Managementul Strategic Si Operational AL Prevenirii ȘI Combaterii Spălării Banilor ȘI Finanțării Actelor DE Terorism

CUPRINS

ABREVIERI 8

INTRODUCERE 11

CAPITOLUL I

SECURITATEA UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC AL ORDINII MONDIALE 22

1.1. Ordinea mondială și fenomenul globalizării 22

1.1.1. Ordinea mondială 22

1.1.2. Fenomenul de globalizare 24

1.2. Climatul socio-economic – barometru al ordinii mondiale 30

1.2.1. Subdezvoltarea în cazul țărilor islamice și efectele fundamentalismului 33

1.2.2. Orientul Mijlociu, între tensiuni și așteptări 33

1.2. 3. Fundamentalismul și țările dezvoltate 35

1.2.4. Rolul instituțiilor statului în eradicarea subdezvoltării 37

1.3. Securitatea și dimensiunile sale 38

1.3.1.Definiții, controverse, clarificări 38

1.3.2. Delimitări conceptuale privind securitatea. Tipologii 39

1.3.3. Abordări naționale, regionale și globale asupra securității 43

1.4. Crima organizată și terorismul – factori destabilizatori ai securității europene și mondiale. 50

1.4.1. Amenințările crimei organizate 50

1.4.2. Terorismul – amenințare la adresa securității interne a U.E și a ordinii mondiale. 56

1.5. Securitatea Uniunii Europene în contextul Tratatului de la Lisabona 62

1.5.1. Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene 66

1.5.2. România în contextul securității europene 78

CAPITOLUL II

SPALAREA BANILOR ȘI FINANȚAREA TERORISMULUI 80

2.1. Geopolitica crimei organizate și a actelor de terorism 80

2.1.1. Crima organizată în contextul globalizării 80

2.1.2. Manifestări ale crimei organizate transnaționale 89

2.1.3. Crima strategică –rezultat al simbiozei crimei organizate cu terorismul 95

2.1.4. Criza financiară mondială – factor de vulnerabilizare a statelor față de fenomenul de spălare a banilor și finanțare a terorismului 99

2.2. Dimensiunile politice, economice și sociale ale securității europene 105

2.2.1. Noul mediu internațional de securitate 105

2.2.2. Securitatea europeană în perspectivă politică, economică și socială 109

2.2.3. Politica de securitate și apărare a României 114

2.3. Conexiunile dintre crima organizată, spălarea banilor și finanțarea terorismului 117

2.3.1. Profitul – obiectiv al managementului special al crimei organizate 117

2.3.2. Economia subterană, sursă a proceselor de spălare a banilor și finanțare a terorismului 121

2.3.3. Spălarea banilor proces indispensabil al crimei organizate 130

2.3.4. Modalități de finanțare a terorismului 133

CAPITOLUL III

CERCETAREA FENOMENELOR DE SPĂLARE A BANILOR ȘI FINANȚARE A TERORISMULUI 145

3.1. Abordare generală privind spălarea banilor și finanțaredca terorismului 145

3.1.1. Evoluția noțiunilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului. 145

3.1.2. Evoluția cadrului legal privind spălarea banilor și finanțarea terorismului 151

3.1.3. Etapele procesului de spălare a banilor 160

3.1.4. Necesitatea obiectivă a combaterii fenomenului de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism. 166

3.2. Analiza juridică infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism 170

3.2.1. Infracțiunea de spălare a banilor 170

3.2.2. Infracțiunea de finanțare a terorismului 182

3. 2.2.1. Convenția internațională pentru reprimarea finanțării terorismului 183

3.2.2.2 Rezoluțiile Consiliului de securitate referitoare la finanțarea terorismului 189

3.2.2.3.Recomandările speciale ale GAFI referitoare la finanțarea terorismului 195

3.3. Forme ale infrastructurii financiare a activităților teroriste 202

3.4. Tipologii de spălare a banilor, finanțarea actelor de terorism și practică judiciară 208

3.4.1. Spălarea banilor obținuți din fraude 208

3.4.2. Spălarea unor sume de bani provenite din evaziune fiscală efectuată prin intermediul unor firme fantomă care derulează afaceri cu fier vechi 209

3.4.3. Spălarea unor sume de bani provenite din trafic de droguri 211

3.4.4. Spălarea banilor de către o „Persoană expusă politic-PEP” 212

3.4.5. Spălarea banilor obținuți din evaziune fiscală 213

3.4.6. Spălarea banilor obținuți din fraudă în legătură cu cardurile bancare 215

3.4.7. Spălarea banilor obținuți din săvârșirea de infracțiuni în legătură cu adopțiile internaționale 216

3.4.8. Spălarea banilor prin intermediul unor produse de asigurări 217

3.4.9. Tipologii de finanțare a terorismului 218

3.5. Corelații ale infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului cu alte tipuri de infracțiuni 220

3.5.1. Traficul ilicit de droguri 220

3.5.2. Infracțiunile de corupție 223

3.5.3. Infracțiunile comise în domeniul piețelor de capital 226

3.5.4. Infracțiuni informatice-Cyberlaudering 233

3. 5. 5. Infracțiunile de evaziune fiscală 236

3.6. Aspecte de drept comparat. 240

3.6.1. Spălarea banilor in alte jurisdicții. 240

3.6.2. Pozițiile unor state referitoare la finanțarea terorismului 246

CAPITOLUL IV

MANAGEMENTUL STRATEGIC ȘI OPERAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI FINANȚĂRII ACTELOR DE TERORISM 269

4.1. Managementul strategic al prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism 269

4.1.1. Aspecte generale privind managementul strategic al României în domeniul investigării infracțiunilor de spălare a banilor și finanțării actelor de terorism. 269

4.1.2. Analiza strategică efectuată de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor 276

4.2. Managementul operațional al prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism. 278

4.2.2. Managementul investigativ al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism 282

4.2.3.Vulnerabilități în activitatea de cercetare a cauzelor privind spălarea banilor și finanțarea actelor de terorism 286

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL INSTITUȚIONAL ȘI ORGANIZAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI FINANȚĂRII TERORISMULUI 288

5.1. Organizații și organisme internaționale cu preocupări în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului 288

5.1.1. Organizația Națiunilor Unite 288

5.1.2. Consiliului Europei și Comisia Europeană 291

5.1.3. Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI/FATF) 295

5.1.4. Grupul EGMONT 296

5.1.5. FIU.NET 297

5.1.6. Fondul Monetar International 298

5.1.7. EUROPOL 298

5.1.8. Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) –INTERPOL și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontraliere 301

5.2. Organizații și organisme naționale cu atribuțiuni în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului. 305

5.2.1. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – Unitatea de Informații Financiare a României 305

5.2.2. Instituții cu rol investigativ și de cercetare penală 314

5.3. Cooperarea internațională în vederea combaterii spălarii banilor și a finanțării terorismului 321

5.3.1.Evoluția procesului de cooperare pentru combaterea spălării banilor și finanțării terorismului 321

5.3.2.Obstacolele cooperarii internaționale pentru combaterea spălării banilor și finanțării terrorismului 341

5.3.3. Rolul și contribuția României în realizarea cooperării polițienești între state pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului 343

CAPITOLUL VI

ABORDAREA CRIMINOLOGICĂ A INFRACȚIUNILOR DE SPĂLARE A BANILOR ȘI FINANȚARE A ACTELOR DE TERORISM 348

6.1. Condiții favorizatoare și cauze generatoare ale spălării banilor și finanțării actelor de terorism. 348

6.1.1. Factori criminogeni 348

6.1.3. Controlul intern si extern 349

6.1.4. Mediul judiciar 350

6.1.5.Alte cauze. 351

6.2. Personalitatea infractorului specializat în operațiuni de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism 351

6.3. Dimensiunea statistică a fenomenului spălării banilor și finanțare a actelor de terorism în România și la nivel mondial. 358

6.3.1.Statistica ONPCSB pentru perioada 01 ianuarie – 31 decembrie 2014 358

(operațiuni de depunere / retragere de numerar) 358

6.3.2. Statistica DIICOT 365

6.3.3.Statistici internaționale 365

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND SPĂLAREA BANILOR ȘI FINANȚARE A ACTELOR DE TERORISM- AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITATII INTERNE A UNIUNII EUROPENE 366

7.1. Securitatea internă a Uniunii Europene și ordinea mondială în condițiile procesului de globalizare 366

7.2. Spălarea banilor și finanțarea terorismului 370

7.3. Crima organizată 372

7.4. Sistemul investigativ și de cooperare pentru pevenirea și combaterea spălării banilor și finanțaării terorismului 373

7.5. Managementul strategic si operațional al investigării infracțiunii de spălare a banilor si finantarea terorismului 375

7.6. Abordarea criminologică a infracțiunilor de spălare a banilor si finantare a terorismului 375

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 382

ABREVIERI

ANAF – Agenția Națională de Administrare Fiscală

ANC- Agenția Națională de Control

ANI – Agenția Națională de Integritate

ANFP- Agenția Națională a Funcționarilor Publici

ANRMAP – Autoritățea Naționala pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice

ASG – Agenția pentru Strategii Guvernamentale

AVAB- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare

AVAS- Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

Art. – articol

ASSI – Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CECO – Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului

CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului

CEDHO- Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

CNPC – Consiliul Național pentru Prevenirea Criminalității

C.S.J. – Curtea Suprema de Justitie

CSM – Consiliul Superior al Magistraturii

CNSC – Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor

CNMSI – Centrul Național de Management pentru Societatea Informațională

Convenția PIF – Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene

COREPER – Comitetul Reprezentanților Permanenți

DAU – Documentul Administrativ Unic

CP – Cod penal

CPI – Indexul de Percepție a Corupției

DNA – Direcția Națională Anticorupție

DIICOT – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

DIF – Direcția de Investigare a Fraudelor (IGPR-MAI)

DLAF – Departamentul pentru Lupta Antifraudă

ECJ – Curtea de Justiție a Uniunii Europene

E .E .I.G. – Grupul de Interes Economic European

EUROJUST – Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară

EUROPOL – Oficiul European de Poliție

FIU – Unitate de Informații Financiare

GAFI – Grupul de Acțiune Financiară Internațională

GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț

INSOMAR – Institutul Național pentru Studii de Opinie și Marketing

ÎCCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție

JAI -Justiție și Afaceri Interne

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

JOUE – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

MAI – Ministerul Administratiei si Internelor

MFP – Ministerul Finanțelor Publice

MJ – Ministerul Justiției

MO – Monitorul Oficial

MPE – Ministerul Public European

OLAF – Oficiul European de Luptă Antifraudă din cadrul Comisiei Europene

OG – Ordonanță de Guvern

OMC – Organizația Mondială a Comertului

ONG – Organizații Neguvernamentale

ONPM – Oficiul Național de Protecție a Martorilor

ONU – Organizația Națiunilor Unite

ONPCSB – Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor

OUG – Ordonanță de Urgență a Guvernului

PACO – Programul împotriva Corupției și Crimei Organizate

PIF – Convenția privind Protejarea Intereselor Financiare ale Comunităților Europene

PESC – Politica Externă și de Securitate Comună

PHARE – Poland and Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia și Ungaria Ajutor pentru Reconstrucția Economiei

PIB – Produsul Intern Brut

PÎCCJ- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

PNPC – Programul Național de Prevenire a Corupției

PNUD – Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

PNB – Produsul Național Brut

PND – Planul Național de Dezvoltare

PEP- Persoană Expusă Politic

RSC – Revue de science criminelle et de droit penal compare

SCCCO – Secția de Combatere a Corupției și Criminalității Organizate (Ministerul Public)

SC – Societate Comercială

SEAP – Sistemul Electronic de Achiziti Publice

SLSJ – Spațiu, libertate, securitate, justitie

SRI – Serviciul Român de Informații

SRL – Societate cu Răspundere Limitată

SPG – Sistem de Preferință Generalizat

TI – Transparency International

TCE – Tratatul privind Comunitățile Europene

TUE – Tratatul Uniunii Europene

TRUE – Tratatul de Reformă al Uniunii Europene

TFUE – Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene

TVA – Taxa pe valoare adaugată

UE – Uniunea Europeană

INTRODUCERE

Mobilitatea populației , tendințele de globalizare, alături de dispariția granițelor financiare, trebuiau să ajute la dezvoltarea economiei mondiale cât și la eficientizarea circulației resurselor financiare. Din acest aspect anumite progrese s-au înregistrat în acest domeniu dar, cu toate acestea nu putem ignoră faptul că în același timp s-au dezvoltat forme noi , din ce în ce mai sofisticate de înfăptuire a unor categorii de acvitati infracționale. Astfel , cercetarea infracțiunilor din domeniul financiar, per ansamblu, dar în special și al spălării banilor și finanțării actelor de terorism , se arată că fiind una dintre cele mai mari provocări care sunt adresate organelor judiciare, cu precădere acelora care aparțin statelor est-europene, printre care se află și România.

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei globale dar și a ordinii globale inca de la începutul sec XXI, fiind caracterizată atat prin diminuarea tendinței de reducere și eliminare a barierelor dintre economiile naționale, cat si prin amplificarea legaturii dintre aceste economii. Devenită o constantă a vocabularului economic, globalizarea nu se bucură de existența unei definiții general acceptate.

O definitie care poate asigura o bună descriere conceptuală este cea acceptată de reprezentantii Băncii Mondiale: “Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activității economice la nivel mondial se derulează între persoane și firme din țări diferite”.

Se observă o relație directă între evoluția economiei și evoluția organizațiilor criminale. Deși până acum s-a crezut că principala forță a organizațiilor criminale din ce în ce mai flexibile, reactive și capabile să se integreze într-o economie globalizată,o reprezenta creativitatea lor. Astăzi putem vorbi cu precădere despre abilitatea lor de a se integra cu succes în economia legală.

A face o distincție între crima organizată și lumea financiară, înseamnă a fi condamnat să nu înțelegi nimic nici din una, nici din cealaltă. Este desigur, mai confortabil să privim mafiile și organizațiile criminale ca pe niște forțe malefice străine.

Într-adevăr, ne confruntăm doar cu o singură lume sau un sistem unic, în care activitățile legale se îmbină cu cele ilegale.

Dacă ne referim la definiția dată de F.B.I., „crima organizată este o întreprindere criminală permanentă care dispune de o structură bine organizată, care se bazează pe teamă și corupție și a cărei motivație este obținerea unui profit”.

Organizația Internațională de Poliție Criminală – Interpol, definește crima organizată ca fiind „orice întreprindere sau grup de persoane, angajate într-o activitate ilegală permanentă, care nu țin seama de frontierele naționale și al căror obiectiv principal este profitul”.

O abordare similară a fost acceptată și de Uniunea Europeană, care a stabilit o listă cu 11 caracteristici necesar a fi cunoscute de autoritățile judiciare, în încercarea acestora de a identifica grupările de criminalitate organizată, caracteristici ce au fost structurate în două grupe: obligatorii și opționale.

S-a stabilit că o asociere de persoane poate fi asimilată unui grup de criminalitate organizată în situația în care sunt întrunite cel puțin 6 din aceste caracteristici.

Ulterior, odată cu adoptarea Convenției Națiunilor Unite privind criminalitatea organizată transnațională (Convenția de la Palermo), statele și organismele internaționale au ajuns la un consens cu privire la această noțiune și au reușit să accepte o definiție a ceea ce înseamnă „criminalitate organizată”, cu toate elementele și caracteristicile de identificare necesare diferențierii acestei forme deosebit de periculoase de infracționalitate de simpla asociere de persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Cu toate acestea, în dorința de a răspunde provocării de a discuta și identifica elementele certe în legătură cu procesele de prevenire și de combatere a activităților de spălare a banilor dar și de finanțare a terorismului și implicit a criminalității organizate, vom apela la mai multe ramuri de drept, printre care și criminalistica în calitatea ei de „știință a stării de fapt în procesul penal” și de ansamblu al procedeelor aplicabile în cercetarea și studiul infracțiunilor, pentru a putea ajunge la dovedirea și stabilirea cu certitudine a faptului că anumite activități financiare, realizate într-un cadru organizat, au avut menirea de a înfăptui o falsă imagine legale cu privire la fonduri financiare și bunuri ilicit obținute.

Suntem de părere că această abordare va îngădui recunoașterea tipologiilor utilizate de „spălătorii de bani” în vederea realizării activității de „albire” a fondurilor financiare ilicite, și a tuturor metodelor folosite de sistemul financiar pentru a preveni săvârșirea unor astfel de acte, precum și a mijloacelor de investigare folosite de autoritățile judiciare în vederea combaterii eficiente a acestui fenomen.

În acest context, constatăm că interesul pentru cercetarea problematicii tehnicilor de investigare a criminalității în domeniul financiar de spălare de bani și de finanțare a actelor de terorism este justificat și necesar, acesta întemeindu-se pe mai multe considerente, cum ar fi:

– oportunitatea și obligativitatea de a răspunde imperativ momentului, în sensul identificării mijloacelor de combatere a acestor infracțiuni, sens în care sunt de observat noutatea și diversitatea problematicii abordate, în contextul în care domeniul infracțional de interes este puțin cercetat și cunoscut, atât ca modus operandi cât și ca tehnică investigativă, deși se află în continuă expansiune și amplificare, iar organismele internaționale au semnalat în permanență, în ultimul deceniu, periculozitatea și instabilitatea pe care le induce în societate.

– clarificarea și rezolvarea problemelor ridicate de analiză infracțiunilor din domeniul financiar, cu precădere cel al spălării banilor dar și cel al finanțării actelor de terorism în special, concomitent cu analizarea mecanismelor implementate pe piața financiară în scopul identificării și prevenirii anumitor categorii de tranzacții financiare ilicite: cunoașterea clientelei, abordarea pe bază de risc, identificarea beneficiarului direct, stabilirea unor măsuri de monitorizare și efectuare a unor verificări permanente privind fiecare tranzacție și a contului prin intermediul relației de afaceri etc.

Un alt lucru pe care ne dorim să îl subliniem este faptul că, de cele mai multe ori în literatură de specialitate , infracțiunea de spălarea banilor este încadrată în dreptul penal al afacerilor. Motivarea acestei încadrări o resprezintă faptul că infracțiunea de spălare a banilor, prin natură să juridică, reprezintă o infracțiune subsecventă celor predicat generatoare de fonduri ilicite și astfel trebuie tratată în acest domeniu larg și generos.

La prima vedere această pare o încadrare foarte corectă din punctul de vedere al calificării sale. În realitate însă, trebuie să observăm că obiectul juridic al acestei infracțiuni este cu mult mai extins. Există și alte infracțiuni care nu sunt integrate în domeniul afacerilor dar care pot genera importate fonduri ilicite, care să fie delimitat de latura obiectivă a infracțiunii de spălare a banilor că de exemplu: infracțiunile de: lipsire de libertate în formă calificată, tâlhărie, piraterie, omor calificat , infracțiuni informatice, etc.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că majoritatea fondurilor financiare ilicite provine din săvârșirea unor infracțiuni ce aparțin „domeniului afacerilor”, considerăm că analizarea cea mai corectă a „faptelor de spălare a banilor” se poate realiza în cadrul acestei ramuri de drept, care din ce în ce mai mult se impune ca ramură de drept distinctă, în condițiile în care:

dreptul bancar reglementează relații de întrepătrundere tot mai accentuate cu dreptul comercial, din perspectiva faptului că, prin legislația primară și secundară în vigoare, societățile comerciale sunt indisolubil relaționate și circumscrise sistemului bancar, atât din punct de vedere al modului în care își pot derula tranzacțiile financiare, cât și din punct de vedere al activităților de identificare a clientelei, pe care băncile sunt obligate să le realizeze în activitatea de prevenire și identificare a fondurilor financiare ilicite ce se doresc a fi „spălate”;

se realizează corelarea, tot mai accentuată, între rolul pe care societatea comercială, indiferent de forma sa de organizare, îl are în activitatea comercială, văzut prin prisma modului de dirijare a capitalului financiar, deopotrivă obținut în mod licit sau ilicit, și activitatea băncilor, văzute ca autorități de primire, transmitere și, uneori de, administrare ale acestor capitaluri.

se constată, în principal, noua poziție de nucleu al „dreptului afacerilor” câștigată de dreptul comercial, care în acest fel, indirect, devine și co-inițiator de reguli și proceduri aplicabile dreptului financiar, aspecte strâns relaționate necesității de a identifica și diferenția ilicitul comercial de ilicitul penal și contravențional, astfel încât să se evite dubla guvernare a relațiilor sociale apărate de lege, datorită faptului că raporturile juridice generate sunt insuficient clarificate din punct de vedere legal, aspect ce atrage după sine incorecta aplicare a normei juridice și determinarea inexactă a unor efecte și relații ilicite.

Ca un corolar al tuturor afirmațiilor menționate până în acum, putem spune că "spălarea banilor este partea financiară de facto a tuturor infracțiunilor prin care se obține profit", acesta reprezentând procesul prin care făptașii se străduiesc să acopere proveniență și posesia adevărată a veniturilor care provin din activități criminale.

Este cert că pentru a se putea bucură de beneficiile pe care le obțin de le urmă infracțiunilor lor ( trafic cu arme, trafic cu droguri , contrabandă, infracțiuni de înșelăciune sau de corupție în domeniul financiar-bancar), răufăcătorii trebuie să identifice o metodă prin care pot disimula natură ilicită a veniturilor obținute și a de le îndrepta care fluxul de afaceri licite. Această activitate, dacă este realizată cu succes, poate îngădui menținerea controlului asupra acestor bunuri și asupra veniturilor viitoare. Cel mai important este faptul că acest fapt le va oferi acoperire legitimă.

Date fiind aceste condiții, luând în considerare argumentele prezentate, putem spune că infracțiunea de spălare a banilor că și aplicabilitate nu se încadrează doar într-o ramură a dreptului penal, această având consecințe și implicații și în domeniul asigurărilor , bancar , pieței de capital și asupra dreptului comercial în general.

Acesta este motivul pentru care autoritățile de reglementare și control, că și politică de supraveghere și instituțională nu se pot limita doar la recunoașterea și pedepsirea vinovaților de înfăptuirea unor infracțiuni , ci sunt forțate să studieze și urmările pe care activitățile ilicite le au asupra sferei economice cât și asupra sferei sociale.

Este extrem de justificată această abordare dacă o privim din punct de vedere macro-instituțional pentru că stabilitatea și succesul de durata al unei instutii economice este dependent de atragerea și păstrarea fondurilor provenite în mod legitim. În ipoteza, atunci când reputația unor persoane juridice este pusă sub semnul întrebării , această având rădăcini necinstite sau suspicioase , toate dispozitive de dezvoltare și implicare ale acestora vor afecta viitoarele tranzacții comerciale.

Toate instituțiile financiare trebuie să se bucure orice instituție financiară, această fiind regăsită și în documentele internațională. FATF a precizat un exemplu în care este posibilă o situație de "spălare a fondurilor financiare ilicite" care au fost obținute în urmă unor activități infracționale este mult mai simplu de înfăptuit în cadrul unei instituții din domeniul privat pentru că, ori directorii sau angajații au fost mituiți , ori pentru că instituția devine oarbă în față provenienței ilegale a unor astfel de bunuri, deoarece poate obține beneficii materiale sau se capitalizează.

Conjunctura se schimbă atunci când evidența unei astfel de relație de complicitate este în relație cu piața financiar națională/internațională și, implicit cu autoritățile de reglementare și control, pentru că va avea un rezultat negativ asupra întregului sistem afectând totodată intermediarii financiari și autoritățile de reglementare , cât și pe clienților lor obișnuiți prin atragerea involuntară a acestora în activitățile de "albire" a bunurilor financiare de proveniență ilicită.

În aceste condiții, a devenit mai mult decât evident faptul că, în fața unui astfel de pericol, cu atâtea implicații directe și importante asupra vieții economice și sociale a statelor, comunitatea internațională nu putea rămâne indiferentă, astfel că preocuparea sa cu privire la de expansiunea criminalității în sfera financiară și a spălării de bani a devenit una evidentă, cu atât mai mult cu cât s-a constatat implicarea unor personalități de rang înalt din guvernele statelor membre și din Organismele Europene, în desfășurarea unor afaceri economico – financiare ilegale.

În acest sens, cea de-a VIII-a Conferința a miniștrilor europeni de Justiție, desfășurată la STOCKHOLM, a recomandat Comitetului European pentru Probleme Penale să studieze aprofundat problemele criminalității pe acest domeniu economico-financiar și eventual să propună un plan de măsuri care să prevină și să combată acest fenomen. Analizând toate propunerile de strategie aparținând organismelor internaționale și naționale implicate, se constată că accentul principal cade pe activitatea de prevenție, componenta de combatere fiind una complementară, care apare și se manifestă în situația în care mecanismele de prevenție au detectat activități de încercare de încălcare a normelor edictate, respectiv în situația în care anumite persoane doresc să creeze aparență de legalitate cu privire la anumite fonduri financiare ilicite și în acest mod să le atragă și să le integreze în noi activități comerciale legale.

Rezultatul acestui studiu preliminar a fost materializat în redactarea de către Comitet, a listei activităților ilegale circumscrise fenomenului criminalității economico-financiare, listă care a fost cuprinsă în Recomandarea nr. R(81) 12/25.06.1981 a Consiliului Europei.

Din analiza acestui document rezultă o concluzie importantă care se referă la faptul că fenomenul criminalității financiare, domeniu al criminalității „gulerelor albe”, este prea puțin cunoscut și investigat în raport cu criminalitatea convențională, iar această situație de fapt și-a găsit o necuvenită justificare în faptul că, pe de o parte, s-a creat artificial o aparență de periculozitate socială mai redusă, pe care acest gen de fapte o induce autorităților, respectiv din prejudecata că aceste fapte sunt mai puțin „murdare” decât cele specifice criminalității convenționale, deoarece, fie nu cauzează un prejudiciu direct unor persoane determinate, fie sunt săvârșite de persoane care, prin pregătirea profesională și poziția socială deținută, nu prezintă un pericol infracțional ridicat relaționat unor valori sociale tradiționale.

S-a constatat în practică că reținerea manifestată de către autorități în căutarea și dezvăluirea adevăratelor dimensiuni ale criminalității organizate dar și a fondurilor financiare ilegale reintroduse în economia legală , deoarece, în majoritatea cazurilor , toate noile guvernări sunt în principal interesate să arate legăturile obținute cu mediile de afaceri ilegale efectuate de către guvernarea anterioară, neacceptând nicio posibilitate de a prelungi și de a intensifica aceste relații în timpul propriului lor mandat.

Și pentru ca un astfel de raționament să devină unul de neacceptat pentru toate structurile statelor este necesar ca întregul fenomen relaționat spălării banilor și obținerii fondurilor financiare ilicite să devină punct de dezbatere și de interes atât pentru autoritatea legiuitoare, cât și pentru cea de aplicare a legii. Deoarece, în caz contrar, se va crea un precedent periculos pentru societate, în special, și pentru comunitatea internațională, în general, în condițiile în care geneza structurilor criminale trebuie căutată și combătută, indiferent dacă ea se regăsește în perimetrul intereselor de putere sau în alte medii ne-relaționate acestora, iar autoritățile statului, independent de puterea politică, trebuie să acționeze în sensul eradicării și eliminării posibilităților de obținere a acestor resurse financiare ilicite, care în mare parte se relaționează economiei subterane.

În, acest sens, în opinia noastră, este relevantă doctrina internațională, în care s-a subliniat în mod constant faptul că sfera activităților pe care le poate include „economia nesupravegheată” este deosebit de cuprinzătoare, fapt justificat prin fluiditatea, dinamica și flexibilitatea sa în raport cu realitatea economică legală.

Pentru a se realiza o diferențiere eficientă a tipurilor de fraude, am constatat că au fost depuse eforturi deosebite care să permită identificarea „economiilor nesupravegheate”, crearea metodelor operaționale de estimare a întinderii, caracteristicilor, condițiilor ce permit manifestarea și a componentelor acestora, iar criteriul elementar de delimitare a celor două sectoare este instituționalizarea și supravegherea activității: aderă sau nu la regulile instituționale.

Acesta deoarece, fiecare activitate ascunsă este caracterizată de reguli instituționale care sunt încălcate în mod voit, iar măsura dimensiunii fiecărei activități ascunse este venitul generat de către fiecare acțiune de acest gen în parte. Corespunzător activităților ascunse menționate mai sus, suntem de acord cu cele patru tipuri de economii subterane identificate:

– economia neraportată se înscrie în lista activităților comerciale care evita toate acele norme fiscale care exercită obligația de a raporta și de a evidenția veniturile realizate; astfel apare "gapul impozabil" calificat juridic că fiind diferența dintre veniturile efectiv realizate și veniturile ce trebuiau vărsate către autoritățile fiscale; O consecință a acestui fenomen o reprezintă nașterea unor deficite bugetare, datorii externe dar și unele incapacități de identificare și de colectare a veniturilor bugetare, etc.

– economia ilegală este relaționată activităților comerciale generatoare de venituri ilegale deoarece încalcă regulile și metodele legale de comerț ; cele mai semnificative activități de acest gen sunt traficul de droguri și comerțul ilicit cu produse fiscalizate special, cum ar fi produsele accizabile, comerțul cu cereale, cherestea sau fier vechi;

– economia neînregistrată reprezintă acea categorie de activități comerciale care nu sunt aduse la „lumină”, în sensul că existența lor este ascunsă autorităților fiscale;

– economia informală este alcătuită la rândul sau din suma activităților comertciale prin care sunt evitate costurile și din care sunt excluse drepturile și obligațiile care rezultă din reglementările administrative și legale care fac referire la licențele comerciale , contractele de muncă , credite și la sistemul de asigurări sociale , etc.

La rândul său, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) a clasificat activitățile de natură informală astfel: economie informală, economie ascunsă și economie neraportată.

După o analiză asupra modului de organizare și de funcționare a piețelor financiare din zilele noastre , am constatat că sistemele criminalității organizate " se transformă în adevărate holdinguri de întreprinderi productive". Această " Vocație de întreprinzător" este motivată puternic de necesitatea de a transformă banii ilicititi obținuți din desfășurarea de activități nelegale , această posibilitate " de dezvoltare" este favorizată câteodată și de o " administrație publică scăzută și coruptă"

Studiile efectuate în Statele Unite ale Americii au menționat infracțiunea de spălare a banilor , criminalitatea organizată în domeniul financiar cât și finanțarea actelor de terorism, printre amenințările la adresa siguranței naționale deoare s-a observat că înfăptuirea unor astfel de ilegalități au au produs prejudicii economiei americane în mod special dar și economiei mondiale. În mod general cauzele identificate fiind următoarele:

Studiile realizate în Statele Unite ale Americii au enumerat criminalitatea organizată în materie financiară și activitatea infracțională de spălare a banilor și finanțarea actelor de terorism, printre amenințările la adresa siguranței naționale, deoarece s-a constatat că săvârșirea acestui gen de fapte a cauzat prejudicii semnificative economiei americane, în special, și economiei mondiale, în general, unele cauze identificate fiind următoarele:

– crearea unor premise menite a descuraja și împiedica buna funcționare a operațiunilor economice legale, cu implicații directe asupra mecanismelor reale de implementare a politicilor economice a statelor;

– coruperea graduală a piețelor financiare și scăderea încrederii publicului în sistemul financiar internațional;

– scăderea indicatorilor și slăbirea mecanismelor de monitorizare internațională a anumitor tranzacții financiare importante.

Cu privire la aceeași situație, în România strategia de securitate reliefează starea de incapacitate exercizata de autoritățile statului în intervenția pe componentă de prevenire a fenomenelor de spălare a banilor și de criminalitate economico-financiară, în situația acutizatii acesteia datorită accentuării coruptei dar și a proliferării " economiei nesupravegheate". Aceste aspecte au trecut drept vulnerabilități pe planul intern al țării, acest lucru având un impact major cu privire la securitatea națională.

Așezată la frontiera estică a civilizației occidentale, România este văzută geo-strategic drept „punte” euro-atlantică spre zona ex-sovietică “cel mai bun post de supraveghere a Balcanilor și ultimul bastion înaintea imensului spațiu, vag și neliniștitor, rămas în urma dezintegrării imperiului sovietic”.

În acest context, strategia naționala de integrare europeană, urmărește o mai bună coordonare a inițiativelor regionale în materie judiciară, România arătându-se interesată atât de inițiativele europene (OLAF, OCTOPUS, TEMPUS), cât și de cele americane (SECI – South Est European Cooperative Initiative).

De-a lungul timpul, mass-media occidentală a acordat o atenție deosebită, activităților de formare și extindere a autorității organizațiilor de criminalitate organizată pe continentul european, subliniind că, prăbușirea „Cortinei de Fier” a înlesnit nu numai „liberalizarea” legăturilor dintre persoanele fizice și organizațiile legale din Est și Vest, dar și a celor ilegale, reușindu-se crearea unor structuri transnaționale cu puternice influențe zonale.

Comunitatea internațională este preocupată de o problema majoră care vizează noțiunile de " tranzacții comerciale legale-bună credință-resurse financiare licite versus spălare de bani-resurse financiare ilicite". Toate acestea sunt privite în vederea sprestabilirii dar și în vederea determinării a condițiilor care impun acceptarea unor strategii dar și a unor reguli aplicabile în mod general pentru că valorile democratice , principiile drepturilor omului și a respectului pentru culturile și civilizațiile planetei să fie recunoscute și aparate.

Au existat numeroase încercări de a determina cauzele ce au impus necesitatea delimitării acestor domenii și de ce trebuie urmat un anumit gen de politică și cooperare în materia prevenirii și combaterii câștigurilor financiare ilicite, și, implicit, care sunt instrumentele și metodele pe care „omenirea” le consideră suficient de importante pentru atingerea acestor „scopuri fundamentale”. S-a apreciat că trebuie stabilit și acceptat ce este mai important: a găsi scuzabile consecințele pe care o acțiune ilicită (financiară sau care vizează integritatea corporală sau viața persoanei) le generează în societate, datorită motivelor financiare sau politice, care au determinat un atare gen de reacție sau a identifica și soluționa adevăratele cauze ale unor astfel de atitudini.

În acest context, că în ultimele două decenii , omenirea s-a confruntat din ce în ce mai des cu amplificarea activităților infracționale din domeniul financiar desfășurate la nivel național cât și la nivel internațional. Grupările infracționale folosesc avantajele oferite de tehnologia modernă astfel că în ziua de azi "criminalitatea afacerilor" este corelativă tuturor domeniilor economice aferente branșelor din industria națională, acestea manifestându-se prin adjudecarea în mod fraudulos a ofertelor de achiziții din domeniul public , cu ajutorul manipulării piețelor de capital , a deturnării fondurilor bancare sau "evazionarii" prin proceduri speciale a unor domenii fiscalizate.

Constatăm în această ecuație că , în ansamblul său, „criminalitatea afacerilor” este întâlnită adeseori ca o articulație sau o extensie a puterii, ea își adaptează comportamentul cât și întinderea în raport strâns cu reacțiile autorităților judiciare ale fiecărui stat , ale autorităților de control de pe piață bancară , ale administrației publice , ale instituțiilor Uniunii Europene cât și cu piață asigurărilor și piață de capital.

Din analiza critică a stadiului actual al cadrului legislativ internațional și al literaturii științifice în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului, putem de asemenea concluziona că tema propusă poate avea un aport semnificativ la dezvoltarea cunoașterii în domeniu.

Astfel, absența în acest domeniu, a unor lucrări care să analizeze relația între instituțiile naționale și internaționale, performanțele sistemului investigativ din acest domeniu, metodele și tehnicile de investigare a acestor tipuri de fraudă, stadiul lacunar în care se găsește cercetarea de specialitate în acest moment în privința celor mai importante concepte utilizate în acest domeniu, insuficienta cunoaștere a normelor de drept internațional în domeniu și a modalităților optime de preluare a acestuia în dreptul intern, cât și ignorarea experienței investigative, legislative, doctrinare și jurisprudențiale de către unele țări membre ale Uniunii Europene ca: Austria, Franța, Italia, Belgia ș.a., sunt aspecte ce se impun a fi evidențiate.

Cercetarea vizează, în principal:

I. Aprofundarea unor abordări-conexe anterioare:

Prezentarea și analiza conceptelor de spălare a banilor și finanțare a terorismului ca amenințări la adresa securității interne a Uniunii Europene

1. Aspecte privind crima organizată și terorismul în societatea contemporană în contextul globalizării, controversa crima organizată sau organizarea crimei, formele de manifestare ale crimei organizate și finanțării terorismului, instrumente juridice de prevenire și combatere a crimei organizate și finanțării terorismului, conexiunile dintre crima organizată, spălarea banilor și finanțarea terorismului,crima organizată orientată spre profit, economia subterană, spălarea banilor proces indispensabil al crimei organizate

2. Spălarea banilor manifestare a crimei organizate, spălarea banilor în cadrul criminalității globale și evoluția cadrului legislativ, etapele procesului de spălare a banilor, necesitatea combaterii fenomenului de spălare a banilor

3.Analiza celor mai frecvente metode folosite în schemele de spălarea a banilor obținuți din activități infracționale desfășurate de rețelele de crima organizată, atât la nivel național cât și la nivel internațional.

II. Elaborarea unor abordări noi:

A. Analiza prevederilor interne în domeniul spălării banilor

1. Analiza infracțiunii de spălare a banilor, definiție, caracterizare și situație premisă, condițiile preexistente ale infracțiunii de spălare a banilor, conținutul constitutiv al infracțiunii de spălare a banilor, formele, modalitățile și sancțiunile infracțiunii de spălare a banilor, tipologii de spălare a banilor și practică judiciară

2. Nu este de neglijat nici experiența legislativă a statelor membre ale Uniunii Europene dar și altor state în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor, experiență care va fi analizată în paralel cu legislația națională, pentru a evidenția diferentele și a identifica posibile soluții aplicabile în dreptul intern. Criteriul de analiză a prevederilor naționale va consta într-un nivel echivalent de protecție penala a valorilor sociale ocrotite de norma juridică specifică. Acesta este de altfel și obiectivul instrumentelor internațioale elaborate în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism.

3. De asemenea, este analizat nivelul de implementare a prevederilor internaționale în legislația română, dacă aceste prevederi pot fi îmbunătățite, precum și alte instrumente necesare pentru combaterea spălării banilor. Va fi analizată oportunitatea introducerii în dreptul intern a incriminării independente a infracțiunii de spălare a banilor în raport cu infracțiunea predicat.

4. Analizarea aspectelor de drept procesual penal specifice infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism, respectiv, competența cercetării și procedura administrativă și judiciara în cazul investigării acestor infracțiunii.

B. Analiza sistemul investigativ și de cooperare pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării actelor de terorism

1. Analiza dificultăților întâmpinate cu ocazia investigări infracțiunilor generatoare de bani murdari și a infracțiunilor de spălare a banilor în contextul trinomului poliție-parchet-instanțe de judecată

2. Motivarea necesitătii existentei unui spațiu judiciar intern și internațional coerent, care să asigure măsuri eficiente în prevenirea și combaterea fenomenului de spălare a banilor. Analiza prezentă si de perspectivă a spatiului judiciar european, în virtutea prevederilor Tratatului de Reforma de la Lisabona din decembrie 2007 și a Directivei 2005/60/EC a Parlamentului și Consiliului European privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului.

3. Prezentarea și analizarea organizațiilor și organismelor interne și internaționale cu atribuțiuni în domeniul prevenirii și combaterii crimei oragnizate, respectiv, Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, Comisia Europeană, Eurojust și Europol, Organizația Internațională de Poliție Criminală-Interpol și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontaliere, Sistemul instituțional național de prevenire și combatere a crimei organizate și spălării banilor.

4. Analiza critică a sistemului investigativ național pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, respectiv, instituțiile cu atribuțiuni de aplicare a legii și instituțiile cu rol investigativ și de cercetare penală.

C. Abordarea criminologica a infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului

1. Analiza factorilor criminogeni, a cauzelor generatoare și condițiilor favorizatoare a infracțiunii de spălare a banilor și finanțare a terorismului .

2. Analiza profilului personalității infractorului specializat în operațiuni de spălare a banilor și finanțare a terorismului

3. Prezentarea și analiza dimensiunii statistice a spălării banilor în România, rezultată din compararea evidențelor statistice, ale Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Directiei de Investigarea a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Ministerului Justiției.

III. Adaptarea unor abordări-conexe anterioare:

A. Managementul strategic și operațional al prevenirii și combaterii spălării banilor

1. Prezentarea unor considerații cu privire la managementul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțare a terorismului, respectiv principiile care stau la baza exercitării actului managerial, funcțiile procesului de management.

2. Prezentarea unor aspecte de management strategic al României în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului, analiza strategică efectuată de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor

3. Analizarea unor aspecte de management operațional de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului , respectiv , analizarea tactică a situației financiare a persoanelor juridice și fizice implicate în operațiuni de spălare de bani , managementul investigativ al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

B. Corelații ale infracțiunii de spălare a banilor cu alte tipuri de infracțiuni

1. Evidențierea interdependenței infracțiuni de spălare a banilor cu imfracțiunile de trafic de droguri, infracțiunile de terorism, infracțiunile de corupție, infracțiunile comise în domeniul pieței de capital, infracțiuni informatice-Cyberlaudering, infracțiunea de evaziune fiscală.

2. Prezentarea și analizarea vulnerabilităților cu impact direct asupra disciplinei financiare și implicit a evaziuni fiscale, care în sistemul financiar românesc se constituie ca principală sursă de bani murdari și totodată ca una din cele mai simple și eficiente scheme de spălare a banilor.

CAPITOLUL I

SECURITATEA UNIUNII EUROPENE ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC AL ORDINII MONDIALE

1.1. Ordinea mondială și fenomenul globalizării

1.1.1. Ordinea mondială

În secolul al XX-lea, mai mulți șefi de stat, printre care Woodrow Wilson și Winston Churchill, au folosit termenul noua ordine mondială pentru a se referi la o nouă perioadă a istoriei care atestă schimbarea dramatică în gândirea politică a lumii și schimbarea echilibrului de putere după Primul și al Doilea Război Mondial. Ei au văzut toate aceste perioade ca posibilități de a pune în aplicare propunerile idealiste sau liberale pentru o guvernare mondială, numai în sensul unor eforturi colective noi, pentru a identifica, înțelege și soluționa problemele curente care depășesc posibilitățile statelor individuale.

Aceste propuneri au condus la crearea unor organizații internaționale, între care Organizația Națiunilor Unite și NATO, precum și unele acorduri internaționale, ca sistemul Bretton Woods și Acordul General pentru Tarife și Comert (GATT), ca inițiative atât pentru menținerea unui echilibru între puterile internaționale, cât și pentru a reglementa cooperarea între națiuni, pentru a inaugura o fază pașnică a capitalismului. Aceste inițiative, precum și concepțiile unui internaționalism în general au fost mereu criticate vehement de forțele conservatoare, ultranționaliste.

După cele două războaie mondiale, forțele politice cu orientare de stânga au salutat aceste organisme internaționale nou înființate, dar au susținut că ele suferă de deficit democratic și că, prin urmare, au fost insuficiente nu numai pentru a preveni un alt război mondial, dar au fost și incapabile să promoveze o justiție globală. În consecință, activiști din întreaga lume au format o mișcare federalistă, cu scopul de crea o nouă ordine mondială, reală.

Ordinea mondială, instituită la încheierea celei mai devastatoare conflagrații cunoscute vreodată de istoria omenirii, a fost creată pe criteriul înfruntării, în special politico-ideologice, care opunea capitalismul liberal (condus de SUA), socialismului colectivist (condus de URSS). Timp de aproape 45 de ani, ordinea mondială a fost circumscrisă acestei logici a înfruntării, perioadă cunoscută în istorie ca „Războiul Rece” sau „Pacea Caldă”. În tot acest interval, între cele două sisteme a avut loc un adevărat război al nervilor, în care fiecare parte nu a precupețit nici un efort pentru a-și asigura supremația absolută sau măcar asupra unei părți cat mai mari din planetă.

În vederea atingerii acestui obiectiv, cei doi rivali au constituit cele mai mari alianțe cunoscute vreodată de istorie: NATO și Tratatul de la Varșovia, insă ambele și-au proclamat solemn caracterul defensiv și de menținere a păcii ca obiective majore ale activității. Principalul instrument cu care s-a dorit menținerea acestei supremații a fost puterea militară. După cel de-al Doilea Război Mondial, omenirea a cheltuit în cursa înarmărilor fabuloasa sumă de 20.000 de miliarde de dolari. Acest lucru a adus în prim-plan industria de armament, care a devenit una dintre cele mai importante și mai rentabile industrii din lume. După 1945, industria mondială de armament s-a caracterizat printr-o dezvoltare orizontală în plan geografic și verticală în plan tehnologic. Astfel, dacă la sfârșitul conflagrației doar cinci țări (SUA, Marea Britanie, Canada și Suedia), aveau capacitatea de a produce armament de mare performanță, în cursul anilor 80, peste 40 de țări erau angajate în producția de armament.

Statele Unite ale Americii au deținut în toată această perioadă poziția dominantă, cu peste 1000 de înteprinderi ce totalizau cca un milion de salariați in domeniul cercetării, dezvoltării, producției de arme, în timp ce fost URSS a fost în permanență ocupanta locului secund în această competiție, însă datorita secretului ce a învăluit acest domeniu, există foarte puține date despre perioada 1945-1990. Cele doua state au monopolizat de altfel și comerțul cu armament, deținând împreuna peste 70 de procente din vânzările realizate la nivel global, în urma lor situându-se Franța și Marea Britanie, care au deținut până în 1990 între 12 și 18 procente din volumul total al comerțului cu armament.

În lupta pentru supremația mondială nu au fost folosite niciodată armele nucleare, însă au fost utilizate din plin alte tipuri de arme, cum ar fi: sancțiunile ți embargourile economice, petrolul, arma verde (alimentele), arma financiară (creditele și datoriile externe), propaganda, arme ce s+au dovedit extrem de eficiente și care în final și-au atins scopul, provocând pierderea influenței asupra țărilor comuniste și în final colapsul URSS.

Dacă în 1945 existau două superputeri militare SUA și URSS, și o singură superputere economică, respectiv SUA, dupa 1992, exista o singura superputere – SUA și trei mari puteri: Japonia, Uniunea Europeană și China. Fostul premier britanic Sir Edward Heat aprecia că omenirea a evoluat de la bipolarism SUA-URSS la „pentagonala mondială” (SUA, Rusia, Japonia, Uniunea Europeană și China), care este dominată autoritar de Statele Unite ale Americii.

China s-a dezvoltat extraordinar față de ceea ce era pe vremea lui Mao. Când Deng Xiaoping a preluat puterea, a procedat la o schimbare majoră de priorități. Comunismul a rămas doar în discursuri, în realitate China s-a întors către economia modernă, fără a resimți efectele crizei, la acest moment având o rată de creștere de peste 10%, iar rezervele valutare depășesc 100 mld dolari.

Perspectivele vieții internaționale sunt puternic influențate de schimbările de substanță petrecute în configurația politică mondială în ultimul deceniu al secolului XX, sistemul mondial oscilând între un model monopolar și unul multipolar, principalele evoluții conturând ideea ca monopolarismul nu se va încheia prea curând. Tendințele de hegemonie și reîmpărțire a sferelor de influență coexistă cu procesul de integrare și cooperare, construit pe baze neconflictuale. Prin aprofundarea integrării țărilor membre și prin primire noilor democrații din Europa Centrală și de Est, Uniunea Europeană va deveni în curând cea mai mare piață și cel mai dinamic pol economic și politic.

Un alt pol economic se dezvoltă în China și zona Pacificului, care aspiră și el să obțină un statut tot mai important și în plan global. Mutațiile de pe scena politică a Rusiei lasă să se înțeleagă că aceasta va încerca o nouă afirmare în calitate de mare putere și partener privilegiat al SUA în procesul de decizie asupra problemelor politice, economice și de securitate la nivel mondial.

Toate acestea vor conduce, în final, la accentuarea multipolarității, între centrele de putere existând riscul apariției unor confruntări, mai mult sau mai puțin tensionate, în scopul redistribuirii sferelor de influență. Protecția accesului la sursele de materii prime și piețe va înlocui demersurile de natură ideologică. Alături de aceste centre de putere, unele regiuni, precum lumea arabă și Asia de Sud vor cunoaște propriile procese de polarizare, Orientul Mijlociu și Africa devenind deja subiecte de interes special pentru principalii poli ai puterii.

În opinia noastră, o atenție cu totul specială trebuie acordată mișcărilor sociale din nordul Africii, care în unele cazuri cum este Egiptul s-au soldat cu alungarea șefilor de stat, in altele (Siria) cu schimbarea guvernului, iar în Libia au loc lupte grele între susținătorii regimului Gaddafi, cunoscut ca sponsor al terorismului și forțele de opoziție, conflict care a determinat intervenția SUA și a altor state (Franța, Marea Britanie, România), în baza Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU. Situația este cu atât mai mult cu cât există informații că în tabăra insurgenților se află membrii Al Qaida, iar statele occidentale intenționează distribuirea de armament către aceștia.

Politicile globale trebuie să fie în măsură să răspundă prin flexibilitate, realism și pragmatism, mutațiilor rapide și complexe, precum: sfidări și crize regionale sau internaționale, intensificări ale proceselor de globalizare și integrare economică și financiară, puternice activări ale unor grupuri etnice sau religioase care tind spre autonomie sau recurg la manifestări centrifuge, ce pun adeseori în pericol stabilitatea și integritatea unor state din respectivele „zone fierbinți.” Alte provocări ale politicilor globale derivă din posibilele efecte negative ale impunerii unor vizuini izvorâte din revigorarea unor doctrine de politică externă de tip revizionist sau iredentist, suveranității limitate sau de factură fundamentalistă ca repere conceptuale în care se desfășoară uneori diplomația acestei epoci.

1.1.2. Fenomenul de globalizare

După căderea Zidului Berlinului, mulți erau tentați să adopte viziunea mirifică a lui Francis Fukuyama. Să ne amintim că el, prin sintagma „sfârșitul istoriei”, sugera intrarea întregii omeniri într-o „epocă de aur”, a dezvoltării economice (prosperității) neîntrerupte și a democrației politice, așa cum aceste concepte și procese sunt înțelese în lumea occidentală. Se vorbea atunci și despre „noua ordine mondială”, unipolară, care ar fi fost ilustrată de supremația militară și economică a SUA, de o pax americana.

Nu puțini au fost cei care au contestat această viziune simplificatoare excesiv de centrată pe lumea occidentală, și chiar naivă, mai ales dacă o judecăm prin evoluția ulterioară a evenimentelor. De pildă, Huntington a vorbit despre „ciocnirea civilizațiilor” fiind precedat de Benjamin Barber cu Jihad contra McWorld, iar Robert Kaplan vorbește de o anarhie spre care ne îndreptăm. În lumea asiatică, vocea lui Mahathir Mohammad, primul ministru al Malayeziei, exprima ceea ce alți lideri politici din zonă gândeau, mai ales după dramatica criză financiară care a zguduit regiunea între 1997-1998. Surprinzător pentru mulți, George Soros, care a câștigat enorm din speculațiile pe piețele financiare, face o critică necruțătoare viciilor „capitalismului global”.

Prin urmare vom dezvolta dezbaterea privind globalizarea pe câteva tronsoane principale și anume: funcționarea sistemului financiar și comercial internațional; problema sărăciei și inegalității în lume; rolul statelor vs. cel al actorilor transnaționali în relațiile internaționale etc.

Există o mare insatisfacție legată de sistemul financiar internațional care generează îngrijorare față de volatilitatea și impactul destabilizator al mișcărilor de capital pe termen scurt – adică față de una dintre trăsăturile majore ale globalizării financiare. De asemenea relațiile comerciale ce au derivat din rundele de liberalizare promovate de Organizația Mondială a Comerțului sunt contestate observându-se, mai ales de către țările sărace, asimetrii flagrante ce operează în detrimentul lor.

De multe ori întâlnim o utilizare a noțiunilor de globalizare, globalism și globalitate, fără a consemna o distincție de sens între acestea. O distincție netă între aceste trei concepte o întâlnim la Ulrich Beck care nu numai că restabilește sensurile noțiunilor ca atare, dar și pune în lumină pistele greșite ale unor analize care dau globalizării sensul extrem de control al unei părți a globului asupra întregului glob. În concepția lui Beck, globalizarea nu este nici globalism, nici globalitate.

Globalismul presupune distribuția puterilor în sensul că o parte domină celelalte părți ale globului ca întreg. Deci globalismul este văzut ca o formulă de forță girată de principiul adversității și deviată în cele din urmă de ambițiile mondialismului și hegemonismului.

Globalitatea redă cel mai bine limitele ordonării și reordonării lumii după principiul adversității, în sensul că lumea structurată pe acest principiu al concurenței are o multitudine de neputințe și promovează exploatarea sub cele mai terifiante forme ideologice. Globalitatea are ca metodă de lucru cooperarea interguvernamentală și acceptă doar soluții care conservă suveranitatea statală.

Globalizarea presupune o nouă ordine economică și politică în lume, al cărui principiu ordonator nu mai este cel al adversității. De fapt, așa cum susținea Brzezinski, ultima manifestare a acestui principiu este stadiul actual al hegemonismului, după alții al imperialismului, american. Globalizarea contemporană nu poate fi redusă la un singur proces cauzal, ci implică o configurație complexă a logicii cauzale. Această configurație cuprinde tendințele expansioniste ale sistemelor politice, militare, economice, de migrație, culturale și ecologice. Însă fiecare este mediată de revoluția în comunicații și transport de la sfârșitul secolului al XX-lea, care a facilitat tendințele de globalizare în toate domeniile activității sociale și a extins foarte mult – prin apariția infrastructurilor mondiale pentru deplasarea oamenilor, bunurilor și simbolurilor – capacitatea globală de interacțiune.

Există mai multe procese interrelaționate care definesc globalizarea. Acum câteva decenii Marshall McLuhan a vorbit despre „satul mondial” (the global village) surprinzând cu acea expresie esența fenomenului din zilele noastre: tehnologii ale informației care ne pun mult mai iute în legătură unii cu alții; comprimarea distanțelor prin noi tehnologii; interconectarea și creșterea dependențelor reciproce; integrarea piețelor financiare și comerciale; internaționalizarea crescândă a producției (prin intermediul firmelor cu activitate globală); apariția unor probleme „planetare”, care necesită abordări globale; răspândirea de comportamente și clișee presupuse a exprima raționalitatea unui homo oeconomicus ce nu cunoaște frontiere și sentimente „locale” – apariția unui homo globalus, dezvoltarea de identități transnaționale etc.

Între problemele planetare sunt de reliefat cele care privesc protecția mediului înconjurător (de genul efectului de seră/global warming), protejarea surselor de apă potabilă, migrația masivă ilegală cauzată de sărăcie și de conflicte interetnice și militare și, nu în ultima instanță, internaționalizarea crimei organizate (trafic de droguri și ființe umane, de arme etc.) și terorismul internațional.

Încercând, la rândul său să definească fenomenul globalizării profesorul Joseph Stiglitz arată că acesta „constă în integrarea mai puternică a țărilor și a populațiilor acestora ca urmare a reducerii semnificative a costurilor de transport și comunicare și a eliminării barierelor artificiale în calea circulației bunurilor, serviciilor, capitalului, cunoștințelor și a oamenilor între state”.

Termenul de globalizare își face, deci, apariția la sfârșitul anilor '60 sub auspiciile specialistului canadian Marshall McLuhan, profesor la Universitatea din Toronto, și ale lui Zbigniew Brzezinski de la Universitatea Columbia, specialist în problemele comunismului, unul dintre întemeietorii Comisiei Trilaterale (1973), care se definește ca un „grup de cetățeni privați” format din peste două sute de personalități din America de Nord, Europa și Japonia, urmărind să reflecteze la criza „guvernabilității democrațiilor occidentale”.

Brzezinski vede în desfășurarea revoluției tehnotronice, rod al convergenței tehnologice, consacrarea superputerii americane ca „prima societate globală din istorie”. După opinia lui nu mai este vorba de imperialism, deoarece societatea americană este singura care a reușit să propună celorlalte popoare un „model global de modernitate”, scheme de comportament și de valori devenite norme pe întreaga planetă. O dată evaporate raporturile de forță și naturalizate modelele culturale ale superputerii americane, Brzezinski continuă cu teza sfârșitului ideologiei. Două laitmotive revin în pledoariile sale unde sfârșitul ideologiei este însoțit de sfârșitul claselor.

Consacrarea conceptului de globalizare se va face în anii '80 sub auspiciile geoeconomiei, și nu ale geopoliticii, sub guvernarea pragmatismului de piață. Ocazia este dată, în același timp, de transformări intervenite în gestionarea corporațiilor, precum și de globalizarea sferei financiare, singurul sector din economia internațională care a realizat interconexiunea activităților și a rețelelor sale de informație și de comunicare în timp real.

Spre deosebire de mondializare care se limitează la dimensiunea geografică, anglicismul „globalizare” exprimă deschis punctul de vedere al strategilor geoeconomici asupra lumii ca sistem, ca totalitate de organizat. El exprimă o concepție cibernetică a organizării planetei. Noțiunea originară de globalizare trimite deci în primul rând la o logică managerială a organizării întreprinderilor pe o piață având dimensiunile lumii, pe „global marketplace”. Aceste întreprinderi sunt organizate în rețele și lozinca lor strategică este integrarea în același timp a spațiilor (trebuie reunit globalul cu localul, de unde neologismul glocalizare), a concepției, a producției, a comercializării și a sferelor de activitate.

Tentativele de definire surprind aspecte diverse ale procesului. Pentru profesorul Marin Dinu, spre exemplu, „distingerea netă dintre globalizare, globalism și globalitate pune în lumină pistele greșite ale unor analize despre globalizare împinsă fie spre sensul: a/variantei extreme și ultime de control al unei părți asupra întregului Glob, sau ca sinonim al imperialismului pieței – redate de globalism (cu nuanțele de mondialism sau hegemonism american), fie spre b/sensul specific problemelor comune ale omenirii, de tipul sărăciei, criminalității, poluării, dezvoltării etc., ce exprimă conținutul noțiunii de globalitate, ca sinonim al interdepedențelor dintre părți”.

O definiție oarecum restrânsă a globalizării o dă George Soros. Potrivit acestuia globalizarea „reprezintă mișcarea liberă a capitalului însoțită de dominația crescândă a piețelor financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale” .

Marea majoritate a teoreticienilor domeniului sunt de acord că „globalizarea este în același timp o realitate și un proiect”. Este, de asemenea, o doctrină ce consacră o concepție despre noua ordine mondială. Ea se află la capătul evoluției tezelor conservatoare privind sfârșitul ideologiilor, claselor, politicii și istoriei. Rezultă o concepție despre societatea de comunicare, privită ca societate a transparenței. Din perspectiva gândirii globalitare, responsabilitățile din sistemul mondial se dizolvă într-atât, încât nu mai pot fi identificați actorii; nu mai este deci posibil sau necesar să te împotrivești proiectului lor de reorganizare a lumii. Dispare astfel orice inteligență politică a lumii, fapt de care profită determinismul tehnic și comercial.

Deși de la sfârșitul lumii bipolare este mai greu de determinat unde se află puterea – care, potrivit terminologiei consacrate este „difuză, volatilă, complexă și interactivă” – aceasta continuă să fie prezentă. Dezbaterile aprinse care au avut loc în ultimul deceniu în Organizația Mondială a Comerțului (OMC), precum și în Uniunea Europeană, privitor la rolul industriilor culturale și, mai amplu, la „societatea globală a informației”, ilustrează această evidență. În ciuda derivelor și a accentelor uneori deschis șovine, revendicarea „diversității culturale” (formulă care a înlocuit „excepția culturală”) și refuzul de a considera „operele spiritului” drept simple mărfuri ce trebuie supuse liber-schimbismului rămân, pentru statul-națiune și societățile civile, lupte strategice legitime atunci când este vorba de a împiedica dependența nu numai față de industria audiovizuală și bănci de date având hegemonia pe piața mondială. Într-adevăr, există riscul real de a vedea cum un model geocultural specific se impune ca referință universală, ca singură modalitate de „a organiza memoria colectivă” cum scriau, încă din 1978, Simon Nora și Alain Minc, preocupați, în celebrul lor raport „L’Information de la société”, de amenințarea ca o singură putere să monopolizeze „stocurile de informații”.

În ceea ce privește efectele sale cele mai generale, ar trebui spus că „globalizarea în sine nu este nici bună, nici rea. Ea poate face foarte mult bine, iar pentru țările din Asia de Est, care au îmbrățișat globalizarea în condițiile impuse de ele, în ritmul impus de ele, aceasta a fost extrem de folositoare, în ciuda pasului înapoi reprezentat de criza din 1997. Dar în multe părți ale lumii ea nu a adus foloase comparabile. Pentru mulți, globalizarea seamănă mai mult cu un dezastru total”.

Astăzi, în condițiile scăderii continue a costurilor de transport și comunicare și a barierelor ridicate de om în calea circulației bunurilor, serviciilor și capitalului, există un proces de „globalizare” analog proceselor în urma cărora s-au format economiile naționale. Nu avem, însă, un guvern mondial, subordonat tuturor popoarelor lumii, care să supravegheze procesul de globalizare în felul în care guvernele Statelor Unite și ale altor țări au coordonat procesul de naționalizare. Avem în schimb un sistem pe care l-am putea numi de guvernare mondială fără guvern mondial, în care câteva instituții – Banca Mondială, FMI, OMC – și alți câțiva „actori” – ministerele de finanțe și ale comerțului, puternic legate de anumite interese financiare și comerciale – domină scena, dar în care mulți dintre cei afectați de hotărârile lor nu-și pot face auzite vocile. De aceea procesul globalizării poate fi regândit, iar când aceasta se va întâmpla, când el se va desfășura cum trebuie, când toate țările vor avea un cuvânt de spus în privința politicilor care le privesc, se va putea crea o nouă economie mondială, în care nu doar creșterea va fi mai durabilă, ci și roadele acesteia vor fi împărțite într-un mod mai echitabil.

Globalizarea reprezintă o direcție esențială a dezvoltării contemporane. Avem de-a face cu un proces extrem de important căruia trebuie să-i înțelegem complexitatea și impactul asupra vieții noastre. Dacă acceptăm că este vorba despre un proces care ne modelează existența, atunci nimic nu este mai periculos decât să-l analizăm prin dihotomia alb-negru. Abordarea prin intermediul acestui clișeu conduce la tratări simpliste, în virtutea cărora globalizarea este fie un proces în întregime pozitiv, fie în întregime negativ. De altfel, o probă esențială a folosirii clișeului în abordarea acestui fenomen este faptul că, în literatura de profil, dominante sunt fie viziunile foarte optimiste, care induc o imagine îndulcită a procesului, fie abordările care zugrăvesc în negru globalizarea, ca sursă a tuturor relelor acestui timp. În absența unui proces de clarificare atât de necesar, se perpetuează și se accentuează sensul globalizării ca fiind un fenomen nedefinit, dezorganizat și autopropulsat. El se caracterizează prin absența centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial. Globalizarea este un alt nume pentru „noua dezordine mondială”.

Ca să putem judeca în mod echilibrat globalizarea, este bine să ne reprezentăm, cât mai clar, marile interpretări ale acestui proces. În același timp, el are o importantă conotație psihologică, pentru că oamenii nu se apropie cu plăcere de un fenomen nou pe care nu și-l reprezintă cât de cât limpede.

În literatura de specialitate, se disting trei mari abordări ale acestui proces, trei interpretări de mare impact social. Sunt autori care vorbesc despre globalizare ca despre: 1/un fenomen împlinit, analiștii manifestând un optimism exagerat în legătură cu posibilitățile și potențialul noului proces; 2/ca în oricare proces important, putem deosebi și curentul contrar, cel al pesimiștilor, cel care, fie minimalizează dacă nu chiar neagă atuu-urile globalizării, fie insistă asupra consecințelor sale negative, în special de ordin social; 3/în sfârșit, întâlnim și o linie moderată, caracterizată prin promovarea unei abordări echilibrate în care să se regăsească și elementele de noutate aduse de globalizare, dar și procesele costisitoare pe care le induce.

În aceeași abordare, în cadrul celui de-a patra serii de pregătire, din 2007, a Colegiului Internațional pentru Studii de Securitate, desfășurat la European Center for Security Studies George Marshall, profesorul american Robert Gilpin arăta că „în economiile industrializate, sunt evidente trei perspective în abordările privind globalizarea și perspectivele ei. Economiștii, majoritatea lideri în afaceri și politică și alți susținători ai globalizării susțin perspectiva pieței libere opusă reglementării stricte a economiei mondiale. Multe persoane și grupuri de interese, în întâlniri privind concurența în muncă și afaceri din import și economiști naționaliști susțin o perspectivă populistă și se opun cu tărie globalizării în timp ce susțin restricții asupra comerțului liber. Suprapunându-se în oarecare măsură cu perspectiva populistă, mai dăunători prin politica stângistă sunt ecologiștii comuniști, susținătorii confruntărilor între oameni și alții care cred că globalizarea creează o ordine mondială cu un mediu poluat, ierarhizată și de exploatare. Aceste grupări susțin sănătatea mediului și o ordine mondială egalitaristă..

1.2. Climatul socio-economic – barometru al ordinii mondiale

Indiferent de formele de exprimare, subdezvoltarea rămâne o problemă și o realitate dureroasă pentru o mare parte din populația lumii. În pofida succeselor înregistrate (creșterea semnificativă a duratei de viață, a nivelului de nutriție, reducerea mortalității infantile și a ratei analfabetismului) în lume, s-au amplificat inegalitățile dintre bogați și săraci. Astăzi, în foarte multe state se întâlnesc mai degrabă situații de excludere, decât de dependență, de excludere a unei părți importante a populației din viața politică și socială, de excludere a unor țări sărace din circuitul economic mondial, de excludere de la revoluția tehnico-științifică.

Insecuritatea a devenit o caracteristică esențială a lumii a treia, pe multiple planuri: alimentar, sanitar, politic, economic, ambiental. În Africa, de exemplu, state întregi reprezintă adevărate găuri negre în raport cu ansamblul economiei naționale. Acest lucru face ca infracționalitatea să crească în mod vertiginos, pentru asigurarea mijloacelor minime de subzistență și reprezintă totodată un adevărat rezervor de resurse pentru recrutarea de voluntari, dispuși ca în schimbul asigurării unui trai mai bun pentru familie, sau radicalizați de lideri religioși, să devină teroriști, comițând atacuri împotriva diverselor obiective.

În aceste condiții se pune problema unei definiții a subdezvoltării, unde începe și unde se termină ea. Oskar Lange consideră că:

O țară subdezvoltată se caracterizează printr-o economie în care suma capitalurilor existente nu ajunge pentru utilizarea deplină a forței de muncă pe baza tehnicilor moderne de producție, nici pentru punerea în valoare a bogățiilor naturale.

O altă categorie de definiții ale subdezvoltării se axează exclusiv pe decalaje, pe rămânerea în urmă față de țările dezvoltate. Cu toate acestea, nu se poate spune că orice rămânere în urmă , orice decalaj, constituie o manifestare a subdezvoltării.

Având în vedere decalajul de venit, P.A. Samuelson aprecia că: O țară subdezvoltată este pur și simplu aceea al cărei venit real pe locuitor este scăzut în raport cu actualul venit pe locuitor al unor țări precum Canada, Statele Unite, sau în general Europa Occidentală.

Dar aceste decalaje se modifică, sunt dinamice, ca și procesele care le generează. În virtutea acestui fapt, un decalaj care astăzi exprimă o stare de subdezvoltare, mâine poate înceta să mai joace acest rol, deși își păstrează vechea dimensiune. Ori, trebuie să existe un acord pentru a se putea stabili o linie de demarcație, un prag care să determine unde se termină subdezvoltarea și unde începe stadiul de țară dezvoltată.

Din punct de vedere cantitativ, acesta nu va mai trebui să se confunde cu media produsului brut al țărilor dezvoltate, folosită în prezent ca element de comparație, fie și numai pentru faptul că această medie este în mod firesc superioară performanțelor unor țări aflate la limita inferioară a veniturilor ridicate precum Spania, Irlanda și mai ales Grecia, și care oricum sunt incluse în categoria țărilor dezvoltate. Prin astfel de comparații, distanța care separă cele două stări – subdezvoltare și dezvoltarea – apare supradimensionată în raport cu cea reală.

Acest prag nu se va putea limita la un singur indicator, ci va trebui să fie expresia unui minimum necesar, determinat pe baza unor indicatori care vor cuprinde atât latura cantitativă, cât și pe cea calitativă a dezvoltării. O posibilitate demnă de luat în seamă este aceea că, având în vedere ca fiecare țară este confruntată cu nevoi specifice, precum și tradițiile, particularitățile economice, sociale, culturale și politice, stabilirea pragului să fie făcută individual, de fiecare țară în parte.

Pentru a crea condiții de existență care să permită omului simplu sa trăiască normal, să-și dezvolte capacitățile creatoare în propriul său mediu social-economic, în curs de dezvoltare, nu este nevoie ca masa bunurilor și serviciilor să fie sporită de zeci de ori, minimul necesar de subzistență diferă de la o țară la alta.

Pentru a realiza condițiile fundamentale de sănătate fizică, de muncă creatoare și de respect al demnității umane, în contextul actual al dezvoltării mondiale, ar fi de ajuns o multiplicare mai modestă, dar reală și constantă a venitului anual pe locuitor în țările în curs de dezvoltare.

Subdezvoltarea există din toate timpurile, însă subdezvoltarea economică actuală nu are corespondent în istorie. Ea nu constituie o fază normală în evoluția de la inferior la superior a unei țări ca o etapă istorică necesară, ci reprezintă un fenomen rezultat de întreruperea brutală, pe termen lung, a continuității dezvoltării unor țări din frânarea puternică a acestei dezvoltări, ca urmare a intervenției unui factor extern. Economia subdezvoltată contemporană nu apare de la sine, nu are și nu poate avea o existență de sine stătătoare. Subdezvoltarea economică, așa cum se manifestă astăzi, în țările lumii a treia, are la origine sistemul colonial, metropolele capitaliste distrugând complet sau în mare parte, civilizații formate de-a lungul vremii, întrerupând cursul normal al evoluției lor.

Lumea a treia reprezintă un adevărat mozaic de situații, gradul de subdezvoltare fiind diferit de la o regiune la alta, sau chiar de la o țară la alta. La un pol al subdezvoltării se situează țările cel mai puțin avansate, care sunt cel mai defavorizate pe plenul resurselor naturale și umane. Economia lor se caracterizează printr-un ritm scăzut de creștere, sau chiar negativ.

Explicația stă în investițiile productive insuficiente, în predominarea tehnicilor de lucru manuale, artizanale, mijloacele de muncă au rămas neschimbate de secole, iar agricultura, deși este sectorul dominant, este practicată pe o mică parte din teritoriul arabil. Productivitatea industrială este concentrată în domeniile alimentar, textil, prelucrare a lemnului, gradul de valorificare a materiilor prime fiind unul scăzut. Slaba diversificare a producției face ca prezența acestora pe piața mondială să se facă simțită într-o mică măsură, exporturile limitându-se la câteva produse primare, ceea ce face ca Produsul Național Brut să fie cel mai redus din lume.

La polul opus se situează noile state industriale (Argentina, Brazilia, Mexic, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan), în care ratele de creștere sunt net superioare mediei caracteristice lumii a treia.

Un loc aparte in cadrul țărilor lumii a treia îl ocupă țările exportatoare de petrol. Grație veniturilor importante obținute, problemele specifice și creșterea economică sunt diferite total, in ultimii ani înregistrându-se un adevărat boom al dezvoltării in zona Golfului, de exemplu, unde țări ca Dubai, Qatar, venituri impresionante obținute din exploatarea petrolului, fapt pentru care și criza financiară mondială a trecut aproape neobservată sau cu mici efecte.

Între aceste extreme, a țărilor celor mai sărace și a celor relativ avansate, se află majoritatea țărilor în curs de dezvoltare. Cu o industrie în fază incipientă, cu o agricultură care reprezintă încă principalul sector de activitate, cu un sector al turismului care capătă o importanță crescândă, aceste țări, mobilizând resursele interne de acumulare, făcând un efort propriu tot mai mare, se află ferm angajate pe calea dezvoltării de sine stătătoare, independente, a reducerii gradului lor de subdezvoltare.

Pornind de la considerentele de mai sus, se poate spune că economia subdezvoltată contemporană are ca principale trăsături:

dependența față de economiile țărilor dezvoltate ca urmare a înscrierii sale necesare în coordonatele diviziunii internaționale a muncii, a specializării înguste;

în consecință, dezarticularea sa sectorială;

anacronismul său în raport cu nivelul atins de forțele de producție pe plan mondial.

Menținând condițiile de muncă și de trai mult sub standardele internaționale recunoscute, economia subdezvoltată nu poate asigura reproducția normală a forței de muncă, o existență umană demnă. Consecința cea mai gravă a acestor stări de lucru, pentru un mare număr de țări, constă în insuficiența conștiinței naționale, necesară pentru călăuzirea acțiunii comunităților umane în funcție de interesul general. În aceste condiții nu poate fi vorba despre o dezvoltare autentică autocentrată si autoîntreținută. în măsura în care însumează astfel de trăsături, țările „lumii a treia" cunosc un grad mai mare sau mai mic de subdezvoltare.

Asemenea disertații pe marginea definirii subdezvoltării interesează, desigur, factorii de decizie din diverse țări, chemați să precizeze o strategie adecvată de eradicare a acestui fenomen negativ din viata popoarelor lor. În schimb, omul de pe strada, care suportă direct impactul subdezvoltării, care, fie la Calcutta sau la Djakarta, la Cairo sau la Rio de Janeiro, suferă de foame, de lipsă de adăpost sau de lucru, vrea să știe, înainte de orice, când va ajunge să trăiască decent sau dacă va ajunge vreodată. Pentru a da contur perspectivelor care există, vom trece de la abordările cu caracter academic la aspectele mai concrete ale subdezvoltării.

1.2.1. Subdezvoltarea în cazul țărilor islamice și efectele fundamentalismului

Este suficient să ne oprim atenția asupra țărilor islamice, care sunt azi subdezvoltate pentru că au ratat revoluția industrială, rămânând în urma statelor occidentale cu o întârziere materială de două secole. Pentru a ilustra acest lucru, menționăm că în Afghanistan există un automobil la 1.000 de locuitori, în timp ce în Franța sunt 565, că în Iran sunt 71 de televizoare la 1.000 de locuitori, iar în SUA 806, sau că în Pakistan consumul de energie anual pe locuitor este de 394 kWh, în timp ce media mondială este de 1.671 kWh. întârzierea nu a însemnat însă sfârșitul unei civilizații, ci sfârșitul unei preponderențe (situată între secolele al VIII-lea și a XII-lea).

Țările musulmane, foste colonii ale unor mari imperii, și-au văzut economiile construite după modelul metropolei de care aparțineau, și nu adaptate realităților sociale concrete ale momentului. Un exemplu elocvent al teoriei formelor fără fond. O reacție violentă a avut loc în Iran, unde, umiliți parcă de importul rapid de tehnologie pe care nu o puteau asimila într-un timp scurt, oamenii, în frunte cu ayatollahul Khomeini, au distrus pur și simplu în numele valorilor spirituale islamice fabricile construite de europeni.

Colonizarea a avut totuși aspecte pozitive, cum ar fi scăderea mortalității, introducerea medicinei moderne și învățământului, a unei organizări agricole moderne, mergând până la proiecte de industrializare. însă toate aceste economii au fost concepute ca economii asociate, și nu de sine stătătoare. Odată cu decolonizarea s-au ivit și problemele, cum sunt cele din statele foste membre ale URSS, ale căror structuri deocamdată nu pot face față singure sistemului economiei mondiale.

Resursele de apă și terenurile arabile sunt cu mult mai mici decât media mondială in majoritatea țărilor în care trăiesc musulmani (în Kuweit, EAU sau Libia, de pildă, resursele tind către zero), cu excepția țărilor de Asia de Sud care beneficiază de o climă aparte. Aceste deșerturi se extind necontenit, la factorii naturali adăugându-se și erorile umane. Solurile fertile pentru agricultură situate de-a lungul fluviilor Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Amu Daria și Sîr Daria au fost deseori exploatate până la epuizare (în Kuweit terenul cultivabil a ajuns inexistent, ceea ce se va întâmpla mai devreme sau mai târziu și în Egipt și EAU).

Războaiele prelungite și suprapopularea au contribuit și ele la expansiunea deșertului, iar în această situație, orice siguranță devine efemeră, îndemnând la o viață nomadă, mereu în căutare de condiții mai bune.

Rezultatul este un nivel de trai foarte scăzut: PIB-uI pe locuitor variază de la 19.700$ in Emiratele Arabe Unite la 487$ în Pakistan, în timp ce media pentru țările dezvoltate este de 25.500 $.

1.2.2. Orientul Mijlociu, între tensiuni și așteptări

Anul 2008 a fost unul cu multe frământări și tensiuni pe scena politică israeliană. Scandalul de corupție în centrul căruia s-a aflat premierul Ehud Olmert și urmările acestuia, care au dus la organizarea de alegeri anticipate, lupta pentru succesiune în fruntea guvernului de la Ierusalim și complicarea negocierilor cu palestinienii erau subiectele care au ținut prima pagină a buletinelor informative de acum doi ani. Cu doar câteva zile înainte de finalul lui 2008, situația devenea incendiară.

Corupția, subiect aflat la primul punct pe agendele tuturor dezbaterilor din Israel, a generat multe tensiuni, schimbări de poziții și chiar de strategii. Un sondaj recent arată ca aproape trei sferturi din populația Israelului (75%) apreciază că nivelul corupției este foarte ridicat în țara lor. Israelienii consideră că printre cele mai corupte instituții sunt cele ale administrației publice, Knessetul (parlamentul israelian unicameral), consiliile municipale, mass-media, poliția și centrala sindicală Histradrut. În opinia a 73% dintre persoanele chestionate, fenomenul corupției în cadrul actualului guvern este mai grav decât în trecut.

În centrul atenției s-a aflat premierul Ehud Olmert. Criza politică de la Ierusalim sau agonia guvernamentală – cum au numit-o unii analiști – a început încă de anul trecut, imediat după publicarea mult-așteptatului raport al Comisiei Winograd, comisie numită de însuși premierul Ehud Olmert, ca să analizeze eșecurile celui de-al doilea război din Liban din vara lui 2006. Concluziile judecătorului Winograd au sunat ca un verdict: Olmert era considerat principalul vinovat. Încă de atunci, opinia publică, profund dezamăgită de modul în care a gestionat acest conflict, i-a cerut să demisioneze. La fel a reacționat și clasa politică: atât stânga, cât și dreapta i-au cerut să părăsească imediat șefia guvernului. El nu a cedat și a încercat să diminueze importanța acestor demonstrații de forță, cu toate că se afla deja în centrul unui scandal de corupție. Pentru premierul Olmert începea însă, în scurt timp, numărătoarea inversă. O nouă lovitură de imagine agravează situația: procurorul general al Israelului, Menahem Mazuz, a ordonat începerea unei anchete penale împotriva premierului Ehud Olmert, pentru un scandal de corupție în domeniul imobiliar.

Controlorul statului, care monitorizează activitatea guvernului, investigase deja acuzațiile conform cărora Ehud Olmert ar fi cumpărat o casă la un preț mult subevaluat față de valoarea de piață a imobilului, generând suspiciunea de fraudă și luare de mită. Premierul israelian și-a declarat nevinovăția, insistând că prețul casei cumpărate de el a fost unul corect. El a promis deplina sa cooperare cu echipa de investigație și a promis că va demisiona dacă va fi găsit vinovat. În îndelungata sa cariera politică, Ehud Olmert a fost acuzat de multe ori de acte de corupție, însă nu a fost niciodată inculpat. La începutul lui septembrie 2008, poliția israeliană recomandă inculparea sa. Motivul: „corupție" și „abuz de încredere" în două dintre cele șase dosare întocmite pe numele premierului Olmert. Concret, poliția îl acuza pe acesta că a primit sume importante de bani de la un om de afaceri evreu american, Morris Talansky, pe vremea când era primar al Ierusalimului – între 1993 și 2003 -, apoi în perioada în care era ministru al industriei și comerțului până în 2006; este bănuit și de fraudă într-o afacere de dublă facturare de bilete de avion. Ehud Olmert, a cărui reputație a fost grav afectată de aceste acuzații, a anunțat în acel moment că își va prezenta demisia după alegerea, pe 17 septembrie 2008, a succesorului său în fruntea Kadimei, partidul centrist aflat la putere. Așa s-a și întâmplat: pe 21 septembrie, Olmert și-a prezentat demisia în fața președintelui Shimon Peres.

Ministrul israelian de externe, Tzipi Livni, a fost aleasă la conducerea partidului Kadima, înlocuindu-1 astfel pe Ehud Olmert. Livni a obținut 43,1% din voturile exprimate, față de 42%, cât a obținut adversarul său, ministrul transporturilor, Shaul Mofaz. Această victorie nu i-a asigurat numirea automată în funcția de premier. In aceste condiții, președintele țârii, Shimon Peres, a desemnat-o să formeze o echipă guvernamentală. Eșecul acestei acțiuni a dus la decizia organizării de alegeri anticipate, pe 10 februarie 2009. Cu toate acestea, Tzipi Livni este privită drept cel mai probabil succesor la conducerea guvernului. Considerată cea mai puternică femeie din Israel, după fostul premier Golda Meir, Livni, în vârstă de 50 de ani, a fost printre primii care i-au cerut lui Olmert să demisioneze după raportul foarte critic privind războiul din Liban. Fiica unui celebru combatant sionist, Livni a lucrat multă vreme în serviciile secrete israeliene. La fel ca Ehud Olmert și fostul premier Ariei Sharon, Tzipi Livni a părăsit partidul de dreapta Likud în 2005, ca să se alăture formațiunii nou-înființate atunci-Kadima.

Fostul secretar de stat american, Condoleezza Rice, a spus că situația politică din Israel trebuie schimbata dacă nu va fi un acord de pace în Orientul Mijlociu în cel mai scurt timp, contrar obiectivelor Administrației Bush. Oficialul american a făcut aceste afirmații în timp ce Ehud Olmert, prim-ministrul israelian de tranziție, s-a aflat pentru trei zile la Washington, mai ales ca să-și ia rămas-bun de la prietenul și aliatul său George W. Bush, care își încheia mandatul. Olmert a fost primit în Biroul Oval pentru ultima oară de Bush, unde, aproape o ora au discutat cu ușile închise și astfel au încheiat un capitol care a intrat în istorie. Planul de pace comun, relansat în noiembrie 2007, la conferința de la Annapolis, nu a fost dus la bun sfârșit, nici nu a înregistrat rezultate spectaculoase; va intra doar în istorie, poate sub titlul „Un proces de pace dificil, relansat după șase ani de așteptări".

1.2. 3. Fundamentalismul și țările dezvoltate

Scriitorul Peter Watson indică fundamentalismul religios drept o cauză majoră a declinului recent al SUA. În topul cercetării științifice și al inovării. Cu siguranță, renașterea interesului pentru știință în Europa Occidentală și Asia le-a ajutat pe acestea să recupereze diferența în domenii cândva dominate de SUA. Însă de o importanță egală a fost revenirea fervorii religioase în SUA. Profesorii din Kansas își educă studenții în spiritul doctrinei creaționiste, și nu al celei darwiniste, în timp ce guvernul federal reduce fondurile pentru proiectele noi de cercetare și exercită presiune politică asupra oamenilor de știință pentru a-i determina să renunțe la cercetări sau să-și țină secrete descoperirile. Watson arată că fundamentalismul a fost, de-a lungul istoriei, o forță periculoasă, care a subminat cercetările și, prin urmare, prosperitatea națiunilor și a imperiilor căzute sub influența ei.

Dacă are dreptate, dominația SUA în domeniul științei ar putea deveni o amintire? De decenii, Statele Unite au condus cu detașare în domeniul „științei adevărate" – de fapt, orice domeniu al științei. Există însă semnale de alarmă, care sugerează că știința americană își pierde supremația și poate chiar se află în pragul declinului. Unul dintre motive este că, pe măsură ce se răspândesc în SUA, fundamentalismul religios și „fundamentalismul" politic încep să sape la rădăcina vitalității intelectuale americane.

Spre deosebire de această situație, agitația politică izbucnită de cealaltă parte a Atlanticului arată că europenii înțeleg cât de distrugător poate fi fundamentalismul.

Potrivit unui studiu publicat în Physical Review în mai 2004, în anul 2003 numărul de lucrări științifice publicate de autori vest-europeni 1-a depășit pe cel al lucrărilor publicate de autori americani, după ce în 1983 existau de trei ori mai mulți autori americani decât europeni.

Proporția brevetelor acordate cercetătorilor americani a scăzut din 1980, de la 60,2 la sută din totalul mondial la 51,8 la sută. În 1989, America pregătea un număr de doctoranzi egal cu numărul celor din Marea Britanie, Germania și Franța la un loc; în prezent SUA sunt cu 5 la sută în urma lor. Frecvența citărilor în publicațiile de știință, până acum dominată de cercetători americani, în prezent este condusă de europeni.

Pe măsură ce au izbucnit scandaluri în Kansas și în alte părți ale SUA, legate de evoluție și Geneză, biologi reputați au luat atitudine în favoarea teoriei lui Darwin, dar cine știe câți elevi nu s-au îndepărtat deja de biologie din cauza acestor dispute?

Ca rezultat al opoziției fundamentaliste, SUA rămân deja în urmă în cercetările legate de clonare și celulele stern, conduse acum de oameni de știință sud-coreeni, italieni și britanici. În anul 2005 New Scientist publica un sondaj în care aproape jumătate dintre cercetătorii angajați la Autoritatea SUA pentru Pescuit și Conservarea Mediului (US Fish and Wildlife Service) afirmau că li s-a cerut să-și modifice sau să retragă rezultatele cercetărilor din motive politice.

De la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, numărul de indieni și chinezi veniți la studii în SUA a scăzut cu peste 50 la sută. Acum ei merg în Europa. Numărul de programe de doctorat absolvite de asiatici este în prezent egal cu cel al doctoratelor acordate în SUA și o parte tot mai mare dintre posesorii de doctorate asiatici au studiat în Europa.

Fundamentalismul conduce doar la stagnare. Priviți înapoi la cele patru mari epoci fundamentaliste din istoria universală. Sub influența ziloților israeliți din secolele dinainte de Hristos, Israelul antic a rămas în urma civilizațiilor din jur, atât din punct de vedere politic, cât și material, și i-a provocat pe romani, care i-au anihilat, dând naștere unei diaspore ce a durat două mii de ani. Creștinismul din perioada Imperiului Roman a dus la o jumătate de mileniu de ev mediu întunecat, care s-a sfârșit doar cu redescoperirea lui Aristotel în secolul al XII-lea. Fundamentalismul buddhist ascetic din China între secolele al IV-lea și al IX-lea a dus la distrugerea a 4.600 de mănăstiri, înainte ca renașterea Song să dea naștere celei mai frumoase perioade a civilizației chineze. Iar fundamentalismul islamic care a început în Bagdad în jurul anului 1067 a avut ca rezultat un mileniu de înapoiere, care încă afectează lumea islamică.

Dimpotrivă, istoria Europei moderne – revoluția științifică, Iluminismul, confruntările moderniste ale secolului al XIX-Iea – poate fi caracterizată ca o victorie a raționalismului și a științei în fața dogmatismului religios. Europa este locul de naștere al științei. În universitățile Europei, în secolele al XII-lea și al XlII-lea, s-a creat experimentul, iar testarea ipotezelor a devenit o formă de autoritate care concura cu cea a bisericii, generând acuratețea, eficiența și prosperitatea pe care se bazează lumea modernă.

Nu există dovadă mai bună decât un experiment spectaculos prezentat în 2005 într-un număr al săptămânalului de știință Nature. O echipă de 17 cosmologi conduși de Carlos Frenk, de la Universitatea Durham din Marea Britanie, a anunțat construirea unui model informatic al universului. După 20 de ani de pregătiri, echipa a preluat un supercomputer în Germania timă de o lună întreagă, înghețând o mare parte a cercetărilor desfășurate în această țară, a realizat mii de miliarde de calcule și a demonstrat dincolo de orice dubiu că Einstein a avut dreptate, universul se dilată și că materia neagră chiar există. În aceeași perioadă în care Frenk și echipa sa și-au anunțat rezultatele, alegătorii francezi și olandezi au respins proiectul Constituției europene. Printre motivele acestui „nu" s-a aflat respingerea implicită a amenințării fundamentaliste pe care unii o văd în Turcia.

Turcia a încercat să se debaraseze de islamul fundamentalist de două ori – și de două ori a eșuat. în secolul al XVI-lea, turcii construiau observatoare, traduceau texte științifice europene și trimiteau oameni în străinătate să studieze medicina și tehnologia. Dar aceste progrese nu s-au putut maturiza, deoarece bibliotecilor li se interzisese să depoziteze cărți „pline de minciuni" (istorie, astronomie, filosofîe). În secolul al XIX-lea, Legea Sharia a fost suspendată, Coranul reinterpretat în spiritul democrației parlamentare, iar cărțile de chimie și biologie au fost din nou traduse. Nici de data aceasta nu a durat. Mai presus de orice, Europa nu este fundamentalistă. Iată de ce, în adâncul sufletului, mulți europeni au rețineri față de intrarea Turciei în UE. Europa are problemele ei și nu are nevoie să importe fundamentalism de nici un gen.

1.2.4. Rolul instituțiilor statului în eradicarea subdezvoltării

Majoritatea opiniei publice din țările în dezvoltare este astăzi dezamăgită. Angajamentele asumate, de-a lungul anilor, de țările dezvoltate vizavi de „lumea a treia" nu s-au concretizat în niciun fel; perioada în care cei săraci au așteptat, cu răbdare, bunăvoința celor bogați a fost lungă și plină de dezamăgiri.

Pe drept cuvânt, spunea Hegel: ,Adevărul intenției este în acțiune". Bunele intenții ale țărilor bogate, făcute publice cu ocazia diverselor reuniuni internaționale, n-au fost transpuse în practică.

Deceniile Națiunilor Unite pentru Dezvoltare sunt considerate expresia de voință a comunității internaționale de a da impuls procesului de lichidare a imenselor decalaje dintre țările bogate și cele sărace. Evoluția evenimentelor n-a confirmat însă așteptările. Imaginea generală a decalajelor economico-sociale dintre cele două grupe de state a devenit de-a dreptul dramatică.

In aceste condiții, apare ca o axiomă faptul că țările „lumii a treia" trebuie să-și ia soarta în propriile mâini. Este necesar ca strategiile lor de dezvoltare, pornind de la mobilizarea operativă și eficientă a tuturor resurselor inteme, să fie axate pe priorități corespunzătoare nevoilor reale. Dar cine să elaboreze asemenea strategii, cine să inițieze și să ducă la bun sfârșit acele acte atât de necesare vieții economice și sociale într-un mediu subdezvoltat?

Statului îi revine misiunea istorică de a organiza ansamblul procesului dezvoltării, de a crea și perfecționa modelul de creștere economică adecvat unor condiții istoricește determinate. Eficiența efortului propriu depinde, în primul rând, de eficiența organizării și funcționării statului. Cu alte cuvinte, factorul politic joacă un rol capital în lichidarea subdezvoltării. Activitatea statului în „lumea a treia" a devenit un fapt incontestabil.

1.3. Securitatea și dimensiunile sale

1.3.1.Definiții, controverse, clarificări

Conceptul de securitate a constituit obiect de cercetare pentru toate școlile de gândire din momentul apariției statului ca entitate politică distinctă în cadrul relațiilor internaționale. Inițial conceptul a fost apanajul filozofiei politice, pentru ca, mai apoi, el să fie studiat în cadrul teoriei relațiilor internaționale, apărută ca domeniu distinct de cercetare academică după primul război mondial. Importanța studierii securității rezultă și din faptul că are o arie de cuprindere foarte întinsă, de la individ la societate, până la domeniul internațional.

Idealurile politicii de securitate colectivă adoptate după primul război mondial n-au răspuns decât parțial dezideratului majorității statelor de a crea un sistem internațional stabil. Cauzele au fost evidențiate de lipsa unei viziuni realiste asupra relațiilor dintre state, care a generat un optimism exagerat, dând concepției idealiste – specifică acestei perioade – un caracter utopic. După al doilea război mondial, realismul politic s-a impus drept principală paradigmă în relațiile internaționale. În perioada Războiului Rece, securitatea națională și internațională a fost analizată în termenii sistemului bipolar, în care rolul principal în asigurarea securității statelor îl aveau cele două superputeri, SUA și URSS.

Dispariția comunismului în Europa a relansat studiile asupra conceptului de securitate, mai ales că, paradoxal, în perioada care a urmat Războiului Rece s-a constatat o creștere a amenințărilor la adresa securității individului, securității naționale și internaționale.

În acest context problema securității trebuie să stea în centrul activității, atât a cercetătorilor, cât și a oamenilor politici. Existența unei lumi a interdependențelor face ca abordarea securității să se facă în strictă corelare cu procesele și fenomenele ce au loc pe plan internațional. Securitatea individului, națională și internațională nu mai poate fi rezolvată dintr-un unic centru de putere, toate națiunile fiind chemate să se exprime în organizațiile subregionale, regionale și globale pentru a se găsi soluții adecvate.

1.3.2. Delimitări conceptuale privind securitatea. Tipologii

Conceptul de securitate are o adresabilitate variată și complexă, influențând și afectând toate nivelurile de organizare socială, de la individ, colectivitate, stat, până la mediul internațional. Securitatea are, indubitabil, un caracter istoric, deoarece „problema securității a preocupat colectivitățile umane de-a lungul existenței lor. Practic, necesitatea asigurării vieții constructive, de progres material și spiritual, împotriva vitregiilor din afară, s-a născut odată cu apariția omului. Luptând pentru existență, omul s-a îngrijit de securitatea sa împotriva pericolului din afară așa cum s-a îngrijit și de hrana sau de adăpostul său”.

În definirea conceptului de securitate, un rol important îl are statul, ca principal actor pe scena mondială. Rezultă, așadar, că problematica securității nu poate fi abordată decât în contextul relațiilor de putere, politicului revenindu-i responsabilitatea de a elabora proiecte pentru a promova securitatea, la nivelul statului, și de a participa la realizarea securității internaționale. Trebuie relevat faptul că, “în definirea conceptului de securitate, există numeroase puncte de vedere diferite, situație ce denotă, pe de o parte, lipsa unui sistem coerent de gândire asupra securității și, pe de altă parte, incompleta dezvoltare a conceptului în sine”. Faptul că securitatea este un domeniu slab conceptualizat, dar puternic politizat, a determinat pe mulți cercetători să considere că predominarea ideii de securitate națională, în care componenta militară prevalează, reprezintă o abordare simplistă și reducționistă, mult mai oportună fiind o viziune sistemică, bazată pe o analiză interdisciplinară care să cuprindă întreaga diversitate a existenței ființei umane și a funcționării organizațiilor acesteia, mediul de viață, planeta pe care o locuim etc. Din multitudinea de definiții date securității se pot evidenția câteva, care ilustrează puncte de vedere dintre cele mai diverse.

Astfel, în Dicționarul de Relații Internaționale, securitate înseamnă absența amenințărilor împotriva unei valori importante. „Securitatea poate fi absolută, cu alte cuvinte absența oricărei amenințări este echivalentă cu securitatea completă și invers, într-un sistem de relații de amenințare totală, într-un sistem de ostilitate implacabilă, se poate ajunge la o paranoia sistematică”.

În spațiul de gândire occidental s-au consemnat definiții interesante ale conceptului de securitate:

Ian Belamy: „Securitatea în sine este o relativă absență a războiului, continuată cu o relativ solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar putea termina cu o înfrângere”.

Walter Lippmann: „O națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul, și poate, atunci când este provocată, să le mențină obținând victoria într-un război”. 

Ioszef Balasz: „Securitatea internațională este determinată în fond de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. Experții definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcția ei esențială este aceea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supravegherea sistemului social și un grad adecvat de securitate publică”.

Michael H.H. Louw: „Securitatea națională include politica tradițională de apărare și, de asemenea, acțiunile non-militare ale unui stat, pentru a-i asigura totala capacitate de a supraviețui ca entitate politică, în scopul de a-și exercita influența și de a-și indeplini obiectivele interne și internaționale”. 

Arnold Wolfers: „Securitatea, în orice sens obiectiv, se referă la absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv, la absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”.

La rândul său, Schultze avertiza că termenul de securitate națională nu atrage după sine o formulare clară și precisă. El se referă la o varietate de riscuri, despre a căror existență avem prea puține cunoștințe și a căror natură de abia o putem percepe.

Din analiza definițiilor prezentate, rezultă câteva aspecte, dintre care reținem locul prioritar al valorilor, durata și intensitatea amenințărilor, natura politică a securității, noțiuni care pot fi considerate criterii de evaluare a securității naționale.

Menținem aprecierea potrivit căreia un asemenea mod de abordare este reducționist și simplist. Este reducționist din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând pentru că se referă numai la securitatea statului ca entitate politică. Dacă, în definițiile prezentate mai sus, vom înlocui subiectul stat cu subiectul om, vor rezulta niște idei foarte interesante și se va naște întrebarea următoare: starea de securitate națională înseamnă oare și securitatea fiecărui cetățean ori supus? Dar invers, securitatea indivizilor se cumulează în securitate națională?

Al doilea considerent pentru care apreciem ideea ca simplistă îl constituie faptul că reduce analiza numai la raporturile dintre state.

Tipologii

După criteriul tipului de securitate, există două perspective de abordare. După nivelul la care se referă putem identifica securitatea individuală, securitatea națională și securitatea internațională, iar după conținut securitatea poate avea mai multe componente, dimensiuni: politică, militară, economică, socială, de mediu etc.

Securitatea individuală reprezintă un prim nivel de analiză, foarte important, având în vedere faptul că amenințările la adresa indivizilor se pot manifesta într-o varietate de moduri. În cadrul filozofiei politice au existat numeroase încercări de a dezbate originea vieții în comunitate, a raportului dintre individ și societate pe de o parte și a raportului dintre individ și instituțiile organizate ale statului, pe de altă parte. Odată cu apariția statului „dreptul moral al oamenilor de a-și face dreptate se transferă instituțiilor statului”.

În Fenomenologia spiritului Hegel analizează raportul dintre stăpân și sclav, concluzionând că acesta este unul de luptă între două conștiințe deoarece „conștiința de sine a mea este amenințată de existența unei alte persoane care nu mă recunoaște ca persoană”. Așadar, conflictul – în general, și violența – în special sunt două aspecte prezente în relațiile dintre oameni, care sunt percepute de Hegel ca relații de putere: „lupta violentă nu reprezintă o apariție accidentală în treburile omenești, ci un element necesar, procesul prin care cineva dovedește că este o persoană”. Arătând că violența este un însoțitor permanent al istoriei umanității, filozoful francez Paul Ricoeur subliniază ideea că, în contextul statului democratic contemporan, deși violența s-a mai estompat, conflictul, care nu presupune neapărat violența, este prezent în societate.

În abordarea securității individuale avem în vedere faptul că majoritatea amenințărilor la adresa oamenilor își au originea în mediul în care aceștia trăiesc și se concretizează în presiunile de ordin social, economic, politic.

Amenințările sociale, deși se manifestă într-o largă varietate de forme, se pot evidenția în patru tipuri: amenințări fizice exprimate prin durere sau rănire, amenințările economice, care se pot materializa prin îngrădirea accesului la muncă și resurse sau distrugerea proprietății, amenințările asupra drepturilor, care presupun încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și amenințările la poziția socială sau a statutului care înseamnă atingerea demnității și onoarei acestuia prin umilire publică sau desconsiderarea și discreditarea individului.

Pe măsură ce societatea se dezvoltă tot mai mult în jurul statului, trebuie acceptată ideea că orice amenințare ar veni din partea lui asupra individului este de preferat față de alte amenințări mult mai grave și mai imprevizibile care le presupune lipsa statului.

În analiza securității internaționale pornim de la ideea, unanim acceptată, potrivit căreia sistemului internațional îi este specifică anarhia, deoarece nu există un guvern central, mondial, care să organizeze și să conducă activitatea statelor, acestea fiind singure preocupate de propria lor securitate.

În ultimul timp a câștigat audiență ideea îmbunătățirii actualului sistem internațional prin implementarea unor politici care să determine soliditatea și coerența acestuia. În acest sens se discută tot mai mult despre trecerea de la anarhia imatură, specifică perioadei pe care o traversează omenirea la ora actuală, la o anarhie matură. Atingerea acestui deziderat presupune existența unor state puternice, ordonate și stabile în interior, capabile să genereze norme comune pentru tot sistemul în ansamblul său, care vor fi benefice pentru toate statele și, implicit ar asigura securitatea internațională corespunzătoare. Iar acest lucru s-ar realiza prin participarea responsabilă a tuturor unităților sistemului, în primul rând a statului național, ca principal actor al scenei mondiale, împreună cu ceilalți actori nonstatali, care să creeze un fundament solid pentru respectarea normelor convenite.

Important pentru definirea conceptului de securitate este și analiza conținutului său, din punct de vedere al elementelor constitutive. În acest sens se pot distinge următoarele componente principale: securitatea politică, militară, economică, socială, de mediu, juridică, religioasă, societală etc.

Dimensiunea politică a securității este foarte importantă, deoarece ea exprimă „stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiei care le legitimează”. Într-un stat puternic, care de regulă este asociat cu statul democratic, unde autoritatea și legitimitatea sunt două elemente definitorii, coeziunea internă creează premisele pentru o securitate națională autentică, deoarece factorul politic nu este afectat de aspecte perturbatorii. Într-o lume a interdependențelor există și posibilitatea ca statele puternice să folosească amenințarea externă ca un mijloc de a păstra și a menține la un nivel ridicat unitatea internă. În cazul statelor slabe obiectul de referință al securității naționale este greu de definit, deoarece nu există o perspectivă clară asupra conceptului, succesiunea unor grupuri nereprezentative la conducerea țării, fără programe precise de guvernare, aduce ea însăși insecuritate. Lipsa unui mecanism eficient al succesiunii politice „determină numeroase amenințări de ordin politic, ce se pot concretiza în crize guvernamentale, lovituri de stat și chiar mișcări violente, situație ce afectează profund securitatea națională”.

Dimensiunea militară presupune interacțiunea dublă a statului de a dispune de capacități ofensive și defensive armate și percepția statelor, fiecare despre intențiile celuilalt. Într-o lume anarhică, una dintre atribuțiile importante ale statului este de a se îngriji de asigurarea unui potențial militar în măsură să răspundă nevoilor de apărare și să asigure, în același timp, descurajarea potențialilor inamici. În perioada Războiului Rece funcționa principiul jocului de „sumă nulă”, adică fiecare grupare urmărea, cu maximă încordare, orice modificare în distribuția puterii, proliferarea armamentelor de înaltă tehnicitate fiind considerată un mijloc de autoapărare.

Securitatea economică este dată de accesul la resurse, finanțe și piețe, în vederea menținerii unui nivel acceptabil de bunăstare și putere a statului. De asemenea, securitatea economică înseamnă existența unei baze industriale capabilă să producă tehnică militară necesară apărării. De aceea, un stat cu performanțe economice deosebite este privit ca o amenințare pentru securitatea altor state, iar statul cu o economie neperformantă are probleme și cu securitatea națională, fiind vulnerabil în relațiile cu alte state. Capacitatea economică a unui stat reprezintă fundamentul principal al existenței statului respectiv, „deoarece în funcție de posibilitățile economice se edifică și celelalte componente ale securității”.

Securitatea socială înseamnă promovarea unor strategii naționale care să determine o politică realistă în domeniul protejării și bunăstării populației, atât prin creșterea gradului de profesionalizare, cât și a condițiilor de muncă și viață, asigurând astfel un nivel de pregătire și sănătate corespunzătoare.

Securitatea mediului reprezintă o parte inseparabilă și deosebit de importantă a securității naționale. Dezastrele provocate de cutremure, inundații, epidemii, secete, pot avea implicații asupra securității naționale, iar altele, precum schimbările climatice determinate de factori antropici sunt efecte ce pot afecta securitatea planetei. Existența armelor nucleare reprezintă un potențial pericol, iar în situația folosirii lor, chiar și parțiale, se ridică numeroase semne de întrebare cu privire la supraviețuirea nu numai a omului, ci chiar a vieții în general. Conjugarea efortului în această problematică reprezintă o responsabilitate globală, deoarece securitatea mediului, în contextul interdependențelor actuale, a devenit o obligație morală a tuturor.

1.3.3. Abordări naționale, regionale și globale asupra securității

1.3.3.1. Securitatea națională

Securitatea națională la începutul secolului al XXI-lea a căpătat noi dimensiuni și semnificații, în mare parte datorită schimbărilor majore care s-au produs în sistemul relațiilor internaționale. Dispariția comunismului în Rusia și în țările din centrul și sud-estul Europei, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au determinat noi percepții asupra securității statelor potrivit cărora „în pragul noului mileniu, omenirea pare a trăi într-o stare de incertitudine, mult amplificată de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 din S.U.A., aducând o neliniște și mai adâncă, cauzată de sentimentul general de schimbare rapidă, de teroarea și insecuritatea care îl însoțește. Aceasta pentru că, în primul rând, sfârșitul războiului rece și al tensiunilor est-vest nu a condus automat la sporirea securității națiunilor ci, mai degrabă, a ridicat capacul de pe oala de presiune planetară, permițând manifestarea unor conflicte latente, în condițiile în care aspirațiile, mult timp reprimate și-au găsit o exprimare acțională”.

O foarte îndelungată perioadă de timp, viziunea realistă asupra relațiilor internaționale a pus accentul pe componenta militară a securității, de mărimea și eficiența forțelor armate depinzând asigurarea securității.

În argumentația realiștilor prevala ideea că în mediul internațional anarhic este foarte important să ai posibilitatea de a prezenta o capacitate militară suficient de bine conturată pentru a deveni credibil. Din această perspectivă noile paradigme apărute în teoria relațiilor internaționale au încercat și, în mare măsură au reușit, să demonstreze că „latura militară și-a pierdut din importanță, iar statul național, ca principal actor, este confruntat cu alți actori nonstatali, cum sunt organizațiile și instituțiile transnaționale și internaționale”. Cu toate că „natura relațiilor internaționale rămâne în general neschimbată, datorită interdependenței tot mai accentuate în relațiile dintre state, componenta economică a securității naționale capătă o importanță din ce în ce mai mare”. De asemenea, în circumstanțele actuale, securitatea națională are un caracter sistemic și pluridisciplinar, deoarece „orice dimensiune a sa este influențată de celelalte, rezultatul fiind un produs sectorial, în care rolul preponderent al uneia sau alteia dintre dimensiuni se schimbă de la un domeniu la altul, în funcție de amploarea și profunzimea gradului de manifestare al unuia sau altuia dintre factori de risc interni sau externi”.

Alături de componenta economică și celelalte componente (tehnologică, informațională, psihologică sau culturală) imprimă securității naționale trăsături specifice în acest început de secol.

În cazul României, „interesul național poate fi identificat în menținerea și dezvoltarea suveranității, independenței și unității statului, a integrității sale teritoriale și a democrației constituționale, asigurarea unei calități a vieții materiale și spirituale care să asigure dezvoltarea optimă a poporului român, garantarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dezvoltarea societății civile într-un cadru democratic, bazat pe supremația legii și pe respectul valorilor morale; asigurarea și menținerea echilibrului ecologic, ca o condiție esențială a existenței poporului român, a sănătății și vitalității sale biologice”.

Prin urmare concluzionăm că securitatea națională rămâne și în contextul începutului secolului al XXI-lea, un atribut esențial al statului național, cu ample conexiuni în mediul subregional, regional și internațional. Legăturile intrinseci dintre securitatea națională și celelalte tipuri de securitate rezultă și din faptul că amenințările și provocările secolului XXI nu se mai adresează numai segmentului național, ci întregii comunități internaționale, fapt ce determină apariția unor structuri de securitate la toate nivelurile pentru a putea gestiona crizele ce apar la un moment dat în domeniul internațional.

1.3.3.2. Securitatea subregională

După dispariția bipolarității, zonele regionale și subregionale au intrat în atenția cercetătorilor datorită gravelor probleme care au apărut în politica acestora, în general acolo unde naționalismul este o modalitate de exprimare, care îmbracă de cele mai multe ori forme imprevizibile de manifestare. Crizele și conflicte din Balcani, Transnistria, Caucaz, Orientul Mijlociu și Africa, care au degenerat în confruntări violente și chiar în războaie locale au evidențiat neputința organizațiilor internaționale de a gestiona tensiuni și revolte din spațiul lor de responsabilitate. În toate aceste situații, cauza principală a producerii unor astfel de evenimente o reprezintă „moștenirea istorică”, de-a lungul timpului producându-se regrupări și dislocări de populație, care în prezent sunt revendicate de alte state, unde teritoriile respective au o rezonanță istorică aparte. Analizând relațiile dintr-un subsistem, cum este cel subregional/regional, Buzan introduce noțiunea de „complex de securitate”, pe care o definește ca fiind „un grup de state ale cărui prime preocupări le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare, în mod realist, separat una de alta”.

Un complex de securitate este identificat în funcție de gradul de interdependență între țări și poate fi pozitiv sau negativ. Spre exemplu, relațiile de întrajutorare dintre Suedia și Finlanda sunt pozitive, în timp ce legăturile dintre Iran, Irak și Arabia Saudită sunt negative având în vedere divergențele ce au marcat constant istoria recentă a acestor țări. Modul de funcționare a complexelor de securitate rezultă și din modul de desfășurare a războaielor. Majoritatea situațiilor conflictuale care au degenerat în războaie în zona Asiei de Sud nu au avut nici un fel de influență asupra Asiei de Sud-Est și invers.

De asemenea, complexele de securitate sunt specifice pe diferite zone subregionale/regionale, în Asia de Sud complexul de securitate este perceput între India și Pakistan, iar în Asia de Sud-Est, între A.S.E.A.N. și Vietnam. Există pe toate continentele nenumărate organizații și organisme subregionale sau regionale, care își propun diverse obiective, din care și securitatea face parte integrantă.

Procesul de cooperare din Europa de Sud Est (S.E.E.C.P.) este o structură de cooperare regională neinstituționalizată, înființată în anul 1996, când Bulgaria a organizat o reuniune a miniștrilor de externe ai statelor din regiune, pentru a pune bazele unei noi forme de cooperare, după apariția noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii. S.E.E.C.P. poate fi considerat drept continuatorul colaborării balcanice, inițiată de Nicolae Titulescu în perioada interbelică și reluată după cel de-al II-lea război mondial sub forma conferințelor miniștrilor de externe la care participau Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România și Turcia. Statele participante la S.E.E.C.P. sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România, Serbia, Muntenegru și Turcia, iar din februarie 2001, Bosnia Herțegovina. Ca forum de dialog politic și consultare, inclusiv la cel mai înalt nivel, S.E.E.C.P. constituie un instrument important pentru promovarea intereselor țărilor participante de integrare în structurile politice, de securitate și economice europene și euro-atlantice.

Inițiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative – S.E.C.I.) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a Uniunii Europene și Statelor Unite, cu scopul dezvoltării unei strategii economice și de mediu viabile în regiune. Cele 11 state participante la S.E.C.I. sunt: Albania, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, Grecia, Moldova, România, Slovenia, Turcia și Ungaria. Statele susținătoare sunt Austria, Elveția, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă. Printre obiectivele principale propuse și acțiunile ce vor fi întreprinse pentru realizarea acestora putem enumera: simplificarea și standardizarea procedurilor de import/export și de trecere a frontierei, mediatizarea activității grupului de lucru „Simplificarea și facilitarea procedurilor de trecere a frontierei pentru mijloace de transport comerciale”, completarea portalului S.E.C.I. pe probleme de proceduri vamale și transport în regiune, organizarea de audieri publice pentru oamenii de afaceri care desfășoară activitate de comerț exterior, în scopul cunoașterii legislației vamale, a tarifelor și taxelor vamale: „Regimuri vamale de perfecționare activă”; „Operațiuni vamale ce impun antrepozitarea mărfii”; „Probleme privind zonele libere”.

În ultima perioadă, S.E.C.I. s-a concentrat pe proiectele legate de trecerea frontierei și pe acelea care țin de dezvoltarea infrastructurii de transport, securitate, energie și dezvoltarea sectorului privat, astfel: facilitarea trecerii frontierei, revizuirea regimului vizelor, facilitarea transporturilor (mărfuri/pasageri), eficiența energetică, interconectarea sistemelor electrice, interconectarea rețelelor de gaze naturale, combaterea criminalității transfrontaliere, combaterea terorismului global, cooperarea între piețele de capital, arbitrajul comercial și medierea și alte proiecte noi legate de tehnologii de comunicație, precum și managementul apei și tratării apelor reziduale. Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (O.C.E.M.N.) a fost oficial lansată, prin semnarea Declarației de la Istanbul, la 25 iunie 1992, într-un moment deosebit de favorabil pentru dezvoltarea unor noi forme de cooperare în Europa, la puțin timp după dispariția blocurilor economice și militare socialiste și a U.R.S.S. O.C.E.M.N. a fost fondată de unsprezece state: cinci țări balcanice (Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia (motivele pentru care Grecia și Albania, care nu au ieșire la Marea Neagră, fac parte din O.C.E.M.N. se explică prin faptul că, inițial, conceptul organizației era de a cuprinde o arie lărgită a Balcanilor, inclusiv R.F. Iugoslavia, iar Turcia are interese speciale în promovarea poziției Albaniei), trei țări riverane devenite independente (Moldova, Rusia, Ucraina) și trei țări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan și Georgia). După definirea unor domenii prioritare de cooperare, O.C.E.M.N. se orientează către proiecte de dezvoltare regională, cum ar fi: interconectarea rețelelor electrice și conectarea lor la sistemele din vestul Europei, dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor magistrale europene, construirea unor conducte pentru transportul petrolului și gazelor naturale, modernizarea și interconectarea sistemelor de comunicații (aflate în execuție) etc.

Tot în contextul cooperării în zona Mării Negre menționăm și Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat, inițiativă românească, menită să ofere cadrul de întâlnire și dialog transparent, favorabil pentru lansarea unui proces de reflecție asupra viitorului și identității regiunii, care să crească încrederea reciprocă, să faciliteze identificarea de proiecte pragmatice capabile să vină în întâmpinarea adevăratelor nevoi de dezvoltare regională. Un asemenea proces trebuie să se bazeze pe un dialog activ și deschis, desfășurat între instituții și societatea civilă din spațiul Mării Negre și armonizat cu procesele în desfășurare din cadrul comunității euro-atlantice.

Forumul își propune să identifice punctele de convergență dintre proiectele de investiții, cercetarea științifică, inițiativele regionale și procesele politice, printr-o serie de activități, regulate sau inițiate ad-hoc, în diferite formate. El va ajuta țările de la Marea Neagră să anticipeze și să rezolve rapid și eficient potențiale probleme, înainte ca acestea să devină surse de instabilitate și amenințări la adresa securității regionale. Pe termen mediu, Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat va permite trecerea la o viziune proactivă asupra viitorului comun al regiunii, mutând din ce în ce mai mult centrul de greutate de pe „a reacționa” pe „a anticipa”, „a prefigura” și „a proiecta”.

1.3.3.3. Securitatea regională

Securitatea regională reprezintă un deziderat al lumii contemporane, care nu se poate edifica decât cu aportul tuturor statelor, indiferent de mărimea lor, în cadrul unor structuri la nivel regional, care să garanteze drepturile libertățile individuale, să promoveze relații de încredere și cooperare, iar instituțiile create să asigure un climat de securitate pentru toți membrii.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord reprezintă cea mai puternică organizație politico-militară de tip regional/zonal. Obiectivele politice ale organizației sunt: asigurarea păcii și stabilității în Europa, planificarea comună a apărării, cooperarea în plan militar, consultarea și cooperarea în plan economic, științific, protecția mediului și gestionarea colectivă a crizelor.

Misiunile sunt concepute în spiritul art. 54 al Cartei O.N.U. și constau în: salvgardarea păcii, libertății, principiilor democrației și statului de drept; apărarea reciprocă a integrității teritoriale, independenței politice și securității individuale și colective; respingerea atacului armat îndreptat împotriva unuia dintre membrii săi, prin ripostă colectivă. Un aspect important este faptul că deciziile sunt luate prin consens, după dezbateri și consultări la nivel interguvernamental și multinațional.

Uniunea Europeană (U.E.) a luat ființă prin crearea a trei comunități economice, al căror scop principal a fost instituirea unei piețe comune, care să promoveze circulația liberă a capitalului și a forței de muncă, astfel:

– Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înființată prin Tratatul de la Paris din 1951- CECO;

– Comunitatea Economică a Energiei Atomice – Tratatul de la Roma,
1957 – EURATOM;

– Comunitatea Ecomică Europeană, instituită prin Tratatul de la Roma
din 1957 – CEE.

Integrarea europeană a evoluat în direcția aprofundării pieței comune, către o uniune economică, care a inclus, treptat, și din ce în ce mai accentuat, și elemente de integrare politică. Tratatele succesive care au marcat momentele semnificative ale acestui proces sunt: Actul unic european din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul consolidat de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa din 2001 și Tratatul constituțional din 2004.

Uniunea s-a extins treptat, și în prezent numără 27 de state membre, ultima extindere având loc în 2007, când România și Bulgaria au fost admise în organizație.

Evoluția procesului de integrare al U.E. poate fi urmărită prin evoluția celor trei piloni ai Uniunii: cel comunitar, al pieței interne, cel al politicii externe și de securitate comune (P.E.S.C.) și cel al justiției și al afacerilor interne.

Modificările importante produse în sistemul internațional au determinat statele europene să-și formuleze noi obiective pe linia securității europene. În acest context a apărut Identitatea europeană de securitate și apărare (I.E.S.A.). Rațiunea înființării I.E.S.A. a fost necesitatea realizării unei structuri militare europene, susceptibilă să întărească capacitatea U.E. de a decide și executa acțiuni militare în mod autonom, fără angajarea N.A.T.O. De asemenea, s-a urmărit realizarea de consultări în domeniul cooperării și transparenței; întărirea capacității de apărare pentru noi misiuni evitându-se dublarea non-necesară; implicarea sporită a membrilor U.E. în operațiile de răspuns la crizele gestionate de U.E.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.) a apărut în anii ′70, inițial sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa. Cunoscută ulterior drept „procesul de la Helsinki”, C.S.C.E. a constituit un forum de dialog și negocieri multilaterale între Est și Vest.

Consiliul Europei a fost înființat în anul 1949 de către 10 state europene, ca organizație internațională, interguvernamentală, cu caracter politic, având ca obiective apărarea și promovarea drepturilor omului, a statului de drept și a democrației pluraliste.

Consiliul are ca principale organe Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară. Comitetul Miniștrilor este organul decizional, format din miniștrii de externe ai statelor membre, care se întrunește de două ori pe an, în sesiuni ordinare, ca for de dezbatere a aspectelor politice ale cooperării în problemele din competența sa și în probleme internaționale de interes comun. De asemenea, sunt organizate și conferințe periodice ale miniștrilor de resort în domeniile justiției, drepturilor omului, mass-media, educației, culturii, sportului, amenajării teritoriului, protecției mediului și altele. Funcționează, în mod permanent, și un număr de comitete de specialitate care examinează problemele la nivel interguvernamental pe diverse domenii.

1.3.3.4. Securitatea globală

În analiza securității globale este esențială identificarea tendințelor ce se manifestă actualmente pe plan mondial, deoarece numai în funcție de înțelegerea fenomenelor și proceselor ce se derulează pe plan internațional se pot adopta strategii adecvate pentru realizarea securității la un asemenea nivel. În acest sens, se pot evidenția următoarele caracteristici ale nivelului global de securitate:

– interdependența tot mai accentuată între actorii statali, tradiționali și actorii non-statali, identificați în organizațiile transguvernamentale și transnaționale, deoarece rolul acestora pe scena mondială este în continuă mișcare;

– afirmarea triadei, America de Nord, Japonia – China și Uniunea Europeană, ca principali actori ai constituirii unei economii globale, determină cel puțin două laturi importante ale securității internaționale și anume Nord-Sud și centru – periferie;

– apariția de mari puteri nucleare, care în cele mai multe cazuri sunt implicate în situații generatoare de tensiuni și conflicte necesită dezvoltarea unui sistem de control care să gestioneze accesul la tehnologia nucleară;

– creșterea rolului și influenței organizațiilor regionale în sistemul internațional, care îndeplinesc diverse misiuni, cu mandat din partea O.N.U., în special pentru asigurarea securității unor zone instabile;

– insuficienta dezvoltare a unor regiuni, face ca aceste zone să devină și să se mențină drept focare de insecuritate cu tendința de a influența și alte state învecinate.

Un rol important în asigurarea securității globale revine Organizației Națiunilor Unite. ONU este o organizație interguvernamentală, cu vocație mondială, care are de îndeplinit următoarele scopuri :

– menținerea păcii și securității internaționale;

– dezvoltarea relațiilor dintre națiuni bazate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele și să ia oricare alte măsuri necesare pentru consolidarea păcii;

– realizarea cooperării internaționale, promovarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale acestuia;

– să fie un centru în care să se organizeze eforturile acțiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Întreaga activitate a O.N.U. are la bază principii generoase, care explică și justifică scopurile propuse. Dintre acestea putem evidenția:

– organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi;

– toți membrii organizației trebuie să îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate potrivit Cartei O.N.U.;

– toți membrii vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace
pașnice, astfel încât securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie;

– toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat.

Nici o dispoziție din Cartă nu va autoriza O.N.U. să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței naționale a unui stat și nici nu-i va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare la baza prevederilor Cartei.

O.N.U. are în structura sa, următoarele instituții: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul, Organele Subsidiare.

Referitor la situația actuală a O.N.U. trebuie relevat faptul că aceasta s-a confruntat cu numeroase situații, existând o influență nemijlocită a securității globale destrămarea blocului comunist conducând „la dispariția confruntărilor ideologice de pe scena O.N.U. În schimb, Națiunile Unite au trebuit să facă față numeroaselor crize care au apărut în spațiul fostului bloc comunist, evenimente noi și complexe pentru organizație, precum și altor multiple sfidări din alte spații geografice, afectând stabilitatea și securitatea regională și globală.” Gravele disfuncții care au apărut pe plan mondial necesită și o abordare serioasă a rolului și locului O.N.U. în gestionarea păcii și mai ales a nenumăratelor crize care au părut în ultimul timp, situație ce necesită adoptarea unor reforme de substanță în exercitarea prerogativelor acestei organizații. În acest sens, este necesar ca toate statele membre să se angajeze responsabil în domeniul asigurării păcii, securității și dezarmării, pentru a se asigura funcționarea mecanismelor instituționale, întărirea capacității O.N.U. de a întreprinde și de a deveni un important furnizor de securitate.

