Mandatul European de Arestare. Caz Practic Lucrare de Dizertatie

=== 0e3e2777c77f04139e595851c10c1747798d514a_312005_1 ===

Mandatul european de arestare în legislația internă

Potrivit legislației naționale autoritățile judiciare competente române pot refuza executarea unui mandat de arestare în următoarele cazuri:

în situația prevăzută de art.96 alin. din din Legea nr. 302/2004;

În mod excepțional, în materie de taxe și impozite, de vamă și schimb valutar, executarea mandatului european nu poate fi refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau de impozite ori nu conține același tip de reglementări în materie de taxe și impozite de vamă și de schimb valutar ca legislațiile statului membru emitent; menționăm că la art. 96 alin. (2) este prevăzută condiția dublei incriminări.

Astfel, într-o speță incidentă acestui motiv, Curtea de Apel Ploiești a stabilit că: „potrivit art. 27 alin. (4) teza a II-a din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului, transpus de statul român în art. 87, art. 88 și art. 100 din Lega nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, autoritatea judiciară de executare română poate admite executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsă unui cetățean român sub condiția ca persoana solicitată să își dea consimțământul la predare, deci să fie de acord să execute pedeapsa în statul membru emitent, precum și să existe garanții că aceasta are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în respectivul stat, în prezența sa”.

Pentru a lua această decizie, Curtea de Apel Ploiești a constatat că: „prin sesizarea formulată conform art. 89 alin. (1) raportat la art. 883 din Legea nr. 302/2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a transmis acestei instanțe solicitarea formulată de către autoritatea judiciară Tribunalul Înaltei Curți din Nisa, Franța (Serviciul de Executare a Pedepselor) privind executarea mandatului european de arestare, emis pe numele persoanei solicitate, cetățean român, în scopul executării pedepsei de un an închisoare aplicate prin sentința
nr. 1794/19.05.2009, pronunțată în lipsă de Curtea Corecțională din cadrul aceleiași instanțe.

Curtea de apel a constatat că sunt întrunite condițiile legale privind executarea mandatelor europene de arestare de către statele membre ale Uniunii Europene, ce au transpus Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului, în baza art. 90 alin. (5) și (6) și art. 94 din legislația română în materie, întrucât:

mandatul european de arestare a fost emis la data de 26 octombrie 2009 de Tribunalul înaltei Curți din Nisa (Serviciul de Executare a Pedepselor), deci o autoritate judiciară dintr-un stat membru al Uniunii Europene și care a transpus în legislația internă Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului;

decizia judiciară s-a luat în vederea executării pedepsei de un an închisoare aplicate prin sentința penală nr. 1794/19.05.2009, pronunțată în lipsă de Curtea Corecțională a Tribunalului înaltei Curți din Nisa, Franța, și a mandatului de arestare emis la aceeași dată de președintele respectivei autorități judiciare, pentru săvârșirea infracțiunilor de: trafic, transport ilegal de stupefiante, contrabandă cu mărfuri periculoase pentru sănătate, morala sau siguranța publică, fapte prevăzute și pedepsite de Codul penal francez, Codul sănătății publice, Codul vămilor;

faptele reținute în sarcina persoanei solicitate constau în aceea că, în aprilie 2009 și pe teritoriul statului francez, într-o perioadă de timp ce nu era acoperită de prescripție, în mod ilicit a deținut, a importat, a transportat stupefiante, respectiv cantitatea de 1771 g de rășină de canabis, actele fiind descoperite la controlul vamal efectuat asupra pasagerilc: români ce călătoreau cu un autocar pe ruta Spania-România;

faptele cauzei sunt sancționate și de legea română (Legea nr. 143/2000, respectiv Codul vamal), fiind pedepsite cu închisoarea de cel puțin 3 ani;

pedeapsa de executat aplicată prin sentința pronunțată de autoritatea judiciari franceză este închisoarea de 1 an, nu sunt incidente dispozițiile privind prescripții executării acesteia, iar infracțiunile reținute nu sunt acoperite de amnistie potrivit legii române;

potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, infracțiunea de trafic ilicit de droguri și substanțe psihotrope, stabilită în sarcina persoanei solicitate, apare pe lista celor 32 de infracțiuni ce dau loc la predare între statele membre ale Uniune Europene și care au transpus Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002;

mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei hotărâri pro nunțate în lipsă, iar autoritățile judiciare franceze au dat garanții în sensul că persoana solicitată va fi rejudecată în Franța, în prezența și a unui avocat, dacă dorește;

persoana solicitată, deși se află în situația prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. a), art 88 alin. (2) lit. c1) din Legea nr. 302/2004 și pledează nevinovat, a consimțit voluntar Le predarea sa către statul francez în condițiile art. 90 alin. (5) și art. 100 din aceeași lege și art. 27 parag. 2 din Decizia-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului;

nu s-a făcut opoziție privind identitatea persoanei solicitate și nici nu s-a constatat vreunul din motivele de refuz obligatorii privind executarea mandatului european de arestare emis împotriva acesteia, astfel cum sunt prevăzute sub art. 88 alin. (1 lit. a)-c) din Legea nr. 302/2004.

Față de cele ce preced, fiind întrunite condițiile legale privind executarea mandatelor europene de arestare emise de statele membre ale Uniunii Europene, conform art. 90 alin. (5) și (6) și art. 94 din legislația română în materie, s-a admis solicitarea formulată de autoritatea judiciară franceză, ca întemeiată. Predarea se va autoriza cu respectarea garanțiilor prevăzute de art. 87 alin. (2) lit. a) și art. 100 din aceeași lege. art. 27 parag. 2 din Decizia-cadru 2002/5 84/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002. respectiv sub condiția garantării că persoana solicitată are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în Franța în prezența sa și a unui avocat, dacă va dori acest lucru, precum și cu respectarea drepturilor conferite de regula specialității.”

Motivarea instanței române consider că este corectă, deoarece aceasta a avut în vedere toate împrejurările care au determinat emiterea și transmiterea mandatului european de arestare de către autoritățile judiciare franceze.

Când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare;

Într-o cauză penală incidență acestui motiv opțional, Curtea de Apel Constanța a decis că: „în conformitate cu prevederile art. 88 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare dacă persoana solicitată este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare.

Având în vedere că procedurile judiciare în dosarul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au început anterior emiterii mandatului european de arestare, că respectivele proceduri vizează o activitate infracțională mai amplă și că cele mai multe acte materiale sunt localizate pe teritoriul României, este în interesul facilitării cercetărilor și aflării adevărului în integralitate ca persoana solicitată să rămână în România”.

Apreciez că hotărârea instanței în speța prezentată este în acord cu interesele justiției și scopul procesului penal.

Într-o altă speță, în care s-a constatat că atât acest motiv, cât și cel prevăzut la lit. e) nu sunt incidente, instanța a decis că „motivul de refuz al executării mandatului european de arestare reglementat în art. 98 alin. (2) lit. b) și e) din Legea nr. 302/2004 – privitor la cazul când mandatul european de arestare se poate refuza față de o persoană care pentru aceeași faptă este supusă unei proceduri penale în România, respectiv la situația în care acesta se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României – nu este incident în situațiile în care activitatea infracțională s-a desfășurat pe raza mai multor țări, ceea ce implică o competență alternativă, iar cu privire la denunțul formulat de persoana solicitată nu s-a început urmărirea penală împotriva vreunei persoane, pentru a se putea susține că aceasta face obiectul unei proceduri penale pe teritoriul României.”.

