legislativ necesar pot duce la o separare a reformei oficiale de practicile obișnuite și orice încercare de a asigura buna funcționare a statului de drept prin reforme guvernamentale devine irelevantă.

CONCLUZII

În fosta URSS, dar și în Rusia post 1990, crima organizată și KGB-ul (în prezent FSB) au avut și încă au legături subterane, cu o lungă istorie în spate.

Înainte de Marea revoluție din Octombrie 1917, partidul comunist obișnuia să angajeze bande de crimă organizată pentru jafuri, inclusiv asupra unor bănci, cu scopul de a finanța activitățile partidului.

După înființarea CEKA, colaborarea a continuat, în scopul instaurării și prezervării noii orânduiri.

După înființarea KGB-ului, deși acesta avea o divizie de combatere a crimei organizate, bandele mafiote au reușit să-și mențină activitățile, influența și profiturile, bineînțeles cu condiția, împărțirii profitului. Folosirea unor membri ai crimei organizate pentru diferite operațiuni interne sau internaționale, a continuat.

După destrămarea URSS și puternicul declin economic, crima organizată a luat un puternic avânt, în rândurile sale angajându-se foști ofițeri KGB disponibilizați.

Pe parcursul deceniului 1990-2000, mafia rusă a căpătat două componente: mafia tradițională, și mafia “gulerelor albe”, puternic implicată în economie. Oligarhii acestui deceniu aveau rădăcini sau colaborări puternice atât cu crima organizată cât și cu KGB-ul.

Urmașul KGB, FSB-ul de azi, continuă pe un plan superior și mult mai rafinat, tradiționala colaborare pe plan intern și internațional cu ambele componente ale mafiei. Magnații ruși ai zilelor noastre (cleptocrații) au și ei un trecut discutabil, de regulă legat de colaborarea sau afilierea la fostul KGB.

Cleptocrații au transformat Rusia într-un stat corporatist, în care membrii de prim plan, sau de plan secund, ai guvernului, conduc și companii de stat sau private din Rusia. Fii foștilor șefi KGB, dar și cei ai foștilor șefi ai crimei organizate, sunt astăzi puternici oameni de afaceri sau membri în Duma de Stat.

Pe tot parcursul acestor ani, complicitatea autorităților a fost activă, în beneficiul tuturor părților implicate (mafia/KGB/autorități)

De-a lungul istoriei, de la țarism, la comunism, la Rusia de azi, lanțul complicităților nu a fost niciodată întrerupt cu adevărat.

În aceste condiții este greu de apreciat dacă și când Rusia va deveni un stat democratic, în accepțiunea occidentală a democrației, cu atât mai mult cu cât atitudinea anti occidentală a rusului de rând este extrem de manifestă.

ANEXE

BIBLIOGRAFIE  

CARTI

ARTICOLE DE PRESA, INTERVIURI, DOCUMENTE

Michael Schwirtz (29 iulie 2008); "Vory v Zakone au un loc aureolat in panteonul penal rus” International Herald Tribune

Investigatia Sovietului Suprem asupra loviturii de stat din 1991, Hearings; "Concerning the Role of Repressive Organs in the Putsch of 19-21 August 1991",

Webster, William si altii (1997); Russian Organized Crime: Global Organized Crime Project. Washington, D.C.: Center for Strategic and International Studies

Webster, William; Bogachev, Arnaud; Frank J. Cilluffo (2000); Russian Organized Crime and Corruption: Putin's Challenge : Global Organized Crime Project. Washington, D.C.: Center for Strategic and International Studies

Ovchinsky, Vladimir; The Mafia, the Law and Radicalism, articol publicat in jurnalul “Russia in Global Affairs”

Interviurile citate in lucrare au aparut in ziarele: Izvestia, The Guardian, Der Spiegel, China Daily

RESURSE WEB

https://www.csis.org/programs/transnational-threats-project

http://www.russia-insider.com/en/izvestia-russian-daily

https://www.fbi.gov/about-us/investigate/organizedcrime

http://www.theguardian.com/uk

http://www.spiegel.de

http://www.abcnews.go.com

http://www.chinadaily.com.cn

http://www.goodreads.com

http://www.abebooks.com

http://www.tass.ru/en

https://openlibrary.org

Main

https://inmoscowsshadows.wordpress.com

https://docs.google.com

https://books.google.ro