De asemenea este important de subliniat amenințările care se profilează, la începutul secolului al XXI-lea, la adresa securității globale:

– instabilitatea politică a unor state și regiuni;

– instabilitatea economică, determinată de gravele probleme economice pe care le au de rezolvat țările în curs de dezvoltare;

– terorismul sau activitățile legate de acesta;

– corupția și crima organizată internă și internațională;

– producerea și consumul de droguri;

– degradarea mediului;

– dezvoltarea și politizarea atitudinilor și confruntărilor etnice și religioase care întrețin sau dezvoltă manifestările naționaliste, extremiste și xenofobe;

– proliferarea armelor de nimicire în masă.

O idee din ce în ce mai mult acceptată în comunitatea internațională este legată de faptul că problemele securității globale nu se pot soluționa fără inițierea unor măsuri ferme atât în privința rolului O.N.U., cât și a atitudinii statelor, deoarece persistența în continuare a actualei stări de lucruri nu face altceva decât să mențină focarele de tensiune și conflict și care afectează climatul internațional, în ansamblul său.

1.4. Crima organizată și terorismul – factori destabilizatori ai securității europene și mondiale.

1.4.1. Amenințările crimei organizate

1.4.1.1. Extinderea activitatii gruparilor crimei organizate

Studiul atent al evolutiei criminalitatii organizate releva faptul ca internationalizarea crimei nu reprezinta un fenomen nou. De exemplu grupurile criminale italiene, chinezesti sau nigeriene au o indelungata experienta in infiintarea, dincolo de granitele tarilor lor a unor celule, adevarate capete de pod pentru derularea activitatilor lor infractionale, in general si a contrabandei in special.Totusi, actiunile acestoar erau mult mai limiltate ca scop, iar grupurile de conexiune din strainatate operau de obicei anonim sau prezentau cateva dintre functiile specifice grupului respectiv. Controlul strict al frontierelor, incetineala relativa a trasporturilor si comunicatiilor, necesitatea ca tranzactiile initiate sa fie finalizate prin plati cash au reprezentat reale impedimente pentru gruparile criminale. Pentru multe dintre asemenea grupari, activitatea internationala s-a redus practic, la arii regionale decat globale, in care pivotul principal il reprezentau grupurile entice ale expatriatilor.

Noua dinamica determinata de globalizare, reducerea barierelor impuse miscarii peste granite a populatiilor si bunurilor, explozia tranzactiilor financiare transfrontaliere au dat, concomitent posibilitati neantalnite anterior de extindere, deopotriva a zonelor de actiune cat si a celor de interes ale gruparilor criminale. Acestea au capatat puteri operationale sporite, dincolo de parametrii traditionali, expolatand din plin noile oportunitati create si miscand-se mai prompt in noile arii geografice deschise. Marile grupari internationale au inceput sa desfasoare actiuni cu caracter global, intinzadu-si tentaculele peste continente, in timp ce gruparile mai mici care pana de curand se limitau la granitele unei tari au devenit prezente la nivel regional. In acest mod, odata cu sfarsitul Razboiului Rece, gruparile crimei organizate precum cele din Rusia, China, Italia, Nigeria sau Japonia si-au facut simtita prezenta tot mai accentuat, la dimensiuni internationale, fiind tot mai implicate in activitati ilicite cu caracter transnational.

1.4.1.2. Compexitatea activitatii organizatiilor criminale

Pe acest fond, profitand de schimbarile de substanta din domeniul tehnologiilor de varf, de transformarea lumii politice si de globalizarea economeie, retelele gruparilor criminale internationale au devenit mai flexibile in actiune si mai complicate in arhitectura interna, adaptandu-si infrastructura la noile conditii dictate de cererea pietei, de concurenta cu rivalii si de lupta cu organismele de aplicare a legii.

De mentionat ca gruparile criminale dispun de sume fabuloase pentru acumularea carora apeleaza la cele mai diverse cai ale crimei, de la cele mai brutale (asa-zisele metode de tip “traditional” mafiot, de intimidare si excludere fizica a adversarilor, rapiri, folosirea criminalilor platiti, masacre de mici dimensiuni) pana la cele mai “fine”, acestea din urma insemnand coruperea si “sponsorizarea”, unor politicieni sau oameni ai legii, implicarea in jocuri politice, ascunderea in spatele paravanului creat de avocati verosi, etc.

Putem deci afirma ca globalizarea a obligat si crearea unui nou profil al membrului unei grupari criminale, mai rafinat in comportament, mai educat in spiritual economiei internationale de piata, mai professional. In protectia intereselor lor si dezvoltarea pietelor de care dispun, gruparile criminale apeleaza la cele mai mai avansate metode comerciale si tehnologice, prin sumele pe care le pun in miscare isi creaza acces la cercuri poltice si economice influente, dar si la metodologiile know-how cele mai sofisticate, angajaza, sub diverse disimulari, specialisti dintre cei mai buni in domenii de top ale vietii economice, tehnologiei de varf, prospectare a pietei, etc. Este de mentionat in acest sens ca traficantii de droguri in special, dar si alte grupari criminale se folosesc de specialisti in transporturi sau chiar experti in materie de legislatie comerciala internationala pentru prospectarea pietelor, tarifele legale si procedurile administrative existente in tarile si zonele pe care urmeaza sa le cucereasca, posibilele “portite” de eludare a cailor legale din marile porturi si aeroporturi ale lumii, din punctele vamale sau de trecere a frontierelor. Pe baza unor asemenea informatii ei au posibilitatea sa-si organizeze si sa-si eficientizeze activitatile criminale de transport a drogurilor,a armelor, traficul cu fiinte umane, a altor produse de contrabanda. Expertii financiari inglobati in retelele crimei organizate (multi dintre ei pregatiti in cele mai inalte facultati in materie de business, cu expertize serioase in domeniul comertului si legislatiei finaciare internationale) isi asuma rolul identificarii cailor celor mai facile de spalare a banilor, de investire a profiturilor imediate si descoperirii celor mai eficiente cai de disimulare a schemelor de fraudare. Toate acestea permit gruparilor criminale sa-si dezvolte si sa-si diversifice operatiunile financiare la scara globala.

Totodata, asa cum mentionam, in multe cazuri, pe statele de plata ale marilor grupari criminale internationale apar avocați de renume care isi folosesc abilitatile specifice in manipularea sistemului judiciar si influentarea organelor de aplicare a legii, cu scopul protectiei intereselor clientilor lor.

In acelasi timp, globalizarea a dat posibilitate gruparilor criminale sa-si diversifice paleta actiunlor cu caracter infractional. De exemplu, cartelurile columbiene de trafic de droguri sunt in prezent implicate si trafic de arme, Clanurile nigeriene si asiatice se implica atat in traficul cu fiinite umane dar si in tranzactii comerciale cu marfa de contrabanda, gruparile rusesti si asiatice sunt prezente in afacerile de trafic cu femei si piata sex industriei mondiale, sindicate ale crimei din Rusia, Asia, Nigeria si Italia stapanesc piata ilicita a tehnicii de varf in domenii ale telefoniei, audio-vizual, etc. Multe dintre cele mai mari organizatii criminale si-au deschis companii fantoma, dar si firme absolute legitimate legal, atat pe plan local dar si international.

De mentionat este si faptul ca, in prezent, organizatiile criminale dezvolta relatii intre ele si coopereaza in demararea unor afaceri comune care sa le faciliteze extinderea ariei de actiune. In pofida faptului ca se trateaza unele pe altele drept rivale, multe dintre gruparile criminale internationale fac intre ele schimburi de informatii, servicii, resurse, conform principiilor cutumiale ale avantajelor reciproce. Procedand in acest fel ele pot reduce riscurile si isi asigura stabilitatea actiunilor lor ilicite, cu costuri calculate.

1.4.1.3. Implicatiile legăturilor dintre gruparile extremist – teroriste si acțiunile crimei organizate.

Una dintre cele mai semnificative dezvoltari ale epocii de dupa incheierea Razboiului Rece o constituie implicarea crescanda a gruparilor insurgente, paramilitare si extremiste – ale caror actiuni sunt indreptate in mod prioritar impotriva ordinii de stat – in activitati infractionale asociate gruparilor criminale. In cele mai multe cazuri gruparile insurgente, extremist-teroriste se afla la originea activitatilor de trafic de arme, substante explozive, arme de distrugere in masa, dar si de extorsiune si protectie a traficantilor de droguri sau a altor bande de contrabandisti aflati in zonal or de control. De cele mai multe ori intre gruparile insurgente si traficantii de droguri se incheie adevarate acorduri de gentlemen agreement, de sombioza, in promovarea intereselor fiecarei o parti. De exemplu in Peru, inca din 1980 membrii organizatiei extremiste Sendero Luminoso obtin profituri din taxele de protectie impuse cultivatorilor de coca din zonele aflate sub controlul organizatiei.

In acelasi timp, una dintre schimbarile aduse de sfarsitul Razboiului Rece o reprezinta pierderea da catre gruparile terorist-extremiste a sprijinului pe care il aveau din partea fostei Uniuni Sovietice, a Cubei, sau alti sponsori-binefacatori din fostul bloc communist. In aceasta situatie, multe dintre gruparile extremist-teroriste s-au vazut constranse sa gaseasca surse alterantive de supravietuire, implicandu-se direct sau prin interpusi in contrabada cu droguri sau alte activitati criminale. In Columbia, spre exemplu, incepand cu anul 1980, gruparile extremiste de sorginte marxista au putut subzista datorita sprijinului venit din partea Rusiei si a Cubei. Odata cu incheierea Razboiului Rece aceste surse de finantare practice s-au inchis si in aceasta situatie atat miscarea Fortele Armate Revolutionare din Columbia (FARC), cat si Armata Nationala de Eliberare (ELN) s-au orientat in colectarea fondurilor catre obtinerea taxelor de protectie de la cultivatorii de coca, de la producatorii de cocaina in laboratoare clandestine, precum si de la dealerii de droguri, aflati in zona lor de operatii.In acest caz, Guvernul SUA estimeaza ca FARC isi acumuleaza mai mult din jumatate din fondurile de care dispune din implicarea in productia si comertul cu droguri.

De asemenea in Africa, atat Uniunea Nationala pentru Independenta Totala a Angolei (UNITA), in Angola, cat si Frontul Unit Revolutionar (RUF) in Sierra Leone, extractia si comercializarea ilicita a diamantelor au ramas principala sursa a veniturilor de sustinere a actiunilor or armate. Pentru UNITA contrabanda cu diamante a devenit reprerul de supravietuire critica dupa anul 1990 cand, practic, Cuba si fosta URSS au suspendat ajutorul semnificativ pe care anterior il acordau extremistilor angolezi. La randul ei Sierra Leone a avut in Liberia unul dintre principalii sprijinitori externi, careia ii platea in diamante ajutorul acordat in plan logistic, materiale militare, dar si pentru “voluntarii” liberieni aflati in randurile RUF.

Dincolo insa de angajarea in traficul cu droguri sau alte activitati ilicite menite sa le asigure supravietuirea gruparile extremiste au si alte motivatii de implicare. Dintre acestea unul dintre cele mai pregnante il reprezinta promovarea intereselor lor politice, prin izolarea unor regiuni intregi de sub controlul economiei nationale. Procedand in acest fel, priveaza guvernele centrale de parghii economice importante si, ceea ce este foarte important, cum este cazul minelor de diamante din Angola si Sierra Leone, dezvolta o dependenta reala a populatiei din zonele respective fata de gruparile extremiste. De luat in seama este si faptul ca in unele cazuri – precum regiunile din Columbia unde se produce macul pentru opiu, controlate in buna masura de catre FARC din extremistii aripii paramilitare – cauta sa acapareze, prin interpusi, propietatea asupra terenurilor, facadu-i pe localnici sa depinda aproape in totalitate de organizatiile criminale.

Dupa incheierea Razboiului Rece s-a inregistrat un declin substantial in aprovizionarea gruparilor extremist-teroriste cu armament si tehnica de lupta. “Blocul Estic” si Cuba, dar si alte tari pana atunci sponsori masivi, acum au oprit ajutoarele nerambursabile sau chiar au inceput sa impuna legile economiei de piata in tranzactiile cu armament. Intr-o atare situatie gruparile terorist-extremiste, aproape in totalitate dependente de aprovizionarile cu armament din exterior s-au vazut in postura de actiona pe noi traiectorii in care mai mult ca niciodata s-a apelat si se apeleaza la stabilirea de relatii de coruptie cu firme fabricante de armament, cu functionari vamali, personalitati din emigratie, membrii ai partidelor politice, ofiteri cu atributii in aplicarea legii.

Pentru unele grupari extremiste implicate in activitati de ilicite acestea sunt in fapt suportul existentei lor. In Burma de exemplu, o grupare extremista numita Armata de Stat Wa (United Wa State Army -UWSA), alcatuita pe baze entice, sprijinta de China, avea motivatia superficiala miscare de eliberare nationala. In moment UWSA s-a vazut nevoita sa-si extinda activitatile lucrative exclusive in domeniul afacerilor ilicite cu droguri.

1.4.1.4. Coruptia si relatiile politico-criminale

In timp ce relatiile dintre gruparile criminale devin din ce in ce mai complexe si sofisticate, coruptia ramane instrumentul principal in finalizarea activitatilor lor ilicite. Coruptia este inerenta activitatilor criminale, cuprinzand ca o pecingine segmente ale lumii politice, cercuri economice influente, grupuri de interese, organisme legislative sau de aplicare a legii. Inlocuirea “dictaturii legii” cu “dictatura banului” creaza terenul si netezeste drumul coruptiei, iar de la dorinta de castiguri ilicte, indiferent de forma pe care o au acestea, pana la sprijinirea directa sau indirecta a gruparilor criminale nu este decat un pas! Foarte mic! Scala coruptiei nu priveste numai coruptia medie sau de nivel mic a personalului insarcinat cu aplicarea legii sau a micilor functionar guvernamentali, care contra unor beneficii oarecari ajung sa inchida ochii la diferite activitati ilicite. In top se afla oficialii guvernamentali si politicienii de rang inalt. Acestia sunt cei mai vanati de catre gruparile criminale in special pentru:

a) obtinerea de protectie la nivel inalt pentru ei si pentru actiunile lor.

Aliantele implicite intre gruparile criminale si oficiali aflati in inalte pozitii guvernamentale sau de aplicare a legii dau posibilitate membrilor sau gruparilor angajate in activitati de crima organizata sa actioneze intr-un mediu de relativa siguranta. Seismograf in asemenea cazuri il reprezinta realitatea care aduce in prim plan situatii absolute halucinante cand obscure firme sau indivizi scapatati, devin “peste noapte”, prospere companii si oameni de afaceri urcati in topurile celor super-bogati.

b) obtinerea de informatii referitoare la investigatii la nivel national.

Accesul oficialilor de rang inalt la informatii referitoare la cursul investigatiilor privind indivizi sau organizatii criminale sau la dosarele de judecata ale acestora, reprezinta un real sprijin pentru crima organizata, atat cu caracter national cat si transnational. Pe aceasta baza informatiilor membii gruparilor infractionale pot evita arestari, stopa dosare in curs de instrumentare sau pot chiar “orchestra” actiuni de scoatere din joc a rivalilor reali sau potentiali.

c) obtinerea de informatii privind planuri de dezvoltare la nivel national sau de cooperare internationala.

Multi indivizi deveniti pe cai obscure, oameni de afaceri prosperi, dar si grupari criminale investesc masiv in proiecte de dezvoltare cu vocatie nationala sau intrenationala, cautand sa para implicati profund in problemele socitetatii si in felul acesta sa-si creeza un paravan legal si de imagine, in spatele carora sa-si poata desfasura activitatile ilicite. Avand un avans in cunoasterea informatiilor referitoare la marile proiecte guvernamentale, la licitatiile legate de actiunile de privatizare, gruparile criminale au un avantaj concret in competita cu firme aflate in afara retelelor gruparilor de interese. I multe cazuri, gruparile criminale incearca si reusesc sa se foloseasca de conexiunile la nivel inalt pentru a fi desmnati in castigatori oamenii care ii reprezinta.

d) influentarea demersurilor legislative sau blocarea acelora care afecteaza interesele de grup.

Politicienii de rang inalt implicati direct sau prin interpusi in afaceri cu tenta ilicita pot bloca sau desfiinta prevederi legislative care aduc atingere intereselor gruparilor in care sunt atrasi. In multe cazuri, atitudini ale unor oameni politici sau parlamentari de obstructionare a unei legi sau a unor prevederi legale menite sa stopeze activitatile ilicite, intr-un domeniu sau altul, par la prima vedere de neinteles. Abia cand organismele de aplicare a legii, in derularea cercetarilor, scot la iveala implicarea unor asemenea demnitari si politicieni in actiuni cu caracter ilegal se descopera si interesele dupa care s-au condus acestia in dirijarea sau blocarea demersului legislativ.

Realitatea vietii a dovedit ca majoritatea gruparilor criminale au mai mare succes in operatiunile de coruptie a politicienilor sau oficialilor guvernamentali in tarile unde guvernul controleaza toate subsidiile pentru dezvoltarea economica interna, dirijaza in mod discretionar politicile asupra utilitatilor si resurselor naturale sau a proiectelor de cooperare internationala. In asemenea situatii inalti oficiali guvernamentali detin parghii importante in incredintarea preferentiala a unor contracte de import-export, distribuirea si sustinerea “dezintresata” a marilor oferte de privatizare, promovarea unui regim al taxelor interne in consens cu interesele gruparilor pe care le reprezinta sau, din contra, impotriva unor grupari rivale, care le stanjenesc afacerile si trebuie scoase de pe aria lor de actiune.

Din studiul intreprins de noi reiese ca, in general, politicienii de rang inalt si oficialii guvernamentali intra in “aliante corupte” cu gruparile criminale pentru:

a evita presiunile si represaliile venite din partea gruparilor criminale.

Sunt politicieni si oficiali guvernamentali care au o slaba constiinta morala, dar si o slaba constiinta profesionala. Asemenea oameni dubleaza tentatia obtinerii de foloase necuvenite cu imposibilitatea funciara de a rezolva conform legii un caz sau altul. Iar atunci cand cad prada experimentatilor “binefacatori”, asa-zisilor sustinatori dezinteresati pentru ei si familiile lor, nu mai pot face pasul inapoi. Se insituie teama si sunt gata oricand sa raspunda la solicitarile celor care ii modeleaza.

folosirea pozitiei publice sau a parghiilor de care dispun la nivelele administrative de decizie ca rasplata beneficiile primite din partea gruparilor criminale.

Oficiali aflati in pozitii-cheie solicita mita pentru influentarea investigatiilor efectuate de organismele de aplicare a legii sau pentru a inlatura interferenta guvernelor in activitatile desfasurate de catre gruparile criminale.

exploatarea autoritatii publice cu care au fost investiti pentru obtinerea de profit personal din activitatile ilicite.

Acestia folosesc abilitatile oferite de functiile publice pentru influentarea deciziilor economice ale guvernelor in favoarea gruparilor criminale. De exemplu ei pot accepta mita pentru promovarea contractelor cu firme controlate sau aflate sun influenta unor “personalitati” ale crimei organizate.

obtinerea de favoruri personale sau politice din partea unor grupari criminale.

In unele cazuri, politicieni sau oficiali guvernamentali cu rang inalt solicita gruparilor criminale fonduri sau investitii pentru demararea afacerilor proprii sau pentru implicarea in afaceri cu grad inalt si imediat de profit. De asemenea gruparile criminale ii ajuta in operatiuni de spalare de bani si acoperire a afacerilor derulate la adapostul pozitiei politice sau guvernamentale. In alte cazuri acestia furnizeaza informatii gruparilor criminale pentru declansarea “spontana” a unor campanii judiciare sau de presa, cu scopul de a discredita rivalii.

In virtutea celor aratate apare credem destul de clar faptul dezvoltarea coruptiei reprezinta o amenintare majora la adresa oricarei societati, dar in special pentru cele aflate in trazitia spre econimiile functionale de piata. Impreuna cu subminarea legitimitatii politice a guvernelor, consecintele coruptiei pot fi dintre cele mai severe pentru performantele economice ale fiecarei tari. Coruptia reduce drastic increderea si stimularea investitorilor locali sau straini in demararea sau sustinerea afacerilor lor, reclamand pretentiile directe sau voalate ale unor oficiali in sustinerea unor activitati economice care, in mod normal ar trebui sa se desfasoare transparent si in cadru legal. Coruptia inlocuieste promovarea valorilor in societate, cheltuirea banului public, demararea si sustinrea proiectelor care intreseaza societatea in ansamblul ei. In acest context, chiar fondurile de asistenta din partea institutiilor si organismele internationale sunt dirijate de catre oficialii corupti si gruparile criminale aflate in simbioza cu acestia catre interese proprii.

1.4.2. Terorismul – amenințare la adresa securității interne a U.E și a ordinii mondiale.

În lumea contemporană, majoritatea statelor lumii manifestă preocupare pentru redefinirea strategiei lor de securitate în condițiile în care amenințările cărora trebuie să le facă față își au rădăcini în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific și mai ancorat în capabilități materiale.

Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată, fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și de gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum, el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și împotriva normelor internaționale.

Terorismul este perceput și poate fi văzut ca o acțiune deliberată, menită a cunoaște o audiență largă, pentru a scoate în evidență un mesaj sau a atrage atenția asupra sa. Scopul și intenția unei asemenea acțiuni poate avea un impact sinistru asupra populației unei națiuni sau la nivel regional și global.

În definirea terorismului există păreri diferite, ONU prezentându-l ca „o stare de anxietate inspirând acțiuni violente repetate, angajate de actori statali, grupări sau indivizi ce acționează clandestin, pentru motive foarte diverse, criminale sau politice în care, în deplin contrast cu asasinatele, ținta directă a violenței nu reprezintă și ținta principală”.

Problema terorismului nu a fost abordată corespunzător, cauză ce a dus la globalizarea sa, transformându-se într-un fenomen social de neimaginat ca amploare, provocând seisme social-politice, dezbinări și menținând o permanentă stare de confruntare.

Studiul modului de operare al teroriștilor relevă că aceștia acționează prin încălcarea tuturor normelor juridice, politice, morale, umanitare, speculând nu doar breșele existente în sistemele de securitate, ci și scrupulele morale și încorsetările normativ-doctrinare ale unor instituții și agenții specializate în lupta împotriva terorismului. De asemenea, evenimentele din ultimii ani demonstrează că fenomenul terorist s-a extins la toate dimensiunile societății umane îmbrăcând formele terorismului politic, economic, informațional, etnic, religios, cultural etc.

„Acest flagel al lumii contemporane” constituie sursa majoră de instabilitate în plan subregional, regional și mondial, deoarece toată lumea este afectată de el, în mod direct și/sau indirect, datorită capabilității dovedite a teroriștilor de a ataca pe oricine, oriunde, în orice moment.

Pe fondul unor situații reale de nemulțumire a unor categorii sociale sau grupuri de oameni, al incapacității autorităților de a rezolva problemele economice și sociale cu care se confruntă, au apărut lideri care cheamă la acțiune împotriva puterii, pe care o declară represivă și nelegitimă, sau a țărilor occidentale, pe care le acuză de imixtiuni în politica internă a statelor respective.

Terorismul are la origini cauze și motivații complexe. Unele sunt moșteniri ale trecutului care au fost aplanate pentru un timp, datorită imposibilității de manifestare în timpul războiului rece. Din această categorie, cele mai importante sunt: atitudinile ireconciliabile are unor state sau comunități în domeniul etnicității, al autonomiei pe criterii etnice și al intoleranței religioase. Altele sunt determinate de performanțele economice modeste ale unor state, care au dus la sărăcie, șomaj, corupție, trafic de arme, de persoane, de droguri și de bunuri.

Dacă in secolele anterioare se putea face o distincție relativă între formele de manifestare a terorismului, în prezent se observă o tendință de coordonare a acțiunilor grupurilor, de utilizare a religiei ca suport pentru justificarea acțiunilor și implicarea în activități teroriste a crimei organizate, pentru acumularea de resurse financiare și materiale, necesare suportului logistic al tuturor acțiunilor teroriste.

Indiferent de orientare, cauza reală a tuturor liderilor teroriști o constituie lupta pentru putere și influență, la care aceștia își asociază, în funcție de situație, cauze care prind la susținătorii potențiali – oamenii nemulțumiți de nivelul de viață și de perspectivele care li se oferă de societatea în care trăiesc; oameni cu un nivel de cultură modest sau chiar analfabeți, care trăiesc în comunități tribale sau rurale.

Terorismul, văzut ca forma de conflict asimetric între un grup de indivizi plasați la un palier sub-statal și un stat țintă (prin stat înțelegând instituțiile sale fundamentale și conducătorii acestora) a cunoscut ca și războiul, mutații importante pe întreg parcursul istoriei omenești, dar transformările de esență înregistrate în ultimii ani ai secolului al XX-lea și, mai ales, la începutul secolului al XXI-lea sunt așa de complexe și de radicale încât credem că astăzi ne confruntăm cu un fenomen de o particularitate cu totul aparte, astfel că putem vorbi de un sfârșit al terorismului clasic, așa cum a fost perceput timp de peste 2000 de ani.

Actul de terorism, în forma sa tradițională, are ca scop descurajarea generală.

Victima primară a atentatului terorist de tip clasic era mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități sau grup țintă, căruia îi era, de fapt, adresat. Terorismul clasic, în sens tradițional, produce victime individuale adresându-se unei colectivități țintă.

Teroarea este un fenomen natural, însă terorismul tradițional a reprezentat, întotdeauna, exploatarea conștientă și sistematică a acesteia. Terorismul tradițional are un caracter coercitiv, menit să influențeze prin manipulare voința victimelor sale secundare, astfel că șocul provocat colectivității să fie maxim.

Pentru a-și păstra credibilitatea nealterată, actorii terorismului tradițional își materializează sistemic amenințările potențiale în violențe episodice. Din acest punct de vedere, terorismul tradițional poate fi perceput ca o formă de strategie violentă, de constrângere utilizată pentru a limita libertatea de opțiune a celorlalți.

Obiectivul tactic al promotorilor terorismului tradițional îl constituie diseminarea fricii, angoasei și terorii, în sprijinul realizării obiectivului strategic și anume, atingerea scopurilor politice ce motivează acțiunea. Prin urmare, obiectivul imediat al teroriștilor tradiționali îl constituie crearea panicii și nu distrugerea țintei vizate.

Din această perspectivă, violența nu reprezintă altceva decât o formă de propagandă, cu rolul de a intimida grupul-țintă. Astăzi, noul terorism vizează „suprauciderea” și nu coerciția. Acest proces de transformare a durat peste 10 ani, o perioada infimă dacă ne raportăm la istoria terorismului.

Terorismul de tip tradițional, ca instrument de rezolvare a unor conflicte de intensitate medie, care urmărește intimidarea psihică și inducerea forței în scopul eludării legilor, are rădăcini adânci în istoria omenirii.

În prezent, terorismul tradițional a evoluat, atât cantitativ cât și calitativ, spre „neoterorism”, cu formele sale cele mai periculoase de manifestare, „superterorismul” si „megaterorismul”.

Neoterorismul specific începutului de secol XXI se caracterizează în principal prin următoarea concepție: dacă actorii terorismului tradițional își considerau victimele atentatelor ca fiind responsabilitatea guvernelor care le-au ignorat avertismentele și amenințările, neoterorismul apreciază fiecare victimă a unui atentat „în orb” ca dușman declarat al promotorilor violențelor motivate politic. Astfel, în 1988, aproape de orașul Khost (situat în estul Afganistanului), Osama bin-Laden a fondat „Frontul internațional de luptă împotriva evreilor și cruciaților”. Un prim edict al acestui front afirma că este o datorie religioasă a fiecărui musulman să ucidă americani, oriunde este posibil, inclusiv civili.

Dacă în trecut grupările teroriste erau sponsorizate din diverse surse, organizațiile neoteroriste nu mai au nevoie acută de sponsori, deoarece și-au creat sisteme organizaționale cu autoreglare. Suportul logistic al neoterorismului constă într-un complex de măsuri și activități desfășurate într-o concepție unitară, conspirat sau legendar, extrem de descentralizat și independent de statele terțe sponsor. Acest lucru face posibilă maximizarea pierderilor în vieți omenești și pagube materiale în tabără, deoarece inhibiția statelor sponsor în a patrona hecatombe megateroriste nu mai are nicio relevanță pentru planificatorii acțiunilor superteroriste, deveniți autonomi din punct de vedere logistic.

Pentru realizarea surprinderii neoteroriștii nu respectă nici una dintre regulile de angajare tradiționale a unui atentat terorist.

În mod tradițional, orice atentat terorist se compune din câteva faze distincte. În faza premergătoare incidentului, teroriștii își aleg ținta, planifică amănuntele atentatului, stabilesc gradul de risc al acțiunii, retorsiunile si cotraloviturile la care se expun din partea autorităților, modul de retragere după atentat etc.

După producerea atentatului (în cazul luării de ostatici) sau înainte de materializarea acestuia (în cazul lovirii unui simbol-țintă), teroriștii își formulează cererile, au loc negocieri, care se prelungesc uneori pe un timp îndelungat de ordinul lunilor, acest interval de timp fiind folosit de teroriști pentru a-și mediatiza cauza și de către autoritățile statului țintă pentru pregătirea ripostei contrateroriste.

Acestea erau regulile de angajare cunoscute și o covârșitoare majoritate a atentatelor teroriste tradiționale s-au desfășurat după același scenariu.

Neoterorismul nu mai presupune existența unei faze a negocierilor, nici înainte de atentat, nici pe timpul desfășurării acestuia. De asemenea, nu mai este necesară asumarea responsabilității, deoarece noii teroriști nu mai urmăresc obținerea de compomisuri cu statul sau regimul politic țintă, nu mai încearcă să realizeze o coerciție asupra populației prin inducerea de teroare și nesiguranță. Actorii superterorismului își propun să elimine fizic pe toți cei bănuiți a nu se conforma idealurilor, viziunii sau programului lor politic.

Neoteroriști, odată cu evoluția științei și a tehnologiei, au devenit parte integranta a epocii post-industriale, a mediilor electronice și a informației, ale cărei mecanisme le înțeleg și le utilizează fără scrupule.

Neoterorismul își difuzează informația rapid, prin mediile electronice, astfel încât atentatele devin mesaje de amenințare în sine.

Actorii neoterorismului nu mai amenință și nu mai avertizează, considerând că este suficient să-și facă simțită prezența prin producerea de hecatombe.

Atacurile sunt greu de prevăzut iar riposta poate lovi „în orb”, deoarece neoteroriștii nu mai sunt afiliați la o organizație, facțiune sau grup distinct. Lumea mileniului trei se confruntă cu o masă amorfa de profesioniști fanatizați, care operează în celule mici, ieșind la suprafață brusc, după o existență „normală” sau chiar anodina, după care se scufunda iar în existența cotidiană, la adăpostul metropolelor pe care visează să le distrugă.

Organizația de tip „rețea” (network) nu presupune ierarhii, centre de comandă sau infrastructuri convenționale. Sutele de „fedaini” fanatizați sunt înlocuiți cu celule de 3-4 activiști, rețele de computere, logistică performantă și arme de înaltă precizie sau de distrugere în masă.

Neoterorismul ne demonstrează cât de vulnerabili suntem, cât de nepregătiți am fost in fața amenințărilor nontradiționale cu care ne confruntăm astăzi și, probabil, încă mult timp de acum înainte.

Între formele de manifestare a terorismului tradițional și neoterorism există unele diferențe de ordin calitativ; acestea sunt:

terorismul tradițional:

victime colaterale limitate;

clamarea responsabilității;

terorismul organizațional bine definit;

structura ierarhica globală;

motivații ideologice și naționaliste;

acte de violență tradițională.

Neoterorism

letalitatea crescută a atacurilor;

apariția rețelei de rețele;

scăderea ponderii sponsorilor;

victime colaterale în masă;

autori necunoscuți;

terorismul ca război;

structuri amorfe;

grupuri autonome sau independente afiliate;

rețele globale;

motivații fundamentaliste;

tehnici teroriste evoluate și în continuă schimbare;

acceptarea de victime colaterale.

Din aceste motive, pe lângă toate instrumentele clasice de prevenție și ripostă, care rămân perfect valabile și în contextul actual, trebuie elaborată o nouă strategie de abordare a conceptelor de prevenție și gestiune a crizelor, care să cuprindă următoarele elemente:

riposta clasică/prevenție și preemțiune:

palierul diplomatic;

sancțiuni economice;

operații sub acoperire;

intervenții militare;

operațiuni speciale ale forțelor de securitate.

noua strategie:

destrămarea sprijinului logistic și financiar;

politică agresivă a vizelor și deportărilor;

extinderea operațiunilor de tip J.T.T.F. (Joint Terrorism Task Forces);

cooperare internaționale în domeniul bancar (înghețări de conturi și confiscări de bunuri);

cooperare internațională în domeniul securității (ofițeri de legătură, atașați militari și din serviciile speciale în țările aliate, schimb de informații, operații comune, acoperite și la vedere);

îmbunătățirea securității aeriene, navale și feroviare a locațiilor publice;

sistemele de alarmare a populației;

sistemul de informare/conștientizare a populației;

apariția sistemelor de gestionare a conflictelor – ICS (Incident Command System).

În consecință, sistemul imunitar social trebuie upgradat constant, deoarece noul terorism pare a se afla în expansiune, deține inițiativa, putând surprinde autoritățile statale, regionale sau internaționale. Terorismul nu mai reprezintă o amenințare de nișă, ci este o certitudine, asemănătoare războiului rece, care funcționează pe același principiu al distrugerii totale, reciproc asigurată.

Procesul de globalizare, care se manifestă din ce în ce mai mult în lumea de astăzi, amplifică mobilitatea și posibilitățile de manifestare a terorismului și creează o motivație nouă pentru solidarizarea la scară mondială a statelor democratice în procesul de combatere a acestui flagel.

Teroristul actual are un cu totul alt profil decât cel tradițional: ignorantul fanatic a fost înlocuit de individul care reușește o sinteză între îndoctrinare, fanatism, pregătire științifică și tehnică de vârf.

Terorismul, în condițiile mondializării, este examinat ca un fenomen social-politic complex, ce afectează interesele întregii comunități internaționale.

Manifestându-se în contextul intensificării proceselor de globalizare, acest fenomen are legătura directă cu acutizarea crizei economice mondiale, avansarea secolului informațional, cuplarea cooperării/integrării economice cu apariția corporațiilor transnaționale, aflate într-un proces de concurență cu țările de frunte pentru supremația economică în lume, cu procesele de transformare a sistemului financiar internațional într-o sursă a adâncirii crizei economice în lume. Terorismul internațional este considerat de specialiști drept o formă de protest împotriva expansiunii mondiale a țărilor dezvoltate. De regulă, activitatea organizațiilor teroriste nu este îndreptată doar spre tensionarea și destablizarea situației într-o anumita regiune a lumii, în numele „soluționării” unor probleme locale, ci vizează scopuri mai serioase – cucerirea sau redistribuirea puterii, reîmpărțirea teritorială. schimbarea forțată a formei constituționale de guvernământ și a structurii de stat, în conformitate cu viziunile proprii. De aceea, evaluarea terorismului nu rareori are nuanțe politice. În plan socio-politic, acesta se pronunță împotriva structurilor sociale și instituțiilor politice existente, încercând să le atenueze, să submineze stabilitatea lor pentru a-și realiza scopurile, de regulă, prin metode violente.

Examinând terorismul ca o infracțiune internaționala ce amenință conviețuirea pașnică a popoarelor și statelor și subminează bazele relațiilor internaționale, prin organizarea actelor de violență împotriva cetățenilor și bunurilor materiale ale unor țări, este necesar a califica corect actul de terorism, ținându-se cont de trăsăturile ce dovedesc caracterul său internațional, respectiv: amenințarea cu violența asupra cetățenilor altor state ori a persoanelor beneficiare ale protecției internaționale, pregătirea actului terorist într-o țară și realizarea lui pe teritoriul altui stat, găzduirea teroristului în altă țară, după efectuarea activității criminale. În definirea acestor trăsături apar dificultăți, îndeosebi atunci când actele de violență se etichetează în mod politic sau când apar standarde duble de încadrare juridică.

Caracteristicile terorismului internațional contemporan în contextul globalizării sunt: numărul în creștere al acțiunilor executate cu cinism și cruzime; expansiunea terorismului politic, naționalist și religios; perfecționarea dotării tehnice a grupărilor teroriste, prin aplicarea realizărilor științei și tehnicii; apariția de noi metode a activității teroriste, în particular utilizarea mijloacelor netradiționale de acțiune violenta prin orientarea către locuri aglomerate; încercări permanente de a pune stăpânire pe arma biologică, chimică sau nucleară; pregătirea teroriștilor conform experienței de participare la diferite conflicte; utilizarea mercenarilor; nivelul înalt de finanțare a activității teroriste.

Globalizarea este un proces obiectiv, firesc, de integrare a oamenilor într-un întreg. În pofida manifestărilor sale pozitive (în planul comunicării, economiei, politicii, culturii și științelor), globalizarea are unele consecințe grave asupra securității comunității internaționale, precum aprofundarea prăpastiei dintre țările bogate și sărace, ceea ce creează condițiile activizării terorismului internațional.

1.5. Securitatea Uniunii Europene în contextul Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona dorește să consolideze realizarea unui spațiu european comun în care persoanele să circule liber și să beneficieze de o protecție judiciară eficace. Realizarea unui astfel de spațiu are repercusiuni asupra domeniilor în care așteptările cetățenilor europeni sunt ridicate, cum ar fi imigrația, combaterea criminalității organizate sau terorismul. Aceste probleme au o puternică dimensiune transfrontalieră și, prin urmare, necesită o cooperare eficace la nivel european.

De aceea, Tratatul de la Lisabona împarte temele referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție în patru domenii, care sunt precedate de dispoziții generale referitoare la înființarea Comitetului permanent operațional pentru securitate internǎ :

– politicile referitoare la controlul la frontiere, la azil și la imigrație;

– cooperarea judiciară în materie civilă;

– cooperarea judiciară în materie penală;

– cooperarea polițienească.

Temele referitoare la cooperarea judiciară în materie penală și la cooperarea polițienească făceau parte înainte din cel de-al 3-lea pilon al Uniunii Europene, reglementat prin cooperarea interguvernamentală. În cadrul celui de-al 3-lea pilon, instituțiile europene nu aveau competențe, deci nu puteau adopta nici regulamente, nici directive. Tratatul de la Lisabona pune capăt acestei diferențieri și îi permite UE să intervină în toate chestiunile referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, în virtutea personalitǎții juridice pe care a dobândit-o ca urmare a eliminǎrii primului pilon rezervat Comunitǎții Europene.

Comitetul permanent pentru cooperarea operaționalǎ în materie de securitate internǎ – Clauza de solidaritate

Potrivit art. 71 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care să asigure în cadrul Uniunii promovarea și consolidarea cooperării operaționale în materie de securitate internă , denumit Comitetul permanent operațional pentru securitate internǎ (COSI).

Comitetul permanent facilitează, promovează și consolidează coordonarea acțiunilor operaționale ale autorităților statelor membre competente în domeniul securității interne .

COSI poate invita la reuniunile sale, în calitate de observatori, reprezentanți ai agențiilor : Eurojust, Europol și Frontex și ai altor organisme relevante, și, de asemenea, în acest context, poate contribui la facilitarea și asigurarea cooperǎrii și coordonǎrii operaționale eficace în materie de: cooperare polițienească și vamală, control și protecție a frontierelor externe. Acesta asigură, după caz, cooperarea judiciară în materie penală , care se impune în cadrul cooperării operaționale în domeniul securității interne . COSI este mandatat, împreună cu Comitetul Politic și de Securitate (PSC), să asiste Consiliul, în conformitate cu așa-numita „clauză de solidaritate” , prevǎzutǎ la art. 222 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. „Clauza de solidaritate” prevede că: „Uniunea și statele sale membre acționează în comun, în spiritul solidarității, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Uniunea mobilizează toate instrumentele de care dispune, inclusiv mijloacele militare puse la dispoziție de statele membre, pentru:

– prevenirea amenințării teroriste pe teritoriul statelor membre;

– protejarea instituțiilor democratice și a populației civile de un eventual atac terorist;

-acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităților sale politice, în cazul unui atac terorist;

-acordarea de asistență unui stat membru pe teritoriul acestuia, la solicitarea autorităților sale politice, în cazul unei catastrofe naturale sau provocate de om.

COSI nu participă la conducerea operațiilor și nici nu este implicat în pregătirea actelor legislative. Conducerea operațiilor reprezintă o atribuție a statelor membre, iar în ceea ce privește pregătirea actelor legislative, unicul responsabil este Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER, în cadrul căruia se reunesc ambasadorii statelor membre UE. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, COREPER beneficiază de sprijinul diferitelor grupuri de lucru ale Consiliului.

Având în vedere rolul operațional al COSI, activitatea membrilor săi se desfășoară la nivelul ministerelor naționale, care dispun delegarea acestora. Fiecare stat membru decide dacă va avea un singur reprezentant pentru toate domeniile sau dacă va avea reprezentanți diferiți. Numărul delegaților este totuși limitat, pentru a se asigura eficacitatea activității comitetului. Delegații COSI sunt sprijiniți de reprezentanțele permanente ale statelor membre pe lângă UE de la Bruxelles și de Secretariatul Consiliului. Consilierii JAI din cadrul reprezentanțelor permanente în cauză se reunesc, după caz, în perioadele dintre principalele reuniuni ale COSI.

Comitetul prezintă periodic rapoarte Consiliului cu privire la activitățile sale, iar Consiliul, la rândul său, informează Parlamentul European și parlamentele naționale despre lucrǎrile comitetului permanent. De asemenea, COSI răspunde de evaluarea orientării generale și a eficienței cooperării operaționale, în scopul de a identifica posibile deficiențe și de a adopta recomandări pentru abordarea acestora.

Instituirea COSI a fost urmată de efectuarea, pânǎ la data de 01 ianuarie 2012, a unei evaluări de cǎtre COREPER asupra activitǎții desfășurate de douǎ comitete ale Consiliului: Comitetul articolului 36 (CATS) și Comitetul strategic pentru imigrație, frontiere și azil (CSIFA). Aceastǎ evaluare a avut în vedere eficiența și coerența structurilor de lucru ale Consiliului. La rândul lor, cele douǎ comitete și-au concentrat discuțiile asupra chestiunilor strategice cu privire la care COSI nu ar putea contribui și nu s-ar putea întruni după cum este necesar. În plus, CATS și CSIFA au început sǎ se implice în activitățile legislative, iar COREPER a rămas unicul responsabil pentru pregătirea actelor legislative.

De asemenea, s-au mai înființat douǎ grupuri de pregǎtire ale Consiliului din domeniul JAI: un Grup de lucru pentru probleme de terorism, care abordeazǎ toate aspectele transversale ale terorismului și consolideazǎ diferitele planuri de acțiune legate de terorism și Grupul de lucru JAI-RELEX , care reprezintă versiunea permanentă a fostului Grup de sprijin ad-hoc JAI-RELEX.

Controlul la frontiere, azil și imigrație

Tratatul de la Lisabona atribuie noi competențe instituțiilor europene, care, de acum înainte, pot adopta măsuri menite să:

– instituie o gestionare comună a frontierelor externe ale UE, în special datorită consolidării Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe;

– creeze un sistem european comun de azil care va fi întemeiat pe un statut european uniform și pe proceduri comune de acordare și de retragere a azilului;

– stabilească norme, condiții și drepturi în materie de imigrație legală.

Cooperarea judiciară în materie civilă

Tratatul de la Lisabona autorizează instituțiile europene să adopte noi măsuri în ceea ce privește:

– punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce, în sensul cǎ fiecare sistem juridic trebuie să recunoască drept valabile și aplicabile deciziile adoptate de sistemele juridice ale celorlalte state membre;

– accesul efectiv la justiție;

– dezvoltarea metodelor alternative de soluționare a litigiilor;

– formarea magistraților și a personalului din justiție.

Cooperarea judiciară în materie penală

Odată cu eliminarea celui de-al 3-lea pilon al UE, întreaga cooperare judiciară în materie penală devine un domeniu în care instituțiile europene pot să legifereze.

În concret, instituțiile europene pot acum să stabilească reguli minime în ceea ce privește definirea și sancționarea infracțiunilor penale cele mai grave. UE poate să intervină, de asemenea, în definirea unor reguli comune în ceea ce privește derularea procedurilor penale, de exemplu în ceea ce privește admisibilitatea probelor sau drepturile persoanelor.

Mai mult, Tratatul de la Lisabona intenționează să întărească rolul Eurojust în UE. Trebuie amintit că misiunea Eurojust este de a contribui la coordonarea unor anchete și urmăriri penale între autoritățile competente ale statelor membre. În prezent, Eurojust nu deține decât competența de a înainta propuneri: acesta poate solicita autorităților naționale declanșarea unor anchete sau urmăriri penale. De acum înainte, Tratatul de la Lisabona oferă instituțiilor europene posibilitatea de a extinde misiunile și atribuțiile Eurojust prin procedura legislativă ordinară .

Mai mult, Tratatul de la Lisabona are în vedere posibila creare a unui veritabil Parchet European pornind de la Eurojust. Un astfel de parchet ar deține competențe importante, întrucât ar putea ancheta, urmări penal și trimite în judecată autorii unor infracțiuni. În plus, Parchetul European ar fi în măsură să exercite el însuși acțiunea publică în fața instanțelor judecătorești competente ale statelor membre.

Și totuși, Tratatul de la Lisabona nu instituie încă Parchetul European. Aceasta autorizează numai Consiliul să adopte, în unanimitate, un regulament în acest sens. În cazul în care Consiliul nu va reuși să întrunească unanimitatea, atunci cel puțin nouă state membre vor avea posibilitatea să instituie un Parchet European între ele, în cadrul unei cooperări consolidate .

Cooperarea polițienească

La fel ca și în cazul cooperării judiciare în materie penală, cooperarea polițienească beneficiază de eliminarea celui de-al 3-lea pilon al UE. Drept urmare, instituțiile europene vor fi în măsură să adopte regulamente și directive în acest domeniu.

Aplicarea procedurii legislative ordinare se extinde astfel la toate aspectele non-operaționale ale cooperării polițienești. În schimb, cooperarea operațională va face obiectul unei proceduri legislative speciale care va necesita unanimitatea Consiliului. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona prevede și posibilitatea de a institui cooperări consolidate atunci când nu este întrunită unanimitatea în Consiliu.

Mai mult, Tratatul de la Lisabona prevede consolidarea progresivă a Oficiului European de Poliție – Europol . La fel ca și în cazul Eurojust, Tratatul de la Lisabona autorizează Consiliul și Parlamentul să dezvolte misiunile și competențele Europol în cadrul procedurii legislative ordinare. În prezent, rolul Europol se limitează la facilitarea cooperării între autoritățile statelor membre. În urma Tratatului de la Lisabona, noile sarcini ar putea include și coordonarea, organizarea și realizarea unor acțiuni operaționale.

Exceptări de la aplicarea aquis-ului SLSJ

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit al Marii Britanii beneficiază de un regim derogatoriu care cuprinde toate măsurile adoptate în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție. Aceste trei țări pot opta să nu participe la procedurile legislative în acest domeniu. Măsurile adoptate nu vor avea așadar caracter obligatoriu în ceea ce le privește.

În plus, Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit li se aplică două tipuri de clauze derogatorii:

– o clauză „opt-in”, care îi permite fiecăreia să participe, de la caz la caz, la procedura de adoptare a unei măsuri sau la aplicarea unei măsuri deja adoptate. În acest caz, aceste măsuri le vor fi impuse la fel ca și în cazul celorlalte state membre;

– o clauză „opt-out”, care le permite în orice moment să nu aplice o măsură.

1.5.1. Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene

Strategia de Securitate Internă a fost adoptată pentru a ajuta Europa să avanseze, regrupând activitățile deja existente și stabilind principiile și orientările pentru acțiunile viitoare. Aceasta este concepută pentru a preveni infracțiunile și a spori capacitatea de a oferi un răspuns rapid și corespunzător dezastrelor naturale și celor provocate de om, prin dezvoltarea și gestionarea eficiente a unor instrumente adecvate. În acest sens, Strategia de Securitate Internǎ a fost concentratǎ asupra urmǎtoarelor direcții de acțiune:

a) Protecția cetǎțenilor în Europa în cadrul unei societǎți globale. Uniunea Europeană a secolului XXI numără 27 de țări în care trăiesc 500 de milioane de oameni. Creșterea economică, alături de oportunitățile oferite de o societate liberă și democratică, bazată pe statul de drept, generează prosperitatea cetățenilor europeni – dar aceste circumstanțe implică de asemenea riscuri, întrucât teroriștii și alte tipuri de infractori urmăresc să utilizeze aceste valori în mod abuziv, în scopuri distructive și răuvoitoare. Totodată, mobilitatea tot mai mare a persoanelor sporește, la rândul său, responsabilitatea comună față de protejarea libertăților pe care toți cetățenii Uniunii le apreciază.

Prin urmare, securitatea a devenit un factor esențial în asigurarea unei calități ridicate a vieții în societatea europeană și în protecția infrastructurilor critice, prin prevenirea și combaterea amenințărilor comune.

„Riscul zero” nu există, dar, în ciuda acestui fapt, Uniunea trebuie să creeze un mediu sigur, în care oamenii din Europa să se simtă protejați. Mai mult, trebuie instituite mecanismele necesare pentru menținerea unui nivel ridicat de securitate, nu numai pe teritoriul UE, ci și, într-o măsură cât mai mare, atunci când cetățenii călătoresc în țări terțe sau se află în medii virtuale, precum internetul.

În acest context, securitatea internă a UE înseamnă protejarea persoanelor și a valorilor libertății și ale democrației. Aceasta reflectă, de asemenea, viziunea comună a Europei asupra provocărilor prezente și decizia de a face front comun în abordarea acestor amenințări, după caz, prin intermediul unor politici care să utilizeze valoarea adăugată a UE. Tratatul de la Lisabona și Programul de la Stockholm îi permit UE să ia măsuri ambițioase și concertate pentru a face din Europa un spațiu de libertate, securitate și justiție.

În vederea realizǎrii acestei direcții de acțiune, Strategia de Securitate Internǎ a UE:

– expune amenințările și provocările comune cu care ne confruntăm și din cauza cărora este din ce în ce mai important ca statele membre și instituțiile UE să își unească eforturile pentru a aborda noile provocări care depășesc capacitățile naționale, bilaterale sau regionale;

– stabilește politica comună de securitate internă a UE și principiile care stau la baza acesteia într-un mod cuprinzător și transparent;

– definește un model European de securitate, care constă în instrumente comune și un angajament față de: o relație consolidată reciproc între securitate, libertate și viață privată; cooperarea și solidaritatea între statele membre; implicarea tuturor instituțiilor UE; abordarea cauzelor insecurității și nu doar a efectelor acesteia; îmbunătățirea prevenirii și a anticipării; participarea, în măsura în care sunt implicate, a tuturor sectoarelor care au un rol de jucat în ceea ce privește protecția politică, economică și socială și o mai mare interdependență între securitatea internă și cea externă.

b) Prevenirea și combaterea amenințărilor comune ce reprezintǎ principalele provocǎri pentru securitatea internǎ a UE. Infracționalitatea profită de posibilitățile oferite de o societate globalizată, precum comunicațiile de mare viteză, mobilitatea crescută și tranzacțiile financiare instantanee. De asemenea, există fenomene care au un impact transfrontalier asupra securității și siguranței pe teritoriul UE. Se pot identifica, așadar, un număr semnificativ de amenințări comune:

– terorismul , sub toate formele sale, care manifestă o lipsă absolută de respect pentru viața umană și valorile democratice. Dimensiunea sa globală, consecințele sale devastatoare, capacitatea sa de a recruta prin intermediul radicalizării și al difuzării propagandei pe internet și diferitele sale mijloace de finanțare transformă terorismul într-o amenințare semnificativă, în constantă evoluție, la adresa securității;

– formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată devin din ce în ce mai semnificative. Sub diferitele lor forme, acestea au tendința să se manifeste atunci când pot obține beneficii financiare cât mai mari, cu riscuri minime, fără a ține seama de frontiere. Traficul de droguri, infracționalitatea economică, traficul de ființe umane, filierele de imigrație clandestină, traficul de armament, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracțiunile săvârșite prin violență, spălarea banilor și fraudarea documentelor sunt doar câteva dintre modalitățile prin care criminalitatea organizată și formele grave de criminalitate se manifestă în UE. Mai mult, corupția reprezintă o amenințare la adresa fundamentelor sistemului democratic și ale statului de drept;

– criminalitatea informatică reprezintă o amenințare globală, tehnică, transfrontalieră și anonimă la adresa sistemelor noastre informatice și, prin urmare, implică numeroase provocări suplimentare pentru autoritățile de aplicare a legii;

– infracțiunile transfrontaliere, precum delictele minore sau infracțiunile contra patrimoniului, adesea săvârșite de bande, atunci când au un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi a europenilor;

– violența în sine, precum violența juvenilă sau violența huliganilor la evenimentele sportive, sporește prejudiciile cauzate deja de alte infracțiuni și poate dăuna în mod grav societății;

– dezastrele naturale și cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundațiile și furtunile, secetele, penuria de energie și panele tehnologiilor informației și comunicațiilor (TIC), constituie provocări în materie de siguranță și securitate. În prezent, sistemele de protecție civilă reprezintă un element esențial al oricărui sistem de securitate modern și avansat;

– există o serie de alte fenomene comune care determină preocupări și prezintă amenințări de siguranță și securitate la adresa persoanelor din întreaga Europă, de exemplu accidentele de circulație, în care zeci de mii de cetățeni europeni își pierd viața în fiecare an.

Pentru a face față acestor fenomene, statele membre ale UE dispun de propriile politici și strategii naționale de securitate și, drept răspuns la deplasarea infractorilor între țări învecinate, au fost instituite modele de cooperare între statele membre la nivel bilateral, multilateral și regional.

Întrucât aceste eforturi nu sunt suficiente pentru a preveni și a combate astfel de grupări criminale și activitățile acestora, care depășesc cu mult frontierele naționale, necesitatea unei abordări la nivelul UE este din ce în ce mai evidentă.

Statele membre trebuie să depună în permanență eforturi pentru a elabora instrumente astfel încât frontierele naționale, diferitele legislații, diferitele limbi și modalități de lucru să nu împiedice progresele în prevenirea criminalității transfrontaliere.

UE a înregistrat progrese semnificative în acest domeniu în ultimii ani. De exemplu, cooperarea polițienească și judiciară intensificată a devenit esențială odată cu eliminarea controalelor la frontierele interne, care permite libera circulație a persoanelor în interiorul spațiului Schengen. Au fost elaborate numeroase instrumente pentru facilitarea cooperării. Printre cele mai relevante se numără:

– anticiparea amenințărilor. Europol și alte agenții ale UE realizează evaluări periodice ale situațiilor și scenariilor viitoare;

– planificarea, programarea și gestionarea consecințelor. Au fost elaborate programe de lucru care permit abordarea metodicǎ a pericolelor la adresa cetățenilor și preocupările acestora. Au fost de asemenea elaborate strategii și programe de lucru specifice privind combaterea terorismului, a traficului de droguri, a traficului de ființe umane, a criminalității organizate și protecția civilă. Totodată, mecanismul comunitar de protecție civilă coordonează reacția statelor membre la dezastrele naturale și cele provocate de om ;

– eficientizarea activitǎții agențiilor, a instituțiilor și a organismelor specializate. Au fost create o serie de agenții specifice ale UE, printre care Europol, ale cărui obiective principale sunt colectarea și schimbul de informații și facilitarea cooperării dintre autoritățile de aplicare a legii în lupta acestora împotriva criminalității organizate și terorismului, Eurojust, care asigură coordonarea și sporește eficiența autorităților judiciare și Frontex, care gestionează cooperarea operațională la frontierele externe. UE a creat de asemenea rolul de coordonator al luptei împotriva terorismului. Alte organisme și rețele au fost instituite de asemenea în domeniile formării, drogurilor, prevenirii criminalității, corupției și cooperării judiciare în materie penală;

– instrumente fondate pe recunoașterea reciprocă, pentru schimbul de informații și facilitarea anchetelor și a operațiunilor comune. Printre instrumentele fondate pe recunoașterea reciprocă se numără mandatul european de arestare și dispozițiile privind înghețarea activelor. De asemenea, au fost instituite baze de date, precum Sistemul de Informații Schengen , și rețele pentru schimbul de informații privind cazierele judiciare, combaterea huliganismului, persoanele dispărute sau vehiculele furate și privind vizele eliberate sau refuzate. Utilizarea datelor ADN și a amprentelor digitale permit identificarea urmelor anonime lăsate la locul faptei. Instrumentele juridice ale UE facilitează cooperarea operațională între statele membre, cum ar fi instituirea unor echipe commune de anchetă, organizarea unor operațiuni comune și cooperarea strânsă în vederea asigurării securității evenimentelor internaționale, inclusiv a competițiilor sportive majore;

– elaborarea unor mecanisme de evaluare pentru analizarea eficienței acțiunilor întreprinse. De exemplu, exerciții de evaluare inter pares în domeniul combaterii terorismului și a criminalității organizate, care au contribuit la îmbunătățirea încrederii reciproce.

Succesele obținute pânǎ în prezent demonstrează progresele majore înregistrate în spațiul de justiție, libertate și securitate al UE. Cu toate acestea, eforturile trebuie unite în continuare pentru a garanta o mai bună protecție pentru cetățenii UE. Programul de la Stockholm și strategiile precum: Strategia europeană de securitate , Strategia privind dimensiunea externă a spațiului de justiție, libertate și securitate și Strategia de gestionare a informațiilor au furnizat o bază solidă în acest sens.

În continuare, trebuie dezvoltate și utilizate instrumente și politici comune pentru a aborda amenințările și riscurile comune, prin intermediul unei abordări integrate. Acesta este principalul obiectiv al Strategiei de securitate internă, iar în scopul realizǎrii acestuia a fost ales un model de securitate care integrează acțiuni în domeniul cooperării polițienești și judiciare, al gestionării frontierelor și al protecției civile.

Principiile pe care se bazeazǎ acest model sunt urmǎtoarele:

-respectarea drepturilor fundamentale, protecției internaționale, statului de drept și a vieții private, în contextul dezvoltǎrii unor politici în materie de justiție, libertate și securitate care se consolidează reciproc;

– protecția tuturor cetățenilor, în special a celor mai vulnerabili, cu accent pe victimele unor forme de infracționalitate precum traficul de ființe umane sau violența bazată pe gen, inclusiv pe victimele actelor de terrorism care necesită de asemenea o atenție deosebită, sprijin și recunoaștere socială;

– transparența și asumarea responsabilității în cadrul politicilor de securitate, astfel încât să poată fi ușor de înțeles de cetățeni și să țină seama de preocupările și de opiniile acestora;

– dialogul, ca modalitate de eliminare a diferențelor conform principiilor de toleranță, respect și libertate de exprimare;

– integrarea, incluziunea socială și combaterea discriminării, ca elemente-cheie ale securității interne a UE;

– solidaritatea între statele membre în fața dificultăților care nu pot fi soluționate de statele membre printr-o acțiune separată sau în cazul în care acțiunea concertată este în avantajul UE în ansamblu;

– încrederea reciprocă, ca principiu fundamental pentru o cooperare reușită.

Orientǎrile modelului European de securitate, stabilite pe baza principiilor enunțate anterior, sunt următoarele:

I. O abordare vastă și globală a securității interne. În acest context, trebuie avut în vedere că securitatea internă cuprinde o serie vastǎ de măsuri, care au atât o dimensiune orizontală, cât și o dimensiune verticală:

– dimensiunea orizontală: pentru a se ajunge la un nivel corespunzător de securitate internă într-un mediu global complex, este nevoie de implicarea autorităților de aplicare a legii și a autorităților de gestionare a frontierelor, sprijinite prin cooperarea judiciară, de serviciile de protecție civilă, precum și de sectoarele politic, economic, financiar, social și privat, inclusiv de organizațiile neguvernamentale;

– dimensiunea verticală vizeazǎ diferitele niveluri ale securității: cooperarea internațională , politicile și inițiativele la nivelul UE în materie de securitate, cooperarea regională dintre statele membre și propriile politici naționale, regionale și locale ale statelor membre.

II. Asigurarea supravegherii democratice și judiciare efective a activităților de securitate. Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, implicarea Parlamentului European în elaborarea politicilor de securitate a luat o mai mare amploare, ceea ce înseamnă că este esențială consultarea eficace la toate nivelurile. Parlamentele naționale trebuie să joace de asemenea un rol mai important în activitatea UE datorită capacității acestora de a monitoriza aplicarea principiului subsidiarității și a participării lor la evaluarea punerii în aplicare a politicilor privind justiția, libertatea și securitatea. Curtea Europeană de Justiție dobândește competență deplină în acest domeniu, cu excepția cazurilor în care este vorba despre ordinea publică internă a statelor membre și de aspectele legate de securitate care țin de responsabilitatea lor. În ultimul rând, aderarea UE la Convenția europeană a drepturilor omului va contribui de asemenea la îmbunătățirea protecției drepturilor omului în Europa.

III. Prevenire și anticipare: o abordare proactivă, fondată pe informații. Printre principalele obiective ale Strategiei de securitate internă a UE se numără prevenirea și anticiparea infracțiunilor, precum și a dezastrelor naturale și a celor provocate de om și atenuarea impactului lor potențial. Deși urmărirea eficace a autorilor unei infracțiuni rămâne esențială, un accent și mai mare pus pe prevenirea infracțiunilor și a atacurilor teroriste poate contribui la reducerea prejudiciilor umane și psihologice cauzate de aceste acte și care sunt adeseori ireparabile.

Prin urmare, Strategia trebuie să acorde o importanță deosebită preveniri și anticipării, în cadrul unei abordări proactive fondate pe informații și pe colectarea elementelor de probă necesare pentru urmărire.

O acțiune în justiție nu poate avea sorți de izbândă decât dacă toate informațiile necesare sunt disponibile. Mai mult, trebuie elaborate și îmbunătățite mecanismele de prevenire, precum instrumentele de analiză și sistemele de alertă timpurie. Unul dintre instrumentele de prevenire aplicabile ar trebui să îl constituie un registru european de evidență a călătorilor (PNR), care să garanteze un nivel ridicat de protecție a datelor, în scopul prevenirii, al depistării, al anchetării și al urmăririi infracțiunilor teroriste și infracțiunilor grave, pe baza unei analize de impact. Astfel, s-ar putea înțelege mai bine diferitele tipuri de amenințări și probabilitatea acestora și s-ar putea anticipa ceea ce s-ar întâmpla, fiind astfel pregătiți nu numai pentru a face față efectelor unor amenințări devenite realitate, ci și pentru a putea institui mecanisme de depistare și de prevenire a acestor evenimente. Din acest motiv, trebuie adoptată o abordare globală în scopul depistării și al prevenirii în permanență a amenințărilor și a riscurilor cu care se confruntă UE în diferite domenii ale securității interne, precum și a principalelor aspecte care preocupă populația.

Prevenirea infracțiunilor presupune abordarea cauzelor profunde, și nu numai a infracțiunilor și a consecințelor acestora. Politicile de securitate, în special cele de prevenire, trebuie să adopte o abordare vastă, care să implice nu numai serviciile de aplicare a legii, ci și instituțiile și specialiștii de la nivel național și local. Prin urmare, trebuie vizatǎ cooperarea și cu alte sectoare, precum școlile, universitățile și alte instituții de învățământ, pentru a se preveni infracționalitatea juvenilǎ.

Sectorul privat, mai ales atunci când este implicat în activități financiare, poate contribui la elaborarea și la punerea în aplicare efectivă a mecanismelor menite să prevină activitățile frauduloase sau spălarea banilor. Organizațiile societății civile pot juca de asemenea un rol în desfășurarea campaniilor de sensibilizare a populației.

Obiectivul acțiunii UE în domeniul protecției civile trebuie să fie reducerea vulnerabilității în fața dezastrelor prin elaborarea unei abordări strategice de anticipare și de prevenire a dezastrelor și prin continuarea îmbunătățirii nivelului de pregătire și de reacție, cu respectarea competențelor naționale.

Ar trebui elaborate orientări privind metodele de cartografiere a pericolelor și a riscurilor, evaluări și analize, precum și o prezentare de ansamblu a riscurilor naturale și a celor provocate de om pe care UE le-ar putea înfrunta în viitor . Această analiză de risc la nivelul UE ar trebui să constituie o bază pentru inițiative de cooperare între state membre care împărtășesc aceleași riscuri și UE în domeniul protecției civile și al planificării capacităților.

De asemenea, este necesarǎ identificarea noilor riscuri și amenințări, precum penuria de energie, disfuncționalitățile din domeniul tehnologiei informației și a comunicațiilor și pandemiile. Capacitatea cetățenilor, precum și a sectorului public și privat, de a face față efectelor dezastrelor trebuie incluse în politicile de prevenire.

IV. Elaborarea unui model global pentru schimbul de informații. Politica de securitate internă trebuie sǎ se bazeze pe schimbul de informații și pe încrederea reciprocă, ce acordă prioritate principiului punerii la dispoziție a informațiilor. Pentru ca autoritățile de aplicare a legii să poată preveni și acționa în mod anticipat, acestea trebuie să aibă acces în timp util la cât mai multe date posibil privind infracțiunile și autorii acestora, modalitățile în care aceștia operează, detalii despre victimă/victime, despre vehiculele utilizate etc.

Pentru a intensifica în mod considerabil nivelul actual al schimbului de informații, trebuie consolidate în continuare mecanismele care favorizează încrederea reciprocă între autoritățile responsabile de asigurarea securității interne a UE, pentru a întări mecanismele existente. De asemenea, trebuie pusǎ în aplicare Strategia de gestionare a informațiilor pentru a se elabora un model european sigur și structurat privind schimbul de informații. Acest model va include diferitele baze de date ale UE relevante pentru asigurarea securității în UE , astfel încât să existe o interacțiune între acestea, în măsura în care acest lucru va fi necesar și autorizat, pentru a se permite un schimb de informații eficace în întreaga UE și pentru a se profita la maximum de posibilitățile oferite de biometrie și de alte tehnologii, în scopul îmbunătățirii securității cetățenilor, într-un cadru precis care le protejează în același timp viața privată.

Acest model de schimb de informații trebuie să respecte întotdeauna pe deplin dreptul la o viață privată și protecția datelor cu caracter personal. Dacă un nivel ridicat de securitate presupune o intensificare a schimbului de date, atunci este important ca această intensificare să fie gestionată cu atenție, să fie proporționată și să respecte legislația în materie de protecție a datelor.

V. Cooperarea operațională. Prin Tratatul de la Lisabona a fost instituit Comitetul permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă (COSI) pentru a asigura coordonarea și cooperarea eficace între autoritățile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor, inclusiv controlul și protecția frontierelor externe și, după caz, cooperarea judiciară în aspecte penale care țin de cooperarea operațională. Activitatea comitetului se va baza, înainte de toate, pe evaluările și prioritățile privind amenințările, stabilite la nivel național și la nivelul UE. COSI trebuie să asigure de asemenea cooperarea riguroasă între agențiile și organismele UE implicate în securitatea internă a Uniunii (Europol, Frontex, Eurojust, Cepol și Sitcen ), pentru a încuraja o coordonare, o integrare și o eficacitate din ce în ce mai mare a operațiunilor .

Toți acești actori trebuie să continue să doteze serviciile specializate din statele membre cu mijloace de sprijin de o eficacitate îmbunătățită. Ar trebui îmbunătățită cu precădere capacitatea Europol de a sprijini operațiunile statelor membre. Ar trebui realizate progrese privind instituirea unui cadru de cooperare în scopul îmbunătățirii securității și a siguranței cu ocazia evenimentelor de amploare și a manifestațiilor de masă internaționale.

În domeniul protecției civile, UE ar trebui să promoveze o abordare integrată care să cuprindă toate etapele diferite ale unei crize (prevenirea, reacția și redresarea) prin punerea în aplicare a asistenței reciproce și a solidarității europene.

VI. Cooperarea judiciară în materie penală. Este esențial ca autoritățile judiciare ale statelor membre să coopereze mai îndeaproape, după cum este necesar ca Eurojust să își pună în valoare întregul potențial în cadrul legislației aplicabile. De asemenea, trebuie dezvoltatǎ în continuare cooperarea dintre serviciile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor și autoritățile judiciare, în scopul prevenirii criminalității transfrontaliere.

VII. Gestionarea integrată a frontierelor. Gestionarea integrată a frontierelor, al cărei obiectiv este combaterea imigrației ilegale, joacă un rol important și în ceea ce privește menținerea securității. Mecanismul de gestionare integrată a frontierelor trebuie consolidat, mai ales pentru a favoriza transmiterea celor mai bune practice în rândul polițiștilor de frontieră. Trebuie explorată posibilitatea de a se crea un sistem european de polițiști de frontieră, pe baza unei analize prealabile. Va trebui să se acorde o atenție deosebită continuării dezvoltării Sistemului european de supraveghere a frontierelor EUROSUR . Succesul Agenției Frontex depinde în mare măsură de cooperarea și de coordonarea sa cu alte agenții ale UE și cu serviciile de aplicare a legii din statele membre.

Noile tehnologii joacă un rol esențial în gestionarea frontierelor. Acestea facilitează trecerea mai rapidă a cetățenilor la punctele de frontieră, datorită sistemelor automate, a înregistrării prealabile, a regimurilor instituite pentru călătorii frecvenți etc. Aceste tehnologii îmbunătățesc securitatea, permițând instituirea controalelor necesare menite să asigure că frontierele nu sunt traversate de oameni sau de bunuri care reprezintă un risc pentru Uniune. În acest context, este esențială cooperarea strânsă între autoritățile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor. De asemenea, autoritățile de aplicare a legii ar trebui să faciliteze furnizarea informațiilor necesare pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate la frontiere. Intrarea în vigoare a Codului vizelor, continuarea dezvoltării Sistemului de Informații Schengen, precum și a sistemelor de control electronic la frontiere, precum un sistem de intrare-ieșire, vor contribui la gestionarea integrată a frontierelor fondată pe informații. Dialogul și cooperarea cu țările terțe de origine și de tranzit sunt de asemenea esențiale, de exemplu pentru consolidarea capacității de control la frontiere.

VIII. Un angajament în favoarea inovării și a formării. Este necesarǎ o colaborare corespunzǎtoare pentru a se promova și a se elabora noi tehnologii prin intermediul unei abordări comune, precum și pentru a se reduce costurile și a se îmbunătăți eficiența. În domeniul tehnologiei, este la fel de important ca sectorul public și cel privat să colaboreze. Pe baza rezultatelor proiectelor de cercetare și dezvoltare desfășurate în temeiul Programului comun de cercetare și dezvoltare, UE ar trebui să elaboreze standarde și platforme tehnologice concepute pentru nevoile sale specifice în materie de securitate. Interoperabilitatea diferitelor sisteme tehnologice utilizate de oricare dintre agenții sau servicii trebuie să reprezinte un obiectiv strategic, astfel încât echipamentele să nu constituie un obstacol în calea cooperării dintre statele membre în ceea ce privește schimbul de informații sau desfășurarea operațiunilor comune.

O abordare strategică a formării profesionale în Europa este esențialǎ pentru instituirea autorităților de aplicare a legii, judiciare și de gestionare a frontierelor care să beneficieze de tehnologie avansată și să se afle în avangarda specializării lor. În acest mod, formarea în materie de aplicare a legii ar putea realiza un pas important și ar deveni un instrument valoros pentru promovarea unei culturi comune în cadrul organismelor europene de aplicare a legii și pentru facilitarea cooperării transnaționale. În acest scop, ar trebui incluse elemente cu caracter european în formarea națională și ar trebui elaborate programe de schimb pe baza modelului Erasmus . De aceea, specialiștii europeni cu o înaltă formare și care împărtășesc aceeași cultură vor reprezenta o valoare adăugată în contextul unei societăți globalizate în care predomină concurența, precum și în domeniul securității. Agențiile și organismele europene, în special CEPOL, ar trebui să joace un rol important.

IX. Dimensiunea externă a securității interne/cooperarea cu țările terțe. Nu se poate vorbi despre securitate internă fără a se avea în vedere dimensiunea externă, întrucât securitatea internă depinde din ce în ce mai mult și într-o mare măsură de securitatea externă. Cooperarea internațională a UE și a statelor sale membre, atât la nivel bilateral, cât și la nivel multilateral, este esențială pentru a se garanta securitatea și a se proteja drepturile cetățenilor și pentru a se promova securitatea și respectarea drepturilor în străinătate. În politicile UE cu privire la țările terțe, securitatea trebuie să constituie un factor-cheie și trebuie elaborate mecanisme în scopul coordonării dintre securitate și alte politici conexe, precum politica externă , în cadrul căreia aspectele care țin de securitate trebuie să joace un rol din ce în ce mai important într-o abordare integrată și proactivă.

În ceea ce privește securitatea externă, UE nu trebuie să se limiteze la cooperarea dintre serviciile de aplicare a legii din statele membre și din alte țări, în special din țările învecinate. Trebuie să se stabilească relații cu alte țări printr-o abordare globală a securității, constând într-o strânsǎ colaborare cu acestea și în susținerea dezvoltǎrii lor instituționale, economice și sociale. Acest sistem de lucru va presupune stabilirea unor punți de dialog în funcție de domeniile de interes comun și, de la caz la caz, vor putea fi identificate modalitǎți de cooperare. Ar trebui consolidate cooperarea și coordonarea cu organizațiile internaționale din domeniul aplicării legii, în special cu Interpol . Ar trebui elaborate, în statele membre, abordări bilaterale, multilaterale și regionale, după caz, pentru a se combate amenințări specifice.

Deosebit de importante sunt eforturile de combatere a criminalității transnaționale în afara UE, precum și dezvoltarea respectării statului de drept. Prin urmare, trebuie consolidată și mai mult cooperarea cu politica europeană de securitate și apărare comună , în special între agențiile UE și misiunile respective. De asemenea, este foarte important să se consolideze participarea serviciilor de aplicare a legii și a organismelor din domeniul justiției, libertății și securității în toate etapele misiunilor civile de gestionare a crizelor, astfel încât acestea să ia parte la soluționarea conflictelor prin colaborarea cu alte servicii implicate pe teren (servicii militare , diplomatice, de urgență etc.). Va trebui acordată o atenție deosebită „statelor fragile și eșuate” pentru ca acestea să nu devină cuiburi ale criminalității organizate sau ale terorismului.

În acest context, Strategia de securitate internă completează în mod indispensabil Strategia europeană de securitate, elaborată în 2003 în cadrul politicii europene de securitate și apărare pentru a aborda riscurile și amenințările de la nivel mondial și pentru a promova faptul că dezvoltarea socială, politică și economică a societății mondiale reprezintă cel mai bun mod de a obține o securitate efectivă și durabilă.

X. Flexibilitatea în vederea adaptării la dificultățile viitoare. Este necesarǎ o abordare vastă, flexibilă, pragmatică și realistă, adaptată în permanență la realitate, care să țină seama nu numai de fenomenul infracțional, ci și de riscurile și de amenințările care ar putea afecta în mod general cetățenii, și care, de asemenea, să poată detecta orice necesitate de adaptare la o schimbare a circumstanțelor și să garanteze cele mai înalte niveluri de securitate pentru cetățenii europeni.

Ca etape ulterioare ce au urmat însușirii planului de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm, pot fi menționate cele douǎ rapoarte ale Comisiei Europene privind Strategia de securitate internă ce cuprind propuneri concrete . De asemenea, continuarea dezvoltării, monitorizării și punerii în aplicare a Strategiei de securitate internă trebuie să devină una dintre atribuțiile prioritare ale Comitetului permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă. În plus, în conformitate cu Programul de la Stockholm, Comisia analizeazǎ posibilitatea de a crea un mediu adecvat pentru punerea în aplicare și promovarea dezideratelor Strategiei de securitate internă.

În perioada ce a urmat, alǎturi progresele în materie de securitate a UE, pe care le-am menționat în notele de subsol din cadrul acestui subcapitol, a fost abordatǎ, în mod deosebit, reforma în materie de cooperare împotriva criminalitǎții cibernetice. Aceasta s-a materializat prin: semnarea, la Haga, în data de 11 ianuarie 2013, a Acordului dintre UE și SUA privind cooperarea în scopul combaterii criminalitǎții cibernetice; adoptarea Strategiei Uniunii Europene privind securitatea ciberneticǎ a UE: Comunicare a Comisiei Europene și a Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politicǎ de Securitate cǎtre Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor privind „Un spațiu cibernetic deschis, protejat și sigur”, Bruxelles, 07 februarie 2013, COM(2013) 1final; prezentarea propunerii de Directivǎ a Parlamentului European și a Consiliului referitoare la instituirea unor mǎsuri privind asigurarea unui înalt nivel comun de securitate a rețelelor și a fluxului de informații în cadrul UE, Bruxelles, 07 februarie 2013, COM(2013) 48 final.

Dupǎ cum am observat, dupǎ intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la sfârșitul anului 2009, Uniunea Europeanǎ a înregistrat evoluții importante în ceea ce privește dezvoltarea capacitǎții de securitate, atât pe plan intern cât și pe plan extern, concretizate prin înființarea de noi structuri sau prin îmbunǎtǎțirea celor existente și crearea unui liant între cele douǎ categorii. Importanța abordǎrii integrate a politicii de securitate rezultǎ din cumulul transformǎrilor majore din cadrul UE, dintre care reamintim:

-eliminarea sistemului celor trei piloni care, cel puțin teoretic, aveau menirea de a realiza o departajare între cele trei domenii de bazǎ ale Uniunii: Comunitatea Europeanǎ, PESC/PESA și SLSJ. Departajarea celor trei domenii era doar pur teoreticǎ, deoarece în realizarea politicii interne și a celei externe de securitate, erau utilizate instrumente comune .

– contopirea PESC și PESA rezultând supradomeniul PESAC.

– crearea unor sisteme integrate prin comasarea în structuri complexe a unor instituții deja existente. Este vorba de COSI și SEAE . De asemenea se poate vorbi de o abordare integratǎ și în ceea ce privește revoluționarea funcției Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politicǎ de securitate.

Însǎ, dincolo de aceste evoluții, existǎ loc de mai bine în ceea ce privește securitatea UE. Este vorba de faptul cǎ la ora actualǎ la nivelul Uniunii nu existǎ decât o Agenție pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă în spațiul de libertate, securitate și justiție, care are, dupǎ cum am vǎzut, competențe limitate în ceea ce privește schimbul de informații. Este necesarǎ înființarea unei Comunitǎți de Informații, care ar reprezenta un instrument foarte important în ceea ce privește prevenirea și combaterea amenințǎrilor la adresa securitǎții UE, mai ales în contextul dezvoltǎrii unor noi metode de sǎvârșire a infracțiunilor de terorism și de punere în scenǎ a unor acțiuni de criminalitate organizatǎ.

Din pǎcate, lumea serviciilor de informații rǎmâne încǎ o zonǎ închisǎ, prea puțin dispusǎ la realizarea schimbului de informații în viziunea proiectatǎ de ISSUE (Institutul pentru Studii de Securitate al UE).

Serviciilor secrete le este greu sǎ facǎ schimburi transfrontaliere de informații, deoarece aceste servicii nu agreazǎ sǎ împartǎ informațiile cu alții, acceptând uneori doar schimbul bilateral.

Specialiștii susțin cǎ existǎ multe motive care justificǎ aceastǎ practicǎ, inclusiv argumentul ce vizeazǎ protecția surselor. Chiar și în situațiile de schimburi transfrontaliere de informații finalizate cu rezultate bune, a fost nevoie de un sistem greoi de avize speciale de securitate. O bunǎ parte din informațiile care vizeazǎ domenii ale securitǎții interne, precum: crima organizatǎ, traficul de droguri, traficul de ființe umane, criminalitatea financiarǎ și cea informaticǎ, nu sunt informații superclasificate, acestea putând fi furnizate sau colectate din surse deschise sau din surse cu nivel scǎzut de clasificare.

Richard J. Aldrich, specialist în domeniu, afirma cǎ „acestea sunt chiar problemele care necesitǎ o cooperare multilateralǎ rapidǎ între guverne, organizații non-guvernamentale și organizații private. Majoritatea birocrațiilor guvernamentale, fie cǎ funcționeazǎ în domeniul informațiilor sau nu, sunt entitǎți puternic ierarhizate, greoaie și care se adapteazǎ foarte greu. Concentrarea trebuie realizatǎ pe dezvoltarea exploatǎrii informațiilor disponibile din spațiul public, incluzând deci Internetul, bazele de date, presa, radioul, televiziunea, datele video etc.”

În prezent, cea mai mare amenințare la adresa statelor democratice nu o mai reprezintǎ invaziile militare strǎine, ci riscurile la adresa securitǎții lor interne ca urmare a actelor teroriste internaționale, proliferǎrii armelor nucleare și de distrugere în masǎ, infracțiunilor grave legate de traficul de droguri, rețelelor internaționale de crimǎ organizatǎ și migrației ilegale.

În cadrul strategiilor de securitate naționalǎ, statele membre ale UE au stabilit mǎsuri complexe de implicare a serviciilor de informații în atingerea obiectivelor stabilite, fiind prevǎzute modalitǎțile concrete de acțiune a acestora, precum și cooperarea între acestea, pe de o parte, și cooperarea cu alte structuri de aplicare a legii, pe de altǎ parte.

La nivelul UE implicarea serviciilor secrete de informații în punerea în aplicare a SSI constituie încǎ o problemǎ extrem de sensibilǎ îndeosebi în privința realizǎrii schimbului de informații și a cooperǎrii în procesul de culegere și analizǎ a informațiilor. În egalǎ mǎsurǎ “serviciile de informații recunosc cǎ nu vor obține succese deosebite în combaterea terorismului și a criminalitǎții transfrontaliere dacǎ nu vor reuși sǎ colaboreze cu serviciile de informații și de securitate din principalele țǎri partenere. De aceea, serviciile de informații occidentale încep sǎ se implice în activitǎți complexe de consultanțǎ în management, reformǎ, instruire și dezvoltare instituționalǎ destinate serviciilor strǎine. Managementul reprezintǎ principala provocare a acestei activitǎți. Peter Wilson spunea cǎ: „Serviciul de informații modern începe sǎ se asemene cu o mare companie modernǎ, care pune accent pe eficiențǎ, coordonare, structuri, proceduri și management de calitate. În multe servicii de informații din Occident, acest process se aflǎ în plinǎ desfǎșurare și reprezintǎ rǎspunsul corespunzǎtor la amenințǎrile în schimbare.”

De asemenea, directorul Serviciului Român de Informații, George Maior, precizeazǎ cǎ: “amenințǎrile și riscurile transnaționale necesitǎ schimburi de informații și cooperare transnaționale. Tendința în cooperarea transnaționalǎ dintre serviciile de informații favorizeazǎ ralierea în jurul celui mai puternic (de exemplu evaluǎrile americanilor), în loc sǎ aducǎ puncte de vedere alternative care sǎ conteste pǎrerile dominante și care sǎ genereze dezbateri și analize ulterioare.”

În abordarea acestor probleme trebuie plecat de la o realitate simplǎ: aceea cǎ structurile de informații nu sunt identice cu structurile operativ- investigative existente în grupul “structurilor de aplicare a legii” (poliție, poliție de frontierǎ, Garda Financiarǎ, vamǎ, parchete, etc.)

În materie de informații, statele membre ale UE dispun de:

– servicii secrete de informații, organizate în baza legilor, care nu au atribuțiuni de aplicare a legii, ci doar de culegere, analizǎ și transmitere a informațiilor cǎtre destinatarii stabiliți de lege (informații externe, interne și militare);

– structuri informative, operative și de investigații, care, pe baza informațiilor culese direct sau primite de la serviciile secrete, au competențe de efectuare a actelor premergǎtoare și de strângere a probelor necesare începerii urmǎririi penale pentru infracțiunile ce le sunt date în competențǎ.

Aceste structuri își pǎstreazǎ identitǎțile separate și canalele de raportare separate, deoarece, potrivit susținerilor autoritǎților guvernamentale britanice: “cooperarea poate reprezenta una dintre principalele surse de vulnerabilitate îndeosebi în ceea ce privește compromiterea unor surse valoroase de informații.

Pe de altǎ parte, Markus Ederer – Director adjunct al Departamentului de Analizǎ din cadrul Serviciului german de informații (BND), precizeazǎ cǎ: “Prin Centrul Întrunit de Evaluare (SitCen) din cadrul Secretariatului General, Uniunea Europeanǎ a fǎcut cea mai importantǎ încercare la nivel internațional, pentru a pune bazele Politicii Externe și de Securitate Comunǎ (PESC), generând o analizǎ integratǎ a situațiilor și a amenințǎrilor. Formatǎ pentru moment din analiști din șapte state membre ale UE, SitCen opereazǎ pe baza unei așa-zise liste de supraveghere pentru aproximativ 25-30 de regiuni de crizǎ. Evaluǎrile lor comune au drept scop facilitarea procesului de luare a deciziilor în Consiliul UE. Meritele acestei abordǎri unice, centrate pe ideea de rețea, sunt clare: se extinde baza de cunoaștere, deoarece se strâng informații de la servicii diferite cu capabilitǎți diferite, se realizeazǎ o armonizare a culturilor privind avertizarea timpurie, se ajunge la concluzii comune care înlesnesc luarea unor decizii unitare.”

Prin urmare , cooperarea în domeniul serviciilor de informații nu poate fi realizatǎ decât prin voința politicǎ, exprimatǎ în formǎ legislativǎ. În acest moment este greu de crezut cǎ UE va elabora un act legislativ care sǎ consfințeascǎ înființarea unei Agenții Europene de Informații și Securitate. Însǎ primordialǎ este îmbunǎtǎțirea Strategiei de securitate internǎ a UE, care trebuie sǎ fie axatǎ pe îmbunǎtǎțirea activitǎții de cercetare și dezvoltare în domeniul securitǎții. Aceasta trebuie sǎ vizeze nevoile reale ale utilizatorilor în ce privește tehnologiile pertinente, securizarea rețelelor și a informațiilor în toatǎ UE, precum și a infrastructurilor critice .

1.5.2. România în contextul securității europene

România dorește sǎ contribuie activ și efectiv la realizarea obiectivelor strategice privind menținerea și dezvoltarea spațiului de libertate, securitate și justitie pe teritoriul Uniunii Europene .

Astfel, implementarea tuturor prevederilor programelor strategice: Programul de la Haga și Programul de la Stockholm , precum și a strategiilor europene aferente: Strategia privind lupta împotriva terorismului, Strategia Uniunii Europene privind combaterea drogurilor , Strategiile privind dimensiunea externǎ a spațiului de Libertate, Securitate și Justiție , Strategia Europeanǎ de Securitate Internǎ, reprezintǎ o prioritate și pentru administrația românǎ.

Politicile abordate la nivelul european trebuie dezvoltate și consolidate, avand în vedere provocǎrile cu care se confruntǎ continentul european la începutul mileniului III. Statele Membre UE nu le pot face fațǎ acționând unilateral sau bilateral, de aceea este necesarǎ o concertare a acțiunilor și un rǎspuns comun la nivel european.

Consolidarea securitǎții prin combaterea terorismului, a criminalitǎții organizate (trafic de ființe umane, droguri, arme) se poate realiza numai prin întǎrirea cooperǎrii dintre toate Statele Membre UE și consolidarea instituțiilor europene specializate: Europol, Eurojust, Frontex. Astfel, îmbunǎtǎțirea schimbului de informații între Statele Membre, extinderea și dezvoltarea sistemelor și bazelor de date comune (ex. SIS II, VIS, EURODAC) sunt esențiale în acest proces și se pot realiza numai prin creșterea încrederii reciproce între partenerii din cadrul comunitǎții europene. La acestea se adaugǎ și necesitatea consolidǎrii acțiunilor privind protecția civilǎ și infrastructura vitalǎ.

De asemenea, România susține dezvoltarea unor politici comune privind migrația, azilul și controlul frontierelor , alǎturi de masuri active pentru combaterea traficului ilicit de droguri, prevenirea consumului acestora precum și reabilitarea celor afectați .

Respectarea deplinǎ a drepturilor fundamentale, facilitarea accesului la justiție, cooperarea judiciarǎ, extinderea și aplicarea principului recunoașterii reciproce, funcționarea eficientǎ a Agenției Uniunii Europeane pentru Drepturile Omului sunt elemente esențiale pentru România și pentru cadrul european .

Dimensiunea externǎ a justiției, libertǎții și securitǎții are o importanțǎ majorǎ, în special în ceea ce privește relațiile cu partenerii strategici ai României și UE, cum ar fi Statele Unite ale Americii, precum și cu statele învecinate României, cum ar fi Ucraina. Acest aspect este cu atât mai important cu cât România se aflǎ în vecinǎtatea unor zone cu potențial de conflict ridicat: Balcanii de Vest , Transnistria. Aspectele de cooperare vizeazǎ în special asigurarea securitǎții, combaterea terorismului și criminalitǎții organizate, respectarea drepturilor fundamentale.

Unul dintre obiectivele politice esențiale ale României este aderarea la Spațiul Schengen, care va permite eliminarea controalelor la frontierele interne ale UE cu Statele Membre Schengen. Acest obiectiv se va realiza prin aderarea la Sistemul Informatic Schengen one4all sau la Sistemul Informatic Schengen de a doua generație (SIS II). Acest fapt va permite astfel îndeplinirea deplinǎ a uneia dintre cele 4 libertǎți – libera circulație a persoanelor pe teritoriul Statelor Membre UE și membre ale Convenției Schengen.

Astfel, României îi va reveni obligația de a gestiona o parte din viitoarea frontierǎ externǎ a UE, de 2.070 km, a doua dupǎ Finlanda ca lungime, în estul Europei, asumându-și responsabilitatea de a asigura securitatea pentru toți cetǎțenii UE prin acțiuni de combatere a criminalitǎții organizate, terorismului, migrației ilegale, precum și a traficului cu droguri.

Obiectivele originare ale UE, cum a fi Piața Internǎ, nu vor putea fi realizate fǎrǎ consolidarea spațiului de libertate, securitate și justiție.

CAPITOLUL II

SPALAREA BANILOR ȘI FINANȚAREA TERORISMULUI

2.1. Geopolitica crimei organizate și a actelor de terorism

2.1.1. Crima organizată în contextul globalizării

Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție.

Reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație) cât și opinia publică. Asemenea delicte și crime comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor; fiind asociată de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice, ”subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.

Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate și violenței sunt greu de indentificat și de explicat din cauza existenței diferențelor sensibile în ceea ce privește intensitatea și amploarea lor de la o țară la altă. Majoritatea specialiștilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.

Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență și crimă violentă întâlnite în diverse societăți cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie. Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de anumite interese politice și sociale, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă relative spațial și temporal (atât de la o societatea la alta cât și de la o perioadă la alta).

Violența nu constituie totuși, un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legată de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane.

Pentru acest motiv unii cercetători și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind intens legată de esența umană și de funcționarea societății.

Ea este amplificată în prezent de acte de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice). Alături de violența primitivă, ocazională, pasională sau utilitară se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste.

Asistăm la o așa numită ”internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul societăților diferite , națiuni și state prin apariția și proliferarea unor tipuri noi de crime și delicte ce transgresează și interpenetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional.

Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracțional nu poate fi realizată decât printr-o cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens investigații cu caracter sociologic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic și antropologic.

Afirmarea caracterului complex biopsihosociolegal al criminalității și înlăturarea, prin acest concept, a susținerilor biologizante, psiho-sociologizante, corespunde realității obiective și reprezintă una din premisele majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.

Definirea conceptului de organizație criminală

Unii specialiști neagă existența unei organizații naționale a crimei. Autori ca Daniel Bell, John Coublin sau Francis Janni indică existența unor grupuri de infractori care vin in conflict atunci când săvârșesc infracțiuni într-un anumit teritoriu. De asemenea se neagă realitatea unui model de organizare formală a grupului.

Opiniile cum ar fi că organizațiile criminale secrete nu sunt organizații formale de tipul corporațiilor de afaceri, ci sunt sisteme sociale tradiționale, organizate pe baza valorilor culturale ce nu au nimic în comun cu calitățile birocrației moderne sau cum că aceste organizații seamănă cu o întreprindere sau o conspirație străină, etnică, au fost dezbătute intens, mai ales după anii ’20 ai secolului nostru.

Opiniile rămân împărțite, cu toate acestea se consideră că ”crima organizată” sau „organizarea crimei” desemnează concepte și realități diferite a căror rezolvare are nu numai o relevanță teoretică, ci și implicații practice în strategia de prevenire și combatere a criminalității.

„Organizarea crimei” diferă de ”crima organizată” deoarece:

▪ structura ierarhică rigidă este înlocuită de un sistem interrelațional flexibil și eficient.

▪ nu întotdeauna violența este cea mai bună cale de înlăturare a persoanelor incomode (ex.: schimburi de funcție)

▪ infiltrarea în sferele de decizie nu este necesară, infractorii înșiși se află în aceste sfere.

▪ prejudiciul social este cu atât mai mare cu cât societatea este mai puțin conștientă că ”organizarea crimei” se repercutează în mod catastrofal asupra nivelului său de trai.

Crima organizată reprezintă, în momentul de față, un pericol deosebit pentru toate statele.

În cazul în care instituțiile abilitate nu vor reacționa prompt, atât prin demersuri legale, cât și prim măsuri operaționale extrem de energice, sistemele organizaționale, indiferent unde și cum sunt ele constituite – pe principii etnice, culturale, de teritoriu ori de altă natură – vor plăti, firesc, profitorilor, propria lor indolență, neputință ori lașitate.

În acest sens, trebuie să recunoaștem că acest flagel contemporan, cu implicații profunde în toată lumea, necesită un antidot pe măsură, pe care avem obligația să-l descoperim și să-l folosim atât în combatere, cât și în profilaxie.

În contextul marilor prefaceri geopolitice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, crima organizată capătă noi valențe, extinzându-și aria de cuprindere și sfera de acțiune la un nivel alarmant, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și îndeosebi pentru cele ale căror economii se află în plin proces de tranziție, dată fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative și fragilitatea instituțiilor democratice din aceste țări.

Organizațiile criminale transnaționale în activitatea lor amenință autoritatea statelor , valorile democratice , suveranitatea națională și instutiile publice , economiie naționale și procesele de democratizare ale țărilor recent eliberate de sub regimurile totalitare. Aceste organizații sunt flexibile, sofisticate, ușor adaptabile în funcție de situație și funcționează după strategia multinaționalelor – extinzându-și în permanentă acordurile și alianțele în vederea obținerii unui acces mai lar la "know-how" și în vederea unei apărări mult mai bune în față autorităților naționale , a diminuării riscurilor și deschiderii de noi canale pentru activitățile lor ilegale.

Amiralul în rezervă Pierre Lacoste, fost șef al serviciilor franceze de informații externe, declara: „Ca strateg, am fost implicat în munca de apărare; sunt fascinat de extraordinara abilitate cu care organizațiile mafiote reușesc să scape de măsurile întreprinse împotriva lor de către poliție și instituțiile justiției. Asta mă face să afirm că există un anumit „model” mafiot care cuprinde elemente de tactică, „căi și mijloace de acțiune”, foarte sofisticate și periculoase”.

Mulți dintre liderii politici aleși în mod democratic sunt mai degrabă gata să abordeze probleme pe termen scurt, decât să se ocupe de cele a căror rezolvare se întinde pe o perioadă mai mare de timp. Nu sunt în stare să adapteze legislația, să revadă principiile de bază civice și sociale, ocupându-se doar de bunăstarea proprie. Excesiva atenție acordată drepturilor personale reprezintă un important factor de vulnerabilitate al societăților occidentale dezvoltate. Nu este ușor pentru un politician să admită că există vulnerabilitate socială.

Mutațiile survenite în domeniul activității infracționale, de la nivel național la cel transnațional, au fost favorizate de o serie de factori, cum sunt:

evoluția conceptului de „spațiu european comun”, cu facilitățile ce le
incumbă, care a deschis ferestre nesperate crimei organizate prin universalitatea
rețelelor comunitare;

sfârșitul războiului rece, triumful democrației în fostele țări socialiste
și mecanismele rudimentare care le reglementează activitatea economică;

creșterea valului migraționist către țările dezvoltate și constituirea de
rețele pe criterii etnice, care reprezintă adevărate enclave ale criminalității, greu de penetrat datorită barierelor lingvistice, culturale și mecanismelor care le guvernează activitatea;

revoluția din domeniul comunicațiilor ce a condus la creșterea gradului de flexibilitate și mobilitate a rețelelor infracționale transnaționale;

liberalizarea deplasării persoanelor ca urmare a acordurilor și înțelegerilor bi și multilaterale dintre state etc.;

Nu există un model unic la organizațiile criminale, acestea variind ca formă, norme de conduită, experiență, specializare în activitatea infracțională, arie de operare, tactici și mecanisme de apărare, drept pentru care și lupta de prevenire și combatere a acestora presupune un grad sporit de complexitate, care reclamă în mod necesar și o cooperare interstatală.

Definirea conceptului de crimă organizată

Considerăm, „ab initio”, că este necesar să definim conceptele de criminalitate, „crimă organizată”, „mafia”, „terorismul” și, mai nou „crimă strategică”, pentru a înțelege mai bine fenomenul sau fenomenele care ne înconjoară și ne afectează, în egală măsură, pe noi toți, fără jenă, scrupule sau bun-simț.

Delimitarea sferei de cuprindere a acestora în structura de ansamblu a fenomenului infracțional, la nivel național, și nu numai, a constituit și constituie încă obiect de studiu pentru majoritatea specialiștilor, teoreticienilor și practicienilor cu preocupări în domeniu. Aceste demersuri sunt motivate de necesitatea imperioasă de a cunoaște dimensiunile și implicațiile în societate ale fiecărui segment infracțional în parte, în scopul stabilirii și adoptării celor mai eficiente strategii de contracarare și a unui cadru legislativ și instituțional adecvat.

Ambiguitatea care există în prezent, cu privire la definirea și delimitarea conceptelor de mai sus, a condus și conduce la confuzii în definirea stadiului pe care l-a atins terorismul internațional, ceea ce explică faptul că unele țări nu recunosc faptul că s-ar confrunta cu fenomenul crimei organizate, în timp ce altele susțin, în mod eronat, că lupta împotriva mafiei este singura opțiune. Exemplul evenimentelor de la 11.09.2001 din SUA este mai mult decât edificator, act criminal care a readus lumea la realitate.

Concluziile existente în ceea ce privește definirea și clasificarea conceptuală a noțiunilor de mai sus au repercusiuni atât la nivel național, cât și internațional, în sensul că nu se pot stabili cele mai eficiente strategii de contracarare a fenomenelor de criminalitate, crimă organizată și mafie, în condițiile în care nu există o viziune clară a fiecărui stat în parte asupra problemelor de natură infracțională cu care se confruntă.

Pentru definitivarea conceptelor menționate mai sus, și îndeosebi al celui de crimă organizată, trebuie să ne axăm, în principal, pe particularitățile organizațiilor criminale implicate în activități ilegale.

Studiile elaborate pe această temă prezintă definiții diferite ale organizațiilor și grupărilor criminale care desfășoară activități ilegale, compatibile cu unul sau altul din conceptele menționate. Punctul de referință al autorilor studiilor în domeniu l-a constituit definiția dată mafiei de către Giuseppe Rizzoleto și Gaetano Mosca în lucrarea „Mafioții din Vicaria”, scrisă în 1863. Potrivit acestor autori „Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi aroganți și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut, aflați la originea unor acțiuni criminale”.

Folosirea noțiunii de Mafia, conform definiției date de autorii lucrării menționate, s-a împământenit și s-a internaționalizat atât de mult, încât numărul teoreticienilor care au încercat să-i dea altă interpretare este extrem de redus. De altfel, acest concept nu a ridicat probleme atâta timp cât nu exista accepțiunea de „crimă organizată” și necesitatea delimitării sferelor de cuprindere a acestor două concepte.

Majoritatea specialiștilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată, folosindu-se, în principal, de aceleași criterii avute în vedere de autorii lucrării „Mafioții din Vicaria”.

Referitor la Mafie se apreciază, în unanimitate, că aceasta reprezintă acel segment infracțional la care se raportează preocupări ilicite deosebit de periculoase care sunt desfășurate prin metode agresive de către asociații de indivizi care au o structura organizatorică ierarhizată și care au un lider autoritar, având un cod de conduită obligatoriu , ritualuri prin care membri sunt admiși, având legea tăcerii, toate această au că scop instituirea controlului asupra unor domenii ale economiei sau asupra unor niveluri de decizie ale societății și nu în ultimul rând scopul obținerii de câștiguri fabuloase.

Activitățile de tip mafiot presupun, în plus față de cele asociate cu crima organizată, următoarele trăsături caracteristice:

se dezvoltă în concordanță cu evoluția structurilor statale, economice, politice și sociale;

prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc
instituirea controlului asupra unor sectoare economice și niveluri de decizie;

în activitatea asociațiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acțiune agresive;

scopul final al activităților Mafiei îl constituie obținerea unor câștiguri ilicite uriașe.

Asociațiile criminale de tip mafiot se delimitează de cele asociate cu crima organizată și prin următoarele particularități:

modul de structurare a asociațiilor mafiote urmează o linie tradițională care depășește uneori un secol de vechime;

liderul asociației se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia, în majoritatea cazurilor având drept de viață și de moarte asupra lor;

admiterea noilor membri în asociație se face după o perioadă de inițiere și de testare a aptitudinilor infracționale, printr-un ritual specific;

toți membrii asociațiilor mafiote consimt să respecte legea tăcerii „omerta”, care presupune o interdicție absolută de a colabora cu autoritățile,încălcarea acesteia atrăgând după sine pedeapsa capitală;

fiecare membru al asociației mafiote, în funcție de treapta ierarhică pe care se află, are un rol bine stabilit în activitatea infracțională la care urmează să ia parte.

În conformitate cu art. 416 bis, alin. 3 din Codul Penal Italian „Asociația este de tip mafiot când acei care o compun, recurgând la intimidare, constrângere și făcând uz de legea tăcerii, comit infracțiuni în scopul dobândirii directe sau indirecte a gestiunii și controlului unor activități economice, adjudecării unor servicii publice și altele, pentru realizarea de profituri și avantaje nejustificate în beneficiul personal sau pentru terți”.

Înainte de a aborda în extenso problematica crimei organizate și a grupurilor organizate de infractori – organizații criminale – este necesar să facem scurte referiri la noțiunile de terorism și corupție amintite mai sus.

Terorismul reprezintă o formă de manifestare a violenței, respectiv folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroare în scopul atingerii unor interese criminale.

Având drept caracteristică intimidarea prin acte de violență și cruzime, iar ca metode: răpirea, asasinatul, execuțiile sau alte forme de violență extremă, cum ar fi exploziile sau incendierile unor edificii publice ori a unor mijloace de transport și de comunicație, terorismul a fost prezent în toate epocile istoriei, el caracterizându-se în fiecare perioadă prin anumite trăsături specifice, în raport de scopul urmărit (terorism de drept comun, social, politic și de stat).

Terorismul internațional constituie o formă de manifestare a crimei organizate transnaționale, ale cărei consecințe dramatice sunt resimțite de întreaga comunitate internațională.

Terorismul este o amenințare netradițională care planează asupra întregii umanități. Viitorologii, previzioniștii și specialiștii în terorism au identificat cinci mari stadii în evoluția terorismului pentru anii care urmează.

Trei noi tendințe mari ale terorismului sunt asociate cu schimbările din sistemul internațional – superterorismul, adică folosirea armelor de distrugere în masă, terorismul etnic, religios, arhaic și, în sfârșit, fenomenul zonei cenușii, în care coexistă terorismul, violența insurgentă și lipsa legii. Europa Centrală se află în apropierea epicentrului formelor majore de terorism.

Deși terorismul este unanim considerat ca fiind una dintre cele mai grave probleme ale societății moderne – o gravă ofensă adusă normelor internaționale și chiar națiunilor – nici până în prezent nu au fost găsite definiții comun acceptate pe plan internațional pentru acest fenomen.

În unanimitate, se acceptă ideea că terorismul contemporan reprezintă o componentă a criminalității organizate transnaționale, un flagel care a produs și produce pierderi umane, morale și materiale incomensurabile.

Cât privește corupția, privită ca fenomen social, aceasta este considerată ca fiind expresia unor manifestări de descompunere morală și degradare spirituală. Corupția reprezintă o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și căi de soluționare interesează atât opinia publică, cât și nivelul instituționalizat al controlului social.

Fenomenul corupției include toate faptele și actele unor subiecți de drept care, profitând de funcția sau poziția socială pe care o ocupă, acționează pentru obținerea unor avantaje personale, prin mijloace ilicite, renunțând la respectul față de lege și morală, ca o reflectare a stării de decădere a societății.

Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupția reprezintă folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu și este percepută de majoritatea segmentelor populației ca un fenomen deosebit de grav și complex care subminează structurile de putere și autoritate.

Cu toate dificultățile ce au existat și există de peste 15 ani în definirea noțiunii de crimă organizată, intensificarea cooperării internaționale în combaterea acestui fenomen a permis conturarea unor caracteristici esențiale, asupra cărora există deja un consens la nivel global, relevat la unele reuniuni desfășurate sub egida O.N.U. (Neapole – 1994, Beijing – 1995, Cairo – 1995).

La condiția de bază, pentru includerea în categoria de crimă organizată, respectiv comiterea infracțiunilor de către un grup de persoane care s-au asociat premeditat în acest scop, se adaugă și alte elemente definitorii, respectiv:

folosirea cu predilecție a violenței și corupției pentru desfășurarea
actelor ilicite, urmărindu-se în faza a doua infiltrarea în nivelele superioare de decizie în stat;

preponderența activităților criminale din sfera economicului;

extinderea operațiunilor infracționale la nivel regional, transnațional sau chiar planetar, așa cum este în cazul spălării banilor murdari.

Declarația politică de la Neapole, privind Planul global de acțiune împotriva crimei organizate, enumeră șase trăsături ce caracterizează acest fenomen:

grup organizat în scopul săvârșirii de infracțiuni;

structurarea legăturilor de subordonare sau a relațiilor personale, care permit liderilor să conducă grupul;

utilizarea violenței, intimidării și corupției pentru obținerea de
profituri, a controlului asupra teritoriului și a piețelor;

spălarea veniturilor și bunurilor obținute din infracțiuni, folosirea lor la comiterea unor noi crime sau pentru investiții în activități economice licite;

deținerea potențialului necesar expansiunii în noi domenii de activitate, în afara granițelor naționale;

cooperarea cu alte grupuri aparținând crimei organizate transnaționale;

În concepția specialiștilor din țările unde crima organizată are adânci rădăcini și se manifestă pregnant în viața de zi cu zi, aceasta este definită prin existența unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirative, având drept principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Printre cele mai recente definiri ale conceptului în cauză se înscriu următoarele:

• La sesiunea Parlamentului European, din 17-21 noiembrie1997 afost adoptată o Rezoluție privind combaterea crimei organizate în cadrul Uniunii Europene, întrucât se consideră că lupta împotriva acestui fenomen este justificată de necesitatea apărării principiilor statului de drept, ale democrațieiși ale drepturilor omului, fiind acceptate, totodată, noțiunile de crimă organizată
și organizație criminală.

Cu acest prilej a fost relevată ideea conform căreia crima organizată a proliferat, cu precădere în ultimii ani, datorită facilităților de circulație a persoanelor și mărfurilor în spațiul comunitar, a evoluției telecomunicațiilor, precum și a „prăbușirii blocului de Est împreună cu mecanismele sale de control”.

• La Reuniunea grupului de experți ai U.E. de la Bruxelles, din 25.11.1998, referitoare la transpunerea în practică a Pactului de preaderare în materie de crimă organizată, în documentul intitulat „Considerații asupra tendințelor fenomenului crimei organizate internaționale” au fost înscrise unele criterii pentru definirea acestuia, cităm: „Ca urmare a evoluțiilor rapide si manifestărilor tot mai diverse, de peste zece ani noțiunea de crimă organizată se află într-un proces continuu de redefinire”.

Grupul de experți a stabilit un set de criterii definitorii pentru infracțiunile încadrate în această sferă:

criteriul de bază: – comiterea faptelor de către un grup de persoane care s-au asociat în acest scop;

elemente specifice: – folosirea cu predilecție a amenințării cu violența, a violenței și/sau coruperii;

folosirea de structuri profesionale sau de organizații similare acestora, riguros organizate;

acțiuni desfășurate preponderent în sfera economicului;

extinderea acțiunilor infracționale la nivel regional, transnațional sau chiar planetar;

infiltrarea și influențarea politicului, administrației, justiției și economiei.

Iată de ce este necesar să ne așezăm la masa tratativelor, discuții absolut obligatorii pentru luarea unor decizii majore la nivel statal, cât și interstatal sau internațional, care să descurajeze, în prima fază acțiunile criminale, apoi să stabilească măsurile necesare și mecanismele de aplicare a acestora, astfel încât să fie indusă ideea de nesiguranță în sistemul infracțional, iar în mod concertat organizațiile criminale să fie lovite necruțător cu toate mijloacele legale avute la dispoziție.

Nu trebuie să ne imaginăm scene de coșmar, ci este imperios necesar ca lumea civilizată să acționeze pentru a preveni și combate cu fermitate toate formele de manifestare ale crimei organizate.

Experții germani au propus completarea definiției cu următoarea formulare, de fapt o reformulare, care ni se pare mai aproape de adevăr: „ Crima organizată este săvârșirea intenționată de infracțiuni în scopul dobândirii de câștiguri sau de influență care, fiecare în parte sau considerate împreună, constituie amenințări pentru ordinea de drept, și prin care două sau mai multe persoane acționează împreună, o perioadă nedeterminată de timp, prin folosirea unor structuri profesionale ori organizate asemănător acestora, prin amenințarea cu violența sau folosirea violenței și prin influențarea politicului, administrației, justiției și economiei”.

Reprezentantul EUROPOL a relevat faptul că „sunt dificultăți în ceea ce privește definirea termenului de crimă organizată și, respectiv, grupări criminale”.10

Ca urmare, EUROPOL a stabilit 11 criterii pentru identificarea și catalogarea grupurilor criminale, dintre care patru sunt considerate ca esențiale:

asocierea a mai mult de două persoane;

colaborarea acestora pe o perioadă nedefinită;

suspectarea grupului de comiterea unor activități criminale;

intenția de a obține un profit în urma acțiunii criminale.

De menționat că, potrivit Convenției de înființare a Europol, obiectivele acestei organizații privesc îmbunătățirea și eficientizarea „cooperării dintre structurile de poliție din statele membre, în scopul luptei împotriva traficului de droguri, terorismului și a crimei organizate”, aspect ce semnifică persistența unor disonanțe în abordarea unitară a noțiunii.

Noțiunea de „crimă organizată” a fost definită de experții europeni, relativ la organizațiile constituite în acest scop: „Prin organizație criminală se o asociație formată din minim două persoane care acționează împreună pentru a înfăptui acte infracționale, în mod special trafic de ființe umane,de droguri , spălare de bani , activități de terorism , corupție cât și infracțiuni financiare inclusiv prin mijloace electronice , precum și activități de terorism sau de corupție, acestea din urmă înțelese ca influențare a reprezentanților unor instituții importante, pentru a tolera sau facilita comiterea acelor infracțiuni” .

În cadrul raportului general prezentat de Kees Zijlstra, din Olanda, raportor general, intitulat „Crima organizată la nivel transnațional – o amenințare în creștere la adresa pieței globale” în cadrul Comitetului Economic al Adunării Atlanticului de Nord (parlamentarii NATO), din 08 aprilie 1998, se menționează că grupurile și organizațiile crimei transnaționale sunt:

orientate către comiterea de infracțiuni;

structurate fie ierarhic, fie pe baza relațiilor personale și capabile să consolideze această structură prin intermediul unor sancțiuni stricte;

dispuse să folosească violența, intimidarea și corupția pentru a obține profituri și controlul asupra teritoriilor sau piețelor;

obligate să își spele profiturile ilicite fie prin extinderea ariei de
activitate, fie prin infiltrarea în economia legală;

capabile să se extindă în noi activități, cum au fost cele gen Pristina,și dincolo de granițele naționale;

tot mai dornice să coopereze cu alte grupuri ale crimei transnaționale organizate;

capabile să se infiltreze în instituțiile guvernamentale, inclusiv în
serviciile vamale, poliție, organele judiciare și chiar în parlamentele naționale;

în permanentă căutare de acoperire legală.

În același raport se menționează că, tot mai adesea, folosim termenii afaceri criminale sau industria crimei atunci când ne referim la crima organizată, nu numai datorită faptului că profitul reprezintă în continuare rațiunea de a exista a acestui fenomen, dar și datorită capacității sale de a folosi strategii viabile din sfera afacerilor, incluzând diversificarea activităților și exploatarea noilor piețe. Organizațiile crimei transnaționale au pus, totodată, în aplicare tehnici sofisticate de marketing și de distribuție, având capacitatea de a folosi tehnologie de ultimă oră pentru a se extinde și mai mult. Structurile organizatorice piramidale și inovațiile în materie de rețele, denumite cupluri flexibile, le permit să-și păstreze eficiența și să se apere împotriva organelor de aplicare a legii, driblând cu abilitate printre activitățile licite și ilicite. La dispoziția factorilor de decizie ale grupurilor crimei organizate stau adesea consilieri de specialitate.

Organizațiile criminale transnaționale, pe care unii experți le caracterizează ca pe un amestec de corporație și infracțiune se deosebesc de cele care desfășoară afaceri legale datorită modului în care obțin accesul pe piață. În timp ce organizațiile legale pot negocia pentru obținerea permisiunii de a desfășura operații pe un teritoriu străin, organizațiile criminale folosesc tehnici de sustragere de la obligațiile legale. De obicei, ele operează de la o bază sigură din propria țară și se deplasează în străinătate pentru a obține venituri mai mari. În acest mod fenomenul infracționalității locale poate dobândi o importantă dimensiune transnațională.Grupurile criminale acumulează venituri substanțiale pe care, în mod frecvent, le folosesc pentru a penetra și controla organismele legale, până la cel mai înalt nivel.

În arsenalul acestor grupuri infracționale se regăsesc, în diferite proporții, folosirea violenței, coruperea oficialităților publice, șantajul și chiar acțiuni aparent legale, dar care urmăresc scopuri cu caracter delictuos.

Se reține ca element caracteristic faptul că astfel de activități secrete și organizate au un impact semnificativ asupra întregii societăți.

Specialiștii implicați în combaterea criminalității organizate fac întotdeauna o netă distincție între aceasta și grupurile de indivizi care se asociază întâmplător și desfășoară o activitate infracțională de amploare redusă.

Datorită implicațiilor ei, atât în plan social, statal, cât și internațional, crima organizată a ajuns să fie obiect serios de studiu și pentru organismele internaționale.

2.1.2. Manifestări ale crimei organizate transnaționale

Crima organizată transfrontalienra este poate una dintre cele mai puternice amenințări contemporane la adresa securității statelor lumii iar rețelele ilicite transnaționale nu pot fi dizolvate unor măsuri unitare din partea organismelor statale specializate în ofensivă antiinfractionala.

Orice încercare de cercetare științifică a unui fenomen atât de complex și dinamic cum este acela al criminalității riscă să se adauge la lunga listă a paginilor scrise pe această temă, dacă nu pornește de la definirea termenilor și conceptelor cu care se operează în marea majoritate a sistemelor juridice.

Criminalitatea ca fenomen social desemnează ansamblul faptelor de natură penală, incriminate în legile penale și în legile speciale cuprinzând dispoziții penale, care se produc într-o societate, într-un anumit interval de timp.

Criminalitatea transfrontalieră este o componentă importantă a ceea ce specialiștii numesc ,,crima organizată”. Preocupările pentru a o defini și explica sunt justificate prin cunoașterea dimensiunilor și implicațiilor acestui fenomen în societate și, pe această cale, de a stabili acțiunile și măsurile cele mai eficiente de prevenire si contracarare, atât pe plan legislativ, cât si judiciar. Ca flagel social, fenomenul este perceput diferențiat în privința structurilor, scopurilor și modalităților prin care se manifestă.

Specialiștii definesc crima organizată transfrontalieră ca ansamblul acțiunilor întreprinse de grupuri de infractori, structurate în ideea înfăptuirii unor acțiuni ilegale conspirate, având drept scop, obținerea de profituri ilicite la cote ridicate. Caracterul secret și bine organizat al acțiunilor întreprinse de cei care fac parte din crima organizată se impune din ce în ce mai mult în percepția colectivă, aceasta fiind percepută ca un fenomen distructiv, capabil de a amenința integritatea statelor, de a aduce daune considerabile economiei și de a influența negativ sferele psihosocialului și politicului.

Fenomenul criminalității are o dimensiune națională (respectiv suma infracțiunilor ce se produc pe teritoriul unui stat și nu comportă aspecte de cooperare infracțională transnațională) și o dimensiune transnațională (respectiv suma infracțiunilor care se comit și se consumă prin cooperarea dintre infractorii care acționează pe teritoriul mai multor state).

În structura internă a fiecărui tip de criminalitate, din cele trei menționate mai sus, distingem următoarele categorii de criminalitate: criminalitate îndreptată împotriva vieții, sănătății și integrității corporale a persoanei criminalitate a afacerilor îndreptată împotriva patrimoniului, a proprietății și afacerilor în general, care la rândul ei are o componentă economico – financiară, financiar – bancară, informatică.

Conceptele de mai sus nu sunt ușor de definit, iar orice definiție propusă nu va obține unanimitatea.

Există definiții normative, cele fixate de legiuitor în cuprinsul actelor normative (legi, decrete, ordonanțe etc), dar și definiții formulate din perspectivă criminologică, după cum se utilizează și definițiile operaționale formulate de practicienii dreptului, de organele și agențiile de aplicare a dreptului.

O primă definiție a criminalității afacerilor a fost formulată în luna iunie 1981 de către Comitetul European pentru Problemele Criminale care apreciază că se circumscriu acestui fenomen următoarele categorii de infracțiuni și practici ilegale:

infracțiuni în legătură cu formarea cartelurilor;

practici frauduloase și abuzuri comise de întreprinderi multinaționale;

obținerea frauduloasă sau deturnarea fondurilor financiare alocate de stat sau de organizații internaționale;

infracțiuni în domeniul informaticii;

crearea de societăți fictive;

falsificarea bilanțului întreprinderii și încălcarea obligației de a ține o contabilitate;

fraude care se răsfrâng asupra situației comerciale și a capitalului social;

fraude în detrimentul creditorilor (bancruta, violarea drepturilor de proprietate intelectuală și industrială);

infracțiuni împotriva consumatorilor (falsificarea mărfurilor, publicitate mincinoasă);

concurența neloială;

evaziunea fiscală;

corupție; .

infracțiuni bursiere și bancare;

infracțiuni împotriva mediului ambiant.

Folosind termenul de criminalitate economică, profesorul elvețian Bachmann îl definea ca „ansamblul crimelor și delictelor care au loc prin abuz sau profitând de slăbiciunile dreptului în vigoare în domeniul relațiilor economice, ale unor „actori” care, ascunzându-se sub un camuflaj comercial licit, profită de încrederea generalizată care domnește aici, punând astfel în pericol sistemul economic (dincolo de prejudiciul cauzat intereselor individuale) și a căror descoperire este foarte complicată, datorită multitudinii felurilor de a comite acte de criminalitate economică”.

De-a lungul anilor, această definiție a fost completată mai ales cu elemente având legătură cu natura și amploarea pagubelor cauzate de criminalitatea economică, precum și cu caracterul transfrontalier și internațional al fenomenului2.

După anul 1990, confruntată cu o puternică ofensivă a criminalității economice organizate, Comunitatea Internațională (O.N.U., O.C.D.E., Consiliul Europei) s-a preocupat de analiza cauzalității și efectelor acesteia, recomandând statelor membre să adopte măsuri concrete pentru limitarea ei.

Astfel, prin Rezoluția nr. 1147 (1998) intitulată sugestiv „Criminalitatea afacerilor – o amenințare pentru Europa”, Consiliul Europei recunoaște faptul că „criminalitatea afacerilor, asociată, printre altele, fenomenului de spălare a banilor murdari și corupției, a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent, reprezentând în prezent un pericol deosebit nu numai pentru stabilitatea economico – socială din numeroase țări, dar și la adresa normelor de drept și însăși a democrației”.

În baza acestor constatări, Consiliul Europei recomandă statelor membre „să-și alinieze legislația în domeniu, în special cu privire la

incriminarea ca infracțiune a faptei de a aparține sau de a acorda sprijin unei asociații implicate în criminalitatea organizată din domeniul economic;

să constituie infracțiune spălarea fondurilor obținute din săvârșirea infracțiunilor grave;

să intensifice derularea anchetelor financiare referitoare la capitalurile ilicite;

să considere drept infracțiune fapta instituțiilor financiare și nefinanciare de a nu semnala tranzacțiile suspecte;

să-și adapteze legislația și reglementările la nevoile impuse de cooperarea internațională”.

Parlamentele țărilor membre ale Consiliului Europei au declanșat în ultimii ani o vastă activitate de legiferare, care s-a materializat într-o producție legislativă fără precedent, actele normative elaborate vizând modificări ale codurilor penale, noi reglementări ale unor domenii economice (finanțe, bănci, asigurări, concurență, fiscalitate, burse, societăți de valori mobiliare etc).

Aceste acte normative, deși cu multe incoerențe și imperfecțiuni, au permis configurarea unor definiții normative ale criminalității organizate, organizațiilor criminale, criminalității economico-financiare, criminalității informatice, criminalității financiar bancare.

Criminalitatea transfrontalieră, în ansamblul ei, dispune de structuri diferențiate, în sensul că se pot întâlni grupuri restrânse de persoane formate din infractori bine instruiți, ce acționează în mod independent unele de altele, dar si structuri de tip mafiot cu o largă arie de răspândire pe plan intern și internațional, în care:

– există o mare stabilitate, întrucât pe oamenii din interiorul lor îi unesc interesele comune, atitudinile și concepția care dirijează acțiunea;

– organizarea internă se bazează pe diviziunea rolurilor și pe o ierarhie stabilită de comun acord, a cărei componență nu este contestată;

– există o continuitate și sistematizare a activităților infracționale;

– scopul fundamental al asocierii este obținerea unor câștiguri importante;

– membrii acestora au un „profesionalism” specific.

Analiștii fenomenului criminalității transfrontaliere au constatat că este caracterizat prin: asociații de tip mafiot; organizații specializate în estorcarea de fonduri, trafic de droguri, contrabandă cu diferite produse, escrocherii de mari proporții. Datorită marii lor flexibilități organizatorice, asociațiile de tip infracțional, mafiot, se pot replia ușor în cazul în care apar modificări la nivel politic, social și mai ales economic, fiind capabile să genereze amenințări cu caracter global.

Efectele insidioase ale criminalității transfrontaliere sunt resimțite în lumea întreagă. Aceste organizații dețin puterea și mijloacele necesare pentru a exersa o influență specifică omniprezentă. Nici o frontieră nu este impenetrabilă pentru aceste rețele organizate, care eludează orice elemente de suveranitate națională. Aceste puternice asocieri cu caracter criminal și fluxurile financiare „subterane” pe care le generează prin activități ilicite constituie una din principalele amenințări la adresa siguranței oricărui stat sau regiuni.