În acest sens, a observat că, din adresa emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Gorj, rezultă că persoana solicitată a fost audiată ca martor într-o cauză penală. În acest context, contrar celor afirmate de persoana solicitată prin apărătorul ales, a apreciat că nu este incident cazul de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, întrucât acesta se referă doar la situația în care persoana solicitată este urmărită penal în România, nu și atunci când aceasta are calitatea de martor în cadrul unei proceduri penale.

Pentru aceste considerente, în baza art. 103 și art. 107 din Legea nr. 302/2004, a admis cererea formulată de Judecătoria Raională Debrecen – Ungaria, privind executarea mandatului european de arestare nr. 68.Bny 214/2015/2, emis la data 4 mai 2015 împotriva persoanei solicitate I.A.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat contestație persoana solicitată I.A., arătând că este incident motivul de refuz prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, dată fiind calitatea sa de martor într-un dosar aflat în cercetări la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Gorj, în condițiile în care faptele din acest dosar sunt aceleași pentru care s-a emis mandatul european de arestare.

Examinând contestația formulată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu este fondată, pentru motivele arătate în continuare: Așa cum a reținut instanța de fond, din conținutul semnalării Biroului National SIRENE din data de 23 iunie 2015, rezultă că față de persoana solicitată I.A. a fost demarată o procedură de urmărire penală de către Judecătoria Raională Debrecen – Ungaria, pentru comiterea infracțiunilor de spălare a produselor infracțiunii, înșelăciune și falsificare de acte oficiale și uz de fals, în bandă organizată, infracțiuni care figurează în enumerarea faptelor penale pentru care nu este necesară verificarea condiției dublei incriminări.

Se constată că, în vederea efectuării cercetărilor în dosarul nr. 68.Bny 214/2015/2, la data de 4 mai 2015 s-a dispus arestarea persoanei solicitate, mandatul european de arestare ce face obiectul prezentei cauze constituind, potrivit legislației ungare, și mandat național.

Faptele menționate fac parte din categoria celor care exclud verificarea condiției dublei incriminări, însă se constată că sunt incriminate și în legea penală română, regăsindu-se în conținutul infracțiunilor de înșelăciune, fals și uz de fals, constituire de grup infracțional organizat și spălare a banilor, fiind sancționate cu pedeapsa închisorii.

Într-o altă speță analizând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că în fața instanței de fond persoana solicitată a precizat că nu dorește să fie predată autorităților ungare, întrucât cu privire la aceleași fapte se desfășoară cercetări și într-un dosar al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Gorj, în care are calitatea de martor, iar în fața instanței de control judiciar a precizat că această calitate a dobândit-o ca urmare a colaborării cu organele de poliție în respectiva cauză. Totodată, în declarația dată în fața instanței persoana solicitată a solicitat aplicarea regulii specialității, iar în situația în care se va admite cererea de predare și va fi condamnată în Ungaria, dorește să execute pedeapsa în România.

Potrivit art. 103 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, dacă nu este incident vreunul din motivele de refuz al executării prevăzute în art. 98 din același act normativ, judecătorul se poate pronunța prin sentință deopotrivă asupra arestării și predării persoanei solicitate. Conform alin. (7) al aceluiași articol, dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea acesteia, exclusiv cu privire la poziția sa față de existența unuia dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare.

Totodată, se constată că dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004 prevăd că autoritatea judiciară română poate refuza executarea mandatului european de arestare când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare.

Examinând susținerile contestatoarei și actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că, în cauză, nu este incident motivul de refuz prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana solicitată nu are calitatea de suspect sau inculpat în dosarul aflat în cercetare la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Biroul Teritorial Gorj, ci doar calitatea de martor. Or, potrivit dispozițiilor procedural penale române (art. 32 raportat la art. 77 și art. 82 C. proc. pen.), doar suspectul și inculpatul sunt persoanele împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară, martorul fiind acea persoană care nu este parte în procesul penal și care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe într-o cauză penală (art. 114 și art. 115 C. proc. Pen.).

Pe de altă parte, situațiile prevăzute în art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 constituie motive facultative de refuz pentru autoritatea judiciară română (legiuitorul utilizând expresia poate refuza) și nu motive obligatorii, astfel că instanța română poate dispune executarea mandatului european de arestare, chiar în lipsa acordului persoanei solicitate, dacă apreciază că sunt îndeplinite toate condițiile pentru aceasta.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 pentru executarea mandatului european de arestare emis de Judecătoria Raională Debrecen – Ungaria cu privire la persoana solicitată I.A., întrucât acesta a fost emis pentru efectuarea de cercetări, cuprinde faptele pentru care se solicită predarea și nu există niciun impediment în executare, cu respectarea dispozițiilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și a regulii specialității, potrivit art. 115 alin. (2) același act normativ, astfel cum a precizat contestatoarea în declarația dată.

În consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația formulată de persoana solicitată I.A. împotriva sentinței nr. 95/MEA din 13 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie.

când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român sau trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani și aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent;

Astfel, într-o cauză Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că: „în conformitate cu art. 88 alin. (2) lit. c¹ din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetățean român și declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent. În acest caz, potrivit art. 88 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, în vederea recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală.

Dacă autoritatea judiciară de emitere nu transmite o copie certificată a hotărârii de condamnare și orice alte informații necesare solicitate în vederea recunoașterii hotărârii penale străine de condamnare pe cale incidentală, în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare.

Termenul de 20 de zile prevăzut în art. 88 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, fiind un termen procedural, se calculează conform dispozițiilor art. 186 alin. (2) C.proc.pen și, prin urmare, la calcularea sa nu se socotesc ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua în care acesta se împlinește. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 186 alin. (4) C.proc.pen., termenul pe zile expiră la sfârșitul zilei în care se împlinește”.

Într-o altă cauză, recentă, aceeași instanță a decis că: „în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, situația în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, cetățean străin, care trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent constituie un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare.

În cazul cetățeanului străin, incidența motivului opțional al executării prevăzut în dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 este condiționată de dovada rezidenței continue și legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani”.

În altă cauză, instanța supremă a decis: ” în conformitate cu dispozițiile art. 98 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 302/2004, situația în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, care este cetățean român sau trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent constituie un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare și, în consecință, instanța poate dispune executarea acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai în cazul în care mandatul european de arestare este emis în vederea urmăririi penale sau a judecății, predarea cetățeanului român sau a persoanei care trăiește în România și are o rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani se face sub condiția ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România. Prin urmare, dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 nu sunt incidente în cazul în care mandatul european de arestare este emis în vederea executării unei pedepse cu închisoarea”.

De asemenea, în legătură cu același motiv, instanța supremă a decis că: „1. Potrivit art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, ipoteza în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, cetățean străin, care trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent reprezintă un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare. Aplicarea art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004 în cazul cetățeanului străin presupune dovada rezidenței continue și legale pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani.

În raport cu dispozițiile art. 103 alin. (11) teza fmală din Legea nr. 302/2004, în cazul în care dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare, instanța dispune și arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, prin hotărârea de predare neputându-se lua o altă măsură preventivă”.

