Mandatul Ad Hoc Si Concordatul Preventiv

MANDATUL AD-HOC SI CONCORDATUL PREVENTIV

Cap. I INTRODUCERE

Considerații generale

Reglementarea regimului intreprinderilor aflate in imposibilitatea continuãrii activitãții

Necesitatea apariției de noi reglementãri în domeniu

Cadrul apariției Codului Insolvenței

Cap.II PRINCIPIILE , CARACTERUL ȘI SCOPUL PROCEDURII

INSOLVENTEI

2.1 Principiile procedurii insolvenței

2.2 Caracterul juridic al procedurii insolvenței

2.3 Scopul și obiectul procedurii insolvenței

Cap.III PROCEDURI DE PREVENIRE A INSOLVENTEI

Dispoziții comune ale mandatului ad-hoc și ale concordatului preventiv

Procedura mandatului ad-hoc

Procedura concordatului preventiv

Cap.IV ORGANELE CARE APLICA PROCEDURA INSOLVENTEI

4.1. Instantele de judecatã

4.2. Judecãtorul sindic

4.3. Administratorul judiciar

4.5. Lichidatorul judiciar

CAPITOLUL I

Considerații generale

Relațiile interumane au fost reglementate din cele mai vechi timpuri de norme juridice.

Primele manifestãri comerciale au fost tratate de oameni în momentul apariției ideii de proprietate, atunci când ei au conștientizat cã anumite bunuri sunt ale lor și cã acestea se delimiteazã de cele care apartin altor persoane.

Inițial, activitatea de comerț s-a manifestat sub forma trocului iar, ulterior apariției banilor, acesta a fost înlocuit cu vânzarea-cumpãrarea. Este momentul în care comerțul devenea o activitate ce urmãrea nu numai realizarea propriilor trebuințe, ci și pe ale altora, dar și obținerea de profit.

Reglementarea activitãții comerciale permite o mai mare libertate pentru comercianți, dar le impune și obligații stricte datoritã importanței valorilor vehiculate și necesitãții de menținere în funcțiune a sistemului economic. Astfel, comercianții care și-au asumat obligații nãscute din raporturi juridice au trebuit sã le și îndeplineascã, neîndeplirea uneia ducea la prejudicierea creditorului respectivei obligații, dar și a partenerilor acestuia. Este momentul când apare noțiunea de insolvențã comercialã sau faliment.

Originea noțiunii de faliment se gãsește în cuvântul latin fallo-fallere, tradus prin a lipsi, a scãpa ceea ce înseamnã cã debitorul nu și-a îndeplinit obligația de platã. Mai târziu acest cuvânt apare și în limba italianã, prin verbul fallire ce se traduce a eșua, a da greș și prin substantivul fallimento ce înseamna faliment.

Falimentul reprezintã o instituție juridicã ce caracterizeazã economia de piațã, ce are rolul sã contribuie la dezvoltarea încrederii investitorilor și a creditorilor fundamentatã pe existența unui cadru normativ menit sã promoveze securitatea și respectarea angajamentelor asumate, onestitatea în afaceri, dezvoltarea entitãților performante în condițiile unei piețe concurențiale libere, redresarea acelora care au dificultãți financiare, dar sunt încã viabile și eliminarea entitãților ineficiente.

Originea noțiunii de insolvențã se gãsește în cuvântul german germeinschuldner care semnificã “neputința persistentã, sprijinitã pe lipsa mijloacelor de platã ale debitorului, de a-și regula datoriile sale bãnești exigibile”.

Insolvența reprezintã situația în care o entitate economicã nu deține suficiente fonduri bãnești pentru a-și putea achita datoriile scadente.În cele mai multe cazuri starea de insolvențã poate fi confundatã cu starea de faliment.

Entitatea debitoare care a ajuns în stare de insolvențã are posibilitatea de a intra într-o fazã de reorganizare prin întocmirea unui plan de reorganizare aprobat de cãtre creditori și confirmat de judecãtorul sindic. În cazul în care activitatea reorganizatã conform planului permite achitarea datoriilor, conform condițiilor și termenelor, atunci se iese din starea de insolvențã, entitatea continuându-și activitatea în condiții normale.