Demersurile preparatorii ale „organizatorilor”, întreprinse pentru a asigura reușita acțiunilor lor, sunt, poate, mai insidioase și mai amenințătoare decât crimele propriu-zise. Indivizii asociați mediului criminalității transfrontaliere trebuie, în mod necesar, să își aleagă drept țintă centrele de decizie ale unei țări pentru a-și facilita sarcina. Corupția și cooptarea devin astfel principalele lor instrumente. Scopul lor, dacă nu este cel de a înlocui centrele de decizie ale statului respectiv, este, cel puțin, de a stabili o relație de simbioză cu acestea. Ideea este de a crea un climat în care să devină, din ce în ce mai dificilă, distincția între interesele criminale și cele ale eminențelor cenușii ale statului.

Un astfel de mod de relaționare între crima organizată transnațională și structurile statale se plasează aproape exclusiv în interiorul ariei posibilităților de informare prin mijloacele aflate numai la dispoziția serviciilor de informații.

Criminalitatea organizată transfrontalieră poate produce, astăzi, direct sau indirect, următoarele efecte negative:

– subminează societatea, regimurile politice și suveranitatea statelor prin normalizarea violenței și prin introducerea corupției în structurile politice si afectarea integrității instituțiilor publice și private;

– deformează mecanismele pieței, inclusiv anumite activități de reglementare guvernamentale, si privează consumatorii și producătorii de avantajele pe care le comportă sistemele economice și comerciale libere, sigure si echitabile; în cazuri extreme, sectoare economice întregi sunt dezorganizate de comerțul axat pe activități ilegale care afectează loialitatea față de stat, obișnuind cetățenii să acționeze de manieră ilegală;

– slăbește sistemele de protecție a mediului prin nerespectarea reglementărilor aplicabile în domeniu;

– destabilizează state importante din punct de vedere strategic, încetinește ritmul de creștere al economiilor în tranziție/dezvoltare, prejudiciază sistemul internațional, în general, si îndeplinirea obiectivelor statelor în materie de politică externă, în particular;

– împovărează societățile cu costuri sociale si economice foarte mari, cum ar fi cele asociate drogurilor.

În orice condiții, crima organizată transfrontalieră amenință stabilitatea regională, proliferând în zonele negre ale lipsei de perspective. Sărăcia, lipsa legalității și lipsa unor șanse credibile pentru o viață decentă în multe dintre comunitățile din Balcanii de Vest, Estul Europei, Asia Centrală, constituie încă o problemă structurală a perioadei de tranziție de la dictatură la democrație și de la război la cooperare, jucând rolul dublu de cauză generatoare și motrice a acestui tip de criminalitate.

În particular, apreciem că deosebit de vulnerabilă este regiunea fostului „bloc comunist”. Privatizarea efectuată la scară mare și tranzițiile haotice, în materie de economie, politică și reglementare, au favorizat crearea unui mediu propice diverselor activități ilegale atât în sectoarele publice cât si în cele private. Iar ca specific regional, se poate preciza că activitatea lucrativă preferată în mediul criminalității transfrontaliere al erei post-sovietice este constituită de frauda de mare anvergură împotriva starului.

Deoarece acțiunile ilegale ale organizațiilor criminale transfrontaliere aduc atingeri însăși esenței vieții în societățile democratice guvernate de legi, asemenea acțiuni constituie o amenințare pentru ordinea publică, afectând în mod direct sentimentul de securitate, de încredere și de justiție, precum și spiritul comunitar care stau la baza organizării și funcționării comunității internaționale. Aceste organizații încearcă frecvent să corupă funcționarii, oferindu-le mari sume de bani, compromițând astfel integritatea instituțiilor și programele guvernamentale și obligând guvernele să rezerve, pentru aplicarea legii, o parte din ce în ce mai mare din bugetele lor, care scad continuu. Pe lângă creșterea cheltuielilor legate de aplicarea legii și povara pe care aceste activități o constituie pentru sistemul justiției penale, ele au adesea prețuri sociale pe termen lung, cum ar fi toxicomania și creșterea numărului de crime comise cu violență.

De asemenea, criminalitatea transfrontalieră reprezintă o amenințare serioasă si pentru securitatea economică a țării, întrucât activitățile sale de bază ar putea macină angrenajele economiei de piață. Desfășurând activități ilegale, grupurile criminale transfrontaliere au acces la importante sume de bani care urmează să fie „spălați”. Spălarea banilor murdari, desfășurată, de asemenea, pe scară largă, influențează operațiunile instituțiilor financiare legale, cu urmări pe termen lung care pot depăși mediul afacerilor și pot avea efecte negative asupra climatului investițiilor, taxelor fiscale încasate și încrederii consumatorilor. De altfel, organizațiile criminale transfrontaliere nu numai că recurg adesea la violență, dar folosesc aceste mari sume de bani pentru șantajarea angajaților din cadrul instituțiilor financiare și a guvernelor, sau pentru a le forța mâna.

Organizațiile criminale au următoarele caracteristici:

– predispuse la crimă;

– structurate ierarhic sau într-un sistem complex de relații personale care, printr-un set strict de sancțiuni interne, pot întări aceste structuri;

– dispuse să folosească violența, intimidarea si corupția pentru obținerea de profituri si pentru a controla teritorii, oameni si piețe;

– capabile să-și „ spele „ procedeele ilicite, pentru a-si mări averile si pentru a se infiltra în economiile legale;

– capabile să se extindă în noi activități, care anterior erau „ curate”, si peste frontierele naționale;

– deschise la cooperarea cu alte grupuri criminale transnaționale;

– capabile să se infiltreze în instituțiile guvernamentale, inclusiv în vămi, poliție, justiție si chiar în parlamentele naționale;

– aflate permanent în căutarea unei acoperiri legale.

Scopul fundamental al organizațiilor criminale este, fără îndoială, obținerea de profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activitățile crimei organizate este atât de înaltă, încât puține afaceri legale pot concura cu aceasta. Posibilitatea grupurilor criminale de a institui „monopoluri” locale prin eliminarea fizică a concurenței, îi conferă un avantaj extraordinar la stabilirea prețurilor.

Organizațiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor – profitul – tehnologii de vârf si experți în toate domeniile de activitate, în același timp, folosesc corupția, apelează la violență pentru a intimida sau elimina concurența sau autoritățile care încearcă să le stea în cale. Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activității si exploatarea noilor piețe, sintagma „crimă organizată” tinde să fie înlocuită de „afaceri criminale” sau „industrie criminală”.

În lupta împotriva spălării banilor, o serie de organizații internaționale au prezentat un set de priorități: încriminarea veniturilor provenite din spălarea banilor; limitarea secretului bancar; identificarea și raportarea tranzacțiilor care produc suspiciuni; confiscarea bunurilor si mecanisme de cooperare internațională eficiente. De exemplu, în anul 1990, O.E.C.D. a înființat „Grupul financiar de acțiune împotriva spălării capitalului” si a prezentat 40 de recomandări în această privință. Convenția Consiliului Europei cu privire la spălarea banilor permite transmiterea directă a dovezilor referitoare la infracțiuni si stipulează confiscarea proprietății.

Arsenalul de mijloace folosit de organizațiile criminale este deosebit de variat, începând cu traficul de droguri, care a fost și rămâne activitatea predominantă și coloana vertebrală financiară a acestora, traficul de arme, și terminând cu falsificarea cărților de credit sau transferurile frauduloase de bani prin intermediul rețelei Internet.

2.1.3. Crima strategică –rezultat al simbiozei crimei organizate cu terorismul

Caracterizare generală a fenomenului de criminalitate organizată

Definirea noțiunii de "crimă organizată" dar în special delimitarea acesteia în structura de ansamblul a criminalității , au reprezentat și reprezintă obiectul a numeroase studii. .

Multiplele preocupări în vederea explicării acestui fenomen au fost justificate de nevoia de a cunoaște dimensiunile și implicațiile sale în societate. Astfel să se poată stabili măsurile și acțiunile cele mai bune de prevenire și contracarare , pe plan legislativ cât și pe planul structurilor judiciare- cu precădere poliția.

În încercarea de a explică crimă organizată , cetățenii, mass-media și organismele statului percep greșit structurile, modurile în care se manifestă și scopurile acestui flagel social.

Pentru a se ușura efortul de definire a fenomenului s-a procedat chiar la identificarea trăsăturilor pe care el le prezintă:

activitățile ilicite sau desfășurate în cadrul unor asociații constituite de infractori, bazate pe o structură organizatorică bine definită, cu statute, reguli de comportare, ritualuri de aderare, ierarhizare de funcții și de atribuții, care își propun să desfășoare activități ilicite organizate cu eficiență maximă, similară întreprinderilor economice bazate pe libera inițiativă;

asociațiile organizează, pe baza diviziunii muncii, în mod minuțios fiecare activitate criminală, asigurând informațiile necesare, mijloacele de executare, de transport și de valorificare a produselor obținute;

asociațiile se bazează și pe anumite persoane din exteriorul lor care realizează în mod permanent sau temporar obiectivele organizației în schimbul protecției pe care aceasta le-o asigură și a sprijinului pe care îl vor primi la nevoie din partea ei;

organizațiile procedează la atragerea în sfera lor de activitate a unor personalități ale vieții sociale ale organizației, fiind o proprietate a organizației;

organizațiile vizează activitățile care aduc cel mai mare și mai rapid profit;

organizațiile se preocupă în mod deosebit de disimularea provenienței ilicite a unor importante sume de bani care sunt obținute în urma activităților desfășurate de către organizație, deci de spălare a banilor.

Organizațiile se ocupă și de coruperea autorităților precum și de infiltrarea unor membrii proprii în cadrul instituțiilor publice pentru a asigura o relativă imunitatea în fața legii;

Specifică organizațiilor criminale este și utilizarea unor metode de o violență foarte mare, atât pentru reglări de conturi în interiorul lor, cât și pentru atingerea obiectivelor propuse.

În concepția legii interne care guvernează contracararea criminalității organizate, aceasta este definită prin existența unor grupuri infracționale organizate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale, conspirate, având drept principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Complexul arsenal al acestor grupuri de infractori cuprinde, în proporții diferite: satajul , folosirea violenței, escrocarea forței de muncă, jocuri de noroc, trafic de droguri , răpirea de persoane, camătă, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plata false, prostituția, contrabandă, coruperea oficialităților publice, evaziune fiscală și chiar unele acțiuni aparent legale dar cu urmări delictuoase. Toate acestea au că scop acumularea de venituri fabuloase care în urmă reciclării sunt canalizate în reluarea activităților infracționale la niveluri superioare care au un grad de pericol social ridicat în vederea penetrării și controlării organismelor puterii și administrației statului.

Începutul mileniului III demonstrează că deși marile regiuni dezvoltate ale lumii înfăptuiesc cadrul economic, social, politic și cultural al unei noi civilizații, totodată lumea contemporană se confruntă cu un inamic nou " crimă strategică" – o combinație ilegală de trafic de droguri , crimă organizată , terorism, având o întindere și un conținut larg și care amenință grav puterea legitimă a statelor.

Exponenții acestor ilegalități și-au creat propriul lor impreriu fără granițe în urmă speculării cu imaginație diabolică și tenacitate a oricărei disfuncții din interiorul statelor indiferent dacă sunt sărace sau bogate. Se apreciază că la nivel mondial sunt realizate anual afaceri ilegale ce depășesc 800 miliarde dolari. .

Nu este de neglijat faptul că organizațiile mafiote sunt foarte bine dotate din punct de vedere tehnic și mai rafinate și abile în acțiunile lor ilegale comparativ cu structurile de lupta împotriva lor.

Orice societate este afectată în diverse forme de crimă organizată , trafic de droguri și terorism dar acestea reprezintă o gravă amenințare în special la securitatea democrațiilor în forme din Europa de Est și Centrală , inclusiv România. Conjunctură internațională în care sunt manifestate din plin aceste fenomene grave, a surprins nepregătite democrațiile noi din Eurola de Est și Centrală. Tranziția către economia de piață a pornit în marea majoritate a statelor de la zero, insuficientă cadrului juridic, vidul legislativ și criză de autoritate a instituțiilor statului de drept au reprezentat cauze care au dus la apariția și profiferarea crimei organizate, au dus la crearea și dezvoltarea economiilor subterane, exacerbarea marii violente, subminarea puterii statului și neîncrederea unor cetățeni în capacitatea acestuia de a-i proteja.

Deschiderea frontierelor și relaxarea controalelor vamale au dus la creșterea criminalității. Organizarea tot mai mare a grupurilor de infractori cu articulații în grupările de tip mafiot din Europa și din alte părți ale lumii au accelerat activitățile de contrabandă , traficul de carne vie, traficul de autoturisme, armament și narcotice.

Comunitatea internațională caută cu disperare remediile necesare pentru aceste realități. Din acordurile și convențiile internaționale, respectiv Convenția Națiunilor Unite de la Viena (1988) impotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, Convenția cu privire la spălarea banilor, cercetarea, sechestrarea și confiscarea profiturilor rezultate din infracțiuni (Strasbourg ñ 1990), Acordul și Convenția de la Schenghen (1985; 1990), precum și din Directiva Comunității Europene (Luxembourg 1991) rezultă că problema crimei organizate trebuie rezolvată în forță, în special prin mijloacele oferite de legea penală.

România se află în Regiunea Central Europeană, zona care este expusă în mod special crimei organizate , din considerente geografice cât și din motive politice. În țară noastră crimă organizată nu s-a manifestat încă cu intensitatea și cu amploarea din țările vestice sau limitrofe și nici nu au proliferat organizații criminale de tip deosebit. Cu toate astea sunt creați factori criminologici și socio-economici proprice și stimulenti pentru crimă organizată internă. Există tendințe de racordare a acestora la procesul de globalizare și internaționalizarea a organizațiilor criminale cu care se confruntă statele lumii: Yakuza japoneză, Triadele chinezești , mafiile clasice din America, Sicilia, Rusia, Cecenia, Gruzia și Uzbekistan. 

În același timp se cunosc date că aceste organizații își trimit emisarii și efectuează legături în rândul infractorilor și în rândul oamenilor de afaceri din România iar ei acționează pe linia organizării și internaționalizării traficului de droguri, de autoturisme, actelor de contrabandă, proxenetismului, și penetrării sistemului financiar-bancar în vederea spălării banilor care provin din activități ilicite.

Nu putem vorbi despre crimă organizată fără să menționăm spălarea banilor iliciți, metodă prin care aceste organizații transformă profitul obținut din activități ilegale dându-le o aparență legală pentru a-i refolosi în dezvoltarea activităților care l-a produs.

Disimularea provenienței ilegale a uriașelor sume de bani reprezintă principala trăsătură a criminalității organizate. Această activitate este extrem de complexă și este realizată de experți financiari care se află în serviciul organizației.

Este posibil să se comită multe infracțiuni care pot constitui infracțiunea principala pentru spălarea banilor și este posibil că tot prin ea să se realizeze și disimularea originii ilegale a bunurilor provenite din fapta principala.

De altfel, mai întâi chiar legea cadru în materie de combatere a criminalității organizate – Legea nr. 39/2003, iar ulterior art. 367 C.p. alin. 6 admite că un grup infracțional organizat este grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o perioadă și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

În același timp, în conceptul de infracțiune gravă prev de Legea 39/2003 este inclusă infracțiunea care face parte din una dintre următoarele categorii:

1. omor, omor calificat, omor deosebit de grav;

2. lipsire de libertate în mod ilegal;

3. sclavie;

4. șantaj;

5. infracțiuni contra patrimoniului, care au produs consecințe deosebit de grave;

6.infracțiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor și munițiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive;

7. falsificarea de monede sau de alte valori;

8.divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri , nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri;

9. proxenetismul;

10. infracțiuni privind jocurile de noroc;

11.infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori;

12. infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu traficul de persoane;

13. traficul de migranți;

14. spălarea banilor;

15.infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție;

16. cotrabanda;

17. bancruta frauduloasă;

18. infracțiuni săvârșite prin intermediul sistemelor și rețelelor informatice sau de comunicații;

19. traficul de țesuturi sau organe umane;

20. orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puțin 5 ani.

Iată deci, Legea nr. 39/2003 recunoaștea expres, până la momentul intrării in vigoare a art. 367 C.p, o legătură extrem de strânsă existența între spălarea banilor și criminalitatea organizată , printre infracțiunile grave regăsindu-se în mod justificat, și spălarea de bani și de alte bunuri care rezultă din comiterea unor infracțiuni.

Data fiind deosebită specializare din sectorul criminalității de care beneficiază cei din criminalitatea organizată, este probabil că spălarea banilor să folosească chiar și în mod combinat câteva dintre metodele recunoscute pentru această fapta , ceea ce duce la o dificultate crescută în legătură cu constatarea și probarea acestei ilegalități comisă în contextul amintit.

2.1.4. Criza financiară mondială – factor de vulnerabilizare a statelor față de fenomenul de finanțare a terorismului și de spălare a banilor

Cauzele crizei economice și financiare actuale sunt diverse. Șefii de stat si de guvern din G-20 au menționat in declarația lor de la summit-ul din 15 noiembrie 2010 următoarele:

a. politicile monetare și de curs de schimb care au dus la lichiditate excesiva;

b. absența sau insuficiența reglementării anumitor domenii sau actori;

c. goana dupa randamente irealist de mari fără o evaluare sau cunoaștere suficientă a riscurilor de către actorii de pe piața, precum și de către instanțele de reglementare și control;

d. Utilizarea excesivă a tehnicii de „Leveraged Buy-Out" (LBO) sau a efectului „pârghiei bancare", prin finanțarea achizițiilor din împrumuturi – metodă financiară aspru criticată de sindicate dar imbratisată fara rezerve de fondurile de investiții;

e. coordonarea insuficientă a politicilor macroeconomice;

f. reforme structurale insuficiente. In acest mod, s-au produs evoluții greșite, care au evidențiat clar necesitatea unei revizuiri a regulilor de joc pentru actori, produse si piețe.

În SUA, la mijlocul anului 2007, s-a prabușit un joc piramidal cu credite imobiliare, în momentul în care preturile imobilelor nu au mai crescut. Pe o piață imobiliara supraîncalzita caracterizată de așteptari irealist de optimiste, în baza unor ordine prezidențiale emise in ultimii 20 de ani de catre trei presedinți ai SUA, băncile specializate in „real – estate" au fost obligate in condiții coercitive să ofere credite unor debitori cu solvabilitate scăzută, care in peste 70% din cazuri nu au fost rambursate sau chiar nu au fost deloc folosite conform scopului inițial. Într-o proporție foarte mare, beneficiarii acestora le-au scontat imediat in vederea obținerii de cash, iar sumele echivalente valorilor de creditare acordate au căpătat statut de „marfă" supusă rulajului comercial prin intermediul unor lanțuri de transfer – vanzare controlate la rândul lor tot de către banci. Au apărut noi produse financiare extrem de speculative si netransparente, care s-au sustras oricărui control sau reglementări. Mulți dintre cei implicați nu au conștientizat amploarea riscului.

Spargerea „balonului de sapun" imobiliar în SUA, dar si în cateva state UE a avut drept urmare o criză a fondurilor de investiții speculative („Hedge Funds"), a băncilor de investiții și comerciale, precum și a companiilor de asigurări. Prin securizarea riscurilor, mediul financiar global a fost zguduit profund de undele de șoc generate. Nesiguranța si neîncrederea intre instituțiile financiare au condus la situația în care, chiar si instituțiile financiare solide si sănătoase, au devenit parte a unei blocade a acordării reciproce de credite și la micșorarea până la valori nesemnificative a sumelor totale tranzacționate pe piața interbancară.

Prin diverse canale de transmisie, criza piețelor financiare s-a materializat în cele din urma și în economia reala. Printre efecte se numără:

a. criza creditelor;

b. costurile marite ale finanțării;

c. efectele negative asupra averilor datorate scăderii cursurilor acțiunilor;

d. prabușirea piețelor de export;

e. efecte negative asupra încrederii in sistemul financiar-bancar;

f. deprecieri și riscuri de pierderi in cadrul bilanțurilor contabile.

Între timp, la începutul anului 2009, a devenit clar ca întreaga OCDE se găsește într-o recesiune a cărei durată și amploare nu pot fi apreciate cu certitudine de către experți în momentul de față.

Efecte distructive majore ale actualei crize globale

Într-un prim pas, a fost necesara stoparea reactiei in lanț de pe piețele financiare. Băncile centrale, in special BCE, au alimentat piețele cu lichidități, pentru a asigura funcționarea în continuare a acestora. La nivel național și internațional au fost elaborate numeroase pachete de salvare, care au inclus o larga paletă de măsuri, de la subvenții și participări de capital, până la naționalizarea instituțiilor financiare în criză, acordarea de garanții publice, îmbunătațirea asigurării depozitelor bancare etc. Într-o anumită masură, aceste acțiuni luate in regim de urgentă au ajutat băncile să îsi urmeze cursul normal al afacerilor.

Al doilea pas important constă în consolidarea economiei reale. Trebuie restabilită increderea consumatorilor și a investitorilor. În acest sens, sunt necesare masuri pentru relansarea cererii pe piața internă și stabilizarea piețelor forței de munca, respectiv, stoparea creșterii numărului de persoane trimise în șomaj. Trebuie in special sprijinite categoriile sociale cu venituri inferioare, deoarece acestea sunt afectate in mod special de efectele crizei, dar și pentru că acestea au cel mai puternic impact asupra consumului intern.

În plus, trebuie create condiții-cadru care să atenueze efectele asupra sectorului antreprenorial. Ca producător, investitor, exportator și prin activitatile sale de cercetare-dezvoltare, acestui sector ii revine un rol-cheie in redresarea economiei, el contribuind decisiv și la crearea de locuri de munca și astfel la generarea de cerere pe piața interna.

Mai departe, este necesar să se întreprinda o restructurare a arhitecturii finanțelor internationale și o reglementare mai eficienta a piețelor financiare. Trebuie modificate, de asemenea, reglementările actuale proprii autoritaților de control, agențiilor de rating, precum și a instrucțiunilor privind întocmirea bilanțurilor si ținerea evidenței contabile intr-un mod care să garanteze detectarea din timp a unor crize precum cea actuala.

Rolul politicii economice europene

Chiar daca inițial criza a fost pur americana (SUA), datorită conexiunilor globale, economia europeană a fost și ea afectată. In acest context, Euro și-a demonstrat valoarea de ancoră de stabilitate. În absența monedei unice, efectele asupra economiilor naționale ar fi fost mult mai dezastruoase. O criză internaționala necesită răspunsuri internaționale. Pentru politica economica europeana există o enormă nevoie de acțiune. Provocările descrise în capitolul 3 reclamă acțiuni pro-active rapide, decise, concentrate și coordonate, multe măsuri urmând să aiba doar un caracter temporar, pe perioada de traversare a crizei.

În acest sens, este necesar sa invățăm din trecut. Atunci când la începutul deceniului, după spargerea „balonului" generat de sectorul IT și după atacurile teroriste din SUA, toate regiunile importante ale lumii au inregistrat o cădere puternică a ritmului economiei, politica economiă europeană a fost singura care a renunțat la măsuri de redresare economica activă prin politica bugetară si monetară, cu implicarea creșterii componentei „Cerere". Această eroare a contribuit la faptul ca depășirea crizei a durat patru ani, iar regiuni importante ale Europei suferă și astăzi de o slăbiciune a cererii pe piața internă, sporindu-se astfel drastic vulnerabilitatea in fața fluctuațiilor cererii internaționale.

Gravitatea crizei actuale a fost recunoscută prea tarziu de instanțele europene de decizie economico-politice. Pâna în septembrie, miniștrii economiei si finanțelor ai ECOFIN s-au arătat sceptici fată de un plan de redresare economica. Deși economia zonei Euro a înregistrat o scădere deja in al doilea trimestru al 2008, BCE a mărit în vara incă odata dobânda de referință. Și lipsa unui acord intre șefii de guvern la reuniunea acestora de la Paris privind criza financiara a diminuat speranța într-o acțiune comună rapidă. Demersurile naționale necoordonate în vederea îmbunătățirii garantării depozitelor de economii nu au creat impresia unei acțiuni hotărâte la nivelul Uniunii Europene. De aici rezultă clar că derularea de activitați fără scopuri precise, ci numai din dorința de a le bifa ca îndeplinite, nu este utilă. Mai degrabă, este necesara o mai bună coordonare a programelor, precum și a pachetelor de măsuri, in primul rând la nivel național, evitându-se cele cu aplicabilitate sectorială la nivel de ramura economică sau categorie sociala.

Planul comisiei de redresare economica a Uniunii Europene

Recent, Comisia Europeana și-a anunțat clar voința și disponibilitatea de a acționa în mod decis și coordonat. Prin strategia sa de depășire a crizei financiare, trebuie abordate problemele economiei într-un sens larg, iar Europei trebuie sa îi revina un rol-cheie in cadrul reacției globale la criza financiara. Mai mult, șefii de stat și de guvern au cerut comisiei să elaboreze pentru reuniunea din decembrie 2008 propuneri de dezbateri în vederea elaborării unei acțiuni comune. Acestea au fost prezentate la sfârsitul lunii noiembrie 2008 sub forma unui „Plan European de Redresare Economica" (EPER), care trebuie sa fie oportun, pe termen limitat, concentrat și coordonat. Ca urmare, Consiliul European a adoptat la 11 si 12 decembrie 2008 la Bruxelles un plan corespunzător.

Concret, s-a propus un stimulent bugetar de 1,5% din PIB-ul, adica 200 de miliarde de Euro pentru anii 2009/2010. 170 de miliarde vor proveni de la statele membre, iar 30 de miliarde vor fi puși la dispoziție din bugetul UE și de către BEI.

Pe lângă consolidarea activităților BEI, în special în ceea ce privește IMM-urile, se urmărește, prin simplificarea și accelerarea procedurilor, punerea la dispoziție anticipată a fondurilor structurale.

O prima evaluare a CESE

Documentul Comisiei identifică, într-o forma adecvată, provocările iminente, nevoile de acțiune si necesitățile. Europa trebuie sa acționeze rapid, cu încredere în sine, în mod orientat și cu ambiție. În acest proces, Europa trebuie să fie conștientă de importanța sa și de ponderea sa deosebit de importantă in balanța internațională.

Trebuie consolidate încrederea și cererea, pentru a stopa spirala descendența. Trebuie combătute prioritar, cu fermitate în special, efectele negative majore ale crizei pe piața forței de muncă și asupra membrilor celor mai vulnerabili ai societății. Combinația existenta de politici macroeconomice nu a oferit răspunsuri adecvate pentru problemele cu care ne confruntam, deoarece a neglijat importanța cererii interne în circuitul economic. Acum, comisia recunoaște, deși tardiv, așa cum a cerut CESE de mai mulți ani, rolul activ în consolidarea politicilor bugetare si monetare, care trebuie sa se bucure de aceeași prioritate ca si masurile de consolidare a competitivității, orientate către ofertă. Se impune concluzia că trebuie luate masuri ample in domeniul politicii bugetare, deoarece eficiența măsurilor de politica monetara este extrem de limitata in situația actuala.

În acest context, apare interesantă trimiterea Comisiei la flexibilitatea sporită a Pactului de Stabilitate si de Dezvoltare de la reformarea acestuia in anul 2005. Aceasta trebuie utilizată în situația actuală, ceea ce înseamnă că in condițiile actuale excepționale de criză financiară și recesiune simultane, apare judicioasă și depășirea temporară a limitei de deficit de 3%.

CESE saluta evidențierea de către Comisie a rolului pozitiv pe care BCE îl poate juca in sprijinirea economiei reale. Comisia subliniază în acest sens contribuția importantă pe care și-a adus-o BCE la stabilizarea piețelor prin acordarea de credite băncilor și prin aportul său la lichidități, precum și marja de manevră pentru reducerea dobânzilor.

Este evident că, după depășirea crizei și relansarea economiei, trebuie respectate din nou obiectivele pe termen mediu ale politicii bugetare, pentru a nu periclita durabilitatea finanțelor publice. În acest sens, trebuie vegheat sa nu se ajungă din nou la împovărarea suplimentară a factorului muncă sau la constrângeri inacceptabile in materie de cheltuieli. De aceea ar trebui elaborate deja concepte care sa facă accesibile, de exemplu, noi surse de venituri. În afara de aceasta, ar trebui luat in considerare printre altele faptul că restabilirea nivelului anterior de cheltuieli bugetare mărite in urma crizei nu reprezintă un scop în sine. În condițiile îmbatranirii populației și ale standardelor sociale ridicate din modelul social european, un nivel mai ridicat de cheltuieli bugetare nu este în mod necesar un rău. În cele din urmă, și acele state care sunt lăudate în general datorită strategiei lor reușite în materie de flexicuritate (definește o politica pro-activa a pieței muncii, combinând simplificarea procedurilor de angajare si desfacere a contractelor de munca – flexibilitate pentru angajatori, cu asigurarea de beneficii ridicate pentru șomeri – securitate pentru angajați), sunt obligate să efectueze cheltuieli bugetare peste medie.

Este absolut necesar ca măsurile naționale să fie nu doar completate prin măsuri europene, ci și să fie aplicate coordonat. Prin aceasta trebuie obținute efecte pozitive de spillover (orice fel de efect indirect privind cheltuielile publice) la nivel transfrontalier și evitată problema parazitismului. Statele care nu particip la planul de redresare economica pot diminua eficiența măsurilor, iar acele țări care contribuie activ la stabilizarea economica pot fi criticate pentru că se fac vinovate de deficite. Privind lucrurile global, o responsabilitate specială revine astfel acelor state membre care, prin mărimea lor, influențează decisiv evoluția de ansamblu și dispun de marje de manevră bugetară relativ ample.

Trebuie subliniat pozitiv si faptul ca, in cadrul stimulării creșterii economice, nu trebuie neglijate obiectivele privind mediul, schimbările climatice și energia, așa cum nu trebuie uitat să se țină seama de țările aflate dincolo de granițele statelor industrializate cu grad înalt de dezvoltare. Din perspective globală, este importantă și contracararea măsurilor protecționiste nejustificate.

Deoarece pachetul de relansare economică trebuie însoțit de reforme structurale, este necesară supravegherea acestora din urmă pentru a nu contraveni obiectivului relansării cererii. Mai degrabă, reformele structurale trebuie concepute astfel încât să fie suportabile din punct de vedere social, astfel încât să fie stimulate creșterea economică și – în primul rând – gradul de ocupare a forței de muncă.

Trebuie insa observat critic că volumul de 200 de miliarde EUR pentru doi ani pare cu mult mai mare decât este in realitate. „Bani proaspeți" se găsesc clar în mai mica măsura. În cazul fondurilor de la bugetul UE si de la Banca Europeana de Investiții este vorba doar de o parte.

Evaluare cantitativă

În prezentul document de poziție, CESE dorește să pună accentul pe evaluarea macroeconomică generala. Comitetul intenționează să înființeze insă un grup de studiu pentru a verifica si evalua in detaliu propunerile si deciziile respective. În acest context, vor trebui discutate modificările care sunt necesare în ceea ce privește legislația in materie de subvenții, precum și modificările regulilor privitoare la fondul de globalizare. Vor trebui analizate critic unele dintre masurile cuprinse în amplul „set de instrumente" prezentat de Comisie. Dintre acestea face parte reducerea destul de controversată a contribuțiilor sociale si a taxei pe valoarea adăugata pentru serviciile care necesita o folosire intensiva a forței de munca. Ar trebui examinată în acest context și măsurile de siguranța pentru anularea modificărilor legislative efectuate pe perioada de combatere a crizei (acordarea de subvenții, programe de sprijin, derogări de la legislația comunitară fiscală și privind libera concurență etc.) și revenirea la asigurarea compatibilității cu regulile concurenței, a acordării de subvenții și a promovării de programe de sprijin.

Reorganizarea piețelor financiare

Două crize severe care s-au succedat într-un interval scurt de timp constituie un motiv suficient pentru o noua reglementare a piețelor financiare, deci a comerțului, a produselor, a participanților, a supravegherii, a agențiilor de rating etc. în cadrul UE si în special la nivel global. Acest lucru este necesar pentru a restabili cât mai rapid încrederea în instituțiile financiare, încrederea instituțiilor între ele, precum și încrederea investitorilor și a consumatorilor, o reformă a piețelor financiare și refacerea rapidă a funcționalității lor reprezintă o condiție centrală pentru ca acestea să-și poată îndeplini din nou misiunea de a sprijini economia reală, asigurând astfel succesul măsurilor de redresare economică.

Europa a urmat în mod necritic multe dintre evoluțiile provenite din SUA, de la introducerea așa-numitelor inovații financiare, trecând prin finanțarea sistemelor de pensii pâna la dispozițiile privind contabilitatea – cu rezultatele proaste cunoscute. Pe viitor, trebuie acordată de aceea o mai mare importanță viziunilor, punctelor forte, experiențelor și tradițiilor europene, dintre acestea din urma făcând parte și cele cu caracter de particularitate – cum ar fi forma de organizare cooperatista. În acest context, trebuie utilizată mai bine „masa critică", atinsă prin extinderi, a zonei Euro. Summit-ul G-20 din Washington a oferit semnale clare că rezultatele obținute în cadrul său trebuie dezvoltate în continuare în vederea dezbaterii, evaluării și luării de decizii la Summit-ului G-20 de la 2 aprilie 2009 din Londra.

Planul de redresare economică al Comisie nu face referire la reorganizarea și reglementarea pe baze noi a piețelor financiare. CESE spera ca aceasta se datorează doar faptului că, în prezent, Comisia planifică o inițiativa „Supravegherea piețelor financiare din UE", care ar trebui să fie adoptată în iulie 2009. În cadrul reorganizării condițiilor-cadru vor trebui verificate și acele studii științifice care arată că pe piețele speculative se produc excese in ambele direcții sub forma unui comportament de masă, și aceasta nu in ultimul rând datorită sistemelor și deciziilor comerciale, bazate pe modele computerizate, ale participanților mari si esențiali de pe piața. CESE își rezervă posibilitatea de a-și prezenta la un moment ulterior solicitările și propunerile sale în acest sens și face trimitere în acest context și la conferința organizată de Comitet la 22 si 23 ianuarie 2009 la Bruxelles „Rien ne va plus – Posibilități de reconstrucție ale economiei sociale de piața europene după declinul capitalismului de cazinou”.

2.2. Dimensiunile politice, economice și sociale ale securității europene

2.2.1. Noul mediu internațional de securitate

Datorită Uniunii Europene, Europa a traversat o perioada de pace și stabilitate fără precedent la sfârșitul sex XX și la începutul secolului XXI. Uniunea Europeană a exercitat un ridicat nivel de creștere economică pe continent dar și o abordare nouă în privvinta securității, bazată pe o soluționare pașnică a tuturor disputelor și pe comunicarea multilaterală internațională prin intermediul unor instituții comune.

În contrast, în Balcanii anilor 1990 s-au înregistrat o serie de crize în vederea reașezării geopolitice ce a urmat după sfârșitul Războiului Rece. Caracteristică acestora este că au avut loc cel mai des în interiorul statelor. În acest timp o multitudine de forțe militare europene au fost trimis către Afganistan , Timorul de Est și Republica Democrată Congo.

Rolul important în securitatea Europei a fost jucat de SUA prin angajamentele luate în cadrul NATO dar și prin sprijinul acordat către europeni. Încheierea Războiului Rece a dus la nivel mondial, din punct de vedere militar, la la o lume unipolară, o lume în care SUA au o poziție dominantă. Cu toate astea, recent s-a demonstrat că nici măcar SUA nu pot învinge singure problemele globale de securitate.

După 11 septembrie 2001 mediul internațional de securitate a făcut schimbări. Dacă până atunci terorismul, traficul de droguri, de arme mici, migrația ilegală, și spălarea banilor erau soluționate separat, după 11 septembrie au observat un nexus folosit de rețelele criminale transfrontaliere și interne în scopul îmbunătățirii propriei eficiente. Este evident că 11 septembrie 2001 poate fi posibil oricând cu alte rezultare , resurse și tehnici. Alianțele care lupta împotriva terorismului au înregistrat evoluții diferite între intervenția din Afganistan și atacul din Irak.

Relațiile dintre SUA și Rusia și dintre NATO și UE marchează astăzi mediul internațional de securitate- parteneriate noi dar și tensiuni noi. Securitatea internațională și cea națională ar putea fi afectate de lipsa de timp, bani, de voință și viziune politică. După 1998, UE a luat măsuri iar cu privire la întărirea securității și de definire a dimensiunii la nivel european. În Tratatul de la Amsterdam au fost menționate ideea unei politici comune de apărare dar și dezvoltarea unei politici externe de securitate comună.

Concomitent, UE a fost din ce în ce mai preocupată de terminarea propriilor reforme instituționale în contextul extinderii dar și de finalizarea discuțiilor pe fondul construcției politice care va defini viitorul Europei. Dezbaterile determinate de discutarea Constituției Europene au șanse să fie reluate după negativul vot din Olanda și Franța dar și după Întâlnirea la nivel înalt de la Bruxelles (iunie 2005).

Din 1 mai 2004 , UE se autodenumește că fiind o uniune de 25 de state care reunește 450 miliarde de locuitori și care produce 25 % din PIB-ul mondial. Având un rol atât de important în economia mondială, trebuie să participe mai substanțial la procesele care asigura mecanismele de apărare globală chiar dacă formele acestei implicări nu sunt încă precizate clar.

În România, după 1990 mediul internațional de securitate a evoluat în sensul creșterii interdependențelor din relațiile internaționale și complexității. Astfel, stabilitatea internațională poate fi concepută astăzi pe baza cooperării pe multiple planuri la nivelul comunității internațională, dar în special, prin creșterea implicării marilor organizații internaționale și prin dialocul în cadrul instituționalizat în definirea stării de securitate a lumii. În 1990 dialogul și cooperarea instituționalizată s-au manifestat în special la nivelul unrmatoarelor organizații:

– la nivelul NATO, care a deținut un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea războiului rece. NATO a deschis și dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat interes și receptivitate pentru primirea de noi membri; și-a demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni în sprijinul păcii (de exemplu în Balcani).

– la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate, care a deținut un rol important în dialogul internațional pe tema securității și stabilității mondiale. Această importanță a fost confirmată și de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului său general.

– la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate, și care a jucat un rol semnificativ în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului. OSCE s-a manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării post-conflict.

Noile circumstanțe internaționale reclamă noi reguli în domeniul securității internaționale. Redefinirea regulilor privind securitatea internațională după prăbușirea ordinii bipolare ridică însă numeroase probleme, nu doar de ordin practic, ci chiar și de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdată în poziția de singură superputere.

Aceste dificultăți sunt determinate de mai mulți factori:

– mediul internațional a devenit mult mai dinamic și mai complex decât în perioada războiului rece;

– lipsa unui consens privind modul de abordare a securității internaționale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici consistente;

– datorită proliferării accesului la informații în timp real (așa-numitul „efect CNN”) liderii politici trebuie să ia de multe ori decizii de moment care nu permit evaluări mai profunde;

– multiplicarea instituțiilor specializate la nivel național și internațional care abordează problemele din unghiuri specifice și determină analize și decizii fragmentate;

– lipsa unui „model de securitate” rezonabil și acceptabil pentru majoritatea țărilor lumii a favorizat reacții ad-hoc și abordări punctiforme.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China, India și Japonia. O viziune interesantă este cea a lui Zbigniew Brzezinski care consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa, toate celelalte țări enunțate mai sus). În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică:

– SUA, Europa, Rusia;

– SUA, China, Japonia.

Ca un răspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinații bazate pe interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleară, activități spațiale, infrastructuri critice ș.a. Se pot observa noile formule: Rusia – China – India; Rusia – China; Rusia– Franța ș.a.

Observația cea mai pertinentă referitoare la cele două triunghiuri de putere este aceea că, în fiecare din ele, una din puteri (Europa și, respectiv, Japonia) mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri (China și respectiv Rusia) rămân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice.

Un alt punct pertinent de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea „noii schisme mondiale” s-ar afla tensiunea dezvoltată între două „câmpuri” diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.

Noi amenințări la adresa securității internaționale – perspectiva europeană

După 11 septembrie 2001 (SUA) și 11 martie 2004 (Spania), mai mult ca oricând, riscurile la adresa mediului internațional de securitate și, în primul rând, cele legate de proliferarea terorismului și a armelor de distrugere în masă se cer a fi combătute printr- o cooperare flexibilă, multilaterală, echilibrată și consecventă între state, care să includă măsuri vizând eliminarea progresivă a cauzelor producerii lor.

Globalizarea se manifestă prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, capital, servicii, informații dar și prin accentuarea multiplelor interdependente dintre state au făcut că riscurile externe și interne să se poată potența și genera reciproc. Datorită creșterii gradului de impredictibilitate și de complexitate al amenințărilor internaționale, pentru a îmbunătăți mediul de securitate internațional se impun că măsuri de management intern: crizele să fie mai bine coordonate și schimbul de informații de strategie dintre statele direct implicate să se producă în timp real.

Factorii de decizie -militari și civili- din zona de securitate sunt utilizați drept răspuns la noile provocări. Pregătirea, instrumentele, cooperarea între agenții,bugetele disponibile sunt insuficiente și uneori inadecvate în față riscurilor vechi dar și noi la adresa securității internaționale și naționale. Sunt înregistrate probleme de degradare ireversibilă a mediului, noi tensiuni în legătură cu subdezvoltarea pe relația nord-sud, creșterea frevcentei dezastrelor naturale, etc.

Uniunea Europeană, din punctul de vedere al unui mediul internațional de securitate în continuă dezvoltare, nu este în prezent amenințată de conflicte clasice: atacuri armate pe scară largă, dar, în schimb alte amenințări se ivesc, greu predictibile și difuze care le transformă în cazuri greu de contracarat în condițiile în care granițele dintre amenințările cu caracter intern și cele cu caractern extern au fost șterse. .

Din punct de vedere european sunt de remarcat în mod special:

– Terorismul internațional, care reprezintă o amenințare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice.

– Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul armelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

– Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplificarea crimei organizate. În unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, etc.) existența unor structuri statale slabe, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri sau a celui de ființe umane.

– Conflictele regionale subminează fundamentele securității și stabilității și creează pre-condiții pentru terorism și crimă organizată, precum și distrugerea speranței și disperare ceea ce poate contribui indirect la proliferarea WMD (arme de distrugere în masă – lb. engleză);

– Crima organizată amenință Europa prin traficul de droguri, traficul de ființe umane, imigrația ilegală și traficul ilegal de arme ș.a. Legăturile dintre terorismul internațional și crima organizată au devenit evidente.

La București funcționează începând din anul 2000 Centrul Regional pentru Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (Centrul SECI) prin cooperarea a 12 state din Sud-Estul Europei (Albania, Bosnia Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Slovenia, Serbia, Muntenegru, Turcia, Ungaria). Acest Centru este partener operativ la nivel regional al INTERPOL, EUROPOL, FBI ș.a.

Ca răspuns la aceste noi pericole și amenințări, statele lumii, în primul rând statele cu potențial militar semnificativ, au în vedere noi principii de organizare a securității regionale și globale care să se constituie în noi oportunități de pace bazate pe:

– democrație;

– guvernare eficientă;

– respectarea legilor.

2.2.2. Securitatea europeană în perspectivă politică, economică și socială

O primă etapă a proiectului unei Europe a apărării a fost marcată de semnarea, la 17 martie 1948, a Tratatului de apărare colectivă de la Bruxelles, de către cinci țări vest-europene: Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg, și Olanda. Evoluția ulterioară a proiectului a fost însă influențată și chiar modelată, în bună măsură, de înființarea, la 4 aprilie 1949, a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord.

La începutul anilor ’50, SUA au elaborat planul reînarmării R.F. Germania, ceea ce a stârnit opoziția vehementă a Franței. Pentru a înlătura temerile pe care le-ar fi provocat, la numai câțiva ani de la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale, restaurarea unei armate germane, și a ancora ferm reînarmarea R.F.G. în proiectul construcției europene, Franța a venit, în octombrie 1950, cu un contra-proiect, așa-numitul plan Pleven: cel al constituirii unei Comunități Europene de Apărare (European Defence Community). Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) trebuia să fie un pandant în sfera apărării a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), creată la 18 aprilie 1951. După dezbateri aprinse și negocieri susținute, în mai 1952 tratatul care trebuia să instituie CEA a fost semnat de către cele șase state fondatoare ale CECO – Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia și R.F. Germania. Proiectul CEA preconiza instituirea unei armate europene deplin integrate (cu uniformă comună și steag propriu), compusă din 40 de divizii (14 franceze, 12 germane, 11 italiene și 3 din țările Beneluxului), având în fruntea sa un ministru european al apărării. Totodată, în septembrie 1952, au fost inițiate negocieri menite a implementa articolul 38 al tratatului CEA, ce stipula necesitatea instituirii unui control democratic consolidat asupra noii comunități. Noul proiect trebuia să ia forma unei Comunități Politice Europene (European Political Community), întemeiată pe un sistem de organe comune de luare a deciziilor.

Dacă ar fi fost transpuse în practică, cele două noi preconizate comunități europene ar fi avut drept rezultat un grad de integrare europeană apropiat celui al unei confederații. Însă la 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței (Parlamentul francez) a refuzat de a ratifica tratatul ce instituia Comunitatea Europeană de Apărare, în aceste condiții atât proiectul CEA cât și cel înrudit acestuia, al unei Comunități Politice Europene, căzând în desuetudine1.

Ulterior, la 23 octombrie 1954, în urma semnării Acordurilor de la Paris, ce modificau Tratatul de la Bruxelles pentru a permite Germaniei Federale să participe la Alianța Nord-Atlantică în condiții acceptabile pentru vecinii săi, celor cinci țări semnatare ale Tratatului de la Bruxelles li s-au adăugat două state vest-europene foste inamice în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Italia și Germania (Federală), noua organizație primind denumirea de Uniunea Europei Occidentale (UEO).

În conformitate cu Acordurile de la Paris, obiectivele organizației nou create erau: promovarea drepturilor fundamentale ale omului și a celorlalte principii proclamate prin Carta Națiunilor Unite; apărarea democrației; întărirea legăturilor economice, sociale și culturale; constituirea în Europa Occidentală a unei baze solide pentru reconstrucția economiei europene; oferirea de asistență militară statelor membre supuse agresiunii; și promovarea unității și încurajarea integrării progresive a Europei. Articolul V al tratatului fondator al UEO preciza că „În cazul în care una din Înaltele Părți Contractante ar fi obiectul unei agresiuni armate în Europa, celelalte îi vor acorda, conform Cartei Națiunilor Unite, ajutor și asistență prin toate mijloacele care le stau în putință, militare și de altă natură”. La rândul său, articolul IV stipula că „Părțile Contractante și organele stabilite de ele vor lucra în strânsă cooperare cu NATO”. Aceste două articole au ghidat participarea membrilor UEO la proiectul apărării comune și la activitățile NATO.

Ulterior, în 1961, politicianul francez Christian Fouchet a propus crearea unei Uniuni Politice Europene, guvernată de principii interguvernamentale, pentru coordonarea politicilor externe ale statelor membre, o Comisie Politică Europeană urmând a-și avea sediul la Paris. Planul Fouchet a fost respins de partenerii comunitari ai Franței, fiind perceput ca un complot gaullist pentru subminarea Comunităților Europene (CE).

De asemenea, în perioada imediat următoare intervenției în forță a trupelor Tratatului de la Varșovia ce a pus capăt experimentului reformist al „primăverii de la Praga” (august 1968), ministrul britanic al Apărării, Denis Healey, susținut de cel de Externe, Stewart, a propus „constituirea unui „nucleu european” sau a unei „entități europene” în cadrul NATO, considerând că Europa Occidentală poate să-și asigure, la un cost acceptabil, o apărare și un factor de descurajare adecvat (…) să-și dobândească o identitate proprie”. Preconizat la sfârșitul anului 1968 și începutul anului 1969, „nucleul european” ce urma să se constituie în sânul NATO ar fi trebuit să se întemeieze, în viziunea de atunci a Londrei, pe cooperarea strânsă dintre Marea Britanie și R.F. Germania2.

În cele din urmă, recunoașterea faptului că proiectul construcției europene va fi incomplet fără o dimensiune de politică externă și securitate, a generat Comunicatul final al summitului de la Haga (1-2 decembrie 1969) al șefilor de stat și guvern ai Comunității Europene, ce reafirma imperativul consolidării legăturilor politice dintre membrii săi. Pe această bază, în anul următor, la reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor membre ale Comunității Europene de la Luxemburg (20 iulie 1970), a fost prezentat raportul Davignon, ce marca începutul Cooperării Politice Europene (CPE). La baza acesteia, raportul așeza trei principii fundamentale: conferirea unei forme tangibile voinței de uniune politică a țărilor membre; introducerea în sfera politică a unor dezvoltări similare politicilor comune deja implementate în alte sfere ale integrării; și asumarea de către Europa a responsabilităților mondiale corespondente rolului său crescând și coeziunii sale sporite. Cooperarea viza exclusiv sfera politicii externe, fiind menită a facilita, într-o vreme când preferințele americane dominau politica externă occidentală, schimbul de opinii între miniștrii europeni de externe și armonizarea pozițiilor acestora și a consolida, pe această cale, solidaritatea statelor membre în probleme majore de politică internațională3. Între altele, raportul Davignon propunea miniștrilor de externe elaborarea unui al doilea raport care să evalueze rezultatele obținute prin procesul de consultare politică dintre țările membre. Ulterior, Declarația summitului de la Paris din 21 octombrie 1972, solicita, în paragraful 14, elaborarea acestui raport până la data de 30 iunie 1973. Drept urmare, la 23 iulie 1973, la reuniunea de la Copenhaga a șefilor de state sau guverne ale Comunităților Europene a fost prezentat al doilea raport Davignon asupra cooperării politice, ce sublinia necesitatea ca Europa să se prezinte ca o entitate distinctă pe arena mondială, mai ales în negocierile internaționale, să identifice poziții comune asupra marilor probleme ale vieții internaționale și să țină seama de consecințele acestora asupra politicii internaționale. Un deceniu mai târziu, Declarația solemnă a summitului Consiliului European de la Stuttgart (19 iunie 1983 ) marca o serie de pași înainte în sfera CPE printr-un șir întreg de decizii referitoare la: intensificarea consultării dintre statele membre; dezvoltarea progresivă și definirea unor principii și obiective comune și identificarea unor interese comune; coordonarea pozițiilor statelor membre privitoare la aspectele politice și economice ale securității; și cooperarea mai strânsă dintre misiunile diplomatice ale acestora în țări terțe4. Pe ansamblu, se poate spune că în perioada 1970-1986 diplomația europeană occidentală a experimentat, prin intermediul CPE, un incipient proces de armonizare a pozițiilor în domeniul politicii internaționale, în baza unor acorduri informale, care nu au necesitat implementarea unor structuri permanente.

Actul Unic European, semnat la Luxemburg, în 1986, a consacrat oficial, prin unul din titlurile sale (III), cooperarea europeană în materie de politică externă și a înființat un Secretariat CPE. Cu toate acestea, Actul Unic nu făcea referire la o „politică externă comună”, păstrând o anumită ambiguitate în ceea ce privește repartizarea competențelor în domeniu între Comunitățile Europene și Cooperarea Politică Europeană.

Identitatea Europeană de Securitate și Apărare a NATO și evoluția UEO

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declarației summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirma dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Astfel miniștrii apărării din țările membre urmau să facă parte din Consiliul UEO. Se propunea, totodată, revigorarea activității Secretariatului General și dezvoltarea legăturilor dintre Consiliu și Adunarea Parlamentară. Având în vedere prerogativele NATO, statele membre au decis să orienteze organizația într-o direcție mai mult politică decât militară, care să conducă la armonizarea punctelor lor de vedere în domenii precum apărarea comună, controlul armamentelor și dezarmarea, efectele dezvoltării relațiilor Est-Vest asupra securității europene, contribuția Europei la întărirea Alianței Nord-Atlantice și implicațiile europene ale crizelor din alte regiuni ale lumii. Noile direcții de acțiune au modelat activitatea organizației și structura organismelor subsidiare ale UEO.

Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din 1986. Într-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. Într-o formă mai elaborată, conceptul figurează în „Platforma UEO asupra intereselor europene de securitate”, adoptată la 27 octombrie 1987, la reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Haga. Platforma exprima hotărârea aliaților europeni, membri ai UEO, de a institui un traiect european în sfera securității și apărării și a juca un rol activ în negocierile privitoare la securitatea europeană, până atunci dominate de cele două superputeri, SUA și URSS.

Preambulul documentului preciza convingerea europenilor potrivit căreia „construcția unei Europe integrate va rămâne neterminată atâta timp cât ea nu va include securitatea și apărarea”, iar documentul propriu-zis, împărțit în trei părți, preciza condițiile securității europene, țelurile abordării europene și politicile necesare implementării acestei abordări. Dintre acestea din urmă se remarcă, îndeosebi, afirmarea apăsată a intenției statelor membre ale UEO de a-și asuma deplin responsabilitățile ce le revin în sfera apărării comune, ceea ce face din Platformă documentul cel mai important ce a pavat calea dezvoltării ulterioare a UEO în „componenta de apărare” a UE – așa cum a fost descrisă organizația în Tratatul de la Maastricht (1992)5.

În prima jumătate a anilor ’90 Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea ca membri asociați în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest-European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – , precum și prin apariția forțelor multinaționale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză, etc6.

Un prim reper esențial în evoluția post-Război Rece a UEO l-a reprezentat reuniunea Consiliului UEO de la Bonn, din iunie 1992, care a decis extinderea spectrului de misiuni pe care le poate îndeplini UEO, dincolo de cele prevăzute de articolul V, privitor la apărarea colectivă. Denumite generic misiuni de tip Petersberg, după numele Declarației adoptate cu acest prilej (19 iunie 1992), aceste misiuni reunesc trei categorii: misiuni umanitare și de salvare; misiuni de menținere a păcii; și misiuni ale forțelor combatante de management al crizelor, inclusiv de impunere a păcii. Un al doilea reper fundamental în evoluția organizației l-a constituit adoptarea de către Consiliul Ministerial al UEO de la Madrid, la 14 noiembrie 1995, a unui document privitor la un concept comun de securitate europeană al țărilor actuale și viitoare ale UEO – „Securitatea europeană: un concept comun al celor 27 de țări UEO” (European security: a common concept of the 27 WEU countries). În baza argumentului potrivit căruia Uniunea Europei Occidentale lărgită (27 de state) se suprapune Uniunii Europene extinse de după anul 2007, iar amenințările la adresa securității și stabilității europene și deficiențele apărării europene la care făcea referire documentul din 1995 sunt valabile și azi, conceptul comun de securitate europeană adoptat al UEO de la Madrid este socotit azi adevăratul precursor al conceptului strategic al UE7.

În sfârșit, o a treia etapă hotărâtoare de dezvoltare a UEO a reprezentat-o perioada anilor 1997-1998, când au fost făcuți pași hotărâtori în direcția consolidării cooperării europene în sfera industriei de apărare. Avem în vedere constituirea, în octombrie 1997, a Organizației Vest-Europene de Armamente (Western European Armaments Organisation, WEAO), ce reunea cei 13 membri de la acea dată ai Grupului Vest-European de Armamente (WEAG) – Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania și Marea Britanie – și întemeierea, în septembrie 1998, de către Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, a Organizației de Cooperare Comună în materie de Armament (Organisation Conjointe de Cooperation en matiere d’Armement, OCCAR), cu sediul la Bonn.

2.2.3. Politica de securitate și apărare a României

Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare s-a extins în strânsă legătură cu alte două care s-au dezvoltat ulterior:Primul format din Politică Externă și din Securitate Comună-PESC ( Commin Foreign and Security Policy – CFSP), care numește un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht și care înseamnă unul dintre cei trei piloni ai construcției europene. Al doilea concept este reprezentat de Politică Europeană de Securitate și Apărare- PESA ( European Security and Defecte Policy, ESDP) și de Politică Europeană de Securitate și Apărare Comună- PESAC ( Common European Security and Defence Policy, CESDP) , concept care în ultimii ani a dobândit tot mai multă substanță și care face parte intrinsec din PESC.

Premisele dezvoltării PESC și PESA au fost statuate de Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), care stipulează la articolul J.4 a Titlului V că „Politica externă și de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”.

Conform TUE (art. J.1.), obiectivele PESC sunt următoarele: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; consolidarea securității Uniunii și a statelor membre, sub toate formele; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale8.

Prevederile TUE în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. Cu această ocazie, pentru îmbunătățirea eficacității, profilului și vizibilității acestei politici s-a instituit funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru PESC (art. J.8). Sarcina Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC este aceea de a contribui la formularea, dezvoltarea și implementarea deciziilor politice ale țărilor membre și a reprezenta guvernele țărilor membre ale UE în discuții cu țări terțe. Dimpreună cu funcțiile de șef al Secretariatului General al Consiliului și secretar general al UEO, noua funcție a fost asumată, prin decizia Consiliului European de la Köln (iunie 1999), de către fostul secretar general al NATO, Javier Solana.

Într-o declarație anexată Tratatului de la Amsterdam, se stipula totodată înființarea, în cadrul Secretariatului General al Consiliului, a unei Unități de planificare politică și avertizare timpurie, sub autoritatea Înaltului Reprezentant, ca structură de expertiză care să faciliteze luarea rapidă a deciziilor. De asemenea, PESC beneficia din acel moment de noi instrumente juridice, strategiile comune, destinate punerii în practică a acțiunilor și pozițiilor comune. În plus, procedura de decizie întemeiată pe principiul abținerii constructive se aplica de acum înainte și problemelor vizate de PESC. Această prevedere permite luarea deciziilor în ciuda abținerii unuia sau mai multor state membre, atâta timp cât voturile lor ponderate nu depășeau o treime din totalul voturilor.

În procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituții comunitare: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relații Externe), Parlamentul European, Președinția, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC („domnul PESC), reprezentanții speciali, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică și avertizare timpurie (aflată în subordinea Secretariatului General al Consiliului).

Conceptul de Politică Europeană de Securitate și Apărare (PESA) s-a cristalizat la Consiliul European de la Köln (iunie 1999), în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo și subsecvent înțelegerii franco-britanice de la St. Malo (decembrie 1998), dobândind noi valențe prin deciziile ulterioare ale aceluiași for european de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), Lisabona (23-24 martie 2000), Santa Maria da Feira (19-20 iunie 2000), Nisa (7-9 decembrie 2000), Göteborg (15-16 iunie 2001), Laeken (14-15 decembrie 2001), Sevilla (21-22 iunie 2002), Bruxelles (24-25 octombrie 2002), Copenhaga (12-13 decembrie 2002), Bruxelles (20-21 martie 2003) Salonic (19-20 iunie 2003) și Bruxelles (12-13 decembrie 2003).

În esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazându-se pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiind exercitat de șefii de stat și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.

Obiectivul principal al PESA (Headline Goal), așa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza până în anul 2003, a desfășura în termen de 60 de zile și a susține cel puțin un an, forțe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni9. Aceste forțe trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg.

Începând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente – Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Stafful Militar.

Comitetul Politic și de Securitate (cunoscut prin acronimul său franțuzesc, COPS), reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori, componența sa fiind așadar similară Consiliului Nord-Atlantic al NATO. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara ce deține președinția prin rotație a UE, COPS exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE și înaintează Comitetului Militar principii de acțiune. În timpul unei crize, COPS este prezidat de Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC.

Comitetul Militar al UE (EU Military Committee, EUMC), asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefii apărării sau reprezentanții militari ai acestora din statele membre. Comitetul Militar oferă consiliere militară și înaintează propuneri COPS și îndrumare militară Statului Major. În timpul unei operațiuni, EUMC monitorizează desfășurarea adecvată a acesteia.

La rândul său, Stafful Militar al UE (EU Military Staff, EUMS) se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situațiilor și planificarea strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identificarea forțelor europene naționale și multinaționale și implementează, sub îndrumarea EUMC, politicile și deciziile PESA. Pe scurt, EUMS este sursa expertizei militare în cadrul UE.

Ca măsură tranzitorie suplimentară, potrivit deciziilor adoptate la Köln, la reuniunea de la Lisabona s-a decis înființarea a trei organisme interimare, care au funcționat în mod efectiv cu acest statut începând cu data de 1 martie 2000 – Comitetul Politic și de Securitate interimar (COPSi), Comitetul Militar interimar (CMi), și un organism alcătuit din experți militari atașați Consiliului, care să formeze nucleul viitorului Stat Major10.

PESA mai include, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea până în anul 2003, a unei forțe civile de reacție rapidă formată din circa 5.000 de ofițeri de poliție, care să fie capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea în funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare-salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului, etc11. Instituționalizarea activității în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii și a stabilității interne a statelor, zonelor sau regiunilor în criză sau amenințate de crize s-a făcut prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism permanent PESA. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor înaintează informații, recomandări și opinii Comitetului Politic și de Securitate.

2.3. Conexiunile dintre crima organizată, spălarea banilor și finanțarea terorismului

2.3.1. Profitul – obiectiv al managementului special al crimei organizate

Analiști prestigioși ai fenomenului de globalizare a criminalității organizate susțin faptul că grupările criminale sunt adevărate organizații economice care se comportă ca societăți multinaționale, ghidate de o rațiune impecabilă: profituri maxime cu cheltuieli minime, controlul pe verticală al sectoarelor, reducerea concurenței, fidelizarea angajaților permanenți și ai clienților săi. Ele identifică și exploatează rapid și eficient slăbiciunile sistemelor legale și juridice, dar și facilitățile oferite de paradisurile fiscale.

Crima organizată caută să-și plaseze afacerile și produsul financiar al acestora în așa-numitele „paradisuri fiscale”.

Termenul de „paradis fiscal” este deseori înșelător și incorect folosit. Pentru a descrie o țară din acest punct de vedere, ar trebui utilizat termenul de „jurisdicție a secretului financiar”. Un anumit, grad de discreție financiară și bancară este caracteristic tuturor statelor, în sensul că acestea impun un anumit nivel de protecție pentru informațiile bancare și comerciale, dar cele mai multe dintre ele nu vor ocroti aceste informații în cazul unei anchete desfășurate de organele legale dintr-o țară străină. O jurisdicție a secretului bancar și financiar va refuza însă, aproape întotdeauna, să-și încalce propriile sale legi cu privire la secretul bancar, chiar și atunci când ar putea fi vorba despre o gravă violare a legilor altei țări. La sfârșitul deceniului nouă, proliferarea jurisdicțiilor care oferă servicii financiare scăpate de sub orice control a devenit îngrijorătoare. Crizele financiare produse în țări din Asia, Rusia, Brazilia, Argentina și Mexic, cu efecte devastatoare asupra economiilor naționale, dar și cu impact asupra stabilității financiare mondiale au evidențiat influența nefastă a criminalității organizate din domeniul afacerilor, asupra climatului general. În fața acestei situații, la 5 aprilie 2000 G-7 (Grupul de Acțiune Financiară a celor 7 țări puternic industrializate – Financial Task’Force), a constituit un grup de lucru desemnat să analizeze impactul centrelor off-shore și a „paradisurilor fiscale” asupra stabilității financiare mondiale, respectiv acele țări și teritorii susceptibile de a constitui centre de reciclare a capitalurilor de origine criminală.

Acest grup de lucru a clasificat țările și teritoriile în funcție de gradul de reglementare juridică și cooperare cu autoritățile financiare în trei grupe:

-în prima grupă, sunt cuprinse opt țări care au un cadru juridic adecvat standardelor internaționale fiind deschise cooperării (Elveția, Cipru, Luxemburg, Hong-Kong, Singapore, Insulele Anglo-Normande, Insula Man și orașul Dublin din Irlanda);

-grupa a doua, cuprinde 9 țări care dispun de reglementările legale, dar sunt mai puțin cooperante (Andora, Bahrein, Gibraltar, Monaco, Macao, Malta, Malaiezia, Bermude și Barbados);

-grupa a treia, cuprinde 23 de țări care nu dispun de reglementările necesare și nu manifestă dorința de cooperare în plan internațional (Belize, Costa Rica, Liban, Liehtenstein, Panama, Anquilla, Antiqua, Aruba, Insulele Virgine, Caymn, Cook, Marshall, Mauriciu, Antilele Olandeze, Nauru, Nine, Nevis, Santa-Lucia, Saint-Vicent, Samoa, Scychelles, Bahamas, Vanautu).

Grupul G-7 a fixat câteva criterii pentru definirea centrelor off-shore entități care atrag un volum important de activități al nerezidenților din următoarele rațiuni: nivel scăzut de impozitare; nivel redus și flexibil de aprobare și înregistrare; un regim redus de control asupra operațiunilor, nivel ridicat de confidențialitate, lipsa de obligativitate a prezenței fizice a clientului pentru înregistrare etc.

Raportul elaborat de Grupul de lucru preciza că: „existența activităților financiare off-shore nu este contrară stabilității financiare globale, dacă aceste sunt corect controlate iar autoritățile cooperează”.

Separat de acest studiu G.A.F.I. (Grupul de Acțiune Financiară Internațională) creat în 1989 a stabilit o listă de 15 state și teritorii necooperante în lupta împotriva spălării banilor, având în vedere următoarele criterii: taxe de impozitare mici sau chiar deloc; avantaje fiscale speciale pentru rezidenții străini; confidențialitate totală și reticență totală de comunicare a informațiilor solicitate de autorități.

Principalele caracteristici ale paradisurilor fiscale constau în: impozite reduse, secretul operațiunilor bancare, activitatea bancară în economia paradisurilor fiscale reprezintă segmentul cel mai atractiv pentru nerezidenți, publicitate promoțională etc.

Cercetările întreprinse de specialiști scot în evidență faptul că paradisurile fiscale reprezintă o componentă importantă a criminalității organizate, fiind folosite pentru spălarea banilor proveniți dintr-o mare diversitate de activități infracționale (trafic de droguri și armament, contrabandă, evaziune fiscală etc.).

Afacerile legale și ilegale se află într-o strânsă conexiune: criminalitatea organizată investește în afaceri legale, apoi dirijează resursele financiare dobândite prin preluarea sub control a băncilor și societăților comerciale implicate în spălarea banilor.

„Spălarea banilor este un element fundamental al strategiei financiare globale folosit de grupurile criminale care vizează asigurarea celor mai bune plasamente și justificări a produsului financiar rezultat din afaceri murdare. Acest lucru confirmă interpătrunderea puternică între economia criminală și economia legală”.

Spălarea de bani este un proces prin care profiturile obținute de pe urma criminalității sunt transformate în scopul ascunderii sau mascării originilor ilicite. Acest lucru este necesar pentru a rupe legătura dintre procesul criminal inițial și rezultatele criminalității. Se pot identifica anumiți factori comuni cum sunt: conversia sau transferul de proprietăți, bunuri; ascunderea sau mascarea sursei bunului și nevoia de a recâștiga accesul la bani etc. Spălarea de bani este un proces care presupune parcurgerea a trei stadii:

-în primul rând, profitul obținut din activități criminale trebuie spălat de activitățile în sine;

-în al doilea rând, trebuie urmați anumiți pași pentru a masca ruta pe care o au banii în timpul procesului de spălare;

-în final, banii proveniți trebuie să devină din nou disponibili organizațiilor criminale.

Nu există o singură metodă de spălare a banilor murdari. Aceste metode pot varia de la cumpărare și vinderea unui obiect de lux, până la trecerea banilor într-o rețea complexă internațională de afaceri legale și companii „scoică” (companii care există în primul rând numai ca entități legale fără să desfășoare activități sau afaceri comerciale.

Operațiunile bancare tradiționale de constituire a depozitelor precum și sistemele de transfer a banilor și creditare, oferă un mecanism vital pentru spălarea banilor, mai ales în faza inițială de introducere a numerarului în sistemul bancar.

Tehnicile utilizate pentru spălarea banilor sunt variate și este de presupus că multe dintre ele sunt necunoscute specialiștilor din organele de control financiar și antiinfracțional.

În mod esențial, tehnica de bază cuprinde trei etape succesive:

a. Înființarea unor conturi colectoare în care se efectuează depozite bancare ce urmează a fi transferate. Aceste conturi au rolul de paravan și, de regulă, ele sunt înființate pe numele unor societăți comerciale fictive, motiv pentru care sunt dificil de identificat.

b. Sumele din conturile colectoare sunt virate în conturi din țări străine, printr-un număr de operații a căror complexitate are drept scop să împiedice identificarea sursei reale a banilor. Pentru realizarea cu succes a acestei etape, sunt preferate două tipuri de țări:

– cele care garantează secretul bancar și fac din aceasta o politică de stat (ex. Elveția, Liechtenstein etc);

– cele aflate în dificultate economică și care fac eforturi pentru atragerea capitalului străin (ex. țările lumii a treia și în curs de dezvoltare).

c. Investirea în afaceri ilicite a capitalului transferat și returnarea beneficiilor care, de această dată, au aspect „curat”, ceea ce justifică întregul complex operațional.

Deși mai puțin relevante, amintim și unele tehnici secundare de spălare a banilor cum sunt: dubla facturare, specula imobiliarăî simulată, câștigul dirijat în cazinouri legal în ființate etc.

Profesioniștii care acționează în acest domeniu au capacitatea de a exploata toate facilitățile oferite de actualul sistem financiar. Ei aleg paradisurile financiare cele mai primitoare pentru a înființa societăți ecran care servesc la disimularea patrimoniului a căror gestionare o asigură, fiind foarte activi în universul financiar off-shore care este „nu numai un segment legitim al sistemului financiar mondial, dar reprezintă el însuși un sistem dotat cu competențe complementare care se pretează a fi manipulate de organizațiile criminale”.

Amploarea și impactul deosebite ale acestui fenomen au provocat îngrijorarea unor foruri statele și supra statale, între care ONU, Consiliul Europei, O.I.P.C. – Interpol, Europol și altele, care și-a manifestat interesul pentru elaborarea instrumentelor juridice necesare contracarării lui.

Astfel, Convenția de la Viena din 1988 care a intrat în vigoare în 1990 vizează conferirea caracterului penal activităților de spălare a banilor proveniți din traficul de droguri, precum și facilitarea cooperării polițienești internaționale, deoarece extrădarea este foarte dificilă în acest domeniu din cauza dublei incriminări.

La rândul său Consiliul Europei a adoptat în 1991 o Convenție în baza căreia se facilitează urmărirea judiciară față de beneficiarii activităților ilicite. Convenția conține și o prevedere conform căreia „secretul bancar nu trebuie să fie un obstacol” în calea cooperării vamale și polițienești între statele membre.

Prin aderarea la această convenție statele se obligă să furnizeze datele necesare asupra bunurilor sau sumelor suspecte că ar proveni din acțiuni ilicite.

În același scop a fost constituit în 1989 grupul G.A.F.I. (Grupul de Acțiune Financiară Internațională) de către cele 7 țări mai industrializate G-7) pentru a examina măsurile care să permită lupta împotriva spălării banilor de origine criminală prin utilizarea sistemelor bancare, în urma cercetărilor întreprinse a difuzat un număr de 40 recomandări vizând prevenirea și controlul spălării banilor”.

În 1989 Organizația de Acțiuni de Forță în Sistemul Financiar (F.A.T.F.) înființată de către șefii statelor din G-7 (cele 7 națiuni puternic industrializate) a luat în considerare mai multe moduri de prevenire a spălării banilor, iar raportul care cuprinderea cele 40 de recomandă indica lărgirea cooperării în acest domeniu. Numarul membrii F.A.T.F. a ajuns ulterior la 28 de state, iar pentru a asigura că recomandările vor fi implementate, mandatul acestora a fost extins până în 2004.

Circulația electronică a banilor în afara granițelor face ca tranzacțiile financiare să fie foarte greu de urmărit producând o serie de greutăți autorităților care se ocupă cu respectarea legii. Pentru a combate această problemă, spălarea de bani a fost trecută în sfera criminalității organizate, iar autoritățile naționale de respectare a legii au fost împuternicite cu urmărirea, stoparea și confiscarea rezultatelor actelor criminale, fiind introduse scheme de asistență legală mutuală internațională. Mai mult constatându-se că băncile și alte instituții financiare sunt folosite, chiar dacă nu în mod voit, ca intermediari în transferul sau depozitarea banilor iliciți, s-au luat o serie de măsuri la nivel național și internațional în scopul prevenirii sistemului bancar pentru a nu fi folosit pentru spălarea banilor.

În acest scop băncile și instituțiile financiare au introdus o serie de regimuri de auto-protejare. Inițial, efortul internațional de combatere a creșterii activităților de spălare a banilor se adresa băncilor sub formă de coduri și reguli de conduită interioară, și mai puțin sub forma unor reforme legislative. În anii ’80, reprezentanți ai autorităților bancare centrale din 10 state s-au întâlnit pentru a stabili în ce mod instituțiile din care făceau parte ar putea stopa spălarea de bani. Ca punct de pornire membrii Comisiei pe probleme de Practici de Supervizare și Reguli Bancare, Grupul celor zece a observat că funcția primară a autorităților de supervizare bancară este de a menține o stabilitate financiară globală a băncilor dar și asigurarea asupra legitimității tranzacțiilor individuale ale clienților băncilor. Mai mult, autoritățile naționale de supervizare bancară nu au neapărat același rol și responsabilități. În anumite state, supervizorii au responsabilități specifice. Oricum ar sta lucrurile, comisia a înțeles că încrederea publicului în sistemul bancar poate fi zdruncinată, iar stabilitatea sistemului amenințată, ca o consecință a asocierii dintre bănci și activitatea criminală.

2.3.2. Economia subterană, sursă a proceselor de spălare a banilor și finanțare a terorismului

Definită în diverse moduri, cum ar fi „economia subterană”, „neoficială”, „invizibilă”, „gri” sau „ocultă”, „economie ascunsă”, „neobservată” sau „necontabilizată” – lumea afacerilor subterane, intrată în vocabularul specialiștilor sub denumirea de economie subterană, desemnează ansamblul activităților de natură economică și financiară ilegale, de natură infracțională, prin care se urmărește obținerea de avantaje și profituri materiale.

În opinia profesorului Mircea Coșea economia subterană constă în „ansamblul activităților economice care scapă, total sau parțial, controlului legal și evidenței statistice”.

Complexitatea fenomenului în sine nu conduce la conturarea unui concept de sine stătător. Importanța acordată economiei subterane este pusă în evidență și de implicarea unor instituții și organizații internaționale în elaborarea unor concepte și scheme de interpretare ancorate în realitatea economiei mondializate.

De exemplu, Biroul Internațional al Muncii de la Geneva, a elaborat un Program Special, în care sunt prezentate șapte criterii de definire a economiei subterane în țările în curs de dezvoltare:

facilitarea intrării în acest tip de economie, ceea ce înseamnă că orice persoană poate deveni agent al economiei subterane, indiferent de gradul de înțelegere și practicare a instrumentelor economice ;

preponderența utilizării unor resurse locale și a autofinanțării ;

preponderența proprietății de tip familial și a relațiilor de familie ;

organizarea de activități în unități mici, cu mai puțin de zece salariați ;

utilizarea unei tehnologii cu grad superior de intensitate a muncii ;

formarea și calificarea salariaților în afara sistemului oficial de educație și calificare;

acționarea pe o piață a muncii paralelă în care nu sunt reglementate: timpul de lucru, condițiile de salarizare și de protecție a muncii, concediile și sărbătorile legale, elementele de asistență socială.

Aceste șapte criterii sunt caracteristice economiei desfășurate de întreprinderi subterane și economiei muncii subterane (utilizarea „la negru” a forței de muncă).

Dificultăți există nu numai în definirea economiei subterane, ci și în evaluarea acesteia, în cuantificare ei, domeniu în care s-au exprimat opinii nefondate științific.

A existat și există încă o „modă” a anunțării și publicării unor cifre care ar reprezenta dimensiunea sau ponderea economiei subterane, doar pentru a susține unele interese politice sau pur publicitare. În opinia experților Ministerului Finanelor Publice, în România economia subterană în anul 2003 a fost de 40% din PIB, în anul 2004 a scăzut la 25%, iar în anul 2007 a fost de 15%.

Întreaga literatură economică este de acord că, cel puțin până în prezent, nu a fost stabilită o metodă perfectă de evaluare și comensurare a economiei subterane.

„Fenomenul economiei subterane este nu numai extrem de complex, dar și multiform”. Surprinderea lui cu precizia unei ecuații matematice nu este posibilă și nici nu ar fi justificată din punctul de vedere al efortului științific și financiar necesar. Ar fi, de fapt, o greșeală. Efortul trebuie orientat, cu precădere, nu atât spre comensurare, cât spre eradicare”.

Și totuși, în opinia noastră, orice fenomen negativ din societate trebuie să fie evaluat, comensurat, spre a ști, chiar cu mare aproximație, care este dimensiunea, respectiv magnitudinea lui.

Suntem de părere că exagerarea ponderii economiei subterane este la fel de dăunătoare ca și banalizarea importanței sale.

Ca și în cazul fenomenului criminalității, unde se operează cu termenii de „criminalitate reală” (totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată), „criminalitate aparentă” (totalitatea infracțiunilor sesizate justiției), „criminalitate legală” (totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare rămase definitive), precum și cel de cifra neagră a criminalității (faptele penale care rămân necunoscute organelor legale), considerăm că în privința comensurării economiei subterane, trebuie să se opereze cu indicatori care să fixeze, evident cu aproximația inevitabilă, ponderea acesteia.

Edificator în privința ponderii economiei subterane în Produsul Intern Brut, este studiul realizat de către Banca Mondială în anul 2003 și publicat în Journal of Public Economics (iunie 2003).

Analiza ne oferă prilejul de a constata următoarele aspecte, care confirmă, în opinia noastră, legătura strânsă dintre ponderea economiei subterane în PIB și rata criminalității înregistrată în țările prezentate mai sus.

Astfel, Nigeria, Thailanda, Bolivia, Panama, Filipine, Georgia, care înregistrează cele mai înalte cote (peste 50%) ale economiei subterane, cunosc și cele mai înalte rate ale criminalității. Considerăm că nu excede analizei noastre exemplul următor, care confirmă afirmația de mai sus. Astfel, potrivit unui studiu realizat de un grup de cercetători de la Universitatea din Bangkok (Thailanda) „capitalul generat de activitățile ilegale depășea în volum bugetul statului thailandez. Traficul de droguri, prostituția, traficul cu arme și contrabanda cu muncitori clandestini, generau între 24 și 32 miliarde de dolari, în timp ce bugetul era de 25 miliarde de dolari”.

Ponderea practicilor de economie ilegală este mare (între 35% și 50%), în țări ca: Bulgaria, Ucraina, Rusia, Moldova, Letonia, Georgia, Brazilia, Columbia, Venezuela, care înregistrează constant rate foarte ridicate ale criminalității.

Un număr important din țările membre ale Uniunii Europene (Belgia, Spania, Italia, Ungaria, Lituania, Letonia, Grecia, Cipru) înregistrează ponderi cuprinse între 15,3% și 29%, situație care confirmă afirmația profesorului Mircea Coșea, potrivit căreia „societatea, oricare ar fi ea, avansată sau înapoiată, creștină sau musulmană, capitalistă sau necapitalistă, a găsit și găsește căi de a-și soluționa problemele de supraviețuire sau chiar de dezvoltare pe multiple căi, nu numai pe cele ale economiei de piață. În toate țările lumii, legalul se împletește cu ilegalul”.

Potrivit analizei prezentate mai sus, în România ponderea economiei subterane în P.I.B. era de 19,1%, mai redusă decât în Italia, Grecia, Ungaria, Cipru, Lituania și Letonia, țări membre ale Uniunii Europene.

Clasamentul realizat de Banca Mondială nu este de natură să ne liniștească, privitor la România. În opinia noastră, acest 19,1% este prea matematic, degajă o exactitate aparent de necontestat și induce o reacție de mulțumire pentru lumea practică și guvernanți. Și așa dacă ar sta lucrurile, acest 19,1% (aproape o cincime din P.I.B.) reprezintă o dimensiune importantă a economiei noastre.

În substanța economiei noastre subterane se identifică, uneori cu ușurință, chiar la vedere, două componente distincte:

– componenta banilor negri, care provin din activități legale, dar care nu sunt declarați și înregistrați oficial. În această categorie, regăsim: neraportarea veniturilor și nedeclararea cuantumului real al salariilor sau al altor valori impozabile, munca la negru, evaziunea fiscală practicată de persoane fizice, societăți comerciale, etc.;

– componenta banilor murdari, care provin din activități ilegale și criminale. Apreciem că aceasta este componenta cea mai importantă a economiei subterane, alimentată de fenomenul criminalității care se manifestă sub forma criminalității ordinare (furturi, înșelătorii, speculă, delapidări mărunte, etc.) și a criminalității economico-financiare organizate în domeniile: financiar-fiscal, vamal, bancar, comercial, industrial, precum și sub forma traficului de droguri, corupției, traficului de ființe umane, contrabandei, evaziunii fiscale.

Economia subterană din România este puternică, pentru că teritoriul ei cel mai important este ocupat nu de activitățile legale desfășurate dar nedeclarate (banii negri), ci de fenomenul criminalității în dimensiunea lui economică și financiară (banii murdari) caracterizat printr-un foarte ridicat nivel al „ingineriilor financiare” realizate în zona privatizărilor, instituțiilor de investiții, celor financiar-bancare și utilizării fondurilor publice. Sunt utilizate mijloace, metode și instrumente eficiente de convertire și deturnare a fluxurilor de capital, în scopul scoaterii ilegale a acestuia din țară.

„Este un mixt bine structurat de management modern cu practici sofisticate de evaziune fiscală și clientelism politic, beneficiind de sprijinul și protecția unor puternice grupuri de interese în care oficialii puterii ocupă un loc important. Este sursa unor substanțiale acumulări ilicite de capital, care contribuie la stratificarea societății românești”.

Fiind un concept atât de cuprinzător, dificil de a fi definit unitar din punct de vedere normativ, sociologic, economic și criminologic, economia subterană trebuie abordată ca un fenomen obiectiv al societății, ca un derapaj de la normalitate, imposibil de eradicat, dar posibil și necesar de a fi redus până la o cotă suportabilă.

Se acceptă faptul că știința economică nu poate să măsoare matematic dimensiunea economiei subterane, dar are capacitatea și interesul de a fixa cauzele dezvoltării acesteia.

În lucrarea „Le blanchiment de l’argent”, Olivier Perez precizează „marile cauze ale economiei subterane:

– creșterea presiunii fiscale de către guvernanți (bancherii elvețieni spun că nu ar exista paradisuri fiscale dacă statele nu ar mări fiscalitatea);

– excesul de reglementare din partea autorităților în domeniul comercial, fiscal, bancar, financiar, prin creșterea numărului de interdicții, determină în paralel noi ocazii de fraudă și evaziune;

– prohibiția, care se referă la droguri, vânzarea de arme, prostituție, pariuri, camătă și altele;

– corupția, care se manifestă în toate economiile și care vizează bani dați pentru obținerea de contracte publice, în domeniul formalităților vamale, autorizațiilor de construcție și urbanism, licențe pentru investiții, etc. Corupția poate face parte din tradiția culturală, politică și economică națională și poate fi tolerată cu mai multă sau mai puțină seninătate, în diferite țări și sectoare economice”.

Studii recente „fixează cauzele economiei subterane în condițiile globalizării și creării pieței unice europene:

– nivelul înalt al fiscalității și al contribuțiilor la fondurile de securitate socială (influență asupra economiei subterane de 45 – 55%);

– sistemul fiscal a devenit mult prea complicat și prea dificil de interpretat (10 – 15% influență asupra economiei subterane);

– gradul de acceptare a regulilor și instituțiilor naționale și comunitare este în descreștere (euroscepticism 5 – 10 % influență);

– reducerea numărului de ore săptămânale de lucru și a vârstei de pensionare (5 – 10 % influență);

– reducerea nivelului de educație civică și de loialitate față de instituțiile și legile țării (5 – 10 % influență)”.

În opinia noastră, circumscrisă temei cercetate, respectiv cea privind spălarea banilor și finanțarea actelor de terorism, cauzele economiei subterane prezentate mai sus sunt excesiv fixate pe mediul fiscalității și politicilor reglementative în domeniul economico-financiar.

Suntem de părere că, în analiza cauzalității economiei subterane, trebuie incluse conceptele criminologice privitoare la cauzalitatea criminalității economico-financiare, pentru simplul motiv că acest fenomen (criminalitatea economico-financiară) reprezintă miezul economiei subterane.

Soluția unei analize mai complete (evident neexhaustive), ar fi modelul psiho-socio-criminologic în care trebuie fixate atât cauzele strict economice, cât și cele sociale, politice, criminologice și psihologice, care ar „desena” o imagine mai corectă asupra unui fenomen de o asemenea complexitate.

Dat fiind faptul că elemente de analiză criminologică și psihologică se regăsesc în cuprinsul acestei lucrări, susținem că analiza economică realizată de profesor Mircea Coșea în lucrarea citată (România subterană – Editura Economică, 2004, pag.118-132) este de natură a întregi conceptul de cauzalitate a economiei subterane.

În opinia autorului citat, două sunt cauzele principale ale apariției și dezvoltării economiei subterane:

– nivelul prea înalt al fiscalității:

– rigiditatea excesivă și birocratică a reglementărilor și controlului exercitate de către diversele instituții și organe ale administrației publice.

Excesiva fiscalitate, acompaniată de absența politicilor de încurajare a investițiilor, pot genera o cultură a ocolirii obligațiilor bugetare, ca o reacție de apărare față de o politică și un mediu economic neprietenos.

Dezvoltând „teoria și curba lui Laffer” completată de către Gutmann, care include componenta psihologică a contribuabililor (persoane fizice și juridice), profesorul Mircea Coșea concluzionează: „apropierea științei economice de alte științe sociale și, în primul rând față de psihologie și sociologie, a accentuat importanța unor argumente care reflectă specificitatea naturii umane”.

Atunci când s-au aflat în situația de a explica fenomene economice dificile, analiștii au apelat, potrivit afirmațiilor făcute de Le Bars, J.Camus, G.Cosset și A.Nottola, la argumente de tipul „este în natura omului de a agonisi și de a evita cât mai mult posibil cedarea unor părți din avuție” sau „omul are întotdeauna o reacție adversă față de autoritate, pe care încearcă să o înșele” sau „individualismul este o trăsătură de comportament mai puternică decât colectivismul”.

În propunerea pe care am formulat-o, aceea a unui model „psiho-socio-criminologic”, am considerat că factorii de natură psiho-sociologică au importanța lor în explicarea cauzalității economiei subterane; astfel putem identifica în realitatea socială din România, practici, atitudini și reacții la nivel individual, de mică entitate economică și chiar macro social privitoare la politicile inițiate și aplicate de puterea politică, comportamentul economic și social fiind influențat de:

– reacția individului față de natura și mărimea impozitului, care trebuie plasată în zona impozitelor pe dividende, pe dobânzile bancare și creșterile bursiere;

– modul în care individul și entitatea economică cea mai simplă percepe rolul și statutul guvernului în societate, materializată în dezvoltarea rupturii între cetățean și administrație, situație care generează refuzul cetățeanului sau a entității economice de a se achita de obligațiile fiscale;

– concepția conform căreia birocrația, corupția și lipsa de profesionalism a guvernanților generează proasta gestionare a resurselor bugetare;

– ideea, deja înrădăcinată, potrivit căreia banii publici reprezintă cea mai sigură sursă de îmbogățire a clasei politice și a grupurilor clientelare.

În acest context, se impun a fi actualizate consecințele economiei subterane. Potrivit lui E. Feige „economia subterană determină o deturnare de resurse, care are drept consecință diminuarea semnificativă a veniturilor bugetare cu efect direct asupra politicilor de finanțare oficială”.

În opinia noastră, economia subterană conduce la deteriorarea și degradarea climatului politic și social, prin stabilirea și consolidarea unor raporturi clientelare între puterea politică și actorii cei mai influenți, care acționează în sfera afacerilor ilegale, a criminalității economico-financiare.

Afacerile ilegale, generatoare de bani murdari, au ca principală consecință destabilizarea sistemului legal, constituind un grav pericol pentru societate, întrucât reprezintă nucleul corupției și al criminalității economice. În opinia profesorului Mircea Coșea, consecințele economiei subterane sunt:

– deturnarea utilizării resurselor spre alte scopuri decât cele stabilite oficial;

– creșterea deficitului bugetar și reducerea potențialului de investiții publice;

– subminarea autorității publice și a prerogativelor statale;

– subminarea sistemului de asistență socială;

– creșterea gradului de insecuritate socială și al criminalității.

Evoluția dinamică și consecințele devastatoare ale economiei subterane au determinat abordarea mai realistă a acestui fenomen și elaborarea unor strategii de limitare a celor mai importante surse de alimentare și dezvoltare a acesteia.

După anul 2000, literatura economică a început să dezvolte așa numita teorie „Two Pillar Strategy”, care încearcă să ofere o viziune mai realistă asupra modului de acțiune împotriva economiei subterane.

Luând în calcul evoluțiile economiei mondiale, a climatului social și politic existent în perioada de expansiune a globalizării la început de mileniu trei, autorii abordează fenomenul economiei subterane din două perspective:

– din perspectiva politicilor și măsurilor menite să reducă interesul agenților economici pentru activitățile de economie subterană (exit-option);

– din perspectiva îmbunătățirii și extinderii posibilităților de participare a cetățenilor la procesul de reglementare și de funcționare a instituțiilor publice (voice-option).

Aceste două direcții de acțiune strategică presupun articularea acțiunii celor doi mari actori sociali: statul și cetățeanul, fiecare având misiuni distincte, de egală importanță. Statul trebuie să dezvolte politici pragmatice, care să aibă drept rezultat scăderea gradului de atractivitate a economiei subterane.

Acest lucru se poate realiza, în opinia autorilor citați, prin următoarele măsuri:

reducerea fiscalității și simplificarea sistemului fiscal și reformarea sistemului asigurărilor sociale;

creșterea eficienței administrației publice și combaterea birocrației;

îmbunătățirea condițiilor generale de viață;

garantarea dreptului de proprietate și al beneficiului investițional;

flexibilitatea reglementărilor în domeniul timpului de muncă și al perioadei de pensionare;

continuarea și accelerarea reformei instituționale.

Al doilea pilon, acela în care actorul principal este cetățeanul, presupune realizarea următoarelor obiective:

stabilitatea mediului politic ;

descentralizare – dereglementare ;

perfecționarea sistemului democratic ;

dezvoltarea elementelor de participare a cetățenilor la rezolvarea problemelor comunităților locale.

Profesorul Mircea Coșea, comentând „Two Pillar Strategy”, afirmă că el „reprezintă o strategie globală de limitare și eliminare a ponderii diferitelor activități de economie subterană, aducând în prim plan ideea responsabilității întregii societăți pentru calitatea și corectitudinea mediului economic, considerat mediul primar în explicarea raporturilor de interacțiune între acesta (mediul economic) și cel social și politic al unei națiuni”.

În opinia noastră, strategia de limitare a economiei subterane, trebuie construită pe două direcții, care vizează componentele reale ale economiei subterane:

prima componentă: cea a banilor gri;

a doua componentă: cea a banilor murdari.

Fiecare componentă trebuie definită și cuantificată, astfel încât reacția, respectiv tratamentul, să fie diferențiat, cu șanse de control din partea societății.

Exprimăm opinia că marea criminalitate economico-financiară, care este componenta principală a economiei subterane, nu poate fi contracarată prin măsuri ce vizează „reducerea fiscalității, creșterea eficienței administrației și reducerea birocrației”.

Trebuie spus faptul că marile afaceri din zona economico-financiară nu au nici o legătură cu fiscalitatea și birocrația.

Criminalitatea economico-financiară are o altă geneză, dificil de descifrat, dar care ne înfățișează o ecuație simplă: banii murdari, respectiv masa monetară care dereglează sistemele economico-financiare, provin din următoarele surse, controlabile:

– banii curați (cei din averea statului) care generează banii murdari, prin: privatizări frauduloase, licitații trucate, fonduri de investiții cheltuite dar justificate prin documente fictive, deturnarea fondurilor și utilizarea lor în afaceri ilegale, credite acordate cu dobânzi subvenționate de stat, returnări ilegale de TVA, subvenții acordate pentru derularea unor afaceri aparent legale, coruperea autorităților;

– afaceri murdare (traficul de droguri, actele de mare contrabandă, pirateria de soft, traficul de ființe umane în scopul exploatării, falsificarea mijloacelor de plată, traficul cu opere de artă, acte de delapidare și de falimentare frauduloasă, etc.), care pot fi detectate, investigate și cercetate prin măsuri adecvate, de către instituțiile special constituite.

Deși în teoria economică se susține faptul că nu întărirea controlului și a represiunii, sunt soluțiile cele mai bune pentru limitarea economiei subterane, noi afirmăm că în actuala configurație a economiei globalizate, trebuie să se realizeze și conceptul de răspuns globalizat al autorităților legale față de fenomenul criminalității economico-financiare. Controlul de tip „lupă” existent la nivel național trebuie extins la nivel global, pentru simplul fapt că nu poți lupta împotriva criminalității globalizate, doar prin instrumentul național.

Subteranele economiilor naționale au fuzionat între ele, iar imaginea creionată de cercetarea cazului „Parmalat” ne conduce spre concluzie radicală: aceea a necesității unei comunități de informații, de investigare și cercetare penală la nivel continental (cazul Uniunii Europene) și chiar global (Interpol).

Conceptul de dereglementare, specific autorităților de orientare liberală, nu trebuie extins în zona luptei contra criminalității economico-financiare. Acceptăm extensia conceptului în domeniul administrației și al celor care privesc contribuabilii și rolul lor în gestionarea treburilor națiunilor.

Considerăm că reacția autorităților S.U.A. prin adoptarea Legii „Patriot Act” în octombrie 2001, este ilustrarea adevărului că funcția de control și de tratament represiv în legătură cu activitățile ilegale ce alimentează economia subterană, respectiv finanțează actele de terorism, trebuie exercitată cu maximă responsabilitate.

Prin multitudinea formelor de manifestare și a efectelor nocive pe care le propagă, economia subterană blochează eforturile societății, în ansamblul ei, de a crea premisele organizării și funcționării coerente a mecanismelor economiei de piață.

Datorită distorsiunilor grave pe care le generează (denaturarea conținutului informațional al indicatorilor macroeconomici și crearea prin consecință a unei false percepții a realităților economice, erodarea bazelor de impozitare și alterarea mecanismelor fundamentale ale pieței), economia subterană este nu numai ilegală, ci și imorală.

În studiul intitulat „Moralitatea economiei subterane: pro sau contra ?”, dr.Dragoș Pătroi susține: „crima organizată s-a orientat către criminalitatea afacerilor pe fondul genezei fenomenului de internaționalizare a infracționalității economiei și a extinderii tot mai agresive a acestuia. În acest context, criminalitatea economico-financiară a înregistrat o amploare fără precedent, prin forme noi de manifestare și caracterul, tot mai organizat al afacerilor murdare care, treptat, tind să reprezinte o amenințare directă la adresa instituțiilor democratice și, de ce nu, la adresa siguranței naționale. Structurile crimei organizate, favorizate de ambiguitatea legislativă și volatilitatea normativă dar, mai ales, de imperfecțiunile administrării și coerciției fiscale, conduc la un grav dezechilibru al cererii și ofertei pe piețele oficiale, precum și la diminuarea volumului de resurse financiare publice”.

Exprimăm opinia că veniturile bugetare nu pot fi multiplicate dacă politica fiscală nu abordează frontal și în mod decisiv limitarea dimensiunilor economiei subterane.

În opinia lui J. Maillard economia legală și economia subterană sunt astăzi dependente una de cealaltă: „economia criminală s-a contopit cu economia legală. Criminalitatea a devenit o rotiță indispensabilă a societăților contemporane. Criminalitatea și finanțele nu pot exista una fără cealaltă. Dezvoltarea uneia a devenit necesară dezvoltării celeilalte”.

Analistul financiar Adrian Vasilescu sublinia, într-un articol publicat în cotidianul „Ziarul Financiar” din 27 iulie 2005, următoarele: „Economia noastră este împărțită în două mari sectoare. Unul formal, contabilizat… și altul informal, necontabilizat, ambele fiind strâns legate prin mii de fire. Faptul că numeroase canale din economia necontabilizată sunt alimentate de economia legală, e cel mai periculos. Există însă și un flux în sens invers. Foarte mulți bani murdari, proveniți din economia informală, sunt folosiți la suprafață în circuite economice curate. Din această economie nevăzută vin injecții de capital în economia de la suprafață. Legăturile dintre cele două sectoare ale economiei se multiplică, se întăresc fără încetare. Și nu-i deloc ușor ca ele să fie separate. Sau măcar să fie analizate separat. Rezultatele finale se topesc în P.I.B. Economia necontabilizată este cuplată cu un mare tronson, ce se bazează în exclusivitate pe circuite subterane, ramificațiile lui ducând până la crima organizată.

Ar fi absurd să gândim că economia subterană ar putea fi învinsă. Este însă nevoie ca ea să fie cunoscută bine, pentru că numi așa vor putea fi inițiate acțiuni care să-i atenueze efectele”.

În opinia noastră, fundamentată pe analiza cazurilor de fraude instrumentate în ultimii ani, principala evoluție a grupurilor criminale se observă în puterea lor financiară, datorită acumulării de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluțiile economice și politice, integrându-se perfect în lumea legală.

Sistemele legale oferă toate oportunitățile necesare cu banii proveniți din afaceri ilegale: reglementările bancare permit transferuri de fonduri în străinătate, inclusiv în paradisurile fiscale; banii proveniți din economia subterană sunt plasați pe piețele financiare.

Credem că grupurile criminale din România, asemenea celor din străinătate, exploatează inteligent oportunitățile create de evoluțiile mediului de afaceri, precum și de cele oferite de politicile economice promovate de guvernanți și cadrul legislativ generos. Spus mai simplu, societatea în ansamblul ei, furnizează instrumentele de care se servesc grupurile criminale în inițierea, dezvoltarea și finalizarea afacerilor ilegale.

„Economia ilegală este dificil de a fi combătută pentru că modalitățile sale de funcționare și de finanțare nu se situează la marginea, ci chiar în inima economiei de piață”. (M. Chesnay – Le Monde din 6 mai 2003).

2.3.3. Spălarea banilor proces indispensabil al crimei organizate

„Spălarea banilor este un element fundamental al strategiei financiare globale folosit de grupurile criminale care vizează asigurarea celor mai bune plasamente și justificări a produsului financiar rezultat din afaceri murdare. Acest lucru confirmă interpătrunderea puternică între economia criminală și economia legală”.

Spălarea de bani este un proces prin care profiturile obținute de pe urma criminalității sunt transformate în scopul ascunderii sau mascării originilor ilicite. Acest lucru este necesar pentru a rupe legătura dintre procesul criminal inițial și rezultatele criminalității. Se pot identifica anumiți factori comuni cum sunt: conversia sau transferul de proprietăți, bunuri; ascunderea sau mascarea sursei bunului și nevoia de a recâștiga accesul la bani etc. Spălarea de bani este un proces care presupune parcurgerea a trei stadii:

-în primul rând, profitul obținut din activități criminale trebuie spălat de activitățile în sine;

-în al doilea rând, trebuie urmați anumiți pași pentru a masca ruta pe care o au banii în timpul procesului de spălare;

-în final, banii proveniți trebuie să devină din nou disponibili organizațiilor criminale.

Nu există o singură metodă de spălare a banilor murdari. Aceste metode pot varia de la cumpărare și vinderea unui obiect de lux, până la trecerea banilor într-o rețea complexă internațională de afaceri legale și companii „scoică” (companii care există în primul rând numai ca entități legale fără să desfășoare activități sau afaceri comerciale.

Operațiunile bancare tradiționale de constituire a depozitelor precum și sistemele de transfer a banilor și creditare, oferă un mecanism vital pentru spălarea banilor, mai ales în faza inițială de introducere a numerarului în sistemul bancar.

Tehnicile utilizate pentru spălarea banilor sunt variate și este de presupus că multe dintre ele sunt necunoscute specialiștilor din organele de control financiar și antiinfracțional.

Comunitatea internațională a fost pusă în fața unei economii „subterane” de mare anvergură, caracterizată prin infiltrarea pe piețele financiar-bancare a structurilor de crimă organizată, în încercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare economice interne și internaționale. Procesul este vast, bazat pe tranzacții financiare globale și în continuă creștere. Piețele financiare internaționale cuprind zilnic tranzacții financiare în valoare de peste 170 miliarde de dolari, din care numai o mică parte par a fi operațiuni de comerț licit. Restul se bazează pe capital speculativ lichid sau semilichid, investit pe termene scurte și care de regulă, garantează anonimatul investitorilor.

Creșterea unei imense mase monetare speculative este favorizată de o multitudine de factori, între care pot fi menționați următorii:

transnaționalizarea celor mai mari bănci și societăți de holding;

eliminarea restricțiilor și controlului asupra investițiilor străine;

impactul tehnologiei electronice de transmitere a informațiilor privind piețele de capital.

Experții afirmă în unanimitate că organizațiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale și au știut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri și capitaluri. Impactul și influența criminalității afacerilor în statele europene, inclusiv în cele aparținând Uniunii Europene au crescut considerabil în ultimii 15 ani. Globalizarea financiară, mondializare, schimburi internaționale, etică și deontologie financiară, scandaluri financiare, toți acești termeni, concepte sau afaceri politico-financiare, condiționează în realitate statutul societății de astăzi, o societate de mutații esențiale în plan sociologic, demografic, economic și financiar.

Globalizarea a permis organizațiilor criminale să-și optimizeze activitățile prin delocalizarea etapelor infracțiunii (pregătire, acțiunea criminală propriu-zisă, plăți, spălarea produsului financiar murdar etc.). Putem afirma faptul că înainte de Tratatul de la Maastricht s-a constituit o piață europeană criminală care unește Estul cu Vestul. Pe această piață acționează grupările criminale italiene, yakuza japoneză, triadele chinezești, clanurile turcești, rusești, poloneze, grupările pakistaneze, iraniene, nigeriene, precum și cartelurile din America Latină. Aceste grupuri nu formează o super-mafie unificată, dar ele dezvoltă raporturi „pestrițe” care merg de la colaborare la conflict.

Globalizarea a consolidat „piața” internațională a crimei ca răspuns la cererea și oferta de produse și acte ilicite tot mai mari. În universul rarefiat al puternicilor organizații criminale sunt inițiate, derulate și finalizate afacerile ilegale de mare dimensiune, astfel încât, fenomenul criminalității, amplasat tradițional la periferia societății devine o prezență activă și agresivă pe toate treptele societății, inclusiv cele mai selecte, contribuind considerabil la diminuarea autorității statului.

Economia mondială are ca trăsătură fundamentală puterea amplificată a finanțelor internaționale. Globalizarea financiară, materializată într-o piață unică a banilor la nivel planetar a fenomenului de globalizare a producției, comerțului, serviciilor și comunicațiilor, manifestându-se mai brutal și imprevizibil, cu efecte negative la scară regională și planetară. Piețele financiare globale se află în cea mai mare măsură, în afara controlului autorităților naționale și internaționale. Specialiștii în domeniu, subliniază faptul că globalizarea financiară consacră supremația forțelor pieții asupra politicilor economice, ele fiind cele care decid dacă politicile economice naționale sunt bune.

În Raportul O.I.P.C. – INTERPOL, privind „Amenințările criminalității la nivel mondial” se menționează faptul că: „amenințările mai importante sunt: spălarea banilor în scopul obținerii de averi financiare într-un mod legitim în țările în care autoritatea statului sau controlul activităților financiare sunt insuficiente, coruperea persoanelor care ocupă funcții strategice pentru a facilita activitățile organizațiilor criminale. Recurgerea la corupție și dobândirea de averi financiare pe căi ilegale constituie amenințări grave pentru securitatea mondială. Organizațiile criminale încearcă să „topească” în activitatea economică ilicită banii murdari pentru a se proteja de acțiunea serviciilor represive și a evita astfel confiscarea averilor lor financiare.

Globalizarea pune la dispoziția grupărilor criminale un întreg set de facilități care le permite acestora să se dezvolte nestingherit. Factorul cel mai important care favorizează extensia criminalității afacerilor îl reprezintă specularea lacunelor existente în sistemul legislativ la nivel mondial. Existența paradisurilor fiscale și a teritoriilor necoperante, precum și legislația incoerentă în materia combaterii criminalității determină consolidarea acesteia la care se adaugă birocrația excesivă și formalismul în realizarea cooperării judiciare între autoritățile de aplicare a legii, precum și insuficienta pregătire și echipare a politicii și celorlalte structuri judiciare pentru a combate eficient fenomenul.

2.3.4. Modalități de finanțare a terorismului

Guvernele care au fost angajate în mod oficial să lupte împotriva terorismului au ales pentru valorificarea eforturilor lor două direcții: nivelul strategic și nivelul tactic. Nivelul strategic se referă la elementele structurale în context legal, politic și economic în care acționează cei care participa.Schimbările care sunt vizate sunt transformările în profunzime, durabile,susceptibile să afecteze domeniul legislativ, comercial, economic, cultural, democratic și social dar și modul în care funcționează instituțiile ( băncile și instituțiile bancare reprezintă principarii aliați ai rețelelor teroriste).

Nivelul tactic se compune din acțiuni limitate de timp și distincte fiind vorba despre momentele în care sunt vizate anumite grupări sau sunt vizați unii indivizi, sau de către cele în care se caută soluționarea unei probleme care a fost identificată și pentru care se pot pune în aplicare rapid unele măsuri care au în vedere un rezultat vizibil imediat sau în scurt timp.

Această reprezentare schematică prezintă clar alegerile guvernelor canadian și american. Granița dintre securitatea externă și cea internă pare să dispară, iar nevoia de a stabili planuri comune la nivelul internațional cât și la nivel național a devenit o prioritate. Mai mulți observatori , după mai bine de 6 ani de la tragicul eveniment din 11 septembrie 2001, au precizat că numeroasele obstacole care au aparat în drumul asigurării securității au arătat incapacitatea conducătorilor lupte împotriva terorismului de a putea să pună în aplicare un plan de anvergură internațională care să urmărească grupările teroriste sau indivizii a căror rază de acțiune se extinde la nivel mondial. .

Cele mai frecvent citate dificultăți sunt:

în țările expuse la foamete există o lipsa de resurse; diversitatea modului de înțelegere de către un mare număr de state a problemei specifice a terorismului;

instabilitatea în domeniul politic;

coordonarea deficitară dintre agențiile din domeniul luptei împotriva terorismului;

incertitudinea economică ciclică ;

varietatea modului de înțelegere a unor state problema terorismului;

O concluzie principala care se evidențiază din observațiile următoare este reprezentată de selecționarea metodelor de finanțare de către grupurile teroriste este foarte influențată de tacticile și de strategiile care sunt adoptate de statele în care ele au hotărât să acționeze.

În primul rând, este indispensabilă analiză asupra principalelor cai licite sau ilicite la care pot avea acces grupurile teroriste în vederea finanțării activităților lor. Trebuie accentuat că selecționarea unei anume surse de finanțare nu este îndrumată de contextul politic și juridic din care această se face , acesta reprezentând un indiciu că pe teritoriul acestui stat se organizează și se practică pe un fond continuu finanțarea unor activități teroriste.

Pentru aducerea la zi a informațiilor care fac referire la formele diferite pe care le îmbrățișează infrastructură financiară a grupurilor teroriste, suntem nevoiți să facem trimitere la o grupare de acte și analize efectuate pe continentul european cât și pe cel nord-american ( GAFI,Directive în atenția instituțiilor financiare pentru depistarea activităților de finanțare a terorismului, GAFI, Raportul privind tipologiile spălării banilor). Deși pe site-urile web ( CIA, FBI, Interpol, GAFI,, Fondul Monetar Internațional, SCRS, CANAFE) sunt informații disponibile publicului larg, se disting unele elemente constante:

Recunoașterea celor care participa la activitățile de finanțare a terorismului nu este simplă

Unele activități sunt ilicite, altele licite, iar cele mai numeroase sunt situate în "zona gri", zona în care legalitatea variază sau este ambiguă.

nu se cunosc mereu destinatarii fondurilor

există o probablitate că unele fonduri sdestinate activităților teroriste să fie deturnate de unul dintre membri organizației în scopuri personale.

Fondurile se folosesc atât în scopuri teroriste cât și pentru acțiuni caritabile

Surse de finanțare a activităților teroriste

Finanțarea de către stat

O sursă de finanțare pentru activitățile teroriste poate fi și sprijinul unor țări care contribuie la furnizarea fondurilor, echipamentului tehnic necesar pentru punerea în aplicare a acțiunilor teroriste programate, armelor. Experții GAFI susțin că terorismul organizat "sub egida statelor" este în declin. Dar pentru SCRS și pentru Departamentul de Stat al Statelor Unite ( USDS), problema statelor care ajută terorismul este încă existența. USDS următoarele guverne trebuiesc supravegheate: Cuba, Coreea de Nord, Irak, Iran, Sudan, Siria, Libia. Indiferent despre ce țară vorbim, această susținere este importantă, în condițiile în care ar putea să reapară sau să se intensifice dacă ar surveni evenimente politice majore care ar bulversa lumea. .

Surse de finanțare a lor legitimitate este ambiguă sau variabilă

GAFI susține importantă diferențierii surselor de finanțare licita care provin din aceeași zona geografică , dar despre care se știe că se desfășoară activități teroriste, de finanțarea provenită din alte țări. Spre exemplu, Canada este "un teritoriul gazdă" pentru teroriștii care înfăptuiesc activități de finanțare între granițele ei, banii care se obțin se trimit mai apoi prin rețeaua bancară oficială sau prin sisteme neoficiale pentru transferări de fonduri. În aceste condiții este foarte important să se precizeze diferențele dintre activitățile de finanțare case se desfășoară în țări în care nu sunt comise fapte teroriste de cele desfășurate în state unde s-au comis asemenea fapte.

Finanțarea care provine de la persoane fizice și donațiile.

Oameni bogați care sunt incluși sau nu în grupările teroriste finanțează activitățile teroriste și susțin parțial sau integral cheltuielile respectivei grupări.

Ridicarea directă a banilor prin activitățile "generatoare de venituri". GAFI susține că o secțiune din resursele obținute de teroriști sunt percepute că licite. USDS susține că proveniență surselor de finanțare a activităților grupărilor teroriste de la firme reprezintă un element demn de luat în considerare.

Veniturile care provin de la organizațiile umanitare sau asociații de caritate.

Membrilor unei comunități li se solicită să doneze un procent din veniturile lor pentru îngrijiri medicale, educație, etc, din motive religioase. În aceste cazuri o parte din fondurile strânse sunt deturnate pentru a susține activitățile teroriste. Organizațiile religioase și cele de ajutorare sunt incluse într-o categorie foarte cuprinzătoare, categorie calificată de GAFI drept categoria organizațiilor cu scop nelucrativ ( fundațiile, asociațiile și comitetele de colectare a fondurilor, antrepize de interes public, organisme de servicii locale, instituții publice de binefacere și organisme constituite în societăți anonime). Toate acestea sunt de mai multe feluri și sunt apte să se adapteze la statele sau la zonele în care se instalează din numeroase motive. Scopurile pentru care aceste grupări strâng fonduri sunt variante: religioase, caritabile, educative, culturale, sociale, etc.

În domeniul finanțării activităților teroriste este greu de făcut o departajare între organismele cu scop nelucrativ care sunt folositoare teroriștilor de cele care au luat naștere cu adevărat în scopul declarat.

Strângerea taxelor de înscriere/cotizațiilor, vânzarea carnetelor de membru al organizațiilor.

Turnee de efectuare a unor manifestări sociale, culturale sau a unor conferințe. De exemplu în Canada, adunările de acest gen au permis Tigrilor tamouli să-și stăpânească programulsi astfel să strângă fonduri.

Solicitarea care se adresează comunității vizate. Cel mai des amenințați sau înfricoșați de repercursiuni, mulți membrii ai unei etnii care se află în exil sunt forțați să cotizeze la susținerea cauzelor teroriste. Cotizațiile pot fi și voluntare.

Banii care vin de la asociații profesionale și civice. De la începutul anilor 1990, grupurile teroriste depind tot mai mult de contribuțiile aduse de aceste asociații.

Sursele ilegale

Activitățile criminale care sunt asemănătoare organizațiile criminale. Putem menționa iar recurgerea la falsificarea de moneda(acesta reprezentând cea mai bună metodă de susținere la terorismului și a traficului de droguri) și la traficul de stupefiante. .

Extorcările și răpirile de persoane. Se știe că organizațiile teroriste primesc o parte din venituri din traficul cu pietre prețioase în special cu diamante.

Diferite tipuri de fraude; fraudele efectuate prin cardurile bancare reprezintă o modalitate comună prin care obțin venituri organizațiile teroriste.

Forme diverse de spargeri, furturi, etc; Furturile de automobile și jafurile armate reprezintă cele mai bune exemplela această categorie.

Legătură dintre zonele de operare ale unei grupări și sursele de finanțare a terorismului în urmă analizării recentelor materiale cu privire la tendințele terorismului, pare adecvată analizarea acestor trei aspecte:

fiecare grupare teroristă deține moduri specifice de operare;

sursele de finanțare nu sunt fixe în spațiu și timp; ele variază și fluctuează.

grupurile teroriste sunt susceptibile de a folosi mijloace de finanțare
legale în țările în care nu comit acte de terorism, țări care rămân, în această
situație, zone de activitate secundare.

După cum s-a mai menționat anterior, pentru a înțelege în întreaga sa complexitate problema finanțării activităților teroriste, este necesară diferențierea dintre țările în care o grupare își comite actele de terorism („zone de activitate primare”) și țările în care nu le comite și în care se limitează să desfășoare doar activități de susținere („zone de activitate secundare”). Pentru multe dintre grupările internaționale, Canada, de exemplu, se situează în cea de-a doua categorie: acest stat este un spațiu comercial ales și utilizat datorită poziției sale geografice strategice, în care gruparea nu comite acte de terorism, evitând astfel să atragă atenția autorităților asupra sa. A se deda la activități de finanțare prea vizibil ilegale ar fi o imprudență. Cele mai multe forme ilegale de finanțare de mare eficiență sunt utilizate în locuri în care gruparea teroristă este deja o țintă pentru autorități și în locuri în care acestea din urmă s-au dovedit a fi neputincioase, atât față de criminalitate, cât și față de terorism. Se pare că există o stranie similitudine între geografia mișcărilor teroriste și cea a traficului de droguri pe scară largă.

De asemenea, există cazuri în care activitățile ilegale de finanțare și actele de terorism se consolidează reciproc: activitățile ilegale de finanțare permit comiterea actelor de terorism și acestea din urmă permit continuarea activităților ilegale de finanțare.

Un element esențial al oricărui act de terorism îl constituie și difuzarea masivă a informațiilor despre actele comise, încercarea de a i se face un maximum de publicitate. Ar fi interesant de știut până la ce punct și în ce manieră se preocupă grupările teroriste pentru a-și crea reputația în zonele primare, dar și în zonele secundare, unde încearcă jadesea să-și construiască o imagine acceptabilă din punct de vedere politic, și anume aceea de grupare oprimată.

Pe lângă eficiența sau ineficienta activităților polițienești și posibilitatea gestionării relațiilor publice se mai adaugă și alți factori care influențează alegerea mijloacelor de finanțare:

identificarea cu un spațiu geopolitic;

capacitatea de a elimina „concurența”, adică alte organizații criminale
care acționau până atunci în zonă ocupându-se de traficul cu diferite mărfuri, în
special cele de pe urma cărora se obțineau cele mai mari profituri;

datoria de a asigura coeziunea grupării, consacrându-se activităților organizate;

datoria de a asigura grupării surse de venit permanente.

În materie de terorism granița dintre nedreptate și dreptate reprezintă o chestiune de interpretare , acest lucru fiinf confirmat de căutarea legitimații acțiunilor inițiate într-o țară anume:"Jihadul este ceva legal atunci când lupți împotriva nedreptății, atunci când lupți pentru o cauza dreapta, pentru eliberarea țării" (printrul Saoud al-Faisal). Prin străduință răufăcătorilor de a obține și/sau de a li se certifica un statul cultural, politic, economic sau religios, dar și în străduință lor de a-și însuși un teritoriul simbolic sau real, arată că în explicarea terorismului nu trebuiesc omise aspectele care fac referire la religiile,culturile și la mișcarea popoarelor. Supravegherea rutelor ancestrale, istorice, tradionale parcuse de grupurile teroriste, a arătat că sursele de finanțare ale unor grupări sprijină identitatea pe care ei încearcă să o adopte și să o proiecteze în exterior.

Așa că, din punctul de vedere al teroriștilor, faptele săvârșite de ei când încearcă să își facă dreptate sunt capabile să îmbrace o nouă semnificație, o altă denumire și alt sens , diferite de Occident. Ceea ce unii consideră în context mondial o formă de extorcare, poate foarte ușor în contextul redobândirii unui spațiu cultură, ancestra, religios, politic sau economic, să fie redefinit în noțiuni de practici religioase. Spre exemplu, conform unor principii ale Islamului, membrii unei comunitari sunt obligați să doneze un procent din veniturile lor pentru îngrijirea bolnavilor, educație, etc.Totodată, ceea ce unii consideră "răscumpărare" poate fi înțeles de alții că o metodă prin care fac cunoscut străinilor sau celor care nu sunt membri ai comunității respective, că în acea zona sunt aplicate legi și cutume care lor le sunt necunoscute.

Dacă ceea ce vor teroriștii este legitimitatea acțiunilor lor, a prezenței lor într-un anumit spațiu precum și a revendicărilor lor, trebuie să menționăm faptul că problemele care sunt identificate la nivel național sunt refasite și amplificate și la nivel internațional unde datorită unui număr foarte mare de participanți totul pare extrem de complex. nu trebuiesc subestimate dificultățile care apar în procesul de conciliere a diferitelor jurisdicții. Diversitatea înțelegerilor influențează aplicabilitatea legilor de către cei care sunt în lupta împotriva terorismului. Mai mult, domnește o confuzie în legătură cu tradițiile, reticență unor state de a împărtăși informații confidențială și tradițiile, acestea minând eforturile întreprinse.

În final mai trebuie subliniat faptul că epuizarea resurselor de care dispun țările dar și situațiile geopolitice extrem de diferite îi fac pe observatori să devină sceptici și să concluzioneze că în ceea ce privește cooperarea între state, în special în ceea ce urmărește lupta împotriva susținerii activităților teroriste, mai sunt multe de făcut.

Strategii complementare de finanțare a actelor teroriste

În materie de finanțare a actelor teroriste, este important să se țină cont atât de acțiunile individuale, cât și de cele desfășurate la nivel de grup. Astfel, numeroase activități duse la bun sfârșit de grupări pot fi complementare, în timp ce altele demonstrează existența anumitor conflicte de interese personale cu cele ale grupului. Fără îndoială, atunci când este vorba despre desfășurarea unor activități care au legătură cu consolidarea identității grupului, acțiuni comunitare sau acțiuni economice, sau chiar cu punerea pe picioare a unor instituții școlare, membrii unei organizații teroriste încearcă, în general, să-și reafirme în mod simbolic sprijinul față de cauza respectivă, demonstrând că aspirațiile lor personale coincid cu convingerile religioase ale acelui grup.

In această ordine de idei, există anumite activități convenționale care pot servi strategiilor teroriste:

școlile etnice/culturale. Anumite diaspore, destul de importante și de bine organizate sunt în măsură să fondeze școli pentru copiii grupului lor extins și, astfel, să îi învețe limba, obiceiurile, tradițiile poporului din care provin. Atunci când este cazul, aceste școli favorizează și angajarea unora dintre membrii comunității;

activitățile comunitare care țintesc o etnie specifică. Manifestări,
reuniuni care vizează respectiva comunitate sunt organizate cu regularitate, în
timpul acestor adunări, liderii țin discursuri și prin intermediul standurilor de
informare se asigură că mesajul politic ajunge la public. La nevoie, se
procedează și la vânzarea de suveniruri în culorile organizației care patronează
evenimentul;

complexele religioase sau moscheile. Apartenența membrilor la aceeași
religie favorizează reuniunea, comuniunea și stabilirea idealurilor comune și a
mijloacelor care trebuie adoptate pentru a le materializa. Strângerea de fonduri
se organizează pe baza obiceiurilor religioase. Sumele colectate sunt destinate
îngrijirii bolnavilor și operelor de binefacere;

diferitele fabrici legale care sunt puse pe picioare. Unele companii
constituie mijloace eficiente pentru transferarea fondurilor de diverse
proveniențe și pentru a masca proveniența lor față de autoritățile țării gazdă;

unele bănci sau sisteme neoficiale de transferare de fonduri. Băncile
sau sistemele neoficiale de transferare de fonduri constituie mijloace eficiente de
distribuire a banilor către indivizi sau către familiile lor, în țara în care se află
sau în țara de origine, în absența unor dovezi scrise, autoritățile nu sunt în
măsură să precizeze traseul parcurs de fonduri și, cu atât mai puțin, să identifice
destinatarii. Legăturile dintre strategiile de finanțare a activităților teroriste și zonele de activitate secundare se reflectă în aceea că activitățile de finanțare a unei grupări teroriste desfășurate într-o țară gazdă servesc atingerii unei multitudini de scopuri care au legătură cu logica operațională a grupării în cauză. Astfel, pentru un membru al unei grupări teroriste, pe lângă posibilitatea de a participa la strângerea de fonduri în vederea comiterii actelor teroriste, faptul că trăiește într-o țară gazdă îi poate servi diverselor funcții complementare.

Funcția de legitimare.

Participând la viața politică, socială, culturală, economică a țării gazdă, membrii unei grupări teroriste sunt în măsură să se bucure de considerație pe scena politică pe care o reprezintă, în această situație, ei pot „stabili alianțe” cu politicienii dornici să obțină voturi suplimentare. Pentru grupările teroriste, rezultatul constă în aceea că reușesc să-și justifice/legitimeze acțiunile, având grijă să evidențieze faptul că se bucură de sprijinul politicienilor la nivel local și național.

Funcțiile strategice. Acestea se împart în două categorii:

funcții operaționale și strategice. Activitățile legale ale grupării teroriste permit unui membru al său să aștepte momentul strategic pentru a acționa, să se afle, de exemplu, în apropierea Statelor Unite și să se deplaseze rapid dacă este necesar. De asemenea, acestea permit și planificarea evenimentelor viitoare;

funcțiile legate de dobândirea de cunoștințe. Dobândirea unor aptitudini deosebite, cum ar fi cunoașterea limbii și învățarea tehnologiilor de vârf fac parte dintre activitățile pe care grupările teroriste le consideră utile atunci când se află în străinătate, în plus, dobândirea unor cunoștințe despre cultura și obiceiurile țării gazdă poate constitui o etapă necesară în realizarea anumitor acte teroriste.