Într-o altă speță s-a decis că: „potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 302/2004, situația în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea, iar persoana solicitată, care este cetățean român sau trăiește în România și are rezidență continuă și legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, declară că refuză să execute pedeapsa în statul membru emitent constituie un motiv opțional de refuz al executării mandatului european de arestare și, în consecință, instanța poate refuza executarea acestuia.

În acest caz, instanța, ca autoritate judiciară română de executare, în temeiul dispozițiilor art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, recunoaște hotărârea penală străină de condamnare, pe cale incidentală, în procedura executării mandatului european de arestare – dacă sunt întrunite condițiile recunoașterii hotărârii judecătorești străine prevăzute în Legea nr. 302/2004 – și dispune executarea pedepsei închisorii în România”.

când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitivpentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare;

când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României;

Cu privire la acest motiv opțional de neexecutare Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, prin decizia nr. 4055/12.11.2010, a decis că: „motivul de refuz al executării mandatului european de arestare reglementat în art. 88 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 302/2004 – privitor la cazul când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României – reprezintă un motiv opțional de refuz al executării, instanța română nefiind obligată să refuze executarea, și privește exclusiv cazul când infracțiunile sunt comise pe teritoriul României, potrivit legii române, iar nu cazul când infracțiunile sunt comise pe teritoriul statului emitent și numai actele de pregătire, care nu atrag competența instanțelor române, sunt efectuate pe teritoriul României”.

În speța care a determinat luarea deciziei de mai sus, s-a reținut că „prin sentința nr. 14/E/05.11.2010 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția penală, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și s-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare a persoanei solicitate S.I. Totodată, s-a dispus arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 6 noiembrie 2010 și până la data de 4 decembrie 2010. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin mandatul european de arestare emis de Tribunalul din Milano la data de 29 septembrie 2010 sub nr. 10435/10 RGGIP, s-au solicitat arestarea persoanei solicitate S.I. și predarea acesteia către autoritățile judiciare emitente ale mandatului. S-a reținut că persoana solicitată este cercetată în Italia pentru
comiterea mai multor infracțiuni informatice prevăzute de Codul penal italian, urmare a unui mandat de arestare preventivă, emis la data de 29 septembrie 2010 de un magistrat de investigații preliminare din cadrul Tribunalului din Milano în dosarul nr. 10435/10 RGGIP. Faptele de care este acuzată persoana solicitată S.I. sunt prevăzute în art. 416 C.pen. italian și art. 55 din Decretul legislativ nr. 231/2007, constând în constituirea unui grup infracțional organizat și folosirea pe nedrept de cârduri de plată și transfer de valori. Tribunalul din Milano, în dosarul de mai sus, la data de 29 septembrie 2010, a emis mandatul european de arestare a persoanei solicitate S.I.”.

În aceste condiții Curtea de Apel Alba Iulia a procedat la audierea persoanei solicitate, ocazie cu care a luat act că aceasta nu a consimțit la predare și că nu a renunțat la drepturile conferite de regula specialității, dispunând executarea mandatului european de arestare.

Împotriva acestei sentințe, persoana solicitată a declarat recurs, invocând motivul prevăzut la 88 alin. (2) lit. e) din legea specială [art. 98 alin. (2) lit. e) din legea specială, la momentul actual].

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca fiind nefondat, potrivit celor menționate mai sus.

când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;

când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorității române;

Cu privire la acest motiv opțional de nerecunoaștere și neexecutare, într-o decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că: „1. în temeiul art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, poate refuza executarea mandatului european de arestare când, conform legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a prescris. Refuzul executării mandatului european de arestare constituie o facultate a instanței de judecată și, prin urmare, aceasta poate dispune executarea mandatului european de arestare chiar dacă termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea pe care se întemeiază s-a împlinit potrivit legii penale române.

În procedura de executare a mandatului european de arestare, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competența de a stabili prevederile din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în mandat și de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de prescripție a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul european de arestare s-a împlinit conform legii penale române”.

Precizăm că datorită republicării legii speciale române, la momentul actual sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. (2) lit. g).

Deoarece prezintă o importanță majoră pentru autoritățile judiciare ale altor state membre cu atribuții în cadrul emiterii unui mandat european de arestare și transmiterea lui spre executare autorităților judiciare competente române, vom proceda la redarea succintă a speței în cauză.

Astfel, pentru a ajunge la această soluție, instanța supremă a reținut că „prin sentința penală nr. 56/PI/l8.05.2007, Curtea de Apel Timișoara a dispus, în baza art. 94 din Legea
nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, predarea cetățeanului român M.A. autorităților judiciare germane competente, în baza mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof la 23 aprilie 2007 în dosarul nr. 292 Js 543/99.

În baza art. 89 din Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, a dispus arestarea preventivă a sus-numitului, pe o durată de 29 de zile, începând cu 18 mai 2007 până la 15 iunie 2007 inclusiv.

În baza art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, a dispus ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana urmărită să fie transferată pentru executarea acesteia în România.

Prima instanță a reținut că sub nr. 867/59/2007 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sesizarea Autorității Federale de Criminalistică din Germania referitoare la executarea mandatului european de arestare emis de Procuratura din Hof pe numele cetățeanului român M.A.

Potrivit mandatului european de arestare, persoana solicitată a comis 6 fapte penale în calitate de conducător al unei bande de trafic de persoane în perioada 1997-1998, facilitând intrarea ilegală a unor persoane de cetățenie română în Franța și Belgia, prin Germania. Aceste fapte se sancționează în legislația germană cu pedeapsa închisorii de 10 ani pentru fiecare infracțiune, pedeapsa totală putânc ajunge la 15 ani de închisoare.

Persoana solicitată a arătat, între altele că, potrivit legii române, a intervenit prescripția răspunderii penale, faptele reținute încadrându-se în dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992, în prezent abrogată.

Instanța a avut în vedere împrejurarea că, și în situația invocată de persoana solicitată, respectiv aceea a prescripției răspunderii penale, care reprezintă un motiv al refuzului predării persoanei solicitate, aceasta este o opțiune a instanței de judecată.

Argumentându-și opțiunea acordului la executarea mandatului european de arestare, curtea de apel a reținut că faptele ce se impută persoanei solicitate prin mandatul european de arestare sunt fapte grave potrivit legislației germane, iar această legislație nu reglementează instituția prescripției răspunderii penale, invocată de persoana solicitată. Totodată s-a apreciat și că legislația din țara noastră a devenit ma: aspră în ceea ce privește regimul sancționator al unor astfel de fapte, ele pedep- sindu-se cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În concluzie, curtea de apel a apreciat că se impune predarea persoanei solicitate către autoritățile germane ca modalitate eficientă de realizare a unei cooperăr. judiciare transfrontaliere în materie penală.

Recursul declarat de M.A., prin care a arătat, între altele, că prima instanță avea posibilitatea refuzului executării mandatului european de arestare, având în vedere că, potrivit legii române aplicabilă faptelor reținute în sarcina sa, a intervenit prescripția, este nefondat.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată prin Legea nr. 224/2006, mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăriri penale, a judecății sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.