În cazul în care planul de reorganizare nu este respectat, entitatea debitoare iese din faza de reorganizare și intrã în faliment, moment în care activitatea este administratã de un judecator syndic ce va evalua bunurile existente în patrimoniu, le va valorifica, va achita datoriile, iar dupã aceastã procedurã entitatea va fi radiatã încetându-și astfel existența.

Pentru a preveni insolvența apar procedurile privind mandatul ad-hoc și concordatul preventiv, proceduri reglementate de Legea 85/2014.

Lucrarea își propune să trateze procedurile aplicabile în această materie cum sunt mandatul ad-hoc și concordatul preventiv, iar în cadrul procedurii de insolvență vor fi abordate: domeniul de aplicare și obiectul acesteia; scopul și principiile procedurii; participanții la procedură ;

Reglementarea regimului intreprinderilor aflate in imposibilitatea continuãrii activitãții

În timp, legiuitorii au elaborat reglementări pentru a asigura protecția creditorilor împotriva debitorilor care nu își mai puteau onora datorile. Reglementarea juridică a falimentului provine din dreptul roman, unde executările asupra persoanei au fost substituite cu executări asupra întregii averi patrimoniale ale debitorului.

Astfel, creditorii puteau obține o împuternicire prin care debitorul era exonerat de administrarea bunurilor sale, care erau ulterior vândute în masă. Vânzarea în masă a bunurilor debitorului a dispărut în epoca imperialã fiind înlocuită cu vânzarea în detaliu. În Evul Mediu, dreptul roman a fost prelucrat și a fost adaptat la necesitățile acelor vremuri iar executarea silită îmbraca forma Statutelor orașelor italiene procedură aplicabilă după profesiunea debitorilor, faliții fiind tratați aspru, moment în care în legislație se considerã falimentul legat de încetarea plãților.

Prima reglementare legislativă în domeniul falimentului a apãrut în Franța, prin aprobarea Ordonanței din anul 1673 dată de Ludovic al XIV-lea și al cărui Titlu al XI-lea se ocupa de „Falimente și bancrute”. Deschiderea procedurii de faliment având ca precedent dreptul italian, era determinată de încetarea plăților, debitorului fiindu-i impusă obligația de a depune registrele contabile și o situație a activului și pasivului patrimonial.

În țara noastrã, primele reglementãri în materie de faliment au fost cuprinse în Codurile Caragea din Muntenia în anul 1818 și Calimach din Moldova în anul 1817, care au avut la bazã prevederile Codului civil francez din anul 1804 și Codul civil austriac din anul 1811.

Codul Caragea a fost considerat cel mai însemnat și mai complet cod din țãrile române, prin el dorindu-se înlaturarea neajunsurilor dreptului nescris dar și pe cele ale dreptului scris. El a fost tipãrit atât în limba românã cât și în limba greacã, având la bazã izvoare precum “împãrãteștile pravile și din pravilniceasca condicã și din obiceiurile pãmântului ce s-au urmat pânã acum”, dar și izvoare aspra legiuirii din Codul civil francez din anul 1804.

Codul Caragea cuprinde norme de drept civil, penal, comercial și de procedurã. În partea a III-a a Codului, Caragea trateazã materia “obligațiunilor și contractelor” reguli și principii prin care se prevãd situațiile în care datornicul care ajunge în stare de faliment sã aiba posibilitatea de a primi “milostivirea” creditorilor, sau sã fie considerat falit fraudulos, aspect în care intervine cesionarea bunurilor in favoarea creditorilor.

Codul Calimach din Moldova a fost realizat din porunca domnitorului Scarlat Calimach care a promulgat codul și a stabilit intrarea lui în vigoare pe data de 1 octombrie 1817. Codul Calimach a fost tradus și tipărit în limba română în decembrie 1833, ca urmare a prevederilor art. 318 (devenit ulterior 375) din Regulamentul organic al Moldovei potrivit cărora Codul Calimach își păstra forma juridică sub condiția traducerii în limba română și completării lui .

În ceea ce privește sursele juridice ale Codului Calimach, multă vreme s-a considerat că acesta a fost o traducere sau o adaptare a Codului civil general austriac din 1811. Această opinie a fost respinsă mai târziu, concuzionându-se cã izvoarele Codului erau: dreptul roman și greco-roman.

În cuprinsul acestul Cod falimentul era numit „rânduială”, activul falimentului „massă cridală”, iar creditorii faliți se numeau „creditorii massei cridale” și erau reprezentați prin „comitetul creditorilor”. Deschiderea procedurii de faliment, se înfãptuia prin sentință, emisã de judecătorie, cu invitarea creditorilor de a-și depune creanțele. Prima reglementare a dreptului falimentar s-a înfãptuit în Franța, în timpul împăratului Napoleon I, care a insistat pentru înăsprirea regimului aplicat faliților. Legea din 28 mai 1838 a modificat Cartea a III-a a falimentelor și bancrutelor din Codul lui Napoleon, simplificând procedura, și încetand severitatea împotriva datornicului realizându-se o mai bună analiză a perioadei suspecte și închiderea falimentului pentru lipsa activelor.

Tot în aceeași perioadã, apar în anul 1831 în Țara Româneascã iar în anul 1832 în Moldova Regulamentele organice, ce reprezinta primele legi esențiale cu rol fundamental de Constituție.

Aspectele principale prevãzute în Regulamentele Organice se refereau la:

Țările sã fie organizate având la bazã principiul separării puterilor;

puterea executivă sã fie atribuitã domnitorului și Sfatului domnesc;

puterea legislativă sã fie atribuitã Adunarii obștești;

putereaea judecătorească sã fie atribuitã Înaltului Divan Domnesc și instanțelor de judecată;

sã se realizeze constituirea bugetului statului;

reorganizarea armatei și a sistemului fiscal

modificari în justiție;

pãstrarea privilegiilor boierești

Aceste Regulamente nu au adus noutãți în privința falimentului dar au menționat crearea de instanțe judecãtorești în rezolvarea litigiilor comerciale.

Prima lege românească a falimentului a apãrut în Muntenia în anul 1840 și a fost intitulatã „Kondica pentru komerciu”. Ea a fost tradusă din legea franceză și a fost aplicată începând cu anul 1864 și în Moldova.

Codul comercial din 10 mai 1887 reglementează falimentul astfel cã, în Cartea III „Despre faliment”, Titlul I “Despre declarațiunea de faliment și despre efectele sale”, art.695 prevede:

“Comerciantul care a încetat plãțile pentru datoriile sale comerciale este în stare de faliment”.

Aspecte privind procedura falimentului se regãsesc în Cod pânã la art.888.

În literatura de specialitate din acea vreme, falimentul a fost definit ca fiind „o procedură de executare silită, aplicabilă pentru lichidarea avutului comercianților, din cauză că s-au aflat în stare de încetare de plăți, pentru datorii comerciale” .

Trăsătura cea mai pregnantã a dreptului falimentar român era profesionalitatea, atât din punct de vedere al falitului comerciant, cât și din punct de vedere al creditorilor comerciali, fiind excluși creditorii ale căror creanțe nu aveau cauze comerciale .

Deoarece recuperarea datoriilor se fãcea tot mai greu, începând cu anul 1910 s-a intensificat dorința de înnoire a CoduluiComercial din prisma falimentului, ceea ce a condus la adoparea în 10 iulie 1929 a Legii concordatului preventiv. Aceastã lege acorda posibilitatea comercianților cinstiți dar care erau în imposibilitatea de a-și achita datoriile, dreptul de a continua activitatea sub supravegherea unei Comisii constituitã din creditori, pe o perioadã de maxim trei ani. Debitorul însã avea obligația de a acoperi cel puțin 40% din datoriile existente fațã de creditori.

Prin aceastã lege beneficiul concordatului preventiv a fost acordat aproape tuturor debitorilor, aceștia înstrãinând ulterior bunurile constituite drept garanție, motiv pentru care legea nu a produs efectele scontate, iar în anul 1932 a fost abrogatã.

Deoarece în perioada 1929-1933 criza economicã s-a resimțit asupra multor comercianți, inevitabil s-a produs falimentul acestora, drept pentru care au fost adoptate legi special ce dãdeau dreptul de descãrcare a debitorilor cu condiția ca aceștia sã-și achite parțial din datorii.

În acest context se adoptã în România legea lichidãrii falimentare, ce începe sã producã efecte din anul 1932 pâna în anul 1938.

Printre dezavantajele procedurii de faliment așa cum este reglementatã de Codul comercial român, amintim:

procedura avea un puternic character punitive și infamat, urmãrindu-se în special sancționarea debitorului falit, excluderea lui din rândul comercianților, aplicarea, în anumite situații, a unor pedepse privative de libertate și a unor restricții cu caracter nepatrimonial;

principalul subiect al procedurii era comerciantul persoanã fizicã, micul negustor din epoca adoptãrii codului, majoritatea dispozițiilor legale aplicându-ise acestuia; din cele 201 articole care reglementau instituția falimentului, doar 8 se refereau la societãțile comerciale;

mãsurile preventive lipseau cu desãvârșire, iar cele de redresare a debitorului erau insuficiente și doar parțial reglementate; legiuitorul, deși a prevãzut soluții pentru comercianții aflați în încetare de plãți, nu s-a preocupat de identificarea cu anticipație a falimentelor în scopul înlãturãrii cauzelor de insolvențã, cu toate cã problematica este una deosebit de importantã mai ales pentru creditori, care atât la acordarea creditelor cât și ulterior, pe parcursul rambursãrii acestora, procedeazã la evaluarea riscurilor și implicit a falimentului debitorului;

interesele salariaților debitorului nu erau luate în considerare, aspect de se explicã prin aceea cã în centrul reglementãrii se gãsea micul comerciant, care, de regula, nu avea mulți angajați;

dupã modificãrile intervenite ca urmare a adoptãrii Legii din 20 iunie 1895 judecãtorul sindic a devenit administratorul procedurii falimentului și, în ciuda faptului cã acesta era magistrat, el nu putea sã deținã o pregãtire de specialitate economicã și managerial cum au profesioniștii (economiștii, contabilii, managerii,etc.).

Necesitatea apariției de noi reglementãri în domeniu

Schimbarile intervenite în viața politicã și socialã dupã Revoluția din anul 1989, a adus schimbãri și noutãți substanțiale și pe plan economic și juridic.

Abundența actelor normative emise in anii 1990 și 1991, în special Legea 31/1990 a societãților comerciale, a dat posibilitatea multor persoane sã-și înființeze o afacere. Nimeni nu a avut însã în vedere și o modificare a legislatiei privind falimentul, în vigoare fiind tot Codul Comercial din anul 1887. În momentul în care s-a pus problema aplicãrii prevederilor acestui Cod s-a constatat cã acestea nu corespundeau realitãții economice.

În sistemul dreptului românesc, primele reglementări legale ale instituțiilor juridice, într-o formã adaptatã cerințelor moderne, au fost: Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, republicată în anul 1999 sub denumirea de „Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului”, modificata și completatã; în anul 2006 a apărut într-o formă diferitã; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței; Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului instituțiilor de credit, abrogată prin O.G. nr. 10/2004 privind falimentul instituțiilor de credit; Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul insolvenței, cu modificările ulterioare; Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, care a abrogat, printre altele, capitolul privind redresarea, reorganizarea și lichidarea asiguratorilor din Legea nr. 32/2000; Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc.

………………………………………………………………………………………………………..

Cadrul apariției Codului Insolvenței

Necesitatea modificãrii legislației în domeniul insolvenței a fost promovatã de Ministerul Justiției care a derulat Programul “Întãrirea mecanismului insolvenței în România” în perioada 2011-2016, acsându-se pregnant pe componenta legislativã de modernizare și armonizare a cadrului legal în domeniul prevenirii insolvenței și a insolvenței. Structura legii este asemãnãtoare cu cea a unui Cod, ceea ce a condus la aprecierea ei ca fiind “Codul insolvenței”

Pentru prima dată, toate aceste dispoziții sunt reunite într-o reglementare unică – O.U.G. nr. 91/2013 –, declarată neconstituțională din cauza adoptării sale sub forma unei ordonanțe de urgență.

Cap.II PRINCIPIILE, CARACTERUL ȘI SCOPUL PROCEDURII

INSOLVENTEI

Principiile insolvenței

Principiile insolvenței așa cum sunt prvãzute în Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență îmbină tradiția și noutatea. Pornind de la noțiunile prevãzute în legislația precedentă privind insolvența, precum și de efectele aplicãrii în practica judiciarã, aceste principii încearcã să impună și alte modele, adecvate necesitãților actuale dar și alianiate la recomandãrile unor alte instituții . Au fost definite și cuprinse în lege nu mai putin de 13 principii care sunt implementate în toatã structura arhitecuralã a insolvenței.

Funcția integratoare a principiilor este o noutate în dreptul românesc ca o lege a insolvenței sã stabileascã un numãr de 13 principii. Filosoful și juristul Hans Kelsen aprecia: „Deoarece norma de bazã este motivul de valabilitate al tuturor normelor ce aparțin de una și aceeași ordine de drept, ea constituie unitatea în varietate.”.

A.Deli și S.M. Miloș abordeazã principiile propunând și o definiție ce le caracterizeazã, astfel:

Legendã:

D = Definiție

P = Principiu

Izvoarele acestor 13 principii sunt :

Principiile World Bank

Principiile în materie de insolvențã

Ghidul legislative UNCITRAL în materie de insolvențã

Principiile World Bank

Principiile recomandate de Banca Mondialã se întâlnesc în documentul „The World Bank – 2011 Principles for Effective Insolvency and Creditor/Debtor Regimes” (în românește: Banca Mondialã – Principiile aferente pentru efectivitatea procedurilor de insolvențã și regimul juridic al Creditorului/Debitorului, 2011) care scoate în evidențã nivelul de bune practice aplicabile în mediul internaþional, versus modalitãțile de aplicarelare a procedurilor de insolvențã, în general. Așa cum sunt prezentate și în partea introductivã a Principiilor World Bank, ele sunt menite a fi o replicã la solicitãrile comunitãții internaționale, confruntatã cu o crizã financiarã a piețelor emergente, încã de la sfârșitul anilor 1990. Principiile au fost create pentru a sprijini țãrile implicate în eforturile lor ași îmbunãtãți aspectele derivate de sistemele de drept comercial, fundamentale pentru un cadru investițional securizat, în scopul promovãrii unei creșteri economice sãnãtoase.

Principiile sunt grupate pe parcursul a patru capitole:

Cadrul legal de protecție a drepturilor creditorilor;

Regulile de risk – management;

Cadrul legal al procedurilor de insolvențã;

Reglementãri instituționale.

Noțiunile importante de care s-au ținut cont în privința drepturilor creditorilor au avut la bazã necesitatea instituirii unui regim de încredere, statornic, apt sã protejeze instrumentele de creditare și sã preîntãmpine creditele neperformante. Totodatã, atât investitorii cât și instituțiile de credit necesitã protecție, în acest scop au fost stabilite reguli clare și concise care sã soluționeze orice dezechilibru financiar al debitorului.

Deasemnea, asigurarea protecției trebuie sã punã în valoare mecanisme transparente, cu un grad ridicat de previzibilitate, prin care sã se obþinã executarea garanțiilor individuale în cadrul procedurilor colective de insolvențã.

Principiile europene în materie de insolvențã

Comisia Europeanã, printr-un grup de experți a elaborat o serie de principii comune în materie de insolvențã cu aplicabilitate în întreprinderile aflate în imposibilitate financiarã. Punerea în practicã a acestor principii ar da posibilitatea firmelor viabile sã își continue activitatea dar și sã creeze un mediu propice pentru instituțiile creditoare în recuperarea investițiilor, decât dacã întreprinderilr creditoare ar falimenta.

„Întreprinderile sunt indispensabile pentru crearea de prosperitate și de locuri de muncă, dar să pui pe picioare o întreprindere și să o menții pe linia de plutire e greu, mai ales în contextul economic actual”, a declarat doamna Viviane Reding, vicepreședinte a Comisiei Europene și comisarul UE pentru justiție. „În condițiile în care tot mai multe întreprinderi se confruntă cu dificultăți financiare în Europa, trebuie să reconsiderăm felul în care abordăm problema insolvenței societăților comerciale. Prima firmă producătoare de automobile a lui Henry Ford a intrat în faliment după 18 luni de activitate, însă acesta a ajuns mai târziu să înființeze una dintre cele mai de succes societăți din lume. Nu ar trebui să sufocăm inovarea dacă la început un întreprinzător cinstit are parte de eșec, ar trebui să i se dea posibilitatea să încerce din nou. Normele noastre privind insolvența ar trebui să faciliteze un nou început”.