Funcțiile juridice: organizarea apărării inculpaților. Unele grupări teroriste sunt capabile să organizeze eficient apărarea unora dintre membrii lor, care fac obiectul urmăririi penale sau care riscă să fie deportați din țara gazdă către țara de origine. Mobilizând, de exemplu, elita judiciară americană (cazul Suresh), grupurile de presiune din țara gazdă și de pe scena internațională, opinia publică poate spera să influențeze autoritățile politice în vederea eliberării inculpatului, să pună capăt procedurilor de expulzare sau chiar să reușească să obțină renunțarea la punerea sub acuzație. Aceste diferite posibilități pot fi chiar exemplificate:

– inculpatul dispune de un alibi. Unii dintre presupușii membri ai grupării teroriste, care ar fi bănuiți de autorități că au participat la finanțarea activităților teroriste ar putea, atunci când este cazul, să dispună de un alibi credibil când sunt acuzați că au participat la finanțarea actelor teroriste. Astfel, în cazul unei acuzații în legătură cu activitățile de finanțare a actelor teroriste, inculpații care tranzitează țara în care sunt acuzați pot pretinde că sumele de bani de care dispun sunt legal obținute;

– presupusul infractor poate prezenta probe în legătură cu buna sa
reputație: invocând, de exemplu, implicarea sa ca profesor sau director într-o
instituție școlară fondată de comunitatea căreia îi aparține, presupusul terorist
poate încerca să demonstreze autorităților că el are o bună conduită. Un exemplu
elocvent în acest sens este cazul lui Mahmud Jaballah, bănuit de autoritățile canadiene că face parte din organizația teroristă Islamul Egiptean. În ceea ce-1 privește pe Jaballah, acesta a negat că ar fi avut vreo legătură cu terorismul și a încercat să scoată în evidență implicarea sa în mediul școlar;

– comunitatea care trăiește în țara respectivă se poate mobiliza repede și eficient pentru a-și manifesta opoziția față de decizia autorităților de a-1 inculpa pe unul de-al lor;

– mobilizarea participanților la nivel internațional: într-adevăr, conflictul în care se află acuzatul cu autoritățile țării respective poate lua rapid o turnură internațională și poate apărea pe eșichierul internațional, dat fiind faptul că și alte diaspore reacționează în mod public atunci când este arestat unul de-al lor. În astfel de cazuri, grupurile de presiune din străinătate se alătură comunității care trăiește în țara gazdă pentru a denunța condițiile de detenție, arestarea abuzivă, nerespectarea drepturilor și libertăților individuale etc.

Spălarea banilor și terorismul

Se știe că terorismul în mod frecvent este susținut prin finanțarea cu fonduri oculte „cu banii murdari” sau cu bani spălați proveniți din infracțiuni, pe lângă alte fonduri folosite pentru pregătirea și comiterea de acte criminale. Strânsa legătură dintre spălarea banilor și terorism a fost corespunzător demonstrată și prin investigațiile autorităților americane și europene din ultimii ani.

Cu ocazia acestor investigații s-au subliniat și unele probleme speciale pe care le ridică terorismul asociat cu faptele de spălarea banilor.

De asemenea, se cunoaște că infracțiunea de spălarea banilor este o infracțiune derivată, corelativă, condiționată de comiterea unui delict, adică a unei infracțiuni. Sub acest aspect spălarea banilor în cazul actelor de terorism n-ar putea fi în mod juridic reținută decât dacă s-au comis mai întâi infracțiuni grave din care au rezultat sume care ar urma să fie spălate. Ca urmare legătura dintre „organizațiile teroriste și susținerile financiare” nu poate fi incriminată ca infracțiune de spălarea banilor mai întâi pentru că sprijinul financiar al organizațiilor teroriste provine cel mai adesea din activități legale (donații, vânzări, acte de comerț), fiind deosebit de dificilă identificarea printre fondurile legale care susțin activitatea organizațiilor teroriste a celor provenite dintr-o activitate ilegală când aceste fonduri sunt amestecate.

În al doilea rând organizațiile teroriste pentru a nu se demasca trebuie să folosească valori cu aparență legală adică valori care, dacă provin dintr-o infracțiune anterioară, au fost spălați. Numai după ce s-a realizat convertirea fondurilor provenite din infracțiuni în valori cu aparență legală acestea pot fi încredințate (proces care are loc în mod frecvent) organizațiilor teroriste ca acestea să le folosească în scopurile lor criminale. N-ar putea fi excluse însă nici actele teroriste în vederea procurării de valori care în urma spălării să fie folosite în alte acțiuni teroriste. Această complexă legătură între spălarea banilor și sumele care stau la dispoziția organizațiilor teroriste trebuie să facă obiectul unor atente investigații.

Controlul asupra provenienței și a destinației fondurilor folosite de organizațiile teroriste nu poate fi realizat nici prin investigarea volumului transferurilor internaționale. În cazul operațiunilor care au precedat atentatele din 11 septembrie 2001, tranzacțiile individuale nu atingeau zece mii de dolari, și erau efectuate prin simple viramente, de persoane cu statut de studenți care păreau a primi banii ca burse ale statului, sau din fondurile părinților. De regulă transferurile internaționale care au ca scop finanțarea terorismului nu provin din transferuri de volum mare, ci din transferuri mai discrete, repetitive, prin viramente diseminate.

După atentatele din 11 septembrie guvernele statelor occidentale au luat măsuri de înghețare rapidă a conturilor tuturor persoanelor aflate pe lista neagră întocmită de autoritățile americane și de supraveghere atentă a operațiunilor bancare suspecte. Pentru a se înlătura posibilitatea repetării faptelor grave anterioare, la 24 octombrie 2001 a fost votată de Congresul S.U.A. Legea „Patriot” creată în scopul „prevenirii și pedepsirii acțiunilor teroriste pe teritoriul S.U.A. și la nivel internațional, și pentru îmbunătățirea instrumentelor de cercetare penală ca și pentru alte scopuri”.

Titlul al III-lea al legii cuprinde unele reglementări privind finanțarea operațiunilor antiteroriste derogare de la drept comun dar și pentru o bună prevenire și oprire a acestui fenomen. Sunt indicate în secțiuni distincte, măsuri speciale cu privire la instituțiile financiare și la tranzacțiile internaționale care sunt suspecte de acțiuni de spălare a banilor. Pericolele ridicate de spălare a banilor împreună cu utilizarea mediilor noi, netezirea liniei de direcție europeană de spălare a banilor și de atentatatele de la 11 septembrie 2001 din SUA și din 11 martie 2004 din Madrid au dus inoirea și schimbarea multor regulamente în vederea combaterii spălării banilor și a finanțării terorismului.

Germania și SUA se află în această situație în care a fost editată Legea Patriot. Legea această a fost concepută în vederea "prevenirii și pedepsirii acțiunilor teroriste pe teritoriul SUA și la nivel internațional, pentru imbunatarirea instrumententelor de cercetare penală și pentru alte scopuri."

În cadrul acestei legi, în Titlul al III-lea sunt cuprinsele unele reglementări cu privire la limitarea spălării banilor dar și la finanțarea operațiunilor antiteroriste în care sunt menționate unele conjuncturi de derogare de la dreptul comun pentru a cunoaște mai bine și pentru a reprima fenomentul de spălare de bani în special în situațiile în care el este în legătură cu terorismul. În secțiuni diferite sunt arătate măsuri speciale cu privire la jurisdicție, tranzatii internaționale suspecte de implicare în spălarea banilor și insituții financiare; cooperare în domeniul spălării de bani; interzicere a conturilor americane de corespondență care sunt înfăptuite în bănci-paravan din diaspora.

Cu privire la România, în cadrul Legii nr 535/2004,sunt stabilite unele măsuri de prevenire a finanțării actelor de terorism în Capitolul al III-lea. Pe lângă asta, în această nouă lege, conform art 33 lit. F este stipular că infracțiunea de spălare de bani, printre altele este cuprinsă în actele de terorism, pedeapsa care este aplicată fiind cea care este prevăzută și reglementată în Ledea 656/2002, maximul ei special majorându-se cu trei ani.ÑSunt asimilate actelor de terorism următoarele fapte: Ö bancrută frauduloasă, actele de corupție, șantajul, traficul de persoane, traficul ilicit de droguri și precursori, contrabandă, traficul cu autoturisme furate, falsificarea de moneda sau de alte valori, precum și orice alte infracțiuni av‚nd că finalitate realizarea unui profit Ón folosul entității teroristei;

Art. 36 vine că o completare cu punerea la dispoziție a unor imobile sau bunuri imobile către o entitate teroristă, știind faptul că acestea sunt utilizate în vederea sprijinirii sau înfăptuirii actelor de terorism, dar și înfăptuirea sau strângerea de fonduri, direct sau indirect, ori înfăptuirea oricărei operațiuni financiar-bancare, cu scopul obținerii finanțare pentru actele de terorism, sunt sancționate cu 15 până la 20 de ani de închisoare și cu interzicerea unor drepturi.

În Capitolul al ÎI-lea al Legii nr. 535/2004, activitatea de prevenire și de combatere a terorismului la nivel național se organieaza și se extinde în mod unitar, pentru a asigura această unitate cooperarea în domeniu trebuie să se realizeze că și Sistem nastional de prevenire și combatere a terorismului, sistem în care sunt incluse instituții importante ale statului cu atribuții strict stabilite prin lege.

În art. 20 este stipulat că amenințările adresate securității naționale a statului român, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 cu privire la siguranță națională a României inclunzand aici acțiunile de terorism care sunt prevăzute inn această lege pentru a se propune procurorului de către instituțiile statului care au atribuții în specialitatea securității naționale, în unele cazuri justificate, să ceară autorizarea înfăpturii unor activități sub motivarea de a culege informații dintre care: înregistrarea și interceptarea comunicațiilor, documente sau înscrisuri pentru care este nevoie accesul la un loc, la un obiect sau la deschiderea unui obiect în vederea obținerii lor, căutarea unor informații, ridicarea și repunerea la loc a unui document sau a unui obiect, examinarea și extragerea informațiilor pe care le conține, înregistrarea, copierea și obținerea de extrase prin orice metode,instalare de obiecte, întreținerea și ridicarea lor din locurile în care au fost instalate.

Finanțarea terorismului este diferită de clasica spălare a banilor. În cazul spălării banilor, veniturile activității ilicite sunt spălate sau stratificate în mijloace care le fac să pară legale, iar scopul final este, de obicei câștigarea unor cantități mai mari de bani. Prin finanțarea terorismului, sursa de fonduri sau de finanțare este adesea „legitimă”, iar scopul final nu este neapărat atragerea de mai multe fonduri, de obicei „nu au scopuri financiare”.

Cu toate acestea, există similitudini în modul în care crima organizată internațională și organizațiile teroriste transferă banii sau cum încearcă să-și ascundă proveniența fondurilor. Grupările teroriste internaționale au nevoie de bani pentru a atrage, a sprijini și a-i păstra pe cei din lumea întreagă care aderă la aceste grupări, precum și pentru a-și asigura loialitatea altor grupări care au scopuri comune. Astfel există o necesitate de a crea scheme pentru atragerea, colectarea și distribuirea banilor forțelor operative pregătite pentru atacuri teroriste. În acest mod se poate explica „necesitatea de circulație a banilor” care fac fondurile teroriste vulnerabile la depistarea și investigația financiară, metode esențiale pentru combaterea finanțării terorismului.

Pentru a oferi o privire de ansamblu principalelor surse de finanțare și asupra mijloacelor utilizate în circulația capitalurilor pe care organizațiile teroriste le utilizează în sprijinirea rețelelor sale, putem sublinia faptul că persoanele investigate pentru comiterea unor activități teroriste au efectuat operațiuni de transmitere a banilor prin sistemele alternative răspândite în toată lumea. Adesea fondurile au fost transferate în străinătate prin intermediul acelor rețele alternative de transfer a banilor, fiind colectate de către cetățenii străini de naționalități specifice, rezidenți în câteva țări implicate în lupta împotriva terorismului.

Pentru astfel de entități, operarea prin intermediul sistemului bancar a dus la dezvoltarea activității lor pe plan internațional.

În alte cazuri, persoanele fizice, în majoritate de naționalitate indiană au efectuat plăți în numerar în diferite țări, implicând sume mari de bani și care au fost direcționate spre același cont. Fondurile colectate erau apoi transferate în Asia sau în SUA.

Dar cel mai comun instrument, folosit în special de organizația „Al-Qaida”, în vederea sprijinirii grupării sale teroriste, este reprezentat de „sistemul informal de circulație a banilor”, așa-numitul sistem Hawala.

Lupta împotriva finanțării terorismului face și obiectul preocupărilor GAFI, care susținând o sesiune specială la Washinton, în octombrie 2001, a decis să-și extindă mandatul în acest sens. Astfel, GAFI a adoptat 8 Recomandări în vederea stopării organizațiilor teroriste în obținerea și transferul fondurilor pentru activitățile lor criminale. Asemenea recomandări reprezintă noile standarde internaționale de luptă împotriva terorismului. Ele interzic țărilor folosirea sistemelor alternative de transmitere a banilor, cum ar fi Hawala, precum și a altor sisteme bancare informale sau subterane.

În completare, GAFI a solicitat membrilor săi să întărească măsurile de identificare a clienților în cazul transferurilor electronice și să prevină donațiile caritabile de a fi utilizate în activitățile de finanțare a terorismului. În acest sens, GAFI a invitat țările să ratifice Convenția O.N.U. privind suprimarea finanțării terorismului și să implementeze Rezoluțiile relevante ale Consiliului de Securitate. În final, GAFI a chemat membrii să se alinieze la noile standarde până în luna iunie 2002, atenționând că însăși GAFI va lua măsurile necesare împotriva țărilor care nu au adoptat măsuri împotriva finanțării terorismului, eventual chiar cu suportarea unor consecințe economice.

Nu în cele din urmă, GAFI a extins lumii întregi să ia parte la acest proces în aceleași condiții cu membrii GAFI, subliniind importanța cooperării globale în acest domeniu.

CAPITOLUL III

CERCETAREA FENOMENELOR DE SPĂLARE A BANILOR ȘI FINANȚARE A TERORISMULUI

3.1. Abordare generală privind spălarea banilor și finanțarea terorismului

3.1.1. Evoluția noțiunilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului.

Trăim în aria libertății sociale cu impact puternic în criminalitate, astfel dreptul nu se mai impune doar ca o construcție abstractă, ci a fost creat pentru a regla modul de funcționare a relațiilor interumane, schimbările produse în realitatea socială au influențat decisiv și evoluția dreptului penal.

Și la nivelul societății românești, prăbușirea sistemului politic, dezintegrarea structurilor economice și o adevărată criză morală constatată, au avut ca efect unul dintre cele mai grave fenomene – explozia criminalității. Tranziția de la economia comunistă la economia de piață a ocazionat obținerea unor condiții prielnice pentru noi tipuri de infracționalitate, așa cum este și spălarea banilor, în marea lor majoritate, ca urmare a importului de ilicit, datorită legislației lacunare în anumite domenii, drept pentru care s-a observat necesitatea consilierii internaționale în această materie.

Mai mult decât atât, s-a constatat și o „modernizare a criminalității”, ca urmare a adaptării acesteia la noile condiții sociale. Astfel, infracțiunile patrimoniale clasice sau modalitățile clasice de operare, ca de exemplu: jefuirea unei bănci, escrocheriile tradiționale, au pierdut din interes pentru noii infractori.

Ei au constatat că pot câștiga sume de bani mult mai mari, cu riscuri mult mai mici, prin utilizarea unor procedee mai sofisticate, ca de exemplu: spălarea banilor, obținerea frauduloasă a unor subvenții sau facilități, deturnarea de fonduri, fraude fiscale sau fraude privind tranzacțiile comerciale prin intermediul Internet-ului.

Sfârșitul mileniului trecut a fost marcat la nivel mondial de importante transformări geo-politice, care au accelerat fenomenul globalizării economice favorizat în egală măsură și de fuziunea piețelor financiar naționale.

De asemenea, drumul către o societate informatizată exercitată printr-o expansiune nemaiîntâlnită a sistemelor informatice, a însemnat o altă premisa care a dus la favorizarea circulației capitalurilor, adică înlăturarea limitelor geografice, așa că orice întreprinzător poate să obțină informațiile cu privire la cotații valutare sau la fluctuații de preț de pe marile piețe de capital, putând astfel să comande prin rețelele informatice orice tranzacții sau operații din zone diferite ale lumii.

Principalul efect al globalizării economice, este acela al circulației extrem de rapide a capitalurilor prin întreg mapamondul, producând o adevărată dematerializare a banilor, cu toate că monedele și banii de hârtie încă mai circulă, cele mai multe tranzacții monetare implică transferurile electronice, rețeaua informatică mondială putând fi folosită atât pentru efectuarea unor tranzacții financiare tradiționale, însă ultrarapide și extrem de greu de urmărit, cât și mai ales, pentru introducerea conceptului de „bani electronici”. Pe calea unui protocol complex implementat în rețeaua de calculatoare, banii obișnuiți sunt transformați în monedă virtuală, tranzacțiile încheiate ulterior fiind imposibil de urmărit, asigurându-se un caracter anonim absolut.

De altfel se recunoaște că, o dată cu fenomenul de globalizare, cu dezvoltarea societăților comerciale transnaționale și cu expansiunea gradului de internaționalizare a piețelor economice , cresc șansele ca aceste structuri să fie utilizate în scopul unor activități infracționale. Sediile off-shores care sunt caracterizate drept zone de under-Regulated and non-cooperative under-Regulated and non-cooperative juridictions, sunt utilizate intens de către societăți care desfășoară activități infracționale, în scopul spălării banilor.

În aceste condiții, se poate concluziona că circulă imense sume de bani, inclusiv banii murdari rezultați din traficul de droguri și armament, contrabandă, deturnări de fonduri, la care se adaugă sumele obținute ca urmare a marilor acte de corupție, evaziune fiscală, trafic de ființe umane, înșelăciune în domeniul financiar-bancar sau prin intermediul calculatorului, care sunt integrați în circuite financiare pentru a li se disimula proveniența ilicită și a fi plasați în afaceri legale. Această afirmație este susținută de faptul că de constatarea că spălarea banilor a devenit a treia afacere ca valoare la nivel mondial.

Sofisticatul mecanism de făcut și spălat bani murdari funcționează, în cele mai multe cazuri, cu sprijinul, consultanța și expertiza specialiștilor din domeniul financiar-bancar, al investițiilor și bursei. Spălarea banilor se desfășoară la linia de demarcație dintre activitățile ilicite și cele licite.

Mai mult decât atât, spălarea banilor a devenit un fenomen internațional, necesitând o abordare serioasă la acest nivel, dar și la cel național.

Termenul de „spălare a banilor” isi provine din 1920 conform unor afirmații ale unor analiști judiciari, Al Capone și Bugsy Moran fiind cei care au deschis spălătorii în Chicago prin care spălau "banii murdari". Astăzi acest lucru se face în restaurantele de tip fast-food, cazinouri sau în alte societăți comerciale care au că fundament operațiunile cu numerar.

Putem obiecta că numele sub care este recunoscută această infracțiune în domeniul judiciar, adică "spălarea banilor" nu reușește să exprime în totalitate complexitatea și diversitatea actelor prin care un cetățean își ia măsuri să dea un aspect licit valorilor din urmă infracțiunilor pentru a le pune ușor în circulație. Formulă această are un caracter mai mult metaforic pentru că în realitate respectivă activitate se desfășoară nu numai sub formă spălării banilor lichizi dar și prin spălarea obiectelor fiind reprezentate de bunuri mobile sau imobile, a actelor judiciare dar și a privilegiilor asupra bunurilor, iasupra oricărei valori în general, valori care exercită interes economic și care pot să provină din infracțiuni, valori pe care învinuitul are interesul să le ascundă sau să le transforme în alte valori pentru a reuși să șteargă urmele provenienței nor ilegale și pentru a putea fi date spre circulație cu o aparență licita.

Din acest motiv, unii autori au propus să se înlocuiască expresia mai sus menționată cu "spălarea produsului infracțiunii" sau cu"spălarea valorilor rezultate din infracțiune", ambele sintagme fiind folosite chiar și în unele acte internaționale și care se potrivesc mai bine realităților menționate.

După părerea noastră însă, sintagmele propuse deși poate mai corecte nu sunt așa de expresive ca cea de „spălarea banilor” (și care subînțelege curățirea banilor murdari sau negri, pentru a-i face apți să circule în societate fără stigmatul sursei ilicite din care provin).

Pentru acest motiv al expresivității ei am sugera să se rămână la această expresie așa cum atunci când ne referim la un act normativ care emană de la un legiuitor spunem numai o parte din adevăr deoarece un legiuitor în sensul unei persoane fizice care elaborează acte normative nu există, orice lege fiind produsul unor eforturi concomitente a numeroase persoane care efectuează ante-proiectul, proiectul, care discută proiectul în cadrul organelor legislative, îl adoptă, asigură promulgarea și publicarea legii.

Pe de altă parte dacă am opta pentru denumirea de spălare a produsului infracțiunii am lăsa să se înțeleagă că numai asemenea bunuri ar trebui să fie susceptibile de confiscarea specială (art.112 C.p.) și anume când este vorba de produsul fizic sau juridic al infracțiunii, deși în fapt confiscarea specială operează și când bunurile au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau a răsplăti pe infractor ori au fost dobândite în orice mod prin săvârșirea infracțiunii.

Adăugăm la aceasta și faptul că în legislația și doctrina penală din multe țări se folosește frecvent denumirea de spălarea banilor pentru această infracțiune (de exemplu, în legea penală germană și în doctrină se folosește expresia „Geldwäsche” (spălarea banilor), în cea spaniolă „Lavado de capitales” (spălarea capitalurilor), în cea franceză „Blanchiment d’argent” chiar dacă în definirea conținutului infracțiunii autorii ca și legea se referă atât la bani, cât și la alte produse, foloase ale infracțiunii).

Spălarea banilor este un proces complicat care parcurge mai multe etape, implicând adesea mai multe persoane și instituții.

Reciclarea fondurilor reprezintă un proces extrem de complex prin care banii iliciți sunt transportați, transformați sau amalgamați cu bani liciți în scopul de a ascunde sau escamota natură adevărată , dispunerea, proveniență, dreptul de proprietate asupra respectivelor profituri sau deplasarea.

Procesul de spălare a banilor are că scop cel de a transformă fondurile derivate sau asociate cu o activitate ilegală în fonduri legale. Nevoia de reciclare a banilor se naște din dorința de a ascunde o activitate ilegală.

Deși termenul de reciclare a fondurilor este în general asociat cu traficul de stupefiante, și alte activități infracționale, de tipul jocurilor de noroc, prostituției, extorcării, vânzărilor internaționale de arme și schemelor frauduloase, generează, de asemenea, profituri ilicite care trebuie să fie ascunse. Scopul final al organizațiilor de infractori este acela de a manipula profiturile lor ilegale într-o manieră care să le facă să pară că ar fi provenite dintr-o sursă legitimă.

În cadrul activităților infracționale, numerarul este principalul mijloc de schimb. Organizațiile de infractori trebuie să convertească numerarul în sine în forme mai ușor de mânuit și transferat. Pentru a desăvârși apoi schema de reciclare a banilor în scopul ascunderii adevăratei proveniențe și a dreptului de proprietate asupra profiturilor, veniturile trebuie să fie „spălate”, fără a lăsa nici o urmă detectabilă.

Metodele de spălare a banilor cuprind tranzacții care datorită cantității lor sunt extrem de profitabile și deci foarte atractive pentru instituțiile financiare legale. Spălarea banilor orientează banii dintr-o economie ilegală și îi plasează în investiții binevenite în economia legală.

Noțiunea de spălare a banilor presupune existența unei alte infracțiuni generatoare de bani murdari, infracțiune primară; deci ea constă din orice act care are legătură cu veniturile provenite din acea infracțiune primară.

Pornind de la precizarea de mai sus, spălarea banilor se mai poate defini ca orice acțiuni de disimulare, ascundere, achiziție, folosire, posesie, mișcare, învestire, transfer de proprietare sau păstrare, căreia legea îi oferă expres statutul de infracțiuni în legătură cu acte ilegale și infracțiuni specificate într-o astfel de lege și care face referire la câștigurile care provin din alte infracțiuni.

Două dintre elementele importante din procesul de reciclare de fonduri sunt reprezentate de: ascunderea veniturilor ilegale și convertirea lor în bani cu scopul de a le disimula proveniență.

În tranzacțiile de reciclare a fondurilor, escrocheria este pusă în aplicare aproape invariabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte, precum proveniența ilicită și adevăratul drept de proprietate asupra fondurilor. Ea poate fi efectuată, de exemplu, prin inventarea unei tranzacții de cumpărare-vânzare între adevăratul posesor și o entitate care pare să fie independentă de controlul infractorului, dar care, în realitate, a fost creată de el doar pentru a da aparență unei tranzacții de la distanță. În reciclarea banilor, înșelăciunea se poate realiza prin luarea de măsuri pentru a ascunde faptul că fondurile ilegal câștigate au fost schimbate pentru un bun care pare să fie legal obținut.

Din cauza faptului că escrocheria presupune alterarea sau falsificarea informațiilor asupra identității celor implicați și asupra dreptului de proprietate, diverse documente trebuie modificate, pierdute sau distruse.

Ciclul economic al operatiunilor clandestine este un ciclu continuu și dinamic, cu generații de profituri care pot fi investite în alte activități ilegale, precum și în activități legale.

Legalizarea veniturilor produse în afara economiei reale, în condițiile eludării legislației în vigoare, activitate cunoscută sub numele de spălare a banilor a devenit astăzi o activitate foarte mediatizata din numeroase considerente:

a crescut gradul de profesionalizare în operațiunile de spălare a banilor, prin includerea în organizațiile criminale ale unor specialiști de înaltă capacitate profesionala: bancheri, experți financiari, avocați, ceea ce determină un transfer al acestui tip de activitate din rândul „producătorilor primari” (contrabandiști, falsificatori, în rândul celor care cunosc mecanismele financiar-bancare și pot asigura, prin corupție, succesul operațiunilor);

există o slabă receptivitate la solicitările privind investigarea operațiunilor din propriile sisteme ducând la insolvabilitatea unor afaceri purtătoare de produs financiar;

cadrul legal și instituțional actual nu este pe deplin capabil să faciliteze prevenirea și înlăturarea unor asemenea fenomene;

ne confruntăm în prezent cu o dezvoltare exponențială a fraudelor din domeniul asigurărilor dificil de cercetat ca urmare a sistemului regulator complex, a schemelor sofisticate și a prevalenței strictei specializări.

Metodele prin care se poate face spălarea de bani sunt în legătură cu tipul de trafic care generează fondurile destinate reciclării.

O problema importantă o reprezintă cuantificarea veniturilor care reprezintă obiectul acestei operațiuni. În literatură de specialitate sunt ilustrate mai multe filiere prin care traficanții facilitează penetrarea fondurilor obținute ilicit în sfera economiei formale. Astfel :

Filiera "PIZZA" se referă la transferarea lichidităților care provin din droguri în afară granițelor statului în conturile bancare ale unor societăți pe post de "paravan", această acțiune având că scop să transforme sumele cash în moneda financiară. Următorul pas este repatrierea fondurilor către SUA( unul dintre cel mai important consumator de droguri), care vor fi folosite pentru acordarea de împrumuturi pentru cumpărarea imobiliarelor sau tranzacții comerciale.Aceste tranzacții sunt selecționate pe baza cifrei de afaceri; ele au loc în domeniul prestărilor de servicii și în cel comercial. Din cauza acestei afaceri profitabile se realizează rambursarea oficială a împrumuturilor efectuate la început, ceea ce duce la legalizarea unor venituri care provin pe care ilegală.

în situația în care traficanții controlează mai multe societăți în diverse țări, ei pot utiliza tehnica dublei facturări, conform căreia societatea cumpără bunuri și servicii la prețuri supraevaluate ale unei societăți care a devenit refugiu fiscal în urmă instalării într-o altă țară , devenită refugiu fiscal. Acest sistem permite expatrierea facilă a unui surplus de fonduri obținute ilegal din activități ilicite. Sistemul nu este folosit doar de contrabandiști, el figurează și în activitatea unor grupe de societăți comerciale fie din motive fiscale, fie pentru mascarea comisioanelor oculte.

Simularea speculării imobiliare reprezintă achiziționarea unui imobil subevaluat inițial urmată de vânzarea acestuia la un preț mult mai mare care conține și diferențe de preț plătite" cash pe sub mâna". Este o procedură care permite justificarea unor resurse superioare celor care există în realitate.

Aplicația deține o tehnică utilizată în vânzările de acțiuni la bursă de valori, reprezentând una dintre cele mai evaluate metode de reciclare a banilor. Prin stabilirea artificială a unui preț pentru acțiunile în cauză sau a unei opțiuni de cumpărare în funcție de condițiile pieței libere pe baza unei înțelegeri între vânzător și cumpărător se pot repatria fonduri, prin intermediul unei societăți paravan, sub acoperirea profiturilor obținute din activități de bursă legale.

Metoda HAWALA este utilizată cu precădere în Orientul Mijlociu. Are la baza sisteme bancare clandestine care sunt înființate în paralel datorită lipsei de încredere în sistemul bancar clasic. Acest principiu este folosit în special de comercianți și constă în depozitarea fondurilor la un invidiv particular din statul sau iar mai apoi recuperarea veniturilor de la un alt personaj dintr-un alt stat și are la baza încredere reciprocă și nu lasă "urme contabile".

Circuitele financiare eficiente, în lumea băncilor, nu sunt mereu cele mai importante. De cele mai multe ori pentru a putea efectua colaborări propice între state, instituțiile bancare deschid agenții care au că principala îndeletnicire un sistem de transfer de bani care poate fi pentru contrabandiști un drum de înființare a unui cont în statul de origine cu ajutorul unui cont intern pentru trecere tranzitat de venituri ilicite aflate sub rezervă declinării unui domiciliu fals, al unei identități și ocupații false.

Domeniul jocurilor reprezinta un punct de atractie pentru traficantii care urmaresc convertirea banilor lichizi de origine ilegala care pot fi regasiti in sume anonime. Folosirea masinariilor de jocuri, motivarea castigarii banilor in urma jocurilor, facturarea falsa, crearea de bonuri anonime cu ajutorul monedeler de casa, efectuarea unor circuite de cecuri avand complice o banca acolo unde societatile comerciale beneficiaza de credite, prestarile de tip „call-girl” care reprezinta obiectul facturarii cu TVA inclus sau deductibil din impozit, sunt doar cateva practici greu de inlaturat datorita economiei instabile si a lipsei unui cadru legislativ.

3.1.2. Evoluția cadrului legal privind spălarea banilor și finanțarea terorismului

În legislația română, termenul de spălare a banilor a fost consacrat de dispozițiunile Legii nr.21/1999, act normativ care se înscria, la timpul respectiv, în ampla acțiune de armonizare a legislației naționale cu legislația Uniunii Europene.

Legea nr. 21/1999 a fost abrogată la data de 7 decembrie 2002, când Parlamentul României a adoptat Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism .

Legea nr. 656/2002 a fost modificată și completată succesiv prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate ; Legea nr. 230/2005, Legea nr. 36/01.03.2006 pentru aprobarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 135/2005 privind modificarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, precum si pentru instituirea unor masuri de prevenire si combatere a finantarii actelor de terorism; Hotarârea Guvernului nr. 531/19.04.2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Oficiului National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor; Legea nr.306/13.11.2007 privind salarizarea personalului ONPCSB; O.U.G. nr.53/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.656/2002, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 26/2010 pentr modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului si a altor acte normative, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 208 din 1 aprilie 2010 (aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 231/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 826 din 10 decembrie 2010).

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (denumit în continuare Oficiul) funcționează ca organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, și are, conform art. 26 alin (2) din Legea nr.656/2002, cu modificările și completările ulterioare, ca obiect de activitate „…prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează, în condițiile art. 8 alin. (1), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații.”

Pe lângă aceste acte normative de bază fac referiri la faptele de spălarea banilor :

a) Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, lege care a extins mult sfera infracțiunilor de corupție și a celor asimilate acestora ;

b) Legea nr.143/2000 pentru combaterea traficului de stupefiante care reglementează și instituția „livrărilor supravegheate” și a investigatorilor acoperiți.

c) Legea nr.565/2002 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate ;

d) Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor care în art.2 lit.h prevede explicit infracțiunile care fac parte dintre infracțiunile grave; printre acestea se numără și infracțiunea de spălarea banilor;

e) Normativele 3/2002 ale Băncii Naționale privind Standardele informației asupra clienților;

f) Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

g) H.G. nr. 793 din 14 iulie 2005,cu completările si modificările ulterioare, privind aprobarea Strategiei Naționale de Luptă Antifraudă pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene în România. În cuprinsul Hotărârii sunt enumerate principalele momente ale creării cadrului legal de reglementare a controlului și luptei împotriva spălării banilor și anume Legea 263/2002, Legea 656/2002 și măsurile preconizate pentru perfecționarea Oficiului Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor; este vorba de măsurile menite să conducă la lărgirea cooperării organelor care au atribuții în acest domeniu și la dezvoltarea competențelor profesionale ale personalului care realizează aceste sarcini.

Dimensiunile accentuate ale fenomenului infracțional, în special dezvoltarea criminalitații organizate, care reprezinta un risc la adresa asigurarii unui climat de siguranța si securitate, au impus înființarea unei formațiuni specializate pentru combaterea formelor de manifestare a criminalitații, mai ales sub aspectul sau organizat.

Astfel, prin Legea nr. 508/2004 s-a înființat Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casație si Justiție, prin reorganizarea Secției de Combatere a Criminalitații Organizate si Antidrog, ca structura specializata în combaterea si investigarea infracțiunilor de criminalitate organizata si terorism.

Prin modificarea si completarea ulterioara a Legii nr. 508/2004 s-a avut în vedere perfecționarea structurii si funcționalitații Directiei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism, stabilirea unei competențe în vederea efectuarii urmaririi penale potrivit scopului pentru care a fost creata aceasta structura, cât si asigurarea mijloacelor necesare anchetatorilor pentru a acționa operativ în cazul infracțiunilor de criminalitate organizata si terorism.

Pe plan european, cadrul general al reglementării cuprinde:

-Directiva nr. 91/308 din 10 iunie 1991, adoptată de Consiliul Comunităților Europene, referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar pentru spălarea banilor;

-Directiva nr. 2001/97 CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 2 decembrie 2001, care modifică Directiva de mai sus (nr.91/308);

-Directiva Parlamentului și a Consiliului European cu privire la prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării de bani și al finanțării activităților teroriste, adoptată la 9 august 2005.

– Directiva 2006/70/ EC privind stabilirea măsurilor de implementare a Directivei 2005/60/EC cu privire la definiția „persoanei expuse politic” și a criteriilor tehnice pentru procedurile de cunoaștere simplificată a clientelei, precum și, pentru excepțiile cu privire la activitățile financiare întreprinse ocazional sau foarte limitate. Pentru îndeplinirea acestei obligații,în anul 2007, la nivelul Oficiului s-a constituit, prin Ordin al președintelui, un colectiv de lucru care a elaborat proiectul de act normativ de modificare a Legii nr.656/2002, care să transpună integral dispozițiile Directivei 2005/60/CE și ale Directivei Comisiei 2006/70/CE.

Pe plan internațional, cadrul general al reglementării cuprinde:

-Convenția O.N.U. din anul 1988 împotriva traficului ilicit de narcotice și substanțe halucinogene (ratificată de România prin Legea nr. 118/1992);

-Convenția O.N.U. din anul 1999 privind suprimarea activităților de finanțare a terorismului;

-Convenția O.N.U. din anul 2000 împotriva armei organizate transnaționale (ratificată de România prin Legea nr. 565/2002);

-Convenția O.N.U. din anul 2003 împotriva corupției (ratificată de România prin Legea nr. 365/2004);

-Recomandările Grupului de Acțiune Financiară (G.A.F.I.), elaborate de la data constituirii acestuia (în anul 1990 au fost publicată 40 de recomandări, revizuite în 1996, completate în anul 2001 cu alte 8 recomandări speciale privind finanțarea terorismului și cu a noua recomandare specială privind „transportul prin curieri”, adoptată la 22 octombrie 2004.

Precizări terminologice

În sensul Legii nr. 656/2002:

a)prin spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 29;

b) prin finanțarea terorismului se înțelege infracțiunea prevăzută la art. 36 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;

c) prin bunuri se înțelege bunurile corporale sau necorporale, mobile ori imobile, precum și actele juridice sau documentele care atestă un titlu ori un drept cu privire la acestea;

d) prin tranzacție suspectă se înțelege operațiunea care aparent nu are un scop economic sau legal ori care, prin natura ei și/sau caracterul neobișnuit în raport cu activitățile clientului uneia dintre persoanele prevăzute la art. 10, trezește suspiciunea de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului;

e) prin transferuri externe în și din conturi se înțelege transferurile transfrontaliere, astfel cum sunt acestea definite potrivit reglementărilor naționale în materie, precum și operațiunile de plăți și încasări efectuate între rezidenți și nerezidenți pe teritoriul României;

f) prin instituție de credit se înțelege entitatea definită la art. 7 alin. (1) pct. 10 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare;

g) prin instituție financiară se înțelege orice entitate, cu sau fără personalitate juridică, alta decât instituția de credit, care desfășoară una ori mai multe dintre activitățile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. b) – l), n) și n1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv furnizorii de servicii poștale care prestează servicii de plată și entitățile specializate care desfășoară activități de schimb valutar. Intră în această categorie și:

1. asigurătorii, reasigurătorii și brokerii de asigurare și/sau reasigurare, autorizați potrivit prevederilor Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, precum și sucursalele aflate pe teritoriul României ale asigurătorilor, reasigurătorilor și intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări autorizați în alte state membre;

2. societățile de servicii de investiții financiare, consultanții de investiții, societățile de administrare a investițiilor, societățile de investiții, operatorii de piață, operatorii de sistem, așa cum sunt definiți potrivit prevederilor Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și reglementărilor emise în aplicarea acesteia;

h) prin relație de afaceri se înțelege relația profesională sau comercială legată de activitățile profesionale ale persoanelor prevăzute la art. 10 și despre care, la momentul inițierii, se consideră a fi de o anumită durată;

i) prin operațiuni ce par a avea o legătură între ele se înțelege operațiunile aferente unei singure tranzacții decurgând dintr-un singur contract comercial sau înțelegere de orice natură între aceleași părți și a căror valoare este fragmentată în tranșe mai mici de 15.000 euro ori echivalentul în lei, atunci când acestea sunt efectuate în cursul aceleiași zile bancare, în scopul evitării cerințelor legale;

j) prin bancă fictivă se înțelege o instituție de credit ori o instituție care desfășoară activitate echivalentă, înregistrată într-o jurisdicție în care aceasta nu are o prezență fizică, respectiv conducerea și administrarea activității și evidențele instituției nu sunt situate în acea jurisdicție, și care nu este afiliată la un grup financiar reglementat;

k) prin furnizori de servicii pentru societățile comerciale și alte entități sau construcții juridice se înțelege orice persoană fizică sau juridică care prestează cu titlu profesional oricare dintre următoarele servicii pentru terți:

1. constituie societăți comerciale sau alte persoane juridice;

2. exercită funcția de director ori administrator al unei societăți sau are calitatea de asociat al unei societăți în comandită ori o calitate similară în cadrul altor persoane juridice sau intermediază ca o altă persoană să exercite aceste funcții ori calități;

3. furnizează un sediu social, un domiciliu ales sau orice alt serviciu legat de o societate comercială, o societate în comandită sau orice altă persoană juridică ori construcție juridică similară;

4. are calitatea de fiduciar în derularea unor activități fiduciare exprese sau a altor operațiuni juridice similare ori intermediază ca o altă persoană să exercite această calitate;

5. acționează sau intermediază ca o altă persoană să acționeze ca acționar pentru o persoană, alta decât o societate ale cărei acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată care este supusă unor cerințe de publicitate în conformitate cu legislația comunitară sau cu standarde fixate la nivel internațional;

l) prin grup se înțelege un grup de entități, așa cum este definit la art. 2 alin. (1) pct. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare și/sau de reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 152/2007.

Art. 3 – (1) În sensul prezentei legi, persoane expuse politic sunt persoanele fizice care exercită sau au exercitat funcții publice importante, membrii familiilor acestora, precum și persoanele cunoscute public ca asociați apropiați ai persoanelor fizice care exercită funcții publice importante.

(2) Persoanele fizice care exercită, în sensul prezentei legi, funcții publice importante sunt:

a) șefii de stat, șefii de guverne, membrii parlamentelor, comisarii europeni, membrii guvernelor, consilierii prezidențiali, consilierii de stat, secretarii de stat;

b) membrii curților constituționale, membrii curților supreme sau ai altor înalte instanțe judecătorești ale căror hotărâri nu pot fi atacate decât prin intermediul unor căi extraordinare de atac;

c) membrii curților de conturi sau asimilate acestora, membrii consiliilor de administrație ale băncilor centrale;

d) ambasadorii, însărcinații cu afaceri, ofițerii de rang înalt din cadrul forțelor armate;

e) conducătorii instituțiilor și autorităților publice;

f) membrii consiliilor de administrație și ai consiliilor de supraveghere și persoanele care dețin funcții de conducere ale regiilor autonome, ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat și ale companiilor naționale.

(3) Niciuna dintre categoriile prevăzute la alin. (2) lit. a) – f) nu include persoane care ocupă funcții intermediare sau inferioare. Categoriile prevăzute la alin. (2) lit. a) – e) cuprind, după caz, funcțiile exercitate la nivel comunitar sau internațional.

(4) Membrii familiilor persoanelor care exercită funcții publice importante sunt, în sensul prezentei legi:

a) soțul/soția;

b) copiii și soții/soțiile acestora;

c) părinții.

(5) Persoanele cunoscute public ca asociați apropiați ai persoanelor fizice care exercită funcții publice importante sunt:

a) orice persoană fizică ce se dovedește a fi beneficiarul real al unei persoane juridice sau al unei entități juridice împreună cu oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (2) sau având orice altă relație privilegiată de afaceri cu o astfel de persoană;

b) orice persoană fizică ce este singurul beneficiar real al unei persoane juridice sau al unei entități juridice cunoscute ca fiind înființată în beneficiul uneia dintre persoanele prevăzute la alin. (2).

(6) Fără a aduce atingere aplicării, pe baza unei evaluări a riscului, a măsurilor suplimentare de cunoaștere a clientelei, după împlinirea unui termen de un an de la data la care persoana a încetat să mai ocupe o funcție publică importantă în sensul alin. (2), instituțiile și persoanele prevăzute la art. 10 nu mai consideră persoana respectivă ca fiind expusă politic.

Art. 4 – (1) În sensul prezentei legi, prin beneficiar real se înțelege orice persoană fizică ce deține sau controlează în cele din urmă clientul și/sau persoana fizică în numele ori în interesul căruia/căreia se realizează, direct sau indirect, o tranzacție ori o operațiune.

(2) Noțiunea de "beneficiar real" va include cel puțin:

a) în cazul societăților comerciale:

1. persoana sau persoanele fizice care dețin ori controlează în cele din urmă o persoană juridică prin deținerea, în mod direct sau indirect, a pachetului integral de acțiuni ori a unui număr de acțiuni sau de drepturi de vot suficient de mare pentru a-i asigura controlul, inclusiv acțiuni la purtător, persoana juridică deținută sau controlată nefiind o societate comercială ale cărei acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată și care este supusă unor cerințe de publicitate în acord cu cele reglementate de legislația comunitară ori cu standarde fixate la nivel internațional. Acest criteriu este considerat a fi îndeplinit în cazul deținerii a cel puțin 25% din acțiuni plus o acțiune;

2. persoana sau persoanele fizice care exercită în alt mod controlul asupra organelor de administrare sau de conducere ale unei persoane juridice;

b) în cazul persoanelor juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a), sau al altor entități ori construcții juridice care administrează și distribuie fonduri:

1. persoana fizică care este beneficiară a cel puțin 25% din bunurile unei persoane juridice sau ale unei entități ori construcții juridice, în cazul în care viitorii beneficiari au fost deja identificați;

2. grupul de persoane în al căror interes principal se constituie ori funcționează o persoană juridică sau o entitate ori construcție juridică, în cazul în care persoanele fizice care beneficiază de persoana juridică sau de entitatea juridică nu au fost încă identificate;

3. persoana sau persoanele fizice care exercită controlul asupra a cel puțin 25% din bunurile unei persoane juridice sau ale unei entități ori construcții juridice.

Regimul sancționator general

Încălcarea prevederilor Legii nr. 656/2002 atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravențională sau penală, in conformitate cu prevederile art. 27 din prezenta lege.

Contravențiile prevăzute la art. 28 din lege se sancționează diferențiat cu amendă sau cu sancțiuni contravenționale complementare. Aceste sancțiuni se aplică și persoanelor juridice.

Art. 28 – (1) Constituie contravenție următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni:

a) nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 5 alin. (1), (7) și (8) și la art. 6;

b) nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 5 alin. (3) teza a treia, art. 7 alin. (2), art. 11, 12, 13, 14, 15, art. 18 alin. (1), art. 19 – 21 și la art. 24.

(2) Contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. a) se sancționează cu amendă de la 10.000 lei la 30.000 lei, iar contravențiile prevăzute la alin. (1) lit. b) se sancționează cu amendă de la 15.000 lei la 50.000 lei.

(3) Sancțiunile prevăzute la alin. (2) se aplică și persoanelor juridice.

(4) Pe lângă sancțiunea prevăzută la alin. (3), persoanei juridice i se poate aplica una sau mai multe dintre următoarele sancțiuni contravenționale complementare:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenție;

b) suspendarea avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități ori, după caz, suspendarea activității operatorului economic, pe o durată de la o lună la 6 luni;

c) retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, pe o durată de la o lună la 6 luni sau definitiv;

d) blocarea contului bancar pe o durată de la 10 zile la o lună;

e) anularea avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități;

f) închiderea unității.

(5) Contravențiile se constată și sancțiunile prevăzute la alin. (2) se aplică de reprezentanții împuterniciți, după caz, de Oficiu sau de altă autoritate competentă, potrivit legii, să efectueze controlul. În cazul în care controlul este efectuat de autoritățile de supraveghere, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de către reprezentanții împuterniciți anume desemnați de respectivele autorități.

(6) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), pe lângă sancțiunile contravenționale se pot aplica de către autoritățile de supraveghere și măsuri sancționatorii specifice, potrivit competenței acestora.

(7) Dispozițiile prezentei legi referitoare la contravenții se completează în mod corespunzător cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 28 și 29.

Art. 29 – (1) Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;

c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

(2) Tentativa se pedepsește

(3) Dacă fapta a fost săvârșită de o persoană juridică, pe lângă pedeapsa amenzii, instanța aplică, după caz, una sau mai multe dintre pedepsele complementare prevăzute la art. 136 alin. (3) lit. a) – c) din Codul penal.

(4) Cunoașterea provenienței bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din circumstanțele faptice obiective.

(5) Dispozițiile alin. (1) – (4) se aplică indiferent dacă infracțiunea din care provine bunul a fost comisă pe teritoriul României sau în străinătate.

Art. 30 – Persoana care a comis infracțiunea prevăzută la art. 29, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor participanți la săvârșirea infracțiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Art. 31 – (1) Nerespectarea obligațiilor prevăzute la art. 25 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Art. 32 – În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.

Art. 33 – (1) În cazul infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului se aplică dispozițiile art. 112 din Codul penal privind confiscarea bunurilor.

(2) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul acestora.

(3) Veniturile sau alte beneficii materiale obținute din bunurile prevăzute la alin. (2) se confiscă.

(4) Dacă bunurile supuse confiscării nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurența valorii bunurilor supuse confiscării.

(5) Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător și veniturilor sau altor beneficii materiale obținute din bunurile supuse confiscării, ce nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal.

(6) Pentru a garanta ducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, este obligatorie luarea măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedură penală.

Autoritățile cu atribuții în aplicarea Legii nr. 656/2002

Pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 656/2002, legiuitorul a dispus, potrivit art. 19, înființarea Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, organ de specialitate cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului României.

Obiectul de activitate al acestui organism îl reprezintă activitatea de prevenire și combatere a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism pe care le realizează prin două modalități specifice:

-prima modalitate se referă la faptul că Oficiul primește, analizează și prelucrează informațiile, pe care le primește de la entitățile raportoare prevăzute la art. 8 din Legea nr. 656/2002;

-a doua modalitate vizează obligația Oficiului de a sesiza de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism. În situația în care Oficiul apreciază, în urma analizei informațiilor, că există indicii temeinice privind finanțarea unor acte de terorism, este obligat să sesizeze de îndată și Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare a actelor de terorism.    

Totodată, conform art. 8, pct 10), după primirea rapoartelor privind tranzacțiile suspecte, în cazul în care se constată existența unor indicii temeinice de săvârșire a altor infracțiuni decât cele de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism, Oficiul va sesiza de îndată organul competent.

Sistemul instituțional cu atribuții în aplicarea prevederilor Legii nr. 656/2002 este constituit din:

a) instituția de implementare, care este Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

b) instituții cu atribuții de aplicare a legii: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetele de pe lângă Curțile de Apel sau de pe lângă Tribunale, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Banca Națională a României, Curtea de Conturi a României, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Autoritatea Națională a Vămilor, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală;

c) entitățile raportoare sunt prevăzute de art. 8 din Legea nr. 656/2002:

    a) instituțiile de credit și sucursalele din România ale instituțiilor de credit străine;

    b) instituțiile financiare, precum și sucursalele din România ale instituțiilor financiare străine;

    c) administratorii de fonduri de pensii private, în nume propriu și pentru fondurile de pensii private pe care le administrează, agenții de marketing autorizați/avizați în sistemul pensiilor private;

    d) cazinourile;

    e) auditorii, persoanele fizice și juridice care acordă consultanță fiscală sau contabilă;

    f) notarii publici, avocații și alte persoane care exercită profesii juridice liberale, în cazul în care acordă asistență în întocmirea sau perfectarea de operațiuni pentru clienții lor privind cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acțiuni sau părți sociale ori elemente ale fondului de comerț, administrarea instrumentelor financiare sau a altor bunuri ale clienților, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcționării sau administrării unei societăți comerciale, constituirea, administrarea ori conducerea societăților comerciale, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare ori desfășurarea, potrivit legii, a altor activități fiduciare, precum și în cazul în care își reprezintă clienții în orice operațiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile;

    g) furnizorii de servicii privind societăți comerciale sau alte entități, alții decât cei prevăzuți la lit. e) sau f);

    h) persoanele cu atribuții în procesul de privatizare;

    i) agenții imobiliari;

    j) asociațiile și fundațiile;

    k) alte persoane fizice sau juridice care comercializează bunuri și/sau servicii, numai în măsura în care acestea au la bază operațiuni cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro, indiferent dacă tranzacția se execută printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele.

Persoanele prevăzute la art. 8 sunt obligate ca în desfășurarea activității lor să adopte măsuri adecvate de prevenire a spălării banilor și a finanțării actelor de terorism și, în acest scop, pe bază de risc, aplică măsuri-standard, simplificate sau suplimentare de cunoaștere a clientelei, care să le permită identificarea, după caz, și a beneficiarului real.

d) instituții cu atribuții de control financiar și de supraveghere prudențială: Banca Națională a României, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, Curtea de Conturi a României, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

3.1.3. Etapele procesului de spălare a banilor

În literatura de specialitate s-a aratat ca mecanismele care se efectueaza cu scopul de a spala bani si de a pune in circulatie bunurile aparent curate parcurg trei etape: plasarea valorilor, stratificareaa si integrarea lor. Acestea presupun de cele mai multe ori elemente de extraneitate printr-o entitate comerciala fizica sau juridica sau printr-o institutie financiara.

Aceste trei etape pot avea loc sub forma de faze dinstincte si separate sau simultan, prin suprapunere.

Cele trei etape sunt intalnite unori sub denumiri mai plastice, cum ar fi:

a) prespălarea adică convertirea banilor murdari în bani curați;

b) spălarea principală conversia banilor în intrări contabile;

c) uscarea (reciclarea) folosirea banilor pentru a obține profit.

3.1.3.1. Plasarea

Plasarea este reprezentata de deplasarea profiturilor in numeral, in mod fizic. Deplasarea este necesara deoarece despart fondurile de sursa lor care se afla in spatiu. Aceasta necesitate deriva din posibilitatea supravegherii a surselor de obtinere ilegala a numerarului de catre organele de aplicare a legii si, ca o masura de prevedere, raufacatorii sunt nevoiti sa transporte numerarul ilegal in afara ariei controlate pentru a nu risca depistarea si mai rau, confiscarea.

Amplasarea cantitatii de profituri in numerar se poate executa prin mai multe institutii si metode printre care: institutii netraditionale, institutii financiare traditionale, transferul extern al fondurilor, comertul cu amanuntul.

Prima etapa a procesului de spalare a banilor este si cea mai riscanta deoarece cuprinde colectarea si manuirea unei cantitati imense de numerar. Este dificil de evitat lasarea unor urme detectabile pana la depunerea in banca a numerarului.

Incepand cu constatarea ca faptului ca prin reglementarile legale de stirpare a fenomenului de spalare de bani s-a introdus obligativitatea de a raporta tranzactiile de depune dar si de retragere de numerar care depasesc o anumita limita, prin institutiile financiare traditionale( asociatii de economii si imprumuturi, uniuni de credite, banci comerciale) se urmareste plasarea numerarului prin metode precum: descompunerea operatiilor cu numerar in vederea evitarii raportarii tranzactiei, prin fragmentarea operatiunilor care nu depasesc minimul de raportare; utilizarea incorecta a listelor ce contin exceptiile prin care unele tipuri de operatii cu numerar sunt excluse de la raportare. Simplitatea cu care sunt acordate de catre institutiile financiare aceste exceptii unilaterale confera o sansa reciclatorilor de fonduri sa evite urmele documentare in cazul unui control asupra tranzactiilor cu numerar infaptuite de ei. O cauza a reciclarii poate fi complicitatea bancara in special atunci cand infractorii controleaza efectiv institutiile financiare. Infaptuirea unor documente false de raportare pentru a legaliza banii cash generati. Profiturile ilicite depuse in banci corespondente pot fi demonstrate ca fiind transferuri de la o banca catre alta banca. Metoda aceasta asigura posibilitatea reciclatorilor sa deplaseze cantitati extrem de mani de bani creand urme documentare incorecte.

Utilizarea in procesul de deplasare a fondurilor a institutiilor financiare netraditionale. In aceasta categorie a institutiilor sunt cuprinse: societati de valori mobiliare, birouri de schimb valutar, burse de marfuri, servicii de incasare a cecurilor, cazinouri, servicii de transmitere de fonduri, etc. Aceste metode folosite de reciclatori in ceea ce priveste institutiile financiare netraditionale sunt aproape identice cu cele utilizate in institutiile financiare traditionale.

Cu toate ca functia legitima a birourilor de schimb este reprezentata de efectuarea de schimburi dintr-o valuta in alta, acestea asigura mult mai multe servicii financiare: vanzarea de cecuri de casa, mandate de plata, transferuri electronice de fonduri, efectuare de plati pentru clienti din conturile casei de schimb, schimb de devize pentru cecuri. Activitatile aceasta pot reprezenta un eficient paravan pentru tranzactiile ilegale. In Romania, din fericire, conform reglementarilor legale, casele de schimb au un singur obiect de activitate reprezentat de schimbul valutar. Ele nu pot sa efectueze alte operatiuni financiare. Acest lucru nu reprezinta faptul ca prin casele de schimb valutar nu se poate executa plasarea de fonduri ilegale. Cea mai des utilizata metoda este reprezentata de schimbul valutar omitandu-se intentionat intocmirea documentelor care sa ateste schimbul valutar sau de violarea memoriei calculatorului electronic in scopul de a impiedica reconstituirea sirului de tranzactii efectuate. Ambele parti ies in castig atunci cand folosesc o astfel de manevra frauduloasa, reciclatorul scapand de o cantitate mare de lei si intrand astfel in posesia unei cantitati de bacnote straine mult mai mica, iar biroul de schimb valutar efectuand evaziune fiscala prin nedeclararea veniturilor de asemenea operatiuni.

Agentiile de transferare a fondurilor sunt folosite pentru transmiterea fondurlor intern sau extern prin cecuri, mijloace electronice, curieri, retele de computere, fax, sau alte metode. Functia ilegala a unor astfel de operatiuni este cea de a muta bani in afara tarii, mentinandu-se astfel o umbra de anoniman asupra respectivelor operatiuni.

Expertii specializati in combaterea spalarii banilor au atras atentia asupra problemei sistemelor paralele de retrimitere de fonduri in ceea ce priveste aceste operatii. Una dintre principalele caracteristici ale acestor sisteme este reprezentata de faptul ca valoarea banilor poate si transportata in diferite locuri fara sa fie nevoie de deplasarea fizica a monedelor- caracteristica impartita cu serviciile de corespondent bancar sau cu serviciile bancare clasice. Imigrarea determina expansiunea acestor sisteme catre domenii noi.

Sistemele acestea, mult mai ieftine si sigure decat bancile traditionale au ajutat deseori la contracararea politii de control a schimburilor valutare.

Sistemele paralele principale de retrimitere de fonduri sunt: Hawala(hundi) folosit in transferul banilor in Asia de Sud( banii sunt transferati catre curieri diferiti care colecteaza fondurile iar altii le distribuie, sistemul banzandu-se pe relatii de incredere astfel ca daca platile nu sunt echilibrate intre hawalezi la un moment dat, balanta este reglata printr-o remitere de fonduri reciproca, manipularea de facturi comerciale, sistemul bancar traditional, miscare fizica de bacnote, contrabanda cu aur si pietre pretioase), piata neagra pentru transferuri folosita pentru reglarea platilor pentru traficul de narcotice din America Latina catre SUA, sistemul est-asiatic sau chinezesc (asemenator cu hawala).

Agentiile acestea de plati paralele, de obicei factureaza mai putine cheltuieli catre clienti comparativ cu bancile. De asemenea, acestea nu conserva registre detaliate care cuprind tranzactiile, nu tin cont de identitatea clientilor, nu efectueaza controale asupra antecedentelor lor si nu sesizeaza autoritatilor tranzactiile suspecte. Serviciile acestea sunt extrem de interesante pentru aceia care urmaresc disimularea originii sau destinatia fondurilor.

Cazinourile. Din cauza ca jocurile de noroc reprezinta practici acceptate, se poate foarte usor ca activitatea ilicita sa fie ascunsa prin amalgamarea fondurilor ilicite cu cele licite. Activitatea jocurilor de noroc se desfasoara cu numerar, participantii putand avea parte de anonimat si obscuritate.

O intreaga categorie de tranzactii financiare prin care se pot converti usor fondurile in numerar sunt oferite de cazinouri. Iata un exemplu: Cand unul dintre jucatori depune o suma consistenta de bani la casa casinoului , atat in pastrare ori cumparand jetoane. Dupa aceea , cere retragerea sumei de bani depusa ori sa o rascumpere jetoanele nefolosite sau cele castigate, dar bineinteles preferand o alta modalitate decat numerarul ( transferuri electronice , cec , mandate , etc).

Vanzatorii de bunuri de valoare mare ( iahturi , avioane , masini de lux , etc) sunt folositi de cei care recicleaza si astfel schimba numerarul in bunuri care nu ies in evidenta atat de mult. Simultan , bunurile sunt folosite pentru a trai luxos si uneori sunt revandute dar de aceasta data in numerar pentru a obtine o origine legala.

Brokerii (de marfuri sau de valori) sunt usor de manipulat de cei care recicleaza , oferind unele avantaje in scopul folosirii numerarului pentru cumpararea de actiuni sau marfuri prin ocolirea unor proceduri legale de raportare a tranzactiilor.

De altfel , si companiile de asigurari sunt folosite de cei care recicleaza deoarece acestea ruleaza constant sume mari de bani atat din incasari cat si pentru plati.

Fondurile rezultate din afacerile licite sunt amestecate cu fondurile ce-au fost incasate din afacerile ilegale si aceasta reprezinta o metota foarte intalnita pentru a utiliza numerarul. Se presupune ca personale care detin fonduri obtinute ilegal detin si afaceri legale generatoare de bani in numerar . Un exemplu ar fi restaurantele, hotelurile , barurile , magazinele dar si alte firme prestatoare de servicii : saloane de cosmetica , spalatorii , etc. Sunt si situatii in care cei care recicleaza banii apeleaza la serviciile acestor firme ( cele care genereaza bani in numerar ) , dar detinute de persoane care n-au nicio legatura cu infractorii. In cele din urma, aceste persoane intra in cercul infractorilor si nu mai pot da inapoi.

Alteori , diverse companii sunt create cu nume de fatada si incaseaza doar de la cei care recicleaza neavand incasari din activitatile reale. Aceasta lipsa de activitate este deseori observata atat de organele legii cat si de cele bancare ori de analistii bancilor. Se observa unele situatii cand apar modificari ale depunerilor dar in alte cazuri pot fi urmarite depunderile necaracterisite ale societii .

Exportul ilegal de valuta. Transportul fizic vizeaza instrumente monetare realizate prin unele mijloace de transport ( nave, avioane , transporturi rutiere , etc) dar fara respectarea legislatiei privind raportarea sumelor care ies din tara de provenienta.

In unele cazuri , transporturile au loc catre diverse state sau tari privite ca pe un paradis fiscal unde nu trebuie specificata sursa banilor depusi in banca. Odata cu depunerea banilor , sumele de bani se intorc in tara din care au provenit , dar folosindu-se alte tehnici , cum ar fi : transferul electronic.

3.1.3.2. Stratificarea

Stratificarea reprezinta separarea veniturilor ilegale de locul lor de prevenienta, prin efectuarea unui straturi de tranzactii financiare complexe, realizate pentru a anihila toate posibilitatile de control asupra bunurilor ilicit dobandite. Aceste modalitati complicate si confuze prin care toate straturile de activitati de tranzactii sunt adaugate unul altuia, sunt menite sa faca recunoastere profiturilor ilicite foarte dificila. Vom da cateva exemple din cele mai cunoscute metode de stratificare:

a)Dupa ce s-a reusit depunerea numerarului in institutii financiare fara a fi detectat, contra acestuia, reciclatorii fac rost de instrumentele financiare necesare care devin usor de folosit iar care mai apoi sunt transformate iar in numerar. Spre exemplu, se cumpara scrisori de credit, cecuri de calatorie, obligatiuni, mandate de plata, actiuni, etc. Aceste instrumente sunt mai usor transportabile comparativ cu numerarul, un singur instrument inlocuind cu succes o cantitate considerabila de numerar. Avand la indemana astfel de instrumente monetare, se pot face tranzactii in continuare, se pot depune in conturi din banci interne, se pot face operatiuni in afara tarii, fara a mai fi nevoie sa se completeze rapoarte de retragere sau de depunere.

b)Transferurile electronice reprezinta o metoda facila de stratificare. Din momentul in care numerarul a fost depus in conturile bancare, el se poate transfera in orice banca din lume in timp record. Aceste transferuri se pot relua de mai multe ori folosindu-se pretexte diferite, cel mai des dintr-un stat intr-altul printre care si paradisurile fiscale, facand astfel depistarea aproape imposibila a originii fondurilor dar si a luarii masurilor necesare de catre organele menite sa aplice legea.

In ultimul timp, multe entitati folosesc internetul pentru a promova serviciile de spalare de bani, lasand cateodata impresia de posibilitati de plasament legale sau de servicii financiare extrateritoriale.

Grijile exprimate cu privire la serviciile bancare on-line sunt cu privire la reducerea evidenta a contactului uman dintre client si institutia financiara. Clientul poate avea acces la contul personal doar cu ajutorul unui calculator si a unui conexiuni de internet. Prin acest acces indirect, institutiile financiare nu au nicio modalitate de a verifica identitatea individului care intra pe acel cont. Datorita expansiunii accesului la internet, clientul poate accesa contul din orice loc din lume. Astfel, reciclatorii pot controla orice cont ale persoanelor interpuse fara sa fie necesar sa fie deschis pe numele lor. Prin aceeasi metoda, soldurile aflate in conturi sunt transferate in contul administratorului titular care va dispune apoi de banii transferati.

Una dintre metodele prin care acest fenoment poate fi contracarat si care functioneaza cel putin experimental il reprezinta identificarea persoanei care acceseaza un cont prin utilizarea amprentelor digitale sau a imaginii virtuale. Institutia bancara care a deschis contul si care se afla in posesia amprentelor digitale si a imaginii titularului va avea posibilitatea sa le compare in mod automat cu cele transmise de cel care incearca sa acceseze contul, si astfel operatiunea sa se efectueze doar daca ele coincid.

In acest fel sistemul bancar actual s-ar imbunatati cand computerele vor compara o parola sau un cod primit de la un solicitant cu cele existente in arhiva bancii de cand a fost deschis contul.

c)Exportul bunurilor sau chiar revanzarea celor foarte valoroase care au fost cumparate atunci cand s-a plasat numerarul. Se reia ciclul de revanzare de mai mult ori pana cand practic este imposibil de verificat in prezent sursa initiala a bunului, astfel nu se vor mai putea lua masuri de confiscare ale actualului bun, neputandu-se demonstra legatura dintre actualul bun si sursa ilicita a fondului initial, fondul care si-a pierdut individualizarea.

3.1.3.3.Integrarea

Integrarea, reprezinta cea dea treia partea a procesului de spalare a banilor prin care se urmareste sa se dea un aspect legitim bunurilor de provenienta ilegala. Dupa reusita etapelor anterioare, reciclatorului este nevoit sa ofere o explicatie plauzibila cu privire la averea pe care o detine. Cu ajutorul integrarii, veniturile provenite din urma reciclarii sunt introduse in economia reala licita iar bunurile obtinute din activitati ilicite devin licite. De data aceasta profiturile au o acoperire licita iar reciclatorul nu mai are nicio teama in a le folosi si putand sa achizitioneze bunuri la vedere. Din acest moment devine imposibila diferentierea bogatiei legale de cea ilegala.

Exemple de metode de integrare:

a)Cumpararea de afaceri in pierderi sau de bunuri imobiliare urmand ca mai apoi, folosit fonduri ilegale, acestea sa fie revandute la valoarea lor reala(se injecteaza fonduri pentru a le amplifica performanta). Se obtine un profit care arata ca rezultatul unui management performant si are o sursa legala. Acest tip de procedeu este regasit si la noi in domeniul imobiliarelor astfel: se achizitioneaza un imobil cu un pret mult mai mic, urmand ca mai apoi sa se foloseasca de bani iliciti si sa fie revandut la valoarea pietei. Rezulta astfel o diferenta considerabila care este pusa pe seama imbunatatirilor aduse imobilului. O alta alternativa a acestei metode o reprezinta creditarea de catre asociati a societatii lor comerciale care este in permanenta pe pierdere. Se folosesc de diferite subterfugii fiind scoase din firma sume, incarcandu-se consturile ca la final sa se realizeze pierderi. Cu banii scosi din firma, neimpozati, asociatii isi crediteaza propria firma, uneori incasand chiar si dobanzi pentru sumele cu care si-au imprumutat firma. Firma returneaza apoi sumele creditate, iar asociatul detine astfel aparenta licita asupra acestor bani.

b)Bunurile cumparate cu fonduri ilegale sunt vandute societatilor de tip captiv(care sunt detinute de proprietarul bunurilor), iar mai apoi sunt revandute, astfel ca acelasi proprietar realizeaza un profit consistent pe o apartenenta legala.

c)Companiile de fatada care acorda imprumuturi fictive. Aceste companii sunt infiintate intr-un paradis fiscal si este sub carmuirea unui companii din tara. Fondurile aceste companii sunt fondurile reciclate ale companiei din tara. Schema functioneaza asa: veniturile reciclate care se afla in conturile firmei de fatada, se imprumuta catre firma din tara( fiind in realitate un autoimprumut), cea din tara platind dobanzi care sunt incasate pana la urma tot de cel care detine firma de fatada.

d)Folosirea de facturi false pentru export sau import. Daca se vrea executarea in exteriorul tarii a reciclarii, pentru fondurile ilegale care au fost produse in tara se vor crea facturi supraevaluate de import pentru a putea sa se justifice aceste fonduri. Daca se vrea reciclarea fondurilor straine in tara, facturile de export se supraevalueaza pentru a justifica incasarile.

Reguli de bază ale spălării banilor.

În literatura de specialitate s-a sesizat și existența unor reguli de bază pe care le urmăresc aceia care desfășoară o activitate de spălarea banilor.

A. Așa este regula flexibilității acțiunii de spălarea banilor ceea ce presupune ca folosirea diferitelor modalități ale acestui proces să fie adaptată specificului fiecărui caz concret în parte. Există totuși și unele constante : spălarea este o operațiune mai rar desfășurată de autorul infracțiunii însăși, de regulă, fiind angajați specialiști cu cunoștințe temeinice în domeniul financiar-fiscal deoarece cu cât este mai mare suma de spălat, cu atât mai complex devine procesul de spălare, (uneori procedându-se la combinarea mai multor procedee de spălare) operații care presupun solide cunoștințe în materie și experiență în desfășurarea unor astfel de acțiuni.

B. O altă regulă este aceea a proporționalității procesului de spălare și care pretinde o anumită prudență în folosirea fondurilor ; chiar după spălare, acestea nu pot fi folosite drept sursă unică de finanțare, ci trebuie să respecte o anumită proporție prin amestecarea fondurilor provenind din origini diferite, pentru a face ca operațiunile de spălare să fie mai eficiente iar investigarea de către autorități mai dificilă.

C. Ultima regulă este aceea a utilizării a cât mai multe din posibilitățile pe care le oferă domeniul economic; adică a condițiilor moderne ale circuitului financiar cum ar fi stabilirea de legături cu firme de nivel multinațional, și folosirea serviciilor acestora cu posibilitatea mișcării capitalului fără a se ține seama de reglementările restrictive naționale, folosirea transferurilor electronice de fonduri de la o bancă la alta, transferul capitalului în zone unde impozitele pe venit sunt mai reduse sau nu există; folosirea sistemului de compensare generalizat pe plan mondial care permite un schimb intercontinental de bunuri și valori, plata fiind făcută prin intermediul caselor de schimb, fără schimbul vizibil de valută. În acest fel capitalul este virtualizat devenind o unitate independentă, un capital anonim și mai ușor de spălat.

Infracțiunea de spălarea banilor apare astfel ca un complex de activități, de metode, tehnici, prin care valorile provenite din săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni grave sunt supuse unui proces de spălare pentru a dobândi o aparență de legalitate și a putea mai ușor să fie puse în circulație spre a se pierde cu desăvârșire urma provenienței lor ilicite.

În concluzie, ca o definiție a noțiunii de spălare a banilor, reținem că aceasta reprezintă procesul prin care se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori care, fără a fi compromiși, beneficiază ulterior de sumele obținute.

3.1.4. Necesitatea obiectivă a combaterii fenomenului de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism.

In ultima vreme , s-a recunoscut faptul ca este obligatorie lupta impotriva crimei organizate , raufacatorii trebuiesc prinsi si astfel opriti , dar uneori , din dorinta de a legaliza rezultatele provenite din activitati criminale prin intermediul transformarii din fonduri „murdare” in unele „ curate”.

Succesul operatiunilor criminale se datoreaza abilitatii de a spala rezultatele activitatii lor prin diferite mijloace, unele fiind sistemul financiar bancar dar si cel non-financiar. Persoanele implicate in aceste activitati au nevoie sa profite de pe urma facilitatilor oferite de domeniul financiar mondial daca isi doresc sa obtina in urma activitatii lor rezultate. Folosirea pentru spalarea banilor a sistemelor financiar bancare duce la subminarea institutiilor financiare individuale iar apoi sistemul financiar bancar in intregime. Concomitent, indepartea barierelor asezate in fata miscarii libere a capitalurilor si integritatea crescuta a sistemelor financiare mondiale au reusit sa mareasca usurita cu care banii „murdari” pot fi inalbiti si se complica astfel procesul de urmarire si de depistare a circuitelor de spalare a banilor.

Stabilitatea si succesul ale oricarei institurii financiare pe termen lung, depinde de atragerea si de pastrarea fondurilor obtinute in mod legal.

Veniturile frauduloase au o natura tranzitorie care descurajeaza investitorii cinstiti. Daca intr-un scandal de spalare de bani este implicate o institutie financiara, aceasta va risca acuzarea in instanta si astfel defaimarea, iar integritatea reprezinta una dintre cele mai importante valori ale unei institutii financiare.

Drept urmari negative datorate fenomenului de spalare a banilor necontrolat, la nivel mondial, Fondul Monetar International citeaza: „schimbari inexplicabile a cererii de masa monetara, riscuri prudentiale fata de stabilitatea sistemului bancar, efecte de contaminare fata de tranzactiile financiare locale si cresterea volatilitatii fluxurilor internationale de capital si a ratei de schimb valutar datorate neanticiparii realizarii transferurilor de bunuri peste granita.”

Procesul de spalare a banilor, daca nu este controlat poate sa submineze eforturile depuse pentru existenta pietelor competitive si libere si este afectata dezvoltarea economiei sanatoase, realizandu-se automat stari de tensiune sociala.

Fenomentul spalarii banilor poate submina stabilitatea financiara intr-o economie in care globalizarea si tehnologia avansata permit transferul rapid de fonduri. Pe langa asta, intr-un stat care are o sanatate financiara subreda, daca sunt scoase milioase sau miliarde de dolari pe an din fluxul economico-financiar, acesta este un pericol real pentru stabilitatea sociala, economica si politica si pentru ordinea de drept a acelei tari.

Retelele crimei organizate au castigat o experienta infractionala redutabilă în comparație cu evoluția legislației, cu organizarea și funcționarea instituțiilor abilitate să combată fenomenul criminalității organizate.

Cel mai adesea autoritățile legislative și guvernanții sunt dispuse să aștepte marile rupturi în ordinea socială, evenimente cu impact distructiv în economiile naționale sau regionale, rod al ofensivei criminalității organizate, pentru a se trezi brusc la realitate și a trece la elaborarea în pripă, sub presiunea evenimentelor a unor legi care nu sunt în concordanță cu realitatea socială, ambigue și fără șansă de a-și dovedi eficiența.

„Marile edificii criminale, astăzi cu dimensiuni transnaționale se construiesc și se dezvoltă din interesul și cu sprijinul autorităților statale. Geneza lor trebuie căutată în perimetrul intereselor de putere, fiind este limpede faptul că și în cele mai avansate democrații s-a produs fuziunea dintre elitele puterii și criminalitatea organizată.”

Această stare de fapt determină autoritățile să nu dezvăluie dimensiunile și consecințele criminalității organizate decât în momentele de criză socială.

La sfârșitul anilor ’90, comunitatea internațională, sesizând evoluția alarmantă a criminalității economice organizate, a analizat cauzele generatoare și efectele acesteia, recomandând tuturor statelor să adopte măsuri concrete pentru limitarea acestui fenomen. Astfel, prin rezoluția nr. 1147/1998, intitulată sugestiv „Criminalitatea afacerilor – o amenințare pentru Europa”, Consiliul Europei recunoaște faptul că „criminalitatea afacerilor asociată printre altele fenomenului de spălare a banilor și corupției, a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent, reprezentând în prezent un pericol deosebit, nu numai pentru stabilitatea economico-socială din numeroase țări, dar și la adresa normelor de drept și însăși a democrației.”

În baza acestor constatări, Consiliul Europei a recomandat statelor membre să-și alinieze legislația în domeniu, în special cu privire la:

incriminarea ca infracțiune a faptei de a aparține sau de a acorda sprijin unei asociații implicate în criminalitatea organizată din domeniul economic;

să constituie infracțiune de spălarea a banilor, fondurile obținute din săvârșirea de infracțiuni grave;

să intensifice derularea anchetelor financiare referitoare la capitalurile ilicite;

să considere infracțiune fapta instituțiilor financiare și non-financiare de a nu semnala tranzacțiile suspecte;

să-și adapteze legislația și reglementările la cerințele impuse de cooperarea internațională;

Este unanim acceptată teza conform căreia „organizațiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale și au știut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri și capitaluri”.

Societatea de astăzi înregistrează o dinamică economică, socială și financiară esențială pentru viitor. Prin efectul de contagiune, această dinamică produce o amplificare a criminalitatii in ansamblul ei.

„Magnitudinea criminalității este percepută doar o dată cu declanșarea marilor seisme financiare, cu inventarierea actelor teroriste, finanțate generos de organizațiile criminale și cu prăbușirea imperiilor financiare construite pe baza profiturilor obținute din trafic de ființe umane, contrabandă, evaziune fiscală, spălare de bani, traficul de droguri, precum și din traficul cu armament”.

Drept urmare, trebuiesc luate masuri ferme si stransa colaborare a organismelor si a organelor menite sa lupte impotiva lor pentru a preveni generalizarea fenomenului de spalare a vanilor. Altfel, exista un risc deloc neglijabil ca acest bani spalati sa se transforme in „motorul” economiei si astfel el sa faca propriile sale „reguli” ceea ce duce la subminarea sau chiar mai rau, la desfiintarea autoritatilor statale si la domnia arbitrarului de tip mafiot.

Razboiul contra crimei organizate trebuie dusă, în primul rând, din rațiuni economice și sociale, naționale și internaționale, dar și pentru că reprezintă un sistem de putere diferit de cel al statului și care poate supraviețui în ciuda și în contra existenței acestuia. Trebuie combătută, de asemenea, pentru că proclamă reguli și aplică sancțiuni care fac abstracție de orice referire la drepturile omului, dar și pentru esența sa; nu pot exista, concomitent, două forme ale statului de drept.

Evoluția fenomenului criminalității economico – financiare, în general, și a spălării banilor, în special, se află într-o strânsă corelație cu dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare indirectă a carențelor și disfuncționalităților acestuia. Este un adevăr, unanim acceptat, faptul că activitățile judiciare împotriva indivizilor care sunt specializați în operațiuni de spălare a banilor pot elimina făptuitorul, dar nu pot eradica fenomenul. În consecință, combaterea criminalității economico-financiare nu poate fi realizată eficient decât prin redresarea economică, politică și morală a societății, ca premisă hotărâtoare pentru respectarea legalității.

Deschiderile României spre exterior și perspectiva integrării în structurile europene au permis și vor permite nu numai mișcarea fără precedent a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, dar și a fenomenului criminalității economico-financiare cu elemente de extraneitate. În acest context, activitatea de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare și, implicit, a spălării banilor impune realizarea unei strategii globale, incluzând măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice și legislative referitoare la toate sferele economico-sociale.

Pentru prevenirea și combaterea criminalității economico-financiare au fost elaborate și vor fi promovate strategii distincte, ce urmează să se aplice, separat sau concomitent, în funcție de situația concretă. Dintre acestea menționăm:

Strategia erodării, prin care se realizează depistarea, asistarea și judecarea rapidă a persoanelor aparținând criminalității economico-financiare organizate;

Strategia discreditării, realizată prin investigații complexe, larg mediatizate, efectuate de comisii oficiale care să prezinte opiniei publice imaginea reală a membrilor organizațiilor criminale;

Strategia subversivă, fondată pe acțiuni tactice de natură a crea disensiuni interne în structurile criminalității organizate;

Strategia alienării, care are drept scop demascarea publică a statutului de membru al unei astfel de organizații criminale;

Strategia fragmentării, cuprinzând tactici și tehnici de reducere sau deturnare a fondului crimei organizate, crescând astfel costul acțiunilor respective;

Strategia blocajului, prin acțiuni desfășurate pentru educația publică în scopul interzicerii sau eliminării activităților specifice crimei organizate în diferite domenii din viața economico-socială.

Practica demonstrează că, în perioada actuală, creșterea explozivă a criminalității dovedește că măsurile represive, cărora li s-au acordat resurse considerabile, au un efect limitat, acest lucru impunând ca eforturile colectivității să fie canalizate și în direcția organizării unor acțiuni de prevenție realizate cu mijloace nerepresive, adiționale celor de ordin penal. Ideea că este mai avantajos să previi criminalitatea decât să-i repari daunele nu este nouă. În prezent, deoarece sistemele represive și-au dovedit relativa eficiență în controlul fenomenului criminalității, interesul se îndreaptă spre elaborarea unor strategii complexe și, evident, complementare de prevenire a criminalității economico-financiare, în general, și a spălării banilor, în special.

Majoritatea strategiilor de prevenire sunt conexate sistemului de justiție criminală, ele operând în cadrul acestuia:

Strategiile directe cumulează, în special, categoria măsurilor preventive, cu un pronunțat caracter practic-aplicativ prin care se restrâng posibilitățile de comitere a actelor criminale.

Strategiile indirecte au ca finalitate, pe de o parte, identificarea, structurarea și implementarea posibilităților societății pentru îmbunătățirea calității generale a vieții, iar pe de altă parte, restrângerea câmpului de acțiune a criminalității.

Strategiile directe au ca element definitoriu integrarea activităților de poliție și justiție sau alte structuri similare, iar cele indirecte presupun, în marea lor majoritate, înglobarea de structuri non-poliție (organizații și instituții guvernamentale).

În consecință, dinamica și formele cooperării pentru prevenirea și combaterea criminalității pot să se schimbe de la caracterul de cooperare inter-instituții la strategii de colaborare inter-state, fiind promovate de către toate țările interesate. Numai în acest mod se poate adopta o strategie comună care să ducă la găsirea celor mai adecvate metode și mijloace pentru stoparea și diminuarea actelor de criminalitate economico-financiară.

3.2. Analiza juridică infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism

3.2.1. Infracțiunea de spălare a banilor

În art. 29 al Legii nr.656/2002, infracțiunea de spălare a banilor este incriminată în trei variante.

Constituie infracțiunea de spălare a banilor și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani următoarele modalități faptice:

a) schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unei infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile, să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a dreptului asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;

c) dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Din cate puteti vedea, se refera la o infractiune care poate fi infaptuita prin punerea in aplicare a oricaruia dintre comportamentele mentionate in norma de incriminare care au caracter alternativ. Astfel, în cazul în care fapta unei persoane întrunește condițiile mai multor variante dintre cele la care se referă art.23, nu va exista un concurs de infracțiuni, ci o unitate, împrejurarea că fapta a fost comisă în împrejurările amintite va fi relevantă pentru procesul de individualizare a pedepsei aplicabile.

Infracțiunea de spălare a banilor presupune ca exista o situatie premisa care este reprezentata de comiterea anterioara a unei infractiuni principale care a avut ca rezultat anumite bunuri sau sume de bani. Exact acestea sunt valorile care se vor transforma in obiectul material al spalarii banilor.

În reglementarea Legii nr.21/1999, prin spălarea banilor se înțelege comiterea unora dintre faptele prevăzute la art. 23, dacă au fost săvârșite prin intermediul persoanelor juridice sau fizice menționate la art.8 din corpul aceluiași act normativ. Art.23 prevedea: „Constituie infracțiune de spălare și se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 12 ani: a) schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni: traficul de stupefiante, nerespectarea regimului armelor și munițiilor în forma agravantă, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori; proxenetismul; contrabanda; șantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înșelăciunea în domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancrută frauduloasă; furtul și tăinuirea de autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a bunurilor; traficul de animale ocrotite în țările lor; comerțul de țesuturi și organe umane; infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatoarelor; infracțiunile săvârșite cu cărți de credit; infracțiunile săvârșite de persoane care fac parte din asociații de infractori; nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și reziduuri; nerespectarea dispozițiilor privind jocurile de noroc; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum și în scop de tăinuire sau favorizare a persoanelor implicate în astfel de activități sau presupuse că s-ar sustrage consecințelor juridice ale faptelor lor.

După cum se observă, legiuitorul a ales soluția indicării exprese a infracțiunilor care pot constitui infracțiuni principale. Ulterior, ca urmare a semnalării unor lipsuri ce vizau extinderea sferei acestora și asupra unor alte fapte, în Legea nr.656/2002 s-a renunțat la tehnica folosită anterior, articolul care descrie infracțiunea de spălare a banilor, care are numărul 29, precizând că bunurile provin din „săvârșirea de infracțiuni”. În aceste condiții, interpretarea corectă a textului legal este cea care acceptă că bunurile ce sunt supuse operațiuniide spălare pot proveni din orice infracțiune.

În baza art.20 alin.2 din Constituția României, însă, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. În materia de interes, art.6 din Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnanționale organizate, ratificată prin Legea nr.565 din 16 octombrie 2002, stabilește că, pentru o mai bună combatere a fenomenului de spălare a banilor, fiecare stat parte va conferi cea mai largă sferă pentru infracțiunile principale, adică pentru cele din care provine obiectul ce urmează să fie spălat. Pe de altă parte, fiecare stat parte include în infracțiunile principale toate infracțiunile grave, adică toate faptele care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum nu trebuie să fie mai mic de 4 ani sau de o pedeapsă mai grea.

În aceste condiții, s-a stabilit că va exista infracțiunea de spălare a banilor numai dacă bunul care este spălat rezultă dintr-o infracțiune al cărei maxim special al pedepsei privative de libertate, pe care legea o prevede pentru comiterea sa, este de cel puțin 4 ani. Dacă se acceptă această rezolvare, infracțiunea principală nu va putea fi, de exemplu, abuzul de încredere (art.238 C.pen.).

Tot din situația premisă a infracțiunii face parte și o altă componentă care, de fapt, constituie elementul fundamental de diferențiere dintre spălarea banilor și tăinuirea de drept comun.

Legea nr.656/2002 a preluat incriminarea din legea anterioară, fără însă să mai facă precizarea că o condiție esențială pentru existența infracțiunii de spălare a banilor, este aceea că faptele descrise de norma de incriminare să fi fost comise prin intermediul instituțiilor pe care Legea nr.21/1999 le indica expres. Este adevărat, art. 10 din Legea nr.656/2002 menționează că legea se adresează anumitor instituții și face o enumerare asemănătoare cu cea din art. 8 din Legea nr.21/1999. În aceste condiții, vom interpreta dispoziția legală nouă în sensul menținerii condiției esențiale ca faptele să fie infracțiuni numai atunci când sunt comise prin intermediul instituțiilor care sunt indicate a intra sub incidența Legii nr.656/2002:

    a) instituțiile de credit și sucursalele din România ale instituțiilor de credit străine;

    b) instituțiile financiare, precum și sucursalele din România ale instituțiilor financiare străine;

    c) administratorii de fonduri de pensii private, în nume propriu și pentru fondurile de pensii private pe care le administrează, agenții de marketing autorizați/avizați în sistemul pensiilor private;

    d) cazinourile;

    e) auditorii, persoanele fizice și juridice care acordă consultanță fiscală sau contabilă;

    f) notarii publici, avocații și alte persoane care exercită profesii juridice liberale, în cazul în care acordă asistență în întocmirea sau perfectarea de operațiuni pentru clienții lor privind cumpărarea ori vânzarea de bunuri imobile, acțiuni sau părți sociale ori elemente ale fondului de comerț, administrarea instrumentelor financiare sau a altor bunuri ale clienților, constituirea sau administrarea de conturi bancare, de economii ori de instrumente financiare, organizarea procesului de subscriere a aporturilor necesare constituirii, funcționării sau administrării unei societăți comerciale, constituirea, administrarea ori conducerea societăților comerciale, organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare sau a altor structuri similare ori desfășurarea, potrivit legii, a altor activități fiduciare, precum și în cazul în care își reprezintă clienții în orice operațiune cu caracter financiar ori vizând bunuri imobile;

    g) furnizorii de servicii privind societăți comerciale sau alte entități, alții decât cei prevăzuți la lit. e) sau f);

    h) persoanele cu atribuții în procesul de privatizare;

    i) agenții imobiliari;

    j) asociațiile și fundațiile;

k) alte persoane fizice sau juridice care comercializează bunuri și/sau servicii, numai în măsura în care acestea au la bază operațiuni cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro, indiferent dacă tranzacția se execută printr-o singură operațiune sau prin mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de spălare a banilor a nascut o controversa adevarata in literatura de specialitate.

Astfel, într-o opinie, s-a apreciat că obiect juridic generic al infracțiunii este reprezentat de „relațiile sociale prin ocrotirea cărora este apărată circulația corectă a banilor și operațiunilor financiar-bancare”.

O altă opinie vehiculată în doctrină este aceea care stabilește că „obiectul juridic al acestor infracțiuni este același cu cel studiat la infracțiunile de corupție și deținere a armelor și munițiilor, substanțe stupefiante, contrabanda, comerțul cu țesuturi și organe, etc.”.

Trebuie avută însă, în vedere, împrejurarea că infracțiunea de spălare de bani, precum si infractiunile de favorizare si de tainuire, sunt infractiuni diferite de cele prin care s-a capatat produsul infractiunii, de infractiunile principale.

În acest sens, doctrina dreptului penal a constatat că: „Tăinuirea de lucruri și ajutorarea infractorilor după săvârșirea infracțiunii (favorizarea infractorilor) sunt infracțiuni de sine stătătoare, având numai un raport de conexitate cu infracțiunile din care provin lucrurile tăinuite sau la care au luat parte infractorii favorizați.” Nu avem de-a face deci, cu un concurs subsequens, ci cu un delictum subsequens.

Într-un alt punct de vedere exprimat în literatura de specialitate, obiectul juridic generic îl reprezinta relatiile sociale prin care o tara isi apara circuitul legal( bancar, financiar, comercial, civil, economic), prin preventia si prin combaterea circuitului ilegal al bunurilor, rezultate ale unor grave infractiuni prevazute de lege prin introducerea unor obligatii ale unor persoane juridice si fizice de a observa operatiunile unor astfel de bunuri, de a se abtine de la infaptuirea unor acte si fapte jurice in stransa legatura cu produsul infractiunii sau de a privilegia autorii ori participantii la faradelegile principale..

Având în vedere faptul că infracțiunea pe care o analizăm a fost gasita ca face parte din segmentul de criminalitate în afaceri care formează obiectul de studiu al dreptului penal al afacerilor, în accepțiunea sa extinsă, apreciem că trebuie sa fie pozitionata in acest larg cadru de obiectul sa juridic, el reprezentand criteriul de sistematizare a partii speciale a dreptului penal.

In concluzie, obiectul juridic generic de spalare a banilor este dat de relatiile sociale ce se incheaga in legătură cu derularea, în condiții de legalitate, a activității în domeniul afacerilor.

Indiferent care este valoarea socială pe care norma de incriminare este identificată de specialiști a o proteja, există unanimitate de opinii asupra împrejurării ca astfel obiectul juridic generic al infractiunii care este prevazuta in art. 29 din Legea nr. 656/2002 este subsecvent obiectului juridic al infractiunilor principale, in alte cuvinte, al infractiunilor grave in urma carora rezultatul a fost „produsul” ce urmeaza a fi „spalat”. Drept consecinta, observarea infractiunilor de spalare a rezultatului infractional poate fi facuta doar in acelasi timp sau dupa constatarea infractiunilor principale al caror produs se spala.

Sub acest aspect trebuie observat ca, pentru infractiunea de spalare de bani, doar in urmatoarele conditii se poate face condamnarea:

Condamnarea concomitenta, in alte cuvinte pentru cel putin una dintre infractiunilr prin care sunt facuse sau din care rezulta produsul faradelegii, simultan cu una dintre metodele de “spalare a banilor” din restul variantelor.

Condamnarea ulterioara, pentru infractiunile care sunt reglementate in art. 29, doar daca , cel putin in prima instant exista o condamnare pentru o faradelege prin care se face sau din care se naste produsul infractiunii care a fost “spalat”..

Condamnarea pentru o faradelege care este cuprinsa sub incidența art. 29, este valabila si atunci cand obiectul reprezinta rezultatul unei infractiuni ce intra sub incidenta acestei legi, chiar si atunci cand a fost inlaturata raspunderea penala pentru respectiva infractiune prin amnistie, prescripție, în cazul decesului sau reabilitării autorului.

Obiectul juridic special a fost identificat ca fiind unul complex care cuprinde atat relatii referitoare la circulatia monetara dar si operatiuni financiar-bancare si relatii cu privire la apărarea valorilor corporale și incorporale, mobile sau imobile, cat si documentele sau actele juridice care atesta si apara proprietatea acestora ca fiind rezultat al anumitor infractiuni.

Într-adevăr, infracțiunea de spălare a banilor este una complexă, împrejurare care atrage existența, în cazul său, a unui obiect juridic complex. În principal, norma de incriminare protejează derularea activităților din domeniul economico-financiar împotriva unor fapte de albire a unor fonduri sau bunuri care provin din comiterea de infracțiuni grave.

Obiectul juridic secundar este reprezentat de relațiile sociale de natură patrimonială, prin comiterea spălării banilor, asigurându-se conferirea unei aparențe de licite, unor bunuri provenite din comiterea unor infracțiuni.

Dată fiind natura acestei infracțiuni de variantă de specie a celei de tăinuire, putem accepta și că, în mod adiacent, incriminarea apără și relațiile sociale privind realizarea justiției împotriva faptelor de spălare a banilor.

Obiectul material reprezinta un bun asupra caruia se rasfrange infractiunea astfel incriminata( bani, bunuri, valori, etc.)

In alta ordine idei, obiectul material al infractiunii care este reglementata in art. 29, il poate constitui venitul ilicit sau bunul obtinut din savarsirea de activitati ilegale, care sunt infractiuni grave si constituie infractiunea principala pentru spalarea banilor. De exemplu, banii rezultati din trafic de droguri sau coruptie; acesti bani sau aceste bunuri, care sunt bunuri obtinute din comiterea infractiunii principale, pot reprezenta dupa obiectul material al infractiunii de spalare de bani, atunci cand acesti bani sunt reinvestiti intr-o afacere care este aparent legala.

Specifica acestei infractiuni de spalare de bani este activitatea de schimbare, revindere sau cumparare, infaptuita constient si repetat pentru a disimula originea reala a bunurilor sau a banilor.

Banii pot fi valuta sau lei iar bunurile pot fi corporale sau necorporale, imobile sau mobile.

Corporal ese acel bun care are o consistenta materiala vizibila si care poate fi recunoscut de simturile umane( obiecte electronice, tablouri, masini, etc.).

Incorporala este acea valoare economica cu o existenta ideala, care poate lua forma unui obiect de raport juridic, abstract( drepturi de autor, opere literare, etc.)

Bunurile mobile sunt acelea care pot fi transportate dintr-un loc in altul, adica pot fi mutate fara sa isi piarda valoarea economica(masina, statuie, carte, etc.)

Bunurile imobile sunt obiectele fixe ce nu pot fi transportate fara sa le scada valoarea economica( pod, teren, casa, etc.).

In orice caz, ca obiect material al acestor infractiuni, in legatura cu valorile sau banii- trebuie precizat ca nu orice valoare sau orice bani poate fi obiectul infractiunii de spalare de bani, ci doar cele care sunt rezultatul unei alte faradelegi grave.

Asadar, atunci cand constient sunt schimbate, transferate, cumparate sau revandutele obiectele „concrete” ale infractiunii principale, de mai multe ori pentru a ascunde astfel proveninta, subzista astfel infractiunea de spalare de bani iar bunurile vor avea acelasi regim juridic penal.

Nu reprezinta rezultat al unei infractiuni penale, deci nici al infractiunilor mentionate in art.29, categoriile urmatoare:

-bunurile folosite la infaptuirea infractiunii pentru ca nu sunt rezultatele infractiunii, intrand in aceasta categorie autovehiculele,instrumentele spargerii, calculatorul personal utilizat la savarsirea infractiunii principale, etc.

-bunurile care sunt rezultatul altor infractiuni in afara de cele considerate infractiuni principale, precum cele a caror pedeapsa maxima nu este mai mare de 4 ani.

-bunurile rezultate in urma infractiunilor principale care au fost infaptuite in afara tarii unde acele fapte nu sunt considerate infractiuni.

Subiectul activ al spalarii banilor ca si infractiune poate fi orice persoana fizica ce are capacitate de raspundere penala, art. 29 din Legea nr 656/2002, necircumstantiind in niciun fel aceasta calitate.

Doctrina de specialitate insa, identifica o anume „calificare” de fapt de care subiectul activ are nevoie pentru operatiunea de spalare a banilor, derivata din faptul ca aceasta infractiuni ar fi circumscrisa fenomenului de „criminalitate a gulerelor albe”. Infaptuitorii acestora sunt infractori „rafinati” care detin importante functi in pozitii de conducere la nivelul central din candrul unor societati strategice dar si in aparatul executiv sau legislativ al statului respectiv.

Subiectul activ poate fi astfel un profesionist în spălarea banilor, denumit în doctrină și practica judiciară „spălător specializat”. Legiuitorul nu cere, după cum am mai spus, ca subiectul activ să aibă o calitate specială. Practica demonstrează faptul că pot fi subiecți activi ai infracțiunii de spălare a banilor atât autorii infracțiunilor din care se obțin „banii murdari” (contrabandiști, traficați de droguri, arme, muniții, explozivi, practicanți ai jocurilor de noroc, proxeneți, hoții de autovehicule, șantajiștii, funcționarii corupți, etc.), cât și angajați ai persoanelor juridice prevăzute la art.8 din Legea nr.656/2002.

Poate exista o pluralitate constituită de subiecți activi în scopul săvârșirii infracțiunii de spălare de bani. Inițial Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, prevedea infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat (art.7) în scopul săvârșirii unor infracțiuni grave, printre care se număra și spălarea de bani (art.2, lit.b, pct.14).

Conform art.2 din acest act normativ, prin grup infracțional organizat se înțelege „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat, grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului”.

Ulterior grupul infractional organizat a fost reglementat prin art. 367 C.p. astfel: Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.

Foarte interesant de observat este și faptul că, în cazul infracțiunii de spălare a banilor, care este o variantă specială a tăinuirii de drept comun, subiectul activ al infracțiunii subsecvente poate fi același care a comis și infracțiunea specială, cea din care a rezultat produsul ilicit, posibilitate care la tăinuirea de drept comun este exclusă.

Prin OUG nr.53/2008 de completare și modificare a Legii nr.656/2002, subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și persoana juridica.

Subiectul pasiv al infracțiunii reglementate de art.23, este, în primul rând, statul, ca titular al obligației de asigurare a unui climat de normalitate în ceea ce privește desfășurarea activității economico-financiare și de afaceri.

În secundar, în această ipostază de subiect pasiv al spălării banilor se pot afla anumite persoane fizice, organele de stat, instituții bancare sau alte persoane juridice, care sunt prejudiciate material în urma săvârșirii infracțiunii.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii cunoaște variații sensibile în funcție de modalitatea normativă avută în vedere, drept pentru care ele vor fi analizate distinct.

În modalitatea prevăzută de art.29 alin.1 lit.a, elementul material al infracțiunii îl constituie schimbarea sau transferul de bunuri, separat sau împreună, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite al acesteia.

Elementul material al laturii obiective se realizează prin două acțiuni sau inacțiuni, care au un caracter alternativ: schimbarea sau transferul.

Întrucât cele două modalități normative au un caracter alternativ, infracțiunea se poate realiza și când s-a comis doar una dintre acțiunile incriminate, nefiind necesară realizarea cumulativă a acestora. Pe de altă parte, atunci când sunt întrunite ambele, infracțiunea își va păstra unitatea și nu vor fi incidente regulile concursului de infracțiuni.

În legătură cu prima dintre modalitățile normative ale acestei variante, transformarea poate avea mai multe accepțiuni.

Asadar, „schimbarea bunului” are ca prim sens transformarea fizica, in alte cuvinte, schimbarea infatisarii pastrandu-se de obicei valoarea intrinseca a obiectului; in alta oride de idei, inlaturarea trasaturilor reale ale obiectului care sunt legate de modul ilicit prin care acesta a fost obtinut si se inlocuiesc cu alte caracteristici care sa infaptuiasca aparenta de dobandire sau de origine legala. Se exemplu modificarea seriei si numarului de inmatriculare si a culorii a autovehiculelor noi si furate cu numerele de inmatriculare, seriile si culorile unora uzate sau accidentate cumparate licit.

Un al doilea sens al „schimbarii bunului” este inlocuirea produsului infractiunii cu un produs care se afla in posesia legala al unei alte persoane. Schimbul se poate face la o valoare egala sau la o valoare diferita, in functie de interesul infractorului, de a ascunde sau de a justifica. De exemplu, schimbarea obligatiunilor, actiunilor anonime, a certificatelor la purtator, a titlurilor de plata, furate, ce pot fi interceptate dupa numar si serie cu unele la fel aflate in circuitul licit.

„Schimbarea bunului” poate sa preia si forma unor documente juridice aflate sub semnatura privata sau in unele cazuri autentificata, fara a fi indepartat caracterul ilicit al operatiunii.

De exemplu, un individ care are un milion lei rezultat in urma unei infractiuni principale, il spala prin schimbare, intocmind doua operatiuni de specula imobiliara in acest fel: cumpara un teren care are valoarea reala de 2 milioane lei cu un pret de un milion, pret care este consemnat in contractul de vanzare-cumparare autentificat; individul achita catre vanzator pe langa milionul consemnat in contractul de vanzare-cumparare si milionul pe care intentioneaza sa il spele, in acest fel vanzatorul primindu-si pretul real de 2 milioane pe terenul in cauza; individul pastreaza terenul o perioada de timp in care acesta aduce imbunatatiri investind inca 1 milion lei; dupa acestea individul vinde terenul cu suma de 3 milioane lei catre un cumparator de buna credinta. Astfel, prin aceasta operatiune, individul poate sa justifice licit natura folosind contractul de vanzare-cumparare autentic cu suma de 3 milioane lei in care se regaseste si milionul „spalat”.

„Transportul” banilor in vederea disimularii naturii ilegale si a ascundere a acestora, reprezinta cealalta modalitate normativa a elementului material al partii obiective a ilegalitatii care este prevazuta in art. 29 pct. 1 lit a) din Legea nr. 656/2002.

Una dintre cele mai simple metode de transfer de bunuri este reprezentata de mutarea bunului dintr-un spatiu riscant pentru aflarea naturii sale ilegale, intr-un spatiu unde acel bun poate trece drept licit in cazul in care este urmarit.

Asadar, transferul de bunuri poate avea mai multe semnificatii:

-deplasarile de valuta prin cumpararea de titluri de credit, obligatii, cesiune de creanta cu pret subevaluat;

-„deplasarea capitalului” in mai multe forme, dintr-un stat in altul sau de la un agent economic catre altul, cu aparenta licita sau nu(deplasare electronica, scriptica sau efectiva). Asadar, pentru a scoate dintr-un stat bani proveniti din inselaciunea sistemului bancar , se face in avans o plata de marfa sau una supraevaluata, se vinde de un agent economic care se afla sub controlul transferantului (acest agent va intra dupa in „faliment” si nu va mai expedia marfa). Aceasta deplasare de capital mai poate fi facuta prin fuziune cu o firma falimentanta in mod intentionat si care se afla tot in controlul transferantului; asociere; „asistenta de specialitate”; plati pentru „consultanta”, etc. si se constituie depozite in tara mai mici de 15.000 euro iar dupa se platesc niste cecuri in afara tarii pentru care nu este o obligatie formala de a raporta respectivul transfer;

-deplasarile de valuta prin cumpararea si revanzarea speculativa a actiunilor bursiere;

-transferul cu platile fictive efectuate cu carduri;

-deplasarile de valuta prin imprumuturi fara garantii sau credite care nu se mai restituie creditorului si care este tot sub controlul celui care transfera;

-unele transferuri de fonduri interbancare prin sistemul Western-Union;

-utilizarea ilicita a formelor de decontari internationale sau interne, aici intrand si societatile fantoma prin: acreditive, cecuri, dispozitii de incasare, dispozitii de plata;

-transferarea unui credit documentar transferabil care se manifesta prin dreptul beneficiarului de a solicita ca acesta sa fie infaptuit la o alta sucursala bancara decat cea dorita de parti;

-transferul de fonduri prin biletul de cambiei sau de ordin, modalitati care nu se bazeaza pe raporturi juridice fundamentale;

Pentru întregirea elementului material în această modalitate, de la art.29 alin.1 lit.a, se impune a fi îndeplinite anumite cerințe esențiale.

În primul rând, se impune ca faptele incriminate să fie comise cunoscând proveniența ilicită a bunurilor care constituie obiect al spălării banilor. Dacă această condiție nu este îndeplinită, infracțiunea însăși nu va mai putea exista, datorită erorii de fapt care poartă asupra unui element constitutiv al său, eroarea fiind în acest fel una principală și înlăturând caracterul penal în baza art.30 C.pen.

În al doilea rând, trebuie ca cele două comportamente descrise de norma de incriminare, să fie adoptate în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a bunurilor sau în scopul de a ajuta persoana care a comis infracțiunea principală, să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei.

Ascunderea va exista atunci când, pur și simplu, nu se va releva în nici un fel proveniența fondurilor sau lucrurilor care constituie obiectul material al spălării banilor, pe când disimularea va exista când se va crea aparența că fondurile sau bunurile ca proveniență ilicită au o situație licită.

În plus, față de reglementarea inițială din Legea nr. 21/1999, legiuitorul a operat o completare, prin includerea unei componente personale, incriminând fapta de schimbare de bunuri atunci când se face în scopul ajutării persoanei în cauză, de a se sustrage de la urmărirea, judecată sau executarea pedepsei.

În concluzie, condițiile esențiale ale elementului material al acestei variante, sunt:

– bunurile să provină din comiterea unei infracțiuni și nu a unei contravenții sau orice alt act ilicit ;

– persoana care comite fapta să cunoască proveniența ilicită a fondurilor sau a bunurilor;

– fapta să fie comisă în realizarea unuia dintre scopurile pe care legea le prevede în mod alternativ: în scopul ascunderii sau disimulării provenienței ilicite a bunurilor sau fapta să fie comisă în scopul de a ajuta pe cel care a comis infracțiunea principală să se sustragă de la urmărire, judecată sau executare.

Varianta de la art.29 alin.1 lit. b) din Legea nr. 656/2002 contine un element material reprezentat in mod alternativ in:

-disimularea naturii adevarate a provenientei, dispozitiei, situarii, proprietatii, drepturilor asupra acestora si a circulatiei, stiind ca aceste bunuri provin din efectuarea unor infractiuni.

-ascunderea adevaratei naturi a situarii, provenientei, circulatiei, proprietatii bunurilor sau a drepturilor asupra acestora, dispozitiei,stiind ca aceste bunuri provin din efectuarea unor infractiuni;

Va fi vorba deci, de o actiune de a ascunde sau de a disimula adevarata natura a bunurilor incorporate. Asadar, disimularea sau ascundeea in acceptiunea oferita de art. 29 alin.1 lit. b, nu se refera de aceasta data la un bun cu existenta materiala, adica la un bun corporal, ci la:

-drepturile asupra bunului material ca si rezultat al principalei infractiuni;

-alte drepturi asupra bunurilor incorporate ca si rezultat nemijlocit al principalei infractiuni;

Disimularea si ascunderea au ca scop natura judiciara a situarii, provenientei, circulatiei, proprietatii bunurilor, a drepturilor asupra acestoria si a dispozitiei lor.

Putem intalni doua sensuri in sintagma „ adevaratei naturi”:

-primul se refera la apartenenta licita a dreptului in cauza dar si la individul caruia i-a fost confiscat bunul prin faradelegea primara, in alte cuvinte disimularea si ascunderea a titlului partii vatamate;

-cel de-al doilea reprezinta felul prin care se dobandeste prin infractiunea principala dreptul respectiv;

Trebuie sa intelegem prin disimulare ca activitatea de „spalare” a „dreptului” respectiv s-a facut prin acoperirea aspectului ilegal al infaptuirii unei infractiuni si inlocuirii trasaturilor ilicite cu „trasaturi false” sau reale care confera aspectul unei noi naturi licite.

Activitatea de disimulare si de ascunde trebuie sa faca neperceptibila, nesesizabila in mod normal natura ilegala a dreptului prin infaptuirea unei stari, situatii „probate” de apartenenta licita, reala.

Omiterea dreptului duce la introducerea ilicita a acestuia care este rezultatul principalei infractiuni intr-un alt drept cu aspect licit, „spalandu-se” in acest fel cel dintai drept de caracterul sau ilegal.

Datorita existentei a acestui drept se se intelege locul ca un sistem de raporturi judiciare si relatii din care acesta provine sau vine acesta. De exemplu, o suma realizata prin santaj poate capata aspectul restituirii acesteia, imprumutate anterior, care a produs dobanda in mod fictiv pe o perioada relativ mare.

Conform DEX-ului, prin termenul „situa” trebuie sa intelem ocuparea unui anumit lor intr-o anumita ordine, asezarea intr-un anume loc, ierarhie, desemnarea locului cuiva, indicare, etc. Prin „situare” trebuie sa mai intelegem si actiunea de a situa si rezultatul ei. Conform legii, disimularea sau ascunderea naturii adevarate a pozitionarii bunului incorporal, reprezinta un element material al laturii obiective a infractiunii sub acest aspect.

Se cunoaste ca , potrivit art.1909 din Codul Civil, lucrurile miscatoare se prescriu „prin faptul posesiunii lor fara sa fie trebuinta de vreo curgere de timp”. Asadar, drepturile de creanta care sunt introduse in actiuni la purtator, titluri negociabile la purtator, cecuri la purtator,etc. , li se poate modifica posesia sau situarea adevarata ca implicita asupra proprietatii. De exemplu, achizitionarea biletelor norocoase de la loto de catre infractor pentru a putea sa justifice veniturile ca si produs al infractiunii cu banii castigata in mod fals ca urmare a predarii biletului in numele sau.

Cu privire la „circulatia” bunurilor incorporale trebuie sa se inteleaga si trecerea scriptica, intr-o metoda juridica a dreptului respectiv, de la o persoana catre alta. Trecerile sunt facute cu unul sau mai multi intermediari ai acestuia sau prin utilizarea unor indivizi cu identitati false, ca ulterior sa fie una, doua treceri (vanzari-cumparari) adevarate pana la infaptuitor.

Cu ajutorul trecerilor succesive care pot fi reprezentate de documente judiciare intocmite sub o forma autentica sau documente sub semnatura privata (cesionari, vanzari-cumparari, imprumuturi cu garantii in conditii de nerestituire si de valorificare a garantiei), se indeparteaza trasaturile „dreptului in cauza” (pret neplatit, modalitate de obtinere, apartenenta) care reprezinta metoda ilicita de obtinere a lui si modificarea cu alte „caracteristici” care sa infaptuiasca aparenta de origine sau obtinere licita.

În concluzie, și în cazul acestei modalități normative, trebuie îndeplinite următoarele cerințe esențiale:

bunurile să provină din comiterea unei infracțiuni principale grave;

proveniența ilicită a acestora să fie în mod real cunoscută;

să se refere la situația juridică a bunului.

În modalitatea de la art.29 alin.1 lit.c, elementul material este realizat prin dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri despre care se stie ca sunt realizate in urma unei infractiuni.

Urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii de spălare a banilor este, în principal, o periclitare a activității din domeniul economico-financiar.

În secundar, infracțiunea realizează o aparență de origine licită a bunului, care în realitate este produsul infracțiunii principale.

Putem sa vedem ca legea nu pretinde sa fie necesara obtinerea de profit pentru altul sau pentru sine prin aceste operatii, fiind de ajut infaptuirea unei aparente stari de credibilitate cum ca bunul ar avea o origine legala cu toate ca in realitate acesta este rezultatul unei infractiuni.

Raportul de cauzalitate trebuie analizat în legătură cu toate urmările pe care această infracțiune complexă le poate produce. Astfel, simpla comitere a elementului material al infracțiunii creează prezumția că sistemul economico-financiar a fost periclitat, legătura de cauzalitate rezultând ex re.

Probarea în concret a legăturii de cauzalitate se va face în cazul în care infracțiunea a produs în concret un prejudiciu material prin schimbarea aparenței ilicite a bunurilor.

Latura subiectivă a infracțiunii de spălare a banilor este realizată din punctul de vedere al formei de vinovăție de intenție.

Interpretarea se impune întrucât fapta este una comisivă în toate variantele sale normative, iar art. 16 C.pen. stabilește pentru aceste fapte regula comiterii cu intenție, excepție existând doar în cazul incriminării exprese și a variantei comise din culpă, ceea ce nu se întâmplă în ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor. Mai mult decât atât, va fi vorba despre o intenție directă calificată prin scop datorită întrunirii următoarelor elemente cumulative:

-cunoasterea imprejurarii drept obiectul „spalarii”, necorporal sau corporal reprezinta produsul principalei infractiuni;

-imboldul, motivul care apare din dorinta de a putea utiliza rezultatul infractiunii in mod direct sau indirect, neexistand riscul descoperirii acestuia;

-ascunderea sau disimularea originii ilegale a rezultatului infractiunii principale dar si ajutorarea individului care a infaptuit principala infractiune de a se sustrafe de la urmarirea penala, de la judecata si de la executarea pedepsei, sa fie principalele scopuri;

Definita astfel, latura subiectiva a infractiunii de spalare de bani este diferita de cea de „favorizarea faptuitorului” si de cea de „tainuire” care sunt prevazute in art. 269 si art. 270 din Codul Penal. In consecinta, individul care ajuta in mod constient in orice fel la infaptuirea infractiunii de spalare a rezultatului infractiunii, devine complice, netinandu-se cont daca este interesat sau dezinteresat, pentru ca acesta incalca obligatia prevazuta de legiuitor in scopul prevenirii si combaterii acestor fapte, ceea ce duce la urmarirea complicelui impreuna cu autorul faptei ilegale.

Pentru eliminarea ambiguitatilor in interpretarea stabilirii intentiei directe a faptuitorului, legiuitorul a prevazut expresis verbis in art. 23 pct.5 al OUG nr 53/2008, „cunoasterea, intentia sau scopul, ca elemente ale faptelor prevazute in alin. 1 al art. 29, pot fi deduse din circumstantele faptice obiective.

Consideram ca aceasta prevedere asigura o interpretare cooerenta si unitara a normei de incriminare sub aspectul formei de vinovatie, transpunand prevederile Directivei Parlamentului European si Consiliului 2005/60/CE cu privire la prevenirea folosii sistemului financiar in vederea spalarii banilor si finantarii terorismului.

Formele- actele premergatoare, desi este foarte posibil ca aceastea sa fie lasata in exteriorul incriminarii de catre legiuitor. Este posibila si tentativa si se pedepseste conform art. 29 alin.2 din Legea nr 656/2002.

Modalitati- infractiunea prevazuta la art.29 se poate savarsi prin urmatoarele modalitati normative: transferul, schimbarea, disimularea, ascunderea, detinerea,folosirea de bunuri sau dobandirea. Mai exact, in efectuarea acestor metode este probabila existenta unor cantitati numeroase de modalitati faptice si de metode concredete de executare a continutului infractiunii.

Sanctiuni- infractiunea de spalare de bani este incriminata in art. 29, alin. 1, lit a) din Legea nr. 656/2002 si se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani.

De asemenea, daca vorbim de savarsirea acestei infractiuni, se va dispune conform art. 112 din Codul Penal la confiscarea valorilor care reprezinta obiectul infractiunii, iar daca valorile acestea prevazute la art. 29 nu sunt gasite , se va putea confisca echivalentul lor in bunuri dobandite sau in bani in locul acestora. Pentru a putea duce la indeplinire confiscarea bunurilor pot fi luate masuri asiguratorii care sunt prevazute de Codul de Procedura Penala.

3.2.2. Infracțiunea de finanțare a terorismului

Principalele izvoare de obligații internaționale în materia luptei împotriva finanțării terorismului sunt rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și, în special, Rezoluția nr. 1373/2001 și rezoluțiile anterioare care impun înghețarea fondurilor teroriste identificate, precum și Convenția Internațională pentru reprimarea finanțării terorismului. În afara acestor izvoare formale de obligații internaționale, GAFI (grupul de acțiune financiară internațională) a publicat 9 recomandări speciale despre finanțarea terorismului și a invitat toate țările să le pună în aplicare și să informeze GAFI cu privire la punerea lor în practică.

Aceste diverse obligații și reglementări se întretaie într-o mare măsură. De exemplu, Rezoluția comună ca și Recomandările speciale invită statele lumii să devină părți ale Convenției Internaționale pentru reprimarea finanțării terorismului și să pună în aplicare dispozițiile sale. De asemenea, Rezoluția, Convenția și Recomandările speciale tratează diferitele aspecte ale înghețării, indisponibilizării și confiscării resureselor financiare ale terorismului. Convenția impune statelor părți să adopte anumite reguli conținute în cele 40 de recomandări ale GAFI cu privire la spălarea banilor. În afara acestor asemănări fiecare instrument conține dispoziții specifice. Astfel, Recomandările speciale mențoonează sistemele alternative de trimitere a fondurilor, viramentele electronice și organizațiile fără scop lucrativ, trei subiecte care nu sunt tratate nici în Rezoluție nici în Convenție.

Cele trei principale izvoare de obligații și reglementări internaționale (Convenția, Rezoluția și Recomandările speciale ale GAFI) urmează a fi analizate în continuare.

3. 2.2.1. Convenția internațională pentru reprimarea finanțării terorismului

Convenția internațională pentru reprimarea finanțării terorismului este rodul unei inițiative franceze susținute de Grupul celor 8 (G-8). În mai 1998 miniștrii de externe ai G-8 au stabilit ca domeniu prioritar pentru o acțiune complementară prevenirea colectării de fonduri în scopuri teroriste. În toamna anului 1998, Franța a demarat negocierile prealabile cu privire la Convenție și a propus un text Națiunilor Unite. În decembrie 1998, Adunarea Generală a decis ca textul Convenției să fie elaborat de un comitet special instituit prin Rezoluția nr. 51/210. Convenția a fost adoptată de Adunarea Generală la 9 decembrie 1999 și a fost semnată de 132 de state, iar la sfârșitul anului 2003 era deja intrată în vigoare în 80 de state.

Convenția conține trei obligații principale pentru statele părți. În primul rând, statele părți trebuie să incrimineze ca infracțiune prin dreptul lor intern finanțarea actelor de terorism. În al doilea rând, ele trebuie să lucreze în strânsă colaborare cu celelalte state părți și să își acorde asistență judiciară în problemele stabilite prin Convenție. În al treilea rând, ele trebuie să adopte măsuri pentru identificarea și semnalarea de către instituțiile financiare a indiciilor de finanțare a actelor de terorism.

În tabelul următor este prezentată lista dispozițiilor de fond ale Convenției:

Incriminarea finanțării actelor de terorism

Convenția impune fiecărei părți să adopte măsurile necesare pentru incriminarea ca infracțiuni prin dreptul intern a faptelor legate de finanțarea actelor de terorism vizate de Convenție și pentru pedepsirea acestor infracțiuni corespunzător gravității lor. Conform Convenției, comite o infracțiune orice persoană care, prin orice mijloc, în mod direct sau indirect, ilicit și deliberat furnizează sau strânge fonduri cu intenția de a fi utilizate sau știind că vor fi utilizate, în tot sau în parte, în vederea comiterii unui act de terorism.

Latura subiectivă

Latura subiectivă a infracțiunii de finanțare a terorismului, așa cum este definită de Convenție, prezintă două aspecte. În primul rând, actul trebuie să fie intenționat. În al doilea rând, autorul trebuie să aibă intenția ca fondurile să fie utilizate pentru finanțarea actelor de terorism sau să cunoască că vor fi folosite în acest scop. Convenția nu furnizează nici o altă informație despre aceste două aspecte ale laturii subiective, rezultând deci că urmează a se aplica dispozițiile generale ale dreptului penal din fiecare stat parte.

Elementele materiale

Definiția infracțiunii de finanțare a terorismului conținută de Convenție prezintă două elemente materiale principale. Primul este acela al „finanțării”. Finanțarea este definită într-o manieră foarte permisivă ca „fapta de a furniza sau de a strânge fonduri”. Acest element este realizat dacă o persoană „prin orice mijloc, în mod direct sau indirect, ilicit și intenționat, furnizează sau strânge fonduri”.

Al doilea element material se referă la „actele de terorism”, definite în Convenție prin raportare la două surse distincte. Prima, este o listă de 9 tratate internaționale deschise spre semnare între 1970 și 1997 care impun părților să stabilească prin legislația proprie diferite infracțiuni de terorism. Această listă figurează ca anexă a Convenției. Convenția autorizează un stat parte să excludă un tratat din listă, dar numai dacă statul în cauză nu este parte la acest tratat. Excluderea încetează să mai producă efecte din momentul în care statul devine parte la tratat. Din contră, în momentul în care un stat încetează a mai fi parte la unul din tratatele din listă, el poate exclude din aceasta tratatele care nu îi mai sunt aplicabile. Anexa la Convenție enumeră cele 9 tratate internaționale care conțin infracțiuni de terorism, după cum urmează:

Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave (Haga, 16 decembrie 1970);

Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile (Montreal, 23 septembrie 1971);

Convenția pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor îndreptate împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 14 decembrie 1973;

Convenția internațională împotriva luării de ostateci, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 17 decembrie 1979;

Convenția internațională pentru protejarea fizică a materiilor nucleare (Viena, 3 martie 1980);

Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite de violență în aeroporturile deservind aviația civilă internațională, complementară Convenției pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile (Montereal, 14 februarie 1988);

Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva securității navigației maritime (Roma, 10 martie 1988);

Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite contra securității platformelor fixe situate pe platouri continentale (Roma, 10 martie 1988);

Convenția internațională pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibili, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 15 decembrie 1997.

A doua sursă este reprezentată de o definiție generică dată actelor de terorism în conținutul Convenției. Aceasta stabilește ca acte de terorism „orice acte destinate să ucidă sau să rănească grav un civil, sau orice altă persoană care nu participă în mod direct la ostilități în situația unui conflict armat, atunci când, prin natura sau contextul său, acest act are ca scop să intimideze o populație sau să constrângă un guvern sau o organizație internațională să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act oarecare”. În consecință, conform definiției generale dată de Convenție, un act este terorist dacă îndeplinește două condiții:

-este destinat să ucidă sau să rănească grav un civil sau o persoană care nu participă în mod activ la ostilități în situația unui conflict armat;

-are ca scop să intimideze o populație sau să constrângă un guvern sau o organizație internațională să îndeplinească ori să se abțină de la îndeplinirea unui act oarecare.

Alte aspecte ale dispozițiilor referitoare la incriminarea actelor de finanțare a actelor de terorism:

Pentru ca un act să constituie o infracțiune în sensul Convenției, nu este necesar ca fondurile să fie efectiv utilizate pentru comiterea vreuneia din infracțiunile vizate.

Fapta de a participa în calitate de complice la comiterea unei infracțiuni și fapta de organiza comiterea infracțiunii sunt deopotrivă incriminate ca infracțiuni.

Contribuirea la comiterea infracțiunii de către un grup de persoane acționând împreună este, de asemenea, considerată ca infracțiune în sensul Convenției, dacă aceasta este intenționată și fie are ca scop să ușureze activitatea criminală a grupului sau să servească scopului acesteia, fie contribuiția este adusă știind că grupul are intenția de a comite o infracțiune în sensul Convenției.

Tentativele de comitere a unei infracțiuni sunt considerate infracțiuni de sine stătătoare și pedepsite ca atare.

Convenția nu se aplică atunci când infracțiunea a fost comisă în interiorul unui singur stat, când autorul este cetățean al acestui stat și se găsește pe teritoriul său și nici un alt stat nu are motive ca în baza Convenției să își stabilească competența sa cu privire la acest presupus autor.

Răspunderea persoanelor juridice poate fi angajată în cazul infracțiunilor stabilite prin Convenție. Totuși, această răspundere nu este în mod obligatoriu de natură penală; ea poate fi de asemenea civilă sau administrativă.

Infracțiunea de finanțare a actelor de terorism nu poate fi justificată prin considerente de natură politică, filozofică, ideologică, rasială, etnică, religioasă sau din alte asemenea motive.