Mandatul european de arestare se execută în baza principiului recunoașterii și încrederii reciproce, în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 (JO L 190/1 din 18 iulie 2002).

Art. 90 alin. (6) din aceeași lege prevede că persoana solicitată poate formula opoziție la predare numai pentru existența unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare, în dovedirea cărora trebuie să existe probe concludente.

Definiția dată acestui act procesual și normele care conturează instituția mandatului european de arestare degajă un principiu fundamental pentru cooperarea judiciară între statele membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul aplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, acela al obligativității punerii în executare a mandatelor europene de arestare.

Numai în situațiile expres prevăzute de lege, autoritatea judiciară de executare refuză sau poate refuza executarea mandatului european de arestare.

Pornind de la aceste reguli de bază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod justificat, prima instanță a dispus predarea persoanei solicitate către autoritățile judiciare germane.

Cu privire la critica recurentului în legătură cu intervenția prescripției răspunderii penale potrivit legii penale române, este de constatat că art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sancționează fapta persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzește o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă fapta săvârșită privește un grup de persoane ori a urmărit obținerea de foloase materiale sau de altă natură, pedeapsa este închisoarea de la un an la 5 ani. Aceasta ar reprezenta încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina persoanei solicitate, potrivit legii penale române, dacă acuzarea s-ar rezuma numai la activitatea de racolare, îndrumare sau călăuzire a unui grup de persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a României.

Mandatul european de arestare face, însă, referire la calitatea persoanei solicitate, de conducător de bandă de trafic de persoane, împrejurare caracteristică infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzută în art. 323 C.pen. român, text de lege în vigoare la data la care se rețin a fi săvârșite infracțiunile și care prevede o pedeapsă de la 3 la 15 ani de închisoare.

În raport cu această încadrare juridică și cu data săvârșirii infracțiunii nu se poate reține împlinirea termenului de prescripție specială a răspunderii penale prevăzute în art. 124 C.pen. Român.

Constatările de mai sus nu reprezintă o agravare a situației recurentului în propria cale de atac, ci o fundamentare mai exactă a soluției juste de punere în executare a mandatului european de arestare cu privire la persoana solicitată.

Dacă s-ar fi reținut în cuprinsul mandatului european de arestare că persoana solicitată ar fi acționat singură sau nu ar fi constituit un grup organizat în vederea trecerii frauduloase a frontierei de stat, încadrarea juridică ar fi fost cea oferită de art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-ar fi împlinit, situație în care, potrivit art. 88 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 224/2006, ar fi putut refuza executarea mandatului european.

Refuzul executării mandatului ar fi fost, însă, nejustificat și din perspectiva celorlalte prevederi ale legii privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, dar și a rațiunii recurgerii la instituția mandatului european de arestare.

Astfel, Capitolul III intitulat Dispoziții pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene. introdus în sistemul Legii nr. 302/2004 prin Legea nr. 224/2006, urmărește simplificarea procedurii de extrădare în relația cu acele state membre ale Uniunii Europene care au formulat declarații în sensul neaplicării Deciziei-cadru a Consiliului din 15 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

În acest capitol în cuprinsul art. 763 alin. (1) se arată că în ceea ce privește prescripția răspunderii penale și a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispozițiile din legislația statului solicitant, neinteresând, deci, prevederile în materie ale legislației statului solicitat.

În raport cu extrădarea, procedura mandatului european de arestare simplifică ș: mai mult modalitatea de urmărire internațională a unor persoane care au săvârși: fapte penale și obligă la celeritate, astfel că pentru a se da eficiență cooperăm judiciare între statele membre ale Uniunii Europene și a asigura o ripostă rapidă infracționalității transfrontaliere, instanțele de judecată trebuie să manifeste prudență în a refuza executarea mandatului european de arestare.

În cauză, se rețin a fi săvârșite infracțiuni deosebit de grave de către M.A., acesta fiind acuzat că este conducătorul unei bande de trafic de persoane și a fost implicat în calitate de organizator în 6 operațiuni de trecere ilegală a numeroși cetățeni români în Franța și Belgia prin Germania.

Faptele imputate, regimul sancționator al acestora și amploarea fenomenului criminalității transfrontaliere impun cooperarea judiciară a autorităților tuturor statelor implicate.

Din aceste considerente, și în situația în care fapta persoanei solicitate s-ar circumscrie dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 56/1992 și ar fi intervenit prescripția specială potrivit legii penale române, refuzul executării mandatului european de arestare ar fi fost justificat, așa cum a apreciat și prima instanță.

În consecință, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.

Speța prezentată relevă într-un mod cât se poate de pertinent, în acord cu dispozițiile legii române și europene o situație în care instanțele române au admis executarea unui mandat european de arestare, deși existau circumstanțe care să determine instanța să refuze executarea mandatului.

Considerăm că, într-o asemenea situație competența de a admite sau nu executarea unui mandat european de arestare revine numai instanței competente române curții de apel respective), cu posibilitatea persoanei căutate sau a procurorului de a ataca hotărârea curții de apel cu recurs, care în toate situațiile va fi judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a lua decizia admiterii sau respingerii executării unui mandat european de arestare, chiar dacă intervenția prescripției răspunderii penale sau a executării cedepsei reprezintă un motiv opțional, instanța română trebuie să aibă în vedere mai multe considerente.

Astfel, atunci când potrivit legii române, răspunderea persoanei s-a prescris, apreciem că mai întâi instanța trebuie să pornească de la necesitatea executării mandandatului european de arestare, în spiritul cooperării judiciare în materie penală între ;catele membre.

În aceste condiții, instanța română va trebui să aibă în vedere gravitatea faptei ilvârșite, împrejurările comiterii acesteia, persoana și conduita făptuitorului, pericolul social, prejudiciul cauzat, precum și alte elemente de natură a determina condicile concrete în care a fost săvârșită fapta respectivă.

Într-o altă speță care se referă la aceleași dispoziții, respectiv prescripția executării pedepsei, Curtea de Apel București a decis că „potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea
nr. 302/2004 [după modificare art. 98 alin. (2) lit. g)), constituie motiv de refuz al executării și atunci când, potrivit legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executare a pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Cum, în cauză, durata de executare a pedepsei s-a împlinit la data de 13 iunie 110. instanța va respinge ca nefondată sesizarea formulată de parchet.

Pentru a lua această decizie, instanța a reținut că „prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și înregistrată la rolul acestei curți la data de 3 august 2010,
s-a solicitat punerea în executare a mandatului european de crestare emis de autoritățile judiciare olandeze împotriva cetățeanului român E.M., condamnat de Tribunalul din Alkmaar, la data de 28 iunie 1994, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru trei infracțiuni de furt prin efracție comise de două sau mai multe persoane în asociere, prevăzute de art. 311 și art. 310 C.pen. olandez. În cauză a fost audiată persoana solicitată, arătând că nu are obiecții cu privire la identitate, nu este de acord cu executarea, întrucât a fost prescrisă, nu a mai avut abateri din anul 1994 și lucrează în Norvegia, de 6 luni, cu carte de muncă. Împotriva persoanei solicitate nu s-a dispus măsura reținerii, întrucât autoritățile judiciare olandeze au menționat în cuprinsul mandatului european de arestare că dreptul de executare a pedepsei se prescrie la 13 iulie 2010.