Recomandãrile Comisiei Europene au contribuit la stabilirea unui cadru propice pentru normele naționale în materie de insolvență, aplicabile urmãtoarelor obiective:

să faciliteze restructurarea într-un stadiu incipient a întreprinderilor aflate în dificultăți financiare , înainte de lansarea procedurii oficiale de insolvență și fără proceduri lungi sau costisitoare, astfel încât să limiteze recurgerea la procedura de lichidare;

să permită întreprinderilor cu datorii să își restructureze activitatea fără să fie nevoie să se înceapă oficial procedurile judiciare;

să dea întreprinderilor aflate în dificultăți financiare posibilitatea de a solicita o perioadă de grație temporară de până la patru luni (care să poată fi prelungită până la cel mult 12 luni), perioadă în care să adopte un plan de restructurare, înainte ca instituțiile creditoare să poată iniția proceduri de executare silită împotriva lor;

să faciliteze procesul de adoptare a planului de restructurare, ținând seama atât de interesele debitorilor, cât și de cele ale creditorilor, astfel încât să se mărească șansele de salvare a întreprinderilor viabile;

să reducă impactul negativ pe care falimentul l-ar avea asupra șanselor viitoare ale unui întreprinzător de a pune bazele unei noi afaceri, în special prin descărcarea acestora de datorii în termen de cel mult trei ani.

Normele europene în materie de insolvențã transfrontalieră, sunt reglementate de Regulamentul Comisiei Europene (CE) nr.1346/2000 privind procedurile de insolvență („Regulamentul privind insolvența”), cu aplicabilitate de la 31 mai 2002.

Regulamentul armonizeazã 54 de categorii de proceduri de insolvențã ce se doresc a fi substanța procedurilor europene, ce reflectã la nivel conceptual însușirile comune legislației aplicabile statelor membre.

Principiile europene sunt desfãșurate pe parcursul a 14 capitole, ele conținând reguli clare, concise, de o manierã bazatã pe logicã și raționament.

Grupul experților europeni care au lucrat la elaborarea acestor principiii au concluzionat cã se contureazã ideea unui Cod al insolvenței European, în carese dorește colectarea tuturor principiilor, comentariilor și rapoartelor naționale de la nivelul fiecãrui stat membru pentru a se colecta cele mai bune informații ce se vor cuprinde în Cod.

Ghidul legislativ UNCITRAL în materie de insolvențã

Ghidul legislativ UNCITRAL este structurat în patru pãrți și reprezintã principalul instrument structural, compus dintr-o seclecție de principii și obiective în materie de insolvențã.

Primele douã pãrți au fost adoptate în anul 2004 și se referã la definirea obiectivelor principale, principiile care guverneazã procedurile de insolvențã, debitorul, fiind asimilat unei entitãți individuale. Cea de-a treia parte, adoptatã la distanțã de 6 ani, tocmai în anul 2010 privește aspecte privind reglemenatrea insolvenței grupului de societãți naționale și internaționale, precum și a societãților ce pot fi assimilate grupului de societãti.

Ultima parte a Ghidului a fost adoptatã în anul 2013, la 9 ani distanțã de primele douã capitole și 3 ani fațã de cel de-al treilea capitol. Acest capitol reflectã obligațiile necesare a fi impuse persoanelor responsabile pentru hotãrârile luate la o societate aflatã în insolvențã.

Principalele obiective avute în vedere și recomandate a fi implementate în cadrul legislației pentru societãțile individuale aflate în procedurã de insolvenþã sunt urmãtoarele:

inducerea unui grad de siguranțã la nivelul pieței relevante, pentru promovarea stabilitãții și a dezvoltãrii economice;

maximizarea valorii activelor debitorului;

menținerea unui echilibru între lichidare și reorganizare;

asigurarea unui tratament echitabil creditorilor din aceeași categorie;

asigurarea pronunțãrii unei deschideri de procedurã de o manierã eficientã, imparțialã și într-un termen rezonabil;

crearea unui regim juridic al activelor de naturã a asigura distribuții echitabile între creditori;

asigurarea unei legislații transparente și predictibile, mizând pe colectarea și distribuirea de informații utile și relevante în procedurã;

recunoașterea drepturilor creditorilor și stabilirea unor reguli clare în ceea ce privește categoriile de creditori;

stabilirea unui cadru legal în ceea ce privește insolvenþa transfrontalierã.

2.2 Caracterul juridic al procedurii insolvenței

2.3 Scopul și obiectul procedurii insolvenței