Un stat parte trebuie să își stabilească competența proprie în ceea ce privește infracțiunile comise, atunci când infracțiunea este comisă pe teritoriul său, la bordul unei nave navigând sub pavilionul său, sau la bordul unei aeronave înmatriculate conform legislației sale și atunci când este comisă de unul din cetățenii săi. Un stat poate, de asemenea, să-și stabilească propria competență și în alte împrejurări.

Un stat care nu extrădează un presupus autor către un alt stat parte la cererea acestuia, trebuie, în mod obligatoriu, să înainteze cazul autorităților sale competente pentru tragerea la răspundere penală a presupusului autorul.

Cooperarea internațională

În scopul asigurării unui nivel ridicat cooperării între statele părți în ceea ce privește infracțiunile prevăzute prin Convenție aceasta conține dispoziții precise referitoare la asistență judiciară și la extrădare. Aceste dispoziții sunt mai cuprinzătoare decât cele ale convențiilor enumerate în anexă. Astfel, ele impun statelor părți obligația de a-și acorda reciproc sprijin judiciar ca și în materie de extrădare. În realitate, stabilirea unui cadru uniform, precis și exhaustiv în materia cooperării internaționale în domeniul finanțării terorismului reprezintă una din realizările cele mai importante ale Convenției.

Asistența judiciară

Statele părți se obligă să își acorde cea mai largă asistență judiciară posibilă pentru orice anchetă sau procedură penală ori procedură de extrădare referitoare la infracțiunile prevăzute de Convenție. Statele părți nu pot invoca secretul bancar pentru a refuza să dea curs unei cereri de asistență, iar infracțiunile vizate prin această cerere nu pot fi considerate, în scopul extrădării sau obținerii asistenței judiciare, ca infracțiuni fiscale sau politice.

Extrădarea

Convenția conține în ceea ce privește obligațiile statelor părți în materie de extrădare, dispoziții detaliate, asemănătoare celor din majoritatea convențiilor împotriva terorismului. În primul rând, infracțiunile prevăzute în Convenție sunt considerate cazuri de extrădare în toate tratatele de extrădare încheiate între statele părți înainte de intrarea în vigoare a Convenției. Mai mult, statele părți se obligă să includă aceste infracțiuni în orice tratat de extrădare pe care îl vor încheia ulterior între ele. În al doilea rând, un stat parte care subordonează extrădarea existenței unui tratat în materie, atunci când primește o cerere de extrădare de la un stat cu care nu a încheiat un tratat de extrădare, trebuie să aibă în vedere ca bază juridică a extrădării prevederile Convenției, în ceea ce privește infracțiunile prevăzute de aceasta. În al treilea rând, statele părți care nu condiționează extrădarea de existența unui tratat, sunt obligate să recunoască infracțiunile stabilite prin Convenție drept cazuri de extrădare. În al patrulea rând, dacă este necesar, infracțiunile sunt considerate, în vederea extrădării ca fiind comise atât pe teritoriul statului în care au fost executate actele materiale, cât și pe teritoriul statului care și-a stabilit competența în conformitate cu prevederile art. 7 al Convenției. Această dispoziție are ca scop să garanteze că extrădarea nu va fi refuzată pe motiv că infracțiunea nu a fost comisă pe teritoriul statului solicitant. În al cincilea rând, dispozițiile oricăror tratate sau acorduri de extrădare încheiate între statele părți urmează să fie modificate în măsura în care sunt incompatibile cu prevederile Convenției.

Convenția aplică, dealtfel, principiul aut dedere aut judicare (urmărire sau extrădare), în ceea ce privește infracțiunile pe care le prevede. Atunci când un stat parte este informat de prezența unui autor sau a unui presupus autor pe teritoriul său, el trebuie să facă cercetări cu privire la faptele aduse la cunoștința sa. Dacă apreciază că împrejurările sunt justificate, statul parte trebuie să asigure prezența acestei persoane, să înștiințeze celelalte state părți care și-au stabilit competența proprie prin raportare la infracțiune și să anunțe dacă înțelege să-și exercite propria competență și să efectueze urmărirea și judecarea persoanei vizate. Dacă nu acceptă să extrădeze persoana către statul parte care și-a stabilit competența, acesta este obligat, fără nici o excepție, să înainteze cazul autorităților sale competente să efectueze urmărirea și judecata persoanei vizate.

Măsurile preventive

Incriminarea finanțării terorismului prin legislația proprie a fiecărui stat parte reprezintă o obligație principală ce decurge din Convenție. În schimb, numai câteva dispoziții generale ale Convenției care se referă la măsurile preventive enunțate în articolul 18 sunt obligatorii. Cea mai mare parte a dispozițiilor impun statelor părți să prevadă adoptarea anumitor măsuri și nu le obligă expres la aplicarea lor. Aceasta rezultă din faptul că măsurile preventive sunt preluate de cele 40 de recomandări ale GAFI care rămân un ghid principal în materia spălării de bani, dar nu au caracter juridic obligatoriu. Acest lucru nu împiedică Convenția să stabilească obligația generală pentru statele părți de a solicita instituțiilor financiare și altor intermediari financiari să ia măsurile necesare pentru identificarea clienților lor (inclusiv beneficiarii conturilor) și să acorde o atenție specială operațiunilor neobișnuite sau suspecte, precum și să semnaleze operațiunile suspecte.

Statele părți sunt obligate să coopereze pentru prevenirea infracțiunilor stabilite prin Convenție, luând în acest scop toate măsurile necesare, mai ales prin adaptarea legislației interne la prevederile internaționale, în scopul împiedicării și contracarării pregătirii pe teritoriul lor a unor infracțiuni care urmează să fie comise pe teritoriul sau în afara teritoriului lor.

Acestea se referă la:

măsuri pentru interzicerea pe teritoriul lor a activităților ilegale ale persoanelor și organizațiilor care, în cunoștință de cauză, încurajează, organizează sau comit infracțiuni dintre cele prevăzute de Convenție;

măsuri pentru obligarea instituțiilor financiare și a celorlalte categorii de profesiuni care intervin în operațiunile financiare de a utiliza cele mai eficiente mijloace disponibile pentru identificarea clienților lor obișnuiți sau ocazionali, ca și pe clienții în al căror interes este deschis contul, să acorde o atenție specială operațiunile neobișnuite sau suspecte și să semnaleze operațiunile cu privire la care se presupune că au legătură cu activitățile infracționale.

În acest scop, statele părți sunt obligate să prevadă adoptarea reglementărilor ce fac parte din cele 40 de recomandări ale GAFI, în special:

interzicerea deschiderii de conturi al căror titular sau beneficiar nu este identificat sau identificabil și luarea de măsuri care să garanteze că aceste instituții verifică identitatea adevăraților realizatori ai acestor operațiuni;

în privința persoanelor juridice să solicite instituțiilor financiare să ia măsuri pentru verificarea existenței și structurii juridice a clientului, dacă acest lucru este necesar;

să oblige instituțiile financiare să semnaleze cu promptitudine autorităților competente orice operațiune complexă, neobișnuită, importantă și toate tipurile de operațiuni neobișnuite atunci când ele nu au o justificare economică sau licită aparentă, fără temerea de a fi angajată răspunderea lor penală sau civilă pentru nerespectarea principiului confidențialității, dacă acestea raportează cu bună credință suspiciunile lor;

să oblige instituțiile financiare să conserve pentru o perioadă de cel puțin 5 ani toate documentele referitoare la operațiunile financiare.

În plus, statele părți sunt obligate să stabilească și să mențină un permanent schimb de informații între organismele și serviciile competente (care pot fi departamente de informații financiare) pentru a ușura schimbul sigur și rapid de informații cu privire la infracțiunile prevăzute în Convenție.

Convenția a fost deschisă spre semnare tuturor statelor în perioada 10 ianuarie 2000 – 31 decembrie 2001. În această perioadă Conveția a fost semnată de 132 de state. Statele care au semnat Convenția au putut deveni părți la aceasta în urma depunerii unui instrument de ratificare de acceptare sau de aprobare la Secretariatul general al O.N.U. Statele care nu au semnat Convenția în perioada cât aceasta a fost deschisă spre semnare pot deveni părți la aceasta prin depunerea unui instrument de adeziune la Sectariatul general.

3.2.2.2 Rezoluțiile Consiliului de securitate referitoare la finanțarea terorismului

Consiliul de securitate a sesizat fenomenul terorismului internațional în urma numeroaselor crize cu care s-a confruntat. Printre aceste crize care au determinat Consiliul de securitate să abordeze problema terorismului internațional se află atentatele îndreptate împotriva aeronavelor, aeroporturilor și navelor de croazieră civile, precum și asasinatele politice. Principalele rezoluții ale Consiliului de securitate referitoare la combaterea finanțării actelor de terorism sunt următoarele:

1267 din 15 octombrie 1999 pentru înghețarea fondurilor și a celorlalte resurse financiare ale Talibanilor;

1333 din 19 decembrie 2000 pentru înghețarea fondurilor și a celorlalte resurse financiare ale lui Ossama ben Laden și ale organizației Al-Qaida;

1363 din 30 iulie 2001 referitoare la crearea unui mecanism de urmărire a punerii în aplicare a măsurilor stabilite prin rezoluțiile 1267 și 1333;

1373 din 28 septembrie 2001 referitoare la amenințarea la adresa păcii și securității internaționale reprezentată de actele de terorism și la crearea Comitetului împotriva terorismului;

1377 din 12 noiembrie 2001 prin care se solicită statelor membre să pună în aplicare prevederile rezoluției nr. 1373;

1390 din 16 ianuarie 2002 având ca scop consolidarea măsurilor de înghețare a fondurilor prevăzute prin rezoluțiile 1267 și 1333;

1452 din 20 decembrie 2002 prin care se autorizează anumite excepții de la reglementările referitoare la înghețarea fondurilor stabilite prin rezoluțiile 1267 și 1333, dacă aceste fonduri sunt necesare pentru cheltuieli de bază, în special pentru provizii, locuințe, servicii juridice și cheltuieli pentru păstrarea resurselor financiare, precum și pentru cheltuieli extraordinare cu condiția aprobării Comitetului 1267;

1455 din 17 ianuarie 2003 privind măsurile destinate să îmbunătățească aplicarea dispozițiilor referitoare la înghețarea fondurilor prevăzute prin rezoluțiile 1267, 1333 și 1390.

Recent, Consiliul de securitate a calificat actele de terorism drept amenințări la adresa păcii și securității internaționale. Rezoluția 1373 din 2001 folosește în acest sens termeni foarte generali, declarând că actele de terorism de la 11 septembrie 2001 constituie, ca orice act de terorism internațional, o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Consecința juridică a acestei calificări a actelor de terorism ca amenințări la adresa păcii și securității internaționale este că după adoptarea acestei calificări, Consiliul de securitate este îndreptățit să întreprindă măsurile sau să adopte sancțiunile colective prevăzute de capitolul 7 al Cartei Națiunilor Unite. Măsurile pe care Consiliul decide să le ia în aceste împrejurări sunt obligatorii pentru toate statele membre ONU în virtutea art. 25 și 48 al Cartei.

Măsurile colective adoptate de Consiliul de securitate ca răspuns la actele de terorism ca amenințare la adresa păcii și securității internaționale obligă statele membre să ia măsuri față de persoanele, grupările, organizațiile și resursele lor financiare.

Rezoluția 1273 din 2001 îmbină aceste elemente, iar caracterul său cvasi legislativ îi conferă un statut unic. Deși rezoluția a fost adoptată ca răspuns la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 din Statele Unite, măsurile pe care aceasta le prevede sunt exprimate de o manieră largă și nu se limitează la identificarea și sancționarea presupușilor autori ai atentatelor din septembrie 2001. Aceste măsuri au un caracter general și au ca scop prevenirea, urmărirea și reprimarea tuturor actelor de finanțare a terorismului. Totodată, în ceea ce privește înghețarea resurselor financiare ale teroriștilor, rezoluția nu prevede o listă de persoane sau entități. Ea impune înghețarea resurselor financiare ale teroriștilor în general și nu modifică regimul special al înghețării fondurilor teroriștilor identificați, așa cum a fost el stabilit prin rezoluțiile anterioare ale Consiliului de securitate.

Rezoluția nr. 1373/2001

Deși deciziile luate de Consiliul de securitate sunt obligatorii pentru toate statele membre ale ONU, natura exactă a obligațiilor pe care ele le impun depinde de formularea utilizată în rezoluție. Se admite, în general, că deciziile Consiliului de securitate sunt obligatorii, în timp ce recomandările sale nu au aceeași forță juridică. Din cele trei paragrafe din dispozitivul rezoluției care se adresează statelor, primele două sunt exprimate sub forma unor decizii obligatorii ale Consiliului de securitate, în timp ce cea de-a treia este exprimată sub forma unei recomandări. Este posibil, totuși, ca în practică, această distincție să nu fie importantă pentru elaborarea legislației de punere în aplicare, de vreme ce Consiliul de securitate s-a declarat hotărât să întreprindă toate măsurile necesare pentru a asigura deplina aplicare a rezoluției și că scopul Comitetului contra terorismului, așa cum a fost fixat prin rezoluție, este acela de a urmări punerea în aplicare a rezoluției în ansamblul ei.

Rezoluția are o viziune lărgită asupra reprimării finanțării actelor de terorism, principalele dispoziții ale rezoluției putând fi analizate comparativ cu prevederile Convenției, astfel:

Înghețarea fondurilor financiare ale teroriștilor și ale organizațiilor teroriste

Rezoluția impune statelor obligația de a îngheța imediat fondurile și celelalte resurse financiare ale persoanelor care comit ori încearcă să comită acte de terorism, le facilitează sau participă la aceasta. Această obligație privește atât entitățile aparținând acestor persoane cât și pe cele controlate direct ori indirect de ele. Rezoluția nu menționează rezoluțiile anterioare ale Consiliului de securitate care impuneau obligația de a îngheța resursele financiare ale unor persoane și entități determinate și nu menționează nici o listă a acestor persoane sau entități publicate în rezoluțiile anterioare. Rezultă, așadar, că obligația generală de înghețare a resurselor financiare ale teroriștilor prevăzută de rezoluție este independentă de regimul stabilit prin rezoluțiile anterioare. Obligația generală stabilită prin rezoluție de a îngheța aceste resurse este similară obligației conținută de Convenție de a lua măsurile necesare pentru blocarea fondurilor folosite sau destinate a fi folosite la comiterea infracțiunilor de terorism. Rezoluția și Convenția lasă la latitudinea statelor conceptele de înghețare, indisponibilizare și confiscare.

Ținând cont de formularea largă utilizată în definirea acestor termeni, Comitetul contra terorismului a adoptat interpretarea potrivit căreia rezoluția obligă la înghețarea resurselor financiare ale persoanelor și entităților suspectate de terorism, indiferent dacă figurează sau nu pe listele stabilite de Consiliul de securitate, ori că sunt identificate ca atare de către state. Cu toate acestea, datorită absenței unei definiții uniforme a terorismului de la un stat la altul, a nivelurilor diferite de protecție juridică acordată celor al căror nume figurează pe aceste liste și faptului că statele adesea evită să comunice informațiile complete pe care se bazează suspiciunile lor, obligația de a îngheța resursele financiare ale teroriștilor prezumați de către state a fost pusă la îndoială. Stabilirea de către Consiliul de securitate a listei persoanelor bănuite de terorism, potrivit procedurilor stabilite la nivel internațional, a diminuat aceste îndoieli.

Prin rezoluțiile anterioare (1267 și 1333), Consiliul de securitate, acționând în temeiul capitolului 7 al Cartei a hotărât ca statele membre ale Națiunilor Unite să blocheze resursele financiare ale Talibanilor și ale lui Ossama ben Laden, precum și pe ale entităților pe care aceștia le dețin sau le controlează, cum sunt cele desemnate de către Comitetul sancțiunilor. Contrar Rezoluției 1373, aceste rezoluții instaurează un regim autonom al blocării resurselor financiare în baza căruia listele de persoane și entități ale căror fonduri trebuie să fie blocate sunt publicate și modificate din timp în timp sub autoritatea Consiliului de securitate. Comitetul 1267 (Comitetul sancțiunilor) este alcătuit în același mod ca și Consiliul de securitate. El a publicat o listă a persoanelor și entităților aparținând sau fiind asociate Talibanilor și organizației Al-Qaeda.

Directivele Comitetului 1267 privind organizarea lucrărilor conțin dispoziții precise referitoare la modul de adăugare și de ștergere de pe listă a persoanelor și entităților ale căror resurse financiare trebuie să fie blocate. Bazându-se pe informațiile furnizate de statele membre ONU, Comitetul a desemnat în sesiune privată aceste persoane și entități. Persoanele și entitățile înscrise pe listă pot cere ștergerea de pe listă, urmând în acest sens procedura stabilită de Comitet. În acest scop, persoana sau entitatea trebuie să depună la guvernul țării sale de rezidență sau cetățenie o cerere prin care solicită reexaminarea cazului său. Dacă acest guvern decide să dea curs solicitării sale, el trebuie să obțină acordul guvernului care a identificat inițial persoana sau entitatea pentru ștergerea acesteia de pe listă. În absența acestui acord, guvernul căruia i-a fost transmisă solicitarea poate să aducă acest caz spre dezbatere în fața Comitetului, în primă instanță, iar instanța de recurs este Consiliul de securitate. Lista actualizată a persoanelor și entităților ale căror fonduri financiare trebuie blocate este publicată în permanență pe site-ul de Internet al Comitetului 1267.

3.2.2.3.Recomandările speciale ale GAFI referitoare la finanțarea terorismului

Reacția GAFI la atentatele teroriste din Statele Unite a fost promptă. Pe data de 29 și 30 octombrie 2001, GAFI s-a reunit la Washington în reuniune plenară extraordinară și a decis să își extindă misiunea dincolo de spălarea banilor prin includerea în cadrul acesteia a finanțării terorismului și să-și focalizeze energia și competențele tehnice pe eforturile de combatere la nivel mondial a finanțării terorismului. La această reuniune, GAFI a adoptat o nouă serie de 8 recomandări speciale referitoare la finanțarea actelor de terorism. GAFI a cerut statelor membre să procedeze până la data de 1 mai 2002 la o autoevaluare a punerii în aplicare a acestor recomandări speciale. Această invitație a fost adresată, de asemenea, tuturor statelor lumii, chiar și celor care nu fac parte din GAFI. Grupul a publicat, de asemenea, un chestionar de autoevaluare referitor la punerea în aplicare a celor 8 recomandări speciale, precum și note directive pentru aplicarea acestora. În septembrie 2002, GAFI a anunțat că mai mult de 120 de state au dat deja curs cererii de autoevaluare.

Recomandările speciale

Primele 5 recomandări speciale cuprind dispoziții similare celor din Convenție și Rezoluție. Ultimele 4 privesc domenii de noutate. Conținutul sintetic al acestora se prezintă după cum urmează:

Ratificarea și punerea în aplicare a Convenției și rezoluțiilor Națiunilor Unite

Fiecare stat trebuie să ia măsuri imediate pentru a ratifica și a pune în aplicare, fără nici o restricție, Convenția Națiunilor Unite pentru reprimarea finanțării terorismului.

Prima recomandare specială a Grupului de acțiune financiară internațională stabilește deopotrivă că statele trebuie să pună în aplicare fără întârziere rezoluțiile Consiliului de securitate al Națiunilor Unite referitoare la prevenirea și reprimarea actelor teroriste, mai ales a Rezoluției 1373. Notele directive stabilesc faptul că aceste rezoluții sunt următoarele: 1267/1999, 1269/1999, 133/2000, 1373/2001 și 1390/2002.

R.S. 2 Incriminarea finanțării terorismului și a spălării de bani comise în cadrul activităților teroriste

A doua recomandare specială introduce regula incriminării finanțării terorismului, a actelor teroriste și a organizațiilor teroriste. Expresia acte teroriste are în vedere actele pe care părțile la Convenție au convenit să le incrimineze. Recomandarea specială nu definește organizațiile teroriste și lasă în grija fiecărui stat acest lucru. Se pare că termenul terorism are o dublă utilizare împreună cu expresia acte teroriste. În plus, statele trebuie să facă din acestea infracțiuni adiacente infracțiunii principale de spălare de bani.

Pentru a evalua punerea în aplicare a acestei recomandări trebuie avute în vedere următoarele criterii:

infracțiunea de finanțare a actelor de terorism trebuie, de asemenea, să fie aplicată atunci când teroriștii sau organizațiile teroriste se găsesc pe teritoriul unui alt stat sau atunci când actul terorist este realizat într-un alt stat;

infracțiunea se aplică cel puțin persoanelor juridice și fizice care sunt implicate în activitățile legate de finanțarea terorismului;

dacă sistemul juridic al țării în cauză o permite, infracțiunile de finanțare a actelor de terorism trebuie să se aplice și persoanelor juridice;

legislația în vigoare trebuie să prevadă sancțiuni administrative, civile sau penale în cazul delictelor de finanțare a actelor de terorism, precum și mijloace și resurse judiciare suficiente pentru a asigura aplicarea efectivă a legislației împotriva finanțării actelor de terorism.

Notele directive conțin definiția celor 3 termeni utilizați în contextul Recomandării speciale nr. 2.

„Înghețare” : în cadrul Recomandării, un guvern sau o autoritate judiciară competentă trebuie să fie în măsură să înghețe, să blocheze sau să pună sub sechestru fondurile sau resurse în cauză, făcându-le astfel indisponibile și netransferabile. Acestea rămân proprietatea titularului de origine și pot fi administrate în continuare de instituția financiară sau de persoana desemnată să le gestioneze de către proprietar.

„Indisponibilizare”: La fel ca în cazul înghețării, guvernul sau autoritatea competentă trebuie să poată întreprinde măsurile sau să emită un titlu executoriu care să-i permită să preia controlul fondurilor sau resurselor în cauză. Acestea rămân proprietatea titularului de origine, cu toate că autoritatea competentă poate să intre în posesia acestora și să asigure administrarea sau gestiunea acestora.

„Confiscare”: Este vorba de confiscare atunci când guvernul sau autoritatea judiciară competentă ordonă transferul către stat al proprietății fondurilor sau resurselor în cauză. Astfel, proprietarul inițial pierde toate drepturile sale asupra bunurilor. Ordonanța de confiscare este în general în legătură cu o condamnare penală sau cu o hotărâre a justiției prin care s-a stabilit că bunul respectiv a fost obținut sau a fost destinat să fie utilizat contrar dispozițiilor legale.

Înghețarea și confiscarea bunurilor teroriștilor

Înghețarea, indisponibilizarea și confiscarea sunt tratate în mod diferit în Convenție, Rezoluție și Recomandările speciale. Convenția stabilește că fiecare stat parte va adopta, conform principiilor sale de drept intern, măsurile necesare pentru identificarea, detectarea, înghețarea sau indisponibilizarea fondurilor teroriștilor și pentru confiscarea acestora. Rezoluția conține, de asemenea, obligația generală a statelor de a îngheța resursele teroriștilor, iar Rezoluțiile 1267 și 1390 obligă la înghețarea efectivă a fondurilor teroriștilor și organizațiilor teroriste enumerate de Comitetul 1267. Totuși, aceste rezoluții se limitează la a cere înghețarea acestor fonduri. Ele nu impun indisponibilizarea sau confiscarea acestora. A treia recomandare specială reunește toate aceste 3 elemente ale confiscării, indisponibilizării și înghețării.

Declararea tranzacțiilor suspecte în legăt ură cu terorismul

A patra Recomandare specială stabilește obligația instituțiilor financiare de a semnala tranzacțiile suspecte a avea legătură cu finanțarea actelor de terorism. Notele directive stabilesc faptul că statele pot opta cu privire la obligația de a efectua aceste declarații între aplicarea unui criteriu subiectiv (o instituție financiară suspectează o tranzacție de a fi legată de finanțarea terorismului) sau a unui criteriu mai obiectiv (o instituție financiară are indicii temeinice de a suspecta că fondurile sunt legate de finanțarea actelor de terorism).

Cooperarea internațională

A cincea Recomandare specială stabilește regula potrivit căreia statele sunt obligate să-și acorde reciproc asistență în cadrul anchetelor, investigațiilor sau procedurilor penale, civile sau administrative privind finanțarea actelor de terorism, privind actele teroriste și organizațiile teroriste. Notele directive stabilesc că această recomandare se referă la următoarele tipuri de asistență:

1. Schimbul de informații referitor la finanțarea terorismului prin mecanisme de asistență judiciară, inclusiv culegerea de probe, producerea de documente în vederea unei anchete, percheziție sau ridicarea de documente ori de obiecte pentru a fi folosite în cadrul procedurilor sau anchetelor penale, posibilitatea de a aplica o ordonanță emisă într-un alt stat cu privire la indisponibilizare sau confiscare într-o cauză penală;

2. Schimbul de informații prin alte mijloace decât mecanismele asistenței judiciare, în special schimburile între celulele de informații financiare (CRF) sau alte agenții de supraveghere;

3. Măsuri pentru a crea posibilitatea refuzării azilului solicitat de persoanele implicate în finanțarea terorismului;

4. Proceduri care permit extrădarea acestor persoane;

5. Dispoziții sau proceduri prin care să se asigure imposibilitatea justificării refuzului cererii de extrădare prin motivații de ordin politic.

Transferul alternativ de fonduri

A șasea Recomandare specială stabilește regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să stabilească anumite reguli în materia luptei împotriva spălării banilor și cu privire la sistemele informale de transfer de fonduri adică acele sisteme care nu recurg la instituțiile din sectorul financiar formal, cum sunt băncile, pentru a efectua transferul fondurilor dintr-o țară în alta. Conform notelor directive, această recomandare implică:

– ca toate serviciile informale de virament sau transfer să obțină o autorizație sau să fie înscrise într-un registru;

– ca recomandările GAFI cu privire la identificarea clienților, conservarea documentelor și declararea tranzacțiilor suspecte să fie extinse și sistemelor alternative de transfer de fonduri;

– să fie aplicate sancțiuni în cazul nerespectării acestor dispoziții.

Identificarea clientului în cazul viramentelor electronice

Recomandarea specială numărul 7 se referă la identificarea clienților în cazul viramentelor electronice naționale și internaționale. Potrivit notelor directive, regula este următoarea:

informațiile referitoare la cel care dă ordinul de plată sunt incluse în transferurile de fonduri naționale și internaționale;

instituțiile financiare conservă aceste informații la fiecare etapă din lanțul de plată;

statele obligă instituțiile financiare să pună în aplicare o supraveghere strictă a activităților de transfer de fonduri atunci când nu sunt disponibile informații complete cu privire la cel care dă ordinul de plată. Această regulă privește instituțiile financiare, birourile de schimb și serviciile de transfer de fonduri. Problema lipsei de informații cu privire la cel care dă ordinul de plată în cazul viramentelor electronice privește spălarea de bani în ansamblul său, trebuind a fi avute în vedere și în cadrul celor 40 de recomandări ale GAFI cu privire la spălarea de bani.

Organizațiile fără scop lucrativ

Potrivit celei de-a 8 Recomandări speciale, statele trebuie să-și revizuiască legile și reglementările referitoare la entitățile care pot fi utilizare în scopul finanțării terorismului. Aceasta lasă în grija fiecărui stat determinarea tipului de organizație care este vulnerabilă în special, bazându-se pe evaluarea condițiilor locale. Recomandarea atrage, totuși, atenția, în special, cu privire la organismele fără scop lucrativ și instituie obligația statelor de a se asigura că ele nu pot fi utilizate abuziv:

de către organizațiile teroriste care se prezintă ca entități legitime;

în scopul exploatării entităților legitime ca mijloace de finanțare a terorismului, inclusiv prin evitarea măsurilor ce vizează înghețarea fondurilor;

în scopul de a disimula sau de a ascunde traseul clandestin al fondurilor destinate unor scopuri legitime, în vederea finanțării organizațiilor teroriste.

Această recomandare nu oferă un răspuns legislativ imediat și exhaustiv. Prima parte a recomandării impune un examen al regimului juridic al acestor entități pentru a se asigura că ele nu pot fi utilizate în mod abuziv pentru finanțarea terorismului. Numai în urma acestui examen făcut de autorități, se poate decide cu privire la cele mai potrivite măsuri pentru a răspunde riscurilor identificate.

A doua parte a Recomandării se referă mai precis la organizațiile fără scop lucrativ. Prin notele directive se stabilește că statele trebuie să se asigure că aceste entități nu pot fi utilizate pentru a disimula sau a facilita activități de finanțare a terorismului, pentru a evita măsurile având ca scop înghețarea fondurilor ori pentru a disimula deturnarea fondurilor legitime către organizațiile teroriste. Recursul la aceste organisme fără scop lucrativ pentru a atrage fonduri în profitul activităților teroriste reprezintă o tendință actuală datorită faptului că este dificil a se distinge între aceste fonduri și celelalte fonduri gestionate de aceeași entitate fără scop lucrativ. În realitate, singura diferență între un dar legal și un dar ilegal către sau prin intermediul unui organism fără scop lucrativ, o reprezintă intenția adiacentă operațiunii. Este posibil, în plus, ca în anumite cazuri, conducerea entității să nu cunoască faptul că aceste fonduri sunt utilizate în scopuri ilegale. GAFI a publicat un document conținând cele mai bune practici de luptă împotriva utilizării abuzive a organizațiilor fără scop lucrativ, care reprezintă un ghid al acestui sector de activitate.

Transportatorii de fonduri

Statele trebuie să aibă în vederea adoptarea de măsuri speciale pentru depistarea transporturilor fizice de numerar sau titluri la purtător peste frontiere.

Acestea se referă la posibilitatea autorităților competente de a bloca sau reține sumele de bani în numerar sau titlurile la purtător cu privire la care există suspiciuni că sunt destinate finanțării actelor de terorism.

Forme de corelare cu infracțiunea de spălare a banilor

Pericolele ridicate de spalare a banilor impreuna cu utilizarea mediilor noi, netezirea liniei de directie europeana de spalare a banilor si de atentatatele de la 11 septembrie 2001 din SUA si din 11 martie 2004 din Madrid au dus inoirea si schimbarea multor regulamente in vederea combaterii spalarii banilor si a finantarii terorismului.

Germania si SUA se afla in aceasta situatie in care a fost editata Legea Patriot. Legea aceasta a fost conceputa in vederea "prevenirii si pedepsirii actiunilor teroriste pe teritoriul SUA si la nivel international, pentru imbunatarirea instrumententelor de cercetare penala si pentru alte scopuri."

In cadrul acestei legi, in Titlul al III-lea sunt cuprinsele unele reglementari cu privire la limitarea spalarii banilor dar si la finantarea operatiunilor antiteroriste in care sunt mentionate unele conjuncturi de derogare de la dreptul comun pentru a cunoaste mai bine si pentru a reprima fenomentul de spalare de bani in special in situatiile in care el este in legatura cu terorismul. In sectiuni diferite sunt aratate masuri speciale cu privire la jurisdictie, tranzatii internationale suspecte de implicare in spalarea banilor si insitutii financiare; cooperare in domeniul spalarii de bani; interzicere a conturilor americane de corespondenta care sunt infaptuite in banci-paravan din diaspora.

Cu privire la Romania, in cadrul Legii nr 535/2004,sunt stabilite unele masuri de prevenire a finantarii actelor de terorism in Capitolul al III-lea. Pe langa asta, in aceasta noua lege, conform art 33 lit. F este stipular ca infractiunea de spalare de bani, printre altele este cuprinsa in actele de terorism, pedeapsa care este aplicata fiind cea care este prevazuta si reglementata in Ledea 656/2002, maximul ei special majorandu-se cu trei ani.„Sunt asimilate actelor de terorism urmatoarele fapte: … bancruta frauduloasa, actele de coruptie, santajul, traficul de persoane, traficul ilicit de droguri si precursori, contrabanda, traficul cu autoturisme furate, falsificarea de moneda sau de alte valori, precum si orice alte infractiuni având ca finalitate realizarea unui profit în folosul entitatii teroriste”;

Art. 36 vine ca o completare cu punerea la dispozitie a unor imobile sau bunuri imobile catre o entitate terorista, stiind faptul ca acestea sunt utilizate in vederea sprijinirii sau infaptuirii actelor de terorism, dar si infaptuirea sau strangerea de fonduri, direct sau indirect, ori infaptuirea oricarei operatiuni financiar-bancare, cu scopul obtinerii finantare pentru actele de terorism, sunt sanctionate cu 15 pana la 20 de ani de inchisoare si cu interzicerea unor drepturi.

In Capitolul al II-lea al Legii nr. 535/2004, activitatea de prevenire si de combatere a terorismului la nivel national se organieaza si se extinde in mod unitar, pentru a asigura aceasta unitate cooperarea in domeniu trebuie sa se realizeze ca si Sistem nastional de prevenire si combatere a terorismului, sistem in care sunt incluse institutii importante ale statului cu atributii strict stabilite prin lege.

In art. 20 este stipulat ca amenintarile adresate securitatii nationale a statului roman, prevazute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 cu privire la siguranta nationala a Romaniei inclunzand aici actiunile de terorism care sunt prevazute inn aceasta lege pentru a se propune procurorului de catre institutiile statului care au atributii in specialitatea securitatii nationale, in unele cazuri justificate, sa ceara autorizarea infapturii unor activitati sub motivarea de a culege informatii dintre care: inregistrarea si interceptarea comunicatiilor, documente sau inscrisuri pentru care este nevoie accesul la un loc, la un obiect sau la deschiderea unui obiect in vederea obtinerii lor, cautarea unor informatii, ridicarea si repunerea la loc a unui document sau a unui obiect, examinarea si extragerea informatiilor pe care le contine, inregistrarea, copierea si obtinerea de extrase prin orice metode,instalare de obiecte, intretinerea si ridicarea lor din locurile in care au fost instalate.

Clasica spalare a banilor este diferita de finantarea terorismului. In cazul spalarii banilor, banii proveniti din activitatile ilegale sunt spalati sau stratificati prin procedee care ii fac sa para legali iar scopul final este reprezentat de cele mai multe ori de castigul unei sume impresionante de bani. In ceea ce priveste finantarea terorismului, sursa care finanteaza este de cele mai multe ori "legitima" iar scopul final nu este mereu cel de a atrage mai multe fonduri. De cele mai multe ori "nu au scopuri financiare".

Totusi, exista multe asemanari in felul in care organizatiile teroriste si crima organizata internationala transfera banii sau cum se straduiesc sa acopere provenienta banilor. Grupurile teroriste internationale au nevoie de venituri pentru a atrage, a-i pastra si a-i sprijini pe cei care adera la gruparile lor peste tot in lume dar si pentru a se asigura ca alte grupari cu scopuri comune le sunt loiale. Exista asadar o nevoie de a infaptui scheme pentru a atrage, a colecta si a distribui veniturile catre fortele operative care sunt pregatite pentru atacuri teroriste. Astfel se poate explica "necesitatea de circulatie a banilor" care vulnerabilizeaza fondurile teroriste in vederea depistarii si investigarii financiare, metode care sunt obligatorii in vederea combaterii finantarii terorismului.

Ca si o privire generala asupra surselor de finantare si asupra metodelor folosite in circulatia veniturilor pe care organizatiile teroriste le foloseste pentru sprijinul retelelor sale, putem scoate in evidenta faptul ca oamenii investigati pentru comiterea unor fapte teroriste au facut operatiuni de furnizare a veniturilor prin sisteme alternatine care sunt raspandite in lumea intreaga. Cel mai aderea aceste fonduri au fost furnizate in strainatate cu ajutorul retelelor alternative pentru transferul banilor, fiind astfel stranse de persoanele straine de alte nationalitati care sunt rezidenti in unele tari care lupta impotriva terorismului. Operararea cu ajutorul sistemului bancar a condus la dezvoltarea acestor activitati pe plan international cu ajutorul acestor entitati.

Persoanele fizice, in alte cazuri majoritatea cu nationalitate indiana au facut plati in numerar implicand sume mari de bani in diferite tari, bani directionati catre acelasi cont. Veniturile stranse au fost transferate apoi in Asia sau SUA.

Unul dintre cele mai comune instrumente este folosit de organizatia "Al-Qaida" pentru sprijinirea gruparii sau teroriste si este "sistemul informal de circulatie a banilor" sau sistemul numit Hawala.

3.3 Forme ale infrastructurii financiare a activitatilor teroriste

Guvernele care au fost angajate în mod oficial să lupte împotriva terorismului au ales pentru valorificarea eforturilor lor două direcții: nivelul strategic și nivelul tactic. Nivelul strategic se referă la elementele structurale în context legal, politic și economic în care acționează cei care participa.Schimbările care sunt vizate sunt transformările în profunzime, durabile,susceptibile să afecteze domeniul legislativ, comercial, economic, cultural, democratic și social dar și modul în care funcționează instituțiile ( băncile și instituțiile bancare reprezintă principarii aliați ai rețelelor teroriste).

Nivelul tactic se compune din acțiuni limitate de timp și distincte fiind vorba despre momentele în care sunt vizate anumite grupări sau sunt vizați unii indivizi, sau de către cele în care se caută soluționarea unei probleme care a fost identificată și pentru care se pot pune în aplicare rapid unele măsuri care au în vedere un rezultat vizibil imediat sau în scurt timp.

Această reprezentare schematică prezintă clar alegerile guvernelor canadian și american. Granița dintre securitatea externă și cea internă pare să dispară, iar nevoia de a stabili planuri comune la nivelul internațional cât și la nivel național a devenit o prioritate. Mai mulți observatori , după mai bine de 6 ani de la tragicul eveniment din 11 septembrie 2001, au precizat că numeroasele obstacole care au aparat în drumul asigurării securității au arătat incapacitatea conducătorilor lupte împotriva terorismului de a putea să pună în aplicare un plan de anvergură internațională care să urmărească grupările teroriste sau indivizii a căror rază de acțiune se extinde la nivel mondial. .

Cele mai frecvent citate dificultăți sunt:

în țările expuse la foamete există o lipsa de resurse; diversitatea modului de înțelegere de către un mare număr de state a problemei specifice a terorismului;

instabilitatea în domeniul politic;

coordonarea deficitară dintre agențiile din domeniul luptei împotriva terorismului;

incertitudinea economică ciclică ;

varietatea modului de înțelegere a unor state problema terorismului;

O concluzie principala care se evidențiază din observațiile următoare este reprezentată de selecționarea metodelor de finanțare de către grupurile teroriste este foarte influențată de tacticile și de strategiile care sunt adoptate de statele în care ele au hotărât să acționeze.

În primul rând, este indispensabilă analiză asupra principalelor cai licite sau ilicite la care pot avea acces grupurile teroriste în vederea finanțării activităților lor. Trebuie accentuat că selecționarea unei anume surse de finanțare nu este îndrumată de contextul politic și juridic din care această se face , acesta reprezentând un indiciu că pe teritoriul acestui stat se organizează și se practică pe un fond continuu finanțarea unor activități teroriste.

Pentru aducerea la zi a informațiilor care fac referire la formele diferite pe care le îmbrățișează infrastructură financiară a grupurilor teroriste, suntem nevoiți să facem trimitere la o grupare de acte și analize efectuate pe continentul european cât și pe cel nord-american ( GAFI,Directive în atenția instituțiilor financiare pentru depistarea activităților de finanțare a terorismului, GAFI, Raportul privind tipologiile spălării banilor). Deși pe site-urile web ( CIA, FBI, Interpol, GAFI,, Fondul Monetar Internațional, SCRS, CANAFE) sunt informații disponibile publicului larg, se disting unele elemente constante:

Recunoașterea celor care participa la activitățile de finanțare a terorismului nu este simplă

Unele activități sunt ilicite, altele licite, iar cele mai numeroase sunt situate în "zona gri", zona în care legalitatea variază sau este ambiguă.

nu se cunosc mereu destinatarii fondurilor

există o probablitate că unele fonduri sdestinate activităților teroriste să fie deturnate de unul dintre membri organizației în scopuri personale.

Fondurile se folosesc atât în scopuri teroriste cât și pentru acțiuni caritabile

Spalarea banilor in scopuri teroriste

Trebuie remarcata la nivel international multitudinea de texte legate de asocierea a doua realitati cu caracteristici empirice si intrinsece, arata ca diferentele dintre ele sunt mai demne de luat in calcul decat punctele commune. De exemplu, Canada nu este cu mult mai diferita fata de tarile care sunt parteneri economici cu ea, astfel ca din acest punct de vedere, spalarea banilor este in concordanta cu finantarea activitatilor teroriste de spalare a banilor fiind legate de organizatiile criminate. Nu trebuie sa ne surprinda faptul ca in cazul gruparilor teroriste, spalarea banilor este adesea asemanata cu dimensiunile ultimei probleme mentionate, elementele capitate in urma metodelor de spalare de bani infaptuite de organizatiile criminale, aflandu-se la baza. Fenomenul crimei este in legatura cu faptele care sunt prevazute si pedepsite de lege la urma urmei. Organizatiile criminale si gruparile teroriste ameninta pietele economice ale societatilor democratice. Retelele paralele de transferuri de bunuri sunt foloste pentru infaptuirea unor miscari financiare. Organizatiile criminale si gruparile teroriste au nevoie de bani pentru a putea supravietui in “afaceri”. Lista aspectelor in comun nu poate reprezenta un bun pretext pentru a putea fi in totalitate de accord cu ceea ce s-a mai scris pe aceasta tema, pentru ca totul, in general este controlat de politicieni, autoritati judiciare, guverne, etc. In momentul in care se tine cont de aspectele particulare si de diferentele cu privire la problema spalarii banilor in vederea sustinerii din punct de vedere financiar al actelor teroriste nu se pot folosi aceleasi puncte de referinta care conduc catre organizatiile criminale in materie de spalare de bani.

In ciuda diferentellor care caracterizeaza aceste doua tipuri de activitati, autoritatile competente asociaza cu placer finantarea terorismului cu spalarea banilor. Se intampla foarte des ca miscarile de capitaluri , spalarea banilor sau finantarea terorismului sa fie confundate in lucrarile analistilor guvernamentali, ale agentiilor de reglementare sau ale cercetatorilor. Mentionand aceste lucruri, o multitudine de metode folosite pentru spalarea banilor de catre gruparile criminale sunt identice cu cele pe care teroristii le-au utilizat in vederea mascarii finalitatii fondurilor care au fost obtinute ori licit ori ilicit, pe care le au si pentru a nu le arata organelor de control care sunt cei care se bucura de aceste bunuri financiare la sfarsit.

Oligativitatea de a relata toate detaliile despre operatiunile suspecte reprezinta un subiect controversat.

De exemplu, in Canada, cand a fost adoptata in 1991 Legea cu privire la reciclarea produselor criminalitatii, institutiile financiare trebuiau sa isi recunoasca clientii si sa le pastreze documentele in acest sens. Plusand, in articolele 83.1 si 83.11 din Codul Penal, este stipulat ca institutiile si indivizii sunt obligati si divulge catre autoritati daca sunt proprietar de bunuri sau depozite si care sunt acestea, daca din ce se cred ear avea legatura cu activitatile teroriste.

In virtutea legilor diferite care sunt aplicate, la nivel mondial bancile prezinta obligativitatea de a face unele verificari asupra tranzactiilor efectuate de clientii lor dar si cu privire la sumele de ordin mai mare care sunt depuse in sucursalele lor. Este important de stiut ca aceste instutii financiar-bancare, de fapt se afla in incapacitatea de a putea depista activitatile care au drept scop finantarea terorismului.Un singur indiciu cu o relevanta considerabila il reprezinta faptul ca o organizatie terorista sau ca un terorist ar putea sa isi deschida un cont. Este adevarat ca bancile se confrunta zi de zi cu cu dificultati care sunt adevarate obstacole importante si care stau in calea recunoasterii lor deoarece sunt anumite cazuri in care este imposibil sa se obtina informatii necesare care sa le ofere date exacte si care sa le ofere posibilitatea sa depisteze finantarea terorismului.

Spalarea banilor si dinamicile specifice gruparilor teroriste

In momentul in care fenomentul spalarii banilor este analizat, sunt impuse anumite precizari chiar de la inceput. Una dintre acestea o reprezinta: “intre cee ace se intampla in cazul gruparilor teroriste si in cazul organizatiilor criminale exista diferente, iar pentru a putea descrie complexitatea activitatilor de finantare a terorismului nu este sufficient sa vorbim despre cee ace se intampla in cazul organizatiilor criminale.”

Trebuiesc luate in cacul multe elemente importante pentru a putea intelege felul in care reusesc gruparile teroriste sa spele banii in scopul finantarii activitatilor lor. Terorismul nu necesita sume astronomice de bani pentru a putea functiona. Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii relateaza ca: “sumele pe care celulele teroriste sau membrii lor incearca sa le ascunda sunt adesea minime, atunci cand sunt comparate cu sumele reciclate de criminalitatea organizata si de marii traficanti de stupefiante.” Asadar, legile care au fost promulgate urmaresc ca scop principal lupta impotriva spalarii banilor. Acesta este motivul pentru care declararea depozitelor de peste 10.000 dolari in cee ace priveste finantarea terorismului desi este obligativa este si ineficienta si absolut inutila iar necesitatea masurilor adaptate la miscarile de fonduri ale teroristilor sunt necesare. Peste toatea astea, gruparile teroriste folosesc foarte des fonduri care isi au originea in surse licite, cu acestea finantandu-si operatiunile.

Unii dintre expertii in domeniu ( 2004, Hardy si Johnson, Aninat) sustin ca spalarea banilor reprezinta transformarea rezultatului unei infractiuni intr-o forma care permite utilizarea si camuflarea surselor lor ilicite.

Multe operatiuni financiare sunt folosite cu ajutorul instrumentelor financiare multiple, in asa fel incat sa le fie permisa investitia repetata a banilor spalati atat in activitati licita ori in servirea activitatilor teroriste sau pentru finantarea traficurilor.

Tot acesti autori defines finantarea terorismului ca fiind utilizara produselor nascute dintr-o oarecare sursa (licita sau nu) in vederea sponsorizarii unor activitati teroriste trecute sau care urmeaza sa se intample in viitor. O proprietate ce permite deosebirea dintre activitatile de finantare a terorismului si operatiunile de spalare a banilor este reprezentata astazi mult mai des decat in trecut de faptul ca finantarea terorismului este indreptata spre activitati care urmeaza sa fie infaptuite in viitor.

O deosebire majora intre finantarea terorismului si spalarea banilor care se potate realiza pe cai licite sau ilicite, ca si rezultat al faradelegilor exercutate de asociatii criminare sau de grupari criminale, este stabilita de Kersten: “in ceea ce priveste finantarea terorismului, este posibil ca introducerea banilor in sistemul financiar sa nu fie precedata de comiterea unei fapte ilegale.Desigur, acolo exista o intentie criminala, dar nu are sens ca fondurile folosite pentru promovararea cauzei sa fie considerate drept profitul acelei intentii criminale. Astfel, se sugereaza ca finantarea terorismului nu trebuie confundata cu infractiunea de spalare a banilor.”

Sume considerabile de bani sunt “rejectate” in economia legala a unei tari in urma spalarii banilor, pentru a fii folosite in scopuri multiple, fara ca autoritatile competente sa cunoasca originea acestor fonduri. Este evident ca aceste fonduri care necesita spalare provin din comiterea in prealabil a unor infractiuni. Este interesan de mentionat faptul ca pana si Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii a ajus ca si Freeland si Kersten la aceeasi concluzie: “finantarea terorismului se deosebeste de spalarea banilor din mai multe puncta de vedere.De obicei, cei care spala bani reclicleaza fonduri provenite din activitati criminale, care urmeaza a fi folosite in scopuri legale sau ilegale. Fondurile utilizate la finantarea activitatilor teroriste sunt obtinute in principal prin strangerea donatiilor facute adesea de organisme legale fara scop lucrative, chiar daca gruparile teroriste recurg si la activitati criminale, pentru a-si procura fondurile necesare, cum ar fi traficul de stupefiante, contrabanda cu armament si cu alte produse, frauda, rapirile de personae sau extorcarile. In asemenea situatii, acestea sunt nevoite sa desfasoare tranzactii economice de spalare a banilor, la fel ca orice alta organizatie criminala.”

Avand in vedere activitatile legitime care au ca scop finantarea terorismului , sunt cazuri in care se acumuleaza fonduri de la anumite comunitati culturale folosindu-se pretexte precum anumite acte caritabile, acestea fiind destul de frecvente.

Asadar, sunt ascunse sub activitatile caritabile sume considerabile de bani fiind deturnate de la finalitatea initiala de catre cei care fac parte din organizatiile teroriste care sunt pe posturi cheie in societatile caritabile.

Folosirea sistemelor de transferare de fonduri si a retelei bancare oficiale: Grupurile teroriste au acces la surse licite de fonduri.

Rapoartele guvernamentale si contributia cercetatorilor au scos la iveala cat de importanta este legatura dintre activitatile teroriste si sursele de finantare si metodele prin care veniturile sunt trimise catre beneficiarii lor. Asadar , este absolut necesar sa se analizeze toate metodele folosite de catre gruparile teroriste si organizatiile criminale care sunt folosite in vederea executarii tranzitului fondurilorilor menite sa finanteze operatiunile lor. Nu este important daca sumele de bani provin din activitati licite sau ilicite , existand multiple metode prin care se pot executa operatiuni cu fonduri , societatile comerciale care functioneaza legitim avand o contributie importanta ( firme de import-export , agentii de voiaj , acestea fiind de cele mai multe ori “societati ecran” ). Banii care sunt destinati pentru realizarea planurilor teroriste sunt probabil sa urmareasca circuite multiple prin retele financiare “paralele" (Hawalas) , dar si prin retele bancare oficiale. Pe langa astea, sunt cazuri in care aurul , alte tipuri de valori sau chiar bani cash sunt transportati fizic in mod normal folosirea cailor multiple prin care sistemul financiar-bancar oficial, ajuta la acoperirea finale a bunurilor. In acest fel , teroristii reusesc sa trimita rezultatul muncii lor de finantare executate intr-un stat “ spre tarile in care exista centre financiare majore”.

Cateva tari nu vor sa se conformeze normelor si directivelor international in ceea ce priveste declararea veniturilor care au o origine suspecta. Spre exemplu, teroristii care desfasoara activitati international , utilizeaza bancile islamice pentru transferurile si pentru tranzactiile bancare. Aceste banci islamice nu au perceput obligativitatea precum institutiile financiare si bancile occidentale , de a semnala cazurile in care era executate transferuri dubioase de fonduri.

CANAFE a ajuns la concluziile ca spalarea banilor urmareste sume importante de bani care se misca “ cu rapiditate in retelele financiare locale si international” , concomitant cu finantarea activitatilor teroriste fiind vorba despre “ sume mici de bani care trec prin centre financiare international”.Cu tote astea, finantarea activitatilor teroriste si spalarea banilor reprezinta de cele mai multe ori operatiuni transnationale.

Proceedele de spalare a banilor folosite de gruparile teroriste

Metodele pe care gruparile teroriste si asociatiile criminale le folosesc in vederea spalarii banilor sunt din punct de vedere tehnic aceleasi. Acestea fiind zise, fara destule elemente si fara probe pe care organelle de urmarire sa le foloseasca, metodele prin care teroristii reusesc sa spale banii raman pana la proba contrarie doar supozitii.

Pe fondul continutului informativ din documentele GAFI, prezentam in continuare o tehnica ce poate fi utilizata pentru spalarea banilor si care este in stransa legatura cu finantarea activitatilor infaptuite de gruparile teroriste.

Folosirea unor mandatari sau reprezentanti. Aici vorbim despre folosirea apropiatilor, membrilor familiei, cei care sunt recunoscuti in comunitate si cei care au capacitatea de a reusi sa faca tranzactii in contul gruparilor teroriste. Teroristii se supun unor riscuri din ce in ce mai mari pentru a reusi sa efectuze dubioase tranzactii financiare, organelle de urmarire si institutiile financiare utilizeaza liste cu organizatii caritabile si cu personae despre care se crede ca sunt in stransa legatura cu unele grupuri de teroristi , gruparile teroriste sau indivizii care sunt suspenti recurgand tot mai des la asociati ai membrilor de familie sau la prieteni pentru a reusi sa execute operatiuni bancare, in dorinta de a disimula sau de a complica drumul parcurs de bani.

Depunerile sau retragerile fractionate de sume de bani din conturile bancare sau asa numitul “ Chtrumpfage” . Persoanele cu o apartenenta obisnuita si efectueaza operatiuni de valoare mica sumelor care atrag atentia organelor de lupta impotriva terorismului si astfel ele nu par suspecte.

Achizitionarea cu bani gheata a bunurilor de valoare mare. Astfel ca sunt cumparate cu bani gheata obiecte de mare valoare urmand ca mai apoi sa fie inregistrate pe numele unor rude binevoitoare sau a unor prieteni de catre cei care urmaresc spalarea banilor.

Utilieaza birourilor de schimb valutar. Sunt cumparate sume impresionate de valuta de catre cei care incearca sa spele bani pe care ii transfera ulterior in conturi deschise in banci diferite de pe intreg mapamondul.

Transferurile de fonduri in bani gheata sau contraband cu valuta. Indivizii care se ocupa de spalarea bani trimit considerabile sume de bani prin servicii de mesagerie, curieri sau a unor persoane care cara banii personal pana la destinatie, in statele in care pastrarea secretului bancar este favorabila, asta insemnand ca informatiile cu privire la proprietarul fondurilor si la originea acestora nu pot fi divulgate.

Cazinourile si jocurile de noroc. Datorita faptului ca sunt primate jetoane in schimbul banilor, aceste sume de bani sunt recuperate in formatul unor cecuri.

Schimbul de pesos pe piata neagra. Sunt schimbati pesos in dolari americani de catre traficantii de droguri folosindu-se de ajutorul retelelor subterane care functioneaza in interiorul mai multor state.

Achizitionarea diferitelor tipuri de instrumente monetare: cecuri bancare, mandate, cecuri de calatorie, etc.

Folosirea cartilor de debit sau de credit sau a viramentelor bancarea.

Zonele vulnerabile ale economiri. In Raportul privind tipologiile spalarii banilor, 2003-2004, GAFI a subliniat ca fiind extrem de vulnerabil sectorul valorilor imobiliare in cazul in care vorbim despre spalarea banilor. In plus, Se regasesc riscuri potentiale ca pietele pietrelor pretiase si a metalelor pretioase dar in special comertul cu diamante si cu aur sa ajunga sub monopolul unor grupari teroriste in vederea spalarii banilor de care au nevoie. Confruntarea bunurilor licite si ilicite aflate in conturile societatile care au ca si activitate comertul cu diamante si, in general, din firmele care sunt in asociere cu grupurile teroriste, fac recunoasterea metodele folosite des pentru spalarea banilor din ce in ce mai complicate. In foarte multe cazuri nu putem sa vorbim doar despre indicii de asociatie cu finantarea terorismului.

3.4. Tipologii de spălare a banilor, finanțarea actelor de terorism și practică judiciară

3.4.1. Spălarea banilor obținuți din fraude

Mai multe persoane fizice – cetățeni români au inițiat și constituit un grup infracțional ce a avut drept scop procurarea de echipamente utilizate la efectuarea de fraude la bancomate, pe care să le folosească în mai multe state europene.

Câțiva din membrii grupului au fost surprinși pe teritoriul unui alt stat în timp ce comiteau fraude la bancomat. Astfel, aceștia au utilizat la ATM carduri false ce aveau trecute pe banda magnetică datele de identificare ale unor instrumente de plată electronică aparținând mai multor persoane (adevărații titulari ai cardurilor). Datele fuseseră obținute prin trecerea cardului original printr-un aparat care citește și înregistrează datele aflate în banda magnetică a cardurilor. De asemenea, s-a constatat că infractorii cunoșteau și codul PIN al cardurilor originale, întrucât, atunci când au utilizat ATM-ul, au reușit să realizeze tranzacțiile solicitate.

Transmiterea în țară a sumelor rezultate din infracțiuni a fost efectuată de membrii grupului (folosind acte false de identitate) prin:

– intermediul unei firme dintr-una din țările europene unde își derulau activitățile infracționale, care a preluat sumele și le-a transferat în conturi deschise la bănci din România pe numele unor persoane de încredere ale membrilor grupului (rude sau prieteni);

– sistemele de transfer rapid de bani.

Tehnicile de spălare a banilor folosite de membrii grupării au fost foarte variate, de la cele mai simple metode până la unele complexe.

Astfel, complicii din țară, care aveau rolul de „ a albi" fondurile ilicite primite de la extern, au procedat la ascunderea adevăratei naturi a provenienței banilor, prin folosirea sistemului financiar-bancar, respectiv prin intermediul conturilor pe care le-au deschis la mai multe unități bancare de pe teritoriul României. Procedeele utilizate au fost următoarele:

deschiderea unui număr mare de conturi la sucursalele aceleiași bănci și dispunerea de transferuri repetate ale unor sume mari de bani între aceste conturi;

depuneri și retrageri de numerar neobișnuit de mari;

depuneri de numerar în mai multe conturi, astfel încât fiecare sumă este mică, dar totalul este semnificativ;

depuneri frecvente de numerar efectuate în contul clienților de terțe persoane, fără legătură aparentă cu destinatarul contului.

De asemenea, membrii grupării s-au orientat și spre investirea banilor obținuți din fraudarea bancomatelor dintr-o țară străină în terenuri și locuințe. Imobilele respective au fost achiziționate (direct sau prin persoane interpuse) și ulterior revândute în scopul obținerii de profituri, dar și pentru a justifica sumele mari de bani de care dispuneau, în condițiile în care niciunul din membrii grupării nu desfășura o activitate remunerată. Imobilele respective au fost: – fie achiziționate în vederea păstrării și renovării;

– fie nou construite;

fie cumpărate și imediat revândute (situație în care gruparea a urmărit doar rularea mai multor apartamente într-o perioadă scurtă de timp, prețul de vânzare fiind același sau mai mic decât cel de cumpărare, încercând să facă pierdută orice urmă care ar fi putut duce la originea fondurilor);

fie dobândite în urma activităților de camătă (de la persoane care nu reușeau să le restituie banii împrumutați și dobânda).

3.4.2. Spălarea unor sume de bani provenite din evaziune fiscală efectuată prin intermediul unor firme fantomă care derulează afaceri cu fier vechi

Trei persoane fizice au primit în proprietate (ca urmare a unei cereri de retrocedare) un imobil situat în zona centrală a Bucureștiului. La câteva luni după aceasta, persoanele respective au vândut imobilul către SC C SRL pentru suma de 250.000 EUR. Această societate comercială s-a dovedit a fi o firmă „fantomă", care avea ca obiect de activitate declarat „recuperarea deșeurilor metalice".

Este de menționat faptul că pe parcursul a doi ani, din conturile SC C SRL a fost retrasă în numerar o sumă reprezentând echivalentul a cca. 1.000.000 EUR cu justificarea „plăți către persoane fizice pentru achiziție deșeuri metalice", în condițiile în care, în evidențele organelor financiar-fiscale societatea nu figurează cu declarații privind obligațiile datorate bugetului de stat consolidat, cu deconturi de TVA și nici cu bilanțuri contabile aferente activității comerciale desfășurată în această perioadă.

După aproximativ o lună, SC C SRL a vândut imobilul către persoana fizică X, cu același preț cu care l-a achiziționat, respectiv 250.000 EUR, tranzacție aparent lipsită de logică comercială. Este important de precizat că X are calitatea de împuternicit de a dispune pe conturile SC C SRL, calitate în care a ridicat în numerar cei 1.000.000 EUR în echivalent, menționați în paragraful anterior.

După alte câteva luni, X a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare cu o altă persoană fizică, la prețul de 2.500.000 EUR, stabilind un avans de 70.000 EUR, bani care i-au fost transferați de cumpărătorul promitent în contul curent.

În perioada imediat următoare, X a mai încheiat cu alte nouă persoane fizice antecontracte de vânzare-cumpărare, în condiții asemănătoare, obținând suma totală de 700.000 EUR, pe care, în final, a ridicat-o în numerar în mai multe tranșe. Cele zece persoane fizice care aveau calitatea de cumpărător promitent:

aveau aceleași nume de familie și domiciliau în aceeași localitate;

aveau calitatea de asociați și administratori la numeroase societăți comerciale al căror obiect de activitate este „recuperarea și reciclarea deșeurilor metalice"; din conturile acestor societăți comerciale a fost retrasă în numerar, pe parcursul a doi ani, suma totală de 8.500.000 EUR în echivalent RON.

După scurgerea unui alt interval de timp, X a încheiat cu SC A SRL un contract de vânzare-cumpărare a imobilului respectiv pentru suma de 4.500.000 EUR, contract autentificat la un alt birou notarial.

Analiza contului bancar al SC A SRL a evidențiat faptul că acesta a fost alimentat prin numeroase depuneri de numerar efectuate de persoane din familia lui X totalizând echivalentul a 4.500.000 EUR cu justificarea „ încasări din vânzări".

SC A SRL a achitat în numerar o primă tranșă din prețul imobilului, respectiv echivalentul a 1.500.000 EUR, la momentul semnării contractului, plată efectuată în fața notarului, care i-a solicitat vânzătorului (X) să aplice pe contract amprenta digitală. De menționat este și faptul că, atât în fața acestui notar, cât și în tranzacțiile ulterioare efectuate la ghișeele băncilor la care are deschise conturi, X sa prezentat însoțit de alte două persoane îl sfătuiau permanent cum să procedeze. Posibil ca X să fie o persoană analfabetă.

SC A SRL a plătit a doua tranșă din prețul imobilului prin virament bancar în unul din conturile lui X, respectiv echivalentul a 3.000.000 EUR. În aceeași zi, X s-a prezentat la ghișeul băncii anunțând că va primi în cont suma respectivă de la A SRL și că dorește să ridice în numerar, a doua zi, banii respectivi. Angajații băncii au încercat să-i explice, atât cetățeanului X, cât și celor doi însoțitori ai acestuia, faptul că la acel moment suma nu fusese încasată în cont și faptul că, având în vedere cantitatea foarte mare de numerar solicitată, este nevoie de o programare prealabilă.

În dimineața zilei următoare, X împreună cu cei doi „consilieri" a venit la bancă și au amenințat că dacă plata nu se face pe loc, vor transfera întreaga sumă într-un cont deschis la altă bancă, ceea ce au și dus la bun sfârșit.

Astfel, deși mai deținea conturi și la alte bănci, X a deschis un nou cont la o altă unitate bancară, a revenit la banca care îi refuzase plata, a emis un ordin de plată egal cu suma disponibilă în cont și a transferat toți banii în noul cont, de unde i-a retras în numerar.

3.4.3. Spălarea unor sume de bani provenite din trafic de droguri

Prin intermediul unui Raport de Tranzacții Suspecte, o bancă comercială a transmis Oficiului informații referitoare la operațiunile suspecte derulate prin intermediul contului persoanei fizice A, cetățean al unei țări din Orientul Mijlociu, dar având reședința în România. Suspiciunile constau în faptul că acesta a încasat diverse sume de bani cu titlul „returnare împrumut" de la persoane fizice nerezidente, iar apoi a retras în numerar fondurile respective, prin mai multe operațiuni situate valoric sub limita de raportare.

Din analiza financiară efectuată în cadrul Oficiului, au rezultat următoarele aspecte:

Persoana fizică A a fost beneficiarul unor transferuri efectuate dintr-un cont deschis la o bancă dintr-o țară din Asia de Est, după cum urmează: de la persoana fizică B (cetățean al țării respective) a primit echivalentul a cca. 55.000 EUR, iar de la persoana fizică C (cetățean român) a primit echivalentul a cca. 40.000 EUR. La efectuarea acestor operațiuni a fost folosită moneda națională a țării din care au fost efectuate transferurile.

În cadrul verificărilor referitoare la proveniența fondurilor, Oficiul a solicitat date și informații de la Unitatea de Informații Financiare (FIU) din respectiva țară din Asia de Est. Urmare acestui demers, FIU partener a comunicat Oficiului faptul că B, care folosește mai multe pseudonime, este cunoscut pentru comiterea infracțiunilor de deținere ilegală și trafic de droguri, iar C a fost semnalată ca făcând parte din cercul relațional al acestuia.

Referitor la persoana fizică C, este important de precizat și faptul că aceasta este actuala soție a lui A, iar anterior fusese căsătorită cu un cetățean al țării din care sunt transferate fonduri. De asemenea, în urma consultării bazei de date a Oficiului au fost identificate următoarele:

transferuri efectuate de B după cum urmează: echivalentul a 110.000 EUR în favoarea lui D (fratele lui A) și echivalentul a 145.000 EUR în favoarea lui E (cumnata lui A), în conturile acestora deschise la bănci din România. Din analiza conturilor persoanelor fizice D și E (ambii cetățeni al aceleiași țări din Orientul Mijlociu ca și A) a rezultat că aceștia au schimbat în EUR fondurile primite de la B în moneda națională a țării din Asia de Est și au transferat sumele de 110.000 EUR, respectiv de 145.000 EUR în contul lui A, cu titlul „restituire împrumut";

transferuri efectuate de C (soția lui A), dintr-un cont deschis în la o bancă din țara din Asia de Est, în favoarea acelorași rude ale soțului său, respectiv D (echivalentul a cca. 68.000 EUR) și E (echivalentul a cca. 35.000 EUR); ca și în situația precedentă, fondurile ajung, după ce în prealabil au fost schimbate în EUR, tot în contul lui A, deschis la banca din România.

Persoana fizică A a retras în numerar, prin mai multe operațiuni sub limita de raportare la Oficiu, o parte din fondurile încasate așa cum s-a arătat mai sus (total cca. 110.000 EUR), iar o altă parte din acestea a fost folosită pentru efectuarea unor transferuri bancare cu justificarea „achiziții imobile" (cca. 340.000 EUR).

În concluzie, se poate aprecia că au fost identificate indicii de spălare a unor fonduri ce ar putea proveni din săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri.

3.4.4. Spălarea banilor de către o „Persoană expusă politic-PEP”

Un cetățean român a înființat o societate comercială (SC X SRL) împreună cu soția sa. După câțiva ani, cetățeanul român a dobândit o funcție importantă în administrația de stat, devenind PEP și s-a retras împreună cu soția din societatea pe care o înființase, părțile sociale fiind preluate de un fost angajat de-al său, cu care se afla și într-o relație de rudenie mai îndepărtată.

Cesiunea părților sociale s-a făcut cu titlu gratuit, deși la data cesiunii firma avea un capital social reprezentând echivalentul a câtorva zeci de mii de EUR și înregistra profituri semnificative. Aceste aspecte constituie indicii că cesiunea a avut un caracter formal, iar persoana care a preluat firma acționa ca un interpus pentru PEP.

Precizăm că PEP și-a folosit influența pentru ca societății comerciale X SRL să-i fie atribuite în mod ilegal contracte cu mai multe instituții publice, firma obținând astfel profituri semnificative, o mare parte din acestea ajungând, sub diferite forme la PEP.

De exemplu, SC X SRL a achiziționat un teren extravilan prin cumpărare de la diverse persoane fizice cărora li se reconstituise dreptul de proprietate. Ulterior, SC X SRL a vândut soției PEP terenul respectiv, la un preț mult mai mic decât cel al pieței (cca. 10.000 EUR față de 50.000 EUR, cât era prețul normal).

Uzând de influența pe care o avea, PEP a reușit să scoată din circuitul agricol terenul respectiv (deși autoritățile locale refuzaseră, în numeroase rânduri, solicitări de acest gen efectuate de alte persoane).

La puțin timp după aceasta, cei doi soți au vândut terenul, la un preț cu mult supraevaluat (cca. 2.000.000 EUR), unei alte societăți comerciale românești (SC Y SRL), care are ca unic asociat o firmă dintr-o jurisdicție off-shore.

S-a constatat că achiziționarea imobilului de către SC Y SRL nu avea o niciun sens economic, întrucât firma a plătit un preț mult mai mare decât cel practicat pe piață pentru un imobil căruia ulterior nu i-a fost dată nicio destinație productivă (a rămas pur și simplu în patrimoniul SC Y SRL).

Prin urmare, este posibil ca suma de 2.000.000 EUR primită de PEP ca plată pentru teren să reprezinte în realitate o parte din profitul realizat de X SRL (controlată de PEP printr-un interpus) în urma amplei derulări a unor contracte cu instituții publice (a căror câștigare a fost facilitată de PEP).

3.4.5. Spălarea banilor obținuți din evaziune fiscală

O societate comercială A a încasat de la societatea comercială B suma de 1 milion EUR, cu titlul „contravaloare teren". La scurt timp după cumpărarea terenului, B SRL a încasat de la C SRL suma de 2,2 milioane EUR, cu titlul

„contravaloare teren". Conform documentelor depuse la bancă s-a constatat că este vorba de același teren pe care B SRL l-a cumpărat de la A SRL.

A SRL și C SRL aveau același administrator, iar, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre B SRL și C SRL și transferul celor 2,2 milioane EUR, administratorul lui A și C a devenit și administratorul lui B SRL. Prin urmare, nu era vorba numai de același teren, ci și de aceeași persoană fizică ce controla toate cele 3 societăți comerciale.

Astfel, terenul care valora în principiu 1 milion EUR a fost vândut la prețul de 2,2 milioane EUR, adică mult supraevaluat, această operațiune având drept scop „scoaterea" din societate de bani și folosirea nejustificată a acestora (posibilă infracțiune predicat, faptă prevăzută de Legea nr. 31/1991 privind societățile comerciale).

După ce B SRL a cumpărat terenul cu prețul de 1 milion EUR, aceasta a apelat la o societate specializată ce a făcut o reevaluare a terenului la prețul de 2,9 milioane EUR, fiind o reevaluare nejustificată.

Urmare a reevaluării, scăderea din gestiune a terenului din contabilitatea lui B SRL a fost făcută, conform normelor legale, la valoarea de 2,9 milioane EUR, valoarea reevaluării, astfel încât, în urma acestei tranzacții B SRL a înregistrat o pierdere scriptică.

Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al fluxurilor de trezorerie, B SRL a înregistrat un câștig de 1,2 milioane EUR (diferența dintre prețul cumpărării și prețul vânzării), care în mod normal ar fi trebuit să se constituie profit impozabil, însă, datorită manoperei cu reeevaluarea, scriptic, B SRL a înregistrat o pierdere de 0,7 milioane EUR (diferența dintre prețul vânzării și valoarea reevaluării), sustrăgându-se astfel de la plata impozitului/profit datorat bugetului de stat, astfel că societățile erau implicate și în evaziune fiscală.

Cu puțin timp înainte de tranzacțiile cu terenul, descrise mai sus, C SRL a încasat de la compania F LTD, cu sediul în Belize, suma de 2 milioane EUR, cu titlul „împrumut". Această sumă nu a fost înregistrată în contabilitate ca și creditare externă, ci ca o creditare efectuată de asociați, fiind înregistrată în contul 455, ceea ce a condus la ideea că în spatele firmei din paradisul fiscal se află aceiași asociați și administrator (ai lui A, B și C SRL).

În continuare, după efectuarea operațiunile descrise, A SRL a transferat în Belize, către F LTD, suma de 1 milion EUR, cu titlul „restituire împrumut", iar B SRL a transferat aceeași sumă cu același titlu. Astfel, banii murdari, obținuți din evaziune, folosind un teren, au fost transferați într-un paradis fiscal.

De asemenea, au fost identificate o serie de fluxuri financiare între F LTD și P, în sumă de aproximativ 0,8 milioane EUR, bani care puteau să provină practic din transferurile succesive descrise mai sus.

3.4.6. Spălarea banilor obținuți din fraudă în legătură cu cardurile bancare

Un cetățean român împreună cu un cetățean american au inițiat, prin intermediul unor companii controlate de ei, următoarele circuite financiare:

Cetățeanul român a încasat, în baza unor contracte de împrumut fictive, într-un cont deschis la o bancă din România, sume considerabile de la o companie americană ce avea ca obiect de activitate comercializarea de carduri telefonice preplătite și avea ca asociat pe cetățeanul american. Sumele au fost transferate în România dintr-un cont deschis la o bancă din SUA dar și dintr-un cont deschis la o bancă din Insulele Bermude, unde compania americană mai avea un sediu.

De asemenea, din informații suplimentare primite de Oficiu de la partenerii din străinătate, a rezultat că cetățeanul american a fost implicat în fraude legate de cardurile bancare. Banii încasați de cetățeanul român în contul personal au avut următorul traseu:

o parte a fost retrasă în numerar;

o parte a fost folosită pentru achiziționarea unui teren;

o parte a fost transferată către o societate comercială română controlată de cetățeanul român, cu titlul „creditare societate";

suma de bani încasată de societatea românească a fost transferată, în baza unei facturi fictive, în contul altei societăți ce avea ca asociat unic compania americană.

Astfel, banii transferați din conturile companiei americane către persoana fizică română s-au întors la ordonatorul inițial, după ce au fost „plimbați" prin conturile personale ale cetățeanului român și prin conturile unor societăți comerciale controlate de acesta.

În aceste condiții, s-a presupus că toate aceste circuite financiare, implicând sume considerabile, efectuate în baza unor documente posibil false (contracte de împrumut, facturi etc.), au fost derulate în scopul ascunderii originii ilicite a sumelor de bani obținute din săvârșirea de infracțiunii în legătură cu cardurile bancare, fapte săvârșite de cetățeanul american și de cetățeanul român, prin intermediul companiilor controlate de aceștia.

3.4.7. Spălarea banilor obținuți din săvârșirea de infracțiuni în legătură cu adopțiile internaționale

Un cetățean cipriot a încasat într-un cont deschis la o bancă din România o sumă de bani de la o companie străină, ce avea sediul în Cipru. Adresa companiei cipriote era o căsuță poștală și s-a presupus că aparținea unui birou de avocați sau unei sucursale bancare ce avea legătură cu compania cipriotă. La scurt timp, banii au fost retrași de un cetățean român, ce era împuternicit pe contul cetățeanului cipriot. Din informațiile obținute prin accesarea bazelor de date, cetățeanul român a apărut ca persoană suspectă în intermedierea de adopții internaționale de către cetățeni ciprioți.

Din analiza conturilor deținute de cetățeanul român au rezultat următoarele:

acesta a încasat, anterior transferului descris mai sus, în decursul unei perioade de 2 ani, sume mari de bani de la aceeași companie cipriotă;

o parte din banii încasați au fost retrași în numerar;

o parte a fost transferată către o societate de servicii de investiții financiare, cu titlul „ contravaloare acțiuni";

o parte a fost transferată către o societate de asigurări, cu titlul „ contravaloare poliță „;

o parte a fost transferată către o societate comercială românească, cu titlul „ contravaloare terenuri".

Societatea română avea ca asociat unic compania cipriotă care a fost ordonator pentru cetățeanul cipriot. La scurt timp după efectuarea acestor operațiuni, societatea românească a efectuat un transfer de bani către compania cipriotă.

Astfel, s-a presupus că aceste circuite financiare au fost efectuate în scopul ascunderii originii ilicite a sumelor de bani obținute din săvârșirea de infracțiunii în legătură cu adopțiile internaționale, fapte săvârșite de cetățeanul român, prin intermediul unei companii situată într-un paradis fiscal, având ca adresă o cutie poștală, prin intermediul unei societăți românești controlate de el, precum și prin intermediul unui cetățean cipriot, care în final s-a dovedit a fi doar un „om de paie".

3.4.8. Spălarea banilor prin intermediul unor produse de asigurări

A) Oficiul a primit de la o companie de asigurări un raport de tranzacții suspecte, referitor la o cerere de răscumpărare anticipată a unei polițe de asigurare de viață semnată de un cetățean român (X) cu doar șase luni în urmă. Cu trei săptămâni înainte de solicitarea de răscumpărare, X plătise, în zile consecutive,două prime suplimentare a câte 20.000 EUR fiecare (în total, 40.000 EUR).

Din analiza financiară efectuată de Oficiu au rezultat următoarele aspecte:

potrivit informațiilor de la autoritățile fiscale, veniturile declarate de cetățeanul român X sunt mai mici decât sumele pe care acesta le plătise cu titlul de „prime";

din analiza operațiunilor derulate în contul bancar al lui X a rezultat ca acesta a încasat (cu titlul „salarii") suma de 75.000 EUR de la o societate comercială cunoscută ca fiind implicată în activități de evaziune fiscală (inclusiv rambursări ilegale de TVA);

folosind o parte din sumele astfel încasate, X a plătit cele două prime suplimentare totalizând 40.000 EUR, iar trei săptămâni mai târziu a solicitat răscumpărarea poliței, primind 25.000 EUR de la compania de asigurări;

cei 25.000 EUR încasați în urma răscumpărării poliței au fost folosiți după cum urmează: 9.000 EUR au fost retrași în numerar, iar 15.500 EUR au fost transferați în contul unei alte persoane fizice (Y) – nimeni altul decât administratorul societății comerciale evazioniste menționată anterior;

la rândul său, Y a folosit banii respectivi pentru a constitui un depozit la termen și pentru efectuarea unei retrageri de numerar.

B) Oficiul a primit de la o companie de asigurări un raport de tranzacții suspecte, referitor la un contract de asigurare de viață în sumă de 50.000 EUR pentru 30 de ani, negociat de societatea comercială 1 SRL pentru administratorul său, cetățeanul român Z. Suspiciunile semnalate au constat în:

în timpul negocierilor, clientul a manifestat un interes deosebit referitor la posibilitatea preluării sau anulării contractului;

respectivul client a solicitat o derogare de la clauza obișnuită conform căreia răscumpărarea nu poate fi solicitată mai devreme de 4 ani (clientul dorea reducerea perioadei la 2 ani).

Din analiza financiară efectuată au rezultat următoarele aspecte:

autoritățile fiscale au comunicat Oficiului ca SC 1 SRL este implicată în evaziune fiscală;

SC 1 SRL este cunoscută și ca „ rău platnic " și deci nu poate obține credite bancare;

Z a folosit polița de asigurare drept garanție pentru obținerea unui credit bancar în sumă de 30.000 EUR;

Z a folosit suma provenind din creditul contractat în nume propriu pentru efectuarea unei plăți în favoarea SC 1 SRL cu titlul „aport personal".

3.4.9. Tipologii de finanțare a terorismului

1) Tranzacții cu beneficiari multipli

Cu ocazia analizării unor operațiuni suspecte derulate de mai multe persoane fizice nerezidente, cetățeni ai statului european vecin A, s-a constatat ca aceștia încasau, în mod frecvent, diverse sume (ordonatorii fiind alți cetățeni străini) prin intermediul unor agenții ce furnizează servicii de transfer rapid de bani situate într-o localitate de pe teritoriul României.

Pe lângă faptul că aveau aceeași cetățenie, analiza efectuată în cadrul Oficiului a mai reliefat o serie de trăsături comune ale beneficiarilor nerezidenți menționați: aceștia erau persoane tinere (cca. 20 de ani), majoritatea necăsătorite și foloseau mai multe cărți de identitate emise în aceeași localitate a statului A.

După obținerea unor informații suplimentare, Oficiul a identificat faptul că și în țara lor beneficiarii fondurilor efectuează același tip de tranzacții (încasează de la ordonatori din state UE și non-UE sume prin intermediul unor agenții ce furnizează servicii de transfer rapid de bani); mai mult, în urma unei analize comparative s-a constatat că unii dintre ordonatorii erau aceiași cu cei din tranzacțiile efectuate în România. De asemenea, mulți dintre beneficiarii respectivi au avut mai multe nume anterioare (fapt ce poate fi considerat suspect având în vedere faptul că toți erau foarte tineri) și că unii dintre aceștia fuseseră implicați în emiterea unor documente false și în folosirea de bancnote false pe teritoriul altor state.

Faptul că operațiuni de genul celor pe care cetățenii străini respectivi le derulau în România se desfășurau și în țara de origine a acestora conduce spre suspiciunea că, prin extinderea teritoriului pe care acționează, persoanele implicate încercau îndepărtarea fondurilor de adevărata lor sursă de proveniență.

Precizăm că deși luate fiecare în parte sumele încasate pe teritoriul României de cetățenii străini erau mici, acestea au totalizat peste 200.000 EUR pe o perioadă de trei luni.

Din verificările efectuate în cadrul analizei a rezultat că numele ordonatorilor coincideau sau erau asemănătoare cu cele ale unor persoane cunoscute ca fiind implicate în finanțarea unor acte de terorism.

2) Firme străine implicate în operațiuni suspecte

În urma unei analize financiare a rezultat că cetățeanul nerezident X este titularul mai multor conturi deschise la unități bancare de pe teritoriul României, care au fost alimentate prin încasări de la extern totalizând 550.000 EUR, sumele provenind din țara sa de origine. Fondurile menționate au fost transferate în România din conturile sale personale externe sau din cele ale unor persoane având același nume de familie cu cetățeanul nerezident (fiind deci posibil să fie membri ai familiei acestuia). În aceeași perioadă, suma a fost fie returnată în conturile celor de la care a provenit (500.000 EUR), fie transferată în conturile deschise în țara lui X pe numele unei societăți comerciale românești, la care cetățeanul nerezident este asociat/administrator (50.000 EUR). Acest tip de operațiuni generează suspiciuni cu privire la motivația pentru care sumele respective au fost transferate în conturi din România, pentru ca ulterior cea mai mare parte din ele să fie virată înapoi către persoanele din statul străin de la care au provenit.

Referitor la una dintre societățile comerciale românești controlate de X (SC 1 SRL), precizăm că aceasta a fost radiată urmare încheierii procedurii falimentului; anterior momentului respectiv, deși nu figura cu operațiuni de comerț exterior aferente perioadei analizate, SC 1 SRL a transferat fonduri în favoarea firmelor străine A LTD (30.000 EUR) și B LTD (20.000 EUR), plăți motivate băncii ca reprezentând contravaloarea unor importuri realizate cu respectivii parteneri externi (fiind astfel evidentă intenția de a ascunde băncii adevărata motivație a transferurilor menționate).

Referitor la cei doi beneficiari externi ai plăților ordonate de SC 1 SRL, precizăm că despre aceștia există informații ca au fost implicați și în alte tranzacții suspecte, după cum urmează:

despre A LTD se dețin date conform cărora aceasta a fost beneficiara unei sume de bani reprezentând plata pentru răpirea unei persoane;

despre B LTD se dețin date conform cărora este implicată în acțiuni având ca scop obținerea de sume destinate unei organizații terorist extremiste.

3) Utilizarea fondurilor obținute din evaziunea fiscală

În urma primirii unui Raport de Tranzacții Suspecte de la o instituție de credit, care făcea referire la depuneri frecvente de numerar înregistrate în conturile personale ale unor cetățeni nerezidenți, ce controlau două societăți comerciale românești (SC X SRL și SC Y SRL), analiza financiară efectuată a condus la următoarele concluzii:

– cetățenii nerezidenți menționați erau membrii fondatori ai fundației F, care se afla în legătură cu o organizație teroristă (desfășurând activități de prozelitism și propagandă); principala sursă de venit a fundației respective o reprezentau donațiile benevole făcute de diverse persoane fizice și juridice; fondurile ajungeau în posesia

– o parte din fondurile colectate în România spre a fi puse la dispoziția fundației F proveneau de la SC X SRL, care nu a evidențiat în contabilitate o parte importantă a veniturilor obținute din activitatea comercială desfășurată; banii nedeclarați autorităților fiscale erau retrași în numerar din contul firmei și apoi erau depuși:

o fie în conturile administratorilor SC X SRL (cetățenii nerezidenți membri ai fundației F); o parte din sumele astfel primite erau puse de aceste persoane fizice la dispoziția fundației F;

o fie în conturile SC Y SRL (administrată de aceeași cetățeni nerezidenți); SC Y SRL era o casă de schimb valutar, prin intermediul acesteia banii fiind schimbați în altă valută și înmânați, în numerar, unui alt cetățean nerezident (care avea și el legătură cu fundația F) pentru a-i transporta în afara țării și a-i pune la dispoziția unui apropiat al persoanelor care controlau societățile comerciale X SRL și Y SRL.

3.5. Corelații ale infracțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului cu alte tipuri de infracțiuni

3.5.1. Traficul ilicit de droguri

Problema criminalității legată de droguri a fost identificată ca reprezentând una din cele mai dramatice probleme cu care se confruntă societatea.

Cunoașterea drogurilor și consumul acestora nu este o problemă apărută în contemporaneitate, un fenomen recent, care s-a născut brusc și a cunoscut o evoluție explozivă,

In ziua de astazi sunt extrem de cunoscute efectele pe care acest fenomen le are datorita faptului ca a inregistrat o deosebita amploare, lasand o amprenta negativa asupra dezvoltarii normale a omenirii si reprezentand un factor hotarator pentru care lumea se afla in lupta permanenta impotriva consumului si a traficului ilegal de droguri.

O data cu existenta omului, acesta fiind si fiinta rationala, a aparut si consumul de droguri. Cu toate ca chiar si pentru cercetatorii din punct de vedere stiintific, aceste substante sunt destul de tentante, ele institueaza o multitudine de masuri in vederea combaterii traficului lor ilegal. Cu toate astea aceste metode nu sunt decat intr-o foarte mica masura efective, gravitatea faptelor si incalcarea legilor din acest domeniu ducand la consecinte imediate si mediate.

Legea nr. 143/2000 este cea care face reglementarile in Romania cu privire la acest domeniul in vederea combaterii consumului si traficului ilegal de droguri.

Incriminările din acest act normativ sunt cuprinse în art. 2-11 și vor fi prezentate pe scurt.

Astfel, constituie infracțiune, conform art. 2, „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept”. Constituie o asemenea infracțiune săvârșirea faptelor de mai sus, având ca obiect droguri de mare risc.

În art. 3 din Legea 143/200 constituie infracțiune „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri pentru consum propriu, fără drept”.

Este infracțiune, în temeiul art. 5 și fapta persoanei care „pune la dispoziție, cu știință, cu orice titlu a unui local, a unei locuințe, sau a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul ori tolerează consumul ilicit în asemenea locuri”.

În conformitate cu art. 6, este infracțiune fapta de „a prescrie droguri de mare risc cu intenție, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical”.

De asemenea, constituie infracțiune, conform alin. 2 al aceluiași articol „eliberarea sau obținerea, cu intenție, de droguri de mare risc, pe baza unei rețete medicale prescrise în condițiile prevăzute în alineatul precedent sau a unei rețete medicale falsificate”.

Potrivit articolului 7 constituie infracțiune „administrarea de droguri de mare risc unei persoane, în afara condițiilor legale”.

În cadrul articolului 8 este incriminată „furnizarea, în vederea consumului, de inhalanți chimici toxici unui minor”.

Potrivit articolului 9 constituie infracțiune „producerea, fabricarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deținerea de precursori, echipamente sau materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc”.

Constituie infracțiune în baza art. 11 fapta aceluia care „îndeamnă la consumul ilicit de droguri prin orice mijloace, dacă este urmat de executare”. Constituie de asemenea infracțiune, conform alin.2, aceiași faptă dacă nu a fost urmată de executare.

După cum se observă, domeniul combaterii traficului și consumului ilicit de droguri este foarte bine reglementat de Legea nr. 143/200, care, chiar și cu unele imperfecțiuni semnalate de specialiști, disciplinează reacția socială împotriva faptelor care încalcă acest regim juridic stabilit pentru unul dintre cele mai grave dintre fenomenele sociale, atât prin el însuși cât și prin corelațiile sale cu alte fapte grave.

Dupa cum s-a mai demonstrat, la inceputul recunoasterii sale exprese, fenomenul spalarii banilor a fost legat doar de domeniul traficului de droguri.

In acest fel, pe plan international punctul de referinta pentru procesul de reglementare a mentalitatii de lupta impotriva metodelor de spalare a banilor care provin in urma activitatilor criminale a fost adoptat la 19.12.1988 la Viena si il reprezinta „Conventia Natiunilor Unite impotriva traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope”, acesta definind pentru intaia oara termeni de spalare a banilor si prevazand doar traficul de droguri ca si infractiune generatoare.

Ulterior, in mod firect, au fost recunoscute multe alte interconexiuni ale spalarii banii, insa forma initiala accentueaza extrem de bine stransa legatura care apare intre traficul de droguri si spalarea de bani.

S-a constatat, conform unor studii ca anul 1 miliard de dolari reprezinta suma care apare in urma criminalitatii, intre 300-500 milioane dintre acestea fiind infaptuiti in urma traficului de droguri. Asadar , vorbim despre sume exorbitante care provin fin acest tip de trafic iar pentru pastrarea lor , aceste sume trebuiesc reintegrate in sistemul economic legal, fiind astfel necesara crearea unuei apartenente de legalitate. Astfel, se creaza obligatoriu o legatura intre spalarea banilor si traficul de droguri, creandu-se intre ele o simbioza reala.

S-a recunoscut si la nivel global de altfel, cat de grave sunt ambele fenomene dar si cat de puternica este aceasta legatura dintre ele astfel incat sa fie necesara luarea de masuri speciale in vederea reprimarii lor.

In acest sens se indica cateva metode prin care cooperarea internationala poate fi imbunatatita in aceste domenii de spalare a banilor si in cel de trafic cu droguri. Printre acestea sunt regasite: cooperarea prin armonizarea politicilor criminale din diferite state,cooperarea dintre organele de executate a sanctiunilor stabilite prin hotarari definite de condamnare, cooperare politieneasca interstatala, cooperarea judiciara in materie penala.

Este precizat ca dintre acestea, cooperararea politieneasca interstatala joaca un rol extrem de important, in acest domeniu inregistrandu-se reale progrese si care se arata din mai multe considerente deosebit de promitator. Criminalitatea moderna este in primul rand, din ce in ce mai mult transfrontaliera, asadar putem spune ca este internationala, astfel datorita faptului ca este foarte usor de trecut de frontiera nationala, cel care comite o infractiune este imposibil de descoperit de catre organele judiciare. Evolutia sistemelor nationale de procedura penala si de organizare judiciara, in cel de-al doilea rand, face in cazuri numeroase, ca functiile atribuite in trecut judecatorilor sa fie transferate in prezent catre politie.

In cel de-al treilea rand, experienta de cooperare politieneasca este una exceptionala, acest lucru putand fi transpus si la nivel international.

Simultan, s-a constatat ca in domeniul combaterii la nivel international a spalarii banilor si a traficului de droguri , atunci cand este stabilita o strategie care trebuie urmata, este absolut necesa sa nu se omita unele obstacole care este posibil sa apara. Localizarea acestor obstacole se regaseste la nivele diferite. Asadar, la nivel politic, acestea sunt reprezentate de principiul suveranitatii unde nu sunt acceptate nicio ingerinta in inexistenta unei conventii de cooperare judiciara intre statele care sunt implicate si nici in afacerile internele ale statului. In dreptul constitutional intalnim o alta categorie de impedimente in care sunt incluse drepturi precum dreptul la azil care i se acorda unui individ. Se acorda o atentie deosebita secretului bancar care este recunoscut ca fiind o serioasa pierdica in vederea infaptuirii unui plan bun de stopare a spalarii banilor care rezulta in urma traficului de droguri. Cu atat mai grava este situatia atunci cand in interesele importante ale tarii sunt regasite acest tip de secrete. Asa se intampla in Elvetia, de exemplu. Se stie ca nu este deloc simplu sa se fara renuntarea la aceastra traditie prin care sunt respectate atat de strict secretele bancare, tinand cont de faptul ca este dificil sa se descopere o cale prin care pierderile economice pe care acest lucru le-ar produse sa poata fi contrabalansate. Cu toate astea este recomandata deoarece astfel crima organizata si delicvntii individuali, mici sau mari manipuleaza institutia secretului bancar pentru a reusi sa spele venituri considerabile si pentru a putea „pacali” fiscalitatea cu importante sume de bani.

3.5.2. Infracțiunile de corupție

Asupra corupției, s-a apreciat că este mai mult decât o categorie juridică, reprezentând un fenomen antisocial, căruia nu i se poate da o definiție universală valabilă.

În limba română, termenul „corupție” provine de la latinescul „coruptio, onis”, care desemna printr-un sens o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie, iar într-un al doilea sens desfrânare, depravare.

În ciuda faptului că fenomenul corupției are o amploare din ce în ce mai mare, cuprinzând domenii din cele mai variate, nici Codul penal român și nici legile speciale nu au dat definiție atotcuprinzătoare acestuia. Termenul apare în consacrare expresă pentru prima dată în titlul Legii nr. 83 din 21 iulie 1992, privind procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție, apoi în cel al Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și în Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Dar nici aceste acte normative nu au oferit o definiție fenomenului de corupție, lăsând doctrinei rezolvarea acestei probleme.

Singura care oferă o conturare a noțiunii este Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care în art. 5 alin 1 procedează de fapt la indicarea infracțiunilor pe care codul penal 1969 la prevede în art. 254-257, pe cele 61 și 81 din corpul său dar și infracțiunile prevăzute în legi speciale ca modalități specifice ale acestora.

Corupția este un fenomen care, de regulă, are implicații penale, dar asta nu înseamnă că oricare act de corupție poate fi asimilat cu fapte de natură penală.

Pentru multe sisteme normative, corupția este o noțiune prioritar normativă și penală, desemnând ansamblul de acte și fapte care violează normele referitoare la îndatoririle funcționarului public, agenților economici sau persoanelor care efectuează diferite operațiuni financiar-bancare. În alte legislații, corupția vizează acele acte ilicite comise prin utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obținerii de avantaje.

În general, corupția e considerată a cuprinde comportamentele ce deviază sau transgresează obligațiile ce decurg în exercitarea unui rol public sau violează normele legale ce interzic exercitarea anumitor forme de influență de către persoanele și funcționarii publici.

Problema corupției poate fi tratată nu doar din punct de vedere penal, ci interdisciplinar.

În recomandarea din 27 mai 1994 asupra corupției, în cadrul tranzacțiilor comerciale internaționale, consiliul O.C.D.E. a adoptat următoarea definiție:

„Corupția poate consta în oferirea sau acordarea direct sau indirect de avantaje necuvenite, pecuniare sau de altă natură, unui agent public străin, pentru sine, încălcând obligațiile legale ale acestuia din urmă, cu scopul de a obține sau de a păstra o piață de desfacere”. „În unele state, corupția privește în mod egal și avantajele în favoarea unui organ legislativ, unui candidat la o funcție oficială reprezentând partidele politice sau la organul legislativ”.

Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, la care România a aderat în 1998, definește corupția activă și corupția pasivă astfel: „Corupția activă constă în promisiunea, oferirea sau darea, cu intenție, de către orice persoană, direct sau indirect, a oricărui folos necuvenit, către un funcționar public, pentru sine ori pentru altul, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale”. Această definiție coincide sensibil cu conținutul legal al infracțiunii de dare de mită, reglementată de Codul Penal Român din 1969 în articolul 255.

Corupția pasivă, adică luarea de mită, constă în „solicitarea sau primirea, cu intenție, de către un funcționar public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui asemenea folos în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale”.

În Codul penal 2004 infracțiunile de corupție formează pentru prima dată în structura părții speciale a Codului penal un capitol distinct denumit „Crime și delicte de corupție”.

Forme de corelare cu infracțiunea de spălare a banilor

Functionarii, functionarii publici dar si alti indivizi care infaptuiesc servicii de interes public capata sume importante de bani in urma actelor de coruptie, in sensul sau cel mai larg, sunt incluse aici atat actele asimilate faptelor de coruptie cat si faptele de coruptie propriu-zise.

Pentru a se putea bucura de aceste venituri ilegale, acele care realizeaza faptele de coruptie trebuie sa execute operatiuni in vederea disimularii naturii ilegale a acestora, acestea fiind supuse asadar din obligativitate, unor operatiuni de spalare.

Si legea speciala care cuprinde domeniul combaterii si prevenirii actelor de coruptie, Legea nr. 78/2000, face mendiuni in art. 17, litera e), in enumerarea infractiunilor care sunt in legatura cu faptele de coruptie si cu cele asimilate coruptiei,si despre infractiunea de spalare a banilor, facand trimitere si la Legea nr 656/2002 pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor. In acest fel este consemnata legatura greu de negat dintre coruptie si spalarea banilor. Se stabileste prin Legea nr 78/2000 ca atunci cand bunurile, alte valori sau banii sunt subjugate procesului de spalare, sunt provenit in urma savarsirii unei infractiuni asimilate coruptiei sau unei infractiuni de coruptie, capatand astfel un plus de gravitate, sanctionandu-se cu un maxim special care este prevazut in art. 29 din Legea nr.656/2002 care se majoreaza cu trei ani.

In caz concret, s-a observat ca un functionar public al administratiei centrale, cetatean roman, a incasat din strainatate suma de 2 milioane dolari intr-un cont bancar deschis in Romania, cu specificatia ca suma este aferenta comisionului conform unui contract stric secret.

3.5.3. Infracțiunile comise în domeniul piețelor de capital

Domeniul pieței de capital este unul foarte controversat datorită noutății sale în țara noastră, a tehnicității deosebite pe care o reprezintă, dar și a gravității unor infracțiuni deja comise în cadrul său și, de aceea urmează să oferim unele explicații necesare înțelegerii sale.

Toate aceste, dar și necesitatea alinierii la cerințele Uniunii Europene, au determinat modificări legislative multiple și cu o mare celeritate în domeniul de interes. În cadrul său au activat, pe rând, legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, prima cu acest specific, O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 525/2002, și, în prezent, Legea nr. 297 din 29 iunie 2004. Acest act normativ este unul mult mai amplu, mai complex, cuprinzând inclusiv reglementări virtuale (la data adoptării) care vor intra în vigoare la un moment ulterior celui stabilit pentru intrarea în vigoare a Legii nr. 297/2004, momentul integrării României în Uniunea Europeană.

Ca și în cazul legilor anterioare, și Legea nr. 297/2004 include tehnica trimiterii. Astfel, în art. 279 din lege se stabilește că „Săvârșirea cu intenție a faptelor prevăzute la art. 237 alin (3), art. 245-248 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, în limitele prevăzute la art. 276 lit c), și cu pedeapsa accesorie a interdicției prevăzute la art. 273 alin. (1) lit. C) pct.3.

(2) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă, accesarea cu intenție de către persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzacționare, de depozitare sau de compensare-decontare.

În continuare, vom proceda la identificarea conținutului constitutiv al infracțiunilor pe care legea le prevede și la caracterizarea acestora, dar nu înainte de a prezenta situația premisă obligatoriu de îndeplinit pentru existența lor.

Astfel, toate infracțiunile presupun ca acele comportamente descrise prin normele de incriminare să fie adoptate în cadrul unor operațiuni pe piața de capital.

La origine, piața era locul public din oraș în care proviziile sau alte obiecte erau supuse spre vânzare, dar, pe cale de generalizare, în prezent, piața este un corpus de persoane care sunt în relații strânse de afaceri și care efectuează pe o scară largă tranzacții în legătură cu o marfă oarecare.

Mai mult decât atât, economia de piață presupune chiar o interdependență între patru piețe: piața bunurilor și serviciilor, piața muncii, piața informațiilor și piața financiară, de la 01 ianuarie 2007 intervenind liberalizarea acestora ca urmarea a integrării în Uniunea Europeană.

Cea care interesează din punctul de vedere al analizei de față este cea din urmă ca fiind piața pe care se tranzacționează activele financiare. Activele financiare sunt înscrisuri care consacră drepturi bănești ale deținătorului, curente sau viitoare, rezultate din valorificarea lor (dobânzi, dividende, etc.). Ele sunt deosebite de activele reale care sunt bunuri tangibile sau netangibile aducătoare de venituri în viitor sub formă de chirii, rente, profituri, dar sunt corespondentul monetar al activelor reale, relevând în acest fel caracterul dual al economiei de piață, formată dintr-o economie reală (procese materiale de producere a bunurilor și serviciilor necesare pentru consumul individual și pentru reluarea producției) și economia simbolică sau financiară, (procese de tip informațional, reprezentate de mișcarea banilor și a hârtiilor de valoare)

Activele financiare se clasifică în:

active bancare, specifice operațiunilor executate prin bănci și de instituții asimilate, care produc dobânzi, sunt nenegociabile și au un grad ridicat de siguranță;

active nebancare, specifice operațiunilor de investiții (plasament), concretizate în titluri de valoare negociabile. Ele cuprind:

activele de capital, negociabile pe piața de capital, corespunzătoare plasamentelor pe termen lung, permițând obținerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende), în condițiile asocierii deținătorului la riscul afacerii;

activele monetare, negociabile pe piața monetară, corespunzătoare plasamentelor pe termen scurt, cu grad ridicat de lichiditate

activele hibride: îmbină caracteristicile celorlalte două tipuri – ex: certificatele de depozit.

Piața financiară este alcătuită din trei componente, în funcție tocmai de tipul de active financiare care se tranzacționează:

piața bancară – se caracterizează prin tranzacții cu active bancare rezultate din operațiuni bancare purtătoare de dobânzi cu grad ridicat de siguranță;

piața monetară – prin ea se efectuează tranzacții monetare între rezidenții unei țări, în moneda națională;

piața de capital – specializată în intermedierea de tranzacții cu active financiare care au scadențe pe termene medii (1-5 ani) și lungi (peste 5 ani). Prin intermediul acestei piețe se satisface nevoia de capital a solicitanților prin disponibilitățile de capital ale ofertanților.

Piața de capital exercită următoarele funcții: a) emisiunea și vânzarea pentru prima dată de titluri financiare ale emitenților sau debitorilor către posesorii de capitaluri financiare; b) negocierea de valori mobiliare, cu condiția ca acestea să fie vândute și transformate în lichidități de primii lor posesori și mai înainte de scadență. Componentele pieței de capital sunt: piața primară (pe care are loc prima plasare a emisiunii de valori mobiliare) și piața secundară (pe care valorile mobiliare absorbite de piața primară sunt cumpărate de bănci, investitori și particulari).

În baza art. 1 din Legea nr. 297/2004, legea privind piața de capital reglementează înființarea și funcționarea piețelor de instrumente financiare, cu instituțiile și operațiunile specifice acestora, precum și a organismelor de plasament colectiv în scopul mobilizării disponibilităților financiare prin intermediul investițiilor în instrumente financiare.

Art. 2 din același act normativ, enumeră la punctul 11 instrumentele financiare la care se referă:

valori mobiliare.

Acestea sunt definite în doctrina de specialitate ca fiind acele instrumente negociabile care sunt emise în formă materială sau sub formă de înscrisuri în cont și ai căror deținători dobândesc drepturi patrimoniale asupra emitentului, potrivit legii și în conformitate cu prevederile specificate la emisiunea acestora

Ele sunt: valori mobiliare primare (acțiunile. Obligațiunile și titlurile de stat); valori mobiliare derivate (contractul futures); valori mobiliare sintetice (tranzacțiile futures pe indici bursieri).

Legea nr. 297/2004, în art. 2, la punctul 33 stabilește că valorile mobiliare sunt:

actiuni emise de societati comerciale si alte valori mobiliare echivalente ale acestora, negociate pe piata de capital;.

obligatiuni si alte titluri de creanta, inclusiv titluri de stat, negociabile pe piata de capital;.

orice alte titluri negociate in mod obisnuit, care dau dreptul de a achizitiona respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dand loc la o decontare in bani, cu exceptia instrumentelor de plata;

titluri de participare la organismele de plasament colectiv. Prin raportare și la prevederile din art. 2 pct. 32, titlurile de participare sunt unități de fond sau acțiuni emise de organisme de plasament colectiv, în funcție de modul de constituire al acestora.

Instrumente ale pieței monetare, inclusiv titluri de stat cu scadență mai mică de un an și certificate de depozit. În temeiul art. 2 pct. 13, instrumentele pieței financiare sunt instrumentele financiare care se tranzacționează de regula in cadrul pieței monetare, definită deja în analiza noastră.

Contracte futures financiare, inclusiv contracte similare cu decontare finală în fonduri. Contractul futures reprezintă înțelegerea dintre două părți de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preț și la o dată prestabilite. Este o valoare mobiliară derivată, așa cum indică, de altfel și art. 2 pct. 12 din Legea nr. 297/2004.

Contracte forward pe rata dobânzii. Contractul forward este o înțelegere între două părți, emitent și deținător, convenită la un moment inițial prin care deținătorul se angajează să cumpere un activ de bază la o dată viitoare, data expirării (denumită și data de livrare), la prețul stabilit inițial (preț de livrare).

Swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb și pe acțiuni.

Opțiuni pe orice instrument financiar dintre cele enumerate de la a) la d), inclusiv contracte care se încheie între un vânzător (writter) și un cumpărător (holder) în baza căruia cumpărătorul are dreptul, dar nu și obligația, de a vinde sau de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită, în schimbul plății unei prime către vânzător. Au caracterul unui titlu financiar derivat care rezultă din caracteristicile lor: sunt cotate zilnic la bursă, valoarea lor de piață se stabilește zilnic în funcție de raportul cerere/ofertă și de activul la care se referă opțiunea.

Instrumente financiare derivate din mărfuri.

Orice alt instrument admis la tranzacționarea pe o piață reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de tranzacționare pentru o astfel de piață. Acest punct al legii îi conferă acestuia un nivel european întrucât statul membru, la care se referă este, în baza art. 2 pct.28 orice stat membru al Uniunii Europene sau orice stat aparținând Spațiului Economic European.

Infracțiunea prevăzută de art. 279 lit a) coroborat cu art. 237 alin. 3 constă în încălcarea cu intenție de către administratorul, directorul și/sau directorul executiv al unei societăți comerciale a obligației de a prezenta acționarilor situații financiare exacte și informații reale privind condițiile economice ale societății și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi. In conformitate cu prevederile aceluiasi articol lit b) si c), constituie infracțiune si se pedepseste cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi, savarsirea faptelor prevazute la art. 245-248 precum si accesarea cu intentie de catre persoane neautorizate a sistemelor electronice de tranzactionare, de depozitare sau de compensare-decontare.

În cazul de față este vorba despre o variantă de specie a infracțiunii prevăzute de art. 271 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, Legea societăților comerciale care prevede că se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani fondatorul, administratorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societății care prezintă, cu rea-credință, acționarilor/asociaților o situație financiară inexactă sau cu date inexacte asupra condițiilor economice ale societății, în vederea ascunderii situației ei reale.

Prioritatea în aplicare în cazul concursului dintre cele două norme de incriminare se rezolvă prin recunoașterea caracterului special al normei din Legea nr. 297/2004, și care, în acest fel, va avea prioritate în aplicare. În consecință, de fiecare dată când fapta va fi comisă în cadrul unei societăți comerciale admise la tranzacționare pe piața de capital prin autorizare de C.N.V.M. în urma constatării ca fiind îndeplinite condițiile legale pentru aceasta, nu se vor mai aplica prevederile art. 271 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, ci cele din Legea 297/2004.

Infracțiunea prevăzută de art. 279 raportat la art. 245 stabilește: constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi, săvârșirea faptelor prevczute la art. 245-248 din Legea nr. 297/2004. Astfel art. 245 alin (1) prevede că se interzice oricărei persoane care deține informații privilegiate să utilizeze respectivele informații pentru dobândirea sau înstrăinarea ori pentru intenția de dobândire sau înstrăinare, pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane, direct ori indirect, de instrumente financiare la care aceste informații se referă. La alin. (2) se stipuleaza că prevederile alin. (1) se aplică oricărei persoane care deține informații privilegiate:

în calitatea sa de membru al consiliului de administrație sau al structurilor manageriale sau de supraveghere ale emitentului;

ca urmare a deținerilor acesteia la capitalul social al emitentului;

prin exercitarea funcției, profesiei sau a sarcinilor de serviciu;

în mod ilegal sau fraudulos, urmare a activităților infracționale.

Alin. (3) al aceluiasi articol, prevede că în condițiile în care persoana menționată la alin. (1) este persoană juridică, interdicția se va aplica și persoanei fizice care a luat parte la decizia de executare a tranzacției pe contul respectivei persoanei juridice.

(4) Prevederile alin. (1)-(3) nu se vor aplica tranzacțiilor efectuate, în condițiile în care persoana angajată în astfel de tranzacții avea o obligație contractuală de a dobândi sau înstrăina instrumente financiare, iar acest contract a fost încheiat înainte ca persoana respectivă să dețină informații privilegiate.

Art. 247 din lege lărgește sfera subiecților activi ai infracțiunii pe care o studiem, și a celei care urmează prin precizare pe care o face că prevederile art. 245 și art. 246 se aplică oricăror altor persoane care dețin informații privilegiate, în condițiile în care respectivele persoane cunosc sau ar trebui să cunoască faptul că acele informații sunt privilegiate.

Infracțiunea constă în utilizarea în modurile nepermise indicate prin norma de incriminare a informației privilegiate, care datorită specificului său, poate duce la un abuz asupra pieței de capital.

În interpretarea legală oferită de art. 244, prin informație privilegiată se înțelege o informație de natură precisă care nu a fost făcută publică, care se referă în mod direct sau indirect la unul sau mai mulți emitenți ori la unul sau mai multe instrumente financiare, și care, dacă ar fi transmisă public, ar putea avea un impact semnificativ asupra prețului instrumentelor financiare derivate cu care se află în legătură.

Atunci când se referă la instrumente financiare derivate pe mărfuri, „informația privilegiată” înseamnă informația de natură precisă care nu a fost făcută public și care se referă direct sau indirect la instrumentele financiare derivate și pe care participanții pe piețele pe care se tranzacționează respectivele instrumente financiare derivate se așteaptă să o primească, în conformitate cu practicile de piață acceptate.

Pentru persoanele răspunzătoare de executare a ordinelor privind tranzacționarea instrumentelor financiare, „informația privilegiată” în legătură cu ordinele sale care nu au fost încă executate, referitoare în mod direct sau indirect la unul sau mai mulți emitenți ori la unul sau mai multe instrumente financiare, informație care, dacă ar fi făcută public, ar putea avea efecte semnificative asupra prețului respectivelor instrumente financiare derivate cu care se află în legătură.

Infracțiunea prevăzută de art. coroborat cu art. 246 are următorul conținut legal: Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi, săvârșirea faptelor prevăzute la art. 245-248 din Legea nr. 279/2004, – încălcarea cu intenție a prevederilor art. 246: Se interzice oricărei persoane, subiect al interdicției prevăzute la art. 245 să:

dezvăluie informații privilegiate oricăror altor persoane, exceptând situația în care dezvăluirea a fost făcută în exercitarea normală a activității, profesiei sau sarcinilor de serviciu;

să recomande unei persoane, pe baza unor informații privilegiate, să dobândească sau să înstrăineze instrumentele financiare la care se referă acele informații.

Este o infracțiune care completează din punct de vedere obiectiv infracțiunea anterioară, dacă în cazul celei dintâi era vorba despre o utilizare în interes personal a informației privilegiate , în acest caz această informație este pusă în poziția de a fi utilizată de o altă persoană.

Infracțiune prevăzută de art. 279 coroborat cu art. 248 este cea al cărei conținut legal stabilește: constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi, – încălcarea cu intenție a prevederilor art. 248: Este interzis oricărei persoane fizice sau juridice să se angajeze în activități de manipulare a pieței.

Norma de incriminare este una incompletă, chiar și după apelarea la trimiterea către art. 248, pentru că manipularea în concret a pieței reglementate nu poate fi înțeleasă fără luare în considerare și a art. 244 în alin. 5 al acestui articol, se precizează că manipularea pieței înseamnă:

tranzacții sau ordine de tranzacționare:

care dau sau ar putea da semnale false sau care induc în eroare în legătură cu cererea, oferta sau prețul instrumentelor financiare;

care mențin, prin acțiunea uneia sau mai multor persoane acționând împreună, prețul unuia sau mai multor instrumente financiare, la un nivel anormal ori artificial;

tranzacții sau ordin de tranzacționare care presupun procedee fictive sau orice altă formă de înșelăciune;

diseminarea de informații prin mass-media, inclusiv Internet sau prin orice altă modalitate, care dă sau ar putea să dea semnale false sau care induc în eroare asupra instrumentelor financiare, inclusiv diseminarea zvonurilor și știrilor false sau care induc în eroare, în condițiile în care persoana care a diseminat informația știa sau trebuia să știe că informația este falsă sau induce în eroare. Referitor la jurnaliști, în exercitarea profesiunii lor, diseminarea informațiilor va fi luată în considerare ținându-se cont de regulile care reglementează aceste informații în scopul obținerii, directe sau indirecte, de avantaje sau profituri.

Fac excepție de la prevederile alin (5) lit.a) persoanele care execută tranzacții sau emit ordine de tranzacționare și dovedesc că motivele sunt legitime și, totodată, aceste tranzacții sau ordine de tranzacționare sunt în conformitate cu practicile de piață acceptate pe respectiva piață reglementată.

În sensul prevederilor alin (5), fără ca enumerarea să fie limitativă, următoarele situații sunt considerate operațiuni de manipulare a pieței:

acțiunea unei persoane sau a unor persoane, care acționează în mod concertat pentru a-și asigura o poziție dominantă asupra cererii de instrumente financiare, având ca efect fixarea, directă sau indirectă, a prețului de vânzare sau cumpărare ori crearea altor condiții incorecte de tranzacționare;

vânzarea sau cumpărarea de instrumente financiare la momentul închiderii pieței, cu scopul inducerii în eroare a investițiilor care acționează pe baza prețurilor de închidere;

beneficierea de acces regulat sau ocazional la mijloacele media, electronice sau tradiționale, prin exprimarea unei opinii în legătură cu instrumentul financiar sau indirect, în legătură cu emitentul acestuia, în condițiile în care instrumentul era deja deținut și s-a profitat ulterior de impactul opiniilor exprimate cu privire la acel instrument, fără a fi făcut în același timp public acel conflict de interese, într-o manieră corectă și eficientă.

Forme de corelare cu infracțiunea de spălare a banilor

Dat fiind caracterul fluctuant al valorii de tranzacționare a titlurilor financiare de valoare în cadrul pieței de capital, și a posibilității de manipulare artificială a acesteia, piețele reglementate au intrat în atenția celor interesați să disimuleze proveniența ilicită a unor capitaluri.

Conștientizându-se această realitate, Ghidul de tranzacții suspecte a stabilit câțiva indici de anomalie pentru agențiile de brokeraj sau societăți de valori mobiliare, adică unii dintre operatorii de pe piața de capital.

Acești indici au în vedere și pot consta în:

efectuarea de tranzacții cu sume ce nu par a fi conforme cu profilul clientului sau cu capacitățile cunoscute de a obține venituri sau cu obiectul său de activitate;

constatarea împrejurării că în unele conturi se depun sume mari în numerar sau că prin ele se operează cumpărări frecvente de instrumente financiare plătite cu sume mari în numerar sau cu sume divizate în mod nejustificat în limita obligației de raportare stabilită la 15.000 de EURO;

comercializarea de instrumente financiare, când tranzacțiile nu sunt direcționate în și din contul curent al clientului (instrumentele financiare sunt prezentate la încasare/răscumpărare contra numerar; cumpărarea de instrumente financiare se face fără ca banii să fi tranzitat contul curent al clientului; vânzarea totală sau parțială a instrumentelor financiare deținute cu transferul sumelor încasate către o instituție financiară, alta decât cea specificată în contract; transferul sumelor în favoarea unor alte persoane, altele decât cele în numele cărora au fost emise respectivele instrumente, sau în favoarea unor persoane care au fost consemnate ca solidare cu proprietarul doar în ultimele luni de executare a contractului de investiții);

utilizarea anormală a conturilor prin care se tranzacționează valori mobiliare (achiziționarea și vânzarea unei valori mobiliare fără vreun scop clar, în circumstanțe în care par a fi neobișnuite și nu par a avea legătură cu investiția sau cu diversificarea gradului de risc; tranzacții care nu se desfășoară în practica normală pe piața pe care respectiva persoană acționează, în special atunci când sumele în numerar au fost deja transferate și/sau cec-urile respective sunt pe numele unor terți; comercializarea de instrumente financiare nedistribuite printr-o gamă largă publicului care se repetă la diferite intervale de timp și implică sume mari, în special cât statele sunt în afara Uniunii Europene sau a OECD; utilizarea contului doar pentru un număr limitat de tranzacții, celelalte fiind transferate în alte conturi; conturi inactive în trecut care devin brusc active; transferurile de sume către instituții bancare diferite, din țări diferite, etc.);

înregistrarea comună de persoane în contracte care implică instrumente financiare și/sau schimbarea identității persoanelor care au dreptul de a dispune de conturi fără vreun motiv aparent (solicitarea de divizare a investiției în câteva tranzacții de același tip înregistrate în comun pe numele mai multor persoane fără a justifica divizarea riscului sau diversificarea portofoliului; deschiderea unor conturi comune sau contracte privind instrumente financiare de către aceeași persoană împreună cu alte persoane; schimbările frecvente ale persoanelor menționate în contractele care au ca obiect instrumentele financiare sau schimbarea acestora atunci când instrumentele financiare sunt vândute);

tranzacții implicând jurisdicții străine (un client prezentat de către sucursala unei bănci străine sau un alt client, atunci când și clientul și cel care l-a prezentat sunt dintr-o țară cu activitate intensă în domeniul traficului de droguri; tranzacții care traversează mai multe jurisdicții);

tranzacții ce implică părți neidentificate (un client – persoană fizică – ce își dovedește cu dificultate identitatea și care este reținut în a furniza detalii privind tranzacțiile pe care le efectuează; un client – persoană juridică – unde există dificultăți în obținerea extraselor de cont sau a altor documente relevante privind identificarea societății, conturile bancare, structura acționariatului; încasări efectuate cu cec-uri emise de terțe părți sau cu cec-uri care au semnături multiple, etc.).

În cazul în care se constată existența unora dintre acești indici de anomalie societățile de tranzacționare sunt obligate să sesizeze Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, în modurile arătate de Legea nr. 656/2002

3.5.4. Infracțiuni informatice-Cyberlaudering

Asupra conceptului de criminalitate informatică s-a apreciat că ar reprezenta „totalitatea faptelor comise în zona noilor tehnologii, într-o anumită perioadă de timp și pe un anumit teritoriu bine determinat”.

Despre noțiunea de criminalitate informatică se poate vorbi având în vedere două dimensiuni ale acesteia: una restrânsă, iar cealaltă extinsă. În sens restrâns, vor alcătui acest fenomen faptele care sunt îndreptate strict asupra sistemelor informatice sau a datelor pe care acestea le conțin, pe când faptele comise prin mijlocirea sistemelor informatice rămân infracțiuni de drept comun la care modalitatea faptică de comitere este deosebită, influențând, eventual, procesul de individualitate a pedepsei. În sensul mai larg în conținutul fenomenului pot fi incluse comportamentele care s-ar circumscrie noțiunii de criminalitate legată de calculator. În această accepție compun fenomenul toate infracțiunile comise asupra sistemelor informatice și a datelor pa care acestea le conțin, infracțiunile care facilitează comiterea celor informatice, dar și toate infracțiunile care sunt comise prin intermediul calculatorului. În această ultimă grupă de infracțiuni pot intra fapte care se înscriu pe nivele concrete de periculozitate socială extrem de eterogene, pornind de la furtul de tip-calculator (în cadrul căruia se produce o utilizare a calculatorului, în cadrul serviciului pentru alte scopuri decât cele pentru care acesta a fost destinat), continuând cu înșelăciuni comise prin intermediul sistemelor informatice utilizând Internet-ul , infracțiuni de spălare a banilor, pornografie infantilă, divulgare a secretului profesional, gestiune frauduloasă sau chiar falsificare de monedă sau alte valori.

Demnă de menționat este și definiția de lucru dată faptelor penale de natură informatică de grupul de experți ai OECD în 1983: „orice compartiment ilegal, ne-etic sau neautorizat ce privește un tratament automat al datelor și/sau o transmitere de date”.

Această definiție, deși formulată în urmă cu două decenii, își dovedește utilitatea în primul rând prin faptul că permite integrarea dezvoltărilor ulterioare ale tehnicii în domeniul informatic.

În aprecierea Consiliului Europei a fost elaborată o listă minimală cu infracțiuni informatice care cuprinde:

frauda informatică;

falsul informatic;

prejudiciile aduse datelor sau programelor pentru calculator;

sabotajul informatic;

accesul neautorizat;

interceptarea neautorizată;

reproducerea neautorizată de programe pentru calculator protejate;

reproducerea neautorizată a unei topografii protejate.

Lista facultativă elaborată tot de către Consiliul Europei, cuprinde fapte ca:

alterarea datelor sau programelor pentru calculator;

spionajul informatic;

utilizarea neautorizat a unui calculator;

utilizarea neautorizat a unui program pentru calculator protejat.

Astfel, noțiunea de criminalitate informatică trebuie percepută în sensul său cel mai larg în vederea realizării dezideratului de creare a unui sistem eficient de măsuri juridice care să contribuie la prevenirea și combaterea fenomenului în ansamblul său, sens în care, noțiunea de criminalitate informatică va include toate comportamentele care constau în fapte comise asupra sistemelor informatice și a datelor pe care acestea le conțin, în furnizarea mijloacelor tehnice de natură să faciliteze comiterea unor astfel de agresiuni, precum și toate infracțiunile de drept comun comise prin intermediul sistemelor informatice.

Infracțiunile din domeniul informatic au cunoscut o noua reglementare respectiv in cadrul noului Cod penal, față de cea veche prevazută de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, în Titlul III – Prevenirea și combaterea criminalității informatice identifică trei categorii de infracțiuni.

Într-una dintre clasificări, regăsim următoarele tipuri de infracțiuni:

1.Folosirea neautorizat a computerului care reprezintă folosirea fără drept a unui sistem informatic sau determinarea folosirii computerului sau a serviciilor acestuia, de către o persoană sau un grup de persoane (situație mai rar întâlnită);

2.Furtul de servicii constă în fapta aceluia care în mod deliberat, influențează sau încearcă să influențeze un furnizor de servicii să accepte plata acestora pe baza unor cărți de credit/debit, având cunoștință că acestea sunt furate;

3.Accesarea neautorizat a sistemului și a serviciilor informatice.

Nici o persoană nu poate să obțină acces sau să determine obținerea accesului la un computer sau sistem ori rețea da calculatoare, consimțământul expres al persoanei autorizate în această direcție.

4. Reproducerea neautorizat a programelor de soft care poate antrena pierderi considerabile pentru proprietarii legitimi;

5. Avarierea sau modificarea datelor computerului și a materialelor adiacente. Orice persoană, care cu bună știință și fără autorizare, alterează, avariază, sau distruge un computer, un sistem informatic, o rețea de computere sau orice parte a acestora, comite o faptă care poate aduce prejudicii enorme deținătorului computerului;

6. Frauda prin manipularea computerului. Bunurile incorporale reprezentate sub formă de date, cum ar fi fondurile depuse într-un cont sau orele de muncă, sunt acelea care în mod frecvent, constituie obiectul fraudelor informatice;

7.Folosirea bazelor de date. Datele conținute în documentele stocate sub formă informatizată pot fi falsificate, iar sistemele informatice pot fi atât ținte cât și instrumente ale falsificării.

8. Falsificarea mijloacelor de plată electronică.

9. Criminalitatea specifică telefoniei mobile, care indică clonarea cartelelor SIM cât și folosirea acestor cartele falsificate.

Clasificarea pe care o propunem are în vedere identificarea a trei categorii de infracțiuni care se circumscriu fenomenului de criminalitate informatică perceput în sens larg departajate de specificul comportamentului care realizează elementul material al acestora:

infracțiunile informatice propriu-zise.

Infracțiuni conexe infracțiunilor informatice.