Analizând actele și lucrările dosarului, curtea a constatat că, într-adevăr, împotriva persoanei solicitate E.M. autoritățile judiciare olandeze au emis un mandat european de arestare, întrucât aceasta a fost condamnată de Tribunalul din Alkmaar, la data de 28 iunie 1994, la o pedeapsă de 10 luni închisoare. Însă, potrivit art. 88 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, constituie motiv de refuz al executării și atunci când, potrivit legislației române, răspunderea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executare a pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.

Cum, în cauză, durata de executare a pedepsei s-a împlinit la data de 13 iunie 2010, curtea a respins ca nefondată sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București”

Observăm că, de această dată, executarea mandatului european de arestare nu a fost admisă de către instanța română, iar hotărârea nu a fost recurată de către parchet, motivat de intervenția prescripției executării pedepsei de 10 luni închisoare. Un element determinant care a contribuit decisiv la luarea acestei decizii a fost reprezentat și de precizarea autorităților judiciare olandeze prin care se informa că dreptul de executare a pedepsei se prescrie la data de 13 iulie 2010.

Potrivit ultimelor modificări introduse în Codul penal român, prescripția răspunderii penale a fost extinsă, fiind incluse, pe lângă infracțiunile contra păcii și omenirii, deja existente, și infracțiunile prevăzute în art. 174-176 C.pen., precum și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei). Precizăm că în cadrul art. 174-176 din Codul penal român din 1969 erau prevăzute infracțiunile de omor. omor calificat și omorul deosebit de grav.

Tot raportat la art. 98 alin. 2 lit. g din actul normativ și în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată în Cauza M., C-398/12 și în Cauza Turansky, C-491/07, referitoare la principiul ne bis in idem, motivul obligatoriu de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 nu este incident în cazul în care într-un stat membru al Uniunii Europene autoritățile judiciare au emis un ordin de clasare pentru aceleași fapte, revocat pe baza unor probe noi. 

Motivul opțional de refuz al executării mandatului european de arestare prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, privind prescripția răspunderii penale, nu este aplicabil în ipoteza în care termenul de prescripție nu s-a împlinit în raport cu data ultimei acțiuni prin care a fost săvârșită infracțiunea descrisă în mandatul european de arestare, la care persoana solicitată are calitatea de complice. 

Astfel, prin sentința nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, în baza art. 107 coroborat cu art. 103 alin. (7), art. 107 din Legea nr. 302/2004, s-a admis cererea autorităților judiciare cipriote.

S-a dispus predarea persoanei solicitate A. autorităților judiciare cipriote în vederea executării mandatului european de arestare emis la data de 11 octombrie 2016 de Tribunalul Districtual Nicosia – Republica Cipru, cu respectarea regulii specialității și a condiției ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, să fie transferată în România.

A dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate pe o perioadă de 30 de zile.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute în art. 86 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 (astfel cum au fost completate la cererea instanței de executare) și sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 96 din legea de mai sus.

Astfel, autoritățile judiciare din Cipru au emis la data de 11 octombrie 2016 un mandat european de arestare pe numele A. – identificat cu nume, prenume și data nașterii, pentru săvârșirea infracțiunilor de: tranzacții cu agenți care implică corupția, mituirea unui funcționar public, mituirea activă a funcționarilor publici naționali, mituirea funcționarilor publici naționali, abuz în serviciu, fraudă și încălcarea încrederii de către funcționarii publici, precum și spălarea banilor.

Faptele menționate în cuprinsul mandatului european de arestare sunt cuprinse între cele pentru care nu este necesară condiția verificării îndeplinirii condiției dublei incriminări, fiind vorba de infracțiuni de corupție și sunt sancționate de legea cipriotă cu o pedeapsă maximă de peste 3 ani (închisoare de până la 14 ani).

Cu privire la infracțiunea de tranzacții cu agenți ce implică corupția, apărarea a invocat faptul că este necesară verificarea condiției dublei incriminări, întrucât pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este de 2 ani închisoare. Curtea de apel a constatat că, deși în cuprinsul mandatului european de executare este indicată pentru această infracțiune o pedeapsă de 2 ani închisoare, aceasta este reținută în forma agravată prevăzută în secțiunile 2, 3 a, 4, 5 și 6 ale Legii prevenirii corupției, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de 7 ani închisoare (secțiunea 4).

Totodată, apărarea a invocat, între altele, următoarele motive de refuz obligatorii și facultative:

motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a): apărarea a arătat că pentru faptele în cauză au existat două soluții, respectiv una a autorităților grecești, iar alta a autorităților cipriote. Autoritățile din Grecia au dispus clasarea unei cauze. Din informațiile suplimentare obținute de către instanță s-a reținut că ordinul nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena a fost revocat (operațiune care a confirmat caracterul nedefinitiv al acestuia), astfel că nu mai poate fi invocat drept motiv de refuz al executării mandatului european de arestare. Chiar admițând că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, o ordonanță de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanță, o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanța respectivă, cu excepția cazului în care intervin noi probe împotriva acestei persoane, trebuie considerată ca fiind o hotărâre definitivă care împiedică desfășurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte într-un alt stat contractant – Cauza M, C-398/12, această interpretare ar putea fi folosită în cazul în care ar exista la momentul soluționării cererii de punere în executare a mandatului european de arestare o astfel de ordonanță pentru a aprecia asupra caracterului definitiv al acesteia. Principiul încrederii reciproce ce stă la baza cooperării judiciare internaționale, în special în domeniul de aplicare al instrumentelor de recunoaștere reciprocă, împiedică instanța de executare să cenzureze respectarea de către autoritățile cipriote a dispozițiilor legale naționale care reglementează cazurile în care o astfel de ordonanță ar putea fi revocată;

motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g): apărarea a invocat faptul că în raport cu data săvârșirii faptelor de către persoana solicitată, 27 iulie 2007, s-a împlinit termenul general de prescripție.

În temeiul acestui text legal, instanța de judecată are competența de a stabili prevederile din legea română în care se încadrează fapta descrisă în mandat și de a constata în raport cu această încadrare dacă termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit conform legii penale române. În raport cu situația de fapt reținută în mandatul european de arestare și precizată la solicitarea instanței de executare, activitatea pretins infracțională ar putea fi încadrată potrivit legislației române în complicitate la infracțiunea de dare de mită și spălare a banilor, pentru care termenul de prescripție, stabilit în conformitate cu art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., este de 8 ani.

Împotriva sentinței nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală a formulat contestație persoana solicitată A.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de persoana solicitată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În cuprinsul contestației formulate, inculpatul a invocat motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 și motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.

1) Cu privire la motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004 s-a arătat că s-a dispus revocarea ordinului de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, numai în legătură cu aspecte care nu privesc acuzațiile aduse persoanei solicitate în cuprinsul mandatului european de arestare. Ca atare, s-a menționat că dispoziția de revocare nu privește în integralitate dispozițiile ordinului de clasare. Prin urmare, s-a considerat că dispozițiile referitoare la acele aspecte sunt identice cu cele care fac obiectul prezentului mandat european de arestare și, având în vedere că nu au apărut probe noi, au natura unei „hotărâri definitive.” Aceste susțineri se întemeiază pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Cauza M.