În această categorie se vor înscrie infracțiunile al căror element material constă într-un comportament care facilitează comiterea infracțiunilor informatice propriu-zise.

infracțiuni de drept comun comise prin intermediul sistemelor informatice:

Forme de corelare a criminalității informatice cu infracțiunea de spălare a banilor

Infracțiunea de spălare a banilor poate fi comisă prin intermediul sistemelor informatic, datorită facilităților pe care acestea le oferă: rapiditate foarte mare, posibilitatea efectuării unor operațiuni multiple asupra aceluiași capital, păstrarea cu ușurință a anonimatului celui care face tranzacționarea.

În concret, prin intermediul sistemelor informatice se pot opera:

transferuri electronice frecvente din contul unei persoane juridice în contul unei persoane fizice fără vreo referire cu privire la natura transferurilor;

transferul electronic neobișnuit de fonduri între conturi conexe sau între conturi care implică același administrator sau administratori care au legătură cu ei;

primirea sau transmiterea frecventă a unor volume mari de transferuri electronice către și dinspre companiile off shore;

un client păstrează conturi multiple, transferă banii între aceste conturi și folosește un cont colector din care transferă electronic fondurile inițial primite;

ordine date unei bănci să transfere fondurile din străinătate și să aștepte o încasare echivalentă a unui transfer electronic din alte surse;

depozitarea sau retragerea cu regularitate a unor sume mari prin transferuri electronice către/din sau prin intermediul țărilor cunoscute ca surse de droguri sau ale căror legi privind secretul bancar facilitează spălarea banilor;

primirea transferurilor electronice și cumpărarea imediată a instrumentelor monetare realizate pentru plata unei terțe părți;

un client transmite și primește transferuri electronice către și dinspre paradisuri fiscale;

în activitatea unui client se înregistrează o creștere bruscă a transferurilor electronice internaționale sau interne, prin transmiterea sau primirea unor sume mari de bani;

într-un cont se primesc multe încasări de valoare mică prin transfer electronic sau se realizează depozite folosind cec-uri sau ordine de plată și aproape imediat se transferă electronic soldul în alt oraș, în altă țară, etc;

un client plătește pentru transferuri electronice în și din străinătate a unor valori mari folosind multiple instrumente monetare puse la dispoziție de instituțiile financiare;

un nou client efectuează operațiuni electronice multiple sub limita de raportare, etc.

3. 5. 5. Infracțiunile de evaziune fiscală

Fenomenul evazionist nu este un fenomen nou apărut; el a existat din cele mai vechi timpuri și reprezintă o manifestare a egoismului omenesc. Natura umană are întotdeauna tendința să dea prioritate interesului privat în dauna celui general. Unii practicieni consideră drept o cauză de ordin comportamental a evaziunii fiscale concepție conform căreia impozitul este perceput de contribuabil mai degrabă ca un prejudiciu decât ca o contribuție la destinul public. De multe ori, în accepțiunea populară a plății impozitul este considerat mai degrabă o dovadă de naivitate decât de integritate.

Fenomenul complex al fraudei fiscale (evaziunii fiscale) cu care se confruntă toate statele lumii are consecințe nedorite asupra întregii societăți, iar eradicarea acestuia este practic imposibilă. Întotdeauna vor exista persoane care vor manipula cu abilitate textele legii pentru a ajunge la o fraudă calificată urmărindu-și propriile interese în detrimentul interesului general.

Doctrina atrage atenția asupra complexității și gravității fenomenului evazionist care prinde proporții în perioada actuală pe fondul carențelor legislative în materie și nu de puține ori datorită lipsei incriminărilor. Eludarea legii fiscale se realizează printr-o paletă largă și diversificată de metode și tehnici, nu puține dintre acestea scăpând sferei ilicitului penal sau contravențional printr-o interpretare abilă a legii.

Literatura de specialitate apreciază că în condițiile respectării principiilor care stau la baza sistemului fiscal: individualitate, impersonalitate, neutralitate, legitimitate și lipsa de arbitrariu este posibilă colectarea cât mai ușoară a veniturilor contabile. Per a contrario se va ajunge ca mulți contribuabili să intre în zona evaziunii fiscale. Din păcate, în țara noastră, legislația fiscală cât și cea în baza căreia ar trebui să se combată evaziunea fiscală lasă loc destul arbitrariului și multiplelor interpretări.

Doctrina consideră evaziunea fiscală ca fiind sustragerea pe diferite căi de la obligații fiscale sau ascunderea sub diferite forme a surselor și a cuantumului de venituri impozabile. Aceasta este însă doar o definiție aproximativă.

Conceptul de evaziune fiscală este definit în art. 1 din Legea nr. 241/2005 republicată ca fiind sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili. Spre deosebire de vechea reglementare, în noua formulă s-a eliminat nota explicativă „în întregime sau în parte”.

Așadar, evaziunea fiscală constă într-o activitate ilicită prin care contribuabilul eludează obligația de a plăti statului anumite impozite, taxe, contribuții pe care le datorează în mod legal deoarece efectuează activități (cu caracter permanent sau temporar) ce generează venituri impozabile. Activitatea poate lua forma unei acțiuni sau inacțiuni, fiindu-i specific însă caracterul ilicit și efectul acesteia (încercarea și chiar reușirea păgubirii bugetului).

În funcție de modul cum poate fi săvârșită și dacă se încalcă anumite norme prin modalitatea de evitare a plății obligațiilor fiscale avem două feluri de evaziune: evaziune legală sau tolerată și evaziune ilicită sau frauduloasă.

Evaziunea fiscală ,,legală”:

Unii autori consideră acest tip de evaziune ca fiind acțiunea contribuabilului prin care se ocolește legea recurgând la o combinație neprevăzută a legilor și deci „tolerată prin scăpare din vedere”.

Alți autori consideră că prin acest tip de evaziune se permite sustragerea unei părți din materia impozabilă fără ca această conduită să fie considerată ca o vătămare a unei legi să fie sancționată ca infracțiune sau contravenție.

Considerăm că în acest caz nu poate fi vorba decât de unele inadvertențe sau lacune ale legii și are probabilitate mare de apariție atunci când apar noi forme de întreprinderi sau noi categorii de impozite (schimbări majore în legislație fără corelarea cu legislația internă deja existentă, de fapt o gravă greșeală de concepere a legii).

În fapt, contribuabilii găsesc anumite insuficiențe ale legii, le exploatează și eludează în mod legal plata pe care era obligat să o efectueze tocmai datorită carențelor legislative. Procedând astfel contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor. Statul nu se poate apăra decât printr-o legislație bine structurată, clară, precisă, științifică. În aceste condiții singurul vinovat de producerea acestui fenomen negativ este doar statul.

În concluzie, chiar dacă se ajunge la o prejudiciere a bugetului statului modalitatea prin care s-a ajuns la această situație nu atrage nicio sancțiune din partea organelor abilitate.

Unii autori oferă chiar câteva exemple de evaziune legală care se bazează pe insuficiența legislației sau interpretarea favorabilă a legii:

impunerea veniturilor realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de venit deși ei realizează venituri mai mari decât media;

folosirea în anumite limite a prevederilor legale cu privire la donațiile filantropice, indiferent dacă au avut loc sau nu;

scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol reclamă și publicitate mult mai mari decât cele care rezultă din aplicarea cotelor legale;

până la intervenția legiuitorului acordarea unor premieri salariaților în bunuri pentru evitarea impozitului pe venit;

interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale care prevăd importante facilități pentru contribuțiile la sprijinirea activităților sociale;

investirea unei părți din profitul realizat în achiziții de mașini și utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit;

constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic, micșorând astfel venitul impozabil.

Evaziunea fiscală ,,frauduloasă (ilicită)”

Acest tip de evaziune fiscală constă în totalitatea acțiunilor contribuabilului ce încalcă o prescripție legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Aceasta are la bază frauda și rea credința contribuabilului.

Ceea ce caracterizează evaziunea fiscală indiferent de forma de manifestare, este scopul urmărit de făptuitor: diminuarea profitului impozabil și, pe această bază, reducerea la minimum a impozitului datorat.

Conform prevederilor Legii nr. 241/ 2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale sunt considerate evaziune fiscala urmatoarele fapte:

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta contribuabilului care nu reface, cu intenție sau din culpă, documentele de evidență contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control;

– infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale și bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somație;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 6 ani împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condițiile prevăzute de lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau vamale;

–  constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi deținerea sau punerea în circulație, fără drept, a timbrelor, banderolelor ori formularelor tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special;

–  constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi tipărirea, folosirea, deținerea sau punerea în circulație, cu știință, de timbre, banderole ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate;

– constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat; Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi asocierea în vederea săvârșirii faptei prevăzute anterior; Tentativa faptelor prevăzute se pedepseste;

– Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale;

Pot fi considerate drept sustragere de la îndeplinirea obligatiilor fiscale, următoarele fapte:

•  ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

•  omisiunea, în tot sau în parte, a evidentierii, în actele contabile ori în alte documente legale a operatiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

•  evidentierea, în actele contabile sau în documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori evidentierea altor operatiuni fictive;

•  alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

•  executarea de evidente contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

•  sustragerea de la efectuarea verificarilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictiva ori declararea inexacta cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

•  substituirea, degradarea sau înstrainarea de catre debitori ori de catre terte persoane a bunurilor sechestrate.

3.6. Aspecte de drept comparat.

3.6.1. Spălarea banilor in alte jurisdicții.

Legea penală franceză (art.324-1) – Codul penal francez – definește infracțiunea de spălarea banilor ca fiind fapta de a înlesni prin orice mijloace denaturarea adevărului, ascunderea originii bunurilor sau a foloaselor autorului unei crime sau delict din care acesta și-a procurat un profit în mod direct sau indirect.

Constituie de asemenea infracțiunea de mai sus concursul dat la orice operație de plasare, disimulare sau de conversiune a unui bun produs direct sau indirect dintr-o crimă sau delict.

Sancțiunea este închisoarea până la 5 ani și amendă 375.000 euro.

Fapta se sancționează mai grav (art.324-2) și anume cu închisoarea de 10 ani și 750.000 euro amendă dacă a fost comisă din obișnuință sau folosind înlesnirile pe care le atrage o activitatea profesională sau când a fost comisă în bandă organizată.

Pedepsele cu amendă prevăzute în art.324-1 și 324-2 pot să fie majorate până la ½ din valoarea bunurilor și a fondurilor asupra cărora s-au exercitat operațiile de spălare (art. 324-3).

Dacă crima sau delictul din care provin valorile supuse spălării este prevăzută cu o sancțiune privativă de libertate superioară acelei prevăzute în art.324-1 sau 324-2, fapta va fi sancționată cu pedepsele prevăzute pentru infracțiunile despre care autorul spălării a avut cunoștință iar dacă această infracțiune este însoțită de circumstanțe agravante, autorul spălării va răspunde numai pentru circumstanțele de care a avut cunoștință (art.324-4).

În ce privește recidiva, spălarea banilor este asimilată sub aspectul sancțiunii infracțiunii cu ocazia săvârșirii căreia s-au comis actele de spălare (art.324-5).

Împotriva persoanei fizice culpabile pentru infracțiunea de spălarea banilor se vor putea dispune următoarele pedepse complementare:

a) Interdicția de a exercita funcții publice, o activitate profesională sau socială în exercițiul căreia a comis infracțiunea. Interdicția este definitivă dacă a comis infracțiunea prevăzută în art.324-2 și temporară (5 ani) în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute în art. 324-1.

b) Interdicția de a deține o armă supusă autorizării pe 5 ani cel mult.

c) Interdicția pe cel mult 5 ani de a emite cecuri.

d) Suspendarea pe 5 ani cel mult a permisului de conducere a unui autovehicul.

e) Anularea permisului de conducere pe 5 ani cel mult.

f) Confiscarea unuia sau a mai multor autovehicule aparținând condamnatului.

g) Confiscarea uneia sau a mai multor arme ale condamnatului.

h) Confiscarea lucrurilor care au servit sau erau destinate să servească la comiterea infracțiunii sau a lucrurilor produse prin infracțiune cu excepția celor susceptibile de restituire.

i) Interdicția drepturilor civile și de familie (art.131-26).

j) Interdicția de a locui în modalitățile prevăzute în art.131-31.

k) Interdicția pe cel mult 5 ani de a părăsi teritoriul republicii.

Potrivit art.324-8 interdicția teritoriului francez va putea fi pronunțată în condițiile prevăzute de lege fie definitiv, fie pe o durată de 10 ani cel mult contra oricărui străin care a comis vreuna din infracțiunile de spălarea banilor.

Persoanele juridice vor fi responsabile penal în condițiile legii dacă au comis vreuna din infracțiunile de spălarea banilor. Persoanelor juridice li se vor aplica pedeapsa amenzii în modalitățile prevăzute de lege, precum și pedepsele prevăzute în art.131-89. Interdicția prevăzută în art.131-39 va purta asupra activității în exercitarea căreia sau cu ocazia căreia a fost săvârșită infracțiunea de spălarea banilor.

În aplicarea acestor dispoziții instanțele franceze au decis că delictele de spălarea banilor pot fi reținute numai dacă sunt bine stabilite elementele constitutive ale crimei sau delictului principal din care au provenit valorile ilegale, și numai dacă totodată, au procurat autorului un profit direct sau indirect (Curtea Penala decizia din 25 iunie 2003). De asemenea au decis că infracțiunea de spălarea banilor se poate reține și în sarcina autorului infracțiunii principale, astfel autorul infracțiunii de muncă clandestină la domiciliu și fraudă fiscală va răspunde și pentru infracțiunea de spălarea sumelor produse prin propria sa activitate ilicită (Curtea Penala, decizia din 14 ianuarie 2001). În mod corect tribunalul, la cererea autorităților italiene, a confiscat cu titlu preventiv un imobil produs al spălării banilor rezultate dintr-un trafic de stupefiante în aplicarea Convenției privind spălarea, identificarea și confiscarea produselor infracțiunii din 8 noiembrie 1991, din moment ce decizia de confiscare este executorie, iar bunul confiscat este susceptibil de confiscare în circumstanțe similare și potrivit legii franceze (Curtea Criminală, decizia din 13 noiembrie 2003).

În doctrina franceză se subliniază că în trecut codul penal francez a cunoscut numai două materii în care era incriminată fapta de spălarea banilor și anume în materie de proxenetism (225-6) și de stupefiante (art.222-3). Prin legea din 13 mai 1996 s-a creat un delict general de spălarea banilor proveniți din orice infracțiune. Ca urmare, în codul penal s-a introdus un nou capitol în care sunt cuprinse infracțiunile prevăzute în art. 324-1 până la 324-9. După Michel Veron, acela care spală banii proveniți din infracțiuni nu trebuie să cunoască încadrarea juridică exactă a crimei sau delictului din care au provenit valorile spălate (practica judiciară s-a pronunțat în sens contrar). Un alt autor francez, susține că spălarea banilor presupune existența unei infracțiuni principale (nu a unei contravenții, nici a unei simple suspiciuni, sau să se refere în general la o infracțiune) deoarece instanța nu poate să țină seama decât de proveniența infracțională a valorilor spălate. Autorul subliniază de asemenea, că legea obligă pe unii profesioniști (notari, avocați, executori, etc.) să denunțe operațiile suspecte ca și circuitele financiare clandestine spre a preveni sau limita săvârșirea infracțiunii principale.

Legea penală a Rebublicii Cehia:

Conform prevederilor art . 216 Cp infractiunea de spălare a banilor poate fi comisa de oricine "ascunde originea ilicita sau depune eforturi pentru a agrava în mod substanțial sau împiedică constatarea originii ilicite".

Articolul 216 Cp prevede următoarele :

( 1 ) Persoana care ascunde originea sau în caz contrar, depune eforturile de a agrava în mod substanțial sau se opune stabilirii originii

a) unui bun sau a valorii unei proprietati dobândite prin savarsirea unei infractiuni pe teritoriul Republicii Cehe sau în străinătate sau ca o recompensă pentru savarsirea unei infractiuni

b) unui bun sau a valorii unei proprietati dobândite în schimbul unui bun sau a valorii unei proprietăți dintre cele prevazute la lit ( a)

c) sau care permite unei alte persoane să comită un astfel de act

se pedepsește cu închisoare de până la patru ani sau cu o pedeapsă pecuniară, ori cu interzicerea desfasurarii activității precum si cu confiscarea bunului sau o unei valori echivalente;

Cu toate acestea, fapta comisa ar trebui sa aibe legătură cu bunul sau cu valoarea provenind din savarsirea unei infractiuni.

Astfel noile prevederi legale aduse de adoptarea noului Cod penal, referitoare la spalarea banilor nu au cunoscut o abordare sistematica si o formulare care sa corespunda in totalitate reglementarilor internaționale in materie, in ceea ce priveste aria de acoperire a incriminarii.

Legea penală germana privind spălării banilor a fost modificată ultima dată de articolul 2 din Legea din 4 iulie 2013 ( BGBl I p . 2178 ). Legea a fost adoptată de Bundestag cu acordul Bundesrat-ului prin modificarea articolului 2 din Legea din 13 august 2008 ( BGBl I p . 1690 ). Acesta a intrat în vigoare la 21 august 2008 ocazie cu care a fost infiintata si Unitatea de Informatii Fianciare din Germania in cadrul Politiei Federale.

Spălarea de bani și de valori dobândite în mod ilegal este incriminată ca fiind fapta persoanei care ascunde un bun care provine din săvârșirea uneia din faptele penale prevăzute de lege disimulează proveniența ori zădărnicește sau periclitează aflarea provenienței, găsirea, confiscarea, sechestrarea unui asemenea bun. Asemenea fapte se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă va fi sancționat și cel care: procură pentru sine ori pentru altul sau deține ori folosește pentru sine ori pentru altul bunuri cunoscând proveniența lor din infracțiune în momentul dobândirii.

În cazuri grave pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 10 ani. Constituie o împrejurare agravantă faptul că acțiunea făptuitorului a rezultat dintr-o îndeletnicire ori dacă autorul este membru al unei grupari constituite în scopul săvârșirii în mod obișnuit, a spălării de bani.

Dacă în cazurile de mai sus persoana nu a cunoscut, din culpă, proveniența bunurilor din faptele prevăzute de lege pedeapsa este amendă sau închisoare până la doi ani. Nu există infracțiune, dacă bunul a fost dobândit anterior în mod legal de la o altă persoană. Nu se va pedepsi persoana care a denunțat de bună voie fapta, chiar dacă fapta a fost în parte descoperită de autorități; tot astfel persoana care a contribuit la luarea măsurilor de siguranță asupra bunurilor supuse spălării. Instanța va putea aplica o pedeapsă sub minimul special sau va putea pronunța achitarea dacă făptuitorul de bună voie contribuie la descoperirea faptei.

În practica judiciară s-a decis că ori de câte ori autorul infracțiunii principale folosește sume de bani din surse diferite (în vederea spălării) există o pluralitate de infracțiuni; la stabilirea concursului, este fără importanță dacă sumele de bani provin din una sau mai multe infracțiuni-mijloc.

Italia a cunoscut de-a lungul istoriei o rată ridicată a criminalității organizate, a violenței și de penetrare a vieții politice și economice de grupuri de crimă organizată, cum ar fi Camorra în Napoli și mafia din Sicilia. Problema crimei organizate a devenit mai puțin vizibila în ultimii ani, dar deturnarea de fonduri din contractele de achiziții publice de către grupuri infractionale constituie în continuare un motiv de îngrijorare, in ceea ce priveste aplicare a legii cat și faptul ca acestea continuă să fie surse de venituri ale crimei organizate. Din cauza activității economice mai dezvoltate în zonele nord și centrale ale Italiei, fondurile spalate sunt adesea investite în proprietăți și în întreprinderile din aceste zone. Italia a cunoscut pana la introducerea recenta a plafonului de efectuare a platilor in numerar (initial 5.000 EUR, apoi 2.500 EUR iar in prezent 1.000 EUR) cea mai mare rata din Europa a platilor cu numerar, acest aspect contribuind pe langa nivelul ridicat al evaziunii fiscale, in special in domeniul imobiliar, la crearea unui mediu favorabil pentru spalarea banilor.

Articole 648 bis din Codul Penal definește spălarea banilor ( " riciclaggio " ), ca fapta aceluia care, în afară de cazurile de participare la infracțiunea principală, substituie sau transferă bani, bunuri sau alte foloase provenite dintr-un delict intenționat sau îndeplinește în legătură cu acesta alte operațiuni pentru a împiedica identificarea provenienței lor delictuoase.

Delictul există chiar dacă autorul infracțiunii principale nu se pedepsește sau lipsește o condiție de punere în mișcare a acțiunii penale. Pedeapsa este închisoarea de la 4 la 12 ani și amenda. Pedeapsa este majorată dacă fapta se comite în exercitarea unei activități profesionale. Pedeapsa se reduce dacă pentru delictul principal pedeapsa este privațiunea de libertate de maximum 5 ani.

Scopul acestei incriminări în viziunea doctrinei italiene este de a împiedica anumite persoane străine de cel care a comis infracțiunea sau a participat la săvârșirea ei, să aibă foloase dintr-un delict sau să ajute pe autorii acestui delict să-și asigure profitul și să împiedice poliția judiciară să descopere autorii delictului.

Dacă în reglementarea anterioară, textul enumera infracțiunile din care trebuiau să provină valorile spălate (răpire agravată, extorsiune agravată, sechestrare de persoane, trafic de stupefiante), noul text incriminează fapta indiferent de infracțiunile din care provin valorile spălate.

Noua reglementare urmărește, de asemenea, combaterea crimei organizate, care se preocupă intens și de spălarea banilor proveniți din infracțiune.

În art.648 este incriminată fapta de a folosi bani, bunuri sau foloase de proveniență ilicită. Este vorba de acela care folosește în activitatea economică sau financiară bani, bunuri sau alte foloase provenite dintr-un delict. Pedeapsa este închisoarea de la 4 la 12 ani și amenda. Pedeapsa este majorată dacă fapta a fost comisă în executarea unei activități profesionale. Pedeapsa este redusă la 6 ani închisoare iar cuantumul amenzii se reduce, când fapta prezintă un pericol redus.

În jurisprudența italiană s-a decis ca banca fiind obligată să restituie aceeași sumă ca cea pe care clientul a depus-o (fără ca valorile monetare să fie identice deoarece suntem în fața unor bunuri fungibile) depunerea la o bancă a sumei de proveniență ilegală are semnificația unui act de spălarea banilor. De asemenea, s-a decis că prin proveniența din infracțiune a sumelor spălate se înțelege, într-un sens larg, orice ipoteza în care există obiectiv o proveniență dintr-o infracțiune.

Așa cum se observă legea penală italiană exclude posibilitatea ca autorul sau participanții la o infracțiune să desfășoare acte de spălarea banilor proveniți din infracțiunea pe care au comis-o.

În doctrina penală italiană se subliniază că prin incriminarea spălării banilor se urmărește, atât ocrotirea relațiilor patrimoniale, cât și desfășurarea în bune condiții a justiției. Autorul remarcă faptul că soluția italiană de a exclude pe participanți ca autori ai spălării banilor apropie această infracțiune de aceea de tăinuire. După părerea sa infracțiunea se poate comite atât cu dol direct cât și eventual (de pildă, când autorul admite și eventualitatea ca bunurile spălate să provină din infracțiune). Delictul se consumă prin simpla săvârșire a acțiunii descrise în normă, fără să se ceară producerea unui rezultat. Ca atare nu va exista tentativa la infracțiune. Incriminarea spălării banilor proveniți din infracțiune este considerată ca un instrument de luptă și contra crimei organizate care se ocupă intens de spălarea banilor proveniți din infracțiune. Comite atât delictul de asociere, cât și de spălarea banilor dacă unul din cei ce se asociază se ocupă și cu acte de spălarea banilor. Excepție o fac grupările de tip mafiot (art.416 bis) cu privire la care există o agravantă specială atunci când unul dintre asociați spală bani proveniți din infracțiune.

Legea penală spaniolă a fost completată prin introducerea în cuprinsul său, respectiv in Codul penal, infracțiunea de spălarea banilor (Blanqueo de bienes, lavado de capitales). Mai înainte această infracțiune era prevăzută numai în materia drogurilor apoi s-a extins la orice infracțiune gravă. Prin incriminare se urmărește ocrotirea circulației bunurilor pe piață împotriva introducerii de valori care provin din infracțiune; de asemenea, este ocrotită buna administrare a justiției. Este combătută prin incriminare și activitatea crimei organizate ca și orice fapte care afectează economia de piață și evită controlul statului.

Potrivit art. 301 Cp, comite infracțiunea de spălarea banilor acela care dobândește, convertește, transferă bunuri știind că provin dintr-o infracțiune gravă sau comite orice alt act pentru a ascunde originea lor ilicita sau ajută persoana care a participat la infracțiune de a eluda consecințele legale a actelor sale. Pedeapsa este cu închisoarea între 6 luni și 6 ani și amendă de 3 ori valoarea bunurilor spălate.

Faptele intenționate de spălarea banilor se pedepsesc mai grav dacă provin din traficul cu stupefiante sau se comit de o persoană juridică. În cazul acestora se dispune ca măsură de siguranță desființarea organizației definitiv, ori suspendarea pe 5 ani a activității, interzicerea acelor activități care au facilitat infracțiunea de spălarea banilor, pe 5 ani. De asemenea, se va putea dispune interdicția pentru condamnat de a exercita profesia pe timp de 3 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează cel care ascunde, disimulează, adevărata natură, origine, mișcare sau drepturile asupra bunurilor știind că provin din infracțiune. Dacă aceste fapte se comit din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani și amendă de 3 ori a valorii bunului.

În doctrina spaniolă s-a discutat dacă poate fi tras la răspundere penală pentru spălarea banilor chiar autorul infracțiunii din care provin valorile spălate. S-a răspuns pozitiv de doctrina majoritară cu motivarea că delictul de spălarea banilor este o infracțiune autonomă, ca atare va exista un concurs real de infracțiuni dacă autorul infracțiunii principale este și autor al actelor de spălare (soluție admisă și în alte doctrine).

S-a discutat în doctrină și dacă avocatul care primește de la clientul său un onorariu știind că provine din infracțiune comite un act de spălarea banilor. Părerile sunt controversate, majoritatea autorilor consideră că există infracțiune.

În art. 303 Codul penal spaniol mai prevede o sancțiune specială dacă faptele menționate au fost săvârșite de intermediari în sectorul financiar, de un funcționar public, activist social, educator, profesor în exercitarea funcției lor. Pe lângă sancțiunile penale se va dispune interdicția de a mai exercita o funcție publică, profesie, activitate pe o durată de 3 ani. Interdicția va fi pe o perioadă de la 10 la 20 de ani dacă faptele au fost comise de către un reprezentant al autorităților. Acest efect se extinde facultativ, asupra medicilor, psihologilor, persoanelor care desfășoară activități sanitare, veterinare, farmaceutice și la cei dependenți de aceștia.

Legea penală elvețiană în art.305 bis din codul penal incriminează fapta de spălarea banilor ca o infracțiune contra administrării justiției. În codul penal mai este incriminată (art.305) fapta aceluia care în cadrul activității profesionale accepta, păstrează, sau sprijina la transferul sau investirea in actve in scopul ascunderii beneficiarului real al acestora, se pedepseste cu inchisoare pana la un an sau cu amenda.

Pe lângă aceste dispoziții operează și prevederile Acordului din luna iulie 1987 încheiat între Uniunea elvețiană a bancherilor și celelalte bănci elvețiene și prin care bancherii se obligă să identifice operațiile suspecte, frauduloase și să le raporteze organelor competente să cerceteze asemenea fapte. Se aplică de asemenea Hotărârea Comisiei Bancare Confederale din 18 decembrie 1971 care obligă băncile să nu primească valori obținute din infracțiuni, sub sancțiunea prevăzută în art. 305 bis din codul penal. Personalul bancar susceptibil de condamnare trebuie să știe sau să aibă suficiente indicii pentru a presupune că valorile respective provin din infracțiune. De asemenea băncile sunt obligate să-și identifice clienții persoane fizice sau juridice care desfășoară activități bancare, precum și persoanele împuternicite de acestea. Dacă există suspiciuni că valorile provin din infracțiuni au obligația să respingă efectuarea tranzacției, să o întrerupă și să înștiințeze organul de urmărire penală.

Regatul Unit al Marii Britanii. Legislatia actuala care incrimineaza spalarea banilor este Legea privind activele generate din savarsirea de infractiuni din anul 2002 – art. 327-340. Acest act normativ a adus la zi, a extins si a reformat Codul Penal al Marii Britanii in ceea ce priveste spalarea banilor. Prevederile relevante din cadrul sectiunii a 7-a, care au intrat in vigoare la data de 24.02.2003, a stabilit trei modalitati de savarsire a infractiunii de spalare a banilor:

-ascunderea bunurilor de origine ilicita (art 327): actul de a ascunde, deghizarea, transformarea sau transferul de bunuri cu origine ilicita, sau transferul in afara Regatului al Marii Britanii de bunuri cu origine ilicita;

-activitati in legatura cu bunuri de origine ilicita (art. 328): actul de a srijini o altă persoană să-și păstreze, să dobândească, sa utilizeze sau sa controleze bunuri cu origine ilicita prin initierea si derularea unui accord in acest sens; și

-achiziționarea, utilizarea sau deținerea de bunuri cu origine ilicita (art. 329).

Infracțiunile de spălare de bani mai sus mentionate, prevazute de la art. 327 la art. 329, acoperă o gamă foarte largă de acte care pot fi efectuate în legătură cu bunurile de origine ilicita și in acest sens corespunde cu cerințele pentru incriminarea spălării banilor, prevazute in Convențiile de la Viena și Palermo.

3.6.2. Pozițiile unor state referitoare la finanțarea terorismului

Cea mai mare parte a statelor lumii au o legislație insuficient adaptată combaterii finanțării terorismului, deși consideră alimentarea acestui fenomen cel puțin ca pe un act de participare la crimă. Nu toate legislațiile cunosc conceptul de acte teroriste, dar majoritatea sistemelor legislative găsesc o cale de a pedepsi aceste fapte în mod corespunzător.

Problemele încep să apară în toate statele lumii atunci când actul de finanțare se face în jurisdicția lor, iar actul de terorism este comis în afara acesteia. Chiar și acolo unde se aplică legile împotriva crimei sau a delictului terorist, statele membre întâmpină dificultăți semnificative în ceea ce privește strângerea dovezilor necesare. Unele state pedepsesc finanțarea terorismului, dacă actul terorist este comis într-o țară care a aderat la Convenția Europeană privind lupta împotriva terorismului sau dacă este un stat membru al Uniunii Europene (UE). Un stat membru al UE pedepsește, de asemenea, actele de finanțare când acțiunea este comisă în afara teritoriului său.

Aproape toate statele lumii civilizate au în legislatia nationala prevederi care dau posibilitatea să sechestreze și să confiște toate fondurile care provin din acțiuni criminale sau teroriste. Confiscarea bunurilor organizațiilor teroriste este sancționată însă, numai în câteva state.

Majoritatea statelor și-au însușit conceptul de terorism, sancționează complicitatea la crimă și delictul terorist, dar numai când sunt comise în grup. Sancțiunile în aceste cazuri fiind deosebit de severe. Interzicerea organizațiilor teroriste și posibilitatea confiscării bunurilor organizațiilor ilegale este reglementată însă, numai într-un număr redus de state.

Experiența recentă a demonstrat că majoritatea statelor, sunt în prezent, în măsură să acționeze semnificativ, prin măsuri concrete împotriva finanțării terorismului. De asemenea, legile privind spălarea banilor s-au dovedit deosebit de utile în combaterea finanțării terorismului, iar legislația bancară înregistrează succese clare în stoparea transferului de fonduri considerabile in astfel de scopuri.

Pentru a prezenta pozițiile adoptate și importanța legislației naționale în combaterea finanțării actelor teroriste vom analiza într-o manieră mai succintă reglementările în domeniu, ale celor mai importante state, precum și ale legislației românești.

Germania. In Germania există un număr însemnat de legi care permit desfășurarea de acțiuni concertate pentru a stopa colectarea de fonduri destinate finanțării acțiunilor teroriste. Finanțarea terorismului este întotdeauna un act de participare la delict și de aici incriminarea se poate realiza conform Codului penal german.

Pentru a pune capăt activităților mai multor persoane sau grupuri care colectează astfel de fonduri, prin solicitarea sau perceperea unor impozite, cu folosirea mijloacelor legale sau ilegale, autoritățile germane au recurs la o serie de măsuri. Pornind de la înghețarea și confiscarea fondurilor colectate, în cursul unei investigatii sau a unui proces juridic, legislația germană oferă posibilitatea confiscării tuturor bunurilor asociațiilor interzise. Asociațiile de străini pot fi puse în afara legii prin Decret al Ministerului de Interne ori de câte ori activitățile pe care le întreprind dăunează sau riscă să pericliteze securitatea internă sau externă, ordinea publică sau alte interese majore ale Germaniei. Condițiile pentru o asemenea interdicție sunt analizate de tribunalul german, cu foarte mare strictețe. Interzicerea unor astfel de asociatii precum PKK – pe teritoriul Germaniei regasindu-se o numeroasa minoritate turca de origine kurda, au permis poliției federale germane să confiște o cantitate considerabilă de bunuri. Dacă interdicțiile din “Legea Asocierii”, nu sunt suficiente, autoritățile pot recurge la prevederile “Legii privind regimul străinilor”, care poate interzice activitățile politice ale anumitor indivizi, inclusiv colectarea de fonduri în scopuri politice nedorite. Condiția de a impune o asemenea sancțiune este ca persoanele străine acuzate să incite la violență politică, să dăuneze relațiilor externe sau altor interese semnificative ale țării.

Practica în domeniu a demonstrat că grupurile străine care obțin bani din colecte transferă fonduri considerabile în străinătate, fără a folosi sistemul bancar, utilizând agenții de transport sau diferite asociații constituite legal. Dacă Ministerul de finanțe din Germania descoperă astfel de transporturi ilicite de fonduri, el este abilitat și să le confiște. Dacă rezultă că fondurile provin din surse ilegale, atunci acestea cad sub incidența legii privind spălarea banilor murdari.

Cu toate acestea, întrucât în alte state europene nu există norme juridice adecvate pentru blocarea canalelor de strângere de fonduri și transferuri ilicite, nu există nici posibilitatea practică de a interzice strângerea de fonduri de către grupările sociale străine din Germania, cu excepția cazului în care există o dovada evidentă că aceste sunt destinate acțiunilor sau grupărilor teroriste. Strângerea dovezilor rămâne însă una din problemele majore în cadrul eforturilor de anulare a posibilităților de finanțare a terorismului.

În Germania s-a constatat ca sursele finanțării unor grupari teroriste sunt următoarele:

a). colectele efectuate din casă în casă, care în mod oficial sunt declarate cu scop umanitar. Acțiunile sunt desfășurate cu caracter destul de agresiv dar în general, politicos și chiar diplomatic. Sumele astfel obținute garantează finanțarea birourilor, manifestațiilor și comunicațiilor telefonice ale organizațiilor teroriste din Germania;

b). obținerea frauduloasă de ajutoare sociale, invocându-se casele de copii, unde se pretinde că sunt crescuți orfani pe baza ajutorului public, în realitate părinții acestor copii există și trăiesc. Tot aici sunt mai multe clădiri în care locuiesc persoane care beneficiaza de ajutor social. În mai multe cazuri în care una sau mai multe din aceste persoane nu mai locuiesc aici, autoritățile germane nu sunt anunțate și ajutorul respectiv este încasat în continuare, prin fraudă;

c). donații efectuate de membrii organizației. Cei care adera la organizațiile teroriste sunt determinați să facă diverse împrumuturi și să trimită banii astfel obtinuti. Investigațiile efectuate au relevat că societatile comerciale ale acestora nu au un scop economic, funcționând doar ca paravan pentru spălarea banilor si finantarea terorismului.

Marea Britanie. Marea Britanie consideră că ultimele atentate teroriste au întărit angajamentul politic al comunitatii internaționale în domeniul luptei împotriva fenomenului terorist.

Pentru a-și putea realiza acțiunile preconizate, teroriștii trebuie să dispună de mijloacele necesare și, în concluzie, să dețină fonduri. Posibilitatea de a opri sau reduce căile de procurare a acestor fonduri ar putea perturba, în mod eficace, acțiunea grupurilor teroriste și ar reprezenta un instrument important în lupta antiteroristă. Lupta împotriva finanțării terorismului se dovedește a fi din ce în ce mai problematică, pentru că grupurile teroriste sunt finanțate clandestin sub masca unor organizații așa numite “umanitare”, “caritabile”, ș.a..

S-a dovedit că în ultima perioadă de timp, membrii grparilor teroriste folosesc frecvent cărți de credit falsificate sau furate. Astfel de situații se regăsesc mai frecvent, în acțiunile desfășurate de către extremiștii islamici. “Activitatea” a fost desfășurată de o organizație islamică cu sediul în Marea Britanie. Cazuistica existentă demonstrează că mica delincvență și criminalitatea pot constitui la rândul lor surse de finanțare a terorismului.

Legislația britanică în domeniul terorismului este reglementată de “Legea de Prevenire a Terorismului” din 1989, “Legea privind Irlanda de Nord” din 1996 și Legea privind terorismul din 2000.

Acestea contin articole referitoare la terorism in general si la Irlanda de Nord in particular, cu privire la condamnarea si pedepsirea anumitor crime, mentinerea pacii si ordinii. În sensul acestor legi, "terorism" înseamnă folosirea sau amenințarea cu o acțiune în cazul în care acțiunea implică violență gravă împotriva unei persoane, utilizarea sau amenințarea este proiectată să influențeze guvernul (sau o organizație guvernamentală internațională) sau de a intimida publicul sau o parte a publicului, și utilizarea sau amenințarea se face cu scopul de a sustine o cauza politică, rasială, religioasă sau ideologică, sau implică daune grave de proprietate, pune în pericol viața unei persoane, alta decât cea a persoanei care comite acțiunea, creează un risc grav pentru sănătatea sau siguranța publică sau o parte din public, sau este proiectat pentru a interfera sau perturba grav un sistem electronic.

Utilizarea sau amenințarea de acțiuni care implică utilizarea de arme de foc sau a explozivilor este terorism, indiferent daca subsectiunea utilizarea sau amenințarea este proiectată să influențeze guvernul (sau o organizație guvernamentală internațională) sau de a intimida publicul sau o parte publicului.

Active teroriste. În sensul prezentei legi prin "avctiv terorist” se înțelege:

(A) bani sau alte bunuri care ar putea fi utilizate pentru scopuri de terorism (inclusiv orice resurse ale unei organizații interzise),

(B) veniturile din comiterea de acte de terorism, și

(C) veniturile din acte efectuate în scopul de terorism.

Strângerea de fonduri:

Constituie infracțiune invitarea unui tert pentru a oferi bani sau alte bunuri, care se intenționează să fie folosite, sau sunt motive rezonabile de a suspecta că ar putea fi utilizate, în scopul de terorism, precum și dacă o persoană primește sau oferă bani sau alte bunuri, și intenționează să le folosească sau sunt motive rezonabile de a suspecta că ar putea fi utilizate, în scop de terorism.

Activitati de finanțare

Constituie infracțiune, dacă o persoană intră sau devine parte într-un angajament, în urma căruia sunt puse la dispoziție bani sau alte bunuri, sau urmează să fie puse la dispoziția altei persoane și el știe sau are motive rezonabile de a suspecta că acestea pot fi folosite în scop terorist.

Spălarea de bani

O persoană comite o infracțiune dacă acesta intră în sau devine cauză într-un aranjament care facilitează menținerea sau controlul de către sau în numele altei persoane de proprietatăți teroriste

(A) prin tăinuire,

(B) prin scoatere din jurisdicție

(C) prin transfer la nominalizări, sau

(D) în orice alt mod.

Constituie circumstanțe atenuante pentru o persoană acuzată pentru o astfel de infracțiune să demonstreze că nu știa și nu a avut niciun motiv rezonabil să suspecteze că aranjamentul este legat de proprietatea teroristă.

Italia. Definiția infracțiunii de finantare a terorismului este prevazuta la art. 270 bis intitulat "Asocierile cu scopuri teroriste, inclusiv internaționale, sau care sa submineze ordinea democratica" si pedepsește cu închisoare de la 7 la 15 ani, pe oricine care "promovează, stabilește, organizează, administrează sau finanteaza asociații ale caror obiective, sunt acelea de a comite acte cu violența avand ca scop terorismul sau subminarea ordinii democratice". Cu toate acestea, nu există o definiție a infracțiunii de terorism și a subminarii ordinii democratice. Se lasă in sarcina autorităților judiciare sa determine pentru fiecare caz în parte
dacă in contextul comiterii infracțiunii poate fi calificată ca fiind săvârșite în scopul de terorism sau de subminare a ordinii democratice. Participarea la o asociație cu scopul de a comite acte de terorism este prevăzută de articolul 270 bis, dar
nu participarea la comiterea infracțiunii de finanțare a terorismului. Cu toate acestea, un concept similar care se aplică tuturor infracțiunilor, poate fi găsit în articolul 110 din Codul Penal.

Definiția infracțiunii nu impune ca fondurile sa fi fost efectiv utilizate în scopul punerii in opera a unui act terorist.

Această definiție a infracțiunii prevăzute la articolul 270 bis nu este în deplină concordanță cu prevederile din Convenția privind Sanctionarea Finantarii Terorismului:

– Conceptul de " finanțare a asocierilor" nu este definit, și având în vedere textul de incriminare, acesta este departe de a fi sigur că s-ar putea să includă colectarea sau transferul de fonduri, sau ascunderea de active.

– Finanțarea actelor de terorism nu se extinde si la actele de finantare a teroriștilor individuali.

Finanțării terorismului este o infracțiune predicat pentru infractiunea de spălarea a banilor. Infracțiunea se extinde la cazurile în care scopul actului terorist este îndreptat împotriva unei țari străine. Cu toate acestea, legea nu este explicită cu privire la faptul infracțiunea se aplică persoane aflate în afara țării, care finanțează organizații teroriste situate în interiorul țării sau care au ca scop comiterea de acte de terorism în interiorul țării. Finanțarea terorismului este o infracțiune care implică un element de cunoaștere, care poate fi dedus din circumstanțele faptice.

Persoanele juridice pot raspunde pentru savarsirea infracțiunii de finanțare a terorismului în temeiul Decretului legislativ 231/01, dar pot fi aplicate doar sancțiuni administrative în conformitate cu legislația italiană.

Franța. În conformitate cu articolul 421-2-2 din Codul penal : " Constituie, de asemenea, un act de terorism fapta de a finanța o organizație teroristă prin furnizarea, colectarea sau gestionarea fondurilor, titluri de valoare sau bunuri de orice fel, sau prin acordarea de consultanță în acest scop, cu intenția ca astfel de fonduri, titluri de valoare sau proprietate sa fie folosite, sau știind că acestea sunt destinate a fi utilizate, în tot sau în parte, pentru comiterea oricăreia dintre faptele de terorism prevăzute în prezentul capitol, indiferent dacă un astfel de act are loc. "

Elementele materiale constitutive ale infractiunii de finantare a terorismului, includ finantarea, strangerea sau gestionarea de fonduri, valori sau bunuri de orice natura sau acordarea de consultanta avand ca scop finantarea unei organizatii teroriste. Acest lucru este în concordanță cu prevederile Convenției internaționale privind reprimarea terorismului, care stipuleaza ca furnizarea și strangerea de fonduri sa fie prevazute expres în definiția finanțării terorismului. Elementul intențional al infracțiunii de finanțare teroriste este constituit de faptul că autorul trebuie să fi intenționat să utilizeze fonduri, valori sau bunuri in scopul finanțarii actelor de terorism sau ca acestea urmeaza a fi folosite in acest scop.

Finanțarea unei "organizații teroriste" și finanțarea unui "terorist" sunt acoperite de definiția finanțării terorismului. Într-adevăr, organizația teroristă, menționată la articolul 421-2-2, este definită ca o întreprindere individuală sau colectivă (conform prevederilor arti. 421-1 din Codul penal). Incriminarea finanțării terorismului se referă la "fonduri", "valori" sau "proprietate" de orice fel. Aceste noțiuni par a fi suficient de largi pentru a acoperi definiția fondurilor, asa cum sunt stipulate la articolul 1 din Convenția internațională pentru reprimarea finanțării terorismului.

Tentativa se pedepseste la fel ca si infractiunea de finantare a terorismului. Până în prezent, autoritatile judiciare franceze au investigat doar câteva cazuri de finanțare a terorismului.

Spania. Infracțiunea acoperă toate actele de terorism prevăzute la articolul 2 litera (a) și 2 (b) din Convenția privind finantarea terorismului, respective in Cod Penal (modificat prin Legea organică 5/2010) la art.576 si 576bis (1).

Infracțiunea de finantare a terorismului acoperă orice persoană care, în mod direct sau indirect, oferă sau colectează fonduri intenționand să le utilizaze, sau știind că vor fi utilizate, integral sau parțial, la comiterea oricarei infractiuni de terrorism dintre cele prevazute la articolele 571-580, sau pentru a le pune la dispozitia unei organizații sau a unui grup terorist.

Infracțiunea de finantare a terorismului acoperă de asemenea orice act de sprijinire, inclusive prin acordarea de sprijin economic unei unei organizații sau a unui grup terrorist: C.p. art.576 & 576bis(1). Cu toate acestea, finantarea unui terrorist, ca individ care nu este parte a unei organizații teroriste / grup, în scopuri care nu au legătură cu comiterea unui act terrorist, nu este acoperita.

Conform prevederilor legale in vigoare nu conteaza daca fondurile folosite la finantarea terorismului au o provenienta licita sau una ilicita.

Persoanele fizice vinovate desavarsirea infractiunii de finantare a terorismului sunt pasibile de închisoare de la 5 la 10 ani și amenda de la 1.115 de euro la 298.000 de euro. În cazul în care fondurile sunt utilizate pentru a executa acte teroriste specifice, avnd ca drept consecinta moartea victimeisanctiunea este inchisoarea de la 20 la 30 de ani, de la 15 la 20 de ani în cazul în care cineva este grav rănit și 10 la 15 ani, dacă cineva este rănit in conformitate cu prvederile art.576bis și 572.

Portugalia. Infracțiunile de terorism și finantare a organizațiilor teroriste sunt incriminate în Portugalia din anul 1982, la articolele 300 și 301 din Codul penal. Legea 52/2003 (Legea privind combaterea terorismului) care a transpus în sistemul juridic portughez Decizia-cadru al CE 2002/475/JAI a Consiliului a modificat
articolele mentionate, care prevede pedepsirea actelor de terorism, a grupurilor teroriste și a organizațiilor teroriste. La art. 2 este definita organizația teroristă, la art. 4 sunt definite terorismul și terorismul internațional, iar la art. 5 sunt definite grupul sau organizația terorista. Finantarea terorismului este, de asemenea, o infracțiune predicat pentru spalarea de bani care se pedepsește cu închisoare de la 8 la 15 ani (Legea 52/2003, articolul 2 alineatul (2)), în conformitate cu
dispozițiile art. 368-A (1) inserat in Codul penal prin Legea 11/2004.

Finantarea terorismului este incriminat la articolul 2 alineatul (2) din Legea 52/2003, care prevede: "Oricine pune la dispozitia unui grup terorist, sau a unei organizații sau asocieri teroriste, de fonduri, aderă la aceasta sau o sprijină, inclusiv prin finantarea activitatii acesteia in orice mod, se pedepsește inchisoare de la 8 la 15 ani". Formularea largă a infracțiunii de finantare a terorismului asigură că atat fondurile de proveniența legală cat si cele de provenienta ilegala, precum și modul în care acestea au fost adunate sau furnizate, sunt considerate ca finantare a terorismului.

In Portugalia, in conformitate cu prevederile legale in vigoare, nu este necesar ca finantarea sa fie destinata la punerea in practica a unui anume act terrorist. Codul penal la art. 22 (2) (c), coroborat cu prevederile art 2 (2) din legea 52/2003, unde se prevede ca daca fondurile sunt colectate in scopul finantarii terorismului, acest aspect constituie tentative la finantarea terorismului. Actele prgatitoare sunt deasemenea incriminate. In conformitate cu prevederile legale ale aceluiasi act normative cat si cu principiile generale ale Cp, tentativa – art. 22, complicitatea – art. 27 si coautoratul – art. 28 sunt pedepsite in cazul infractiunii de finantare a terorismului.

Belgia. Finantarea terorismului este abordată în art. 140 alin. 1 și 141 Cp (neschimbat de la introducerea lor în anul 2004). Dreptul belgian nu incrimineaza finantarea terorismului ca pe o infractiune principală. Art.140 consideră finantarea terorismului a fi situatia de a participa la o activitate a unui grup terorist, prin furnizarea de informații sau resurse materiale catre grupul terorist, sau orice formă de finanțare a unei activități derulate de către un grup terorist, cunoscand ca această contribuție va ajuta grupul terorist în comiterea unei infracțiuni (în Belgia sau în altă parte). În ceea ce privește un grup terorist, care este definită (art. 139 PC) ca fiind o asociatie structurată de mai mult de două persoane, stabilita în timp și care acționează într-un mod unitar, cu intenția de comiterea a unor acte teroriste astfel cum sunt definite în Art.137 Cp. Aceste prevedri nu conțin infracțiunile prevăzute la art. 2 (1) b) din Convenția ONU pentru reprimarea finanțării terorismului (Convenția privind finantarea terorismului). Art.141 Cp incriminează orice persoană care, în afara de cazurile precizate în Art.140 Cp, pune la dispozitie resurse materiale, inclusiv de sprijin financiar, cu intenția de a comite un act terorist, conform prevederilor art.137 Cp belgian.

Olanda nu are incriminata "finanțarea terorismului" ca o infracțiune distincta. Autoritățile judiciare olandeze cerceteaza activitățile de finanțare a terorismului ca "acte pregatitoare" în conformitate cu articolul 46 din Codul penal sau, în cazul în care finanțarea se referă la o organizație teroristă, ca "participarea la o organizație teroristă" în conformitate cu articolul 140 lit.a) din Codul penal. În plus, răspunderea penală pentru finanțarea terorismului, poate fi antrenata în conformitate cu dispozițiile din Legea privind sancțiunile. In practică, nici articolul 46 si nici articolul 140 lit.a) din Codul penal nu au fost vreodată folosite pentru a urmări în justiție sau a condamna o persoană pentru activități de finanțare a terorismului.

Olanda a ratificat Convenția internațională pentru reprimarea finanțării terorismului ("Convenția FT") la 7 februarie 2002 și au ratificat toate cele nouă convențiile și protocoalele enumerate în anexa la Convenția privind FT.

Articolul 46 din Codul penal incriminează achiziționarea intenționata, fabricarea, importul, transportul în tranzit, export sau deținerea de obiecte, substante, medii de stocare de informații, locatii sau vehicue care urmează să fie utilizate în comiterea unei infracțiuni, este pasibilă de sancțiunea cu închisoarea pentru un termen de pana la opt ani sau mai mult. Conduita în conformitate cu articolul 46 din Codul penal poate fi sanctionata cu jumătate din pedeapsa maximă disponibilă pentru infracțiunea de bază sau, în cazul în care infracțiunea de bază se pedepseste cu închisoarea pe viață, cu închisoare de cel mult cincisprezece ani.

Articolul 140a din Codul penal prevede că este vorba de o infracțiune de a participa într-o organizație care are ca scop comiterea infracțiunilor de terorism, pe cand la paragraful 4 se prevede că acordarea de sprijin material, financiar sau de alta natura, precum și strângerea de fonduri sau de recrutare a persoanelor in beneficiul unei astfel de organizații, este calificata califica drept "participatie".

Austria. Finanțarea terorismului (FT) a fost incriminată în dreptul austriac prin articolul 278d din StGB în 2002, pe baza Convenției internaționale pentru reprimarea finanțării terorismului (ICSFT).

Articolul 278d din StGB – finantarea terorismului, prevede următoarele:

– (1) O persoană care furnizează bunuri sau care le colectează cu intenția ca acestea să fie utilizate in scopul:

1. deturnarii (articolul 185) sau crearii in mod intenționat, a unui pericol pentru siguranța aviației (articolul 186);

2. răpirii (articolul 102), sau al amenințarii cu aceasta;

3. comiterii unui atac asupra vieții și integrității corporale sau libertății unei persoane protejate de dreptul internațional, sau comiterii unui atac violent asupra unui apartament, sediu oficial sau mijloacele de transport ale unor astfel de persoane, actiuni ce ar putea periclita viața și integritatea corporala sau libertățile unei astfel de persoane, sau amenințare in acest sens;

4. periclitarii intenționate cu energie nucleară sau radiatii ionizate (articolul 171) sau amenințarii cu aceasta, ori al utilizarii in mod ilegal a materialelor nucleare sau a substanțelor radioactive (secțiunea 177b), sau al savarsirii oricarei infracțiuni pentru a obține materiale nucleare sau substanțe radioactive, sau al amenințarii de a comite un furt sau jaf de materiale nucleare sau substanțelor radioactive cu scopul de a determina o altă persoană sa acționeze, sa i se permita sau sa omita.

5. comiterii unui atac considerabil asupra vieții și integritatii unei persoane aflate pe un aeroport care deservește aviația civilă internațională, sau al distrugerii sau deteriorarii considerabile a unui astfel de aeroport sau al unei aeronave civile aflate pe un astfel de aeroport, sau al întreruperii serviciilor pe un astfel de aeroport, in măsura în care infracțiunea este comisă prin utilizarea unei arme sau a unui alt dispozitiv astfel periclitandu-se securitatea aeroportului;

6. comiterii unei infractiuni într-unul din modurile menționate în art. 185 sau 186 impotriva unei nave sau platforme fixe, împotriva unei persoane aflate la bordul unei nave sau al unei platforme fixe, sau împotriva marfii încărcate pe o navă sau un echipament naval;

7. amplasarea unei compoziții explozive sau a altui dispozitiv moartal într-un loc public, la o instituție guvernamentală sau publică sau in cadrul unui sistem de trafic public sau in cadrul unor servicii de aprovizionare sau de funcționare a acestor mijloace, cu scopul de a provoca decesul sau o vătămare corporală gravă a unei persoane sau distrugerea locului, instituției sau sistemului intr-o mare masura, în masura in care distrugerea este de maniera să se provoace un prejudiciu economic considerabil.

8. savarsirii unei infracțiuni care are ca efect decesul sau ranirea gravă a unei persoane civile sau altei persoane care nu a fost implicata activ în ostilitățile determinate de un conflict armat.

(2) persoana care se face vinovata de savarsirea infractiunii mai sus amintite nu se pedepseste conform paragrafului 1 în cazul în care constituie o infracțiune prevazute cu o sanctiune mai severa, in cadrul unei alte prevederi legale.

Grecia. Finanțarea terorismului a fost incriminată prin articolul 40 din Legea 3251/2004 privind "mandatul european de arestare", care a introdus articolul 187a) în Codul penal și care acoperă o serie de infracțiuni legate de terorism, denumite colectiv ca "acte de terorism". Paragrafului 6 al articolului 187a) prevede că: "Orice persoana, în scopul de a facilita comiterea unui act prevăzut la alineatul 4, oferă informații sau mijloace material, sau care colectează sau dispune de fonduri, în sensul articolului 1 alineatul 1 din International Convenția pentru suprimarea finanțării terorismului (ratificată prin Legea 3034/2002), în orice fel, sau care furnizează în orice mod mijloace financiare, se pedepsește cu o pedeapsă de până la zece ani de inchisoare.

Punctul 4 incriminează "formarea sau aderarea la un grup terorist" în termenii următori: "Oricine formeaza sau adera la un grup structurat și care acționează în mod continuu, format din trei sau mai multe persoane, care actioneaza împreună în scopul de a comite infractiunea de la paragraful 1 (organizație teroristă), se pedepsește cu inchisoare până la zece ani. Confectionarea, furnizarea sau deținerea de arme de foc, explozibili și materiale chimice sau biologice sau de materiale de iradiere care este dăunătoare pentru ființele umane, în scopul de a servi în scopul organizației teroriste, constituie circumstanță agravantă. Nepunerea in practica de către grupul terorist a oricăreia dintre infracțiunile din lista inclusă la literele (a ") până la (v") de la alineatul 1, constituie circumstanță atenuantă ".

Finanțarea terorismului constituie o infracțiune predicat pentru spalarea banilor din decembrie 2005, in conformitate cu prevederile art. 1.A din Legea privind combaterea spalarii banilor.

CAPITOLUL IV

MANAGEMENTUL STRATEGIC ȘI OPERAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI FINANȚĂRII ACTELOR DE TERORISM

4.1. Managementul strategic al prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism

4.1.1. Aspecte generale privind managementul strategic al României în domeniul investigării infracțiunilor de spălare a banilor și finanțării actelor de terorism.

Combaterea infracțiunilor de spălare a banilor și finanțării actelor de terorism, sub aspectul managementului strategic al României în domeniul de referință, este un obiectiv ce decurge din acțiunea complexă de combatere a criminalității organizate, fiind cuprins în strategiile naționale de dezvoltare durabilă și de securitate a României.

Securitatea națională este „starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe proprietatea economică, legalitate și stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept și asigurată prin:

acțiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informațională și de altă natură în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești;

manifestarea deplină a libertății de decizie și acțiune a statului, a atributelor sale fundamentale și a calității de subiect de drept internațional”.

Strategia de Securitate Națională a României, evaluează mediul internațional de securitate și pe această bază definește interesele noastre naționale de securitate, ca și obiectivele pentru realizarea lor, modalitățile de evoluție a mediului internațional de securitate, factorii de risc și vulnerabilitățile la adresa României.

Valorile fundamentale pe temeiul cărora poporul român își construiește destinul – comune ca esență cu valorile comunității euro-atlantice – sunt acele elemente definitorii ale profilului național prin protejarea, promovarea și apărarea cărora se asigură condițiile esențiale ale existenței și demnității românilor, în cadrul colectivităților, statului național și al organizațiilor politice și de securitate din care România face parte. Valorile naționale constituie premisele pe baza cărora statul român – în exercitarea atribuțiilor fundamentale încredințate de poporul suveran și în acord cu prevederile dreptului internațional – își construiește sistemul de organizare și funcționare a societății prin intermediul instituțiilor, organizațiilor democratice și al acțiunii civice.

Strategia de Securitate Națională menționează între riscuri, accentuarea fenomenelor de spălare a banilor a banilor și finanțare a actelor de terorism, corupție, administrarea deficitară a resurselor publice si fraudarea fondurilor europene, ce produc adâncirea inechităților sociale și proliferarea economiei subterane.

Dacă la acestea adăugăm reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, avem imaginea dimensiunilor malefice ale fenomenului de spălare a banilor asupra ansamblului securității naționale.

Identificarea fenomenului spălării banilor și finanțării actelor de terorism ca factor de risc la adresa securității naționale a României a dus la crearea unor condiții pentru declanșarea unui amplu program de acțiuni pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen .

Cetățeanul român este însă, principalul beneficiar al politicii de securitate și, deci, trebuie sa fie un contributor activ la construcția ei cotidiană. Cetățeanul – depozitarul drepturilor și libertăților fundamentale pe care se întemeiază statul democratic – are, în materie de securitate, propriile obligații asumate conștient, obligații prevăzute în Constituție și în alte legi.

Până de curând, combaterea crimei organizate a fost considerată o chestiune secundară pentru democrațiile avansate. Crima organizată transfrontalieră a devenit încet și constant una dintre sursele principale de îngrijorare pentru guvernele naționale și principalele organizații internaționale. În prezent, toate țările avansate alocă un procent substanțial din bugetul lor combaterii acestui flagel, datorită sistemelor economice internaționale. România trebuie să fie un partener serios și credibil în cadrul acestor acțiuni.

În acest sens s-a înscris si adoptarea de către România a Strategiei naționale de luptă antifraudă, în care este inclus și Subprogramul de prevenire și combatere a spălării banilor.

Elaborarea Strategiei naționale de luptă antifraudă în România a avut ca punct de plecare, pe de o parte, necesitatea de a armoniza reglementările din legislația națională cu directivele europene în domeniu și de a pregăti cadrul normativ, instituțional și operațional pentru momentul aderării, iar, pe de alta parte, nevoia de a eficientiza lupta împotriva spălării banilor.

În același timp, Strategia a urmărit realizarea unei mai bune cooperări interinstituționale între agențiile de aplicare a legii cu atribuții în domeniu, rolul primordial în această acțiune revenindu-i ONPCSB.

Această Strategie se referă și la lupta împotriva spălării banilor a banilor și finanțării actelor de terorism, existând o delimitare între acest tip de infracționalitate și corupție. ONPCSB este instituția responsabilă pentru elaborarea și implementarea acesteia.

Anterior redactării Strategiei a fost realizată o analiza-diagnostic a cadrului legal și instituțional existent în domeniul spălării banilor și finanțării actelor de terorism,în România, analiză care a stat la baza elaborării obiectivelor și măsurilor incluse în acest document. Au fost, de asemenea, organizate consultări cu reprezentanții instituțiilor responsabile de implementare a măsurilor cuprinse în Strategie.

Prin această strategie se urmărește crearea unui cadru normativ instituțional și operațional coerent și eficient, compatibil cu normele europene, pentru prevenirea și combaterea spălării banilor în România.

Strategia națională de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului

Este un document programatic, ce urmărește valorificarea expertizei acumulate și optimizarea activităților în domeniu la nivel național.

Pentru a fundamenta în mod unitar și coerent acțiunile sectoriale, precum și cele specifice instituțiilor și autorităților cu responsabilități în domeniu, strategia sintetizează obiective, definește și corelează direcții de acțiune pentru toate componentele instituționale, în acord cu cerințele Strategiei de securitate națională a României și ale standardelor internaționale în materie.

Arhitectura conceptuală a acestei strategii are la bază elemente definitorii pentru actualitatea socială, economică, precum și relațiile ce guvernează specificul acestora, ținând cont de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale.

Noutatea Strategiei rezidă în abordarea cuprinzătoare a acestei problematici, în condițiile creșterii complexității și diversității aspectelor specifice fenomenelor spălării banilor și finanțării terorismului.

Complexitatea aspectelor ce influențează această problematică și vulnerabilitățile potențiale sau manifeste generate de evoluțiile economice și sociale impun ca, în cadrul mecanismului național de cooperare să fie atrase structuri civice, neguvernamentale și comerciale, care pot contribui la asigurarea echilibrului mediului intern – economic, social, civil și militar – necesar pentru prevenirea și contracararea eficientă a tentativelor de spălare a banilor și finanțare a terorismului.

Mecanismul național de cooperare în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului are în vedere totalitatea mijloacelor, reglementărilor, autorităților și instituțiilor publice naționale, cu competențe în domeniu.

Cadrul organizatoric și instituțional național

Mecanismul național de cooperare în domeniu

Mecanismul național de cooperare în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului include:

A) Unitatea de Informații Financiare a României ( U.I.F), respectiv Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (denumit în continuare O.N.P.C.S.B) – organ de specialitate, de tip administrativ, ce are ca obiect de activitate prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul constatării unor indicii temeinice de spălare a banilor si finanțare a terorismului și Serviciul Român de Informații în cazul unor indicii temeinice de finanțare a terorismului.

O.N.P.C.S.B conform prevederilor legale în domeniul prevenirii și sancționării spălării banilor și a finanțării terorismului primește, prelucrează, stochează și analizează informațiile transmise de:

entitățile raportoare nominalizate la art. 10 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor masuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, cu modificările și completările ulterioare;

autoritățile de supraveghere prudențială, respectiv Banca Națională a României, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private;

instituții publice și structuri cu atribuții de informare și/sau control pe linia activităților în domeniu: Agenția Națională de Administrare Fiscală, inclusiv prin Garda Financiară și Autoritatea Națională a Vămilor, Inspectoratul General al Poliției Române, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, structuri de conducere ale profesiilor liberale;

serviciile naționale de informații și alte structuri departamentale de informații;

Unitățile de Informații Financiare partenere.

B) Autoritatea națională în domeniul prevenirii și combaterii terorismului: Serviciul Român de Informații (S.R.I.) este organul de stat specializat în domeniul informațiilor privitoare la siguranța națională a României, parte componentă a sistemului național de apărare, activitatea sa fiind organizată și coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

În baza Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, Serviciul Român de Informații deține rolul de coordonator tehnic al Sistemului Național de Prevenire si Combatere a Terorismului (S.N.P.C.T), atribuție exercitată prin intermediul Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă (C.C.O.A).

Serviciul Român de Informații este informat de O.N.P.C.S.B, în conformitate cu prevederile legale, în legătură cu situațiile în care există suspiciuni de derulare a unor activități în scopul finanțării terorismului, în vederea desfășurării investigațiilor specifice, potrivit competențelor.

Serviciul Român de Informații transmite O.N.P.C.S.B informații, în urma semnalărilor acestuia, referitoare la elemente cu relevanță pe profil antiterorist sau suspectate de susținere logistică și financiară a unor entități teroriste.

În situația unor indicii temeinice privind elemente constitutive ale infracțiunii de finanțare a terorismului, Serviciul Român de Informații transmite datele și informațiile obținute în acest sens Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

C) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (P.I.C.C.J) – și, după caz, Serviciul Român de Informații – sunt beneficiari exclusivi ai sesizărilor transmise de O.N.P.C.S.B, în ipoteza când acesta constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanțare a terorismului, așa cum prevăd dispozițiile art. 8 alin (1) din legea specială.

În scopul unor verificări suplimentare necesare documentării procedural penale a datelor și informațiilor, P.I.C.C.J poate solicita O.N.P.C.S.B completarea acestora.

Totodată, instanțele de judecată solutionează cauzele penale deduse judecății privind existența unor infracțiuni de spălare a banilor și/sau finanțare a terorismului.

Obiective și direcții de acțiune pentru dezvoltarea capacității de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului

Obiectivul I. Întărirea capacității naționale de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului.

Direcții de acțiune:

Analiza cadrului legal în domeniul prevenirii și combaterii spălării a banilor și finanțării terorismului și, după caz, identificarea unor masuri de îmbunătățire a acestuia;

Analiza modului de funcționare a mecanismului de cooperare și a eficienței activităților de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului;

Asigurarea unei concepții unitare, prin cooperare între autoritățile competente, privind procesul de implementare a politicilor în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor;

Constituirea – în formatul SNPCT – a unui grup de lucru național în domeniul prevenirii și combaterii finanțării terorismului, ca instrument de eficientizare a schimbului de informații între O.N.P.C.S.B, serviciile de informații și autoritățile de aplicare a legii;

Întărirea cooperării cu sectorul privat prin consolidarea gradului de instruire și conștientizare al entităților raportoare componente ale mecanismului de cooperare național;

Întărirea capacității de supraveghere și control a autorităților cu atribuții în domeniu, inclusiv a O.N.P.C.S.B, având în vedere calitatea acestuia de autoritate de supraveghere pentru categoriile de entități raportoare care nu sunt supuse supravegherii altor autorități;

Creșterea gradului de informare și conștientizare publică asupra riscurilor asociate spălării banilor și finanțării terorismului;

Intensificarea activităților de evaluare și actualizare operativă a profilurilor de risc și a indicatorilor de risc specific, în funcție de evoluțiile înregistrate în plan real, prin efortul conjugat al instituțiilor/autorităților cu competențe în domeniu.

Obiectivul II. Optimizarea instrumentelor disponibile și creșterea gradului de specializare a personalului din instituțiile cu competențe în domeniu

Direcții de acțiune:

Creșterea capacității de acțiune a componentelor mecanismului de cooperare național în domeniul combaterii spălării banilor și finanțării terorismului prin valorificarea expertizei acumulate, transferul de bune practici de la partenerii internaționali și implementarea noilor instrumente disponibile la nivel internațional;

Implementarea unor programe de formare a specialiștilor în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului;

Întărirea capacității de analiză și de investigare în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor;

Întărirea capacitatii de analiză și investigare în domeniul finanțării terorismului, cu accent pe sursele de finanțare (licite, ilicite și asigurarea suportului logistic), în formatul S.N.P.C.T / C.C.O.A;

Sporirea posibilităților de diseminare a informațiilor, în vederea întăririi investigațiilor proactive bazate pe informațiile financiare.

Obiectivul III. Consolidarea rolului României în mecanismele și organismele internaționale de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului

Direcții de acțiune:

Participarea activă la dezvoltarea mecanismelor internaționale în domeniul prevenirii si combaterii spălării banilor și finanțării terorismului;

Creșterea contribuției naționale la demersurile organismelor internaționale de identificare, prevenire și contracarare a activităților unor entități implicate în operațiuni de spălare a banilor și finanțare a terorismului.

Pentru implementarea prevederilor prezentei strategii a fost elaborat și aprobat un Plan de acțiune, cu termene și responsabilități concrete pentru fiecare componentă a mecanismului național, a carui derulare este urmarită permanent.

Strategia Națională Anticorupție

Prin Strategia Națională Anticorupție 2005 – 2007, 2008-2011, 2012-2015 au fost stabilite în sarcina Oficiului măsuri care au vizat realizarea unor planuri de control pe sectoarele cele mai vulnerabile, elaborarea sau actualizarea, după caz, a codurilor de conduită pentru diversele sectoare publice, elaborarea și aprobarea proiectului de lege cu privire la modificarea Legii 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, în vederea armonizării legislației cu aquis-ul comunitar și cu Recomandările FATF. Măsurile propuse în cadrul Strategiei Naționale Anticorupție 2005 – 2007 au avut ca scop implementarea recomandărilor formulate în cadrul celei de-a treia runde de evaluare GRECO și a recomandărilor MONEYVAL.

Pe linia creșterii integrității și a rezistenței sistemului instituțional de prevenire și combatere a corupției, se evidențiază relațiile permanent active de cooperare dintre Oficiu și Direcția Națională Anticorupție. Un exemplu în acest sens îl reprezintă desemnarea persoanelor de contact din cadrul instituțiilor respective pentru stabilirea unei comunicări directe și rapide în vederea soluționării operative a cazurilor de spălare a banilor proveniți din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora.

Sub acest aspect, menționăm faptul că, în cursul anului 2007, au avut loc întâlniri periodice și discuții la nivel de management între reprezentanții instituțiilor susmenționate pentru creșterea operativității și a transmiterii sesizărilor în timp real.

Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind evoluția măsurilor de acompaniere după aderare din 27 iunie 2007, a statuat menținerea mecanismului de cooperare și verificare în vederea monitorizării progreselor înregistrate de România și a solicitat elaborarea de către autoritățile române a unui plan de acțiune care să reflecte măsurile avute în vedere pentru soluționarea celor 4 condiționalități.

Urmare discuțiilor purtate în cadrul celei de-a șaptea reuniuni a Consiliului pentru coordonarea implementării Strategiei Naționale Anticorupție pentru perioada 2005-2007, din luna septembrie 2007, precum și solicitării Oficiului, această instituție a fost inclusă în „Planul de acțiune pentru îndeplinirea condiționalităților din cadrul mecanismului de cooperare și verificare a pro-gresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1346/2007. În cadrul acestui Plan de Acțiune, Oficiul este înscris în cadrul Condiționalității 4 „Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”, măsura „Monitorizarea și evaluarea campaniilor de conștientizare privind efectele corupției – Derularea unor activități de instruire cu entitățile raportoare privind problematica spălării banilor în legătură cu infracțiuni de corupție”.

Oficiul este reprezentat în cadrul Consiliului de monitorizare a măsurilor care vizează lupta împotriva corupției, de către Președintele instituției.

În vederea îndeplinirii măsurii înscrise la condiționalitatea 4 din planul de acțiune menționat, ONCSB a elaborat, începând cu luna februarie 2008, un plan de instruire adresat entităților raportoare prevăzute la art. 10 din Legea 656/2002 cu modificările și completările ulterioare, privind problematica spălării banilor în legătură cu infracțiuni de corupție.

Strategia Națională Antidrog

Agentia Națională Antidrog a elaborat in baza prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 461/2011 privind organizarea și funcționarea acestei institutii, Strategia Națională Antidrog în perioada 2013-2020, elaborată în concordanță cu prevederile noii strategii europene în domeniu și stabilește obiectivele generale privind fenomenul drogurilor.

În baza Planului de Acțiune pentru implementarea Strategiei Naționale Antidrog în perioada 2013 – 2020, Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor i-au revenit o serie de măsuri înscrise în cadrul obiectivului specific nr. 6 „Prevenirea și combaterea practicilor de spălare a banilor proveniți din infracțiuni la regimul drogurilor și precursorilor prin măsuri comune ale structurilor de luptă antidrog cu Banca Națională a României și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor”, printre care și măsura 6.3 intitulata Implementarea unor proiecte operaționale comune cu Statele Membre ale Uniunii Europene”.

Oficiul a raportat semestrial către Agenția Națională Antidrog din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, stadiul îndeplinirii măsurii aflate în sarcina Oficiului conform Planului de Acțiune menționat mai sus, aspectele privind cooperarea internațională în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism, precum și situația sesizărilor cuprinzând indicii temeinice de spălare a banilor proveniți din infracțiuni aflate în regimul juridic al drogurilor și precursorilor, transmise de Oficiu în conformitate cu prevederile Legii nr. 656/2002, cu modificările și completările ulterioare.

4.1.2. Analiza strategică efectuată de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor

În managementul investigării infracțiunilor de spălare a banilor și finanțării actelor de terorism, viziunea strategică ocupă un loc aparte. Prin ea se urmărește și se asigură competivitatea sistemului organizațional implicat în combaterea acestui fenomen, indiferent de natura și mărimea lui. Amploarea necesității și implicațiilor manageriale ale exercitării viziunii strategice asupra funcționalității și rezultatelor investigării în scopul combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism trebuie să fie conștientizate de către manageri.

Viziunea strategică managerială discerne și definește scopurile și obiectivele pe termen lung ale instituției implicate și mijloacele de pus în operă în vederea atingerii lor, precum și alocațiile de resurse necesare. Managerul trebuie să definească scopurile și obiectivele sistemului organizațional de lupta împotriva spălării banilor. În timp ce scopurile au un sens mai mult calitativ, de pildă de a crea un climat de lucru favorabil dezvoltării personalului în vederea creșterii eficacității întregului sistem, obiectivele sunt mult mai cuantificabile.

Termenul de referință în spațiul managementului strategic și al strategiei este acela de strategie.

Ascendența termenului este în limbajul militar și a reușit impunerea și în teoria și practica managerială. In sistematizarea lui Bogdan Băcanu (1997) sunt prezentate următoarele sensuri:

strategia este un plan de abordare;

strategia poate fi o stratagemă a oponentului pentru a obține avantaje;

strategia este un model de comportament într-un context dat;

strategia semnifică o poziție a organizației în raport cu mediul său extern;

strategia este o perspectivă ce decurge din „valoarea centrală” a unei
organizații, din profilul său de bază, generate de suma membrilor acesteia.

Analiza financiara strategica realizează o proiecție de ansamblu asupra caracteristicilor generale ale fenomenului de spălare a banilor, axându-se pe probleme de principiu pe termen lung, luând in considerare manifestările fenomenului in trecut, modul evoluției sale in prezent, si previzionează tendințele acestuia.

Principalele functii ale analizei financiare strategice:

oferă o abordare planificată a modului în care pot fi utilizate și pregătite profesional resursele umane, cum pot fi îmbunătățite echipamentele și programele informatice;

identifică principalele sincope în realizarea optimă a circuitului informațiilor financiare;

determină modul în care se realizează colaborarea interinstituțională;

oferă posibilitatea formulării unor propuneri legislative de lege ferenda

sprijină planificarea manageriala a analizelor financiare la toate nivelurile, determinând în mod direct efectuarea analizelor financiare tactice;

Nivelurile analizei financiare strategice

Analiza descriptivă – presupune identificarea unor tendințe si tipologii de spălare a banilor;

Analiza explicativă – se bazează pe analiza descriptivă și explică tendințele de manifestare a fenomenului și tipologiile de spălare a banilor.

Analiza predictivă – se bazează pe concluziile rezultate în urma analizelor descriptive și explicative, previzionând tendințele și formele de manifestare ale fenomenului.

Principalele obiective ale analizei financiare strategice în ceea ce privește fenomenul de spălare a banilor sunt:

realizarea de analize și studii pentru a putea identifica metodele folosite și tipologiile de spălare a banilor;

de a generaliza informațiile referitoare la tipologiile de spălare a banilor și tendințele fenomenului atât agențiilor de aplicare a legii cât și entităților raportoare și autorităților de supraveghere prudențială;

de a stabili domeniile și zonele geografice vulnerabile activităților de spălare a banilor și de a identifica infracțiunile generatoare de bani murdari specifice acestora;

oferirea de sprijin inițiativelor organizațiilor internaționale în legătură cu investigarea unor cauze complexe cu caracter transfrontalier;

În opinia noastră, managementul strategic este procesul managerial de formulare și implementare a unei strategii. Managerul strategic îmbogățește conceptul de planificare strategică. Acesta are în vedere atât mediul intern cât și cel internațional, concentrându-se asupra evoluției fenomenului.

În concluzie, conceptul de management strategic are, în esență, avantajul de a anticipa și chiar de a iniția programe de prevenire și combatere ce constituie suportul pentru direcționarea pe termen lung a activității agențiilor de aplicare a legii cu atribuțiuni in domeniu.

4.2. Managementul operațional al prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării actelor de terorism.

4.2.1. Analiza tactică a situației financiare a persoanelor fizice și juridice implicate în operațiuni de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism.

Este unanim acceptat faptul că, principalul scop al criminalității organizate este acela de a obține profit, iar succesul operațiunilor criminale este asigurat și de capacitatea acestora de a spăla produsul infracțiunilor, în special prin intermediul sistemului financiar bancar.

Folosirea acestui sistem prezintă o serie de avantaje pentru infractorii specializați în operațiuni de spălare a banilor, unul dintre acestea fiind integrarea operațiunilor suspecte în multitudinea operațiunilor care se efectuează zilnic, dar și un mare dezavantaj, acela că banii sunt plasați și apoi transferați prin intermediul unor funcționari bancari, a căror activitate este guvernată de reguli precise în domeniul cunoașterii clientelei și care lucrează pentru instituții a căror credibilitate este în strânsă legătură cu respectarea acetor reguli.

Problema care se pune în activitatea curentă a acestor funcționari o reprezintă depistarea din multitudinea tranzacțiilor efectuate a operațiunilor suspecte de spălare a banilor.

O dată depistate aceste tranzacții suspecte de spălare a banilor, atât instituțiile financiare, dar și alte entități raportoare au obligația de a transmite aceste date Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Având în vedere complexitatea operațiunilor de spălare a banilor și pentru a veni în prijinul instituțiilor de aplicare a legii cu atribuțiuni în domeniu, în ultimii ani s–a introdus o nouă formă de investigație, respectiv analiza financiară.

Principala funcție a analizei financiare este aceea de a integra și a adăuga plus-valoare informațiilor obținute atât de la entitățile raportoare, cât și de la autoritățile de supraveghere prudențială.

În cadrul unei analize financiare, informațiile venite de la diverse surse sunt procesate și prelucrate cu scopul de a releva diverse tipologii de spălare a banilor și de înțelege fenomenul în asnamblul lui.

Analiza financiară tactică urmărește atingerea unor obiective pe termen scurt, de supraveghere și investigare punctuală a unor tranzacții uspecte identificate având ca finalitate sesizarea instituțiilor de aplicare a legii cu atribuțiuni în domeniu.

Analiza financiară tactică are la bază informația primită de la entitățile raportoare și care este expertizată de analiști financiari și are în vedere rezultatul imediat.

O altă funcție a analizei financiare este aceea de a separa tranzacțiile licite de cele suspecte de spălare a banilor, iar rezultatele acesteia sunt utilizate de echipele judiciare operative din cadrul instituțiilor de aplicare a legii, asigurând succesul urmăririi penale și, nu în ultimul rând, intreruperea activităților infracționale în acest domeniu.

În activitatea practică, analiza tactică financiară urmărește atât operațiunile derulate de persoane fizice, cât și de persoane juridice.

Analiza tactică a conturilor persoanelor fizice

Punctul cheie în investigarea circuitelor financiare ale persoanelor fizice îl reprezintă analizarea sumelor de bani cu care sunt debitate și creditate conturile acestora. Conturile folosite de persoanele fizice sunt diverse și semnifică în general tipurile de operațiuni pe care acestea le efectuează. Astfel, putem distinge: conturi curente în lei sau valută, conturi de economii, conturi pentru carduri de credit și de debit, conturi de valori imobiliare, conturi ipotecare, conturi pentru acordarea de credite, conturi on-line, conturi bancare codate, e-cash.

Analiza tactică a conturilor peroanelor fizice necesită, deopotrivă, o bună cunoștere a stilului de viață al clienților, a comportamentului uzual al unui client și modul de utilizare caracteritic fiecărui tip de cont pentru a distinge, când este cazul, operațiunile obișnuite de cele neobișnuite, astfel putând fi eliminate în cadul analizei operațiunile normale, asigurându-se din start o eficiență a analizei.

Cu ocazia analizării unei tranzacții suspecte, analiștii financiari trebuie să ia în considerare următoarele elemente:

cât este dispus să plătească ordonatorul unei operațiuni și dacă plătește mai mult decât ar trebui, de ce este dispus să plătească? Utilizatorii onești ai serviciilor financiare nu cheltuiesc mai mult decât este necesar pentru efectuarea unor operațiuni obișnuite. Persoanele specializate în operațiuni de spălare a banilor sunt dipuse să suporte pierderi pe care le acceptă deliberat cu unicul scop de a spăla fondurile obținute din activități infracționale.

dacă este o tranzacție normală care este efectuată într-o manieră neobișnuită, trebuie să se verifice existența unei explicații logice pentru efectuarea acestor operațiuni.

Din analizele financiare ale conturilor persoanelor fizice pot rezulta o serie de anomalii ce trebuie evidențiate și care pot constitui indicii temeinice de spălare a banilor:

efectuarea unor tranzacții cu numerar neașteptate în conturi care sunt de regulă debitate și creditate prin tranferuri bancare;

tranzacții care aparent nu au un scop economic sau nu au nici o legătură cu tipul de cont în care se efectuează;

utilizarea ineficientă a serviciilor bancare uzuale, cum ar fi o rată a dobânzii mică pentru depozite mari ;

deschiderea unor conturi curente la sucursale situate în zone fără legătură cu domiciliul sau reședința clientului sau cu zona în care acesta își desfășoară activitatea;

furnizarea de informații false sau incomplete solicitate de funcționarii bncari cu ocazia efectuării de tranzacții;

deschiderea și închiderea mai multor conturi de către persoane fizice aflate în legătură;

folosirea unor conturi deschise în jurisdicții off-shore, în circumtanțe în care clientul sau afacerea sa nu justifică asemenea operațiuni,

creditarea sistematică a unui cont cu mari sume de bani, urmată imediat de debitarea acestuia, în special în situația în care se operează cu numerar;

încasarea sau plata unor sume de bani din și către jurisdicții off-shore sau aflate pe lista teritoriilor necooperante, urmate imediat de transferul în alte conturi sau retragerea în numerar;

rambursarea inexplicabilă a unor credite, în special pe termen lung, în circumstanțe neobișnuite;

întocmirea, în mod repetat, a unor ordine de plată ce conțin greșeli de identificare a beneficiarului plății;

răscumpărarea înainte de termen a unor polițe de asigurări de viață cu valoare ridicată, mai ales dacă prin aceasta se realizează o pierdere semnificativă la valoarea asigurată;

un comportament neobișnuit al clientului față de funcționarii bancari, atunci când îi sunt solicitate detalii ce privesc operațiunea și beneficiarul acesteia.

O componentă a analizei tactice finaciare o reprezintă analiza veniturilor ascunse aparținând persoanelor fizice, care asigură cunoașterea situației financiare a persoanei analizate și a modului cum poate beneficia de banii obținuți pe căi ilicite sau din alte surse decât cele declarate.

Analiza tactică a conturilor persoanelor juridice

Persoanele juridice, ca și persoanele fizice, utilizează în activitatea curentă mai multe tipuri de conturi, iar o parte din principiile ce se aplică în analiza persoanelor fizice se aplică și în analiza firmelor.

Deși persoanele juridice utilizează o gamă mai redusă de conturi decât persoanele fizice, circuitele financiare realizate sunt mult mai sofisticate și implicit analizele financiare sunt mult mai complexe.

Această complexitate este reflectată nu doar de volumul și tipul tranzacțiilor, ci și de anvergura afacerilor și structura acționariatului firmei și a relațiilor dintre aceștia.

În analizarea conturilor firmelor trebuie accesate baze de date ce conțin informații referitoare la rata profitabilității și a cifrei de afaceri, pentru activitatea desfășurată și specificul zonei unde firma funcționează.

În acest sens, este important de analizat și obiectul de activitate al partenerilor care, de regulă, trebuie să fie în concordanță cu cel al peroanei juridice analizate.

Abaterea de la tiparul normal pentru fiecare afacere în parte, este un indiciu privind implicarea firmei respective în operațiuni de spălare a banilor.

Din analizele financiare ale conturilor persoanelor juridice pot rezulta o serie de anomalii ce trebuie evidențiate și care constituie indicii temeinice de spălare a banilor:

înregistrarea de operațiuni cu numerar neașteptate și în proporții foarte mari decât cele uzuale;

efectuarea unor operațiuni care aparent nu au un scop economic sau nu au legătură cu obiectul de activitate;

utilizarea ineficientă a facilităților oferite de bănci, în special pe segmentul dobânzilor și al comisioanelor ;

deschiderea unor conturi în zone care nu aparțin ariei geografice în care firma își desfășoară activitatea ;

deschiderea mai multor conturi la diverse unități bancare care nu se justifică în contetul afacerilor derulate ;

efectuarea unor tranzacții care nu se încadrează în tipul normal de operațiuni derulate de client prin intermediul conturilor deschise;

utilizarea pe perioadă scurtă de timp a mai multor conturi;

furnizarea unor informații false sau incomplete cu ocazia efectuării unor tranzacții;

situații în care operațiunile efectuate înregistrează fluctuații majore, în comparație cu evoluția afacerii și care nu sunt justificate detendințele piețeii;

încasarea sau transferul unor sume de bani din și în regiuni cu jurisdicție off-shore, în special în situația în care anterior nu au mai avut loc asemenea operațiuni;

reactivarea neașteptată a unor conturi care nu au fost utilizate o perioadă lungă de timp și efectuarea unor operațiuni repetate fără un scop aparent ;

efectuarea unor investiții neprofitabile fără a lua în coniderare comisioanele și plata unor taxe ce au legătură cu tranzacțiile respective;

plata unor prime de asigurare sau a altor obligații colaterale în cazul în care primele de asigurare sunt restituite unei terțe părți;

transferul unor sume de bani în contul unor furnizori de servicii de consultanță, relații publice, publicitate, în special în situația în care destinația acestora este către teritorii off-shore;

cumpărarea de valori mobiliare din străinătate cu risc crescut, urmată de revânzarea acestora pe plan local, iar cu banii obținuți se cumpără alte valori mobiliare, dar cu ric mult mai scăzut;

garantarea împrumuturilor contractate de către terți necunoscuți, mai ales dacă aceștia sunt localizați în jurisdicții necooperante;

oferirea de garanții cu bunuri păstrate la instituții financiare, atunci când originea acestora nu este cunoscută sau natura lor este în discordanță cu obiectul de activitate pe care îl are firma;

compensări mari sau neobișnuite de valori mobiliare cu sume în numerar;

înregistrarea unor rulaje mari, în neconcordanță cu cifra de afaceri a clientului, urmate imediat de transferul banilor la extern;

În cadrul analizelor tactice financiare, analiștii financiari elaborează diverse scheme relaționale care arată legăturile între persoanele fizice și juridice implicate în operațiuni de spălare a banilor și care evidențiază operațiunile financiare derulate într-o perioadă determinată de timp.

4.2.2. Managementul investigativ al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Așa cum am prezentat în capitolele anterioare ale acestei teze, sistemul instituțional implicat în combaterea spălării banilor în România include organele judiciare cu competență în cercetarea, urmărirea penală și judecarea cauzelor privind spălarea banilor (DIICOT, Direcția Natională Anticoruptie, Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetele ordinare de pe langa instantele competente), precum și autoritati implicate în lupta antifraudă (Ministerul Afacerilor Interne, DGAF, DLAF, Oficiul National pentru Prevenirea și Combaterea Spalarii Banilor, Banca Natională a Romaniei).

În cazul infracțiunilor de spălare a banilor, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror.

În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor spălare a banilor, în cadrul DNA funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a DNA. Aceștia își desfășoară activitatea numai în cadrul DNA, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al DNA.În cadrul DIICOT, activitatea de cercetare penală este efectuată în mod exclusiv de către procurori, iar pentru desfășurarea anumitor activități pe baza ordonanței de delegare ofițerii de poliție judiciară anume desemnați efctuează activitățile în termenele și limitele dispuse.

La nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, în cadrul Directiei de Investigare a Fraudelor își desfășoară activitatea un serviciu specializat în investigarea spălării banilor proveniți din infracțiuni de natură economico-financiară, iar în cadrul DCCO activează Serviciul de Combatere a Finanțării Terorismului și Spălării Banilor specializată în investigarea infracțiunilor de spălare a banilor proveniți din infracțiuni de natură judiciară. De asemenea la fiecare unitate teritorială iși desfașoară activitatea ofiteri specializați în investigarea acestui gen de infracțiuni.

Principalele atribuții ale poliției judiciare în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor în România sunt:

sub conducerea directă și din dispoziția procurorului efectuează acte premergătoare, de cercetare penală și de urmărire penală, în termenele și limitele dispuse;

organizează și realizează activitatea de culegere a informațiilor în funcție de evoluția fenomenului spălării banilor;

în conformitate cu prevederile legale în vigoare,transmite deândată informațiile obținute structurilor DIICOT;

studiază evoluția și dinamica fenomenului spălării banilor (în viziune globală, pe tipologii de spălare a banilor, etc.) stabilind măsuri operative pentru diversificarea modalităților de intervenție în raport cu metodele și mijloacele folosite de infractori la comiterea faptelor, iar pe baza concluziilor trase, inclusiv din studiile criminologice realizate, acționează pentru înlăturarea cauzelor generatoare și condițiilor favorizatoare comiterii unor astfel de fapte ori producerii de pagube în dauna bugetului consolidat al statului;

organizează și efectuează activități specifice de documentare, analiză, sinteză, informare, stocare și procesare a informațiilor în domeniul spălării banilor;

cooperează cu agențiile de aplicare a legii cu atributiuni în domeniul spălării banilor;

Activități specifice desfășurate în fazele de documentare și cercetare a cauzelor de spălare a banilor

Poliția judiciară folosește, în principal, în vederea prevenirii și combaterii infracțiunilor de spălare a banilor., următoarele activități specifice:

Desfășoară activități informativ-operative în conformitate cu Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, Ordinele și Dispozițiile Ministrului Internelor și Reformei Administrative.

Prin activitatea de culegere, verificare și valorificare a datelor și informațiilor, polițiștii din cadrul formațiunilor specializate nu trebuie, sub nici o formă, să lezeze sau să îngrădească în mod ilegal drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața privată, onoarea sau reputația acestora.

Cunoașterea permanentă a situației operative din domeniul spălării banilor în Romania se realizeaza în principal prin:

analizarea și procesarea informațiilor obținute pe orice cale (metode specifice, plângeri, reclamații, denunțuri, date rezultate din cercetarea unor cazuri, mass-media, etc.);

identificarea locurilor și mediilor favorabile comiterii de infracțiuni generatore de bani murdari;

realizarea și permanentizarea legăturilor operative cu persoanele din cadrul entităților raportoare;

identificarea și supravegherea persoanelor cu antecedente penale care sunt suspecte a fi implicate în operațiuni de spălare a banilor;

Documentarea obligatorie și continuă, însușirea reglementărilor legale din domeniu, studiul lucrărilor de specialitate, cunoașterea metodelor practicate de infractori (modurile specifice de operare), analizarea periodică a modului de manifestare, evoluției și tendințelor fenomenului infracțional;

Schimbul de informații în cadrul managementului investigării infracțiunilor de spălare a banilor.

Unitățile de parchet și poliție, în scopul investigării infracțiunilor de spălare a banilor, cooperează, în baza prevederilor legale, cu instituții publice din componența altor structuri administrative .

Cooperarea cu instituții/organisme din cadrul Ministerul Finanțelor Publice:

Cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Antifrauda Fiscala, Direcția Generală de Inspecție Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – pentru stabilirea legalității și realității înregistrărilor în evidențele contabile a veniturilor, cheltuielilor și operațiunilor comerciale în baza cărora s-a calculat plata taxelor și impozitelor ori s-a solicitat și restituit TVA., pentru stabilirea consecințelor financiare în urma fraudării bugetului consolidat al statului și indicarea persoanelor vinovate de situațiile nou create, etc.

Efectuarea de verificări la direcțiile de taxe și impozite locale în a căror rază teritorială de competență fie își au declarate domiciliile/reședințele fie există informații că dețin bunuri imobile persoanele fizice sau juridice ce fac obiectul cercetărilor pentru identificarea acestora în vederea instituirii sechestrului asigurator.

Cu Compania Națională  "Imprimeria Națională" – pentru realizarea unor acțiuni comune de instruire a cadrelor proprii pentru depistarea cu operativitate a imprimatelor de marcare și a documentelor financiar-contabile contrafăcute.

Cu Autoritatea Națională a Vămilor cu privire la situația operațiunilor de comerț exterior ( când se impune vor fi ridicate documente atât de la organele vamale cât și de la comisionarii vamali). 

Directia Generala de Tehnologie a Informațiilor- se solicită, cu avizul scris al procurorului ce instrumentează cauza, situația conturilor deschise în lei sau valută de către persoanele fizice și juridice la instituțiile de credit din România (curente sau de depozit). 

Ministerul Justiției, asigură prin Administratia Nationala a Penitenciarelor informațiile din bazele sale de date cu privire la persoanele aflate sub mandat de arestare în penitenciare. Oficiul Național al Registrului Comerțului, prin oficiile teritoriale realizează verificarea și furnizarea de date privind identificarea societăților comerciale precum și furnizarea de documente cu valoare probatorie în cauzele care privesc fraudele la regimul înființării și funcționării societăților comerciale.

Banca Națională a României – prin:

Direcția Stabilitate Financiara- pentru furnizarea de date și informații din baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți cu privire la cazurile de refuzuri la plată a instrumentelor de plată bancară (cec, bilet la ordin) din lipsa disponibilului în cont;

Direcția de Supraveghere- pentru executarea de verificări specifice la nivelul instituțiilor de credit și al instituțiilor financiare nebancare cu privire la ilegalitățile săvârșite cu ocazia efectuării anumitor operațiuni bancare.

Totodată, pentru documentarea activității infracționale în cazurile de spălare a banilor prin intermediul sistemului bancar, care este cel mai uzitat sistem de către grupurile specializate în asemenea operațiuni, organele de cercetare penală urmăresc principalele aspecte :

dosarul de deschidere a conturilor, rulajul acestora și documentele bancare ce stau la baza operațiunilor pe cont– se solicită de la unitățile bancare unde sunt deschise conturile cu avizul procurorului în conformitate cu dispozițiile legale referitoare la secretul bancar/profesional; se vor urmări în special tipurile de operatiuni efectuate (creditari/debitari bancare si intrabancare, transferuri externe, operațiuni cu numerar: retrageri/depuneri, schimb valutar, etc).

respectarea prevederilor referitoare la cunoașterea clientelei (Legea nr.656/2002 modificată și completată, Regulamentul nr.9 din 03.07.2008 privind cunoașterea clientelei în scopul prevenirii spălării banilor și finanțării terorismului, Normele interne bancare) ;

verificarea documentației depuse cu ocazia deschiderii conturilor sub aspectul concordanței identității persoanelor, certificarea copiilor de pe actele de identitate de către funcționarii bancari ;

analizarea concordanței actelor autentice prezentate de clienți (procuri, delegații, acte eliberate de O.R.C.) cu datele de identificare ale celor mentionați în documente ;

înregistrări de imagini video cu privire la persoanele care efectuează operațiunile ;

modul de întocmire și respectare a circuitului documentelor aferente operațiunilor bancare efectuate respectiv : verificarea specimenelor de semnătură, identificarea persoanelor care se prezintă să efectueze operațiunile, dacă instrumentele de plată prezentate îndeplinesc în totalitate condițiile stabilite de lege pentru a putea fi operate ;

Departamentul pentru Lupta Antifrauda din cadrul Guvernului Romaniei – caz în care poliția judiciară poate uzita de prevederile protocolului de colaborare incheiat cu această instituție.

În același scop, al cooperării interinstituționale dictate de necesitatea înfăptuirii în bune condiții a actului de justiție, organele de cercetare penală realizează activități ori solicită aportul de specialitate al structurilor din alte entități administrative.

În concluzie, obținerea efectului corespunzator în lupta împotriva spălării banilor și a finanțării terorismului depinde de capacitatea de implementare efectivă a dispozițiilor în domeniu, dacă va fi dublată de o cooperare interinstituțională, de specializarea și perfecționarea continuă a personalului implicat, soluțiile ce urmează a fi luate trebuind să aibă un impact semnificativ atât în ceea ce privește prevenirea, cât și înlăturarea consecințelor acțiunilor ilicite.

4.2.3.Vulnerabilități în activitatea de cercetare a cauzelor privind spălarea banilor și finanțarea actelor de terorism

Din actele de urmărire penală efectuate de instituțiile de aplicare a legii în cauzele de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism au rezultat o serie de aspecte care fac ca soluționarea acestora să necesite un volum mare de activitate și implicit o durată de timp mult mai mare decât în cauzele clasice.

În activitatea de cercetare penală se întâmpină dificultăți cu privire la probarea infracțiunilor predicat și a celor de spălare a banilor, precum si activitățile de finanțare a actelor de terorism fiind absolut necesar ca cercetarea acestui complex de infracțiuni să se facă simultan, având în vedere că acestea sunt conexe.

În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor, precum si in cazul finanțării terorismului, de cele mai multe ori nu se găsește în situația de a fi și autor al infracțiunii predicat, aflându-se în relații de asociere cu unul sau mai mulți autori de infracțiuni generatoare de bani murdari, fapt ce necesită probarea înțelegerii dintre participanții la întreg procesul de spălare a banilor si finanțării terorismului.

Alte dificultăți întâlnite de procurorii și ofițerii de poliție judiciară în efectuarea actelor de urmărire penală în cauzele care au obiect spălarea banilor si finanțarea terorismului :

în majoritatea lor, sesizările Oficiului au o valoare operativă, însă în unele din aceste cazuri, au fost insuficient documentate sau prelucrate și, pe cale de consecință, fără perspectivă juridică. Exemplu în acest sens : operațiunile de la casele de schimb valutar, retragerile de numerar de la instituțiile de credit și transferurile externe, în aceste situații, sesizările primite spre instrumentare fiind tardive, analizele financiare referindu-se la operațiuni care s-au derulat cu mult timp în urmă;

imposibilitatea, în majoritatea cauzelor instrumentate, a tragerii la răspundere a persoanelor vinovate de operațiuni suspecte de spălare a banilor, în special cetățeni arabi, turci și chinezi, deoarece au părăsit teritoriul României. Această situație este generată de faptul că circuitul informațiilor referitoare la tranzacțiile suspecte este sinuos, astfel că acestea nu sunt valorificate operativ;

o altă dificultate este dată de identificarea subiecților activi ai tranzacțiilor suspecte efectuate prin intermediul sistemului bancar și care ține de obligația de identificare a clienților – efectuarea de tranzactii bancare de pesoane, altele decat cele autorizate pe cont;

un alt impediment în instrumentarea unor astfel de cauze îl constituie existența subdimensionata la nivelul Poliției și Parchetului, a unei evidențe computerizate și a unor programe de analiză a informațiilor cu privire la persoanele fizice și juridice semnalate ca fiind implicate în operațiuni de spălare a banilor.

De asemenea, din analiza cauzelor care au la bază sesizările Oficiului, pe care ofițerii de poliție judiciară le-au finalizat sau le au în lucru, pentru a preveni și acolo unde este cazul, a recupera prejudiciile cauzate bugetului consolidat al statului, este oportun a fi luate următoarele măsuri:

suspendarea tranzacțiilor suspecte aparținând persoanelor fizice sau juridice, prerogativă de care Oficiul nu a uzat decât în foarte puține cazuri;

colaborarea directă a specialiștilor din cadrul Oficiului cu organele de Parchet și Poliție încă din faza semnalării că se efectuează tranzacții suspecte de spălare a banilor în vederea prevenirii părăsirii țării de către persoanele implicate în astfel de operațiuni și a înstrăinării bunurilor și transferării sumelor de bani obținute ilegal;

îmbunătățirea cadrului legislativ referitor la constituirea societăților comerciale pe teritoriul României și a normelor privind obligativitatea cunoașterii clientelei, sens în care e indicat a se solicita sprijinul și opinia specialiștilor din cadrul Oficiului Național al Registrului Comerțului, Ministerului Finanțelor Publice și Băncii Naționale a României;

modificarea și completarea legislației privind întărirea disciplinei financiare care este foarte permisivă și facilitează rețelelor specializate în utilizarea firmelor fantomă și a documentelor financiar-bancare false, însușirea de mari sume de bani cash din sistemul bancar.

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL INSTITUȚIONAL ȘI ORGANIZAȚIONAL AL PREVENIRII ȘI COMBATERII SPĂLĂRII BANILOR ȘI FINANȚĂRII TERORISMULUI

5.1. Organizații și organisme internaționale cu preocupări în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului

5.1.1. Organizația Națiunilor Unite

Combaterea crimei organizate, prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, a preocupat comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în diferitele sale forme de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă, statele lumii, la nivel global, continental și regional, au căutat diverse formule de combatere. Dacă inițial sfera acestor acțiuni s-a regăsit în principal în mijloace naționale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organisme guvernamentale și neguvernamentale să își dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea în primul rând a fenomenului și apoi pentru găsirea căilor și mijloacelor de contracarare.

Dacă la început au existat rețineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal național, acestea, prin voință politică, au fost înlăturate pe rând, pentru găsirea unor soluții optime privind conceptul general de combatere și pentru crearea de organisme internaționale, continentale și regionale, apte să pună în practică măsurile adoptate.

Amploarea fenomenului a făcut ca, sub egida O.N.U., președinții de state să se întâlnească la cel mai înalt nivel și să-și exprime poziția față de pericolul social ce amenință siguranța națională.

Dintre multiplele reuniuni ce s-au desfășurat, se evidențiază Reuniunea Ministerială de la Napoli din 1994, unde a fost adoptat Planul Mondial de Acțiune contra Criminalității Transfrontaliere Organizate, din ale cărui prevederi se impun a fi reținute următoarele:

Comunitatea internațională trebuie să se pună de acord asupra unei definiții comune a conceptului de criminalitate organizată pentru a face mai
omogene măsurile luate la nivel național și mai eficace cooperarea
internațională.

Pentru combaterea efectivă a criminalității organizate, comunitatea
internațională trebuie să țină cont de caracteristicile sale structurale și metodele
specifice pentru a elabora strategii, politici, legi sau alte măsuri. Deși nu se
constituie într-o definiție juridică sau exhaustivă a fenomenului, elementele
următoare permit a caracteriza crima organizată:

organizare de grupuri cu scopuri de activități criminale;

legături ierarhice sau relații personale care permit anumitor indivizi
să conducă grupul;

recurgerea la violență;

intimidare și corupție în vederea realizării de profituri sau pentru a
obține sechestru pe teritorii sau piețe;

spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activități criminale cât
și pentru infiltrarea economiei legale;

potențial de expansiune în orice nouă activitate și dincolo de
frontierele naționale;

cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnațional.

Pentru a detecta, a preveni și a combate într-o manieră judicioasă
activitățile criminale transnaționale organizate, comunitatea internațională trebuie să întărească cunoașterea organizațiilor criminale și a dinamicii lor.
Statele trebuie să strângă, să analizeze și să difuzeze statistici și informații viabile asupra acestui fenomen.

Fiecare stat trebuie să studieze experiența statelor care au fost
obligate să facă față criminalității organizate și să interpreteze informațiile reieșite din studiul și analiza structurii și activităților criminale ale acesteia pentru a încerca să elaboreze principii directoare care i-ar putea fi utile pentru determinarea măsurilor legislative în materie de drept penal și procedură penală, dispoziții regulamentare și structuri organizatorice care sunt necesare pentru a preveni și combate acest fenomen.

Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a
adopta reglementări legislative care să consacre ca infracțiune „participarea la o organizație criminală sau o asociație de răufăcători”să instaureze responsabilitate penală pentru persoanele fizice implicate în astfel de structuri, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalității organizate în interiorul frontierelor lor și pentru a îmbunătăți cooperarea internațională.

Statele trebuie să asigure condițiile ca justiția penală să dispună de structuri și mijloace suficiente pentru a face față activităților complexe ale
criminalității organizate, în primul rând garanții contra corupției, intimidării și violenței.

Pentru combaterea eficientă a criminalității organizate, statele trebuie să depășească codul de tăcere și intimidare. Ele trebuie să examineze posibilitatea recurgerii la tehnici viabile de strângere de probe, cum ar fi: supravegherea electronică; operațiunile clandestine și livrările supravegheate, când aceasta este prevăzută în legislația națională și cu respectarea deplină adrepturilor individuale și, în special, a dreptului la respectul vieții private și sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări judiciare. Importante sunt și măsurile vizate să încurajeze membrii organizațiilor criminale să coopereze și să depună mărturie, în special, programele de protecție a martorilor și familiilor, iar în limitele impuse delegislația națională, de un tratament mai favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor și judecății.

Statele trebuie să se străduiască, atunci când este justificat, să creeze celule speciale de cercetare și să le doteze pentru cunoașterea aprofundată a caracteristicilor structurale și a metodelor de funcționare a grupurilor criminale organizate. Statele trebuie, de asemenea, să se străduiască să asigure membrilor acestor celule formarea și resursele necesare, în scopul ca aceștia să-și poată concentra eforturile asupra strângerii și analizei informațiilor asupra criminalității transnaționale organizate.

Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate, legalitate și să elaboreze și să aplice măsuri destinate să aducă la cunoștința publicului efectele nefaste ale criminalității organizate și să obțină atașamentul comunității în sprijinirea eforturilor naționale și internaționale de luptă contra criminalității organizate.

Statele trebuie să examineze posibilitatea adaptării măsurilor de restituire sau de indemnizație adecvate în favoarea victimelor criminalității organizate, în conformitate cu dispozițiile Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală prin rezoluția sa nr. 40/30 din 29 noiembrie 1985.

O.N.U. și organizațiile mondiale și regionale competente trebuie, dacă este necesar, să pună la punct modele și directive practice în materie de drept material și de drept procesual bazându-se pe experiența și cunoștințele specializate ale statelor și pe contribuțiile organizațiilor interesate. O.N.U. și aceste organizații trebuie, de asemenea, să ajute statele, la cererea lor, să examineze și să evalueze legislația lor, să planifice și să întreprindă reforme, ținând cont de practicile existente și tradițiile culturale, juridice și sociale.

Din însuși textul documentului prezentat mai sus, ca de altfel și din cel al Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate care a fost deschisă, spre semnarea, tuturor statelor, din 12 până în 15 decembrie 2000 la Palermo și, în continuare, la sediul O.N.U., până la 12 decembrie 2002, rezultă necesitatea armonizării legislațiilor naționale în materie de drept penal și procedural, ca o garanție viabilă în lupta comună împotriva flagelului comun.

Anvergura și pericolul social deosebit al actelor de crimă organizată și de corupție (ca factor favorizant al acestora) au determinat reacții preventive adecvate și extinderea preocupărilor organismelor abilitate de a contracara în plan național și internațional acest adevărat flagel.

Datele și informațiile transmise pe diferite canale atestă adevăratele dimensiuni ale preocupării organismelor politice și economice internaționale, create între anii ‚50-‚60 pe bătrânul continent, de a propaga apărarea valorilor reale ale democrației, statului de drept și drepturilor omului.

Ca rezultat al crizelor cu care s-a înfruntat, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite și-a concentrat atenția asupra fenomenului terorismului internațional.

În lupta sa împotriva terorismului, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în data de 9 decembrie 1999, la New York, Convenția Internațională privind Reprimarea Finanțării Terorismului, semnată de către România și ratificată prin Legea nr. 623/2002. Prin acest instrument internațional, ONU solicita Statelor Membre sa ia masuri pentru protejarea sistemelor financiare naționale de a fi folosite de către persoane care planifica sau sunt implicate in acte teroriste.

Urmare evenimentelor din 11 septembrie 2001, Statele Membre au subliniat legătura intre terorism, criminalitate organizata transnaționala, traficul internațional de droguri si spălarea banilor, ONU solicitând tarilor sa devină parți la convențiile internaționale relevante.

In Septembrie 2001, Consiliul de Securitate ONU a adoptat Rezoluția 1373 prin care au fost impuse anumite obligații Statelor Membre, precum prevenirea si reprimarea finanțării terorismului, incriminarea activităților având legătură cu terorismul și furnizării oricărui tip de asistenta celor care desfășoară acte teroriste, si a solicitat întărirea schimbului de informații în scopul prevenirii săvârșirii actelor teroriste.

Biroul Națiunilor Unite de Combatere a Drogurilor (UNODC) este liderul global in lupta împotriva traficului ilicit de droguri si a criminalității organizate, înființat in anul 1997.

UNDOC operează in toate regiunile globului si este mandatat sa asiste Statele Membre in combaterea traficului ilicit de droguri, criminalității si terorismului.

Cele trei sectoare ale programului de lucru al UNDOC sunt următoarele:

Proiecte de cooperare tehnica pentru îmbunătățirea capacității Statelor Membre de a acționa împotriva traficului ilicit de droguri, criminalității si terorismului;

Cercetare si analiza pentru îmbunătățirea cunoștințelor și a înțelegerii aspectelor legate de droguri si criminalitate, precum si pentru a extinde politicile si deciziile operaționale;

Asistenta acordata pe plan legislativ Statelor Membre in vederea ratificării si implementării tratatelor internaționale relevante, îmbunătățirii legislației interne privind combaterea drogurilor si terorismului, etc.

5.1.2. Consiliului Europei și Comisia Europeană

În mod cu totul deosebit, Consiliul Europei și-a asumat responsabilitatea acordării de asistență democrațiilor în formare apărute în spațiul Central și Est-European în urma abolirii sistemelor totalitare, susținând coerența proceselor de construcție a unor democrații autentice și a unor justiții independente, de armonizare a legislației penale și cooperare interstatală în domeniul combaterii criminalității, ajungând să reunească majoritatea statelor europene, precum și Statele Unite ale Americii, Israelul și Japonia ca observatori.

Consiliul Europei militează pentru realizarea unității regionale, prin întărirea democrațiilor pluraliste și apărarea drepturilor individului, căutarea unor soluții comune pentru problematici cu care se confruntă societatea contemporană, cultivarea și accentuarea conștiinței identității valorilor culturale.

Devenit astăzi un adevărat „laborator de idei” european și una dintre principalele „întreprinderi de acorduri internaționale”, Consiliul Europei a elaborat și adoptat convenții și acorduri precum și numeroase alte recomandări.

Necesitatea existenței unei asemenea organizații, care girează relațiile comunitare și interstatale prin intermediul unor tratate multilaterale, nu mai este contestată de nimeni. Ea realizează o imagine tonifiantă prin progresele înregistrate în domeniile respectării drepturilor omului, securității sociale, protecției mediului ambiant, dezvoltării conștiinței culturale europene, promovării și coordonării luptei împotriva criminalității transfrontaliere ș.a.

Consiliul Europei militează pentru făurirea unui continent al libertății și cooperării între toate națiunile, apărând democrația și calitatea vieții europenilor, contribuind la edificarea unei Europe mai umane și mai juste.

Înainte de a ne referi la structurile Consiliului Europei cu atribuțiuni în domeniul prevenirii și combaterii criminalității, consideram că este util să reamintim structura acestui organism politic European.

Comitetul European pentru Probleme Criminale

Comitetul European pentru Probleme Criminale (prescurtat C.D.P.C. sau C.E.P.C.), creat în 1957, își bazează activitatea pe subcomitete și grupuri de lucru și acționează pentru realizarea unor proiecte de convenții și de rezoluții, transmise spre adoptare Comitetului Miniștrilor.

Activitatea C.E.P.C. (și implicit a Consiliului Europei) vizează două aspecte de mare importanță: armonizarea legislațiilor țărilor membre și asistența juridică în materie penală. În acest ultim domeniu, C.E.P.C. a creat o operăimportantă, constând în elaborarea a 16 convenții și 4 protocoale care depășesc principiile tradiționale ale dreptului penal; prin intermediul lor, justiția penală încetează de a se mai opri la frontierele naționale; este pe cale de a fi creat un spațiu judiciar european.

De asemenea, C.E.P.C. s-a implicat în cercetarea criminologică și studierea repercusiunii acesteia asupra politicii criminale. În anul 1963, a fost creat Consiliul Științific Criminologic. Anual, începând din 1963, sunt organizate conferințe și colocvii de cercetări criminologice.

Concomitent, C.E.P.C. acordă o atenție deosebită evoluției ideilor privitoare la justiția penală și tratamentul delincvenților, acordând prioritate mijloacelor preventive și demersurilor pentru evitarea intervenției sistemului justiției penale în cazuri individuale minore, prin măsuri de dejudiciarizare, conciliere și mediere, precum și prin promovarea unor măsuri de înlocuire a pedepselor privative de libertate.

Din anul 1980, Grupul de cooperare în materia luptei împotriva abuzului și traficului ilicit de droguri (grupul Pompidou), constituit în 1971, la inițiativa fostului președinte francez Georges Pompidou, și-a continuat activitatea în cadrul Consiliului Europei; în baza unor programe de lucru, stabilite pentru perioade de patru ani, aprobate de Conferința ministerială.

În ultimii ani, Grupul a organizat conferințe ministeriale paneuropene asupra cooperării în problemele abuzului și traficului ilicit de droguri, la care au luat parte și reprezentanți ai unor importante organizații internaționale (O.N.U.; O.I.P.C. – Interpol, O.M.S., O.M.V.), soldate cu adoptarea unor Declarații Finale prin care sunt reiterate angajamentele statelor participante de a susține cooperarea europeană în domeniu, în cadrul unei strategii globale, echilibrate și multidisciplinare.

C.E.P.C. a jucat un rol important și în adoptarea Rezoluției privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și a Recomandărilor privind Regulile penitenciare europene, în stabilirea unei poziții comune a statelor membre în problematica protecției victimei, în organizarea și desfășurarea conferințelor miniștrilor europeni ai justiției și, de curând, ai celor de interne.

Comitetul Selectat de Experți pentru Evaluarea Măsurilor de Combatere a Spălării Banilor – MONEYVAL (fost PC-R-EV) a fost înființat în anul 1997.

Scopul Comitetului Moneyval este de a se asigura ca statele au sisteme eficiente de combatere a spălării banilor si finanțarea terorismului in vigoare si acestea sunt in conformitate cu standardele internaționale relevante in acest domeniu. Astfel de standarde includ, de exemplu: Cele 40 Recomandări FATF (Grupul de Acțiune Financiara Internaționala), precum si Cele 9 Recomandări Speciale FATF, Convenția ONU privind traficul ilicit de narcotice, droguri si substanțe psihotrope, adoptata la Viena, in anul 1988, Convenția ONU privind criminalitatea organizata transfrontalieră, adoptata la Palermo, in anul 2000, Directivele relevante ale Uniunii Europene privind prevenirea utilizării sistemului financiar in scopul spălării banilor si finanțării terorismului si Convenția Consiliului Europei privind spălarea, depistarea, blocarea si confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni, adoptata la Varșovia, in anul 2005. Rapoartele de evaluare furnizează recomandări detaliate privind modul de îmbunătățire a eficientei sistemului național de combatere a spălării banilor si a finanțării terorismului, precum si a capacității statelor de a coopera la nivel internațional in acest domeniu.

Membrii Comitetului aleg pentru o perioada de 2 ani Președintele si Vicepreședintele, care împreuna cu alți trei membrii selectați formează Biroul. Acesta pregătește activitatea Comitetului. Comitetul este asistat de către un Secretariat din cadrul Consiliului Europei.

MONEYVAL are 28 membrii permanenți, printre care si România, doi membrii temporari si observatori.

Oficiul activează în cadrul MONEYVAL, atât prin contribuțiile sale în cadrul Reuniunilor Plenare, prin participarea experților români propuși ca evaluatori in cadrul unor misiuni de evaluare (ex: evaluarea Bulgariei, Republicii Moldova, Andorei, Albaniei, Lituaniei, Federatiei Ruse, Muntenegrului, Azerbaidjanului), cât și prin participarea la diverse grupuri de lucru (ex. grupul de lucru pe tipologii al Moneyval).

In calitate de membri ai Comitetului Moneyval, reprezentanții Oficiului Național de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor participa si la întâlnirile organizate de Grupul de Acțiune Financiara Internaționala (GAFI/FATF).

Comitetul de Prevenire a Spălării Banilor si a Finanțarii Terorismului

Comunitatea Europeană a considerat adecvat să adopte o politică preventivă pentru sistemul financiar, având în vedere faptul că încrederea în stabilitatea sistemului financiar a fost periclitată prin eforturile infractorilor și a asociaților lor pentru a ascunde originea veniturilor obținute din infracțiuni.

Această politică preventivă a fost inițiată în anul 1991, odată cu adoptarea Directivei 91/308/EEC privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor.

Ulterior, Directiva 97/2001/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 decembrie 2001 a modificat Directiva 91/308/CEE a Consiliului referitoare la prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor.

Această Directivă a fost abrogată în mod oficial odată cu intrarea în vigoare a Directivei 2005/60/EC a Parlamentului European și a Consiliului, pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și a finanțării terorismului.

Scopul acestor reglementări a fost să solicite sectorului financiar identificarea clienților lor, să raporteze suspiciunile de spălare a banilor (ulterior, de finanțare a terorismului) autorităților și să stabilească proceduri adecvate interne în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor si a finanțării terorismului.

În conformitate cu prevederile Directivei 2005/60/EC a Parlamentului European și a Consiliului privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului, adoptata în data de 26 octombrie 2005 (Directiva a III-a), Comisia Europeană este „împuternicită să adopte măsuri de implementare, cum ar fi anumite criterii pentru identificarea situațiilor de risc înalt sau scăzut în care ar fi suficientă diligența simplificată sau ar fi necesară diligența sporită, cu condiția să nu modifice elementele esențiale ale acestei Directive și să acționeze, după consultarea cu noul Comitet de Prevenire a Spălării Banilor și a Finanțării Terorismului, care a înlocuit Comitetul de contact privind spălarea banilor înființat prin Directiva 91/308/EEC”.

Comitetul de Prevenire a Spălării Banilor și a Finanțării Terorismului este un comitet de reglementare compus din reprezentanții Statelor Membre și prezidat de către Comisia Europeana. Rolul principal al Comitetului de Prevenire a Spălării Banilor și Finanțării Terorismului, prin activitatea membrilor săi, este de a furniza informații complete și consistente privind implementarea celei de a treia Directive de către Statele Membre ale Uniunii Europene.

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, în calitate de Unitate de Informații Financiare a României, prin reprezentantul său permanent, s-a implicat activ la reuniunile tehnice ale acestui Comitet.

Totodată, Comisia Europeana a creat o „Platformă a FIU-urilor din Uniunea Europeană” care sa permită realizarea unui schimb de opinii și de experiența în privința problemelor tehnice legate de dispozițiile relevante cuprinse în cea de-a treia Directiva.

Platforma FIU-urilor din cadrul Uniunii Europene a fost înființată în anul 2006 de către Comisia Europeană și este formată din Unitățile de Informații Financiare ale Statelor Membre, principalul său obiectiv fiind facilitarea cooperării între FIU-uri.

Participarea Oficiului Național de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor la activitățile Platformei FIU-urilor, are în vedere întărirea capacității de cooperare la nivel european în domeniul combaterii spălării banilor și al finanțării actelor de terorism, aceste activități detaliind informațiile disponibile, modalitățile de realizare a schimbului de informații, căile de comunicație folosite, precum și cele mai bune practici în domeniu.

De asemenea, Platforma Unităților de Informații Financiare din Uniunea Europeană monitorizează și activitatea rețelei FIU.NET.

5.1.3. Grupul de Acțiune Financiară Internațională (GAFI/FATF)

Grupul de Acțiune Financiară Internațională a fost înființat la Summit-ul G7 de la Paris, în 1989, fiind un organism inter-guvernamental care stabilește standardele internaționale, dezvoltă și promovează politici de combatere a spălării banilor și finanțării terorismului.

FATF monitorizează progresul înregistrat de membrii săi în implementarea măsurilor necesare, revizuirea tehnicilor de finanțare a terorismului și a măsurilor de combatere, și promovează adoptarea și implementarea măsurilor adecvate la nivel global.

In prezent, GAFI include 34 membri, respectiv 32 tari si guverne si doua organizații internaționale, si mai mult de 20 de observatori, din care cinci organisme regionale tip FATF si peste 15 alte organizații sau organisme internaționale.

GAFI a elaborat 40 +9 Recomandări care formează cadrul internațional al luptei împotriva spalarii banilor si finantarii terorismului. Recomandările sunt actualizate periodic, având în vedere evoluția si tendințele celor doua fenomene pe plan global.

Menționăm că, deși România nu este stat membru FATF, cooperarea cu acest organism internațional a avut loc prin prisma relației dintre Comitetul Moneyval (membru asociat al FATF) și Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, reprezentant în delegația României, membru al acestui Comitet.

Oficiul a susținut în mod activ inițiativele Grupului de Acțiune Financiară Internațională, fie prin desemnarea unor specialiști care să facă parte din echipele de proiect, fie prin transmiterea contribuției instituției la chestionarele primite din partea acestui for internațional.

Inițiativele derulate sub egida Grupului de Acțiune Financiară Internațională, în anul 2008, la care Oficiul și-a adus contribuția au fost:

Proiectul privind Evaluarea Amenințărilor Globale,

Proiectul privind Finanțarea Proliferării Armelor de Distrugere în Masă,

Proiectul privind Recomandarea Specială III a Grupului de Acțiune Financiară Internațională,

Proiectul de modificare a criteriilor cuprinse în Metodologia Grupului de Acțiune Financiară Internațională, pentru Evaluarea Conformității cu Recomandarea Specială IX privind transportul fizic transfrontalier de numerar/instrumente de plată la purtător,

Proiectul de Cercetare a Tipologiilor privind Riscurile de Spălare a Banilor/Finanțare a Terorismului în Sectorul Valorilor Mobiliare,

Proiectul de Cercetare a Tipologiilor de Spălare de Bani și Finanțare a Terorismului, prin intermediul Cluburilor Sportive,

Proiectul de Cercetare a Tipologiilor de Spălare de Bani și Finanțare a Terorismului prin Intermediul Serviciilor de Transmitere de Bani și al Caselor de Schimb Valutar.

Colaborarea permanentă a Oficiului cu Grupul de Acțiune Financiară Internațională a constituit o oportunitate, atât pentru sporirea nivelului de pregătire profesională a analiștilor financiari care au contribuit la proiectele de cercetare, cât și pentru prezentarea fidelă, la nivel internațional, a experienței acumulate de Unitatea de Informații Financiare din România în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului.

5.1.4. Grupul EGMONT

Grupul Egmont este organizația internațională a Unităților de Informații Financiare, creată în anul 1995, având ca scop îmbunătățirea interacțiunii între FIU-uri în domeniul comunicațiilor, al schimbului de informații și al coordonării activităților de instruire.

Obiectivul Grupului Egmont este de a asigura un forum pentru toate FIU-urile din întreaga lume, pentru a îmbunătăți sprijinul acordat la nivel național în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului. Acest sprijin include extinderea și sistematizarea schimbului de informații financiare și o mai bună comunicare între FIU-uri.

In prezent, 116 tari care au FIU-uri operaționale, sunt membre ale Grupului Egmont. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor este membru al Grupului Egmont inca din luna mai 2000.

Pentru obținerea calitatii de membru, tarile trebuie sa parcurgă o procedura oficiala stabilita de către Grupul Egmont in vederea recunoașterii faptului ca FIU-ul indeplineste criteriile operaționale stabilite.

Grupul Egmont se întrunește in Reuniune Plenara o data pe an. Agenda Reuniunilor Plenare anuale cuprinde, pe ordinea de zi, activități distincte, după cum urmează:

Reuniunea Șefilor FIU;

Sesiunea Plenara ;

Întâlnirile Grupurilor de Lucru ale Egmont ;

Seminarii de instruire.

In cadrul Grupului Egmont funcționează un Secretariat si 5 Grupuri de Lucru cu activități specifice:

Grupul de Lucru Operațional

Grupul de Lucru pentru Extindere

Grupul de Lucru pentru Instruire

Grupul de Lucru IT

Grupul de Lucru Juridic

5.1.5. FIU.NET

FIU.NET reprezintă o cooperare pan-europeană între Unitățile de Informații Financiare din statele membre referitoare la schimbul de informații privind activitățile suspecte de spălarea banilor și finanțarea terorismului, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor devenind membru al Rețelei FIU.NET în anul 2004, urmare Proiectului PHARE Regional 2003-2005, derulat și implementat de Biroul FIU.NET, aflat în cadrul Ministerului de Justiție din Olanda.

Din punct de vedere tehnic, FIU.NET este un sistem securizat format dintr-o rețea de computere descentralizate, desemnată pentru conectarea Unităților de Informații Financiare din Uniunea Europeană folosind tehnologia modernă în realizarea schimbului de informații financiare (bilateral).

FIU.NET încurajează cooperarea si permite FIU-urilor sa facă schimb de informații rapid, in mod securizat si eficient. Scopul principal al acestei cooperări in creștere este de a sprijini lupta împotriva crimei organizate si folosirea sistemului financiar in scopul spalarii banilor si a finantarii terorismului.

In vederea dezvoltării acestei platforme, Comisia Europeană prin programul său de lucru pe anul 2007, a oferit posibilitatea realizării unui Proiect transnațional cu beneficiari multipli, care se desfășoară în perioada 2007-2009.

Scopul Proiectului finanțat de Comisia Europeană este de a conecta toate cele 27 de FIU-uri din Statele Membre ale UE, și de a îmbunătăți versiunea actuală a sistemului securizat FIU.NET de realizare a schimbului de informații.

Conceptul cheie al Proiectului este „managementul schimbului de informații”. Se dorește ca prin îndeplinirea obiectivelor acestui Proiect, FIU.NET să devină primul și cel mai avansat sistem pentru manevrarea, monitorizarea și supravegherea volumului mare de informații financiare, atât simple cât și complexe, care fac obiectul schimbului de informații între FIU-urile din Statele Membre.

În conformitate cu noile cerințe și standarde privind schimbul de informații, și având în vedere implicarea activă a FIU-ului din România, în cadrul Comitetului de Prevenire a Spălării Banilor și Finanțării Actelor de Terorism, al Platformei Unităților de Informații Financiare – UE, precum și în cadrul FIU.NET, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a considerat că rolul de Partener în acest Proiect FIU.NET, finanțat de Comisia Europeană, este benefic pentru îmbunătățirea schimbului de informații prin FIU.NET. Proiectul este implementat de către Biroul FIU.NET, pe baza Acordului de Subvenție, ce a fost semnat de către Comisia Europeană și Ministerul Justiției din Olanda, la data de 16 decembrie 2008.

Prin semnarea „Declarației de parteneriat” și a „Acordului FIU.NET pentru participarea la Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate 2007-2009, Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET” nr. JLS/2007/ISEC/591, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor a ales opțiunea de a deveni Partener în cadrul acestui proiect.

Date generale privind Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate a Comisiei Europene – Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET”

Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate a Comisiei Europene – Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET” nr. JLS/2007/ISEC/591 se desfășoară pe o perioadă de 2 ani (01.11.2007-31.10.2009).

Obiectivele generale ale Proiectului sunt: 1) Conectarea la rețeaua securizată FIU.NET a celor 27 de FIU-uri din Statele Membre UE; 2) Realizarea unei versiuni cât mai prietenoase posibil pentru utilizator; 3) Pregătirea bazelor pentru o nouă versiune a FIU.NET cu un nivel mai ambițios, ce va fi realizată în viitor.

Subvenția maximă pentru Proiectul Direcției Generale Justiție, Libertate, Securitate a Comisiei Europene – Acțiunea „Dezvoltarea FIU.NET” este de 2,5 milioane euro.

Totodată, Comisia Europeană, prin programul de lucru pe anul 2009, susține „finanțarea unei a doua etape a proiectului FIU.NET care să aibă ca scop îmbunătățirea efortului UE privind combaterea spălării banilor și finanțării actelor de terorism, prin dezvoltarea unui sistem computerizat în scopul unei cooperări și schimb de informații sporite, între Unitățile de Informații Financiare ale Statelor Membre.”

5.1.6. Fondul Monetar International

Fondul Monetar Internațional contribuie la eforturile internaționale de prevenire și combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului, prin implicarea în trei sectoare:

Evaluare: Evaluările punctelor tari și slabe în sectorul financiar se realizează în cadrul Programului de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP) și al Programului privind Centrele Financiare Offshore.

Asistența tehnică: Împreună cu Banca Mondială, F.M.I. furnizează asistența tehnică statelor în vederea întăririi cadrului legal, de reglementare și de supraveghere financiară în domeniul combaterii spălării banilor și finanțării terorismului. Totodată, acest organism internațional organizează sesiuni de instruire cu reprezentanții Unităților de Informații Financiare din întreaga lume, cu accent pe schimbul de experiență și cele mai bune practici;

Dezvoltarea politicilor: Personalul F.M.I. și al Băncii Mondiale este implicat activ în studierea și analizarea practicilor internaționale, în implementarea regimurilor de combatere a spălării banilor și finanțării terorismului, ca bază pentru o viitoare furnizare de asistență tehnică.

5.1.7. EUROPOL

Statele Membre ale Uniunii Europene au recunoscut faptul că nu poate exista o adevărată uniune, dacă nu se dezvoltă în continuare cel de-al Treilea Pilon, care include o mai mare integrare a activităților judiciare și de poliție. În acest sens, crearea EUROPOL care funcționează oficial de la 01.10.1998, reprezintă un pas hotărâtor. EUROPOL a devenit o instituție fundamentală de „claering” (strângere, verificare, stocare) în domeniul informațiilor, prin care reprezentanții tuturor polițiilor naționale își pot coordona anchetele, operațiunile și chiar execută arestarea infractorilor care fac parte din rețelele crimei organizate ce operează în mai multe state europene.

Organizația EUROPOL apreciază că fenomenul crimei organizate a devenit foarte complex. Pe plan comunitar/european se constată că actuala evoluție a fenomenului constă în implicarea și participarea tot mai frecventă a infractorilor proveniți din terțe țări, care cooperează la săvârșirea actului criminal cu cei aparținând statelor membre. În această situație, EUROPOL se vede obligat să-și extindă aria de colaborare, concentrându-se pe găsirea unui cadru adecvat și a unor forme cât mai eficiente de combatere a fenomenului infracțional.

Până în prezent EUROPOL a devenit un releu pentru schimbul de informații, atât pe plan bilateral cât și multilateral. În acest scop a fost creat un birou de legătură pentru țările terțe, care poartă denumirea de „Biroul 16” (de 15+1), pe lângă care sunt acreditați ofițeri de legătură din statele membre ale U.E.

Experții din cadrul Secretariatului internațional conlucrează, totodată, cu autoritățile naționale, pentru a se asigura că acestea au acces la cele mai moderne tehnici pe care grupurile infracționale le pun la punct pentru realizarea obiectivelor, polițiile locale putând fi copleșite de grupurile infracționale care au capacitatea de a folosi echipamente scumpe și sofisticate pentru a-și atinge scopurile. EUROPOL speră că va putea pune la dispoziția autorităților locale resurse pentru a le sprijini în lupta împotriva crimei organizate.

Birocrația din poliție complică, din păcate în mod grav, operațiunile internaționale polițienești, iar unul dintre scopurile exprese ale EUROPOL este realizarea unui dispozitiv juridico-operativ pentru înlăturarea birocrației, fără a încălca în nici un fel principiul subsidiarității.Întrucât „barierele juridice”, traduse prin ceea ce înseamnă specificul penal și procedural-penal al fiecărui stat, există, cu toate eforturile depuse de organismele internaționale pentru armonizarea acestora, polițiile statelor lumii aflate în mai mare cunoștință de cauză, au găsit căi și mijloace de cooperare directă, pentru stăvilirea valului crimei organizate, acestea fiind, în general, următoarele:

adoptarea ori acceptarea instituției „ofițerului de legătură”, respectiv, a unui reprezentant al Ministrului Internelor și Reformei Administrative al unui stat străin, detașat pe lângă reprezentanța Ministrului de Externe al statului, respectiv în propria țară, având rolul de colaborare permanentă și directă cu organele polițienești interne specializate în combaterea crimei organizate prin realizarea unui schimb operativ de informații în domeniu și conceperea ori realizarea acțiunilor care să ducă la capturarea autorilor ori complicilor la asemenea acte infracționale;

organizarea și desfășurarea unor acțiuni polițienești comune pe
teritoriul unui stat, acolo unde situația operativă impune, pentru depistarea și capturarea infractorilor;

efectuarea unor comisii rogatorii pentru partenerul solicitant;

asigurarea protecției martorilor sau victimelor pe teritoriul național,la cererea motivată a partenerului străin;

înființarea unei baze de date informativ-operative unice, la care să
aibă acces toate serviciile polițienești, în vederea rezolvării unor cazuri proprii, ori cu implicații transfrontaliere;

congrese, conferințe, simpozioane ori alte asemenea întruniri sau
reuniuni internaționale, în cadrul cărora se dezbat ori se analizează aspecte de interes comun;

organizarea și desfășurarea unor cursuri de calificare sau de schimb
de experiență la nivel zonal ori regional, în cadrul cărora cei „școliți” vor
dobândi un „limbaj comun” în ceea ce privește exercitarea meseriei lor;

participarea activă la derularea unor programe elaborate de
organizații ori organisme internaționale, la care statul respectiv a aderat, vizând contracararea fenomenului infracțional internațional, pe diferitele lui segmente de manifestare. În acest sens, ilustrativ ar putea fi Raportul asupra protecției martorilor al C.E.P.C (Strasbourg, 24 martie 1999), întocmit de Comitetul de experți în drept penal și criminologia crimei organizate, din ale cărui concluzii redăm: „Cooperarea internațională dintre statele membre ale Consiliului Europei va contribui la creșterea eficienței protecției martorilor deoarece, cu cât numărul țărilor care pot adăposti martori protejați este mai mare (protecția
martorilor putând fi făcută și pe teritoriul altui stat, n. a.), cu atât mai dificil va fi pentru organizațiile criminale să le depisteze urma. În plus, o modalitate obișnuită de protejare a martorilor aflați în situații periculoase va ușura mult mutarea martorilor dintr-o țară în alta. În acest scop, instituirea unui instrument legal internațional este mai mult decât necesară „.

Iată, așadar, câteva dintre formele, modalitățile și mijloacele de cooperare polițienească interstatală ori internațională.

Ceea ce trebuie reținut este faptul că toate aceste cooperări nu se pot realiza decât în baza unor înțelegeri, aranjamente bilaterale sau multilaterale între state, guverne sau instituții guvernamentale mandatate și interesate în cauză.

În acest sens, trebuie remarcate întrunirile periodice ale miniștrilor de justiție și de interne din țările europene, finalizate, de cele mai multe ori, cu acorduri pentru combaterea criminalității organizate internaționale.

În altă ordine de idei, trebuie să menționăm faptul că din unele rapoarte ale țărilor membre O.N.U. solicitate de Secretariatul General, s-a reținut, ca o problemă distinctă, solicitarea de către țările în curs de dezvoltare de asistență tehnică și financiară, inclusiv de personal de specialitate în domeniul prevenirii criminalității, din cadrul structurilor de specialitate O.N.U. (Departamentul pentru Justiție Criminală și Prevenire Infracțională).

Atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare, s-a acordat și se acordă o importanță deosebită realizării schimburilor de experiență prin conferințe, seminarii, vizite ale grupurilor de experți, materiale documentare, publicații și date statistice. De asemenea, s-a accentuat necesitatea colaborării și cooperării regionale între țările cu problematică similară.

În majoritatea lor, statele membre O.N.U. au solicitat standardizarea și schimbul de date și informații pe linie de poliție, în special prin crearea de sisteme automate în rețea, care să cuprindă atât pe cele statale, cât și interstatale, cum este UNCTIN (Rețeaua de Informații în domeniul Justiției Criminale a Națiunilor Unite).

Desigur, importanța deosebită a problematicii în discuție a determinat și o sporită conlucrare internațională în ultimul deceniu al secolului trecut, dar și în prezent, prin contacte internaționale la cel mai înalt nivel, între factorii de decizie și organismele specializate, unicul scop fiind acela de a găsi soluțiile juridice și practice de a lupta cu mai mult succes împotriva organizațiilor criminale.

5.1.8. Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) –INTERPOL și Centrul Regional SECI de Combatere a Infracționalității Transfrontraliere

În urmă cu câteva decenii a luat ființă Organizația Internațională de Poliție Criminală (O.I.P.C.) – INTERPOL, (una dintre țările fondatoare fiind și România), din care în prezent fac parte 176 de țări și care a devenit instrumentul de bază în lupta împotriva crimei organizate internaționale.

INTERPOL, care a pus la punct o relație de lucru cu EUROPOL, dorește să își extindă sfera activității dincolo de căutarea și capturarea persoanelor date în urmărire internațională.

Această instituție urmărește dezvoltarea bazei de date cu privire la mașinile furate, amprente, valută falsificată și cărți de credit fictive. Totodată, ea are în vedere descoperirea crimelor la adresa mediului înconjurător, a operațiunilor de spălare a banilor și a traficului de droguri, fiind implicată și într-o diversitate de acțiuni legate de terorism etc.

În fundamentarea acestei afirmații, îmi permit să amintesc afirmațiile secretarului general al INTERPOL, domnul Raymond Kendall, care cu prilejul unei vizite în România de la începutul lunii septembrie 1992, declara: „O lume fără poliție ar echivala cu o ideologie utopică ce, bineînțeles, ar presupune o lume fără criminali. Din nefericire, vor exista întotdeauna criminali și organizații criminale în măsură să exploateze și să corupă societatea; sunt adaptabili și devin cel puțin la fel de sofisticați precum tehnicile folosite în combaterea lor. Autoritățile de poliție există pentru a proteja interesele cetățenilor, iar INTERPOL-ul ființează pentru a asigura cea mai largă asistență posibilă care să le ajute la îndeplinirea efectivă a atribuțiilor ce le revin. Constat cu o plăcută surpriză și aplaud, faptul că Poliția Română a avut și are profesioniști de clasă. Democrația presupune un echilibru între libertate și respectarea ei prin expresia legii. Polițiștii vorbesc o limbă comună: a luptei pentru adevăr, pentru apărarea legii. Dacă ar fi după unii (referire la unele mijloace mass-media), democrația ar trebui înlocuită cu opusul ei — anarhia! Meseria de polițist e grea și puțini o înțeleg. Polițiștii trebuie să fie uniți, să țină la unitatea breslei lor și să conștientizeze faptul că, indiferent de culoarea politică a guvernelor, ei trebuie să rămână mereu aceiași apărători ai legii. Simt, în acest sens, pentru România, mult mai mult curaj, spre deosebire de alte țări, deși destule fărădelegi internaționale vor afecta tot mai mult țara dumneavoastră „.

De fapt, la începutul lunii septembrie 1923, România împreună cu alte 20 de state, participa, la Viena, la actul de naștere al unei noi organizații „Internaționala Polițiilor” (actualul O.I.P.C. – INTERPOL), un adevărat eveniment a cărui importanță a fost probată de trecerea anilor.

La propunerea României, la 26 ianuarie 1997, a fost lansat proiectul de combatere a infracționalității transfrontaliere în sud-estul Europei. În luna mai 1997 a avut loc prima reuniune a grupului de lucru pentru acest proiect, fiind adoptată decizia elaborării unui Acord de cooperare pentru prevenirea și combaterea crimei organizate. În luna iunie, a aceluiași an, au început negocierile între statele participante la SECI, referitoare la textul Acordului de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (Acordul SECI), care a intrat în vigoare la 01 februarie 2000.

În privința implementării acestui acord, României i-au revenit o serie de îndatoriri prin constituirea Comitetului Comun de Cooperare, cu sediul la

București, care este organul instituțional suprem al Centrului SECI. La 02 octombrie 2000 a fost semnat la București „acordul de sediu între România și Centrul SECI

În conformitate cu art. 13 din Acord s-a înființat Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-estul Europei pentru Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (SECI). Acordul a fost ratificat de: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Republica Moldova, Fosta Republică Iugoslavă, România, Slovenia, Turcia, Ungaria.

SECI acționează conform unei carte de organizare și funcționare adoptată de statele semnatare ale acordului, iar guvernul României îndeplinește calitatea de depozitar a acestui acord.

SECI are consilieri și observatori. Consilierii permanenți sunt: O.I.P.C.-Interpol și Organizația Mondială a Vămilor, iar observatori permanenți sunt Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, S.U.A. și Ucraina.

Scopul principal al Centrului SECI este ca în țările din sud-estul Europei lupta împotriva structurilor crimei organizate să fie mai eficientă, pentru a face aceasta regiune mai sigură, mai prosperă din punct de vedere economic, mai atractivă pentru investitorii străini și, implicit, mai stabilă din punct de vedere politic.

Sub aspectul managementului, în structura Centrului SECI funcționează Comitetul comun de cooperare, ca organ instituțional suprem al centrului, fiecare stat Parte la Acordul SECI dispunând de un vot și având doi reprezentanți permanenți din poliție și vamă. Conducerea executivă a Centrului SECI este asigurată de un director și doi directori adjuncți, aleși de Comitetul comun de cooperare pe doi ani. Centrul SECI are două componente, una externă și una internă.

Nucleul Centrului SECI îl constituie Departamentul Operativ care este constituit din ofițerii de legătură (vamă și poliție) ai celor 11 state-părți la Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere (Acordul SECI) cât și din cei ai statelor observatoare enumerate mai sus.

Ofițerii de legătură sunt remunerați de către statele trimițătoare și au statut diplomatic. Ei sunt coordonați de directorul Departamentului Operativ, dar nu i se subordonează acestuia. Rolul lor este de a schimba date și informații pe date concrete, cu ceilalți ofițeri de legătură ai părților, în cadrul activităților zilnice, dar și al reuniunilor adresate grupurilor de lucru specializate (Task Force).

Acordul SECI fiind un cadru legal flexibil permite organizarea de grupuri de lucru în vederea combaterii traficului ilicit de droguri, traficului ilicit de ființe umane și a fraudelor comerciale.

Principalele forme de cooperare în cadrului Centrului SECI constau în: schimb de date și informații de interes operativ polițienesc și vamal; asistență tehnică și schimb de experiență; acțiuni comune; cooperare judiciară și pregătire.

Punctul Național Focal (P.N.F.) a fost creat în statele SECI ca o interfață între Centrul SECI și agențiile de urmărire a aplicării legii din statele-părți.

În România, P.N.F. a fost creat prin OUG nr. 201/2000 în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Rolul specialiștilor (polițiști și vameși) este de a sprijini activitatea ofițerilor de legătură ai Centrului SECI și de a facilita legătura cu structurile centrale și din teritoriu.

Punctul Național Focal din România sprijină activitatea ofițerilor de legătură la Centrul SECI; primește cererile de asistență de la instituțiile cu competențe în domeniu sau de la ofițerii de legătură români; asigură soluționarea operativă și de calitate a cererilor de asistență; organizează și ține în actualitate o bază de date proprie și cooperează cu autoritățile cu competențe în domeniu.

Centrul SECI a organizat prima reuniune a Grupului de lucru privind combaterea traficului ilegal cu ființe umane, ce s-a desfășurat în municipiul Drobeta Turnu-Severin, în perioada 15-17 mai 2000, cu participarea reprezentanților polițiilor a șase state din sud-estul Europei, ai Organizației Internaționale pentru Migrații, ai OSCE și ai ofițerilor de legătură din S.U.A., Spania, Germania, Marea Britanie și Ucraina.

În anul 2001 SECI a oferit României un instrument principal în cadrul președinției OSCE, prin inițierea și organizarea unor acțiuni internaționale în acest sens. De asemenea, activitatea Centrului SECI de la București a stârnit un deosebit interes atât în rândul statelor membre, cât și al celor candidate la Uniunea Europeană, ceea ce a condus în final la includerea centrului în circuitul european de cooperare polițienească și vamală.Importanța inițiativelor și programelor SECI a fost evidențiată și la Reuniunea miniștrilor de interne din statele membre ale cooperării economice la Marea Neagră (CEMN) și consemnată în Declarația comună semnate de șefii delegațiilor participante.

De asemenea, importanța și activitatea Centrului SECI a reprezentat unul din punctele principale ale discuțiilor purtate la Conferința miniștrilor de interne din țările membre ale Consiliului Europei, desfășurată la București, în perioada 22-23 iunie 2000.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/14.04.2005, a fost înființat Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, care include în structura organizatorică: Punctul Național Focal, (Serviciul Operațional, Unitatea Națională EUROPOL, Serviciul SIRENE) și Biroul Național INTERPOL (Serviciul Urmărire Internațională și Extrădări, Serviciul Documentare Operativă și Serviciul Identificare Judiciară).

Acestea formează o platformă națională de cooperare polițienească, care asigură:

– mecanismele de cooperare operativă cu alte ministere, ori cu organisme internaționale, cum sunt EUROPOL și INTERPOL, ori poliții naționale din alte țări.

– dezvoltarea colaborării regionale și internaționale cu ofițerii de legătură străini acreditați în România, cu atașații de afaceri interne și cu ofițerii de legătură români acreditați în state ale U.E. și consolidarea cooperării cu agențiile internaționale din domeniu.

Cele mai utilizate modalități de cooperare internațională polițienească sunt: asistența juridică internațională în materie penală – reglementată în România prin Legea nr. 302/2004 și schimbul internațional operativ de date și informații cu caracter polițienesc – reglementat în România prin Statutul OIPC–INTERPOL, Acordul România – EUROPOL și Acordul SECI.

Asistența juridică internațională în materie penală cuprinde derularea si executarea unor acte de procedură demarate de către organele de justiție din diferite state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaționale si vizează procesul penal in care autorii infracțiunilor sunt identificați/prinși si se află in curs de judecată, sau au fost deja condamnați, iar statele fac apel la Convenția Europeană în materie sau la convențiile bilaterale de cooperare în domeniu.

Schimbul de date și informații cu caracter polițienesc are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal in vederea identificării rețelelor de infractori precum si a mijloacelor de probațiune. Aceste activități se desfășoară între IGPR și unitățile de poliție din diferite state prin intermediul unor organisme internaționale – OIPC – INTERPOL, EUROPOL.

Punctul Național Focal (format din Serviciul Operațional, Unitatea Națională EUROPOL, Serviciul SIRENE) este unitatea specializată a Ministerului Internelor și Reformei Administrative care asigură legătura operativă dintre autoritățile competente române și atașații de afaceri interne/ofițerii de legătură ai Ministerului acreditați în alte state sau la organizații internaționale/ofițerii de legătură străini acreditați în România și gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale.

În vederea intensificării activităților de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat la data de 25 noiembrie 2003, acordul de cooperare dintre România și Biroul European de Poliție, ratificat prin Legea nr. 197/2004.

Potrivit aceleiași legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Poliție se poate preciza faptul că, în contextul acestui document sunt definite scopul, domeniile de cooperare, schimbul de informații și furnizarea acestora de către România, furnizarea de date personale de către Europol, evaluarea surselor și informațiilor, proceduri de confidențialitate a informațiilor, modul în care sunt reprezentați ofițerii de legătură, responsabilitatea asumată de România, precum și modalitățile de soluționare a divergențelor.

Schimbul de informații prin Unitatea Națională Europol, vizează infracțiuni financiare (cărți de credit și înșelăciune, fals de monedă, fraude), trafic de droguri, trafic de ființe umane, contrabandă, omoruri/răpiri, infracțiuni grave asupra proprietăți, trafic de materiale nucleare și radioactive, infracțiuni contra mediului, furturi și terorism, cu accent pe grupările infracționale implicate.

Cererile de asistență către Unitatea Națională Europol pot fi făcute doar în cazul în care există informații certe despre asocierea unei grupări criminale din România cu cea din țara unde se solicită verificările.

Totodată, la nivelul Guvernului României au fost încheiate o serie de acorduri de cooperare în domeniul combaterii criminalității organizate și a altor infracțiuni, între România și următoarele țări: Germania, Spania, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Cipru, Croația, Slovenia, Polonia, Ucraina, Cehia, Armenia, Georgia, Albania, Macedonia, Serbia, Slovacia, Elveția, Suedia, Austria, Franța, Italia, Belgia, Rusia, Statele Unite ale Americii, Azerbaidjan, India, Peru, Maroc, Argentina, Mexic, Brazilia, Iordania, Armenia, Israel, Kazahstan, Chile, Egipt, Pakistan, China, Uruguay.

5.2. Organizații și organisme naționale cu atribuțiuni în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului.

5.2.1. Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – Unitatea de Informații Financiare a României

Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor funcționează ca instituție de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, și are, conform art. 26 alin (2) din Legea nr.656/2002, cu modificările și completările ulterioare, ca obiect de activitate „… prevenirea și combaterea spălării banilor și a finațării actelor de terorism, scop în care primește, analizează, prelucrează informații și sesizează,în condțiile art.8 alin (1), Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție iar în situația în care se constată finanțarea unor acte de terorism sesizează de îndată și Serviciul Român de Informații cu privire la operațiunile suspecte de finanțare a actelor de terorism.”

În legislația română, termenul de spălare a banilor a fost consacrat de dispozițiile Legii nr.21/1999, act normativ care se înscria, la timpul respectiv, în ampla acțiune de armonizare a legislației naționale cu legislația Uniunii Europene.

Legea nr. 21/1999 a fost abrogată la data de 7 decembrie 2002, când Parlamentul României a adoptat Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea menționată mai sus, de îndată ce salariatul unei persoane juridice sau una dintre persoanele fizice prevăzute la art. 10 din lege, stabilite ca entități raportoare, are suspiciuni că o anumită operațiune financiară ce urmează a se derula are ca scop realizarea unei activități de conferire a aspectului de legalitate, ce face parte integrantă din latura obiectivă a infracțiunii de spălare a banilor, va informa persoana desemnată conform art.20 alin.1 din cadrul instituției respective, iar aceasta la rândul său va sesiza imediat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB).

Urmare a solicitării primite, dacă ONPCSB consideră necesar și in mod întemeiat identifică elemente specifice unei tipologii relaționate activității de spălare a banilor, poate dispune, motivat, suspendarea efectuării respectivei tranzacții pe o perioadă de 48 de ore.

Dacă după această perioadă de 48 de ore se consideră, de către aceeași instituție că perioada de timp a fost insuficientă pentru efectuarea de verificări și cercetări specializate poate solicita în mod motivat o singură dată, înainte de expirarea acestui termen, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prelungirea cu cel mult 72 de ore.

ONPCSB trebuie să comunice persoanelor prevăzute la art.8, în termen de 24 de ore, decizia de suspendare a efectuării operațiunii financiare apreciate ca suspecte sau, după caz, măsura prelungirii acesteia, dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Dacă Oficiul nu face comunicare în acest termen operațiunea va putea fi efectuată, iar entitatea raportoare nu are dreptul, potrivit prevederilor legale, de a comunica clientului că a făcut obiectul unei proceduri administrative legate de spălarea banilor.

Un alt tip de tranzacție pe care trebuie să o raporteze ONPCSB persoanele prevăzute la art. 10 ori persoanele desemnate conform art.20 alin.1, sunt tranzacțiile în numerar în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15 000 € indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele, iar termenul de raportare este de cel mult 10 zile lucrătoare de la efectuarea operațiunilor cu sume în numerar. Aceste prevederi se aplică și transferurilor externe în și din conturi pentru sume a căror limită minimă este echivalentul în lei a 15 000 € .

Deși Autoritatea Națională a Vămilor nu mai este inclusă în categoria entităților raportoare, conform art. 5 alin. 12, are obligația de a comunica lunar ONPCSB, toate informațiile pe care le deține, ca urmare a exercitării atribuțiilor care i-au fost conferite de lege, în legătură cu declarațiile persoanelor fizice privind numerarul în valută și/sau în monedă națională care este egal sau depășește limita stabilită prin Regulamentul (CE) nr.1889/2005 al Parlamentului European și al Consiliului privind controlul numerarului la intrarea sau ieșirea din Comunitate.

În cazul suspiciunilor de spălare a banilor, ANV va comunica ONPCSB de îndată, dar nu mai târziu de 24 de ore, toate informațiile legate de suspiciunile de spălare de bani sau finanțare a terorismului identificate cu ocazia activităților specifice.

Sunt exceptate de la obligațiile de raportare următoarele operațiuni derulate în nume și pe cont propriu:

-între instituții de credit,

-între instituții de credit și BNR,

-între instituții de credit și trezoreria statului,

-între BNR și trezoreria statului.

Oficiul poate cere persoanelor menționate la art.10, precum și instituțiilor competente datele și informațiile necesare îndeplinirii atribuțiilor. Persoanele prevăzute la art.10 vor transmite Oficiului date și informațiile solicitate în termen de 30 de zile de la primirea cereri. Secretul profesional la care sunt ținute aceste persoane nu este opozabil Oficiului.

Pentru realizarea funcției de cooperare, care i-a fost atribuită conform legii, Oficiul poate face schimb de informații, în baza reciprocității, cu instituții străine care au funcții asemănătoare și care au obligația păstrării secretului în condiții similare, dacă aceste comunicări sunt făcute în scopul prevenirii și combaterii spălării banilor. Oficiul va proceda la analizarea și prelucrarea informațiilor, iar atunci când se constată existența unor indicii temeinice de spălare a banilor, informațiile vor fi transmise de îndată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate solicita motivat completarea lor, dacă le apreciază ca insuficiente.

Dacă în urma acestei analize se constată că nu există indicii temeinice de spălare a banilor, Oficiul păstrează informația în evidență și se clasează în cinci ani dacă nu li se mai aduce nici o completare .Transmiterea cu bună credință de informații în conformitate cu prevederile art.5 -7 de către persoanele prevăzute la art.10 sau de către persoanele desemnate potrivit art.20 alin.1, nu poate atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală a acestora.

Persoanele prevăzute la art.10 au obligația să stabilească identitatea clienților la inițierea unor relații de afaceri, deschiderea unor conturi sau oferirea de servicii. De îndată ce există informații, o „suspiciune” că printr-o operațiune se urmărește spălarea banilor se va proceda la identificarea clienților și după caz și a beneficiarului real chiar dacă valoarea operațiunii este mai mică decât limita stabilită de lege.

Datele de identificare ale clienților vor cuprinde în conformitate cu art.10 din lege în cazul persoanelor fizice, datele de stare civilă menționate în documentele de identificare, iar în cazul persoanelor juridice vor cuprinde datele menționate în documentele de înmatriculare prevăzute de lege precum și dovada că persoana fizică care conduce tranzacția reprezintă legal persoana juridică .

În cazul persoanelor juridice străine, la deschiderea de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte identitatea firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării, împuternicirea specială acelui care o reprezintă în tranzacție, precum și o traducere în limba română a documentelor autentificate de la un birou al unui notar public.

Persoanele prevăzute la art.10 pot aplica măsurile simplificate de cunoaștere a clientelei în următoarele situații:

– în cazul societăților de asigurări și reasigurări menționate , în legătură cu polițele de asigurare de viață dacă prima de asigurare sau ratele de plată anuale sunt mai mici sau egale cu echivalentul în lei al sumei de 1000 € ori prima unică de asigurare plătită este, în echivalent lei pană la 2 500 €. Dacă ratele de primă periodice sau sumele de plată anuale sunt ori urmează să fie mărite în așa fel în cât să depășească limita sumei de 1000 €, respectiv de 2 500 €, se vor aplica măsurile standard de cunoaștere a clientelei.

în cazul actelor de aderare la fondurile de pensii;

în cazul monedei electronice;

în cazul în care clientul este o instituție de credit sau financiară dintr-un stat membru al Uniunii Europene, al Spațiului Economic European sau dintr-un stat terț care impune cerințe similare cu cele prevăzute le Legea nr.656/2002

În fiecare caz în care identitatea este solicitată potrivit prevederilor prezentei legi, persoana juridică sau persoana fizică prevăzută la art.10, care are obligația identificării clientului, va păstra o copie de pe document ca dovadă a identității sau referințe de identitate, pentru o perioada de 5 ani începând cu data când se încheie relația cu clientul.

În momentul în care din datele existente în legătură cu o anumită tranzacție se constată că există indicii temeinice referitoare la comiterea unei infracțiuni de spălare a banilor se trece la etapa jurisdicțională, respectiv sesizarea PÎCCJ, după caz a DNA, DIICOT sau a organului competent.

Infracțiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 se supun regulilor de procedură obișnuită de urmărire și judecată, astfel că în materie se va aplica regula dreptului comun.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în art.10 că „orice persoană are dreptul la respectare vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertățile altora.”

Cu toate acestea, în Constituție (art.53), este prevăzută posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale, în cazuri și în condiții limitativ și precis determinate. Astfel, „exercițiul unor drepturi sau unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația pe care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.”

Aspectele privind tehnicile și metodele de investigare a infracțiunii de spălare a banilor,vor fi dezvoltate în sectiunea următoare.

5.2.1.1. Implementarea regimului sanctiunilor internationale

Dupa evenimentele din 11 septembrie 2001, prevenirea si combaterea terorismului a devenit una dintre prioritatile politice pentru tarile democratice si nu numai.

Luând in considerare faptul ca spalarea banilor este una dintre metodele prin care se finanteaza terorismul, armonizarea legislatiei nationale cu standardele internationale in domeniu precum si intarirea capacitatii institutionale a Oficiului National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor (ONPCSB), in calitate de componenta proactiva a Sistemului National pentru Prevenirea si Combaterea Terorismului (SNPCT), sistem definit prin Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea si combaterea terorismului, au fost mai mult decat necesare.

Prin adoptarea Legii nr. 535/2004 pentru prevenirea si combaterea terorismului, Oficiul Naitonal de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor – Unitatea de Informatii Financiare a României, a fost inclusa in Sistemul National pentru Prevenirea si CombatereaTerorismului (SNPCT), printre autoritatile cu atributii in prevenirea si combaterea terorismului.

In acest sens, prevederile art. 36 din Legea nr. 535/2002 definesc infractiunea de finantare a terorismului, astfel:

“Art. 36 – (1) Punerea la dispoziția unei entități teroriste a unor bunuri mobile sau imobile, cunoscând că acestea sunt folosite pentru sprijinirea sau săvârșirea actelor de terorism, precum și realizarea ori colectarea de fonduri, direct sau indirect, ori efectuarea de orice operațiuni financiar-bancare, în vederea finanțării actelor de terorism, se sancționează cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Bunurile mobile sau imobile puse la dispoziția entității teroriste, precum și fondurile realizate sau colectate în scopul finanțării actelor de terorism se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.”

Luand in considerare aspectele mentionate mai sus, Legea nr. 230/2005 a adus modificari si completari Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism

Noile elemente introduse de aceste modificari legislative sunt urmatoarele:

-Includerea in obiectul de activitate al ONPCSB a atributiei privind prevenirea si combaterea finantarii terorismului;

-Competenta ONPCSB de a dispune masurile de suspendare a tranzactiilor suspecte de finantarea terorismului;

-Informarea imediata a Serviciului Roman de Informatii cu privire la operatiunile suspecte de finantarea terorismului;

-Suspendarea operatiunilor suspecte de spalarea banilor sau finantarea terorismului pe o perioada de 48 de ore, dispusa de ONPCSB si prelungirea acesteia pana la 72 de ore, dispusa de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie;

-Completarea categoriilor de entitati raportoare, in conformitate cu Recomandarile FATF;

-Stabilirea obligatiilor pentru ofiterii de conformitate in ceea ce priveste implementarea prevederilor legii speciale;

-Majorarea pragului amenzilor tinand cont de rata inflatiei;

-Configurarea sistemului procedural in ceea ce priveste regimul confiscarii speciale si metodele de investigare, care pot fi folosite de catre unitatile de parchet, cu tehnici de interceptare a sistemului de comunicatii, supravegherea conturilor bancare si utilizarea agentilor sub acoperire.

In anul 2008, prin aprobarea Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 53/2008 pentru modificarea si completarea Legii 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism si a Hotararii de Guvern nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, au fost intreprinse masurile adecvate pentru transpunerea in intregime in legislatia nationala privind CSB/CFT, a prevederilor Directivei 2005/60/CE a Consiliului Europei si Parlamentului privind prevenirea utilizarii sistemului financiar in scopul spalarii banilor si al finantarii terorismului, precum si prevederile Directivei 2006/70/CE privind stabilirea masurilor de implementare a Directivei 2005/60/CE.

In data de 30 aprilie 2008 precum si in data de 07 august 2008, ONPCSB a notificat Comisia Europeana, prin Departamentul de Afaceri Europene, cu privire la transpunerea deplina in legislatia romana privind CSB/CFT a aquis-ului comunitar.

Principalele amendamente aduse de O.U.G nr. 53/2008 si de H.G. NR. 594/2008:

– Definirea riguroasa a sintagmelor “beneficiar real”, “operatiuni ce par a avea legatura intre ele”, “banca oficială”, “parti terte”;

– Definirea conceptului de “oficial expus politic” si categoriile de PEP precum si instituirea prevederilor continand noi obligatii pentru entitatile raportoare in ce priveste aceste categorii de oficial, in conformitate cu prevederile Directivei 2006/70/CE;

– Majorarea pragului de raportare de la 10.000 euro la 15.000 euro;

– Stabilirea modului de transmitere a feedback-ului de catre FIU, in ceea ce priveste clientii, oficiallitățile fizice si/sau juridice, expuse la riscul de spalare a banilor si finantare a terorismului;

– Redefinirea listei cu categoriile de entitati raportoare;

– Masuri simplificate de cunoastere a clientelei si masuri intarite de cunoastere a clientelei;

– Prevederi specifice in ceea ce priveste relatiile de afaceri desfasurate cu entitati din state oficiali UE si entitati din Spatiul Economic European sau tari terte echivalente;

– Interzicerea deschiderii de conturi anonime precum si privind efectuarea unor tranzactii prin aceste conturi precum si interzicerea initierii sau continuarii unei relatii de afaceri cu o banca fficia;

– Clarificarea competentelor autoritatilor de supraveghere in ce priveste activitatile desfasurate de catre entitatile raportoare;

– Stabilirea autoritatilor care sunt responsabile cu supravegherea respectarii dispozitiilor Regulamentului nr. 1781/2006, in speta Banca Nationala a Romaniei si Oficiul pentru orice alte oficial care efectueaza operatiuni de transfer de bani;

– Stabilirea de noi obligatii pentru Autoritatea Naționala a Vămilor, in vederea respectarii Regulamentului CE nr. 1889/2005, raportarea lunara catre Oficiu a informatiilor disponibile in ce priveste declaratiile persoanelor fizice privind numerarul in valuta sau/si lei care este echivalent sau depaseste limita de 10.000 euro, in conformitate cu actul comunitar;

– Includerea masurii de “livrare supravegheata a sumelor de bani”, care poate fi folosită pentru a obține probe;

– Secretul de serviciu și bancar nu este opozabil Oficiului, organelor de cercetare penală si instanțelor;

Din punct de vedere al implementării standardelor internaționale in domeniul CSB/CFT, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 420/22.11.2006 pentru ratificarea Conventiei Consiliului Europei privind spalarea, identificarea, blocarea si confiscarea produselor rezultate din infractiuni si finantarea terorismului, adoptata la Varsovia, in data de 16 mai 2005. Legea de ratificare desemneaza ONPCSB ca fiind una dintre principalele autoritati responsabile pentru implementarea Conventiei, in acest fel intarind rolul pe care ONPCSB il joaca in in cadrul Sistemului National pentru Prevenirea si Combaterea Terorismului.

In vederea implementarii standardelor internationale pentru prevenirea finantarii terorismului si a regimului sanctiunilor internationale, ONPCSB utilizeaza doua instrumente:

5.2.1.2.Supravegherea si activitatile de control

Luand in considerare atributiile de supraveghere si control ale ONPCSB, la inceputul anului 2007, au fost emise Procedurile de lucru pentru desfășurarea acțiunilor de supraveghere, verificare și control al persoanelor fizice/juridice prevăzute la art. 10 din Legea nr.656/2002, cu modificările și completările ulterioare, care nu au autoritate de supraveghere,

Aceste proceduri de lucru sunt structurate in functie de supravegherea on-site (actiunile de control) si supravegherea off-site.

In conditiile in care Oficiul efectueaza activitati de control inca din anul 2003, noul element este reprezentat de supravegherea off-site. Acest lucru se realizeaza prin interogarea bazelor de date administrate de catre Oficiu, pentru a identifica incalcarile entitatilor raportoare reglementate in ce priveste obligatiile de CSB/CFT.

Evaluarea riscului la SB/FT este facuta in cadrul supravegherii off-site, prin utilizarea matricei MAINSET. Acest instrument stabileste indicatorii generali de risc identificati in bazele de date accesate de catre ONPCSB, nivelul de expunere la riscul de SB/FT pentru fiecare entitate reglementata.

Pentru categoriile de risc identificate, sunt stabilitre cinci nivele de risc, respectiv:

Risc limitat – stegulet albastru

Risc partial limitat – stegulet verde

Risc mediu – stegulet galben

Risc partial ridicat – stegulet portocaliu

Risc ridicat – stegulet rosu

Steguletele rosu, portocaliu si galben, arata vulnerabilitatea la expunerea fata de riscul de SB/FT a entitatilor raportoare iar cand Oficiul se confrunta cu astfel de situatii, institutia intreprinde obligatoriu masurile adecvate (de ex. elaborarea planurilor de control si efectuarea actiunilor de supraveghere on-site).

5. 2.1.3. Activitatile de instruire

Personalul ONPCSB beneficiaza de instruire adecvata si relevanta pentru combaterea spalarii banilor si a finantarii terorismului.

In perioada 2010 – 2014, reprezentantii ONPCSB au aprticipat la aproximativ 90 de sesiuni de instruire privind combaterea spalarii banilor si a finantarii terorismului.

Prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 656/2002 potrivit caruia Oficiul poate organiza seminarii de instruire in domeniul prevenirii spalarii banilor si finantarii terorismului, precum si prevederile art. 8 alin. 8 potrivit caruia Oficiul poate oferi entitatilor raportoare autoritatilor de control financiar si autoritatilor de supraveghere prudentiala, informatii generale privind tranzactiile suspecte si tipologii de spalare a banilor si finantare a terorismului, asigura cadrul legal pentru activitatile de instruire.

In conformitate cu prevederile art. 7 alin. 4 din Legea privind CSB/CFT, ONPCSB este imputernicit sa faca schimb de informatii, pe baza de reciprocitate sau spontan, cu orice institutie straina care are atributii similare si o politica similara privind confidentialitatea informatiilor. Schimbul de informatii este facut in scopul prevenirii si combaterii spalarii banilor si al finantarii terorismului. ONPCSB a intensificat si imbunatatit schimbul de informatii cu alte FIU-uri prin crearea unei unitati care se ocupa cu prioritate de cererile venite de la alte FIU-uri.

In acelasi timp, trebuie mentionat ca Oficiul a luat masuri pentru elaborarea unei Metodologii privind schimbul de informatii intre ONPCSB si FIU-uri din strainatate in legatura cu cazurile de spalare a banilor si finantare a terorismului. ONPCSB este membru al Grupului Egmont din mai 2000 si are acces la Egmont Secure Web. Cand face schimb de informatii cu FIU-urile straine partenere, ONPCSB respecta principiile Egmont privind schimbul de informatii intre Unitatile de Informatii Financiare in cazurile de spalare a banilor.

Totodata, trebuie mentionat ca ONPCSB este membru al FIU.Net si are acces on-line pentru schimbul de informatii la aceasta retea, fiind si Partener al Proiectului finantat de UE “Actiunea FIU.NET”.

Sanctiunile internationale

In concordanta cu prevederile Legii nr.206/2005 privind implementarea sanctiunilor internationale, Ministerul Afacerilor Externe notifica listele actualizate ale Consiliului de Securitate ONU si listele UE, tuturor celorlalte institutii reprezentate in cadrul Comitetului Inter-institutional (organismul competent in coordonarea implementarii sanctiunilor).

Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor este parte a Comitetului Inter-institutional, infiintat in conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 206/2005, incepand cu data de 25 septembrie 2006, cand FIU a fost invitat sa fie reprezentat la reuniunile grupului de lucru infiintat prin Legea nr. 206/2005, precum si la grupurile de lucru UE in domeniu.

Incepand cu anul 2008, Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor are noi atributii stabilite prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 202/2008 privind regimul sanctiunilor internationale. In acest context, atributiile institutiei in ce priveste supravegherea, verificarea si controlul entitatilor raportoare care nu au autoritate de supraveghere prudentiala, au fost extinse, FIU devenind autoritate de supraveghere pentru implementarea sanctiunilor internationale.

5.2.1.5.Atributiile de supraveghere in conformitate cu O.U.G nr. 202/2008:

În conformitate cu art. 24 din Legea nr. 656/2002 – (1) Modul de aplicare a prevederilor prezentei legi se verifică și se controlează, în cadrul atribuțiilor de serviciu, de următoarele autorități sau structuri:

a) autoritățile de supraveghere prudențială, pentru persoanele supuse acestei supravegheri, potrivit legii;

b) Directia Generala Antifrauda Fiscala, precum și orice alte autorități cu atribuții de control financiar-fiscal, conform legii;

c) structurile de conducere ale profesiilor liberale, pentru persoanele prevăzute la art. 10 lit. e) și f);

d) Oficiul, pentru toate persoanele prevăzute la art. 10, cu excepția celor pentru care modul de aplicare a prevederilor prezentei legi se verifică și se controlează de autoritățile și structurile prevăzute la lit. a).

Supravegherea punerii în aplicare a sancțiunilor internaționale de blocare a fondurilor se face de către autoritățile și instituțiile publice de reglementare, autorizare sau supraveghere prudențială a sectorului financiar, de către structurile de conducere ale profesiilor liberale și, respectiv, de Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor, pentru persoanele fizice și juridice din domeniul lor de activitate, conform legislației în vigoare în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțăriiterorismului .

Luand in considerare faptul ca ONPCSB are ca obiect de activitate prevenirea si combaterea spalarii banilor si finantarii terorismului, coroborata cu faptul ca institutia are atributii in supravegherea, verificarea si controlul entitatilor raportoare care nu au autoritate de supraveghere, asa cum este mentionat in art. 17 alin. 1 litera d) din Legea nr. 656/2002, cu modificarile si completarile ulterioare, competenta FIU in aplicarea si implementarea sanctiunilor internationale este cu privire la:

-Publicitatea informatiilor (informatiile sunt facute publice pe site-ul oficial al institutiei la adresa www.onpcsb.ro, intr-o sectiune speciala);

-Informarea agentilor economici (prin intermediul sesiunilor de instruire si actiivitatilor de control organizate periodic de catre ONPCSB);

-Asigurarea asistentei in domeniu pentru agentii economici;

-Monitorizarea continua si controlul aplicarii sanctiunilor internationale de catre agentii economici (prin Directia Supraveghere si Control);

-Aplicarea sanctiunilor contraventionale / notificarea organelor de cercetare penala;

-Cooperarea cu toate autoritatile competente pentru o supraveghere eficienta privind implementarea sanctiunilor internationale.

5.2.1.6.Analiza riscurilor

In domeniul finantarii terorismului si al implementarii regimului sanctiunilor internationale, analiza riscurilor poate fi utilizata ca instrument activ pentru prevenire, motiv pentru care va prezentam urmatoarele aspecte:

Aspecte teoretice privind procesul de identificare si analiza riscurilor si vulnerabilitatilor in domeniul prevenirii si combaterii finantarii terorismului

Analiza riscurilor in domeniul finantarii actelor de terorism, implica trei activitati distincte:

Colectarea fondurilor

Transferul (miscarea banilor)

Cheltuirea banilor

Activitatile de colectare a fondurilor implica trei surse principale:

Surse ilicite (de multe ori avand legatura cu activitatile de crima organizata)

Sursele licite (donatii, cadouri)

Asigurarea suportului logistic (cazare, transport, instruire, etc) ca forma complexa afinantarii, cu sau fara costuri vizibile, reprezinta o modalitate de a sprijini activiattile teroriste in care pot fi folosite atat sursele licite cat si cele ilicite.

Sistemul transferului de valori, ca modalitati de colectare a fondurilor, implica multiple forme de actiune, cum ar fi: transportul valorilor, plata in natura, a forma de asigurare a suportului logistic, sistemele alternative de transfer de bani (Hawala, etc), transferul de valori stocate (carduri electronice, alte instrumente), transferul de bani utilizand sistemul bancar al sistemelor acreditate, donatii, bartere, cadouri, carduri de credit/debit, activitati comerciale

5.2.2. Instituții cu rol investigativ și de cercetare penală

5.2.2.1. Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

Prin Legea nr. 78/8 mai 2000 a fost înființată Secția de Combatere a Criminalității Organizate și Antidrog, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, abilitată în plan național să desfășoare activități specifice în acest domeniu de activitate. Această secție a fost abilitată să coordoneze și să controleze serviciile de combatere a crimei organizate și antidrog din cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și birourile de același profil din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, ca structuri teritoriale specializate în acest domeniu.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, din cadrul Ministerului Public, s-a înființat ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Legea nr. 508/2004 modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 7/2005, ca urmare a reorganizării Secției de combatere a criminalității organizate și antidrog și a structurilor sale teritoriale.

Acest organism de aplicare a legii își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializați în combaterea criminalității organizate și a terorismului, fiind coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Structura centrală a direcției este organizată în următoarele servicii și birouri:

Serviciul de combatere a criminalității organizate

Biroul de combatere a traficului de ființe umane

Biroul de combatere a infracțiunilor de fals

Biroul de combatere a infracțiunilor de violență

Serviciul de combatere a traficului de droguri

Biroul de combatere a traficului intern de droguri, laboratoare și culturi

Biroul de combatere a traficului transfrontalier de droguri

Serviciul de combatere a macrocriminalității economico-
financiare

Biroul de combatere a infracțiunilor de spălare a banilor

Biroul de combatere a macrocriminalității economico-financiare

Serviciul de combatere a criminalității informatice

Biroul de combatere a criminalității informatice

Biroul de combatere a infracțiunilor de contrafacere

Serviciul de combatere a infracțiunilor de terorism

Biroul de investigare a infracțiunilor de terorism, catastrofe și dezastre

Biroul de investigare a infracțiunilor de finanțare a actelor de terorism

Biroul pentru culegerea, centralizarea datelor și asistență judiciară internațională

Compartiment de specialiști

La nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel funcționează servicii teritoriale, iar la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale funcționează birouri teritoriale, conduse de procurori șefi, având atribuții de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism.

Procurorul-șef al biroului de la nivelul parchetului de pe lângă tribunal se subordonează procurorului-șef al serviciului de la nivelul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripție funcționează.

Procurorul-șef al serviciului de la nivelul parchetului de pe lângă curtea de apel se subordonează procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism coordonează și controlează activitatea serviciilor și birourilor teritoriale înființate în cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel și parchetelor de pe lângă tribunale; de asemenea, supraveghează, conduce și controlează actele de cercetare penală efectuate, din dispoziția procurorului, de către ofițerii și agenții de poliție judiciară aflați în coordonarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Procurorii din cadrul direcției și ai structurilor efectuează urmărirea penală pentru infracțiunile date în competența lor, în condițiile Legii nr. 508/2004 modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 7/2005

5.2.2.2. Inspectoratul General al Poliției Române

Inspectoratul General al Poliției Române este unitatea centrală a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială generală, care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților de poliție subordonate, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate, criminalității economico-financiare sau bancare, a altor infracțiuni ce fac obiectul cauzelor penale aflate în supravegherea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege.

Inspectoratul General al Poliției Române are în structura sa organizatorică direcții generale, direcții, servicii și birouri înființate prin ordin al ministrului internelor și reformei administrative.

Dintre structurile care desfășoară unele activități legate de procesul de prevenire și combatere a criminalității organizate menționam: Direcția de Investigații Criminale; Direcția de Investigare a Fraudelor; Direcția Arme, Explozivi și Substanțe Toxice; Direcția Poliției Transporturi; Institutul de Criminalistică; Serviciul Independent pentru Intervenții și Acțiuni Speciale; Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, Oficiul Național pentru Protecția Martorilor; Unitatea Centrală de Analiză a Informațiilor, Direcția de Integrare Europeană, Programe și Cooperare Internațională precum și formațiunile teritoriale subordonate acestora.

Direcția de Combatere a Criminalității Organizate

Direcția este o structură modernă a poliției naționale, care cooperează permanent și cu eficiență cu polițiile din străinătate și integrează România în efortul Europei de a combate crima organizată.

Direcția de Combatere a Criminalității Organizate are următoarea structură organizatorică:

Serviciul de Combatere a Traficului de Persoane

Biroul de combatere a traficului de ființe umane;

Biroul de combatere a traficului cu migranți;

Biroul de combatere a traficului de minori și organe;

Serviciul Antidrog

Biroul de combatere a traficului de droguri sintetice, cocaină, canabis, hașiș și derivați

Biroul de combatere a traficului cu heroină, opium și derivați;

Biroul de combatere a traficului ilicit cu precursori;

Laboratorul central de analiză și profil al drogurilor;

Serviciul de Combatere a Finanțării Terorismului și Spălării Banilor

Biroul de investigare a terorismului;

Biroul de combatere a finanțării terorismului și spălării banilor;

Birou pentru combaterea falsurilor de monedă și a cecurilor de călătorie;

Serviciul de Combatere a Criminalității Informatice

Biroul de combatere a infracțiunilor informatice;

Biroul de combatere a infracțiunilor cu mijloace de plată electronice;

Biroul de investigare și cercetare a sistemelor informatice;

Serviciul de Cooperare Operativă cu Polițiile Străine

Direcția de Investigare a Criminalității Economice

La nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, Directia de Investigare a Fraudelor, desfășoară activități specifice de investigare a fraudelor care afectează interesele financiare ale UE.

Poliția de investigare a fraudelor reprezintă structura specializată a Poliției Române care acționează prin mijloace specifice de muncă pentru combaterea fraudelor grave care se înscriu în sfera criminalității organizate, a corupției și a celorlalte fapte infracționale care afectează climatul economic din România și drepturile fundamentale ale cetățenilor.

Întreaga activitate de investigare și în acest domeniu se desfășoară sub autoritatea procurorului.

Investigarea spălării banilor, inclusiv a infracțiunilor flagrante, se efectuează în cadrul dosarelor penale, sub supravegherea și controlul procurorului, în strictă conformitate cu prevederile Codului de procedură penală si ale legilor speciale din domeniu.

Poliția de investigare a fraudelor, în relațiile cu parchetele, trebuie să respecte dispozițiile procedural-penale cu privire la competențe și să se supună supravegherii procurorului pe parcursul întocmirii actelor premergătoare în cauzele penale până la finalizarea cercetării penale.

Pentru infracțiunile date în competența de anchetă obligatorie a procurorului, poliția de investigare a fraudelor culege informații prin mijloace specifice și participă la valorificarea acestora împreună cu procurorul, la solicitarea scrisă a acestuia.

În situația realizării unor activități de investigare și cercetare cu privire la infracțiuni ce sunt de competența procurorului, efectuarea acestora se va face în conformitate cu ordonanțele de delegare date de parchet, în limita și termenele stabilite de acestea.

Principalele atribuții ale poliției de investigare a fraudelor în domeniul prevenirii și combaterii spălării și finanțării terorismului în România sunt:

-sub conducerea, controlul și din dispoziția procurorului efectuează acte premergătoare, de cercetare penală și/sau de urmărire penală;

-dispune/propune soluții în conformitate cu prevederile legii în dosarele penale (soluții care se supun confirmării procurorului), ce au ca obiect spălarea banilor și finanțarea terorismului;

-realizează, în aceleași condiții, actele de urmărire penală stabilite de procuror prin ordonanțele de delegare date în dosarele al căror obiect îl constituie faptele penale din competența exclusivă a acestuia (faptele de corupție, cele asimilate infracțiunilor de corupție și cele în legătură directă cu infracțiunile de corupție, etc.);

-efectuează verificări în condițiile legii cu privire la cereri, sesizări ori reclamații ce se referă la problematica încălcărilor de lege în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor și finanțării terorismului, care în forma sesizată nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni și fac propuneri asupra soluțiilor, în funcție de materialul probator administrat;

-organizează și realizează activitatea de culegere a informațiilor în funcție de evoluția fenomenului infracțional;

-informează – prin conducerea MAI sau a IGPR – Parlamentul, Guvernul, ministerele, celelalte structuri ale administrației centrale, administrațiile locale, alți factori de decizie, despre fenomenele negative care pot afecta buna funcționare a relatiilor privind prevenirea și combaterea spălării banilor, propunând măsuri de înlăturare a cauzelor și condițiilor care le generează ori favorizează, inclusiv sub aspectul perfecționării cadrului legislativ;

5.2.2.3.Inspectoratul General al Poliției de Frontieră este unitatea centrală a Poliției de Frontieră Române, cu personalitate juridică și competență teritorială pentru întreaga zonă de responsabilitate, care exercită conducerea și răspunde de întreaga activitate a Poliției de Frontieră, desfășoară activități de investigare și cercetare a infracțiunilor deosebit de grave circumscrise crimei organizate, migrației ilegale și criminalității transfrontaliere comise în zona de competență teritorială a Poliției de Frontieră, precum și orice alte atribuții date în competența sa prin lege.

Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 81/2002, printre atribuțiile generale ale Poliției de Frontieră Române se înscrie și cea care prevede că această structură „execută supravegherea și controlul la trecerea frontierei de stat a României, previne și combate migrația ilegală și criminalitatea transfrontalieră în zona de competență…”.

De asemenea, asigură controlul trecerii peste frontiera de stat, în condițiile legii, a armelor, munițiilor, armelor de panoplie și de autoapărare, munițiilor aferente acestora, substanțelor explozive și a dispozitivelor încărcate cu substanțe toxice ori radioactive.

În zona de competență pe apă, Poliția de Frontieră Română previne și combate pirateria, acțiunile teroriste și faptele circumscrise crimei organizate în apele aflate sub jurisdicția statului român.

Poliția de Frontieră Română

În conformitate cu prevederile Legii nr. 81 din 26 februarie 2002 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române, această structură face parte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative, fiind instituția specializată a statului care exercită atribuțiile ce îi revin cu privire la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, prevenirea și combaterea migrației ilegale și a faptelor specifice criminalității transfrontaliere săvârșite în zona de competență, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, pașapoartelor și străinilor, asigurarea intereselor statului român pe Dunărea interioară și canalul Sulina situate în afara zonei de frontieră, în zona contiguă și în zona economică exclusivă, respectarea ordinii și liniștii publice în zona de competență, în condițiile legii. (articolul 1 din Ordonanța de Urgență nr. 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române).

Având în responsabilitate de supraveghere și control pentru aproximativ 3.150 kilometri de graniță, Poliția de Frontieră Română se confruntă cu o problematică variată privind regimul juridic al frontierei de stat, pornind de la migrația ilegală, traficul cu stupefiante, armament și autoturisme furate și terminând cu contrabanda, sub toate formele ei de manifestare.

Organizată după modelul instituțiilor similare din statele Uniunii Europene, Poliția de Frontieră Română desfășoară activități specifice pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, aplicând în acest scop legislația în vigoare, încât se poate aprecia că activitățile întreprinse la frontierele României sunt aliniate la standardele internaționale.

În toate acțiunile pe care le desfășoară în zona de competență, personalul Poliției de Frontieră Romane are obligația să prevină și să combată stările de pericol la adresa României, determinate de criminalitatea transfrontalieră și de migrația ilegală.

5.2.2.4. Serviciul Român de Informații

In conformitate cu prevederile Legii nr. 534/2004, in structura SRI- ca autoritate națională în domeniu – funcționează Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA). Aceasta este structura organizatorico-funcțională ce asigură continuitatea și coerența funcționării sistemului de legătură ce articulează componentele SNPCT.

Centrul are următoarele atribuții:

– coordonează activitățile desfășurate în cadrul SNPCT, prin reprezentanți desemnați de autoritățile și instituțiile publice din componența Sistemului;
– menține legătura permanentă cu autoritățile și instituțiile publice componente ale SNPCT, în vederea asigurării schimbului operativ de date și informații privind activitățile cu caracter terorist;

– integrează datele și informațiile obținute în scopul stabilirii și întreprinderii măsurilor ce se impun;

– monitorizează activitățile teroriste și informează operativ autoritățile și instituțiile publice abilitate din cadrul SNPCT;

– în situații de criză teroristă, asigură suportul logistic și operațional pentru funcționarea operativă a Centrului Național de Acțiune Antiteroristă, care este integrat funcțional în mecanismul general de gestionare a crizelor și organizat conform legii;

– transmite către autoritățile și instituțiile publice competente din cadrul SNPCT datele și informațiile care fac obiectul întreprinderii de măsuri, conform atribuțiilor legale.

În situațiile de criză teroristă, SRI, prin unitatea specializată, execută intervenția contrateroristă, independent sau în cooperare cu alte forțe abilitate, pe întreg teritoriul țării, asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturării sau anihilării ostaticilor și restabilirii ordinii legale. În cazul obiectivelor din competența SPP, intervenția contrateroristă se execută de către forțele specializate ale acestuia.

5.2.2.5. Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului

Pentru prevenirea și combaterea actelor de terorism, în România a fost creat cadrul legislativ și instituțional necesar prin adoptarea la 25 noiembrie 2004, a Legii privind prevenirea și combaterea terorismului care incriminează faptele ce constituie infracțiuni de terorism și stabilește instituțiile cu atribuții în domeniul prevenirii și combaterii terorismului.

Potrivit prevederilor acestei legi, la nivel național activitatea de prevenire și combatere a terorismului se organizează și se desfășoară în mod unitar. În acest scop cooperarea în domeniu se realizează ca Sistem național de prevenire și combatere a terorismului (SNPCT), la care participă următoarele autorități și instituții publice:

a) Serviciul Român de Informații, cu rol de coordonare tehnică;

b) Ministerul Afacerilor Interne;

c) Ministerul Apărării Naționale;

d) Ministerul Afacerilor Externe;

e) Ministerul Economiei și Comerțului;

f) Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale;

g) Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor;

h) Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului;

i) Ministerul Sănătății;

j) Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației;

k) Ministerul Finanțelor Publice;

l) Ministerul Integrării Europene;

m) Ministerul Justiției;

n) Serviciul de Informații Externe;

o) Serviciul de Protecție și Pază;

p) Serviciul de Telecomunicații Speciale;

q) Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

r) Banca Națională a României;

s) Agenția Națională de Control al Exporturilor;

t) Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor;

u) Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare.

În structura Serviciului Român de Informații – ca autoritate națională în domeniu – a fost înființat Centrul de coordonare operativă antiteroristă (CCOA) prin intermediul căruia Serviciul Român de Informații asigură coordonarea tehnică a SNPCT.

La data de 17 noiembrie 2004, prin Legea nr. 508, a fost înființată Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism efectuează urmărirea penală în cazul infracțiunilor de terorism, precum și a celor care pot sta la baza finanțării actelor de terorism.

Prin Legea nr. 230 din 13 iulie 2005 a fost modificată Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, prin includerea de dispoziții pentru prevenirea și reprimarea actelor de terorism. În acest sens a fost instituită obligația Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor ca în cazul constatării existenței unor indicii temeinice de finanțare a actelor de terorism să sesizeze de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații.

5.3. Cooperarea internațională în vederea combaterii spălarii banilor și a finanțării terorismului

5.3.1.Evoluția procesului de cooperare pentru combaterea spălării banilor și finanțării terorismului

Procesul de cooperare internațională nu s-a desfășurat de la început în formele și metodele actuale ci a cunoscut diferite etape fiecare reflectând la timpul lor, gradul de conștientizare la nivel mondial a pericolului pe care îl prezintă pentru toate statele asemenea manifestări criminale.

Redăm mai jos principalele etape ale acestui proces.

A. La 27 Iunie 1980 Comitetul de miniștrii al statelor membre ale Consiliului Europei au adoptat recomandările nr. 80 cu privire la măsurile împotriva transferului și disimulării fondurilor de origine criminală.

Recomandările prevăd ca fiecare țară să ratifice și să ia măsurile necesare pentru punerea în aplicare a hotărârilor adoptate de O.N.U. asupra spălării banilor și totodată să procedeze la identificarea și evaluarea bunurilor care fac obiectul faptelor de spălarea banilor dispunând confiscarea acelora care provin ca urmare a operațiunilor de spălarea banilor.

De asemenea, aceste recomandări propun perfecționarea sistemelor juridice naționale de luptă împotriva spălării banilor, precizând că fiecare stat trebuie să ia măsuri legislative de incriminare a faptelor de spălarea banilor care provin din comiterea infracțiunilor grave care generează un volum mare de profituri și pe cât posibil să fie trase la răspundere penală atât persoanele fizice cât și persoanele juridice care se dedau activităților de acest gen.

Recomandările propun întărirea rolului sistemului financiar în ansamblul său, în special pe linia prevenirii fenomenului de spălarea banilor, stabilind în acest sens reguli de identificare a clienților și de conservare a documentelor, cum ar fi :

– instituțiile financiare nu trebuie să țină conturi anonime sau sub nume fictiv

– conturile trebuie să permită identificarea, pe baza unui document oficial, a clienților obișnuiți și a celor ocazionali ;

– instituțiile financiare trebuie să păstreze timp de 5 ani toate listele necesare referitoare la tranzacțiile efectuate în scopul de a putea furniza informațiile cerute de autoritățile competente ;

– instituțiile financiare trebuie să acorde o atenție specială tuturor operațiunilor complexe, neobișnuite, importante, și să verifice dacă acestea au sau nu o justificare economică sau au numai o aparență de operațiune licită;

– dispozițiile legale trebuie să protejeze instituțiile financiare și pe funcționarii acestora, în sensul ca aceștia, în cazul sesizării operațiunilor suspecte, să nu răspundă penal sau civil pentru nerespectarea regulilor de confidențialitate care sunt impuse prin contract sau prin alte dispoziții legale;

– instituțiile financiare și funcționarii acestora nu trebuie să-și avertizeze clienții cu privire la faptul că au adus la cunoștința autorităților competente informații despre clienții lor.

De asemenea, s-au prevăzut măsuri în legătură cu țările care nu au introdus deloc sau numai parțial mijloace de prevenire și combatere a spălării banilor, propunându-sa ca instituțiile financiare să acorde o atenție mai mare relațiilor de afaceri și tranzacțiilor cu persoanele fizice și juridice, inclusiv cu societățile și instituțiile financiare rezidente în țări care nu aplică sau aplică în mică măsură cele 40 de recomandări.

Aceste recomandări nu vizează numai spălarea capitalurilor izvorâte din traficul de stupefiante, sau ca urmare a actelor de violență criminală , cum ar fi atacurile armate și răpirile care au avut loc în mai multe țări din Europa, ci orice transfer suspect de capitaluri, bănuite a avea o origine criminală, dintr-o țară în alta și asupra cărora se desfășoară acțiuni de spălare și de introducere a lor în circuitul economic, favorizând prin aceasta comiterea de noi acte criminale, atât în țara proprie, cât și în alte țări. Recomandarea subliniază că sistemul bancar poate juca un rol preventiv foarte eficace, în măsura în care colaborează la descoperirea și tragerea la răspundere a autorilor atât a infracțiunii principale cât și a infracțiunii de spălarea banilor. De asemenea băncile trebuie să colaboreze cu autoritățile represive (organe de poliție, parchet, justiție). Consiliul de miniștri a recomandat guvernelor statelor membre anumite măsuri de adoptat în cadrul sistemului bancar și anume :

Verificarea identității clienților ;

Limitarea locațiilor compartimentelor caselor de bani numai la persoane fizice sau juridice cu care banca este în relații de afaceri de un anumit timp sau care pot fi considerate demne de încredere ;

Constituirea de rezerve de bilete de bancă la numerotarea cărora autoritățile să aibă acces numai atunci când aceste bilete au fost utilizate în cadrul unor acte criminale ;

Formarea adecvată a personalului bancar de ghișeu, mai ales în ceea ce privește controlul documentelor de identitate și identificarea comportamentelor criminale.

Consiliul de miniștrii a recomandat, de asemenea, statelor membre să stabilească o strânsă colaborare, națională și internațională, în special cu ajutorul Europol-ului, între instituțiile bancare și autoritățile competente pentru a schimba informații, cu privire la circulația biletelor de bancă utilizate în cadrul unor acte criminale și pentru a controla difuzarea acestora.

B. Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope (Convenția de la Viena), marchează următorii pași ai unei politici mondiale și ai unei mobilizări largi a statelor împotriva drogurilor. Semnată la 19 decembrie 1988 Convenția cuprindea deja două inovații fundamentale față de reglementările precedente; pe de o parte, prevedea obligațiile statelor să incrimineze spălarea de capitaluri provenite dintr-un trafic de stupefiante, atunci când actul a fost comis intenționat, iar pe de altă parte să ia măsuri pentru înlăturarea „secretului bancar” în cazul unei anchete judiciare referitoare la traficul de stupefiante.

Așa cum se știe, Convenția unică din 1961 asupra stupefiantelor și Convenția din 1971 asupra substanțelor psihotrope obligau deja statele semnatare să incrimineze operațiile financiare cu privire la traficul ilicit de stupefiante. Noua Convenție prevede că vor constitui infracțiuni sancționate cu închisoare sau cu alte pedepse privative de libertate și participarea intenționată la una din infracțiunile menționate (trafic stupefiante și de substanțe psihotrope, asocierea sau înțelegerea în vederea comiterii acestora) precum și tentativa de a le comite; la fel ca și actele preparatorii la operațiile financiare (ilicite) înfăptuite în mod intenționat.

Spre deosebire de Convențiile anterioare Convenția de la Viena face un pas în plus și conferă caracterul de infracțiune și spălării banilor, atâta timp cât faptele sunt comise intenționat și au ca obiect bunuri despre care acela care se dedă la astfel de fapte știe că provin dintr-o activitate criminală sau de la participarea la o astfel de activitate (art.3 § 1, lit.b și c din Convenția de la 1988). În viziunea Convenției sunt susceptibile de a fi incriminate :

Convertirea sau transferul bunurilor în scopul de a le ascunde originea ilicită sau ajutorul dat oricărei persoane care este implicată într-o activitate criminală să se sustragă consecințelor juridice ale actelor sale.

Disimularea sau ascunderea intenționată a naturii, a originii, a amplasamentului, a dispoziției, a deplasării sau a proprietății reale asupra bunurilor sau asupra drepturilor privitoare la acestea.

Achiziționarea, deținerea sau utilizarea de bunuri a căror proveniență criminală este cunoscută.

În raport cu aceste fapte Convenția obligă statele semnatare să ia măsuri pentru :

Incriminarea spălării de capitaluri provenind din traficul de stupefiante ;

Asigurarea cooperării internaționale în cadrul anchetelor judiciare în materie ;

Legalizarea posibilităților de extrădare între statele semnatare ;

Asigurarea cooperării internaționale în cadrul anchetelor administrative.

Înlăturarea secretului bancar în cazul anchetelor penale efectuate în cadrul cooperării internaționale.

Dacă în Convențiile anterioare nu se prevedea decât confiscarea stupefiantelor, a substanțelor psihotrope și a materialului utilizat pentru a comite infracțiunile definite în Convenție sau destinate a fi comise, Convenția de la Viena din 1988 permite confiscarea și a produselor rezultate din traficul stupefiantelor.

Confiscarea, potrivit Convenției de la Viena, poate avea drept obiect orice fel de bunuri, materiale sau imateriale, mobile sau imobile, tangibile sau intangibile, la fel ca și oricare act juridic sau document atestând proprietatea asupra acestor bunuri sau drepturi. Convenția se referă atât la produsele originale rezultate din traficul de stupefiante, cât și la bunurile în care aceste produse au fost transformate sau convertite. În cazul amestecului bunurilor obținute ilicit cu bunuri achiziționate în mod legitim, tragerea la răspundere poate avea drept obiect bunurile achiziționate în mod ilicit până la concurența valorii estimate a produselor obținute licit, cu care au fost amestecate. Așadar, dispozițiile Convenției se extind și asupra profiturilor sau a altor foloase obținute din săvârșirea nemijlocită a infracțiunii, ca și asupra bunurilor achiziționate în schimbul bunurilor obținute ilicit; și de asemenea și asupra bunurilor obținute ilicit care s-au amestecat cu produsele licite .

Convenția definește „delictul de spălare” care nu este numai delictul de ascundere a banilor, ci se extinde și asupra „produselor”, adică asupra tuturor „bunurilor” povenind direct sau indirect din comiterea infracțiunilor la care se referă Convenția. În cuprinsul Convenției „bunurile” sunt definite ca fiind orice tip de avut, material sau imaterial, mobil sau imobil, tangibil sau intangibil, la fel ca și oricare act juridic sau document atestând proprietatea asupra acestor bunuri sau drepturi.

Este foarte important de reținut că toate infracțiunile vizate prin Convenție sunt infracțiuni intenționate, altfel zis trebuie ca actul să fi fost comis în mod intenționat, de autor, în cunoștință de cauză. Întrucât este adesea dificil să se stabilească originea ilicită a bunurilor, Convenția de la Viena din 1988 preconizează să se inverseze sarcina probei privind originea licită a produselor, urmând ca cel care se ocupă de spălarea valorilor ilicite să facă dovada caracterului lor licit pentru a înlătura tragerea la răspundere penală și confiscarea valorilor. De asemenea, Convenția subliniază necesitatea ca drepturile terților de bună credință să nu fie lezate.

Această convenție a fost semnată de mai mult de 80 de țări, dar numai câteva au ratificat-o până în prezent (China, Senegal, Bahamas, Nigeria). Pentru ca această Convenție să intre în vigoare sunt necesare cel puțin 20 de ratificări.

C. La 12 decembrie 1988 a fost adoptată o declarație de principiu a Comitetului de la Bâle din care făceau parte Statele Unite, Canada, Japonia, Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Belgia, Olanda și Suedia, cu privire la prevenirea utilizării sistemului bancar pentru spălarea de fonduri de origine criminală.

Acest Comitet a luat ființă în decembrie 1984 din necesitatea de a preveni ca instituțiile financiare în general să servească drept intermediar pentru transferul sau depozitarea fondurilor ilicite. Se știe că infractorii și complicii acestora se servesc frecvent de sistemul financiar pentru a efectua plăți și transferuri de la un cont la altul, ascunzând astfel originea fondurilor și identitatea adevăratului proprietar ca și a biletelor de bancă obținute în acest mod.

În urma perturbărilor financiare, legate în special de falimentul băncii Herstatt din Germania, guvernele băncilor centrale din Grupul celor Zece au creat Comitetul de la Bâle pentru a ameliora cooperarea între autoritățile de supraveghere bancară.

Membrii Comitetului sunt reprezentanți ai țărilor care fac parte din Grupul celor Zece, și reprezentanții Elveției și a Luxemburgului. Aceste țări sunt reprezentate prin băncile lor centrale, la fel ca și prin autoritatea responsabilă de control a autorităților bancare, Secretariatul Comitetului este asigurat prin Banca de reglementări Internaționale (BRI) din Bâle.

Comitetul nu are personalitate juridică, nu se sprijină pe nici un acord internațional, nu este o organizație internațională și nici nu este investit cu o autoritate supranațională în materie de control. Ca urmare nu poate să elaboreze reguli obligatorii pentru statele reprezentate. Recomandările sale sunt rezultatul unei înțelegeri comune a reprezentanților din cadrul Comitetului și au ca unic efect angajarea morală a acestora de a se strădui să le realizeze prin autoritățile competente din țările lor. Recomandările care figurează în „declarația de principiu” a Comitetului sunt clasice, ele vizează : a) identificarea clientului ; b) respectarea legilor și c) cooperarea cu autoritățile care-și asumă aplicarea lor.

Dacă, în principiu, toți clienții pot fi identificați după regula „know your customer” (cunoaște-ți clientul sau altfel zis nu se tratează cu oameni pe care nu-i cunoști) realitatea arată că acest principiu nu este întotdeauna observat. Obținerea unei cât mai mari cifre de afaceri și preocupările pentru un profit maxim în condițiile unei aprige concurențe pe piața de capital și între instituțiile financiare determină pe conducătorii sectorului bancar, în conjunctura economică europeană actuală, să încurajeze câte odată pe funcționarii bancari să închidă ochii la unele operații „fructuoase”, dar îndoielnice. Cum fiecare dintre funcționari (consilieri bancari) este notat, profesional, mai ales în funcție de cifra de afaceri pe care o realizează în cadrul operațiilor bancare este neîndoielnic că aceștia fac deseori concesii de la verificarea scrupuloasă a identității clientului, și a originii fondurilor pe care aceștia le tranzacționează.

În această declarație Comitetul definește principiile de bază ale activității preventive în legătură cu spălarea banilor și anume :

identificarea clientului prin orice mijloace ;

respectarea legilor și a reglementărilor în vigoare asupra operațiilor financiare și evitarea oricărei contribuții la desfășurarea unor afaceri suspecte de spălare de capital ,

asigurarea cooperării între autoritățile de identificare și cele de represiune, însărcinate cu aplicarea legilor, în măsura în care reglementările naționale specifice, în ceea ce privește obligativitatea secretului profesional față de clientelă, o permit (adică respectând regulile de obligativitate și de confidențialitate) ;

formarea personalului pentru a fi în măsură să respecte aceste reguli.

D. Crearea Grupului de acțiune financiară internațională (GAFI) în anul 1989, de către cele 7 țări cele mai industrializate (G7), pentru a adopta măsurile cele mai adecvate împotriva spălării banilor de origine criminală, marchează un moment de cotitură în evoluția cooperării internaționale în această materie. În anul 1990 Gafi a formulat cele 40 de recomandări, revizuite în 1996, contribuind hotărâtor la ameliorarea sistemului de antispălare a valorilor de proveniență ilicită.

Grupul GAFI a luat ființă cu ocazia celei de a 50-a întâlniri cu caracter economic a celor 7 principale țări industrializate (G7) de la Paris în iulie 1989. La propunerea președintelui Republicii Franceze, François Mitterand, au fost convocați șefii statelor și guvernelor pentru „a împiedica utilizarea sistemului bancar în scopul de a spăla capitaluri și pentru a studia măsurile preventive suplimentare”. Acest summit, denumit „al Arcăi”, a confirmat crearea grupului Gafi (compus din reprezentanții a diferite țări și din Uniunea Europeană) menit să coordoneze lupta contra spălării de capital. Actualmente Grupul este compus din 31 membri, dintre care 29 sunt reprezentanți ai guvernelor unor țări din America, Europa și Asia și 2 reprezentanți a două organizații regionale. Considerând că sistemele financiare ale țărilor dezvoltate sunt utilizate de regulă, fără știința lor, în operațiuni de spălare de capital ilicit că volumul biletelor de bancă cuprinzând devize confundate, atât licite cât și ilicite, este foarte important, că instalarea unui control al circulației monetare este necesar, că rolul sistemelor financiare în legătură cu depozitele monetare trebuia să fie întărit și că supravegherea operațiunilor, suspecte trebuie intensificată, GAFI a emis acest ansamblu de recomandări care constituie astăzi referințele internaționale ale luptei antispălare.

Etapele următoare ale dezvoltării acestei structuri internaționale au fost :

a) Astfel, „GAFI I” prezidat de Franța, și ale cărui ședințe s-au ținut la Paris, la 17 februarie 1990 a elaborat cele 40 de recomandări privind adaptarea dreptului penal și a dreptului bancar al țărilor membre, necesității de a intensifica lupta contra spălării de bani proveniți din infracțiune. Aceste sugestii au format substanța legii franceze din 12 iulie 1990 și au stat la baza constituirii unei structuri franceze specializate în materie (TRAFICIN). La nivel european, directiva Consiliului european al U.E. din 10 iunie 1991, cu privire la prevenirea folosirii sistemului bancar în scopul spălării banilor, și-a însușit ansamblul recomandărilor GAFI și a cerut statelor membre ale uniunii Europene să ia toate măsurile pentru a se conforma recomandărilor, înainte de 1 ianuarie 1993.

b) Ședința „GAFI II”, prezidată de Franța a avut loc la 31 mai 1991 la Paris și s-a preocupat de intensificarea cooperării internaționale în ceea ce privește schimburile de informații asupra operațiunilor financiare suspecte și asupra rețelelor utilizate. S-a subliniat și necesitatea dezvoltării Europol-ului și al Consiliului Cooperării Vamale.

c) Ședința „GAFI III”, prezidată de Elveția a avut loc la Lugano, la 25 iunie 1992 și a examinat modul de evaluare reciprocă a activității depuse. Franța, Suedia, Marea Britanie și Australia s-au oferit voluntar pentru verificarea eficacității dispozițiilor adoptate de ele privind acțiunile de anti-spălare. Raportul de evaluare recunoștea participarea esențială a Franței la procesul general de luptă împotriva spălării banilor, dar a subliniat că legea franceză este mult prea restrictivă sugerându-se ca acțiunile de combatere a spălării de bani să fie extinse la toate infracțiunile grave, din care rezultă aceste valori și mai ales la activitatea organizațiilor criminale. Au fost semnate mai multe acorduri de cooperare între TRACFIN și serviciile corespunzătoare din Australia (Cash Transaction Reports Agency) precum și cu unitățile similare din Statele Unite (Fincen). De asemenea, GAFI a inițiat un schimb de scrisori cu Italia privind intensificarea schimbului de informații deținute de TRACFIN și de Guardia di Finanza în materia spălării de bani. De atunci, noi acorduri au fost semnate. Chiar și fără acord formal, serviciile antispălare au contacte strânse cu serviciile corespunzătoare din Franța, Olanda, Luxemburg, Belgia, Japonia, și Germania.

d. Ședințele „GAFI IV”, prezidate de Australia, au avut loc la 29 iunie 1993 la Sidney și s-au preocupat de intensificarea cooperării între statele membre, de prevenirea utilizării organismelor non financiare în scopul spălării banilor, de identificarea persoanelor suspecte care solicită servicii bancare și de transferurile electronice de fonduri.

e. Ședințele „GAFI V”, prezidate de Marea Britanie, au avut loc la 16 iunie 1994 la Londra. S-a decis reînnoirea mandatului GAFI pentru o perioadă de cinci ani (1994-1999) și s-a subliniat necesitatea aducerii la îndeplinire, de către țările membre, a măsurilor de luptă împotriva spălării banilor, examinarea cu atenție a tehnicilor de spălare și a contra-măsurilor care se impun atât pe plan național cât și internațional. Cu această ocazie GAFI a comunicat despre demersurile și inițiativele inițiate pentru colaborarea cu Republica Populară Chineză, Malaezia, Thailanda și Taiwan.

f. Ședințele „GAFI VI”, prezidate de Olanda, au avut loc la 8 iunie 1995 la Haga. Temele abordate au fost consacrate crimei organizate din Rusia, utilizării întreprinderilor nonfinanciare, și a birourilor de schimb în operațiunile de transferuri de fonduri. Cu ocazia acestei reuniuni Gafi a comunicat despre contactele avute cu Republica Cehă, Federația Rusă, și Marocul. A fost abordată și chestiunea centrelor financiare extrateritoriale (off shore).

g. Ședințele „GAFI VII” au avut loc la 28 iunie 1996 la Washington. Cu această ocazie au fost revăzute cele 40 de recomandări și s–a ținut primul Forum internațional din sectorul financiar. Gafi a continuat să-și lărgească relațiile și cu alte țări non membre (Coreea, Egipt).

h. Ședințele „GAFI VIII”, prezidate de Italia, au avut loc la 19 iunie 1997 la Roma. Ca de obicei, reuniunea a fost deschisă prin examinarea operațiilor de autoevaluare din anul 1996-1997. De asemenea, GAFI a publicat concluziile cu privire la confiscarea valorilor ilicite, și cu privire la identificarea clientului. Inițiativele internaționale s-au dezvoltat și prin legăturile cu Grupul antispălare din Asia/Pacific (GAP) și cu Grupul de acțiune financiară din Caraibe (Gafic).

i. Ședințele „GAFI IX”, prezidate de Belgia, au avut loc la 25 iunie 1998 la Bruxelles. Mandatul de cinci ani al Grupului a fost reînnoit. De asemenea s-a propus crearea unei rețele mondiale de luptă împotriva spălării banilor în vederea lărgirii difuzării recomandărilor GAFI. Tot astfel, s-a propus ameliorarea aplicării celor 40 de recomandări de către țările membre GAFI, aprofundarea tendințelor spălării de capital și a contra măsurilor care se impun a fi luate. S-a decis să se organizeze la 28 Iunie 1998 tot la Bruxelles cel de-al doilea forum internațional financiar. Cu această ocazie în prezența membrilor GAFI și a reprezentanților domeniului financiar, cei prezenți au pus accentul asupra bilanțului realizărilor din ultimii ani și au schițat noile priorități și anume : întărirea difuzării recomandărilor GAFI împotriva spălării în lumea întreagă, crearea unei rețele mondiale, dezvoltarea organelor regionale după modelul GAFI ; o strânsă cooperare cu diverse organizații internaționale ; ameliorarea celor 40 de recomandări, ca și aprofundarea studiului cu privire la metodele și tendințele moderne în materie.

j. Ședințele „GAFI X”, au fost prezidate de Japonia, și au avut loc la 2 iulie 1999 la Tokyo. A fost abordată chestiunea comunicării informațiilor între autoritățile fiscale și autoritățile antispălare. Cu această ocazie GAFI a comunicat despre contactele avute cu Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) la Ryad (Arabia Saudită). De asemenea, Grupul a continuat să se preocupe de analiza amplorii fenomenului de spălarea banilor. S-a propus lărgirea Grupului Gafi și cuprinderea în sânul său și a altor țări ( Argentina, Brazilia și Mexic). Cu această ocazie, a fost abordată și problematica țărilor și teritoriilor care încă nu cooperează la realizarea obiectivelor GAFI.

– Ședințele „GAFI XI”, prezidate de Portugalia, au avut loc la 22 iunie 2000 la Paris. Au fost admiși cei trei noi membri menționați mai sus. S-a propus crearea unui Grup după modelul GAFI în Africa de Vest. Cu această ocazie GAFI a publicat numele celor 25 de țări și teritorii non cooperante, ca și o listă de 15 țări unde recomandările antispălare se realizează cu carențe sau slăbiciuni. În luna decembrie 2000 a fost creat la Cartagena, GAFI-sud. Este vorba de Grupul de acțiune financiară din America de Sud. Banca centrală europeană (BCE) și Europol au asistat ca observatori.

k. Ședințele „GAFI XII”, au fost prezidate de Spania, și au avut loc la 22 iunie 2001 la Paris. S-a discutat asupra țărilor și teritoriilor necooperante.

l. Ședințele „GAFI XIII”, prezidate de Hong-Kong, au avut loc la 21 iunie 2002 la Paris. Au fost abordate problemele luptei contra terorismului elaborându-se opt recomandări speciale, reprezentând un adevărat plan de acțiune a instituțiilor financiare pentru identificarea și combaterea activităților teroriste. Cu această ocazie Africa de Sud a fost invitată ca observator, ca și Grupul Egmont. Cele 40 de recomandări au fost revizuite și publicate.

m. Ședințele „GAFI XIV”, au avut loc din 19 până la 21 noiembrie 2002 la Roma. Au fost abordate mai multe teme ca : finanțarea terorismului, spălarea capitalurilor pe piețele de valori, de aur și de diamante; noile tendințe în materie de finanțare a terorismului și a spălării de capital și a contramăsurilor noi care se impun a fi adoptate. Grupul GAFI s-a reunit în ședință plenară la Paris între 7 și 9 mai 2003 pentru examinarea și aprobarea formei revizuite a celor 40 de recomandări.

Recomandările în formă revizuită invită ca fiecare țară să ia, fără întârziere, măsuri pentru a ratifica și a pune în practică, fără restricții, Convenția Națiunilor Unite asupra traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope (Convenția de la Viena). De asemenea, statele au fost invitate să ia măsuri pentru armonizarea regulilor în materie de secret bancar și de incriminare a spălării de capital, paralel cu preocuparea dezvoltării cooperării și întrajutorării judiciare. În ceea ce privește secretul bancar, s-a admis în unanimitate că „legile asupra secretului profesional al instituțiilor financiare ar trebui să fie concepute în așa fel încât să nu dăuneze punerii în aplicare a recomandărilor Grupului”. În sfârșit, un program eficient de luptă împotriva spălării banilor ar trebui să cuprindă o ameliorare a cooperării multilaterale și a întrajutorării judiciare în acțiunile de urmărire pentru cazuri de spălare de capitaluri, ca și în cazurile procedurilor de extrădare.

În continuare se recomandă ca fiecare țară să ia măsuri de extindere a infracțiunilor din care provin valorile ilegale, spălarea de capitaluri putând să se refere la orice infracțiune gravă ca sursă a valorilor ilegale. Statele vor trebui să determine în mod concret care sunt infracțiunile grave supuse spălării capitalurilor.

Se recomandă să se adopte măsuri eficiente pentru ca autoritățile competente să procedeze la confiscarea bunurilor spălate, și a produselor care rezultă din infracțiune, la fel ca și a instrumentelor utilizate sau care ar putea fi folosite pentru a comite orice infracțiune de spălare de capital, fără a prejudicia drepturile terților de bună credință. Aceasta presupune identificarea și estimarea bunurilor, înainte să facă obiectul unei confiscări, eventual, prin punerea în aplicare a unor măsuri provizorii de înghețare sau sechestrare a bunurilor pentru a evita orice posibilitate de înstrăinare înainte de terminarea anchetelor corespunzătoare. Se recomandă ca instituțiile să fie atente în mod special la operațiile complexe, neobișnuite, importante și la tipurile neobișnuite de tranzacții, atunci când ele nu au o cauză economică sau licită aparentă. Unitățile financiare și bancare trebuie să permită o examinare a operațiunilor suspecte de către autorități, ca și controlarea activității funcționarilor interni care execută operații de control. Unitățile ar trebui să prevadă programe și proceduri de control intern ca și un program continuu de formare a salariaților.

Unele recomandări se referă nu numai la bănci, ci și la instituții financiare non bancare (R. Nr.10-29). Pentru a spori eficacitatea acestor recomandări se prevede că autoritățile naționale se vor preocupa ca recomandările să fie aplicate pe larg, pe cât este posibil, și în rândul profesioniștilor care efectuează importante plăți în numerar în cadrul activități lor (avocați, notari, agenți imobiliari, agenți de schimb, etc.).

Grupul a recomandat, chiar întocmirea unei liste comune minimale a instituțiilor financiare non bancare și a altor profesiuni care primesc numerar, cărora ar trebui să li se aplice recomandările, cum ar fi, casele de economii, rețelele de economii ale poștei, instituțiile de credit, societățile de credit imobiliar, case de titluri, societățile de cărți de credit, persoanele care oferă numerar contra cec-urilor, societățile care efectuează transferuri scripturale, birourile de schimb, instituțiile de credit pentru vânzări, instituțiile de credit pentru consumație, societățile de locație-vânzare, societățile de factoring (adică societățile care asigură gestiunea conturilor clienților unei întreprinderi printr-un organism specializat în perceperea de taxe și contencios) magazinele de bijuterii din aur, etc.

Recomandările se referă și la modul de descoperire a clienților îndoielnici și la constituirea elementelor de probă. Pentru aceasta, se recomandă ca organismele financiare să nu deschidă conturi anonime, sau pe nume fictive, ci trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a obține informații despre adevărata identitate a persoanelor, în interesul cărora se deschide un cont sau se efectuează o tranzacție, iar dacă există cea mai mică îndoială asupra faptului că acești clienți ar putea să nu acționeze pentru propriul cont (mai ales în cazul societăților care nu efectuează operații comerciale sau industriale, sau vreo altă formă de activitate comercială, în țara unde este situat sediul lor social, de exemplu fundațiile, societățile financiare, etc).

Se recomandă ca organismele financiare să păstreze cel puțin cinci ani toate piesele necesare prin care se raportează tranzacțiile efectuate, naționale cât și internaționale. Ar trebui de asemenea, să se păstreze o evidență scrisă a modului în care s-a efectuat identificarea clienților. Aceste documente ar trebui să fie la dispoziția autorităților naționale competente când are loc o anchetă penală. Pe de altă parte, țările ar trebui să acorde o atenție deosebită noilor tehnologii și să ia măsuri suplimentare, în cazul folosirii acestora în operațiuni de spălare. GAFI recomandă de asemenea ca instituțiile să respecte legislația, și reglementările în vigoare cu privire la notificarea bănuielilor și la încetarea afacerilor cu clientul suspect.

În cuprinsul recomandărilor se subliniază că o bancă sau o instituție ar trebui să cunoască identitatea clientului chiar dacă acesta este reprezentat de către un avocat; această identificare trebuie să aibă loc și în cazul când clientul este reprezentat de orice altă persoană care acționează ca intermediar în materie de servicii financiare.

Dacă organismele financiare suspectează că fondurile provin dintr-o activitate criminală, ar trebui să fie autorizate sau obligate să declare rapid bănuielile lor. Dacă regulile secretului bancar sau cu privire la protecția vieții private, care există actualmente în majoritatea țărilor, împiedică unitățile financiare să declare bănuielile lor autorităților competente, acestea nu au altă alegere, în aceste cazuri, decât să refuze orice asistență clientului suspectat punând capăt relațiilor cu acesta și să închidă conturile, conform declarației de principii de la Bâle. Dacă legislația permite dezvăluirea identității clienților suspecți unitățile financiare și salariații lor nu ar trebui să-și avertizeze clienții atunci când aduc la cunoștință autorităților competente informațiile cu privire la acești clienți.

Recomandările mai arată ca instituțiile financiare, conducătorii și salariații acestora, trebuie să fie protejați prin dispoziții legislative explicite împotriva oricăror acuzații care să le atragă răspunderea penală sau civilă pentru violarea regulilor confidențialității, dacă aceștia declară de bună voie bănuielile lor autorităților îndreptățite să desfășoare lupta împotriva spălării de capitaluri.

De asemenea, instituțiile financiare ar trebui să pună la punct programe complexe în cadrul cărora să prevadă acțiuni, măsuri, proceduri și controale interne, inclusiv desemnarea de persoane responsabile la nivelul direcției generale și stabilirea unor proceduri adecvate în momentul angajării salariaților, astfel încât să se asigure exigența necesară și controlul comportamentului celor angajați.

Instituțiile trebuie să se asigure că recomandările sunt aplicate și de către filialele ori sucursalele lor situate în străinătate, în măsura în care legile locale o permit. Dacă nu, autoritățile competente vor trebui să fie avizate, de societatea mamă, de imposibilitatea aplicării principiilor recomandate într-o regiune sau alta.

De asemenea, este de dorit ca instituțiile financiare să fie atente la relațiile de afaceri și la tranzacțiile cu persoanele fizice și juridice rezidente în țările care nu aplică sau aplică parțial recomandările. În această situație tranzacțiile operate sau solicitate trebuie să fie comunicate în scris autorităților.

Autoritățile competente însărcinate cu controlul băncilor, a intermediarilor financiari, și a celorlalte persoane fizice și juridice care ar putea să se implice în spălarea banilor să se asigure că instituțiile controlate dispun de programe adecvate pentru a evita spălarea de capitaluri ; aceste autorități ar trebui să elaboreze directive pentru ajutarea organismelor financiare să identifice modul de comportare a persoanelor suspecte și să ia măsurile legislative sau reglementările necesare pentru a evita săvârșirea infracțiunii de spălarea banilor. Întărirea rolului organismelor financiare nu se poate realiza complet decât dacă este pusă la punct și o cooperare internațională eficientă.

O asemenea cooperare ar fi eficientă dacă s-ar crea un sistem în care băncile și alte organisme financiare și intermediare să declare toate tranzacțiile naționale și internaționale în numerar, superioare unei anumite cifre, unei agenții care să dispună de o bază de date informatizată, accesibilă autorităților competente în afacerile de spălare de capitaluri. De asemenea trebuie să se intensifice schimburile de informații între organele de control financiar intern și difuzată experiența fiecăruia din aceste organe.

Administrațiile naționale ar trebui să aibă în vedere înregistrarea, cel puțin sub formă prescurtată, a fluxurilor internaționale de numerar în toate devizele. Aceste informații ar trebui să fie puse la dispoziția FMI și a BRI pentru a facilita studiile asupra fenomenului pe plan internațional. De asemenea autoritățile internaționale competente, ar trebui să fie însărcinate să colecteze și apoi să difuzeze autorităților informațiile cu privire la evoluțiile cele mai recente, în materie de spălare de capitaluri.

Fiecare țară ar trebui să încerce cu orice preț să organizeze schimbul internațional de informații, spontan sau „la cerere”, cu autoritățile competente, cu privire la operațiile suspecte și la persoanele sau societățile implicate în aceste operații.

Urmare a recomandărilor GAFI, au fost create unități de informare financiară (URF) pentru a culege și a trata declarațiile de suspiciune ale instituțiilor financiare și ale unor profesioniști. Acest grup (Grupul Egmont) s-a născut în 1995 la Bruxelles, în Palatul Egmont cu misiunea de a realiza un forum de discuții și de lucru în scopul schimbului de informații într-un cadru dat și acela, independent de alte surse informative polițienești, judiciare, diplomatice. Grupul numără unsprezece unități de informații financiare (Andora, Barbados, Canada, Coreea, Emiratele Arabe Unite, Israel, Insulele Marshall, Polonia, Rusia, Singapore). În total grupul are 69 de membri care lucrează pentru ameliorarea cooperării internaționale în lupta antispălare și a schimbului de informații între serviciile antispălare ale fiecărui stat.

Printre obiectivele urmărite de grup, sunt: elaborarea unui acord tip de cooperare bilaterală; depășirea obstacolelor comunicării operaționale între servicii în timpul cercetărilor; clarificarea noțiunii de unitate de informare financiară; punerea în practică a unui sistem securizat de schimburi de informații prin Internet; organizarea de ateliere regionale de formare a personalului, inițierea de schimburi de experiență și informații asupra cazurilor practice; schimbul regulat de personal de specialitate; organizarea unui seminar formativ la Viena, în cadrul programului împotriva spălării banilor al Națiunilor Unite.

Pentru identificarea mai eficientă a cazurilor de spălare de capitaluri

s-a propus ca autoritățile competente în cadrul cooperării internaționale să pună la dispoziția anchetatorilor informațiile statistice disponibile, mai ales dacă aceste informații conțin indicatori specifici ai activităților de spălare.

Cooperarea internațională ar trebui să se bazeze și pe o rețea de acorduri și de aranjamente bilaterale și multilaterale fondate pe concepte juridice comune, destinate să stimuleze măsurile practice și ajutorarea reciprocă a statelor. Acestea ar trebui să încurajeze pe calea unor Convenții internaționale (cum ar fi, de exemplu, Convenția Consiliului Europei, cu privire la confiscarea produselor infracțiunilor) desfășurarea unei politici unitare de întrajutorare judiciară în materie penală, inclusiv în privința procedeelor de dovedire a faptelor de spălarea banilor prin comunicarea reciprocă a datelor care interesează anchetarea și judecarea acestor fapte.

S-a sugerat chiar ca fiecare guvern să prevadă, crearea unui fond rezultat din bunurile sechestrate în fiecare țară, și care să fie folosit pentru activități de sănătate, de educație sau pentru alte scopuri de interes mondial. De asemenea fiecare guvern ar trebui să adopte măsuri pentru a permite împărțirea, între diferite țări, a bunurilor confiscate, mai ales când activitățile criminale s-au desfășurat pe teritoriul mai multor state.

S-a subliniat că, statele ar trebui să ia măsuri ca modul diferit de definire pe plan național a infracțiunii de spălare de capital să nu afecteze capacitatea sau voința țărilor de a-și acorda reciproc asistență în această materie.

E. Consiliul European al Comunităților Europene a adoptat la 10 Iunie 1991 Directiva nr.91/308 pentru prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor modificată prin Directiva nr.2001/1997 din 04 decembrie 2001, definind mai complet și mai realist noțiunea de spălarea banilor. Această operațiune este considerată drept o conduită prin care se urmărește :

a) convertirea sau transferului de proprietate, cunoscând că o astfel de proprietate derivă dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o asemenea activitate, în scopul ascunderii sau deghizării originii ilicite a proprietății, precum și ajutorul oferit oricărei persoane care este implicată în efectuarea unei activități de acest gen, pentru a se sustrage de la consecințele legale ale acțiunii sale ;

b) ascunderea sau deghizarea naturii, sursei, poziției, caracterului și mișcării adevărate a proprietății (averii), știind că provine dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o astfel de activitate ;

c) achiziția, posesia sau folosirea unei proprietăți, cunoscând la momentul potrivit că o astfel de proprietate a derivat dintr-o activitate criminală sau dintr-o participare la o asemenea activitate ;

e)participarea, asocierea și încercarea de comitere a faptelor, complicitatea, tăinuirea, înlesnirea și sfătuirea privind înfăptuirea oricărei acțiuni menționate în paragrafele anterioare.

Este lesne de observat că această definiție dată de Consiliul European este mult mai amănunțită și mai completă decât cea formulată de Convenția O.N.U. de la Viena din anul 1988. Explicația nu poate fi decât aceea că în intervalul de timp dintre cele două documente s-au produs mutații semnificative, atât în ceea ce privește modalitățile concrete de spălarea banilor, cât și în modul de abordare a acestei forme de criminalitate de către organismele și structurile specializate pe plan național și internațional.

Dificultățile de a combate eficient operațiile de spălarea banilor care în mare măsură rămân nedescoperite și nesancționate au făcut să se amplifice aceste operații și implicit sumele care fac obiectul acestor operații. Specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că globalizarea și tehnica modernă oferă condiții ideale pentru spălătorii de bani ai acestui secol. Din estimările Grupului de Acțiune Financiară împotriva Spălării Banilor pe anul 2001, „banii negri” obținuți din prostituție, droguri, traficul cu arme și corupție au ajuns să egaleze PIB-ul Franței – 1500 de miliarde de dolari.

F. Directiva nr. 2001/97/CE a Parlamentului European și a Consiliului European, din 4 decembrie 2001, care au modificat Directiva nr.91/308/CEE din 10 iunie 1991, cu privire la prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării de capitaluri.

După anul 1991, Comunitatea Europeană a început, la rândul său, să se preocupe de măsurile care trebuiau adoptate în scopul luptei împotriva spălării de capitaluri și a infiltrării fondurilor de origine criminală în circuitele economice și financiare ale Comunității. Aceste preocupări s-au concretizat în Directiva Consiliului European din 10 iunie 1991, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993, care a marcat un moment de cotitură în conștientizarea de către statele membre ale Consiliului Europei a dimensiunii fenomenului spălării de capital, a influenței crimei organizate, și a riscului unui dezechilibru în cadrul piețelor de capital pentru înfăptuirea pieței unice. În acest scop s-a elaborat un ansamblu de obligații și de recomandări aplicabile băncilor și instituțiilor financiare.

După zece ani de aplicare Directiva a fost modificată la 4 decembrie 2001. Această a doua versiune a intervenit după atentatele din 11 septembrie 2001 și a abordat trei probleme principale :

extinderea câmpului infracțiunilor la care se referă Directiva;

extinderea câmpului de aplicare a Directivei la profesii și instituții altele decât cele din sistemul bancar;

identificarea operațiunilor de la distanță.

În legătură cu primul aspect s-a subliniat necesitatea de a lărgi obligațiile de vigilență și sesizare și în raport cu alte activități susceptibile de a fi utilizate sau implicate în operații de spălare (birourile de schimb, societățile de transport de fonduri, întreprinderile de investiții , așa cum sunt definite în Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 în domeniul valorilor imobiliare) ; de asemenea, și în raport cu alte profesii independente (notari, avocați, executori judecătorești, agenți de schimb, etc.) sub rezerva respectării principiilor specifice ale acestor profesiuni (secretul profesional, dreptul la apărare, etc.). Totodată s-a subliniat necesitatea de a extinde incriminarea faptei de spălarea banilor și în raport cu alte fapte grave legate de criminalitatea organizată.

S-a propus, de asemenea, interzicerea prin lege a spălării de capital soluție mai eficientă decât aceea numai de a impune obligații de declarare a sumelor suspecte, ca și extinderea obligației de identificare a clienților, de păstrare a înregistrărilor și de declarare a tranzacțiilor suspecte.

Potrivit Directivei din 10 iunie 1991 spălarea de capital presupunea:

a) convertirea sau transferul de bunuri despre care cel care întreprinde aceste fapte știe că provin dintr-o activitate criminală sau din participarea la o astfel de activitate, în scopul de a disimula sau de a ascunde originea ilicită a așa-numitelor bunuri, sau de a ajuta oricare persoană, implicată în această activitate, să se sustragă consecințelor juridice ale actelor sale ,

b) disimularea sau ascunderea naturii, a originii, a locului, a dispunerii, a mișcării sau a proprietății reale a bunurilor sau a drepturilor în cauză despre care autorul știe că provin dintr-o activitate criminală sau din participarea la o astfel de activitate ;

c) achiziționarea, deținerea sau utilizarea bunurilor știind, în momentul primirii acestor bunuri, că provin dintr-o activitate criminală sau din participarea la o astfel de activitate ;

d) participarea la unul dintre actele enumerate anterior, asocierea pentru comiterea unui asemenea act, tentativa de a-l comite, faptul de a ajuta, a incita sau a sfătui pe cineva în vederea comiterii lui, sau faptul de a-i facilita înfăptuirea.

Directiva prevedea, de asemenea, că există spălare de bani, oricare ar fi locul comiterii faptei, pe teritoriul unuia dintre statele membre sau al unei terțe țări.

Prin bunuri susceptibile de a fi spălate Directiva înțelegea toate tipurile de avut, material sau nematerial, mobil sau imobil, tangibil sau intangibil, actele juridice și documentele atestând proprietatea asupra acestor bunuri și orice alte drepturi în legătură cu acestea.

Prin activitate criminală Directiva înțelegea orice tip de participare criminală la o infracțiune gravă, iar prin infracțiune gravă în sensul Directivei se înțelege ;

a) orice infracțiune în sensul articolului 3, § 1, punctul (a), al Convenției de la Viena (producerea, fabricarea, prepararea, oferta, punerea în vânzare, distribuirea, vânzarea, livrarea, intermedierea, expedierea, transportul, importul, exportul oricărui stupefiant și a oricărei substanțe psihotrope prin încălcarea Convențiilor anterioare din 1961 și 1971. De asemenea, participarea intenționată la una din aceste infracțiuni, asocierea sau înțelegerea în vederea comiterii acesteia, ca și actele pregătitoare și orice alte operațiuni în mod intenționat înfăptuite);

b) oricare din activitățile organizațiilor criminale ;

c) frauda gravă, așa cum este definită în articolul 1, paragraful 1 și articolul 2 al Convenției cu privire la protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene ;

d) corupția ;

e) o infracțiune susceptibilă de aplicarea unei pedepse severe conform dreptului penal al statului membru.

O definiție mai completă a infracțiunii grave urma să fie prezentată de către Comisie cel mai târziu la 15 decembrie 2004. Fiecare stat avea dreptul să adauge la această listă orice altă infracțiune criminală gravă.

Prin urmare Directiva din 10 iunie 1991 nu avea în vedere decât lupta împotriva spălării de capital rezultat din traficul de stupefiante deși unele state membre lărgiseră între timp aceste preocupări (Franța a inclus în infracțiunea de spălare de capital și banii rezultați din infracțiuni de drept comun prin legea din 13 mai 1996). Dimpotrivă, Directivele din 1997 și cea din 2001 ținând seama de diversitatea surselor de spălare de capital, au extins la oricare „infracțiune gravă” sfera infracțiunilor în raport cu care opera obligația de raportare a bănuielii că produsul acestor infracțiuni ar face obiectul unei operații de spălare de capital.

Directiva din 2001 amintește, că spălarea de capital, așa cum este ea definită în text trebuie interzisă (art.2) urmând să se aplice o sancțiune adecvată. Violarea interdicției de spălare de capitaluri este asimilată unei infracțiuni în toate statele membre, fiind susceptibilă de o pedeapsă cu închisoarea sau de o pedeapsă combinată cu amenzi, în timp ce violarea altor dispoziții ale Directivei atrăgeau în majoritatea țărilor aplicarea de sancțiuni administrative. Cu toate că Directiva nu abordează și problema armonizării regimului sancționator, Comisia Europeană a propus ca în virtutea articolului 14 și al jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, să fie observate principiile următoare :

sancțiunile prevăzute să fie clare și corecte ,

sancțiunile să fie proporționale infracțiunilor comise ,

sancțiunile să fie suficient de descurajatoare pentru a preveni infracțiunile.

În ce privește profesiunile la care se referă Directiva din 2001 acestea cuprind orice întreprindere a cărei activitate principală constă în a efectua una sau mai multe din operațiile menționate într-o listă anexă care cuprindea pe larg activități de credit, bancare și operațiile desfășurate de birourile de schimb și societățile de asigurare, întreprinderile de investiții și de plasament colectiv. La acestea se adăuga intermedierea între cumpărători și vânzători de bunuri de valoare precum și profesioniștii care desfășurau activități cvasifinanciare (notari, avocați, contabili, experți contabili, consilieri fiscali, agențiile imobiliare, etc.)

Directiva precizează că acești profesioniști pot fi subiecți ai infracțiunii de spălarea banilor în cazul în care :

a) asistă pe client în pregătirea sau realizarea de tranzacții (cumpărare sau vânzare de bunuri, mobile sau imobile sau de întreprinderi comerciale gestiunea fondurilor, a titlurilor sau a altor active aparținând clientului, deschiderea sau gestiunea de cont bancar, de economii sau de portofolii; organizarea aporturilor necesare constituirii, gestiunii sau conducerii de societăți ; constituirea, gestiunea sau conducerea organizațiilor fiduciare, a asociațiilor sau structurilor similare );

b) au calitatea de vânzători de articole de mare valoare (pietre prețioase, metale prețioase, opere de artă) ori de membrii ai comisiei de evaluare atunci când plata este efectuată în monede pentru o cifră egală sau superioară a 15.000 de euro. În aplicarea acestor dispoziții, s-a înființat un comitet de contact, creat de către Directivă, cu responsabilitatea de a examina oportunitatea de a include o profesie sau categorie de întreprinderi în câmpul de aplicabilitate al articolului 12, atunci când s-a constatat că, într-un stat membru, această profesie sau categorie de întreprinderi a fost utilizată în scopul spălării de capitaluri.

Trei mari categorii de profesii par a fi atras atenția legiuitorilor : industria localurilor (cazinourile), vânzătorii de bunuri de valoare (imobiliare, metale prețioase, bijuterie și obiecte de artă, vechi sau noi) și profesiile juridice care exercită activități financiare (avocați, notari și alte profesii juridice). Alte țări au ales o abordare mai largă impunând unele din obligațiile prevăzute de Directivă, cum ar fi aceea de identificare (Germania) sau obligațiile de raportare (Marea Britanie), și altor categorii de cetățeni și chiar la toate profesiile.

Potrivit Directivei cunoașterea identității clienților este fundamentală pentru a preveni spălarea banilor. Această cerință de identificare este prevăzută în articolul 3. În textul următor se prevede obligația păstrării documentelor referitoare la identitatea clienților, timp de 5 ani după încetarea relațiilor cu aceștia. Cerința identificării clientului nu operează în cazul unei cifre de afaceri reduse sau în cazul contractelor de asigurări de pensii, subscrise în virtutea activității profesionale a asiguratului. În asemenea cazuri nu există decât un foarte redus risc de spălare de capital.

În cazul unor profesioniști unitățile financiare trebuie să ia toate măsurile pentru identificarea acestora, iar băncile pot să permită unor persoane noi să devină clienți numai prin intermediul unor mecanisme de control, de filtrare sau de supraveghere mai ales când este vorba de deschiderea unui cont la distanță dacă legislația sau reglementarea internă nu o interzic.

În caz de îndoială asupra faptului dacă persoana ar putea să nu acționeze pentru interes personal, instituțiile financiare trebuie să ia măsuri rezonabile în vederea obținerii de informații despre identitatea reală a persoanelor pentru care clienții acționează.

Articolul 5 din noua Directivă prevede ca instituțiile și persoanele la care se referă Directiva să examineze „cu o atenție deosebită orice tranzacție pe care o consideră susceptibilă, prin natura sa, să fie legată de spălarea de capitaluri”. Modalitățile de aplicare ale acestei dispoziții pot să varieze de la un stat la altul. În Franța, de pildă orice operație care depășește o anumită sumă, sau care se prezintă în condiții neobișnuite de complexitate și nu pare să aibă o justificare economică sau un obiect licit, trebuie să fie examinată în mod special de instituția de credit sau de instituția financiară.

Toate statele care au pus în aplicare Directiva, inclusiv statele în cadrul cărora există o puternică tradiție a secretului financiar și bancar, au admis în întregime ideea informării autorităților asupra operațiilor suspecte.

Cooperarea organelor financiare cu autoritățile implică :

a) o obligație de informare sistematică a autorităților, în caz de indiciu de spălare de capitaluri ;

b) o obligație de a răspunde solicitării autorităților și de a transmite toate informațiile necesare.

În ceea ce privește notarii și membrii, profesiilor juridice independente, obligațiile menționate țin seama de specificul lor statutar (secret profesional, reprezentare, dreptul de apărare). Sub acest aspect fiecare stat va putea prevedea desemnarea unei autorități de autoreglare corespunzătoare, care ar putea fi Consiliul barourilor sau al ordinului. Aceste obligații nu operează atunci când profesioniștii respectivi vor fi aflat informații de ordin privat, cu ocazia evaluării juridice a situației clientului, în exercitarea misiunii lor de apărare sau cu ocazia reprezentării, sau în eventualitatea ori cu ocazia unei proceduri judiciare, inclusiv în materie de consiliere pentru a angaja sau a evita o procedură.

Potrivit art.7 din Directivă profesioniștii au obligația de a se abține de a efectua orice operațiune atunci când știu sau bănuiesc că operația este legată de spălarea de capitaluri și când nu au informat autoritățile.

Articolul 8 și 9 se referă la stabilirea condițiilor minime pentru a garanta buna funcționare a sistemului de declarare a tranzacțiilor suspecte. Articolul 8, paragraful 1 interzice de a aduce la cunoștința clientului, sau unei terțe persoane, că au fost transmise informații autorităților sau că o anchetă despre spălarea de capitaluri este în curs pentru a nu compromite rezultatele anchetei. Profesioniștii și persoanele la care se referă articolul 6, alineatul 3 (notari, membri ai profesiilor juridice, etc.) ca și autoritățile de reglare și de supraveghere, însărcinate în virtutea unei legi cu supervizarea piețelor bursiere, financiare, de devize, trebuie să informeze organele de stat responsabile cu lupta împotriva spălării de capitaluri.

G. Convenția nr. 141 a Consiliului Europei cu privire la spălarea de capital, la descoperirea, la sechestrarea și confiscarea produselor crimei, din 1 septembrie 1993.

Potrivit Convenției statele trebuie să adopte măsuri legislative corespunzătoare, pentru a permite confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor, acestea putând consta din bunuri de orice natură, materiale sau nemateriale, mobile sau imobile, ca și dintr-un act juridic sau document atestând un titlu sau un drept asupra bunului. Trebuie de asemenea, să prevadă confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde acestor produse, creanța statului, contra persoanei, trebuie să fie garantată cu orice bun aparținând făptuitorului. Produsele și bunurile pot proveni de la orice infracțiune însă statele semnatare au posibilitatea, să formuleze o rezervă, în legătură cu infracțiunile pentru care poate fi pronunțată confiscarea.

Convenția obligă de asemenea statele contractante să incrimineze spălarea de capitaluri (art.6). Descrierea faptelor incriminate se va inspira pe larg din articolul 3 al Convenției de la Viena cu rezervele următoare :

a) Convenția Consiliului Europei nu limitează câmpul de aplicare a infracțiunilor principale susceptibile de a atrage răspunderea penală pentru spălarea banilor numai la delictele în materie de droguri, ci o extinde la orice infracțiune. Statele membre au facultatea de a face eventuale rezerve în sensul articolului 6 ;

b) Spălarea de capital trebuie pedepsită și atunci când infracțiunea principală nu este de competența jurisdicțională a părții contractante;

c) Se pot concepe diverse extinderi posibile a noțiunii de spălare de bani, în virtutea articolului 6, fiecare parte putând să adopte măsurile pe care le consideră necesar potrivit dreptului său intern, atribuind caracter de infracțiune tuturor sau unei părți a actelor, în special în cazul în care delincventul trebuie să presupună că bunul constituie produsul unei infracțiuni.

H. Conferința internațională asupra prevenirii și a controlului spălării de bani și a utilizării produsului crimei, Italia (Roma 18-20 iunie 1994.)

Această conferință a subliniat caracterul mondial al fenomenului și necesitatea unei intense cooperări internaționale sprijinită pe o voință politică colectivă și pe un consens internațional. La această reuniune au fost estimate ca măsuri imediate : incriminarea spălării produselor delictuoase independent de originea lor; limitarea secretului bancar; identificarea și denunțarea tranzacțiilor suspecte; ameliorarea reglementării operațiunilor financiare și confiscarea bunurilor dacă este necesar.

I. Conferința ministerială mondială asupra criminalității transnaționale organizate și al 9-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și a tratamentului delincventului Egipt (Cairo, 29 aprilie – 8 mai 1995).

Pe ordinea de zi a conferinței au figurat următoarele chestiuni : tendințe internaționale în materia spălării banilor și măsurile de prevenire și de control ; posibilitatea de spălare și de utilizare a produselor activității criminale; mecanisme de luptă internațională ; evaluarea măsurilor de luptă împotriva activităților criminale și a reglementărilor existente; cooperare tehnică în domeniul prevenirii și a controlului spălării de capital și a utilizării produsului activităților criminale.

S-a analizat insuficiența reglementărilor cu privire la unele categorii de profesioniști, crearea de „refugii” financiare în țările gata la orice compromis pentru a obține investiții străine și absența unei corelații între diferitele reglementări naționale.

Participanții au cerut să fie creată o rețea mondială eficace și globală împotriva spălării de bani, efectuarea de cercetări pentru a determina mediile de afaceri susceptibile de a oferi servicii celor care se ocupă cu spălarea de capitaluri și pentru a determina dacă ar fi posibil să se extindă aplicarea dispozițiilor în vigoare și la alte sectoare decât acela al instituțiilor bancare și financiare.

J. Convenția privitoare la lupta împotriva corupției în tranzacțiile internaționale (17 decembrie 1997).

Convenția prevede necesitatea incriminării faptelor de corupție din partea oricărui agent public străin, chiar dacă provine sau nu dintr-o țară semnatară. Interesul principal al acestei Convenții rezidă în special în definiția dată agenților publici. În sensul Convenției sunt considerați agenți publici persoanele care dețin un mandat legislativ, administrativ sau judiciar, acela care exercită o funcție publică, ca și agenții organizațiilor internaționale publice. Noțiunea de agent public cuprinde și pe conducătorii de partid politic, atunci când exercită o autoritate publică de fapt, cum este cazul statelor cu partid unic. Convenția obligă totodată statele semnatare să incrimineze faptele de spălarea capitalurilor legate de corupția agenților publici străini.

K. Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, din 12 decembrie 2000, ratificată de Parlamentul României la 16 oct. 2002 prin Legea 565/2002.

La nivel internațional, pentru reprimarea fenomenelor antisociale cu caracter multinațional în cadrul O.N.U. s-a elaborat Convenția împotriva criminalității transnaționale organizate.

Această convenție se referă în art. 6 la incriminarea spălării valorilor provenite din infracțiune prevăzând că : 1. Fiecare stat parte adoptă, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, măsurile legislative și alte măsuri necesare pentru a atribui caracter de infracțiune acestui fapt, când actul a fost săvârșit cu intenția : schimbării sau transferului de bunuri despre care cel care le desfășoară știe că sunt produsul infracțiunii, în scopul de a ascunde ori de a disimula originea ilicită a bunurilor respective sau de a ajuta orice persoană care este implicată în săvârșirea infracțiunii principale să se sustragă consecințelor juridice ale actelor sale ; ori cu intenția disimulării sau ascunderii naturii veritabile, a originii, a amplasării, a dispunerii, a schimbării ori a proprietății asupra bunurilor cu privire la care autorul știe că sunt produsul infracțiunii.

De asemenea, statele trebuie să incrimineze achiziția, deținerea sau utilizarea de bunuri despre cel care le achiziționează, le deține ori le utilizează și știe, în momentul în care le primește, că sunt produsul infracțiunii. Va fi incriminată și participarea la una dintre infracțiunile prevăzute în Convenție precum și asocierea, înțelegerea, tentativa ori complicitatea prin furnizarea de asistență, ajutor sau sfaturi în vederea săvârșirii ei.

Fiecare stat parte va aplica prezentul articol celei mai largi sfere de infracțiuni principale grave, inclusiv celor referitoare la crima organizată. Infracțiunile principale vor include pe cele săvârșite în interiorul și în exteriorul teritoriului care ține de competența statului parte în cauză; O infracțiune săvârșită în exteriorul teritoriului dacă se află în competența unui alt stat nu va constitui o infracțiune principală decât dacă actul corespondent este o infracțiune și în baza dreptului intern al statului în care el a fost săvârșit; Fiecare stat va remite secretarului general al Organizației Națiunilor Unite o copie a legilor sale prin care se aduce la îndeplinire acest articol, precum și o copie a oricărei modificări ulterioare aduse acestor legi sau o descriere a acestor legi și a modificărilor ulterioare; În cazul în care principiile fundamentale ale dreptului intern al unui stat parte o cer, se poate dispune ca infracțiunea de spălarea banilor să nu opereze în raport cu persoanele care au săvârșit infracțiunea principală; Cunoașterea, intenția sau motivarea, ca elemente constitutive ale unei infracțiuni de spălarea banilor, pot fi deduse din circumstanțele de fapt obiective.