Din informațiile suplimentare obținute de Curtea de Apel București s-a reținut că ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena a fost revocat.

Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, a fost emis mandatul european de arestare pe numele persoanei solicitate A. la 11 octombrie 2016 de Tribunalul Districtual Nicosia. Totodată, s-a observat că, în cauză, a fost emis ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, care, de altfel, a fost revocat, precizându-se că s-a dispus revocarea, deoarece au intervenit probe noi.

Așa cum s-a menționat, nemulțumirea persoanei solicitate privește revocarea ordinului, arătând în cuprinsul motivării că ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena are natura unei „hotărâri definitive”, așa cum este definită aceasta în Cauza M., precum și că, în opinia sa, nu ar exista probe noi care să determine revocarea ordinului de clasare și că, totodată, revocarea nu s-ar aplica pentru toate aspectele cuprinse în mandatul european de arestare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, pornind de la criticile persoanei solicitate, consideră că se impune să se determine dacă ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, poate constitui o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o „hotărâre definitivă.”

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în art. 50 că „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”

Astfel, în Cauza M., C-398/12, invocată de persoana solicitată, se menționează că aprecierea caracterului „definitiv” al deciziei penale în cauză trebuie efectuată pe baza dreptului statului membru în care aceasta a fost adoptată.

Totodată, în Cauza Turansky, C-491/07, s-a statuat că, „în principiu, pentru a putea fi calificată drept hotărâre definitivă în sensul art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, o decizie trebuie să pună capăt urmăririi penale și să stingă definitiv acțiunea penală” și că „pentru a aprecia dacă o decizie este definitivă în sensul art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, trebuie să se verifice, în prealabil, (…) dacă decizia în cauză este considerată definitivă și obligatorie în sensul dreptului național al statului contractant ale cărui autorități au adoptat-o și să se asigure că decizia respectivă conferă, în acest stat, protecția acordată în temeiul principiului ne bis in idem.”

Astfel, în ceea ce privește caracterul definitiv al soluțiilor emise de procurori, în Cauza Turansky (C-491/07) s-a decis că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracțiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului național al acestui stat, nu stinge definitiv acțiunea penală și nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleași fapte, în acel stat.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că autoritățile elene au decis că se impune declasarea dosarelor de la Parchetul Curții de Apel Atena și transmiterea lor, conform art. 1 și 2 din Legea nr. 4022/2011, la Procurorul pentru Infracțiuni de Corupție competent, pentru continuarea examinării preliminare, verificând noile probe deja furnizate și adunând orice alte dovezi ce rezultă în decursul anchetei și efectuând orice altă acțiune considerată necesară pentru finalizarea cercetării preliminare.

Totodată, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intitulat „dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, prevede următoarele:

„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.”

Prin urmare, din cuprinsul art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale reiese că principiul ne bis in idem consacrat la paragraful 1 al acestui articol nu se opune posibilității de redeschidere a procesului „dacă fapte noi sau recent descoperite” sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată (Cauza M., C-398/12).

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție menționează că și în Codul de procedură penală al României, în art. 335 alin. (2), se prevede posibilitatea ca, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale.”

Însă, posibilitatea aprecierii asupra probelor noi, în vederea cărora s-a dispus revocarea ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena, nu poate constitui obiectul verificării statului solicitat, ci verificarea caracterului cu adevărat nou al elementelor invocate pentru justificarea redeschiderii anchetei penale și care ar oferi posibilitatea concretă de urmărire și, eventual, de sancționare a persoanei solicitate în considerarea comportamentului său ilicit nu poate fi efectuată decât de statul solicitant.

Prin urmare, ordinul de clasare nr. 1/2016 al procurorului de pe lângă Curtea de Apel Atena nu constituie o decizie care să permită să se considere că în privința persoanei implicate a fost pronunțată o „hotărâre definitivă”, fiind revocat deoarece au apărut probe noi, astfel că, în cauză, nu este incident motivul de refuz obligatoriu prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.

2) A doua critică prezentată de persoana solicitată a vizat motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004, în cuprinsul contestației arătându-se că, aplicând raționamentul potrivit căruia termenul curge de la momentul ultimului act al oricărui participant la săvârșirea faptei, instanța de fond a luat în calcul data de 21 septembrie 2009 și în raport cu pretinsa complicitate la dare de mită. A menționat că autoritățile cipriote nu invocă data de 21 septembrie 2009 decât în raport cu capătul de acuzare nr. 28, respectiv pretinsa complicitate la spălarea banilor.

Totodată, a arătat că în raport cu pretinsa complicitate la dare de mită nu există niciun act al vreunui participant mai târziu de 27 iulie 2007, astfel că pentru această infracțiune s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale. Or, instanța de fond a dispus executarea mandatului european fără a face o analiză raportat la fiecare infracțiune pentru care se solicită executarea mandatului.

Prin urmare, se impune refuzul executării mandatului european pentru pretinsele infracțiuni menționate la capetele de acuzare nr. 3, 4, 10, 11, 17 și 21 și se impune constatarea împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale, chiar dacă pentru capătul de acuzare nr. 28, referitor la pretinsa complicitate la spălarea banilor, instanța de fond a considerat că nu s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

În propria sa analiză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că situația de fapt a constat, în esență, în realizarea unui transfer la data de 27 iulie 2007 și că activitatea pretins infracțională, cu privire la care se reține complicitatea persoanei solicitate, se întinde între februarie 2006 și 21 septembrie 2009, când a fost realizat ultimul transfer prin care banii reprezentând obiectul pretinsei mite au ajuns la destinatar.

Totodată, din analiza actelor aflate la dosarul cauzei rezultă că la descrierea capătului de acuzare nr. 28, care face referire la infracțiunea de spălare a banilor, se menționează că acuzații (…), în perioada iulie 2007 și septembrie 2009, la Nicosia și Atena, cu complicitatea acuzaților (…) au obținut suma de 1.000.000 euro, cunoscând că acest lucru constituia venituri din infracțiuni considerate de corupție, mită și mituire activă a funcționarilor interni, descrise la capetele de acuzare nr. 1, 3, 8, 10 și 21.

Se reține că infracțiunea de spălare a banilor este subsidiară infracțiunii premisă, care poate fi și o infracțiune de corupție.

Înalta Curte de Casație și Justiție consideră, în acord cu instanța de fond, că în raport cu momentul ultimului transfer prin care s-a săvârșit pretinsa infracțiune de dare de mită, la care inculpatul este complice și spălarea banilor aferentă infracțiunii predicat, termenul de prescripție urmează a se împlini potrivit legii române la data de 20 septembrie 2017.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de refuz facultativ prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 302/2004.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondată, contestația formulată de persoană solicitată A. împotriva sentinței nr. 219/F din 18 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.

când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoare proceduri;

când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislația statului emitent:

persoana a fost încunoștințată, în timp util, prin citație scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul, și locul de înfățișare și la faptul că poate fi pronunțată o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau

persoana, având cunoștință de ziua, luna, anul și locul de înfățișare l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în fața instanței de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare și i s-a adus la cunoștință că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac și că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desființată, persoana condamnată fie a renunțat în mod expres la judecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau

persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre și i se va aduce la cunoștință că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanța competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluționării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desființată” [art. 98 alin. (2) din legea specială].

Precizăm că prin introducerea textelor de la lit. i) (potrivit art. I pct. 26 din Legea nr. 300/2013), legiuitorul român a transpus în legislația sa internă dispozițiile art. 2 din
Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, prin care a fost modificată Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului; modificarea constă în introducerea unui nou articol, respectiv art. 4a, cu denumirea marginală „Decizii pronunțate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană”.

În același timp, în situația în care, în cauză este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. (2) lit. c), „anterior pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107, autoritatea judiciară română de executare solicită autorității judiciare de emitere transmiterea unei copii certificate a hotărârii de condamnare, precum și orice alte informații necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoașterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanța de judecată în fața căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. In cazul în care autoritatea ;udiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunțării hotărârii prevăzute la art. 107” [art. 98 alin. (3) din legea specială].

Potrivit dispozițiilor legii speciale, în cazul prevăzut mai sus [alin. (3)], „dacă persoana solicitată se află în stare de arest și autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, dispozițiile art. 103 alin. (4) se aplică în mod corespunzător1). în situația în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite documentele prevăzute la alin. (3), în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra posibilității de a solicita recunoașterea și executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relația dintre România și statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza reciprocității ” [art. 98 alin. (4) din legea specială].

Principala caracteristică a acestor motive este aceea că autoritățile judiciare române de executare, au competența de a refuza sau de a executa un mandat european de arestare, ori de câte ori apare incident un asemenea motiv, fară însă a exista o obligativitate referitoare la deciziile luate.

Fără îndoială că atât refuzul executării unui mandat european de arestare, refuz datorat invocării unuia sau altuia dintre motivele menționate mai sus, cât și acceptarea executării unui mandat chiar dacă apar incidente motivele prevăzute în legea specială trebuie motivate de către instanța de judecată competentă română.

În doctrina română s-a susținut, argumentat că „pe lângă aceste motive de refuz opționale și obligatorii prevăzute expres, mai există și alte motive de refuz implicite, cum ar fi:

nu sunt îndeplinite condițiile de fond și formă ale mandatului european de arestare (de exemplu, nu există mandat de arestare intern al statului membru emitent nu este îndeplinită limita de pedeapsă etc.);

persoana solicitată nu se află pe teritoriul statului de executare;

persoana indicată în mandatul european de arestare nu este cea căutată de către autoritățile judiciare emitente;

se retrage sau se revocă mandatul european de arestare de către autoritățile judiciare emitente;

nu este îndeplinită condiția dublei incriminări [cu excepția celor 32 de infracțiuni prevăzute de art. 96 alin. (1), pentru care nu este necesară verificarea dublei incriminări], condiția care, așa cum rezultă din redactarea alin. (2) al art. 96, este obligatorie”.

În referire la motivul menționat la lit. a), în practica judiciară s-a decis că: „ordonanța de reținere (indicată ca unic temei al mandatului european de arestare emisă în lipsă pe numele persoanei solicitate pe o durată de 72 de ore, nu poate fi asimilată unui mandat de arestare preventivă, întrucât instanța de judecată competentă nu a exercitat controlul judecătoresc asupra legalității privării de libertate a persoanei vizate a persoanei vizate, astfel că lipsa acestei condiții duce la nepunerea ir executare a mandatului”.

Potrivit legii, autoritățile române de executare vor refuza executarea unui mandat european de arestare, în următoarele cazuri:

când, din informațiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceeleași fapte de către un alt stat membru decât cel emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare” [art. 98 alin. (1) lit. a) din legea specială].

În cadrul executării acestei dispoziții ale legii române, în practica judiciară s-a decis că: „în procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanța constată că pentru una din infracțiunile prevăzute în mandatul european de arestare persoana solicitată a fost condamnată definitiv în România și a executat pedeapsa la care a fost condamnată, sunt incidente, pentru această infracțiune, dispozițiile art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, care reglementează, ca motiv obligatoriu de refuz al executării, ipoteza în care persoana solicitată «a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un alt stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare”.

Condamnarea definitivă în România a persoanei solicitate pentru infracțiunea prevăzută în mandatul european de arestare și executarea pedepsei aplicate pentru această infracțiune constituie un motiv de refuz obligatoriu al executării, prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, iar nu motivul opțional de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (2) lit. h) din aceeași lege, referitor la ipoteza «când o autoritate judiciară română a decis fie renunțarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunțat, față de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleași fapte, care împiedică viitoarele proceduri”.

când infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autoritățile române au, potrivit legii române, competența de a urmări acea infracțiune;

când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română” [art. 98 alin. (1) lit. b) și c) din legea specială].

Cu privire la incidența acestui motiv obligatoriu de neexecutare, în practica judiciară s-a decis că, „refuzul executării mandatului european de arestare raportat la vârsta cetățeanului român a cărui predare se solicită și neîndeplinirea condiției dublei incriminări. Respingerea propunerii de arestare în vederea executării mandatului european de arestare în baza art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004”.

În speța de mai sus, instanța de judecată a constatat că persoana în cauză, la momentul comiterii faptei, nu avea vârsta de 16 ani împlinită, și nu existau date din care să rezulte că aceasta avea discernământ.

Textul menționat mai sus, redă întocmai motivele obligatorii de neexecutare a mandatului european de arestare așa cum sunt acestea stipulate în art. 3 din actul normativ european cadru, acestea fiind preluate de toate statele membre cu ocazia transpunerii în legislația lor internă, unele state, cum este cazul Maltei, Olandei, Portugaliei, Danemarcei și Regatului Unit, adăugând chiar altele.

Pe lângă cele trei motive principale obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare, în perioada preaderării României la Uniunea Europeană, respectiv 1 ianuarie 2007 și în primele luni după aderare, deși nu era prevăzut expres de lege, a existat un alt motiv, interpretat în mod diferit de instanțele de judecată din România, respectiv cel determinat de solicitarea predării la o dată anterioară aderării României la Uniunea Europeană.

Astfel, într-o primă fază, practica judiciară română a stabilit că „potrivit art. 108 din Legea nr. 302/2004 modificată, dispozițiile privind predarea în baza mandatului european de arestare se aplică pentru acele mandate emise ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor Titlului III.

În acest sens, în practica judiciară s-a decis că „față de data emiterii mandatului european de către autoritățile germane, 25 octombrie 2006, Curtea a constatat că acesta nu poate fi pus în executare având în vedere că normele legale care guvernează materia mandatului european de arestare au valabilitate numai pentru mandatele emise cu începere din data de 1 ianuarie 2007.

Ca atare Curtea, în temeiul art. 108 din Legea nr. 302/2004 modificată, a respins ca neîntemeiată cererea de executare a mandatului european de arestare din data de 23 octombrie 2006 emis de Procuratura Amsberg.

Aceeași interpretare a fost realizată și de către Curtea de Apel Iași, care a decis că „conform art. 189 din lege, prevederile Capitolului III al Titlului II, ale dispozițiilor Titlului III ale Capitolului II1 și al Titlului IV și ale Capitolului II al Titlului VII, vor intra în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, iar mandatul european de arestare este reglementat în lege în Capitolul II al Titlului III.

Coroborând cele două dispoziții, se reține că autoritățile judiciare române emit și execută mandate europene de arestare după data de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană și execută doar mandatele europene de arestare și predare care se emit ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor legale relevante, respectiv emise după 1 ianuarie 2007.

Cum, în cauză, mandatele europene de arestare și predare care fac obiectul sesizării sunt emise în anul 2006 privind persoanele solicitate A.V., P.C., R.F., T.M., C.I., și P.D., acestea nu pot fi executate și se refuză predarea persoanelor solicitate în baza acestor mandate conform dispozițiilor legale citate.

Ulterior, această situație a fost interpretată diferit de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin decizia nr. 1517/19.03.2007 pronunțată de Secția penală, a decis că „mandatele europene de arestare emise de autoritățile judiciare competente din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007 se execută de către autoritățile judiciare române ori de câte ori sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora prevederile Titlului IU se aplică mandatelor europene de arestare și predare care se emit ulterior datei de 1 ianuarie 2007, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date, nu privesc mandatele europene de arestare și predare emise de autoritățile judiciare competente din alte state membre ale Uniunii Europene, ci mandatele europene de arestare și predare emise de autoritățile judiciare române”

Apreciem și noi că interpretarea dată de instanța supremă din România, într-o perioadă de tranziție (începutul anului 2007), este corectă, deoarece important pentru instanța română nu este momentul emiterii mandatului european de arestare de către o autoritate judiciară dintr-un stat membru, ci momentul în care acest act juridic este supus examinării de către instanța română.

Cu alte cuvinte, dacă mandatul european de arestare este emis înainte de 1 ianuarie 2007, dar este primit după această dată, instanța de judecată română nu poate refuza executarea acestuia pentru motivul că acesta a fost emis anterior datei de 1 ianuarie 2007.

Desigur că alta este situația în care mandatul european de arestare a fost emis de către o autoritate judiciară competentă dintr-un stat membru și supus examinării de către o instanță română, anterior datei de 1 ianuarie 2007, caz în care desigur că mandatul nu a putut fi executat, motivat de dispozițiile legii române, precum și de situația statului român care nu era membru al UE.

În ceea ce privește cele trei motive obligatorii de refuz al executării unui mandat european de arestare, facem precizarea că ori de câte ori autoritățile judiciare române de executare vor constata incidența unuia dintre acestea, vor refuza executarea mandatului.

După realizarea procedurilor judiciare prezentate în partea teoretică inclusiv reținerea persoanei solicitate, procurorul va sesiza curtea de apel competentă în vederea luării măsurii arestării persoanei în cauză.

Completul format dintr-un singur judecător va aprecia asupra luării măsurii arestării preventive și a predării.

În legătură cu arestarea persoanei solicitate, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 89 din Legea nr. 302/2004, „în sensul că aceste prevederi încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 23 referitoare la libertatea individuală, ale art. 21 alin. (1) și (3) referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul părților la un proces echitabil și ale art. 124 alin. (3) referitoare la independența judecătorilor care se supun numai legii, deoarece, față de neinterpretarea și netrecerea prin prisma legii române a textelor pentru care se solicită arestarea preventivă în baza unui mandat european, magistratul român îndeplinește o activitate pur formală, de natură a-i afecta independența, neajuns ce generează, pe cale de consecință, știrbirea celorlalte drepturi fundamentale invocate de autor”.

Soluționând această excepție de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a decis că: „nu poate fi pus sub semnul egalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a admiterii unui mandat european de arestare și cea dispusă ca urmare a admiterii unui mandat de arestare emis de judecătorul român în condițiile Codului de procedură penală.

Judecătorul român hotărăște asupra persoanei solicitate în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil, dacă au fost respectate condițiile necesare referitoare la emiterea mandatului, și nicidecum nu se pronunță cu privire la temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse de autoritatea străină ori asupra oportunității arestării.

În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la recunoașterea reciprocă a hotărârilor penale”.

În practica judiciară s-a decis că: „în vederea predării efective în baza mandatului de arestare european emis de autoritățile judiciare străine și în temeiul art. 103 alin. (6) și art. Ill alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, se dispune arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de până la 10 zile, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii”.

Într-o altă cauză instanța a decis că: „în vederea predării efective în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile judiciare străine și în temeiul art. 103 alin. (6) și art. IIII alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, se dispune arestarea persoanei solicitate pe o perioadă de până la 30 de zile, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii”

În ceea ce privește procedura de executare a mandatului european de arestare în practica s-a decis că: „în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea prin care instanța respinge cererea de predare temporară a acesteia poate fi atacată cu recurs, întrucât interpretarea sistematică și rațională a dispozițiilor art. 108 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004 – în temeiul cărora, în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea este definitivă – conduce la concluzia că numai hotărârea de admitere a cererii de executare a mandatului european de arestare, inclusiv de predare temporară, este definitivă, iar nu și hotărârea de respingere a cererii”.

În practica judiciară s-a decis că, „pentru a se evita fuga persoanei solicitate, în baza art. 90 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, se poate lua măsura arestării preventive până la momentul realizării predării către autoritatea judiciară străină, dar nu mai târziu de împlinirea termenelor maxime prevăzute de art. 96 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 302/2004, și anume 30 de zile cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii”.

De asemenea, „în cazul în care predarea nu a putut fi realizată, din motive obiective, până la data la care expira durata arestării dispuse prin sentința prin care cererea de executare a mandatului european de arestare a fost admisă, instanța învestită cu o cerere formulată de Ministerul Justiției, prin care se solicita prelungirea arestării, pentru ca autoritățile judiciare implicate să poată fixa o nouă dată a predării, a privit cererea prin prisma prevederilor art. 96 alin. (2) și art. 90 alin. (10) din lege și s-a pronunțat în sensul admiterii acesteia”.

BIBLIOGRAFIE

Al Boroi, Tratat de cooperare judiciară internațională în materie penală, Editura C.H. Beck, București 2016;

Curtea de Apel Ploiești , secția penală și pentru cauze cu minori, sentința penală nr. 107/07.09.2010;

Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauzecu minori și de familie, sentința penală nr. 70/10.06.2010;

Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, sentința penaă nr. 80/03.07.2012, modificată prin Decizia penală nr. 2487/27.07. 2012 a Î.C.C.J.;

Î.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 3436/26.10.2009;

Î.C.C.J. Secția penală, decizia nr.479/09.04.2015;

Î.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 307/06.03.2015;

Î.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 3157/17.12.2014;

Î.C.C.J. Secția penală, decizia nr. 1802/05.07.2014;

Î.C:C.J, secția penală, decizia nr. 1469 din 24 noiembrie 2016;

C.A. Bucureși, secția I penală, deciazia nr. 197/14.05.2012;

C.A. București,secția I penală, sentința penală nr. 236/03.08.2010;

Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 1023 din 23 iulie 2015 ;

Decizia Curții Constituționale nr. 400 din 24 aprilie 2007, M. Of . nr. 296 din 4 mai 2007;

Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sentința penală nr. 4/P/26.01.2012;

Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sentința penală nr. 7/P/26.01.2012;

Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 200/24.01.2012;

Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sentința penală nr.50/19.05.2010;

Curtea de Apel Pitești, secția penală, sențința penală nr. 139/16.12.2008

Legislație

*** Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în M.Of. nr. 377 din 31 mai 2011;