În art.7 aceeași Convenție prevede ca măsuri de luptă împotriva spălării banilor obligația fiecărui stat parte : a) să instituie un regim intern complet de reglementare și de control al băncilor și instituțiilor financiare nebancare, precum și, în caz de nevoie, al altor organisme supuse în mod deosebit riscului spălării banilor, în limitele competenței sale, în scopul prevenirii și descoperirii tuturor formelor de spălarea banilor, punându-se accent pe exigențele în materie de identificare a clienților, de înregistrare a operațiunilor și de declarare a operațiunilor suspecte ; b) să se asigure, fără a se aduce atingere dispozițiilor Convenției, că autoritățile administrative, de reglementare, de descoperire și de reprimare și altele, însărcinate cu lupta împotriva spălării banilor (inclusiv, când dreptul său intern prevede,) autoritățile judiciare, sunt în măsură să coopereze și să schimbe informații la nivel național și internațional, în condițiile definite de dreptul său intern și, în acest scop, să se creeze un serviciu de informație financiară care va îndeplini rolul de centru național de colectare, analiză și difuzare a informațiilor privind eventuale operațiuni de spălarea banilor.

În același timp, se prevede că : Statele părți au în vedere înfăptuirea unor măsuri realizabile de descoperire și de supraveghere a circulației transfrontaliere de numerar și de titluri negociabile corespunzătoare, sub rezerva garanțiilor că se va asigura o folosire corectă a informațiilor și fără să se împiedice în nici un fel circulația capitalurilor licite. Se va putea institui obligația pentru particulari și întreprinderi de a semnala transferurile transfrontaliere ale unor cantități importante de monedă și titluri negociabile corespunzătoare. În cazul când se instituie un regim intern de reglementare și de control statele părți sunt invitate să ia ca linii directoare inițiativele pertinente luate de organizațiile regionale, interregionale și multilaterale pentru lupta împotriva spălării banilor.

Statele părți vor dezvolta și promova cooperarea mondială, regională, subregională și bilaterală între autoritățile judiciare, serviciile de descoperire și de represiune și autoritățile de reglementare financiară, în vederea luptei împotriva spălării banilor.

1. În afara cooperării prin intermediul actelor internaționale pe care le-am enumerat, fenomenul spălării banilor a determinat necesitatea unor înțelegeri și pe alte planuri între state.

Astfel, s-au stabilit legături operaționale de lucru și de schimb direct de informații între serviciile corespunzătoare ale diferitelor state. Deși legături oficioase existau, între serviciile naționale antispălare (ca de pildă între TRACFIN și omologii săi străini), în ultimii ani s-au stabilit nu mai puțin de 23 de asemenea legături bilaterale între centrele de informații ale diferitelor state (Andora, Belgia, Cipru, Finlanda, Grecia, Italia, Luxemburg, Monaco, Portugalia, Republica Cehă, Marea Britanie și Elveția, Statele Unite Argentina, Brazilia, Columbia, Mexic, Panama, Australia) în problemele legate de combaterea spălării banilor. De asemenea s-au stabilit contacte cu Consiliul de cooperare vamal al cărui sediu este la Bruxelles (CCD) și cu Grupul Fopac (Fonduri provenind din activități criminale) al Organizației Internaționale de Poliție Criminală (OIPC). Aceste contacte, schimburi și colaborări au fost amplificate după atentatele din 11 septembrie 2001.

5.3.2.Obstacolele cooperarii internaționale pentru combaterea spălării banilor și finanțării terrorismului

Cooperarea internațională juridică penală în materia spălării banilor nu este un proces lin și fără contradicții, fără obstacole.

1. Un prim obstacol îl constituie interesul și orgoliile politice, și uneori lipsa voinței de a coopera. Un exemplu în această privință citată în literatura de specialitate a fost în primăvara anului 1999 cazul liderului kurd Occalan arestat în Italia ca urmare a unui mandat internațional emis de organele judiciare germane, organe care ulterior au refuzat să confirme mandatul sub pretextul securității interne obligând autoritățile italiene să-l elibereze. Multe state au o concepție rigidă despre prestigiul național, și despre respectarea regulii neamestecului în afacerile interne ale statului, ceea ce conduce la refuzul cooperării. Alteori statele nu acceptă cooperarea decât în baza unei convenții bilaterale sau multilaterale dar nu-și exprimă până la urmă dorința să încheie nici una din aceste convenții.

Alte obstacole se referă la dreptul de azil care permite statelor să nu extrădeze nici să expulzeze pe străinii cărora le-au acordat azil pe teritoriul lor sau sunt pe cale să o facă. Alte state refuză să extrădeze persoanele cu privire la care au motive să creadă că sub pretextul unei infracțiuni de drept comun se cere extrădarea pentru a sancționa o persoană din considerente de rasă, religie, naționalitate, sau opinie politică.

2. Nu mai puțin frecvente sunt și obstacolele de drept privat (refuzul extrădării deoarece se încalcă interese private legate de protecția vieții interne a persoanei, a proprietății sau a datelor personale) aceste drepturi fiind considerate superioare necesității de a lupta contra crimei organizate și pentru protejarea securității publice. Alte obstacole sunt de natură financiară și fiscală, ori în legătură cu ocrotirea secretului bancar.

3. Asupra acestui obstacol, și anume secretul bancar merită să ne oprim mai mult dat fiind frecvența cu care se invocă acest motiv pentru a paraliza orice investigație asupra sumelor, provenite din infracțiuni, depuse la bănci.

Se știe că secretul bancar constituie o obligație de discreție impusă bancherilor și agenților financiari (bursă, finanțe, gestiune de afaceri financiare, etc), sub amenințarea de sancțiuni penale. Natura secretului bancar diferă de alte obligații de discreție, în sistemele juridice pentru care sistemul bancar și buna funcționare a acestuia corespunde intereselor esențiale ale țării. Este cazul Elveției, a cărei rețea bancară și financiară constituie principala bogăție. În acest tip de sisteme, secretul bancar nu servește, precum în cazul altor obligațiuni de discreție, doar la protejarea intereselor private (acelea ale clientului, stăpân al secretului și acela al bancherului, deținător al secretului), ci și la protejarea intereselor publice, adică ale țării, căci secretul bancar este perceput aici ca una dintre condițiile esențiale ale bunei funcționări ale sistemului financiar al țării, considerată drept una dintre principalele, dacă nu principala resursă economică a țării.

Este una din garanțiile cele mai eficiente oferite clienților rețelei bancare. Secretul bancar este consacrat în Elveția prin Legea federală asupra băncilor din 1934. Într-un astfel de sistem juridic, secretul bancar trebuie, prin natura sa, să se distingă de secretele de afaceri, de fabricație, comercial, industrial, medical, confesional, etc. El se apropie de secretul de stat, de secretul diplomatic, sau de cel de apărare, care sunt instituite pentru apărarea intereselor publice ; dar se distinge, totuși, de acestea prin aceea că nu impune obligații agenților statului, ci membrilor unei profesii, cum sunt bancherii sau agenții unor instituții financiare publice sau semi-publice.

O asemenea concepție asupra secretului bancar are la bază și rațiuni istorice. Intrată în vigoare în anul 1934, Legea federală a băncilor, a făcut din secretul bancar o instituție de drept public; ceea ce a permis Elveției să refuze autorităților fasciste germane (care, a decretat confiscarea și naționalizarea tuturor bunurilor evreilor, inclusiv a celor care se găseau în străinătate, și ca urmare încercau să obțină de la băncile elvețiene restituirea fondurilor plasate de către evrei în Elveția), solicitarea acestora de restituire.

Din aceleași motive ca și Elveția, Lichtenstein, concomitent cu Elveția, Portugalia, mai târziu în timpul războiului și Austria după război, au adoptat o reglementare bancară asemănătoare. Alte state, denumite „paradisuri fiscale”, dintre care Luxemburg, și o întreaga serie de noi state din Oceanul Pacific și din Caraibe, au adoptat o soluție identică, dar din rațiuni mai puțin nobile, și anume pentru a ocroti activitățile financiare ale străinilor care fac apel la serviciile lor bancare, sau ale conaționalilor care acționează în mare parte în străinătate.

Uniunea Europeană și statele membre au cerut să se pună capăt acestei situații, și a se renunța la secretul bancar. Se știe că în Statele Unite obligația de discreție a bancherului este un simplu secret de afaceri, iar Organizațiile internaționale active în lupta împotriva crimei (ONU, OCDE, INTERPOL, etc.), la fel ca și autoritățile din lumea întreagă, inclusiv Elveția, au propus abandonarea acestei instituții, care favorizează crima organizată și pe acei care spală capitaluri de origine criminală sustrăgând fisc-ului sume considerabile.

Limitarea secretului bancar nu poate fi condiționată decât de respectarea principiului proporționalității și al subsidiarității. Sub primul aspect pentru a decide ridicarea secretului bancar trebuie ca interesul public în lupta împotriva crimei să fie autentic și puternic iar acțiunea penală să fie deschisă, sau întrajutorarea internațională în materie penală să fie acordată. Acțiunea va eșua dacă infracțiunea sau infracțiunile care sunt invocate amenință sau lezează interese esențial private, sau dacă, după interpretarea pe care o dau autoritățile elvețiene, este vorba de o criminalitate ușoară (o greșeală nu prea gravă; sau o daună ori un prejudiciu de mică importanță).

Sub al doilea aspect, ridicarea secretului bancar nu poate fi solicitat decât dacă, nu există alte modalități de a se ajunge la aflarea adevărului. Această condiție este verificată de către autoritățile judiciare ale statului solicitant.

O dată acordată întrajutorarea, autoritățile statului solicitat procedează la un al doilea control așa-zis al subsidiarității și anume se verifică dacă informația cerută nu putea fi obținută, în alt mod de statul solicitant. Dacă această condiție este îndeplinită autoritățile transmite statului solicitant informația cerută , sau, dacă nu este posibil să o obțină decât printr-o măsură procesuală nemenționată inițial în cererea de întrajutorare (de exemplu, prin audierea unui martor, sau a unui complice), autoritățile solicitate le invită pe cele solicitante să își modifice cererea în acest sens.

5.3.3. Rolul și contribuția României în realizarea cooperării polițienești între state pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului

Majoritatea rapoartelor din ultimii ani ale Secretariatului General al O.I.P.C. – Interpol, au scos în evidență principalele amenințări în materie de criminalitate la nivel mondial și în special a criminalității organizate, propunând în acest sens strategii pentru a ajuta serviciile de poliție din țările afiliate, însărcinate cu aplicarea legii, să ia măsuri de prevenire și contracarare a acestui fenomen.

Aceste evaluări prezintă interes și pentru structurile de prevenire și combatere a criminalității din România, deoarece criminalii, în special infractorii profesioniști devin din ce în ce mai activi în Europa. În toate țările Europei, inclusiv țara noastră statisticile naționale scot în evidență o creștere semnificativă, după număr și gravitate, a infracțiunilor ce fac obiectul criminalității organizate. Prin efectele sale, criminalitatea organizată prezintă un înalt grad de pericol social, amenințând stabilitatea societății și a guvernării, determină creșterea taxelor care se adaugă la prețul mărfurilor, periclitează siguranța civică ( atât individuală cât și colectivă), poate controla și influenta structurile de putere politică și economică, prin infiltrarea în activitatea acestora.

Delegații care participă la reuniunile europene organizate de OIPC-INTERPOL menționează de la an la an creșterea proporțiilor criminalității organizate și influența incontestabilă a organizațiilor criminale. Datorită anumitor factori geografici, Europa și în special Europa de Est a devenit o zonă de tranzit și de acțiune a grupurilor criminale, observându-se o expansiune a infracțiunilor specifice criminalității organizate cum sunt: terorismul, traficul de droguri, traficul de ființe umane, traficul cu armament și explozivi, spălarea banilor, traficul cu imigranți, contrabanda și altele.

Europa a ocupat întotdeauna o poziție aparte în cadrul OIPC-INTERPOL, ea continuând să joace un rol principal. Astfel 80% din mesajele Interpolului sunt trimise către statele membre europene, printre care și România. Pentru acest considerent în 1986 Secretariatul General Interpol a înființat Secretariatul European, care se dedică exclusiv acestei regiuni și problemelor ei specifice, care în 1988 devine Biroul European de Legătură, format din 10 polițiști originari din țările europene, susținuți de o rețea de ofițeri de contact numiți din cadrul Birourilor Centrale Naționale europene, care au sarcina de a îmbunătății cooperarea, intervenind atunci când apar probleme și accelerând comunicările de fiecare dată când este necesar.

Preocuparea actuală cea mai stringentă este aceea de a anihila organizațiile criminale, al căror scop fundamental este, fără îndoială, obținerea de profituri cât mai mari. Rata profitului provenit din activitățile crimei organizate este atât de înaltă, încât puține afaceri legale pot concura cu aceasta.

Posibilitatea grupurilor criminale de a institui „monopoluri" locale prin eliminarea fizică a concurenței le conferă un avantaj extraordinar la stabilirea prețurilor.

Având capacitatea de a folosi strategii de afaceri solide, care cuprind diversificarea activității și exploatarea noilor piețe, termenul de „crimă organizată" tinde să fie înlocuit cu cel de „afaceri criminale" sau „industrie criminală". De asemenea, organizațiile criminale realizează studii sofisticate de marketing utilizând, pentru atingerea scopului lor (profitul) corupția, violență pentru a intimida sau elimina concurența, sau autoritățile care încearcă să le stea în cale.

După 1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic și social, survenite pe plan mondial, activitatea de cooperare a Poliției Române cu autoritățile similare din celelalte țări afiliate la O.I.P.C. – INTERPOL și cu Secretariatul General al organizației a cunoscut o dezvoltare continuă, concretizată printr-un număr sporit de informații cu caracter polițienesc.

Poliția Română, prin Biroul Național Interpol a avut totdeauna o contribuție activă la perfecționarea cooperării polițienești internaționale, în cadrul oferit de OIPC-INTERPOL, reprezentanți ai acestuia participând în mod constant la sesiunile Adunării Generale a organizației, la Conferințele regionale europene, precum și la o serie de simpozioane, colocvii și reuniuni, la nivel zonal sau mondial, ocazie cu care au fost prezentate măsurile specifice adoptate de autoritățile române în vederea prevenirii și combaterii cu mai multă eficacitate a fenomenului infracțional, îndeosebi a crimei organizate, atât pe plan intern dar și internațional.

La începutul acestui mileniu, comunitatea internațională este confruntată cu amenințări grave la adresa securității și ordinii mondiale, cu noi forme de manifestare a criminalității, mai ales sub aspectul său organizat, statele membre ale Uniunii Europene reprezentând principalii vectori ai luptei împotriva criminalității, fiind puternic angajate din punct de vedere logistic, operațional și financiar în combaterea acestui flagel.

Nu se poate aborda subiectul „crimei organizate” fără a aduce în discuție elementul său definitoriu și anume „transnaționalitatea”.România ca orice altă țară din lume, și ca membră a U.E. se confruntă cu formele criminalității transfrontaliere, respectiv, traficul de persoane, de droguri, migrația ilegală, falsul de monedă, traficul cu armament, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.

În prezent ca urmare a așezării pe noi baze a frontierelor, a migrației polilor de putere și ca stat membru al Uniunii Europene, România, ca țară ce se află în plin proces de reformă și-a asumat responsabilitățile și obligațiile necesare atingerii standardelor internaționale privind asigurarea unui regim de viață și realizarea unei legislații care să permită instituțiilor cu atribuții în acest domeniul al combaterii criminalității organizate și securizării frontierelor.

Trebuie înțeles faptul că nu se poate vorbi despre integrarea României în structurile Uniunii Europene și euroatlantice, fără a se realiza securizarea frontierelor, fără alinierea pe plan legislativ și conceptual a instituțiilor de aplicarea legii din societatea românească cu structurile similare din țările membre ale U.E.

Participarea României în mod eficient la schimbările ce se produc pe plan internațional, impune ca, în concordanță cu evoluția procesului de integrare europeană, să se asigure și realizarea în același timp a intereselor naționale de securitate astfel:

Garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale precum și asigurarea libertăților, siguranței și protecției cetățenilor României;

Menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român;

Dezvoltarea economică și socială în ritm susținut în vederea reducerii decalajului existent în prezent față de statele europene și ridicare nivelului de trai al populației;

Afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori culturale internaționale;

Asigurarea protecției frontierelor naționale împotriva factorilor naturali sau artificiali care pot modifica structura acestora;

Realizarea unui sistem amplu și eficient de relații de cooperare cu autoritățile vecine în vederea asigurării și menținerii unui climat de stabilitate și normalitate în plan regional;

Dezvoltarea relațiilor de colaborare polițienească cu autoritățile de frontieră din statele membre U.E., precum și din alte state din afara spațiului european;

Îndeplinirea și realizarea tuturor condițiilor cerute României în vederea integrării în structurile de securitate vest europene și euroatlantice.

Infracționalitatea transfrontalieră a devenit un element de risc pentru statele democrate, pentru drepturile omului și reforma economică din ultimii ani.

Principalele tendințe care definesc evoluția fenomenului criminalității transnaționale sunt:

amplificarea și diversificarea fenomenului infracțional transfrontalier, prin dobândirea unui caracter tot mai bine organizat, conspirat și internaționalizat;

specularea abilă a legislației existente și atragerea unor persoane cu funcții de decizie din instituții cu atribuții în lupta împotriva fraudelor vamale și a corupției, la asigurarea protecției operațiunilor ilegale desfășurate;

diversificarea formelor de valorificare a produselor, valorilor și avantajelor rezultate din infracțiuni, menite să ascundă sursele venitului ilicit și să îl amplifice (jocuri de noroc, rețeaua cazinourilor, intensificarea traficului ilicit cu obiecte de artă și din patrimoniul cultural național etc);

extinderea fenomenului de conexare a infracțiunilor aducătoare de mari venituri cu alte infracțiuni violente, cu amploare și consecințe grave în rândul populației (acțiuni teroriste, destabilizatoare etc), în vederea asigurării finanțării acestora din urmă;

scăderea numărului de infracțiuni comise cu violență și creșterea ponderii infracțiunilor a căror săvârșire presupune organizare, pregătire minuțioasă și dotări tehnice de vârf;

extinderea paletei infracționale și în domeniul tehnologiei informației (IT), prin accesarea frauduloasă și neautorizată a bazelor de date ale instituțiilor cu competențe în domeniul securității naționale, în vederea exploatării informațiilor astfel obținute;

schimbarea permanentă a rutelor utilizate și a mărfurilor sau produselor traficate la „cerințele pieții". Astfel, este de așteptat o creștere a traficării stupefiantelor sintetice dinspre vestul continentului spre estul acestuia. România, dintr-o țară preponderent de tranzit a stupefiantelor, a devenit și o piață de consum;

diversificarea formelor de sustragere de la controlul legal și de specialitate al trecerilor peste frontieră a produselor periculoase, a speciilor periclitate de faună și floră sălbatică, a materialului lemnos și celui genetic forestier;

transformarea României, dintr-o sursă de „forță de muncă la negru " într-un „consumator", pentru cetățeni ai unor state din Asia, Africa și chiar din Europa, ceea ce va determina mutații în volumul, sensul și destinația migrației ilegale, precum și a infracțiunilor conexe.

Datorită complexității și rapidității cu care evoluează fenomenul infracționalității transfrontaliere la nivel global, apar permanent noi forme de manifestare ale acestuia, iar rețelele angrenate în activități ilegale sunt organizate din ce în ce mai bine, unele având chiar structuri de tip militar cu servicii specializate de informații, resurse și chiar experți în arme de nimicire în masă.

În acest context, studiul factorilor de risc privind evoluția fenomenului infracțional, reprezintă o problematică complexă care trebuie să ia în considerare o multitudine de elemente generale, de ordin geografic, politic, economic și social, și o serie de elemente specifice, corespunzătoare zonei și populației care o ocupă.

Integrarea în structurile europene și euro-atlantice a reprezentat, și reprezintă în continuare, o opțiune fundamentală a politicii externe a statului român, un punct de convergență a tuturor forțelor politice responsabile din România.

În acest context, autoritățile de la București au început procedurile de reformă necesare demarării, realizării și încheierii negocierilor cu Uniunea Europeană referitoare la adoptarea acquis-ului comunitar și a prevederilor Convenției de aplicare a Acordului Schengen.

Ca urmare, alături de toate ministerele implicate în procesul de aderare, și Ministerului Administrației și Internelor i-au revenit o serie de sarcini și obligații decurgând din Convenția Schengen, mai exact Capitolul 24 – Justiție și Afaceri Interne (JAI) și cu precădere subcapitolul VIII – Cooperarea Internațională.

În procesul de negociere pentru implementarea măsurilor prevăzute în Convenție au fost adoptate o serie de măsuri și recomandări ale forurilor europene emanând din documente directoare importante menite să concretizeze și să eficientizeze procesul de aderare. Dintre acestea, putem aminti: Planul de Acțiune Schengen, Documentul Complementar de Poziție II, Documentul de Informații Suplimentare II, Poziția Comună a Uniunii Europene (aceasta din urmă a înlocuit documentul 20002/2004 COMF-RO 2/04).

În concluzie, se poate afirma faptul că noțiunea de „Cooperare polițienească internațională " presupune :

studii internaționale de identificare corectă a amenințărilor;

coordonarea acțiunilor instituțiilor implicate;

potențarea și creșterea eficienței schimbului de informații;

armonizarea legislației penale și procedurale a statelor;

asigurarea flexibilității și interoperabilității instituțiilor;

asistență juridică internațională în materie penală;

derularea și executarea unor acte procedurale solicitate prin comisii rogatorii;

schimbul de date și informații operative cu caracter polițienesc;

cooperarea directă între polițiile diferitelor state.

Ca urmare a stabilirii cu prioritate a acestor linii directoare, România a trebuit să adopte o serie de măsuri, în toate domeniile vieții sociale, economice, politice și juridice, măsuri care au trebuit să îndeplinească anumite standarde și să urmărească o anumită finalitate, toate acestea derulându-se sub atenta îndrumare a forurilor europene și internaționale, în vederea adoptării celor mai bune practici și a unui model european unic și eficient, care în final să conducă la recunoașterea implicită a faptului că România reprezintă o democrație autentică dominată de forța legii.

CAPITOLUL VI

ABORDAREA CRIMINOLOGICĂ A INFRACȚIUNILOR DE SPĂLARE A BANILOR ȘI FINANȚARE A ACTELOR DE TERORISM

6.1. Condiții favorizatoare și cauze generatoare ale spălării banilor și finanțării actelor de terorism.

6.1.1. Factori criminogeni

În România, dupa o lunga perioada de timp de tranziție la economia de piață și aderarea la Uniunea Europena, simbioza mediul economic cu cel politic, generează condițiile favorabile manifestării fenomenului spălării banilor. După această perioadă constatăm profesionalizarea infractorilor în domeniul criminalității economico-finaciare, care dispun de resurse intelectuale, logistice și economice pentru atingerea scopurilor infracționale.

Pentru persoanele specializate în operațiuni de spălare a banilor, care acumulează bunuri ca urmare a săvârșirii de infracțiuni generatoare, sistemul economic și politic, mediul economic al afacerilor, lipsa controlului intern si extern, cât și mediul judiciar, constituie mediul prielnic în care acestea desfășoară activități infracționale.

6.1.1.1. Sistemul economic și politic.

Investigarea și cercetarea cazurilor de spălare a banilor în perioada ultimilor ani, evidențiază repulsia reprezentanților sistemului economic și politic din România față de acțiunile pozitive de construcție normativă și instituțională în scopul eficientizării organelor judiciare. Această stare de fapt este evidentă atunci când sunt anchetați demnitari sau alți exponenti ai sistemului economic sau politic. Atât construcția sistemului economic cât și cel politic din România au aceiași temelie relațională, girată de grupurile de interese economice. Problema incompatibilităților este formală deși cuprinsă într-un tipar legal, dar numai pentru a corespunde șablonului scriptic european.

Pentru susținerea celor prezentate, vrem numai să amintim multiplele modificări și completări ale Legii nr.656/2002,ale Codului penal și de procedură penală, invocându-se respectarea drepturilor omului si implementarea acquis-ului comunitar, fapt ce a permis oficialilor europeni sa concluzioneze că avem cel mai permisiv regim penal.

Postura penibilă în care organele judiciare sunt puse de imposibilitatea tehnica de a proba activitatea infracțională în domeniul economico-financiar, se va resfrânge tot asupra contribuabilului prin generarea de taxe și impozite care să acopere prejudicile produse de acest gen de criminalitate.

Acest sistem relațional economico-politic creează posibilități de spălare a banilor obținuți ca urmare a săvârșirii de infracțiuni, în special din domeniul economico-financiar.

6.1.1.2. Mediul economic al afacerilor

Mediul economic al afacerilor înglobează o mare diversitate de tipologii umane, inițiatorii afacerilor urmăresc obținerea profitului personal sau de grup în detrimentul unor categorii defavorizate.

Mediul afacerilor este guvernat de principii și reguli agreate doar de cei puternici din punct de vedere economico-financiar.

Gestionarea riscului în aceste cazuri se fundementează pe o puternică dorință de caștig imediat, dublată de o teribilă forță de a corupe, de a cumpăra orice și pe oricine.

Fiind conștiente de existența infracționalității în sfera afacerilor, guvernele și instituțiile internaționale se preocupă de cunoașterea acestui fenomen și de găsirea unor mijloace de contracarare a lui, aspecte care ar contribui la o dezvoltare durabilă a tuturor statelor.

Criminalitatea în sfera spălării banilor, produce pagube extrem de ridicate ca valoare, pagube cauzate statelor, care sunt lipsite de sume importante care s-ar cuveni bugetului. Aceste prejudicii pot fi cauzate, în același timp, mai multor state în situația unor circuite financiare folosite de organizatii criminale transfrontaliere. Pagubele cauzate de rețelele specializate în operațiuni de spălare a banilor, afectează și administrația publică, iar indiferent dacă vorbim de sectorul public sau privat, pagubele vor fi suportate de cetățeni.

Mediul de afaceri are, atât în România, cât și la nivel internațional, o componentă devenită clasică: corupția. Prin natura sa, acest mediu are capacitatea de a corupe, de a influența uneori decisiv puterea politică, factorii decizionali din economie și chiar justiția.

Mediul economic al afacerilor în contextul sistemului economic și politic actual din România este favorabil atât comiterii infracțiunilor generatoare de bani murdari cât și spălării bunurilor provenite din săvârșirea acestui gen de infracțiuni.

6.1.3. Controlul intern si extern

Controlul financiar reprezintă atât un instrument de prevenire și combatere a surselor socio-umane susceptibile a ocaziona infracționalitatea – atunci când îi sunt respectate destinațiile legale, cât și un factor care poate favoriza într-o anumită măsură, infracționalitatea în domeniu – atunci când este efectuat cu încălcarea scopului instituit de lege sau atunci când lipsește cu desăvârșire.

În prezent, sistemul de control financiar – fiscal si de audit intern din tara noastră, este structurat pe trei componente, si anume :

Controlul financiar propriu si de audit intern al entităților publice si al agenților economici;

Controlul financiar – fiscal si auditul statului (control al executivului);

Controlul financiar suprem (control al legislativului)

Ministerul Finanțelor Publice și Curtea de Conturi a României sunt instituțiile abilitate de lege sa efectueze controale financiare de specialitate în domeniul utilizării resurselor financiare publice și private.

Autoritatea Națională de Aministrare Fiscală respectiv Direcția Generală Antifraudă Fiscală exercită controlul operativ și inopinat în legătură cu aplicarea și executarea legilor fiscale și regulamentelor vamale, împiedicarea oricărei sustrageri de la plata impozitelor, respectarea normelor de comerț, prevenirea activității de contrabandă sau oricăror alte procedee interzise de lege. O cerință a controlului financiar, indiferent de forma sa, control preventiv, concomitent, ulterior și indiferent de metodele, tehnicile și procedeele folosite în exercitarea acestei activități, o constituie prevenirea fenomenelor de abatere, neajunsuri, neglijențe care generează pagube, irosesc bunuri materiale și financiare ale societății în ansamblul ei.

Eficiența controlului financiar comportă o serie de limite și riscuri care împiedică realizarea finalității pozitive a acestuia, motiv pentru care a fost introdus în categoria factorilor favorizanți în domeniul analizat. Aceste limite și riscuri se pot înfățișa sub următoarele aspecte: lipsa de periodicitate și operativitate, formalismul, în sensul că nu sunt semnalate la timp și complet unele abateri sau neajunsuri din activitatea economico-financiară care, ulterior, după amplificarea lor, sunt descoperite pe alte căi, evaluarea necorespunzătoare a gravității faptelor și a naturii și întinderii răspunderii juridice (materiale, administrative, disciplinare sau penale), slăbirea tăriei morale, a fermității unora dintre cei care efectuează controlul, împrejurare care poate deschide poarta favorizării săvârșirii infracțiunilor generatoare de bani murdari.

În acest context, practica organelor Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Public și a instanțelor judecătorești constituie o sursă de perfecționare a activității de control financiar, de sporire a eficienței preventive a acestuia în realizarea cerințelor actuale ce se impun în activitatea economică.

6.1.4. Mediul judiciar

Mediul judiciar este cel ce oferă terenul ideal pentru inițierea, derularea și finalizarea unor afaceri ilegale, soldate cu prejudicii materiale și de imagine imense. Emiterea de legi imperfecte și proceduri incomplete care incurajează și susțin criminalitatea în acest domeniu, în dinamica fenomenului criminogen mediul judiciar fiind depășit de dezvoltarea mediului afacerilor.

Mai mult, inițiativele legislative de modificare și completare a Codului penal, a Codului de procedură penală și a legislației specifice domeniului economico-financiar, au generat o translatare de competențe materiale și funcționale de la Poliție la Parchet și mai departe la instanțele de judecată. Aceste inițiative legislative au avut un impact atât asupra structurii organizatorice și funcționale a autorităților judiciare, cât și asupra celerității documentării și instrumentării cauzelor complexe de spălare a banilor.

Dinamica fenomenului legislativ asigurată de multitudinea actelor normative care de cele mai multe ori reglementează în mod diferit același domeniu, asigură un mediu judiciar favorabil dezvoltării comportamentelor infracționale.

6.1.5.Alte cauze.

Cazuistica instrumentată de organele judiciare în domeniul investigarii infracțiunilor de spălare a banilor, reflectă existența și a altor factori criminogeni:

transferarea, în continuare, în mod ilegal, a proprietății de stat către domeniul privat, folosindu-se în acest scop, inclusiv, fondurile alocate de organismele financiare internaționale;

menținerea la un nivel ridicat a corupției îndeosebi în rândul factorilor de decizie și control din economie, administrația de stat, instituțiile bugetare, a celor implicați în procesul de privatizare și reformă instituțională, ceea ce a făcut posibilă încălcarea regulamentelor legale cu privire la activități economice deosebit de importante, cum sunt obtinerea si utilizarea frauduloasa a fondurilor publice, transferurile ilegale de capital și în final săvârșirea de fraude cu prejudicii deosebit de grave în toate sectoarele economiei;

creșterea gradului de organizare a grupurilor de infractori specializați în operațiuni de spălare a banilor, care afectează întreg sistemul economico-social, cu verigi ce ating cele mai înalte sfere de influență, fenomenul infracțional din aceast domeniu conturând pe zi ce trece, caracteristicile specifice criminalității organizate;

amplificarea gravității fenomenului de spălare a banilor ce vizează interesele financiare ale Uniunii Europene;

lipsa operativității entităților raportoare în sesizarea tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor;

circuitul sinuos al informațiilor financiare dublat de o procedură administrativă complicata de analiza a acestora, care nu permite luarea unor decizii imediate

liberalizarea operațiunior de cont curent și de capital pentru spațiul UE.;

6.2. Personalitatea infractorului specializat în operațiuni de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism

Persoanele fizice care au făcut obiectul unor investigații privind operațiuni de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism sunt de diverse naționalități și provin din majoritatea mediilor sociale (comunitatea de afaceri, administrația centrală/locală, societatea civilă etc).

Relevant este faptul că unii dintre aceștia au legături directe sau sunt interpuși ai persoanelor cu funcții decizionale sau executive din spectrul politico-instituțional central sau local.

În abordarea noastră o să evidențiem trăsăturile de personalitate ale infractorului financiar care efectuează operațiuni de spălare a banilor și finanțare a actelor de terorism. Din punct de vedere juridic, infractorul este persoana care comite o infracțiune cu vinovăție sau participă la comiterea ei, fie în calitate de instigator, fie în calitate de complice.

Conduita criminală a infractorului necesită cunoașterea aprofundată a mecanismelor și factorilor care o influențează. Infractorul, ca individ, trebuie cunoscut și analizat în profunzime, acordându-se o deosebită atenție structurii sale psihologice, factorilor endogeni și exogeni care acționează asupra comportamentului său.

Lumii economico-financiare îi sunt caracteristice atât anumite modalități faptice, cât și anumite tipuri de personalități criminale, cu un anume potențial motivațional de natură infracțională.

Motivația făptuitorilor reprezintă totalitatea elementelor psihice care concurează la luarea deciziei de a comite o anumită faptă ilegală, ea fiind alcătuită din structurarea tuturor motivelor care au dus la această alegere. Cu cât un infractor este mai motivat în activitatea pe care o desfășoară, cu atât va avea mai multe șanse de reușită, deoarece va depune toate diligențele pentru a atinge rezultatul pe care îl urmărește.

Motivația nu este unică pentru toți făptuitorii, ea variind în funcție de interesele și nevoile de moment ale fiecărui individ. Cu toate acestea, un element comun al tuturor infractorilor din sfera criminalității economico-financiare este dat de rezultatul urmărit prin desfășurarea activității infracționale.

Astfel, motivația acestui tip de infractor se caracterizează în principal prin dorința de câștig, de obținere a unor avantaje materiale cât mai mari. În actualul context social, motivul îmbogățirii poate apărea ca justificat: dorința de câștig este, cel puțin în sistemul economiei de piață, apreciată ca o justificare suficientă și legitimă fiind acceptată social.

Lăcomia și invidia sunt trăsături dominante ale multora dintre comportamentele care se manifestă în spațiul afacerilor. Motivația obținerii unor câștiguri materiale considerabile este cea mai convingătoare și se întâlnește la toți infractorii care acționează în acest mediu. Practic acesta este elementul definitoriu în desfășurarea activității infracționale și constituie un element deosebit de important în dezvoltarea acestui tip de criminalitate.

V. Ruggiero opina în legătură cu motivația infracțională că doar „ambiția personală este cea care îi împinge pe oameni să comită infracțiuni. Infracționalitatea în afaceri reprezintă „fructul oprit” pentru instrumentele de control, dar și de autocontrol din partea propriilor indivizi, ce aparțin prin definiție sistemului de afaceri”. Cauzalitatea fraudelor este legată preponderent de personalitatea autorilor și mai puțin de mediul în care acesta operează și care le-ar spori gradul de vulnerabilitate infracțională.

În opinia lui V. Ruggiero, cauzalitatea infracțională aparține sferei motivaționale determinate de nivelul de cultură al indivizilor. Astfel, orice activitate infracțională a indivizilor reprezintă o situație inedită, din care se desprinde imposibilitatea acestora de a avea un autocontrol suficient. În ceea ce privește stăpânirea de sine și refuzul trecerii la act, lipsa acestora ar putea fi explicate printr-un comportament dominat de anumite vicii, cum ar fi: o asumare precară a riscului, tendința de a evita sarcinile dificile, toleranța redusă față de frustrări, impulsivitatea manifestată prin înclinația către plăcerile de moment. Toate aceste trăsături se circumscriu egocentrismului, ca latură a personalității umane.

Infractorii care acționează în sfera criminalității economico-financiare cunosc în detaliu lacunele existente în sistemele de reglementare în care își desfășoară activitatea, iar vidul legislativ și incapacitatea guvernelor de a conferi fermitate activității de control ce ar trebui exercitat în acest sistem conferă o vulnerabilitate deosebită față de acest gen de infracțiuni.

Infractorul care acționează în sfera economico-financiară, față de ceilalți infractori are, în general, studii superioare în domeniu. Astfel, o particularitate a acestui tip de infractori o constituie pregătirea intelectuală și nivelul de cultură deosebite.

Pregătirea intelectuală reprezintă nivelul de instruire școlară pe care îl au infractorii din această categorie a criminalității și care influențează în plan calitativ fenomenul infracțional, în sensul că oferă cunoștințele necesare pentru comiterea unor fapte cu moduri de operare deosebit de complexe. Experiența ultimilor ani în studierea acestui gen de infracțiuni a relevat faptul că infractorii posedă tot mai multe cunoștințe în cele mai variate domenii, pornind de la cel legislativ și până la domenii care s-au dezvoltat recent (informatică, telecomunicații etc.).

Specific infractorului financiar este faptul că el acționează în domeniul său de activitate, acolo unde posedă cunoștințe temeinice, unde cunoaște legislația și imperfecțiunile acesteia, oferindu-i-se posibilitatea de a eluda dispozițiile legale.

În majoritatea cazurilor infractorul financiar are studii superioare și ocupă funcții de conducere în cadrul unei organizații( ex.: manager, director, patron, administrator etc.). Funcția deținută îi dă posibilitatea să își pună în practică cunoștințele, încălcând prevederile legale, urmărind obținerea unor profituri ilicite.

Lăcomia îl determină pe fraudator să pună la punct scheme prin care să sustragă sume considerabile de bani, pe care le investește ulterior în bunuri imobiliare ( ex. : locuințe, terenuri ), în achiziționarea unor obiecte de valoare ( cum ar fi autoturisme de lux ) sau chiar în coruperea unor funcționari sau oameni politici cu influență.

Fraudatorul studiază fisurile existente în sistem și în unitatea în care își desfășoară activitatea, stabilește în amănunt modalitatea în care urmează să acționeze și își pune în aplicare planul cu mult tact, calm, consecvent, afișând un tonus excepțional. Organele de control, în special cele interne, sunt preocupate într-o mai mică măsură să caute fisuri în interiorul sistemului. Astfel, în inevitabila lor ignoranță nu reușesc sau nu îndrăznesc să îi verifice pe cei care, cel puțin în aparență, se bucură de succes în activitatea pe care o desfășoară. În consecință nu se procedează la o verificare riguroasă a activităților financiar-contabile efectuate de membrii organizației. Această trăsătură a managerilor de a avea încredere în oamenii pe care îi conduc favorizează săvârșirea unor infracțiuni.

Un alt motiv pentru care controlul se dovedește, în multe situații, ineficient este că cea mai mare parte a managerilor consideră că în organizația pe care o conduc nu poate fi comisă o fraudă de mari proporții. Tratarea cu indiferență a semnalelor care prefigurează comportamentul suspect al unor angajați, precum și părerea unor angajați precum că prea multe verificări ale personalului are efecte negative asupra acestuia, favorizează activitatea fraudatorilor, creând împrejurări prielnice punerii în aplicare a fraudelor.

De multe ori un manager este pus în situația limită de a amâna luarea unei decizii ferme față de neregulile descoperite pentru simplul motiv că dezvăluirea acestora îi va afecta situația profesională proprie. În alte situații poate interveni și ignoranța managerului, conturată prin incapacitatea acestuia de a descifra mecanismele și procedeele utilizate de fraudator.

În opinia specialiștilor, personalitatea infractorului financiar are atât o latură pozitivă cât și o latură negativă.

În ceea ce privește latura pozitivă se are în vedere faptul că fraudatorul este dinamic, consecvent, cu o deosebită rezistență fizică și psihică, obișnuiește să muncească peste orele de program, nu solicită concedii de odihnă, fără a fi afectat de efortul depus. În instituțiile financiar-bancare și aprobare a finațărilor europene, în care există o permanentă relație cu publicul, se observă faptul că infractorul comunică deosebit de ușor în relațiile interumane, având permanent la îndemână soluții și răspunsuri care atrag clienții și îi impresionează pe colegi, obișnuind să își argumenteze afirmațiile cu ajutorul unor termeni și expresii de strictă specialitate, pe care este conștient că interlocutorii nu le înțeleg pe deplin.

Ca o categorie aparte a infractorilor care acționează în mediul economico-financiar, fraudatorii conștientizează faptul că ei operează într-o instituție ( bancă, fond de investiții, instituții pubice, societăți comerciale, agentii de dezvoltare regională) care gestionează riscul. Toate operațiunile efectuate sunt marcate de o doză mai mare sau mai mică de risc. De aceea, în cele mai multe cazuri ei nu au remușcări sau sentimente de vinovăție atunci când pierd într-o operațiune. Conștient de risc, fraudatorul se manifestă impulsiv, nu se consultă cu nimeni, ignorând deliberat reglementările tehnice și contabile. Această manieră de lucru este acceptată de către șefi, care nu sunt deranjați de aspecte, în aparență minore.

Latura negativă a personalității infractorului financiar este întregită de aroganța acestuia. El se consideră cel mai capabil individ din organizația în care acționează și are convingerea intimă că nimeni nu va reuși să îi descopere manoperele frauduloase. Acesta afișează o atitudine nonșalantă, o vestimentație elegantă, disponibilitate față de orice problemă pusă în discuție, stăpânește și controlează orice situație. Pentru a oferi imaginea completă a unui profesionist, știe când și pentru ce să facă mici concesii, să cedeze, dar numai în situații care nu îi afectează interesele.

Psihopatul financiar are o situație materială foarte bună, comparându-se permanent cu cei aflați deasupra sa în ierarhia organizațională, dar manifestând în același timp preocuparea de a nu ieși în evidență nici în mod pozitiv nici în mod negativ.

Studiile efectuate în domeniu au relevat că lăcomia nu reprezintă un element care să îl motiveze în mod deosebit pe psihopatul financiar în săvârșirea unor acțiuni ilegale.

În cadrul Universității Yale din Statele Unite ale Americii funcționează un departament care studiază psihologia infractorilor specializați în criminalitatea economico-financiară. Cercetătorii au elaborat un concept destul de interesant, care se referă la faptul că infractorul nu este cineva cu o lăcomie evidentă, ci acea persoană care se teme de eșecuri, de ratări. Exemplul clasic dat de cercetători este tipul de persoană care o duce cu adevărat bine din punct de vedere financiar. În momentul în care instituția în care își desfășoară activitatea suferă un eșec financiar, iar individul este afectat din punct de vedere al remunerație, încearcă să comită o fraudă cât de mică, sperând să nu fie descoperit. Analizele efectuate evidențiază și faptul că organizațiile financiare și băncile, preocupate exclusiv de rezultate, nu sunt dispuse să analizeze modul în care acestea au fost obținute, excluzând orice control asupra activității salariaților aflați în punctele cheie ale afacerilor derulate. Pentru a nu fi surprinși de situații delicate, managerii din instituțiile financiar-bancare sunt preocupați de coruperea firmelor de audit financiar sau a organismelor de supraveghere și control care le verifică legalitatea operațiunilor și le confirmă bilanțurile contabile.

Complicitatea conducerii instituțiilor financiar-bancare la săvârșirea fraudelor și a operațiunilor de spălare a banilor este pusă în evidență și de refuzul constant al acestora de a interveni preventiv, ori de a sesiza organelor abilitate neregularitățile constatate, care nu reprezintă altceva decât infracțiuni în curs de săvârșire.

O altă particularitate a personalității infractorului economico-financiar o reprezintă și capacitatea de a relaționa și de a stabili legături de natură a-l favoriza, cu importanți funcționari sau lideri din administrație, poliție și justiție. El știe să profite de aceste relații și să le folosească atunci când își simte amenințată poziția sau activitatea.

Numeroasele legături pe care le dețin cei care se ocupă de criminalitatea economico-financiară, fac ca dezvoltarea fenomenului să fie una prolifică, deoarece de cele mai multe ori legăturile acestor infractori se găsesc în sfera politicului unde infracționalitatea de natură economică se dezvoltă paralel cu corupția politică. Din această cauză depistarea și combaterea faptelor ilicite este mult mai dificilă decât în alte domenii.

Asociind corupția cu infracționalitatea se formează un sistem de favorizare și se creează oportunitățile care deschid canalele necesare desfășurării activitățile ilicite și care dă dimensiunile reale ale facilităților de care beneficiază criminalitatea în desfășurarea activităților sale.

Profilul psihologic și comportamental al acestui tip de infractori conturează o personalitate robustă, a cărei opulență ascunde caractere foarte puternice. Ei sunt cei care se află în prim-planul vieții publice, care au acumulat averi considerabile și au capacitatea de a influența structurile politice și de putere. Planificate cu grijă și urmărite cu răbdare, acțiunile lor de corupere ating ținta, ceea ce denotă o premeditare a activităților infracționale. Ei speculează cu mare abilitate candidaturile și pulsul vieții economice, sociale și politice, construind și punând în aplicare veritabile strategii menite să le sporească averea și puterea, recurgând la inedite artificii care, bazându-se pe sclipiri de inteligență și lacune legislative , oferă teren propice trecerii la act.

Spre deosebire de ceilalți infractori care, după săvârșirea infracțiunii încearcă să se facă nevăzuți, infractorii din lumea economico-financiară se afișează în public fără nici un fel de remușcări. De fapt ei sunt indivizi apreciați în societate, stimați și care se făcuseră remarcați de cei din jur, posedă cunoștințe care le oferă o funcție apreciabilă și nicidecum nu ar putea fi considerați infractori de către cei din jur. În realitate însă ei sunt infractori, asemănători celor care ar săvârși infracțiuni contra persoanei sau o altă infracțiune de drept comun.

De multe ori, o parte din aceștia se află temporar pe teritoriul României, reședința lor reală aflându-se în insule de opulență ( Monte Carlo, Paris, Londra, Roma etc. ) și în paradisuri fiscale. Ei se plasează, datorită potențialului financiar și puterii de penetrare, foarte rapid, în cercul oamenilor politici, al elitelor economice și financiare, studiind relațiile existente și explorând conjuncturile inevitabile.

De asemenea, sunt aceia care trec cu rapiditate și ușurință de la un partid politic la altul, sprijinind chiar doi candidați concomitent, în speranța unui eventual câștig ulterior. Setea lor de putere și dorința de a se menține în „înalta societate” nu cunoaște limite, demonstrând încă o dată carențele adevăratului caracter, care nu pot fi mascate de opulență, precaritatea intelectuală și ignoranța.

După cum am arătat, motivația infractorilor financiari este reprezentată de dorința de a obține cât mai multe avantaje materiale, scopul spre care se îndreaptă indiferent de speța în care acționează, este de a câștiga cât mai mulți bani sau de a realiza un profit cât mai mare. Ei sunt, cel puțin în aparență, oameni respectabili, cu o poziție socială bine definită, posedând studii de specialitate care le permit să exploateze orice situație care favorizează realizarea scopului final, chiar dacă prin acțiunile pe care le desfășoară încalcă dispozițiile legale. de cele mai multe ori comportamentul ilegal al acestui tip de infractor este dificil de descoperit datorită statutului lor, însă pot fi identificați o multitudine de indicatori socio-mutuali referitori la comportamentul infractorului, care ar putea scoate în evidență activitățile ilegale pe care le desfășoară și care îi aduc beneficii materiale.

În activitatea de investigare a operațiunilor suspecte de spălare a banilor, investigatorii trebuie să aibă în vedere indicatorii socio-neutrali referitori la comportamentul infractorului financiar,respectiv:

schimbarea bruscă a modului de viață, vizibilă în special prin dobândirea unor bunuri și valori importante și care nu ar putea fi justificate prin veniturile declarate legal. Astfel de infractori investesc sumele de bani obținute ilegal în locuințe, autoturisme, îmbrăcăminte, concedii, bunuri de folosință îndelungată sau asigură condiții materiale deosebite propriilor copii. Aceste bunuri nu ar putea fi obținute numai din salariul obișnuit, de aceea de multe ori diferențele dintre nivelul de trai și mijloacele prin care își asigură existența în mod oficial constituie un indiciu că individul desfășoară activități ilicite.

indicatorul numit „iresponsabilitate”, materializat în renunțarea voluntară la concediile legale de odihnă, prezența neîntreruptă la serviciu pentru perioade îndelungate, prelungirea nejustificată a programului de lucru sau insistența de a participa la activități care nu sunt în mod normal în responsabilitățile sale etc. acest tip de infractor se caracterizează printr-o dinamică și atenție deosebită, ei studiază toate situațiile existente, prezentând interes pentru tot ce se întâmplă în mediul lor.

Ei trebuie să cunoască situația reală, pentru a identifica momentele favorabile pentru acțiunile sale, luând în considerare toate variantele posibile.

Infractorii care acționează în sfera criminalității care prejudiciază bugetul european afișează, în general, o imagine falsă, din această cauză fiind relativ greu de descoperit. Datorită puterii și statutului social, de care sunt conștienți și de care profită, ei reușesc să corupă valorile considerate imune la puterea banilor. Egocentrismul este considerat „țara” infracțională, forța motrice a realizării dorințelor lor. Banul și puterea sunt principalele lor motivații, pentru care s-ar amesteca în orice activitate care le-ar aduce un profit.

6.3. Dimensiunea statistică a fenomenului spălării banilor și finanțare a terorismului în România și la nivel international.

6.3.1.Statistica ONPCSB pentru semestrul I 2014

Colectarea informatiilor:

3.469 Rapoarte de Tranzactii cu Numerar primite, aferente a 3.120.886 operatiuni depunere/retragere numerar

3.648 rapoarte de Tranzactii Externe primite, aferente a 940.936 operatiuni de transfer

1.769 Rapoarte de Tranzactii Suspecte primite

Analiza si diseminarea informatiilor:

1.312 lucrari supuse dezbaterii Plenului ONPCSB

416 analize diseminate autoritatilor competente

Suspendarea operatiunilor suspecte:

7 operatiuni suspendate

Sume blocate – 4.160.500 EUR

Sustinerea eforturiolor agentiilor de aplicare a legii:

Interactiune permanenta cu agentiile de aplicare a legii prin schimbul de informatii

130 raspunsuri transmise la solicitarile de informatii ale agentiilor de aplicare a legii

Contributia la efortul international de lupta impotriva SB/FT:

73 solicitari de informatii adresate unitatilor de informatii financiare partenere

105 solicitari de informatii primite de la unitati de informatii financiare partenere

12 participari la lucrarile organismelor internationale de profil

Instruirea entitatilor raportoare:

5 sesiuni de instruire

105 participanti la sesiunile de instruire

Supravegherea si controlul entitatilor raportoare:

607 entitati raportoare supravegheate off-site

105 actiuni de control la entitati raportoare

16 sanctiuni (13 amenzi, 3 avertizmente)

Valoare amenzi 146.000 lei

Situatia privind Rapoartele de Tranzactii cu Numerar:

Pe parcursul sem I 2014 au fost transmise catre ONPCSB un numar total de 21.298 rapoarte dintre care 17.802 au fost transmise de notari, iar 3.496 de celelalte entitati raportoare

In sem I 2014, comparativ cu sem I 2013, valorile principalilor indicatori pentru aceasta categorie de informatii au fost:

Se constata ca numarul operatiunilor cuprinse in RTN-uri este in crestere cu 6,4% fata de sem I 2013

Numarul Rapoartelor de Tranzactii cu Numerar grupate pe categorii de entitati:

Situatia privind Rapoartele de Tranzactii Externe:

In sem I 2014, comparativ cu sem I 2013, valorile principalilor indicatori pentru aceasta categorie de informatii au fost:

Se constata ca numarul operatiunilor cuprinse in RTE-uri a crescut cu cu 13,2% fata de sem I al anului 2013.

Totodata, un trend ascendent a fost inregistrat si in ceea ce priveste sumele transferate din Romania (crestere de 6%), respectiv un trend descendnt pentru sumele transferate in Romania (scadere cu 2%).

Situatia privind Rapoartele de Tranzactii Suspecte:

Pe sem I 2014, situatia privind numarul de RTS-uri grupate pe categorii de emitenti, se prezinta astfel:

In sem. I 2014, ONPCSB a primit 1.769 RTS, acest numar fiind in scadere cu 25,72% fata de jumatatea numarului total de RTS-uri primite in anul 2013.

Din numarul total de 1.796 de RTS-uri analizate de catre ONPCSB un numar de 660 dintre acestea au fost conexate, iar in baza a 1.109 RTS-uri au fost dschise lucrari de analiza specifica.

Situatia privind suspendarea operatiunilor suspecte de spalare a banilor/finantare a terorismului:

In perioada supusa analizei – sem. I 2014, ONPCSB a decis suspendarea operatiunilor conform prevederilor Legii 656/2002, in 7 cazuri, pentru suma totala de 4.160.500 Eur.

6.3.2. Statistica DIICOT

O analiza comparativa a activitatii Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism pe anii 2013-2014 releva urmatoarele:

La nivelul anului 2013 DIICOT a intocmit un numar de 30 de rechizitorii in care au fost trimisi in judecata un numar de 500 inculpati, cercetati pentru savarsirea de infractiuni de natura economico-financiara. Dintre acestea, doar in 4 rechizitorii au fost cercetati si trimisi in judecata un numar de 43 inculpati pentru savarsirea infractiunii de spalare de bani.

La nivelul anului 2014 DIICOT a intocmit un numar de 27 de rechizitorii in care au fost trimisi in judecata un numar de 263 inculpati, cercetati pentru savarsirea de infractiuni de natura economico-financiara. Dintre acestea, in 16 rechizitorii au fost cercetati si trimisi in judecata un numar de 182 inculpati pentru savarsirea infractiunii de spalare de bani.

6.3.3.Statistici internaționale

TRACFIN – Unitatea de informații financiare franceză a analizat in cursul anului 2014 un număr de 38.419 raportari transmise de entitatile raportoare, ceea ce reprezinta cea mai mare crestere din ultimii 10 ani in ceea ce priveste numarul de raportari primite. Pe baza acestui numar de rapoarte suspecte, urmare analizelor efectuate de TRACFIN, au fost transmise autoritatilor judiciare competente precum si autoritatilor partenere un numar de 1.395 de sesizari, ceea ce reprezinta o crestere cu 5% fata de anul 2013.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND SPĂLAREA BANILOR ȘI FINANȚAREA TERORISMULUI- AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITATII INTERNE A UNIUNII EUROPENE

7.1. Securitatea internă a Uniunii Europene și ordinea mondială în condițiile procesului de globalizare

Globalizarea este procesul ireversibil prin care lumea devine treptat un sistem statal planetar, suveranitatea națională nemaifiind legată strict de configurația geografică a frontierelor, datorită modului de manifestare și acțiune a migrației populațiilor, pieței libere de capital, investițiilor străine, terorismului, crimei organizate transnaționale și fluxului rapid și bogat de date, știri, informații, idei, valori culturale, tranzacții financiare etc.

Globalizarea a pus tehnologia aproape la îndemâna tuturor cetățenilor planetei. Tehnologia a fost dintotdeauna instrumentul economic preferat al statelor puternice, dar situația s-a generalizat. Datorită procesului globalizării, au fost promovate tehnologiile performante și transferate la o scară globală2.

Un fenomen care facilitează accesul la tehnologii ce pot fi utilizate în acte teroriste sau alte activități infracționale, este generat de apropierea tehnologiilor civile de cele militare, tehnologii care dau naștere la produse, servicii și aparatură cu dublă utilizare. Are loc astfel o adevărată proliferare a armelor ce înglobează tehnologie de ultimă generație. Utilizarea sistemelor GPS, a telefoniei prin satelit și a comunicațiilor securizate prin Internet oferă rețelelor criminale, dar și grupurilor teroriste, accesul la același nivel de informații care odată era disponibil doar celor mai dezvoltate națiuni.

Convergența organizațiilor criminale cu cele teroriste reprezintă cea mai importantă amenințare asupra democrației și drepturilor fundamentale ale omului.

Legătura dintre terorism și criminalitate a căpătat o nouă dimensiune, mai ales după evenimentele care au avut loc în 11 septembrie 2001 la New York, punând mai pregnant în evidență necesitatea războiului global împotriva terorismului internațional. Una din consecințe este că organizațiile teroriste sunt nevoite să-și extindă zonele de acțiune, atât pentru a ataca, cât și pentru a se ascunde, dar mai ales pentru a-și asigura singure fonduri și materiale logistice specifice, prin activități criminale.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra principalelor surse de finanțare și asupra mijloacelor utilizate în circulația capitalurilor pe care organizațiile teroriste le utilizează în sprijinirea rețelelor sale, trebuie relevat faptul că persoanele investigate pentru comiterea unor activități teroriste au efectuat transferuri financiare prin sisteme alternative răspândite în toată lumea. Adesea, transferurile internaționale s-au efectuat prin intermediul acelor rețele financiare alternative (SAT), fiind colectate de către cetățenii străini de naționalități diverse, rezidenți în țările implicate în lupta împotriva terorismului. În alte cazuri, persoanele fizice au efectuat plăți în numerar în diverse țări, implicând sume mari de bani și care au fost direcționate spre același cont. Fondurile colectate au fost apoi transferate în Asia sau în SUA, ori în alte zone țintă ale teroriștilor.

Prin procedee ilicite, infractorii pot investi în sectoarele economiei în care activele pot fi utilizate ulterior ca instrumente de spălare a banilor. În plus, într-o economie în care tehnologia avansată și globalizarea permit transferul rapid de fonduri, lipsa de control asupra acestui fenomen infracțional poate submina stabilitatea financiară. Într-o țară cu o situație financiară precară, scoaterea a milioane sau miliarde de dolari anual din procesul normal de creștere economică reprezintă un real pericol pentru credibilitatea, stabilitatea economică și securitatea sa națională.

În esență, obiectivul principal al terorismului, care reprezintă cel mai periculos fenomen al crimei organizate transnaționale, este de intimidare a populației sau de a obliga un guvern sau o organizație internațională să facă sau să se abțină de a efectua vreo acțiune. În general, terorismul este o acțiune a unui grup organizat, motivat etnic sau religios în ceea ce face, iar în unele cazuri constă în acțiunea disperată a unor persoane izolate.

Grupările teroriste diferă de alte organizații criminale în funcție de motivație și scopul urmărit. În fapt, spre deosebire de grupurile de crimă organizată care vizează în primul rând obținerea de venituri și multă discreție, grupările teroriste, de obicei, „nu au scopuri financiare”, ci de impunere printr-o largă publicitate a ideologiei lor, folosind violența, amenințarea și intimidarea.

Obținerea profitului este în general obiectivul diverselor tipuri și organizații de crimă organizată. În timp ce diferența obiectivelor finale între fiecare dintre aceste activități poate ajunge la o anumită limită, organizațiile teroriste au nevoie de sprijin financiar pentru a-și atinge scopurile. O grupare teroristă de succes, asemeni unei organizații criminale, trebuie să fie capabilă să construiască și să mențină o infrastructură financiară eficientă.

În general, finanțarea terorismului se bazează pe două surse principale:

a) prima sursă o reprezintă sprijinul financiar acordat de statele sau organizațiile cu o infrastructură suficient de mare să colecteze și să facă disponibile fondurile către organizația teroristă. Așa numitele state-sponsori ai terorismului au ajuns însă în declin în ultimii ani și au fost în mod treptat înlocuite cu alte modalități de susținere de către ale entități. O persoană fizică ce deține suficiente resurse financiare poate de asemenea furniza fonduri substanțiale grupărilor teroriste. Osama bin Laden, de exemplu, proprietar și coordonator al unor activități economice, a contribuit cu sume semnificative din averea sa la înființarea și sprijinirea rețelei teroriste Al-Qaeda;

b) a doua sursă majoră de fonduri pentru organizațiile teroriste este reprezentată de câștigul indirect din activități care generează venituri.

Ca și în cazul organizațiilor criminale, venitul unei grupări teroriste poate fi obținut din infracțiuni sau alte activități ilegale.

După atacurile teroriste de la New York, s-a instituit necesitatea de a se combina eforturile și experiența în războiul contra finanțării terorismului. Aceste demersuri permit o observare mai clară a mozaicului creat prin finanțarea terorismului și circulația fondurilor teroriste suspecte. De exemplu, o examinare a conexiunilor financiare ale atacurilor aeriene din 11 septembrie a condus la concluzia că majoritatea tranzacțiilor individuale au inclus sume mici de bani, sub limita de raportare a tranzacțiilor cu numerar, iar operațiunile au vizat numai transferurile prin swift. Persoanele fizice care au apărut ca beneficiari au fost studenți străini, care primeau bani de la părinți sau sub forma de burse, granturi pentru studii, astfel încât tranzacțiile nu au fost identificate ca necesitând o verificare suplimentară de către instituțiile financiare implicate.

Concluzionând, putem menționa că în lupta împotriva terorismului și a fenomenelor de criminalitate transnaționale adiacente, România își îndeplinește obligațiile asumate prin ratificarea convențiilor internaționale în domeniu, exemplificând în acest sens Convenția europeană privind spălarea, cercetarea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York, la 15 noiembrie 2000.

Stoparea eficientă a spălării de bani ca forma specială a crimei organizate și ca parte componentă a activităților grupărilor de crimă organizată, al cărei scop final este legalizarea veniturilor obținute în mod ilicit si integrarea lor în circuitele financiare legale, nu poate fi asigurată prin acțiuni unilaterale de întărire a normelor de drept penal sau a oricărui tip de regulamente. Amploarea fenomenului necesită un sistem complex de măsuri și o cooperare interinstituțională a tuturor actorilor implicați în prevenirea și combaterea acestuia.

În plan mai general, evoluția vieții economice face ca firmele să fie din ce în ce mai dependente de circuitul economic internațional. Finanțarea întreprinderilor și dezvoltarea acestora în contextul globalizaării a devenit în mod obligatoriu transnațională. Economia de piață are deja un pronunțat caracter internațional și fenomenul continuă să ia amploare prin fuziunea piețelor financiare și evoluția rapidă a tehnologiilor.

Perspectivele vieții internaționale sunt puternic influențate de schimbările de substanță petrecute în configurația politică mondială în ultimul deceniu al secolului XX, sistemul mondial oscilând între un model monopolar și unul multipolar, principalele evoluții conturând ideea ca monopolarismul nu se va încheia prea curând. Tendințele de hegemonie și reîmpărțire a sferelor de influență coexistă cu procesul de integrare și cooperare, construit pe baze neconflictuale. Prin aprofundarea integrării țărilor membre și prin primire noilor democrații din Europa Centrală și de Est, Uniunea Europeană va deveni în curând cea mai mare piață și cel mai dinamic pol economic și politic.

Un alt pol economic se dezvoltă în China și zona Pacificului, care aspiră și el să obțină un statut tot mai important și în plan global. Mutațiile de pe scena politică a Rusiei lasă să se înțeleagă că aceasta va încerca o nouă afirmare în calitate de mare putere și partener privilegiat al SUA în procesul de decizie asupra problemelor politice, economice și de securitate la nivel mondial.

Toate acestea vor conduce, în final, la accentuarea multipolarității, între centrele de putere existând riscul apariției unor confruntări, mai mult sau mai puțin tensionate, în scopul redistribuirii sferelor de influență. Protecția accesului la sursele de materii prime și piețe va înlocui demersurile de natură ideologică. Alături de aceste centre de putere, unele regiuni, precum lumea arabă și Asia de Sud vor cunoaște propriile procese de polarizare, Orientul Mijlociu și Africa devenind deja subiecte de interes special pentru principalii poli ai puterii.

În opinia noastră, o atenție cu totul specială trebuie acordată mișcărilor sociale din nordul Africii, care în unele cazuri cum este Egiptul s-au soldat cu alungarea șefilor de stat, in altele (Siria) cu schimbarea guvernului, iar în Libia au loc lupte grele între susținătorii regimului Gaddafi, cunoscut ca sponsor al terorismului și forțele de opoziție, conflict care a determinat intervenția SUA și a altor state (Franța, Marea Britanie, România), în baza Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU. Situația este cu atât mai mult cu cât există informații că în tabăra insurgenților se află membrii Al Qaida, iar statele occidentale intenționează distribuirea de armament către aceștia.

Politicile globale trebuie să fie în măsură să răspundă prin flexibilitate, realism și pragmatism, mutațiilor rapide și complexe, precum: sfidări și crize regionale sau internaționale, intensificări ale proceselor de globalizare și integrare economică și financiară, puternice activări ale unor grupuri etnice sau religioase care tind spre autonomie sau recurg la manifestări centrifuge, ce pun adeseori în pericol stabilitatea și integritatea unor state din respectivele „zone fierbinți.” Alte provocări ale politicilor globale derivă din posibilele efecte negative ale impunerii unor vizuini izvorâte din revigorarea unor doctrine de politică externă de tip revizionist sau iredentist, suveranității limitate sau de factură fundamentalistă ca repere conceptuale în care se desfășoară uneori diplomația acestei epoci.

7.2. Spălarea banilor și finanțarea terorismului

Apreciem că fenomenul de spălare a banilor valorifică oportunitățile oferite de economia oficială, prin exploatarea inconsistențelor instituționale și a deficiențelor la nivelul managementului guvernamental. Deoarece fenomenul în sine își are geneza în activitățile necontabilizate, putem spune că aria de acțiune maximizează disfuncționalitățile și incertitudinile de la nivelul economiei oficiale.

Spălarea banilor reprezintă o sfidare internațională la adresa instituțiilor angrenate în combaterea economiei subterane, iar prevenirea și sancționarea fenomenului este marea provocare adresată acestor instituții la începutul secolului XXI.

Consolidarea cooperării inter-instituționale între agențiile de aplicare a legii abilitate în prevenirea și combaterea fenomenului este esențială pentru succesul acțiunilor îndreptate împotriva formelor de infracționalitate în domeniul afacerilor, concomitent însă cu implementarea unui sistem informatic complex, care să permită identificarea în timp util a tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor.

Avănd în vedere faptul că serviciile financiare întâmpină dificultăți în implementarea eficientă a sistemelor de prevenire și combatere a spălării banilor și finanțării terorismului, este necesară o abordare unitară a reglementărilor internaționale de combatere a acestor fenomene,Unitățile de Informații Financiare din întreaga lume trebuie să pună accent pe întărirea schimbului de informații pe probleme de spălare a banilor, finanțarea actelor de terorism dar și pe cunoașterea diferitelor moduri de funcționare și organizare a FIU-urilor precum și a sistemelor de cooperare la nivel național.

La scară internațională, fenomenul ,,spălării banilor” se bazează pe exploatarea diferențelor dintre reglemnetările financiare și bancare ale țărilor de pe întreg globul, are efecte negative considerabile asupra economiei mondiale prin deteriorarea operațiunilor eficiente ale economiilor naționale, coruperea lentă a pieței financiare și reducerea încrederii publice în sistemul financiar internațional, mărind riscurile și instabilitatea sistemului, toate acestea conducând în final la reducerea ritmului de creștere economică mondială.

Legislația româna a preluat dispozițiile internaționale privind cadrul general de reglementare a combaterii finanțării terorismului și spălării banilor. Astfel, infracțiunea de spălare a banilor este reglementată în forma prevazută în a III-a Directivă a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene 2005/60/CE, precum și în Convenția de la Varșovia din 16 mai 2005-privind spălarea,descoperirea,sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului.

Prin modificarea survenită odată cu apariția Legii nr.656/2002, pentru existența infracțiunii de spălare a banilor a fost eliminată lista infracțiunilor predicat din care să provină banii sau bunurile a căror provenientă trebuie disimulată, în sensul că orice infracțiune poate fi considerată faptă generatoare de bani murdari. De asemenea, în legislația română infracțiunea de spălare a banilor nu este conditionată nici de prevederea existentă în alte legislații, ca infracțiunea predicat să fie o infracțiune gravă. Situația premisă în cazul infracțiunii de spălare a banilor este săvârșirea unei infracțiuni din care să provină bunurile care sunt supuse procesului de spălare.

Succesul marilor operațiuni de spălare a banilor, ce se derulează prin intermediul instituțiilor de credit și a instituțiilor financiare nebancare, este asigurat de îndeplinirea a trei condiții, aparent contradictorii:

conceperea și punerea în executare cu maximă rapiditate de scheme de spălare a banilor;

amestecul permanent și discret al capitalurilor ilegale pentru a avea asigurat integrarea acestora în economia legală;

asigurarea anonimatului și a securității depline a persoanelor și entităților implicate în spălarea banilor.

Esența fenomenului de spălare a banilor o reprezintă ascunderea adevăratei proveniențe a produsului financiar și a adevăratei identități a indivizilor și grupurilor criminale care beneficiază de marile operațiuni de spălare.

În opinia noastră, fundamentată pe analiza cazurilor de fraude instrumentate în ultimii ani, evoluția grupurilor criminale este reflectată de puterea lor financiară, care are la bază acumulări ilegale de profituri. Ele s-au adaptat rapid, urmând evoluțiile economice, sociale și politice, integrându-se perfect în ambientul social cotidian.

A crescut gradul de profesionalizare în operațiunile de spălare a banilor, prin includerea în organizațiile criminale a unor specialiști de înaltă capacitate profesionala: bancheri, experți financiari, avocați, ceea ce determină un transfer al acestui tip de activitate din rândul celor care acumulează profituri ilegale (contrabandiști, falsificatori, traficanți, etc) în rândul celor care cunosc mecanismele financiar-bancare și pot asigura, succesul acestor operațiuni;

Referitor la etapele procesului de spălare a banilor, cazuistica instrumentată de ofițerii de poliție și procurorii DIICOT, evidențiază că procesul de spălare a banilor nu în mod obligatoriu parcurge cele trei etape descrise, în unele cazuri etapa stratificării fiind eliminată, comprimând procesul în scopul reducerii costurilor și creșterii vitezei de reciclare.

Analizând aspectele operaționale ale procesului de spălare a banilor,apreciem că etapele parcurse, atât în modelul ternar cât și în cel dual, entitățile raportoare nu se confruntă cu aceleași etape, respectiv instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare și cazinourile sunt utilizate pentru plasare și stratificare, iar notarii publici, agenții imobiliari, furnizorii de servicii,etc pentru integrarea bunurilor dobândite în mod ilicit.

Infracțiunea de spălarea banilor apare astfel ca un complex de activități, de metode și tehnici, prin care bunurile provenite din săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni predicat sunt supuse unui proces de disimulare pentru a dobândi o aparență de legalitate și a putea mai ușor să fie puse în circulație spre a se pierde cu desăvârșire urma provenienței lor ilicite.

În concluzie, ca o definiție a noțiunii de spălare a banilor, reținem că aceasta reprezintă procesul prin care se dă o aparență de legalitate unor profituri obținute ilegal de către infractori, fără a fi suspectați de asemenea operațiuni, cu scopul de a beneficia ulterior de bunurile obținute.

Integrarea României în structurile europene a permis și va permite nu numai mișcarea fără precedent a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, dar și o amplificare a fenomenului criminalității economico-financiare cu elemente de extraneitate. În acest context, activitatea de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare și, implicit, a spălării banilor impune realizarea unei strategii globale, incluzând măsuri economice, sociale, tehnico-organizatorice și legislative referitoare la toate sferele economico-sociale.

7.3. Crima organizată

La începutul mileniului III, după mai multe decenii de acumulări și transformări, țările puternic dezvoltate construiesc cadrul social, economic, cultural și politic al unei noi civilizații.

În același timp, mai mult ca oricând, lumea de astăzi este confruntată cu un inamic nou, „crima strategică”, care este o combinație de crimă organizată, trafic de droguri și acte terorism, cu o întindere și conținut larg ce amenință grav puterea legitimă a statelor.

Exponenții acestor activități criminale și-au creat propriul lor imperiu fără granițe, speculând cu tenacitate și imaginație orice disfuncție din interiorul statelor, fie ele bogate sau sărace. La nivel planetar se apreciază că se realizează, anual, afaceri ilicite al căror produs financiar depășește 1200 miliarde dolari.

În activitatea lor, organizațiile criminale transnaționale amenință suveranitatea națională și autoritatea statelor, valorile democratice și instituțiile publice, economiile naționale și procesele de democratizare din țările aflate în plin proces de reconstrucție a sistemului de valori sociale. Aceste organizații sunt flexibile, sofisticate, ușor adaptabile la orice situație și acționează după strategia companiilor multinaționale, extinzându-și permanent alianțele și acordurile în scopul obținerii unui acces mai larg la „know-how", a asigurării unei mai bune protecții față de autoritățile naționale, diminuării riscurilor și creării de noi oportunități pentru activitățile lor ilegale.

Crima organizată transfrontalieră reprezintă poate cea mai puternică amenințare contemporană la adresa securității statelor lumii, iar rețelele transnaționale nu pot fi destructurate fără conjugarea unor măsuri unitare din partea tuturor autorităților specializate în ofensiva antiinfracțională.

Fenomenul criminalității are o dimensiune națională (respectiv suma infracțiunilor ce se produc pe teritoriul unui stat și nu comportă aspecte de cooperare infracțională transnațională) și o dimensiune transnațională (respectiv suma infracțiunilor care se comit și se consumă prin cooperarea dintre infractorii care acționează pe teritoriul mai multor state).

Criminalitatea organizată transfrontalieră poate produce, astăzi, direct sau indirect, următoarele efecte negative:

– subminează societatea, regimurile politice și suveranitatea statelor prin normalizarea violenței și prin atragerea structurilor politice în sfera corupției, afectând integritatea instituțiilor publice și private;

– deformează mecanismele ecnomiei de piață, inclusiv anumite activități de reglementare guvernamentală, privând consumatorii și producătorii de avantajele pe care le comportă sistemele economice și comerciale libere, sigure si echitabile;

– slăbește sistemele de protecție a mediului prin nerespectarea reglementărilor aplicabile în domeniu;

– destabilizează state importante din punct de vedere strategic, încetinește ritmul de creștere al economiilor în tranziție/dezvoltare, prejudiciază sistemul internațional, în general si îndeplinirea obiectivelor statelor în materie de politică externă, în particular;

– împlică costuri sociale si economice foarte mari, cum ar fi cele asociate traficului și consumului de droguri.

În concluzie, spălarea banilor în contextul crimei organizate, presupune angrenarea unor importante sume de bani care tranzitează „cu rapiditate rețelele financiare naționale și internaționale",cu scopul de a le separa de originea lor ilicită, de a le integra și folosi pentru dezvoltarea logisticii și perfecționare managementului infracțional .

7.4. Sistemul investigativ și de cooperare pentru pevenirea și combaterea spălării banilor și finanțaării terorismului

Bazele instituirii unui regim internațional de luptă împotriva spălării banilor si finanțării actelor de terorism sunt reprezentate de standardele internaționale în materie, deja menționate si analizate în detaliu în capitolele anterioare, care impun țărilor ce le-au adoptat mai multe obligații decât cele pe care acestea trebuie să le implementeze la nivel național.

Astfel, trebuie să subliniem importanța Convenției Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope din 1988 (Convenția de la Viena) ; Acordurile de la Basel privind reglementările bancare și practicile de supraveghere (1988 și 1999) care au fost adoptate sub forma a două directive 2006/48.EC- pentru riscul de credit și cel operațional, 2006/49/EC-pentru riscul de piață și cel de contrapartidă ; Convenția privind spălarea, cercetarea, sechestrarea si confiscarea veniturilor obținute din activități criminale (Convenția de la Strasbourg-1990) ; cele 49 de recomandări ale GAFI cu privire la măsurile pe care trebuie să le ia fiecare țară în vederea combaterii spălării banilor și finanțării terorismului; Convenția Consiliului Europei privind spălarea descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului,adoptată la Varșovia la 16.05.2005, precum și a III-a Directivă a Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și a finanțării terorismului(2005/60/CE).

Având în vedere standardele internaționale și obligațiile pe care România și le-a asumat odată cu adoptarea acestora, analiza situației din România sub aspectul amenințării reprezentate de fenomenul spălării banilor, opinăm că elementele componente ale Strategiei Naționale pentru instituirea unui regim eficient de combatere a acestui fenomen, trebuie să se întemeieze pe experiența internațională și să fie completate cu recomandări specifice referitoare la măsurile și activitățile menite să asigure crearea unor sisteme operaționale eficiente.

Principiile unei Strategii Naționale de luptă împotriva spălării banilor și finanțării actelor de terorism ar trebui să vizeze următoarele elemente de bază:

– evitarea limitările impuse de comunitatea internațională ca urmare a insuficienței măsurilor luate pentru combaterea acestui fenomen, cu scopul de a crea un sistem eficient de protecție națională împotriva spălării banilor, ținând cont particularitățile statului respectiv.

– măsura în care guvernele sunt pregătite pentru o adoptare completă sau secvențială, care depinde de poziția acestor guverne față de chestiuni ca : amenințarea pe care o reprezintă acest fenomen, posibilitatea de a acționa pe baza unor legi adoptate pe scară largă și de a proteja interesul economic al țării.

Pentru aceasta trebuie acordată atenție particularităților legislației naționale și organizării instituționale ce vor asigura diagnosticarea posibilelor puncte slabe și stabilirea recomandărilor privitoare la modul de eliminare a aceste puncte slabe.

Menționăm faptul că atât disparitatea resurselor de care dispun statele, cât și situațiile geopolitice atât de diferite ne determină să fim oarecum sceptici și să afirmăm că în materie de cooperare între țări și, mai precis în ceea ce privește lupta împotriva spălării banilor, mai sunt încă multe de făcut.

Referitor la sistemul investigativ național pentru prevenirea și combaterea spălării banilor, manifestă lacune organizatorice atât la nivelul ONPCSB dar și la nivelul organelor judiciare.

Structura organizațională a ONPCSB nu asigură eficiența operațională în prelucrarea și diseminarea informațiilor financiare, întrucât forul decizional reprezentat de Plenul Oficiului, care are o componență eterogenă, nu poate lua în majoritatea cazurilor decizii operative în concordanță cu evoluția și dinamica fenomenului de spălare a banilor.

Sesizărilor ONPCSB, care au la bază rapoartele transmise de către entitățile raportoare și analizele financiare efectuate de către specialiștii acestei instituții, sunt transmise autorităților judiciare competente la o perioadă mare de timp după efectuarea operațiunilor suspecte de spălare a banilor, fapt ce face practic imposibilă identificarea persoanelor implicate, probarea activității infracționale și implicit tragerea la răspundere penală a acestora.

Având în vedere obiectivele Strategiei de Dezvoltare Durabile a României pâna în anul 2025, ale Panului National de Dezvoltare 2014-2020 cât și cele ale Strategiei Nationale de Ordine si Siguranta Publica 2015-2020, pentru eficientizarea activității structurilor menționate, trebuie acordată o atenție deosebită cooperării interinstituționale și internaționale.

7.5. Managementul strategic si operațional al investigării infracțiunii de spălare a banilor si finantarea terorismului

Dimensiunea strategică nouă este dată în domeniul spălării banilor si finantarii actelor de terorism de Tratatul de Reformă de la Lisabona. Aspectele operaționale decurg din cele strategice și au în vedere cunoașterea, gestionarea și exploatarea oportunităților investigative la nivelul ONPCSB, DIICOT, IGPR, Ministerului Finanțelor Publice, Directia Națională Anticorupție, Serviciile de Informații.

În concluzie, obținerea efectului corespunzător în lupta împotriva spălării banilor si finantarii terorismului depinde de capacitatea de implementare efectivă a dispozițiilor în domeniu, dacă va fi dublată de o cooperare interinstituțională, de specializarea și perfecționarea continuă a personalului implicat, soluțiile ce urmează a fi luate trebuind să aibă un impact semnificativ atât în ceea ce privește prevenirea, cât și inlăturarea consecințelor acțiunilor ilicite.

7.6. Abordarea criminologică a infracțiunilor de spălare a banilor si finantare a terorismului

Analiza criminologică, la nivel național, relevă faptul că în România, după o lungă perioadă de timp de tranziție la economia de piață și aderarea la Uniunea Europena, simbioza mediul economic cu cel politic, generează condițiile favorabile infracționalității economico-financiare în general si spălarea banilor-în special.

De asemenea, constatăm profesionalizarea infractorilor în domrniul spălării banilor care dispun de resurse intelectuale, logistice și economice pentru atingerea scopurilor infracționale.

În opinia noastră, structurile de specialitate, care funcționează în cadrul Direcției de Combatere a Criminalitatii Organizate si Directiei de Investigare a Criminalitatii Economice din IGPR, trebuie să aibă compartimente de analiză criminlogică și financiar-operativă, care să direcționeze activitățile specifice și de cercetare penală în domeniul investigarii infracțiunilor de spălare a banilor si finantare a terorismului

Având în vedere procesul de integrare a României în Uniunea Europeană, cât și tendința manifestă de a exploata oportunitațile informativ operative și ivestigative ale serviciilor politienesti din statele membre, dar și la nivelul european prin desemnarea în Tratatul de la Lisabona a serviciului EUROPOL de a sprijini activitățile investigative și de cercetare ale viitorului Parchet European în lupta împotriva spălării banilor si finantare a terorismului propunem următoarele:

1.Reconsiderarea activitatilor investigative pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțarii terorismului, plecând de la aspectul că aceste fenomene reprezintă o problemă de credibilitate externă a Romăniei dar și o problemă care poate constituii un risc la siguranța natională, securitatea interna și la dezvoltarea durabilă a UE

În acest sens considerăm că se impun a fi intreprinse activități de intensificare a cooperării între serviciile de informații, unitatile de informatii financiare, cele cu atribuții de investigare și cercetare. Schimbul de informații, analiza și exploatarea acestora sunt determinante pentru succesul acțiunilor de combatere a criminalității. Considerăm necesar să se elaboreze și să se aplice proceduri și reglementări interne unitare privind organizarea și desfășurarea activității informative, de investigare și cercetare a criminalității din domeniul spalarii banilor si finantarii terorismului.

2.Reglementarea unor proceduri simplificate de identificare in vederea indisponibilizarii bunurilor, pentru cauzele care privesc spălarea și finanțarea terorismului.

Având în vedere complexitatea cauzelor privind spălarea banilor și finanțarea terorismului, se impune elaboararea unor proceduri de identificare a bunurilor ce ar putea face obiectul aplicarii masurilor asiguratorii in astfel de cauze.

3. Operationalizarea Oficiului National pentru Recuperarea Creantelor ca organism administrativ, autonom, cu o componenta pluridisciplinara si o competenta bine definita in domeniu, care sa deserveasca investigatiile efectuate atat la nivel national cat si international, deoarece la momentul actual, acesta corespunde indeplinirii unei cerinte minime prevazute in decizia CE 2007/845/JAI respectiv de a coopera cu organismele partenere din cadrul UE pe linia urmaririi si identificarii bunurilor care provin din savarsirea de infractiuni.

4. Avand in vedere dinamica personalului din structurile judiciare care cerceteaza cazurile de spalare a banilor circumscrise criminalitatii organizate precum si pe cele de finantare a terorismului, se impune imbunătățirea pregătirii personalului de specialitate din cadrul DIICOT si DCCO prin participarea la programe de pregătire profesională, cursuri si seminarii, stabilite pe baza unor programe de pregatire profesionala sau în cadrul implementării unor proiecte de înfrățire instituțională cu parteneri din statele membre UE si cu participarea unor experți în domeniu.

5.Crearea la nivelul DIICOT – structura judiciara specializata in cercetarea cauzelor de spare a banilor ce se circumscriu criminalitatii organizate precum si a celor de finantare a terorismului, a unui corp de politie judiciara propriu care sa deserveasca doar la efectuarea activitatilor de urmarire penala din aceste cauze, avand in vedere complexitatea si numarul mare al acestora raporat la numarul scazut al solutiilor in astfel de cauze.

6.Infiintarea la nivelul DIICOT si DCCO, in cadrul serviviilor care cerceteaza cauzele de spalare a banilor si de finantare a terorismului, a unor compartimente specializate pe tipuri de infractiuni generatoare de bani murdari, acest demers venind in sprijinul eficientizarii activitatii de urmarire penala in astfel de cauze.

7. Pentru prevenirea și combatere spălării banilor proveniți din restituiri și compensări ilegale de TVA, prin metoda ,,Carusel”, propunem inițierea unor măsuri pentru îmbunătățirea cooperării dintre statele membre UE prin introducerea unor noi mecanisme administrative, inițiative legislative și crearea unui organism la nivel comunitar pentru cooperarea administrativă.

Considerăm utilă, în acest sens, dezvoltarea unei abordări comunitare a relației cu statele terțe, modificarea sistemului actual de TVA și accize, pentru a întări principiul de responsabilitate comună pentru plata taxelor.

Motivăm această propunere, prin faptul concret că eludarea de la plata TVA se constituie în una din principalele surse de bani murdari la nivel european.

8.Propuneri privind activitatea desfășurată de Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

a) Perfecționarea sistemului de raportare în conformitate cu noile obligații de raportare prevăzute de legea 656/2002, modificată și completată ulterior prin:

achiziționarea, instalarea și testarea echipamentului informatic și a programelor informatice necesare pentru dezvoltarea unei rețele informatice securizate care să permită raportarea on-line a tranzacțiilor suspecte, a tranzacțiilor în numerar mai mari de 15.000 euro și a transferurilor externe mai mari de 15.000 euro.

elaborarea și distribuirea către instituțiile cu obligații de raportare a unor programe informatice criptare/descriptare a datelor, în scopul asigurării protecției informațiilor în rețea, tipărirea și distribuirea documentației și asigurarea pregătirii necesare pentru utilizatorii programelor.

elaborarea și difuzarea unor noi metode de raport privind tranzacțiile suspecte, adaptate condițiilor specifice de activitate ale unor categorii de entități raportoare (avocați, notari, auditori, agenți imobiliari)

b) Dezvoltarea și îmbunătățirea sistemului de colectare, procesare și diseminare a informațiilor privind tranzacțiile suspecte prin:

stabilirea de noi legături on-line cu bazele de date ale instituțiilor competente, în scopul obținerii în mod operativ a informațiilor suplimentare necesare analizării tranzacțiilor suspecte;

achiziționarea unor programe informatice specializate pentru investigarea tranzacțiilor financiare complexe, inclusiv instruirea analiștilor financiari care vor utiliza aceste programe.

imbunatatirea sistemelor IT necesare conectării Oficiului la Sistemul Informatic Integrat.

c) Dezvoltarea activităților de supraveghere și control al aplicării prevederilor legale privind prevenirea și combaterea spălării banilor precum și a finanțării terorismului, prin controale efectuate împreună cu organele cu atribuții de control financiar și supraveghere prudențială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 656/2002, modificată și completată;

În acest sens este necesar:

crearea unor programe de specialitate pentru supravegherea și controlul entităților raportoare non-financiare, în ceea ce privește prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului;

identificarea tendințelor și a tipologiilor de spălare a banilor precum și a infracțiunilor generatoare de bani murdari și elaborarea de propuneri de amendare a legislației privind întărirea disciplinei financiar – valutare, în scopul perfecționării prevederilor legale destinate prevenirii spălării banilor.

d) Îmbunătățirea pregătirii personalului de specialitate din cadrul Oficiului prin:

organizarea și cofinanțarea unor programe de pregătire profesională, seminarii, vizite de studiu, în cadrul implementării unor proiecte de înfrățire instituțională cu parteneri selectați din statele membre UE, cu participarea unor experți în domeniu.

organizarea de programe de instruire interne.

Îmbunătățirea capacității instituțiilor raportoare de a detecta și transmite oficiului informațiile privind tranzacțiile suspecte.

e) În vederea eliminării ambiguităților la întocmirea RTS și pentru o mai bună descriere a operațiunilor suspecte în funcție de specificul fiecărei entități raportoare, propunem întocmirea unor Rapoarte de tranzacții suspecte specifice diferitelor tipuri de entități.

f) Stabilirea clară a unei liste de raportori ar avea efecte benefice asupra activității Oficiului, permițând și o monitorizare eficientă a acestora, la nivelul instituției, eliminând ambiguitățile referitoare la calitatea de raportor a unei instituții sau societăți comerciale.

g) Organizarea la nivelul ONPCSB a unui compartiment operativ, care să participe în mod efectiv, în echipe mixte cu Parchetul, Poliția, Serviciile de informații, in vederea obținerii de rezultate rapide, palpabile, știut fiind că factorul timp este vital în vederea identificării autorilor infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului, iar șansele de recuperare a prejudiciului ar crește in mod semnificativ.

h) Având în vedere puterea economică relativ redusă a majorității populației, operațiunile ce implică sume mai mari decât echivalentul a 15.000 euro sa poată fi efectuate numai prin intermediul instituțiilor bancare. Astfel s-ar putea realiza cu adevărat un control al fluxurilor de numerar, existând posibilitatea identificării rapide a operațiunilor suspecte efectuate prin ocolirea sistemului bancar.

9. Măsuri legislative

Modificarea legislației referitoare la constituirea și funcționarea societăților comerciale, în vederea limitării fenomenului „firmelor fantomă”, prin instituirea unor masuri de verificare trimestriala a indicatorilor raportati, verificarea faptica a firmelor in functie de nivelul acestor indicatori financiar-fiscali cat si prin limitarea cesiunilor firmelor cu datorii la bugetul de stat prin punerea in practica a posibilitatii de a verifica informatic, in timp real, cazierul fiscal al persoanelor juridice.

Instituirea obligatiei legale ca bancile sa verifice existenta la nivelul ONRC a documentelor care dovedesc indeplinirea unei calitati/functii intr-o societate comerciala, a persoanelor imputernicite sa opereze pe conturile bancare ale acesteia.

Îmbunătățirea cadrului legislativ referitor la eludarea platii catre bugetul statului a unor sume cu titlu de taxă pe valoare adăugată inclusiv în privința operațiunilor comerciale derulate între companiile din spațiul intracomunitar;

Perfecționarea legislației referitoare la efectuarea plăților în numerar în scopul reducerii volumului acestora, prin impunerea unui plafon, dupa exemplul altor state membre UE (ex: Italia a impus un plafon max. de 5.000 EUR/zi) sau tendintele manifestate in ultima perioada de alte state membre (ex: Franta va intoduce de la 01 ianuarie 2016 un plafon max de 2.500 EUR).

Modificarea legislației, în sensul posibilității folosirii documentatiei care a stat la baza intocmirii sesizărilor transmise de ONPCSB, ca mijloace de probă de către Parchete și instanțele judecătorești care instrumentează cauzele ce au ca obiect spălarea de bani si finantarea terorismului.

Având în vedere numărul redus de cauze în care a intervenit confiscarea cat și experiența altor state, ar trebui stipulat în lege ca sumele și bunurile confiscate să aibă o destinație specială, respectiv ca acestea să fie folosite si în activitățile desfășurate în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului, lucru ce ar fi de natură sa eficientizeze eforturile autorităților judiciare.

Apreciem că autoritățile judiciare trebuie să ia în considerare posibilitatea de a solicita formal persoanei în cauză, să demonstreze originea bunurilor presupuse a proveni din săvârșirea de infracțiuni ori a altor bunuri care pot face obiectul confiscării speciale, conform art. 12 din Convenția de la Palermo împotriva criminalității transnaționale prin inversarea sarcinii probei, situație în care pentru punerea în practică a acestui deziderat ar trebui reformulat textul art. 44 alin 8 din Constituție, conform căruia „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.

Prin propunerile prezentate se au în vedere următoarele obiective:

1.consolidarea instituțională, eficientizarea activității, profesionalizarea personalului propriu și însușirea de noi tehnici de analiză și verificare a informațiilor de natură financiară.

2. creșterea calității informațiilor cuprinse în rapoartele suspecte primite de la entitățile raportoare.

3.îmbunătățirea calității activității specifice de analiză și investigație financiară a Oficiului, pentru creșterea calității sesizărilor transmise la Parchetul de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție, DIICOT, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Român de Informații și după caz organelor competente.

4. dezvoltarea cooperării internaționale prin încheierea de noi acorduri bilaterale cu instituții de profil similar din alte țări și aderarea la organizații cu vocație europeană sau mondială din domeniu.

5. dezvoltarea cooperării interinstituționale dintre agențile implicate în lupta împotriva spălării banilor și finanțării terorismului.

6. creșterea rapidității transmiterii informațiilor de natură financiară pe circuitul entități raportoare – O.N.P.C.S.B. – Parchet;

7. posibilitatea inervenției organelor judiciare în timp real, ca urmare a sesizărilor entităților raportoare, pentru blocarea tranzacțiilor suspecte de spălare a banilor, depistarea și prinderea în flagrant a persoanelor implicate în asemenea operațiuni, fapt ce ar asigura administrarea unui probatoriu cât mai complet și în consecință soluționarea cu celeritate a cauzelor penale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII, COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE

A.G. Ezeldin – Terorism and Political Violence: An Egyptian Perspective, Ofice of Criminal Justice, The University of Ilinois at Chicago, Chicago, 1987

Abraham Pavel – Comunitatea, Poliția și Tranziția. București – Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 1996.

Alexandru Boroi, Neagu Norel, Valentin Radu Sultănescu – Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, 2002

Andre Bossard – The Basic Principles of Money Laundering, Office of International Criminal Justice – OICJ, vol.15 nr.26 martie 2004

Andreescu Anghel – 11 septembrie 2001 -provocarea secolului XXI în materie de terorism, Editura M.A.I., București, 2002.

Andreescu Anghel – Riscuri și amenințări neconvenționale la adresa securității naționale, Editura M.A.I., București, 2000.

Andreescu Anghel – Terorism – diversionism – o posibilă problemă de atingere a securității naționale, Editura M.A.I., București, 2001.

Andreescu Anghel, Niță Dan – Terorismul – analiză psihologică, Editura Timpolis, Timișoara, 1999.

Antoniu G. – Prevenirea infracțiunilor în dezbaterea Națiunilor Unite, Studii de drept românesc, nr. 1-2, Editura Academiei Române 1991.

Ariacchi Pino – Corupția, crima organizată și spălarea mondială a banilor,
studiu, Conferința intențională anticorupție, Amsterdam, 1992.

Banciu Dan, Rădulescu Sorin – Corupția și crima organizată în România,Editura Continent 21, 1994.

Beloiu Gheorghe – Drept Civil Român, Casa de Editură și Presă „Șansa" SRL,București, 1992.

Bercheșan V., Pletea C – Drogurile și traficanții de droguri, Editura Paralela 45,Ploiești, 1998.

Blambecker B. – Spectacular computer crimes, Homewood, Bow Jones Irwin, 1980 Bodunescu I. – Flagelul Terorismului Internațional, București, Editura Militară,1978.

Bondarici Diță, Viraciu Iulian – Curs de Poliție Economico-Financiară, vol.1,Editura M.A.I.,2003.

Borovicka V.P. – Mafia, Editura Opus-Arena, 1994.

Bruth B.M., Hovak David – Le Finren – Reseau American de lutte contre les delits financiers, „Reavue Internationale de Police Criminelle", nr. 447/1994.

Cajani Giorgio – Filiera Falcone, Editura Nemira, 1993.

Callaghan Jean – Securitatea Internațională și Forțele Armate, Editura Titronic București 2003.

Cârjan Lazăr, Tandin Traian – Poliția Română Rediviva! Editura Călăuza, Deva,2000.

Chiesa Dalla Nado – Crima imperfectă: generalul Mafia, societatea italiană Editura Mondatari, 1986.

Chiribucă Dan – Tranziția Postcomunistă și Reconstrucția Modernității în România, Editura Dacia Eikon, 2004.

Clutterbuck Richard – Terorism, drugs and crime in Europe after 1992, Edited by Rautledge, London – 1993.

Corklin J. – The Crime Estabilisment: Organized Crime and American Society,New York, Editura Practice-Hall, 1973.

Costică Păun, Gheorghe Nistoreanu – Criminologie – Editura Europa Nova, București 2000 Costică Voicu – Criminalitatea afacerilor – Tipografia Inspectoratului General al Poliției, București, 1997

Costică Voicu – Spălarea banilor murdari, Editura Sylvi, București, 1999

Costică Voicu și colaboratorii – Drept penal al afacerilor, Editura ALL BECK, București, 2003

Costică Voicu, Georgeta Ștefania Ungureanu, Adriana Camelia Voicu – Investigarea criminalității financiar-bancare – Editura Polipress, 2003, București

Dix E. George, Sharlot Michael – Criminal Law – Cases and Materials, West Publishing, Co., New York, 1988.

Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe, Pascu Ilie, Molnar Ion, Lazăr Valerică, Boroi Alexandru – Drept Penal, Partea generală, Editura Europa Nova,București, 1997.

Drăgoi Vasile, Alexandru Corneliu – Migrația și Azilul, Editura M.A.I., 2002.

Dumitru Iliescu – Terorismul contemporan – faptă penală deosebit de gravă. Metode și mijloace penale și extrapenale de combatere a terorismului, teză de doctorat, București. 2002

E.Feige – Economia subterană, Cambridge, 1989

Ernste D.Shadow – Economy and Institutional Changes în EU 2002, studiu realizat în țările OCDE

Falcone Giovani – Crima organizată o problemă mondială, Revista internațională de poliție tehnică și criminologie nr. 4/1992, pag. 394.

Falcone Giovani și Padovani Marcello – Mafia – Judecătorul și oamenii de onoare, Editura Danubius, 1993.

Filipescu Ion – Drept internațional comunitar european, București, Editura Actami, 1994.

G. Isolerra – Dreptul penal și crima organizată, Ed. I.C. Mulino, 1966,

G.Ștefania Ungureanu – Criminologie, Ed.Timpolis, 2004

Germain Gultzgoff – La lutte contre la fraude au detriment des interats financiers de la Comunaute Europeenne: organization et limites,sous la direction de M. J. Fitzmaurice, Institut d'Etudes Europeennes:65.Buletin de l'Union Europeenne.

Ghidul de tranzacții suspecte, realizat în cadrul Proiectului de Twinning RO99-IB/JH-02, sub coordonarea Doru Bulată, Giuseppe Lombardo, Roland Pipelka, Alfred Fuchs, Elena Bertinetto

Goldstein B – La Fraude informatique delit defuture, in Revue Internationale de Police Criminelle, nr. 391/1985.

Hanga Vladimir – Istoria Dreptului Romanesc, vol. 1, Editura Academiei,București 1980.

Hans Lilie – Specific Offences of Organized Crime and German Criminal Law, revue International de Droit Penal, Ed. Eres, Paris, 1998

Heinrich Boge – „Escaladarea crimei organizate, a mișcărilor anti-democratice și terorismului în Europa de Vest”, comunicare prezentată la ConferințaEuropeană asupra crimei organizate și terorismului în societatea postcomunistă,Varșovia, 28-30.03.1993.

Hitashi Saeki – Sisteme de justiție înfruntând crima organizată, Raport la colocviul A.I.D.P., Alexandria, 1997, R.I.D.P., Vol. 69, pag. 414.

Hurdubaie Ion – Spațiul penal Paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, București, Editura Universal Pan, 1999.

Hurdubaie Ioan – Cooperarea judiciară europeană, Cadrul convențional penal,Vol 1-2, Editura M.A.I., 2003.

Hurdubaie Ion – Rolul Consiliului Europei în uniformizarea legislațiilor penale și naționale, teză de doctorat, 1988 (Inspectoratul General al Poliției-Biroul Național Interpol).

Iakovlev Alexandru – Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, Editura Humanitas, 1991.

Ianni F.A.J – The New Mafia, Editura St. Martin Press, 1980.

Ioan Dascălu-Centrele financiare offshore,paradisurile fiscale și secretul bancar,Ed.Argument.București 2001.

Ioan Dascălu,Costică Voicu-Frauda în domeniul financiar-bancar și al pieței de capital,Ed.Trei,București 2002.

Ioan Dascălu și colaboratorii, Polițiile naționale și unificarea europeană,Ed.Grafoanaytis,Ploiești 2007.

Ioan Melinescu, Irina Talianu – Investigațiile financiare în domeniul spălării banilor, Editura Imprimeria Națională, București, 2004

Ioan Popa – Bursa, Ediția a II-a, vol, I, Editura Adevărul, București, 2005

Ioana Vasiu – Criminalitatea informatică, Editura Nemira, 1998

J.Maillard – „La lutte contre le blanchiment: Quel mode d’emploi? Banque Magazine, nr.609, citat de Eric Vernier în „Tehniques de blanchiment, Editura Durod, Paris – 2005

Jean Callaghan, Franz Kernic – Securitatea Internațională și Forțele Armate,Editura Titronic București, 2003.

Jozsef Geller Ballasz, Feher Lenke – The use of the special part of the penal law in the fight against organized crime in Hungary, Revue International de Droit Penal, Editura Eres, Paris, 1998.

Koening Dorean Marguerite – The Criminal Justice, Facing the Organized Crime in the United States Today.

Korten David – Corporațiile conduc lumea, Editura Antet, 1998.

Kranitz Marian – Anuar de criminologie și criminalistică din anul 1995-Budapesta, Editura IKVA, capitolul 3 „Fenomenul Corupției – crima organizată, traducerea procuror Rotaru Paraschiva din cadrul Parchetului de pe lângă Curteade Apel București.

Kunicka – Michalaka Barbara – Les systems de justice penale a l'epreuve du crime organise dans Pologne.

La Rochefoucauld – Maxime și reflecții – Ed.Minerva, 1972, București

Langa Nicolae – Crima organizată în România, M.I., mai 1997, București

Lascu Ioan, Lascu Laura Codruța – Dreptul la apărare – drept fundamental reglementat în Legislația internațională și în legea română,Pro Legenr.3/2000, pag. 5-9.

Le Bars, J.Camus, G.Cosset și A.Nottola – Eseu de analiză a cauzelor socio-economice a dezvoltării muncii la negru, SEDES, 1980

Lehtola M, Paksul K – Situtional Prevention of Economic Crime, National Counsilfor Crime Prevention; Helsinki, 2000.

Lilie Hans – Specific Offenses of Organized Crime an German Criminal Law,Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris 1988.

Luca Iamandi, articol Considerații cu privire la statutul funcționarului public european – Pro Patria Lex nr. 11/2008

Luca Iamandi, Codul conceptual și organizarea controlului economic financiar, Editura „EVRIKA”, Brăila, 1999

Luca Iamandi, Contabilitate și elemente de control economico-financiar, Editura pentru științe naționale, București, 2001

Luca Iamandi, Control financiar și expertiză contabilă, Editura Fundației Universitare „Dunărea de jos”, Galați, 2000

Luca Iamandi, Criminalitatea economico-financiară. Factori de risc la adresa siguranței publice, Editura Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București, 2004

Luca Iamandi, Dreptul muncii, Editura Fundatiei Universitare „Dunarea de Jos” Galati, 2009

Luca Iamandi, Elemente ale criminalității economico-financiare, Editura Fundației Universitare „Dunărea de jos”, Galați, 2006

Lucaci Iosif, Marin Robert – Investigarea Fraudelor Informatice, Editura M.A.I., 2003.

M.Coșea – România subterană, Ed.Economică, București, 2004,

Marcu Viorel – Drept Internațional Comunitar, Editura Nova, 1994.

Mateuț Gheorghiță – Convenții internaționale în materie penală, Editura Seivo Sat Arad, 1997.

Mazilu Dumitru – Integrarea europeană. Drept Comunitar și Instituții Europene, București, Editura Lumina Lex, 2001

Miclea Damian – Combaterea Crimei Organizate – evoluție, tipologii, legislație,particularități, curs, Vol. 1, Editura M.A.I., 2004.

Miclea Damian – Combaterea crimei organizate – evoluție, tipologii, legislație, particularități – Curs, vol. 1 Ed. M.A.I

Miclea Damian – Cunoașterea Crimei Organizate, Editura Pygmalion, Ploiești, 2001.

Mihai Apetrei – Drept procesual penal, Editura Oscar Print, București, 1999

Mitrache Constantin – Drept Penal, Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa" SRL., 1994.

Mocuța Gheorghe – Criminalitatea Organizată și Spălarea Banilor Murdari,Editura Noul Orfeu, 2004.

Mocuța Gheorghe – Metodologia Investigării Infracțiunii de Spălare a Banilor,Editura Noul Orfeu, 2004.

Musil Yan – Le systeme penal a l'epreuve du crime organize dans Republique Tcheque, Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998.

Năstase Adrian – Drepturile Omului – Religie a sfârșitului de secol. Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1992.

Năstase Adrian și Aurescu Bogdan – Drept internațional contemporan, Texte esențiale, București, Editura Monitorul Oficial, 2000.

Neagu Ion – Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex, 2002.

Neagu Ion – Drept procesual penal, Vol. I, II, III, Ed. S.C. Euro Trading, 1993.

Negrea Radu – Spoliatorii, Editura Aurens, 1991.

Nese Marco – La Piovra (Caracatița vol.15), Editura Lucky, 1993.

Nicolae Ghinea, Mihail Marcoci, Bogdan Despescu, Societățile comerciale și criminalitatea economico-financiară, Ed.Luxlibris Brașov,2007.

Nicolae Ghinea,Diță Bondarici,Utilizarea frauduloasa a instrumentelor de plata -Editura.Lucman-2005-Bucuresti;

N. Ghinea, C. Bolboșanu, D. Călinoiu, Spălarea banilor și Finanțarea terorismului, Editura Phobos, București, 2008;

N. Ghinea, M. Pascu, Macrocriminalitatea economico-financiară, Ed. LVS Crepuscul Ploiesti, 2008;

Niculeanu Costel – Garantarea și asigurarea dreptului la apărare, Revista Dreptul nr. 8/1998, pag. 67-123.

Nistoreanu Gheorghe, Apetrei Mihai, Laurentiu Nac, Paraschiv Carmen Silvia, Dumitru Anca Lelia – Drept Procesual Penal, vol. I și II, Editura Continent XXI, București, 1995.

Olger Pinar – The criminal Justice Systems Facing the Challage Organized Crime in Pays bas, International de Droite Penal, Ed. Eres, Paris, 1998

Olger Pinar – The Criminal Justice Systems Facing the Challange of Organized Crime in Pays Bas, Revue International de Droite Penal, Ed.Eres, Paris 1998.

Ortwin Shuster – „Crima organizată și combaterea acestui fenomen"-comunicare la Simpozionul de la Mangalia, iulie 1996.

Palmieri Luigi – Le Crime Organise an Italia, Revue International de Police Criminelle, nr. 435/1999.

Panos I. Kammenos – „Terorism”, Ed. Ellinki, Euroekdotiki, Atena, 1992

Pantaleone Michele – Mafia și puterea politică, Editura Riunitti, Italia, 1995.

Pantaleone Michele – Mafia și Stupefiantele, București, 1970.

Parlour R., Chance C. – Spălarea banilor, Directivele C.E.E. și alte reglementări internaționale, 1992.

Păun Costică – Crima Organizată sau Organizarea Crimei? Analele Academiei de Poliție„ Alexandru Ioan Cuza", anul. I, București, 1993.

Pendleton Dan – Război contra Mafiei, Editura Ulise, 1994.

Pitulescu Ion – Al treilea Război Mondial, Crima Organizată, Editura Național,1996

Pitulescu Ion, Abraham Pavel și alții – Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal cu modificările și completările până la 01.07.1997,București, Editura Național, 1997.

Popa Ștefan, Cucu Adrian – Economia subterană și spălarea banilor, Ed. Expert, București, 2000

Popa Vasile și Mihai Gheorghe – Drepturile omului în Comunitatea Europeană,Editura Globus, 1995.

Popescu Dumitra, Năstase Adrian și Coman F. – Drept internațional public,București, Editura Șansa, 1994.

Popescu Ilie, Rădulescu Nicolae și Popescu Nicolae – Terorismul Internațional,Flagel al Lumii Contemporane, Ed. M.A.I., 2003.

Predescu Ovidiu – Convenția Europeană a Drepturilor Omului și implicațiile ei asupra dreptului penal român, București, Editura Lumina Lex, 1998.

Purda Nicolae – Protecția drepturilor omului; mecanisme interne și internaționale, București, Editura Lumina Lex, 2001.

Richard Chetterbuck – Terrorism, drugs and crime in Europe after 1992. Edited Routledge, London -1993.

Saeki Hitashi – The Criminal Justice System Fecing the Challange Organized Crime in Japan, Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998.

Salemo R.,Tompkins J. – The Crime Confederation Cosa Nostra and Allied Operations in Organized Crime, New York, Ed.Garden City, 1969.

Serghei A.Obrezanov – Crima Organizată în Rusia, Referat susținut la,,Security&Inteligence Trening Course", organizat la Cannes, Franța,12-19Martie 1995.

Serrano-Piedecassas Jese Ramon – Reponse Penale du Crime Organise en Espagne, Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998.

Siclari Bruno – Strutture e norme conto la Mafia, Edizioni Laurus Robuzzo,Roma, 1995.

Slagjana Taseva – Money Laudering – Akademski Pekat, Macedonia 2007

Stanciu Rodica Mihaela, Brezeanu Ortansa, Dianu Tiberiu – Tranziția și Criminalitatea, Editura Oscar Print, 1994.

Stefan Anst, Cordt Schnibben – 11 Septembrie 2001, Ziua în care lumea s-a cutremurat, Editura Runa, 2002.

Stuart Donald – Politically Expedient but Potentially Criminal Legislation Against Gangs, Revue International de Droite Penale, Editura Eres, Paris, 1997.

Suceavă Ion – Crima Organizată și Drepturile Omului, Analele Academiei de Poliție „A.I.Cuza", 1995.

Suceavă Ion – Flagelul Stupefiantelor, Editura M.I., 1986.

Suceavă Ion și Cloșcă Ionel – Drept Internațional Umanitar, Casa de editură și presă „ȘANSA" SRL, București, 1992.

Suceavă Ion și Cloșcă Ionel – Tratat de Drepturile Omului, Editura Europa Nova, 1995.

Suceavă Ion, Coman Florian – Criminalitatea și Organizațiile Internaționale,Editura Romcartexim, 1997.

The World Bank – Raport of corruption, 2002-2005

Tom Donely – Les triades chinoises, Revue Internationale de Police Criminelle,nr. 338/1978.

Troneci Vasile și Hurdubaie Ioan – România în Interpol, Editura Ministerului de Interne, 1994.

Tudor Amza, Constantin Petronel Amza – Criminalitatea informatică, Editura Lumina Lex, București, 2003

Turcu I. – Operațiuni si contracte bancare, Editura Lumina Lex, București, 1994,

V. Dongoroz – „Drept Penal”, București, 2000, Editura Societății Tempus și Asociația Română de Științe Penale.

V. Dongoroz și colaboratori – Explicații teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București 1975,

V. Dongoroz – Drept Penal – București, 2000, Editura Societății Tempus și Asociația Română de Științe penale

Vasile Dobrinoiu – Corupție în dreptul penal român, Editura Atlas Lex, București, 1995

Vasile Dobrinoiu – Drept penal, partea specială, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 2004

Vasile Dobrinoiu – Drept penal, partea specială, vol.I – Editura Lumina Lex, București, 2004

Victor Stoica, Eduard Ionescu – Piețe de capital și burse de valori, Ediția a II-a, Editura Economică București, 2002

Voicu Costică – Acțiunile terorist-diversioniste și implicațiile acestora asupra securității naționale a României, Editura M.I., 1996.

Voicu Costică – Banii Murdari și Crima Organizată, Editura Artprint, 1995.

Voicu Costică – Criminalitatea Afacerilor, Tipografia I.G.P., 1997.

Voicu Costică – Spălarea banilor murdari, Editura Silvi, București, 1999.

Voicu Costică, Sandu Florin și colectiv – Managementul organizațiilor în domeniul ordinii publice, vol. I și II, Editura Ministerului de Interne, 2001.

Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan – Frauda în domeniul financiar-bancarși al pieței de capital, Editura Trei, București, 1998.

Walter Cairns – Introducere în Legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, 2001

Zaid Mohamed – Specific incrimination oforganized crime, Revue International de Droite Penal, Editura Eres, Paris, 1998.

Zlătescu Moroianu Irina – Drept justițional european, București, Editura Olimpia, 1999.

II. STUDII, REFERATE, ARTICOLE, NOTE

„Combaterea traficului și abuzului de droguri" – Raport comun prezentat de Janet Reno, Ministrul Justiției și Eric H.Holder, Tr., Adjunctul Ministrului Justiției – Audieri în Congres-SUA, 1998.

„Considerații asupra tendințelor fenomenului crimei organizate internaționale",Uniunea Europeană – Reuniunea Grupului de Experți în crima organizată,Bruxelles, 25.11.1998.

„Pericolul reprezentat de crima organizată, spălarea banilor și corupție în domeniul financiar", din „Managerial Auditing Journal" MareaBritanie,vol.8,nr. 7/1993.

„Spălarea banilor și criminalitatea organizată" – Raport al reprezentanților Poliției Române cu privire la rezultatele înregistrate în urma participării la Seminarul internațional de la Paris, din luna septembrie 2000.

Andre Bosard, Pierre-Henri Bolle – Cooperarea internațională în materie penală. Trafic de droguri și spălare a banilor, în Annales internaționales de criminologie, 2001,

Comitetul Economic – Adunarea Atlanticului de Nord (Parlamentarii NATO) – Crima Organizată la Nivel Transnațional, o Amenințare în Creștere la Adresa Pieței Globale, Secretariatul Internațional, 8 aprilie 1998, Proiectul Raportului General, Kess Zijlistra, Olanda, Raportor General

Comunicările prezentate la Simpozionul internațional organizat de Asociația„Europa 2000" cu tema: „Amenințări la adresa democrației parlamentare;crima organizată, corupția și terorismul” desfășurat la Haga(20-22aprilie1994).

Constantin Păun – Legea penală română și crima organizată, R.D.P. nr. 3/1997.

Crima organizată la nivel transnațional – o amenințare în creștere la adresapieței globale, Raport Kees Zijlstra (Olanda) – Raportor general,Adunarea Atlanticului de Nord (parlamentarii NATO), Secretariatul Internațional, 08.04.1998.

Crima organizată și corupția, traducere din „Law enforcement and criminaljustice" de A.C. Germann, Profesor emerit la Universitatea de stat California,Ediția nr. 31/1988, Cap. XIX.

Cristian Adochiței, Iulia Adochiței – Spălarea banilor, Revista de Drept penal, nr.1/2003

Cristopher Polakeley – Sistemele dreptului penal în confruntarea cu provocare reprezentată de crima organizată. Raport general la reuniunea de lucru de la Alexandria, a AIDP, 1997 publicat în Revista Internațională de Drept Penal (RIDP)

Donald Stuard – Avantaj politic, dar posibila legislației penală împotriva bandelor, Raport A.I.D.P., Alexandria, 1997

Dorean Coening – Confruntarea dintre sistemul justiției penale și crima organizată, R.I.D.P.

Dumitru Mazilu – „Prevenirea și combaterea corupției – exigențe majore ale extinderii schimburilor comerciale pe baza principiilor și a normelor fundamentale ale comerțului internațional”, Revista de drept comercial nr. 1/2002

E. Friedman, S. Johnson și D. Kaufmann – Dodging the Grabbing Hand – Journal of Public Economics, 2003

Erik Harremoes – Concluzii formulate la Conferința Consiliului Europei cu privire la spălarea de capitaluri, Strasbourg, 28-30 septembrie 1992, în Revue internationale de criminologie et de police tehnique, nr.3/1993

George Antoniu – Reflecții asupra crimei organizate, în R.D.P. nr. 3/1997, pag. 36;

Gheorghe Nistoreanu – Partea specială a Codului penal român din perspectivă europeană, în R.D.P.nr.1/2004

I.Poiană, I.Lascu – Incriminarea penală a unor fapte de spălare a banilor – R.D., nr.5/1999

Institutul Român pentru Drepturile Omului – Principalele instrumente privind drepturile omului la care România este parte, Volumul 1- Instrumente universale, Ediția a patra, revizuită și adăugită, București, 1999,tiparul R.A.„Monitorul Oficial".

International Narcotics Control Board (I.N.C.B.) – Report of the International Control Board for 1999 – United Nations, New York, 2000.

Ioan Lascu – în R.D.nr.6/2003, pag 20.Vezi Legea nr .30/18.05.1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționate la această convenție, publicată în M.Of. nr. 135/31.05.1994.

Ioan Lascu – Spălarea banilor – actualitate, realitate socială și incriminare – R.D. nr.6/2003

Ioan Melinescu – președinte Oficiu – NOTE DE CURS „ Aspecte privind criminalitatea economico-financiară și spălarea banilor ”, 15.09 .2003.

Ion Pitulescu – Considerații referitoare la infracțiunea de spălare a banilor, în R.D. nr.8/2004

Israel Police, Intelligence Department, Research Division – International organized crime and it's impact on Israel, Decembrie 2000.

Israel Police, Intelligence Department Crime Analysis Division – Trafficking in Women in Israel, Decembrie 2000.

Jan Musil – Sistemul penal în combaterea crimei organizate, Colocviul AIDP, Alexandria, 1997, RIDP

Laura Codruța Kovesi – Punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate conturilor bancare, în R.D.nr.8/2003

Lavinia Lefterache – Dreptul penal al afacerilor – o provocare pentru sistemul de drept, în R.D.P. nr.2/2002

Manualul Consiliului Europei – Centrul de informare și documentare al Consiliului Europei la București.

Materiale documentare întocmite de Ministerul Afacerilor Externe, S.R.I., S.I.E.,Garda Financiară, prezentate la simpozioane interne și activități comune de cooperare.

Mayerhofer Cristoph – Sistemul juridic penal înfruntând provocarea crimei organizate în Austria, RIDP

Ministero dell'Interno, Direzione Investigativa Antimafia – Attivita'svolta e risultati consegeniti, 2 Semestre 1999.

Ministerul de Interne al S.U.A – O analiză a terorismului în lume în anul 2002, Biroul coordonatorului pentru activități pentru asociații de combatere a terorismului, 2003

Mohamed Zaid – Particularități ale cunoașterii crimei organizate, Colocviul din Alexandria al AIDP, 1997, RIDP

Oficiul Statistic: EUROSTAT; http; europa,eu.int/comm/eurostat

Petre Paul Fudulu, Adrian Baboi, Lucian Liviu Albu, Elena Simionova, Codru Vrabie, Dominique Jaques (expert UE), – România și măsurile UE pentru combaterea criminalității economice și financiare – Institutul European din România, Pre-Accesion Impact Studies, 2003

Pierre–Henri Bolle – Cooperarea internațională în materie penală. Trafic de droguri și spălarea banilor, în Annales internaționales de criminologie, 2001

Poiană, I. Lascu – „Incriminarea penală a unor fapte de spălare a banilor”, R.D. ,nr. 5/1999

Raport asupra criminalității în domeniul afacerilor, o amenințare pentru Europa, Consiliul Europei – Adunarea Parlamentară, 25.11.1997, raportor:Helle Degn, Danemarca.

Raportul European asupra Criminalității Organizate, Asociația Internațională„Europa 2000", 1996.

Revue trimestrielle du droite Europeen.

Roberto M. Perito – The Coalition Provisional Authority′s Experience with Public Security in Iraq, Special Report 137, United States Institute of Peace, aprilie 2005

Serghei A.Obrezanov – Crima organizată în Rusia (Referat susținut la „Security and Inteligence Training Course", organizat la Cannes, Franța, 12-19 martie 1995).

Sinteza materialelor prezentate în cadrul primei reuniuni a Comitetului Comun de Cooperare – Centrul Regional SECI – pentru combaterea criminalității transfrontaliere, desfășurată la București în perioada 11-12 februarie 2000.

Situațiile operative anuale întocmite de Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidență Operativă din I.G P.R.

Statutul Consiliului Europei.

Strategia de Securitate Națională a României – România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viață mai bună, într-o țară democratică, mai sigură și prosperă, București, 2006

Tudorel Toader – Partea specială a Codului penal într-o perspectivă europeană, în R.D.P. nr.1/2004 United Nations Office for Drug Control and Crime Prevention (UN-OOCCP).

Valerică Dabu, Ana-Maria Gușanu – Reflecții asupra legii pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, în R.D.P. nr.4/2001

Valerică Dabu, Sorin Cătineanu – Noua Lege pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor (Legea nr.656/2002) și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate – în R.D. nr.6/2003

Vid Jakulin – Crima organizată în Legea penală a Republicii Slovenia, RIDP

Proiect de Recomandări nr. R(2000) cu privire la principiile luptei împotriva crimei organizate al Uniunii Europene.

„Interpol -Revue internaționale depolice criminelle" nr. 481/2000.

Administrația Prezidențială – Buletin Informativ nr. 1-2/2004 (pag. 70).

Anca Jurma – Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr.1/2003

Dragoș Pătroi – Studiu publicat în „Tribuna Economică” nr.19 din 11 mai 2005

Raportul anual 1999-2000 al Național Crime Square, 26 pag., Anglia.

Consiliul Europei – Recomandarea 96(8) asupra politicii criminale într-o Europă în transformare, adoptată la 05.09.1996.

Condor I. – Dr. financiar și fiscal, ed. Tribuna Economică. 1996

Raportul anual pentru 1997, Europol, Unitatea de droguri Europol.

Informare G.A.F.I. 2002

Wolfgang Hetzer – Geldwasche und terorismus, ZRP 2002, Heft 9, Revista „Law and Order", vol. 48, nr. 3, martie 2000, pag. 45-47 (Noi amenințări ale criminalității internaționale – T.J. Yopek, analist) pag. 109-112

III. LEGISLAȚIE (acte normative interne și internaționale în domeniul combaterii crimei organizate și în alte domenii)

Constituția României

Codul aerian

Codul penal

Codul de procedură penală

Codul vamal

Codul Statelor Unite ale Americii (United States Code)

Codul penal canadian

Codul penal francez

Codul penal italian

Codul penal german

Codul penal austriac

Codul penal elvețian

Codul penal olandez

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,amendată prin Protocolul nr. 11 – intrată în vigoare la l noiembrie1998,editată de Centrul de informare și documentare al Consiliului Europei la București,1999.

Institutul Roman pentru Drepturile Omului – principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte,Vol.I,Instrumente Universale.

Institutul Român pentru Drepturile Omului – principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte,Vol.II,Instrumente Regionale.

Legea nr.656/07.12.2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Legea nr.218/23.04.2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Legea nr.360/06.06.2002 privind Statutul Polițistului cu modificările și completările aduse de Legea nr. 281/24.06.2003, O.U. nr.89/02.10.2003 și Legea nr. 101/07.04.2004.

O.U.G nr. 2001/15.11.2002 pentru crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în sud-estul Europei pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere.

H.G. nr. 1121/10.10.2002 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 300/2002 privind Regimul juridic al precursorilor folosiți la fabricarea ilicită a drogurilor.

Legea nr. 682/19.12.2002 privind protecția martorilor.

Legea nr. 78/08.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

Legea nr. 39/21.01.2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

Convenția europeană privind asistența juridică în materie penală (20.04.1962) și Protocolul adițional.

Convenția de la Haga, din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (ratificată prin Legea nr. 100/1992).

Codurile penale din Italia, Germania, Franța, S.U.A., Grecia, Austria, Buffalo Criminal Center, Criminal Law Resources on the Internet.

O.G. nr. 175/1999 privind înființarea Agenției pentru Organizarea Centrului Regional pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere (SECI).

O.G. nr. 46/1999 pentru participarea României la Grupul de State Împotriva Corupției (GRECO), instituit prin Rezoluția Consiliului Europei nr.(99)5,din 1 mai 1999.

Legea nr. 381/28.09.2004 privind unele măsuri financiare în domeniul prevenirii și combaterii traficului și consumului ilicit de droguri.

Legea nr. 304/28.06.2004 privind organizarea judiciară.

Legea nr. 303/28.06.2004 privind statutul magistraților.

Legea nr. 317/01.07.2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Hotărârea de Guvern nr. 232/ 30. 03. 2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007.

Legea nr. 399/29.11.2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope.

Ordonanța de Urgență nr. 121/21.12.2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri.