Managementul Securității Informațiilor Structurilor Române DE Cooperare Polițienească Internațională
INTRODUCERE
Evoluțiile mediului internațional de securitate, la început de secol și de mileniu, au modificat radical percepția asupra amenințărilor la adresa securității continentale și globale, fapt concretizat prin reexaminarea unei largi liste de preocupări, determinînd factorii de decizie politică și analiștii avizați să afirme că „lumea s-a schimbat”, că este necesară o temeinică cooperare, prin care să se mobilizeze, într-o concepție unitară, resursele necesare combaterii amenințărilor neconvenționale.
Analiza evoluției societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de criminalitate organizată, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a acestora, reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control în domeniu, precum poliția, justiția și administrația, cât și opinia publică.
Amenințările care în urmă cu un deceniu erau considerate, cvasi-unanim, speculații deplasate sau ipoteze analitice cu probabilitate redusă de materializare au devenit realități în prezent.
În actualul context internațional securitatea nu mai poate fi definită în sens geografic, noile provocări și noua realitate din domeniul securității naționale presupun construirea unei noi viziuni, ce presupune întărirea cooperării cu partenerii tradiționali, cât cu noi parteneri care împărtășesc aceleași valori și obiective.
Fără un sistem de management integrat al riscurilor și vulnerabilităților nu se poate realiza un management al sistemului de securitate național. Pentru realizarea acestuia trebuie implicate toate instituțiile cu atribuții în domeniu, îndeosebi armata, poliția, SRI, SIE, SPP și altele.
Un sistem mobil și eficient de securitate internațională, și implicit europeană, va putea fi edificat numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe cooperare are drept scop prevenirea conflictelor, reducerea pericolului confruntării armate, punând un accent deosebit pe promovarea deschiderii și a transparenței.
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală reprezintă al treilea pilon al Uniunii Europene și se referă la cooperarea interguvernamentală. Atribuțiile acesteia sunt stipulate în articolul 30 al Tratatului de la Maastricht. Instituțiile create pentru acest pilon sunt Poliția Europeană (Europol), care are rol de coordonare și strângere de informații. În afara Europolului există un alt organism european menit să îmbunătățească cooperării judiciară – Eurojust.
Necesitatea cooperării polițienești la nivel european este efectul contactului permanent al pseudoculturilor criminale manifestate la nivelul statelor membre sau transfrontalier, gestionării corecte a fazelor de legiferare și implementare a politicilor penale precum și de fructificare a experiențelor individuale relevante ce se manifestă la scară națională.
Ca și ansamblul societății românești, poliția a contribuit și suportat costurile integrării prezentând propriul aport la demersul de armonizare a legislației și implementare a aquis-ului comunitar.
Radiografiind din perspectivă istorică, demersul de suport a integrării României în Uniunea Europeană pe segmentul specific poliției nu a început odată cu debutul negocierilor de aderare a României. El trebuie considerat din momentul primelor participări ale forțelor de poliție și jandarmerie române la misiunile internaționale desfășurate sub comanda O.N.U. sau a Uniunii Europene cum ar fi cele din Kosovo, Timorul Oriental și altele, unde polițiștii și jandarmii români au arătat profesionalism și echilibru in vivo în cazurile în care au cooperat cu colegii lor europeni. De altfel, au existat numeroase voci europene laudative la adresa modului de lucru al specialiștilor români participanți la astfel de misiuni, care au confirmat profesionalismul uman și eficiența procedurilor proprii de lucru precum și adaptabilitatea resursei umane românești la astfel de misiuni.
Calitatea resursei umane a devenit un punct forte al Poliției Române în misiunile internaționale imediat după începerea participării acestei categorii de forțe la astfel de operațiuni. Dincolo de efectul surprizei în legătură cu capacitatea structurilor românești de a face față rigorilor unor misiuni internaționale, resimțit de oficialii polițiilor europene care considerau, fără a cunoaște direct realitatea, Poliția Română drept o instituție anchilozată, polițiștii români au dovedit capacitatea de interacțiune în plan uman și profesional cu toți ceilalți colegi participanți la misiuni ca și eficacitatea operațională a procedurilor și standardelor existente la nivelul poliției române. Efectul direct al acestor circumstanțe l-a constituit implementarea rapidă a prevederilor aquis-ului comunitar pe segmentul polițienesc ca parte al negocierilor pe capitolul XXIV- Justiție și Afaceri Interne.
În principiu, acțiunea Poliției române ca vector european ar putea fi structurată pe două planuri temporale:
perioada de negociere a aderării României la U.E.;
perioada post-aderare.
În perioada de negociere a aderării României la U.E., Poliția Română a întreprins demersuri referitoare la implementarea unor acte normative de către entitățile de legiferare, proiectarea și adaptarea politicilor, strategiilor și planurilor proprii de măsuri, crearea unui cadru instituțional congruent cu cel comunitar (exemplu: înființarea D.G.A. în urma derulării unui proiect de twinning cu poliția britanică și cea spaniolă), compatibilizarea logistică cu celelalte poliții europene prin derularea unor programe de achiziții din fonduri proprii sau cu finanțare comunitară nerambursabilă, pregătirea personalului propriu în vederea familiarizării cu legislația și cu cele mai bune practici instituite la nivel comunitar etc.
Ca și acte normative care au „pavat” drumul Poliției Române către compatibilizarea cu structurile polițienești europene menționăm: Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Legea 360/2002 privind statutul polițistului, Legea 39/2003 privind combaterea criminalității organizate, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională, Legea protecției martorului etc.
Baza legislativă astfel creată a permis adaptarea ulterioară a instituțiilor și structurilor proprii la solicitările impuse de cooperarea cu celelalte structuri de poliție europeană.
O altă dimensiune extrem de importantă a poliției europene în calitatea sa de vector european a constituit-o încheierea la București, la data de 26 mai 1999, a Acordului de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere, ratificat de prin Legea nr. 208/1999.
Negocierile dintre state au fost asistate de experți din SUA, OIPC-Interpol, OMV și au durat mai mult de un an, finalizându-se prin încheierea unui Acord Cadru intitulat "Acordul de Prevenire și Combatere a Infracționalității Transfrontaliere în Sud-Estul Europei, cunoscut și sub numele de "Acordul SECI" intrat în vigoare la 1 februarie 2000.
În acest context, prin Ordonanța de urgență nr. 201/2000 s-a creat cadrul instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobat ulterior prin Legea nr. 357/2001. Organizație internațională, cu sediul la București, Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere (Centrul Regional S.E.C.I) a prezentat ca element de noutate reunirea reprezentanților pe linie de poliție și vamă din statele semnatare ale Acordului: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Moldova, România, Serbia Și Muntenegru, Slovenia, Turcia, Ungaria, și a celor cu statut de observator: Austria, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Franța, Georgia, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Portugalia, Spania, Ucraina, Marea Britanie Și S.U.A.
Conceptul de bază al Acordului SECI a fost constituit de crearea cadrului juridic necesar cooperării între statele membre, acordarea asistenței reciproce în desfășurarea investigațiilor penale și vamale, prevenirea și combaterea fenomenului de criminalitate transfrontalieră prin schimburi de informații operative, asistență tehnică și schimburi de experiență, acțiuni comune ("task force"), cooperare judiciară în materie penală, pregătire specifică, accelerarea fluxului informațional, depășirea barierelor existente la nivelul instituțiilor de aplicare a legii din state diferite, cooperarea cu organismele de profil similar la nivel Regional și Internațional.
Realizarea propriu-zisă a schimbului de date și informații pentru combaterea criminalității transfrontaliere se efectuează prin cereri de asistență. Natura solicitărilor privesc infracțiuni de natură judiciară și economică, după cum urmează:
• trafic de carne vie;
• droguri;
• armament;
• spălarea banilor;
• migrație ilegală;
• fraude fiscale;
• violențe;
• orice alte date de interes operativ pentru combaterea infracționalității transfrontaliere și completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflați în cercetări pentru comiterea unor infracțiuni de genul celor menționate;
sau de natură vamală:
• contrabandă și fraude financiar-fiscale și vamale;
• droguri, precursori, arme. muniții, produse cu dublă utilizare și strategice;
• mărfuri contrafăcute și pirat;
• introducere/ scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse licențierii.
Prin aceste operațiuni specifice, organizate la nivel regional, Centrul Regional SECI încearcă, pe lângă scopul evident al combaterii infracționalității transfrontaliere, stabilirea unor directive de cooperare regională viitoare prin eficientizarea unor activități cum ar fi:
Schimbul operativ de informații;
Menținerea canalelor de cooperare la un nivel adecvat;
Oferirea de asistență tehnică prin punerea la dispoziție a cunoștințelor comune de natură profesională, științifică și tehnică;
Consilierea juridică adecvată;
Controlul eficient asupra livrărilor supravegheate.
Referitor la programele menite să compatibilizeze logistic Poliția Română cu celelalte poliții europene menționăm achizițiile efectuate în sfera transmisiunilor și echipamentelor de supraveghere, mijloacelor de transport auto, fluviale și maritime, echipamentelor informatice etc.
Aria pregătirii personalului a reprezentat un interes major pentru factorii de decizie în perioada de preaderare. În acest sens, participarea polițiștilor români la simpozioane, cursuri sau stagii de pregătire în cadrul instituțiilor polițienești europene de formare inițială sau continuă a constituit o veritabilă constantă a politicii în domeniul resurselor umane ale cărui rezultate s-au văzut în eficiența schimburilor de experiență realizate cu aceste ocazii.
Referitor la perioada post-aderare putem menționa participarea cu rezultate excelente a ofițerilor români la operațiunile de prevenire și combatere a formelor de criminalitate gravă manifestate la nivelul cetățenilor români aflați pe teritoriul altor state, prin derulare unor acțiuni comune cu polițiștii din statele respective sau prin furnizarea unor informații cu caracter determinant în rezolvarea unor cauze de natură penală.
Această calitate de vector european a Poliției Române a confirmat capacitatea statului român de a controla, de la distanță, devianța propriilor cetățeni, chiar dacă aceștia acționau pe teritoriul altor state, infirmând astfel temerile cvasigeneralizate ale unor politicieni din spectrul politic al dreptei europene care nu întârziau să afirme că aderarea României va conduce la o veritabilă anarhie în statele unde urmau să-și mute temporar rezidența cetățenii români.
Un alt aspect de interes din perspectiva calității de vector european a Poliției Române îl constituie experiența negocierilor pentru implementarea aquis-ului european care ar putea fi de un real folos altor state candidate la aderare precum și experiența propriei reformări și a tranziției de la un sistem represiv specific construcției statului totalitar existent înainte de 1989 la un serviciu public, demilitarizat, aflat la dispoziția cetățeanului tipic societăților democratice și pluraliste.
Anumite particularități ale evoluției aparatului polițienesc în România și experiențele legate de aceste tranziții pot fi de real folos și statelor cu democrații consolidate care intenționează reformarea pe scară largă a propriilor poliții. Printre aceste particularități menționăm acțiunile în zone cu criminalitate ridicată, cu compoziție multietnică sau religioasă etc., ale căror specificități pot fi regăsite în forme similare sau complementare în majoritatea statelor europene.
Vectorul europenizării poliției române și compatibilizării acesteia cu prevederile aquis-ului comunitar sunt legate și de politicile anticorupție, de etică și deontologie profesională precum și de transparența operațională și managerială față de societatea civilă.
O altă provocare a integrării europene adresată Poliției Române o constituie aderarea țării noastre la spațiul Schengen, cu vulnerabilitățile și factorii de risc asociați atât pentru instituții cât și pentru procedurile proprii.
Manifestarea poliției române ca vector european presupune și materializarea unor preocupări legate de:
adaptarea legislației naționale în raport cu celelalte evoluții legislative la nivel comunitar prin propuneri de proiecte de acte normative;
întocmirea unor norme si reglementări cu caracter intern care să asigure implementarea legislației naționale sau comunitare in vigoare;
îmbunătățirea cooperării cu alte autorități cu atribuții in domeniul judiciar sau administrativ naționale sau comunitare in elaborarea de strategii de acțiune pentru reducerea efectelor infracționalității care afectează sau poate afecta spațiul, patrimoniul sau cetățenii comunitari;
elaborarea unor materiale de analiză și sinteză a formelor de criminalitate națională care se pot manifesta la nivel comunitar informând instituțiile similare din statele U.E (fraude la regimul TVA intracomunitar, spălarea banilor, infracțiuni contra intereselor financiare ale U.E. etc.)
gestionarea corectă a imaginii poliției române la activitățile de cooperare cu polițiile din alte state;
Pe baza celor prezentate, se poate aprecia faptul că aportul Poliției Române la efortul național de accedere și integrare a României a fost unul determinant și oportun, marcând tranziția definitivă a aparatului polițienesc național de la un adjuvant al sistemului represiv comunist la un veritabil partener al cetățeanului contribuabil ca parte a acceptării ireversibile de către România a statutului de stat democratic și european.
Ne confruntăm cu forme de manifestare noi, în mare parte la nivel internațional, a criminalității și violenței. Delicte tradiționale devin o nouă provocare prin schimbarea modurilor de operare. Prin potențialul iminent de amenințare și producere de pagube aceste delicte pot fi privite ca atentate asupra societății civile europene. Această apreciere se potrivește în mare măsură și terorismului internațional. Astfel, scopul recunoscut al atentatorilor de la Londra și Madrid a fost acela de a induce o stare de frică și teroare prin omorârea unui număr cât mai mare de oameni. De asemenea și eforturile grupărilor de crimă organizată de a folosi în interesul lor părți ale circuitului economic în scopuri criminale pentru a le putea astfel și controla poate fi privit ca un atac asupra societății noastre. Dacă aceste grupări ar fi avut succes, un fundament esențial al sistemelor noastre politice în Europa – libertatea economică – ar fi fost pus în pericol. În același timp o expresie a lipsei simultaneității menționate anterior o reprezintă comiterea tot mai frecventă, în paralel, din partea unor infractori sau grupări infracționale din state conducătoare a unor delicte în dezavantajul altor state și societăți mai puțin dezvoltate. Abuzurile sexuale asupra copiilor din țări mai puțin dezvoltate, corupția și infracțiuni asupra mediului precum și înlăturarea ilegală a deșeurilor reprezintă doar câteva exemple în acest sens.
Cea mai importantă provocare a ultimilor ani este reprezentată de terorismul internațional și de formele de criminalitate ce derivă de aici. Terorismul nu este, într-adevăr, un fenomen de dată recentă. Dar în mâinile unor făptuitori motivați religios, el capătă o nouă dimensiune de periculozitate ce depășește toate așteptările și închipuirile de până acum. Atentatorii sinucigași de la Londra sunt un exemplu concludent în acest sens. Acest terorism are în vizor așa-numitele „ținte moi". Se pare că acționează ca o rețea internațională, care se limitează însă la o componentă internațională propagandistă prin intermediul internetului și ideologiei comune a Jihadului. Din cauză că Al Quaeda nu mai dispune în prezent de structuri ierarhice stricte, rețele locale deosebit de flexibile și adaptabile în acțiunile operative, aceasta reprezintă o formă de amenințare schimbată.
Ca o problemă deosebită se prefigurează în viitor relațiile terorismului internațional cu criminalitatea organizată. Nu s-a putut constata până în momentul de față o simbioză la nivel național. Dar în unele țări există raporturi structurale între terorism și crima organizată. Astfel, în Afganistan luptători talibani se finanțează prin traficul cu droguri, asemănător ca FARC în Columbia. De aceea se impune o atenție sporită în aceste domenii în care se combină așa-zise structuri „Warlord” cu criminalitatea organizată. Amândouă împart interesul pentru structuri de drept democratice slab dezvoltate și posibilități de combatere limitate ale autorităților de urmărire penală. Terorismul dar și afacerile ilegale cu oameni și arme găsesc în aceste regiuni un teren ideal cu logistică și suport financiar avantajoase. Cercetarea fenomenului arată că trebuie inițiată combaterea terorismului și în țările străine. Țelul suprem trebuie să reprezinte evitarea atentatelor. În acest context autoritățile statale din întreaga lume caută în permanență soluții pentru a putea cunoaște fenomenele, dar și pentru a identifica cele mai eficiente strategii și instrumente de luptă la nivel național, regional și internațional, într-un singur scop: asigurarea securității.
Având în vedere faptul că România este stat membru cu drepturi depline din cadrul Uniunii Europene, în perspectiva aderării la Schengen, în martie 2011, ce presupune pregătirea și adoptarea măsurilor necesare eliminării controalelor la frontierele interne, lupta împotriva criminalității organizate transfrontaliere și transnaționale este una din principalele măsuri pentru asigurarea securității naționale pentru a deveni parte integrantă a spațiului de libertate, securitate și justiție.
Astfel, obiectivele urmărite în cadrul acestei lucrări s-au concentrat pe analiza cauzelor și condițiilor apariției și proliferării crimei organizate, diseminarea mijloacelor și metodelor de cooperare pentru reducerea riscurilor, precum și identificarea de soluții pentru adaptarea instrumentelor naționale de cooperare la noile provocări ale fenomenului criminal transnațional.
Recunoașterea unanimă a fenomenului criminalității organizate transfrontaliere, ca amenințare majoră la adresa siguranței statelor, a generat din partea acestora o reacție de amploare, de conjugare a eforturilor, în scopul contracarării efectelor deosebit de grave pe care le poate produce la nivelul societății în ansamblu.
Diversitatea și multitudinea acordurilor și convențiilor de cooperare, la nivel regional sau global, în domeniul cooperării polițienești internaționale, dau dimensiunea transnațională a forțelor mobilizate pentru combaterea criminalității organizate.
Una din principalele arme puse la dispoziția statelor este reprezentată de schimbul de date și informații, derulat într-un flux informațional continuu și susținut prin care autoritățile de aplicare a legii caută să obțină supremația pe acest „câmp de luptă”.
Bazele de date polițienești furnizează informații certe, verificate și recunoscute, care vizează date despre persoane, bunuri și acțiuni, iar accesul direct al funcționarilor care desfășoară activități de cooperare la astfel de sisteme informatice asigură fundamentarea corectă a acțiunii, scurtarea timpul de soluționare a unei cereri de asistență și economisește efortul unităților operative care ar fi trebuit să furnizeze aceste date. Iată de ce, în opinia noastră, asigurarea accesului cât mai larg al funcționarilor care desfășoară activități de cooperare polițienească internațională la baze de date multiple a reprezentat o preocupare în această cercetare științifică, cu scopul identificării modalităților de realizare.
În plus, procesarea primară și secundară a informațiilor și structurarea acestora spre informații strategice asigură un cadrul larg de cooperare, calificat și operativ, cu rezultate deosebite pentru autoritățile de aplicare a legii, în combaterea fenomenului criminalității organizate transfrontaliere.
Procesarea informațiilor, analizele de veridicitate și operaționalitate, constituie premisa identificării conexiunile infracționale și sunt, în opinia noastră, principalele avantaje pe care schimbul de informații în acest domeniu îl asigură unităților de cooperare, în lupta împotriva criminalității organizate.
Din analiza modalităților în care se realizează asigurarea informațională a structurilor operative, urmărind cu precădere aspectele structurale și informaționale de valorificare maximală a potențialului informațiilor de cooperare la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională și la nivelul autorităților naționale de aplicare a legii care solicită cooperarea, vizând în principal trei aspecte:
unificarea fluxurilor informaționale ale structurilor naționale care desfășoară activități de cooperare polițienească internațională atât la nivel instituționalizat, cât și neinstituționalizat;
eficientizarea structuralității unității naționale centrale de cooperare prin adaptarea și perfecționarea substructurilor componente;
utilizarea unor mijloace tehnologice performante, dar mai ales a unui suportul informatic adecvat pentru tratarea informațiilor de cooperare;
Un alt aspect asupra căruia ne-am orientat studiul a fost determinat de cadrul actual legislativ în materie, la nivel național, determinând necesitatea adoptării unei abordări unitare prin elaborarea unui act normativ specific care să reglementeze ansamblul activităților de cooperare polițienească internațională în România.
Aceasta, întrucât, multitudinea reglementărilor juridice în domeniul cooperării polițienești internaționale impune o atenție deosebită din partea autorităților în cazul în care inițiază cooperarea polițienească internațională. Aplicabilitatea acestor norme este dată de statul partener cu care se cooperează și de organizația internațională în cadrul căreia se realizează această activitate.
Având în vedere eficiența integrării managementului riscului în managementul general al securității, ne-am propus să determinăm posibilitățile sale de instituționalizare la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională, ca o măsură ce va duce la eficientizarea întregii activități. De asemenea, am avut în vedere identificarea direcțiilor strategice ale securității informațiilor care ar trebui să determine o nouă orientare la nivelul acesteia, prin prisma etapizării științifice de adoptare și implementare a strategiei.
În concluzie, apreciem că necesitatea cercetării aspectelor prezentate mai sus a fost dată, pe de o parte, de importanța domeniul vizat, cel al cooperării polițienești internaționale pentru combaterea criminalității organizate transfrontaliere, iar, pe de altă parte, de insuficienta atenție acordată celei mai important aspect al acesteia, schimbul de date și informații cu valoare operativă derulat prin intermediul unei unități naționale centrale specializate.
CAPITOLUL 1
POLIȚIA ROMÂNĂ – FORȚĂ DE STABILITATE ȘI SECURITATE
Poliția Română – prezent și perspective
Poliția Română, structură de bază a Ministerului Administrației și Internelor, prin realizările obținute până în prezent în cadrul obiectivelor și priorităților stabilite la nivel național, se definește ca o organizație modernă, adaptată la cerințele societății, caracterizată prin capacitate la schimbare și un imens potențial în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Succesul obținut în cadrul întregului proces de aliniere la standardele specifice instituțiilor similare ale Uniunii Europene, definește Poliția Română ca una dintre instituțiile statului cele mai active din România atât în ceea ce privește integrarea cât și compatibilizarea cu structurile europene.
Adaptarea la cerințele societății românești actuale și la standardele internaționale, implică sincronizarea activității poliției cu cea a instituțiilor similare europene și trebuie să constituie un imperativ al politicilor din domeniul ordinii și siguranței publice.
Totodată, reforma structural-funcțională, necesară și oportună descentralizării actului decizional și-a atins obiectivul esențial, prin transformarea Poliției Române într-un sistem flexibil, specializat și profesionist, apt să răspundă în permanență cerințelor unei democrații reale într-un stat de drept.
Scurt istoric al evoluției Poliției Române
Poliția Română are de onorat o îndelungată tradiție, fiind una dintre instituțiile fundamentale ale statului, iar ca o componentă indispensabilă a societății românești cunoaște o lungă istorie care reflectă însăși evoluția acesteia, începând de la apariția primelor forme de organizare statale și până în prezent.
Denumirea „poliție” este un termen grecesc care înseamnă ordine de stat, și a intrat în uzul curent prin mijlocire rusească. Încă de la începuturile organizării statale, fruntașii satului „oameni buni și bătrâni” și căpeteniile oștirii sunt cei care au sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiților, siguranța locuitorilor, liniștea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârșeau fărădelegi.
Mai târziu, hatmanul în Moldova și spătarul în Muntenia sunt responsabili cu atribuții tipice de poliție. Aga – demnitate atestată documentar în 1547 (Muntenia) și în 1592 (Moldova) – are competență în mahalalele din centrul capitalei, iar spătarul are periferia și restul teritoriului, aceștia fiind „polițiștii” începutului.
În secolele XVII-XVIII, documentele vremii făceau deseori referire la „poliție” în înțelesul de activitate de stat. Principatele românești nu aveau o organizație polițienească propriu-zisă, asemănătoare celei moderne. Ordinea și siguranța persoanelor și a bunurilor erau încredințate capilor oștirii, care se ocupau și de paza ordinii și liniștii publice și care aveau în subordine ispravnici, pârcălabi, privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraș și de margine (frontieră), polcovnicii de poteră, seimenii, armașii, zapcii și străjerii. Orașele erau păzite în timpul nopții de străjeri, drumurile de călărași și polcovnici.
Prima lege care prevede organizarea poliției românești în orașe și județe, în cadrul organizării administrative a celor două principate legiferând „straja pământească” o reprezintă Regulamentul Organic pus în aplicare în Muntenia la 1831 (iulie) și în Moldova la 1832 (ianuarie), iar atribuția generală a poliției era paza liniștii publice, a ordinii de zi și noapte în orașe, târguri, comune.
La începutul secolului al XIX-lea asistăm la lărgirea atribuțiile poliției, ce sunt cuprinse într-o „condică polițienească” și totodată prin ordinul instructiv nr. 877 din 16 iunie 1835 al Departamentului din Lăuntru, s-a dispus organizarea poliției urbane, în raport cu diviziunile administrative ale orașelor și târgurilor.
În timpul domnitorului Ghica Vodă, se reorganizează poliția, iar prin Legea comunală a lui Cuza Vodă din 1864 se creează poliția comunală de pe lângă primării. Alte reorganizări au avut loc prin Legea din 23 iulie 1894, a lui Lascăr Catargiu.
Prima lege organică a poliției, este semnată de Vasile Lascăr în 19 decembrie 1902, denumit și „Părintele Poliției Moderne” , pune poliția generală a statului sub autoritatea directă a Ministerului de Interne.
După mișcările țărănești din 1907, la 25 martie 1908, s-a creat Direcția Poliției, denumire schimbată ulterior în Direcția Poliției și Siguranței Generale, Inspectoratul General al Miliției și Inspectoratul General al Poliției Române de azi.
Una din legile fundamentale ale poliției, care a așezat la baza noului organism principiile, unitatea de conducere, ierarhică și descentralizarea este votată la 12 iulie 1929 (Legea Vaida Voievod). Legea s-a caracterizat prin unificarea reglementărilor, specializarea, intelectualizarea, depolitizarea și stabilitatea polițiștilor. Astfel organul central al poliției era Direcțiunea Generală a Poliției condusă de un director și un subdirector general, organizată cu trei direcțiuni, un inspectorat al gardienilor publici și un birou al jandarmeriei. În teritoriu sunt organizate inspectoratele regionale de poliție, cu sediul în Ploiești, Iași, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Timișoara și Craiova, fiecare condus de un inspector regional, ajutat de un subinspector, iar la orașele reședință de județ, poliția era condusă de un șef de poliție, ajutat de un secretar, iar la celelalte municipii și orașe, de un chestor ajutat de un secretar.
După 23 august 1944, asistăm la epurarea aparatului polițienesc și reorganizarea acestuia sub denumire de „Miliție” (Decretul nr.25 din 23 ianuarie 1949) sub titulatura căreia și-a desfășurat activitatea până la Decretul-Lege al Frontului Salvării Naționale, nr. 2 din 27 decembrie 1989.
Deși își are originile încă de la primele organizării statale, începând cu anul 2002 ziua Poliției Române se sărbătorește pe 25 Martie, având în vedere faptul că în anul 1822, domnitorul Grigore al IV-lea Ghica a înmânat, în cadrul unei ceremonii desfășurate la București, agăi Mihai Filipescu steagul Agiei, care printre simbolurile reproduse înfățișează și scena Bunei Vestiri.
Pe parcursul istoriei sale, Poliția Română, alături de celelalte instituții fundamentale ale statului, a suferit numeroase transformări, ajungând astăzi o instituție modernă, capabilă să-și îndeplinească menirea pentru care a fost creată, apropiată cetățeanului, factor de stabilitate și securitate, cu o contribuție însemnată atât pe plan intern cât și pe plan extern.
Locul și rolul Poliției Române în arhitectura instituțiilor statului
Într-o lume dinamică din toate punctele de vedere, în care principiile fundamentale unor societăți se schimbă cu o viteză nemaiîntâlnită până în prezent, comunitatea internațională este pusă în fața unor noi amenințări la adresa securității și ordinii mondiale, cu noi forme de manifestare a criminalității, mai ales sub aspectul său organizat și cu un caracter transfrontalier, iar statele membre ale Uniunii Europene alături de SUA ca principalii vectori ai luptei împotriva acestora, trebuie să-și adapteze corespunzător propriile strategii.
Principalele riscuri și amenințări infracționale cu care se confruntă în prezent Europa, si anume terorismul, formele grave de criminalitate, criminalitatea organizată, traficul de droguri, criminalitatea informatică, traficul de ființe umane, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracționalitatea economică și corupția, traficul de armament și criminalitatea transfrontalieră, se adaptează extrem de rapid la schimbările științifice și tehnologice, în încercarea lor de a exploata în mod ilegal și de a submina valorile și prosperitatea societăților noastre deschise.
Astfel, în urma evoluției Uniunii Europene s-a ajuns la concluzia unanimă că, pentru cetățenii săi, securitatea constituie una dintre prioritățile majore. Încercările UE prin programele de lucru multianuale au furnizat o bază pragmatică adecvată pentru consolidarea cooperării operaționale, dar totuși, s-a concluzionat că este nevoie de un consens mult mai larg cu privire la viziunea, valorile si obiectivele care să constituie la baza securității interne. Se impune necesitatea unei culturi strategice comune în UE, iar ca prioritate aceasta trebuie să se axeze tot mai mult asupra amenințărilor la adresa ordinii publice, inclusiv terorismul.
Ca stat membru al Uniunii Europene, România, în spațiul geostrategic european, este parte a interdependențelor multiple dintre state, și trebuie să contribuie decisiv la combaterea riscurilor interne și externe, care sunt generate și care, deseori, se potențează reciproc, influențând mediul de securitate intern.
Deoarece securitatea internă depinde într-o mare măsură de securitatea externă, este necesar să se colaboreze îndeaproape cu toate țările, îndeosebi cu cele vecine, precum și cu organizațiile internaționale cu atribuții în domeniu.
Cooperarea în domeniul securității interne a UE se referă la un teren vast unde diverși actori pe multiple planuri: transnațional, național și regional, la toate nivelurile, intră în interacțiuni complexe, cu diverse modele de securitate.
În calitate de stat membru, României îi revine sarcina de a răspunde recrudescenței fenomenului criminal printr-o reacție pe măsură, realizată de o poliție modernă, care, să contribuie efectiv alături de celelalte instituții similare la asigurarea spațiului de securitate, libertate și justiție european.
Astfel ca răspuns la nevoile provocări cu care se confruntă societatea civilă, în plan intern și internațional, respectiv fenomenul globalizării, al deschiderii frontierelor, amenințarea de tip terorist, precum și infracționalitatea transfrontalieră, Poliția Română, în demersul ei reformator, a realizat compatibilizarea structurilor proprii cu cele ale agențiilor de aplicare a legii din UE.
În cadrul structurilor de poliție, pentru a avea o abordare proactivă în ceea ce privește prevenirea și combaterea noilor trenduri ale criminalității și pentru a acoperi importante sectoare de activitate ce necesitau o dezvoltare mai semnificativă s-au creat structuri specializate pentru genurile noi de criminalitate, considerate prioritare de UE sau la nivel național, reușindu-se ca în noua arhitectură instituțională să se îndeplinească standardele tehnice și profesionale capabile să răspundă eficient la toate canalele de cooperare interinstituționale.
Prin natura atributelor și competențelor stabilite de lege, Poliția Română exercită unul dintre drepturile consacrate ale statului, cunoscut sub denumirea de drept de poliție. Ca un aspect esențial al suveranității statului, în general, acesta reprezintă dreptul de constrângere pe care acesta îl are în raport cu cetățenii săi, precum și cu ceilalți indivizi și față de diversele grupuri sociale, inclusiv persoanele juridice, realizat în conformitate și în limitele prevederilor legale.
După opinia proprie, Poliția constituie cel mai important și dinamic pilon în realizarea siguranței cetățeanului, având misiunea de menținere a ordinii și siguranței publice, de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești, și totodată de a participa, în limitele competențelor la prevenirea infracțiunilor, restabilirea ordinii de drept, identificarea autorilor de infracțiuni și tragerea acestora la răspundere penală, fiind, de regulă, prima instituție a statului ce intră în contact direct cu cetățenii.
În țara noastră odată cu demilitarizarea poliției, în condițiile în care au fost produse mutații în plan structural și operațional datorate aderării României la Uniunea Europeană, transpunerea în practică a gândirii strategice privind ordinea și siguranța publică, s-a realizat pornind de la Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, eșalonat, până la adoptarea Strategiei Naționale de Ordine Publică.
Cadrul legal existent este destul de cuprinzător în ceea ce privește locul și rolul poliției în cadrul arhitecturii sistemului național de apărare. Totodată, exceptând documentele programatice proprii Poliției Române, sunt numeroase lucrări de specialitate ale unor renumiți strategi, recunoscuți pe plan național și internațional, în ceea ce privește contribuția poliției la asigurarea unui cadru de stabilitate și securitate. Practic doctrina în acest domeniu a urmărit să stabilească interesele statului în ceea ce privește obiectivele și prioritățile în domeniu de referință, precum și locul și rolul fiecărei structuri, în funcție de competențele acestora.
Poliția ca forță de stabilitate și securitate are rolul și obligația de a participa, în limitele competențelor, alături de celelalte instituții abilitate, la asigurarea unui mediu de securitate atât pe plan intern cât și pe cel extern, în condițiile în care acesta este influențat din ce în ce mai mult de dispariția distincției între cele două planuri menționate.
Participarea poliției alături de celelalte instituții la asigurarea mediului de securitate este într-o interdependență vitală pentru orice societate: nu se poate discuta despre securitatea externă dacă nu este asigurată securitatea internă, concluzie la care a ajuns și Uniunea Europeană odată cu elaborarea și adoptarea Strategiei de Securitate Internă a UE. Un exemplu concludent în acest sens este dat de evoluția situației în țările europene, dar mai ales în Balcani, când după 1990 s-au înregistrat o serie de crize, care s-au derulat în contextul reașezărilor geopolitice ce au urmat sfârșitului războiului rece, dar caracteristica esențială a acestora a fost aceea că au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor si mai puțin între acestea.
Riscurile și amenințările tot mai crescute sunt din ce în ce mai interdependente, transnaționale și complexe, ceea ce implică adoptarea unor forme multiple de cooperare internațională, bilaterală, regionale sau chiar globale.
Necesitatea implicării tuturor instituțiilor abilitate în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, precum și a societății civile, este pe deplin reliefată de nevoile specifice ale poliției, de imperativul adaptării metodelor și mijloacelor de prevenire și intervenție în funcție de dinamica socială, evoluția criminalității și solicitările cetățenilor.
O reflecție aprofundată cu privire la locul, rolul și statului poliției ca forță de securitate trebuie să pornească în primul rând de la valorile statului de drept într-o lume dinamică și în permanență schimbare.
Dacă analizăm evoluția societății prin prisma unei generații de noi acorduri internaționale cu implicații directe și indirecte pe plan național putem definii rolul și locul principalelor instituții de aplicare a legii, și inclusiv al poliției, care trebuie să se adapteze permanent la cerințele impuse de evoluția societății.
Clarificarea obligațiilor ce revin poliției ca parte a unei co-producții de securitate, asumată împreună cu ceilalți actori de securitate atât pe plan intern cât și în plan internațional, constituie unul din principalele obiective care pot da imaginea de ansamblu a locului și rolului acesteia într-o societate modernă.
Deși după anii `90 am asistat la o diminuare a competențelor poliției în detrimentul altor instituții, care a dus din păcate la o slăbire a autorității și o creștere a fenomenului infracțional, în ultimul timp se constată o accentuare a cerințelor de creștere a competențelor poliției, principala instituție din cadrul sistemului de ordine și siguranță publică care deține potențialul necesar aplicării corespunzătoare a legii.
Cadrul legal de exercitare a activităților specifice Poliției Române este extrem de vast, și stabilește în manieră generală atribuțiile instituției precum și modul de exercitare a acestora în domeniile din competență.
Rolul de forță principală în domeniul ordinii și siguranței publice al Poliției Române, complexitatea cadrului legislativ care îi reglementează activitatea, numărul mare de atribuții și diversitatea de situații în care acestea trebuie exercitate, a determinat necesitatea statuării, clarificării și promovării unui cadru terminologic, tactic și acțional al instituției.
În paralel cu această situație, după cum am mai menționat, s-a desfășurat procesul de profesionalizare și de consolidare a instituției, modernizarea structurilor de poliție și practicilor de lucru pentru armonizarea la cerințele Uniunii Europene, ce s-au concretizat în îmbunătățirea calității misiunilor și intensificarea activității specifice.
Procesul de modernizare si de întărire a capacității instituționale a Poliție Române s-a concretizat și prin alinierea la cele mai bune practici europene polițienești, astfel încât, în prezent, este considerată ca o poliție ce se află pe poziții de egalitate cu orice structură similară din spațiul european și nu numai, un fapt extrem de pozitiv mai ales în perspectiva aderării la spațiul Schengen.
Pentru a asigura revigorarea și consolidarea culturii organizaționale, au fost întreprinse măsuri pentru implementarea managementului calității și a fost identificat un nou complex de valori, menit să reprezinte coordonatele desfășurării activităților specifice de lucru ale polițiștilor: profesionalism, responsabilitate, transparență, integritate și cooperare.
În prezent, Poliția Română, ca o poliție modernă, europeană recunoscută atât pe plan intern cât și în plan internațional, își promovează managementul pe obiective și managementul proiectelor, întreaga activitate fiind orientată către obiective clare, măsurabile și realiste statuate într-o nouă strategie de abordare de combatere și prevenire a fenomenului infracțional.
Strategiile pentru prevenirea fenomenului infracțional au adoptat un sistem democratic, modern, de protejare a cetățeanului, printr-o translatare a centrului de greutate al politicilor penale și a strategiilor de combatere a criminalității, din zona represivă, către o zonă preventivă și de reinserție socială.
Valorile Poliției Române (profesionalism, responsabilitate, transparență, integritate și cooperare) trebuie să susțină întreaga activitate de zi cu zi și să ofere coordonatele în care acestea se dezvoltă și mijloacele prin care se realizează. Acestea trebuie să se regăsească inclusiv în activitatea fiecărui polițist, pentru că numai în acest fel pot fi îndeplinite prioritățile strategice stabilite la nivel național, căci, dacă ne referim la siguranța cetățeanului, aceasta trebuie să fie percepută în mod direct de către beneficiar.
Ca o componentă de bază a procesului amplu de întărire a capacității administrative, profesionalizarea întregului personal a venit în întâmpinarea cerințelor europene de profesionalizare și specializare a serviciilor publice.
Transformările fundamentale înregistrate în ceea ce privește poziția și rolul polițistului în societate, evidențiază apartenența acestuia la un corp profesional care beneficiază de o cu totul altă perspectivă. Binomul pregătire-specializare stă la baza ridicării performanței, activitatea de specializare a polițiștilor având imprimată o manieră duală de desfășurare.
Profesionalizarea polițiștilor și modernizarea întregului sistem de formare și perfecționare profesională au menirea de a forma deprinderi și practici profesionale similare cu cele unanim acceptate în instituțiile omologe din statele membre ale Uniunii Europene.
1.1.3. Poliția Română și societatea civilă. Siguranța cetățeanului – principala atribuție a Poliției Române
Pentru politica Uniunii Europene securitatea cetățeanului a devenit un factor esențial în asigurarea unei calități ridicate a vieții în societatea europeană și în protecția infrastructurilor noastre critice, prin importanța acordată prevenirii și combaterii amenințărilor comune.
Principala funcție de protecție a cetățeanului a statului este realizată de către Poliția Română prin activitățile specifice de prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților constituționale, a siguranței cetățenilor, a proprietății publice și private, precum și prin asigurarea climatului necesar funcționării instituțiilor statului, în conformitate cu prevederile legii.
Demilitarizarea poliției s-a înscris atât în demersul României pentru aplicarea acquis-ului comunitar în domeniul Justiție și Afaceri Interne pentru aderarea la Uniunea Europeană, cât și pentru realizarea revizuirii principiilor sistemului poliției și a comportamentului în relația polițist – cetățean.
Astfel, prin activitățile de cooperare cu instituțiile din domeniul securității naționale precum și cu organismele nonguvernamentale și reprezentanții societății civile, Poliția Română este un partener care contribuie la prevenirea și combaterea oricăror fapte de natură infracțională care aduc atingere vieții persoanei.
Trebuie subliniat că, cea mai importantă nevoie a comunității rămâne protejarea vieții, iar, alături de celelalte instituții de prestare a serviciilor publice pentru garantarea drepturilor și libertăților, Poliția Română contribuie, în activitatea de zi cu zi, la oferirea unui sprijin imediat la apelul de urgență al cetățeanului.
Anual peste 90% din solicitările de urgență în domeniul siguranței cetățeanului semnalate, prin Sistemul Național Unic pentru Apelul de Urgență – 112, sunt soluționate de către structurile de poliție. Pentru asigurarea unui serviciu polițienesc de calitate în vederea protejării vieții, bunurilor, drepturilor și libertăților cetățenești, timpul de intervenție este stabilit ca indicator de evaluare, astfel în peste 90% dintre acestea intervenția trebuie să se realizeze sub 10 minute, țintă îndeplinită de către Poliția Română, care alături de structurile medicale, reprezintă principalele servicii solicitate de cetățeani prin intermediul acestui sistem.
Una dintre greșelile în abordarea fenomenului infracțional este considerarea faptului că siguranța cetățeanului este atributul exclusiv al Poliției Române. Poliția Română este instituția care își asumă un rol principal în realizarea siguranței cetățeanului, dar acest obiectiv trebuie să fie asumat și de celelalte structuri și organisme implicate. Realizarea unui sistem integrat de ordine și siguranță public incubă și responsabilității din partea fiecărui partener implicat, dar din păcate, cu excepția unor cazuri izolate, doar Poliția Română își asumă acest rol. Astfel, poliția luptă împotriva infractorilor, care sunt produsul societății (eșec al educației, integrării sociale, situației economice etc.), atât pe latură preventivă cât și pe cea de combatere, iar în unele cazuri, când aceasta eșuează, este acuzată mod direct, fără a se analiza cauzele și factorii care au contribuit la acest lucru. Din păcate nu se poate analiza și cuantifica care ar fi fost evoluția fenomenului infracțional fără implicarea poliției pe ambele componente (de prevenire, respectiv combatere) și nici contribuția celorlalte organisme implicate, societatea sancționând cazurile mediatizate cu un impact deosebit în rândul colectivității.
Atât timp cât funcționează un sistem integrat de gestionare a ordinii și siguranței publice considerăm că, acesta trebuie analizat și din prisma responsabilității structurilor implicate. O participare la acest sistem fără nicio responsabilitate nu este benefică, iar în acest sens trebuiesc reanalizate atribuțiile și competențele forțelor participante în vederea implicării corespunzătoare a acestora sau efectuării unei redistribuirii a efectivelor către structurile responsabile.
Totodată, deși nu este subliniat în mod deosebit, o responsabilitate îi revine inclusiv cetățeanului român, principalul beneficiar al politicii de securitate, care are atât dreptul cât și datoria de a contribui activ la construcția ei cotidiană. Cetățeanul, depozitarul legitim al drepturilor și libertăților fundamentale pe care se întemeiază statul democratic, are potrivit Constituției, în materie de securitate națională, drepturi inalienabile dar și obligații proprii, ce trebuiesc asumate conștient.
Cetățeanul își dorește un grad mai înalt de siguranță, și ca atare el va trebui să participe direct, în calitate de coautor, la realizarea acestui obiectiv. Standardele de moralitate pe care în mod tradițional populația le aplică polițiștilor, sunt cu mult mai înalte decât cele aplicate altor categorii socio-profesionale. Mai mult, se consideră absolut firesc ca un polițist să-și riște zilnic viața pentru apărarea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățeanului, pentru apărarea avutului public și privat, motiv pentru care acestui funcționar public trebuie să i se asigure un statut social în concordanță cu riscurile inerente și importanța socială a activității pe care o desfășoară.
De aceea, cetățenii trebuie să-și dezvolte un comportament participativ și responsabil, educația civică fiind calea cea mai potrivită pentru armonizarea acestor drepturi și obligații ce conferă adevărata substanță a patriotismului civic autentic și profund.
Așa cum am mai arătat, securitatea cetățeanului se află la intersecția a acțiunii a mai multor actori, iar unul dintre cele mai importante instrumente este parteneriatul. Lupta împotriva drogurilor, de exemplu, este de a educa adolescenți, de a limita consumul de droguri și, în sfârșit lupta împotriva traficului. Toate acestea ar trebui să fie coordonate la nivel local, regional,național și transfrontalier, căci fără o astfel de abordare nimeni nu va reuși să controleze acest fenomen.
Concomitent cu acțiunile în plan practic, se impune extinderea și inițierea de acțiuni de parteneriat, prin care să se atragă la colaborare noi parteneri, vizând prioritar prevenirea victimizării femeilor, minorilor, dar și formarea de mediatori comunitari care să acționeze împreună cu autoritățile locale, în special pentru prevenirea conflictelor.
Un element pozitiv, o formă democratică de consultare, este reprezentată de dialogul dintre societatea civilă și poliție, prin care se urmărește crearea unei legături directe între beneficiarul de securitate (cetățeanul) și polițiști. Astfel, în vederea realizării unui parteneriat consolidat cu societatea civilă, bazat pe acțiunea comună polițist – cetățean, a fost organizată și a devenit operațională, din anul 2003, poliția de proximitate.
Proximitatea se realizează prin crearea unei legături parteneriale pe axa poliție – cetățeni – instituții publice (unități școlare, biserică, medii de afaceri, organizații neguvernamentale, autorități publice locale etc.), în scopul rezolvării problemelor cu impact direct asupra vieții sociale, asigurării unui climat de siguranță civică și îmbunătățirii calității vieții.
Misiunile polițistului de proximitate sunt definite în funcție de necesitățile cetățenilor, care trebuie să fie cunoscute și rezolvate, inclusiv prin atragerea reprezentanților societății civile. Activitatea acestuia este direcționată pentru consilierea și informarea cetățenilor cu privire la cunoașterea prevederilor legale, la procedeele și mijloacele de evitare a victimizării, conștientizarea riscurilor și consecințelor pe care le presupune săvârșirea de fapte antisociale, necesitatea contribuției la consolidarea climatului de siguranță civică și diminuarea fenomenului infracțional.
Elementul novator al acestui concept a fost reprezentat de faptul că acesta abandonează latura preponderent coercitivă și, prin înființarea structurilor poliției de proximitate. Prin intermediul poliției de proximitate au fost create platforme pentru întâlniri între poliție și cetățeni, iar acest lucru trebuie amplificat prin dezvoltarea în continuare a unor parteneriate cu societatea civilă, îndeosebi la nivel local.
Contribuția Poliției Române al asigurarea stabilității și securității în plan intern
În plan intern, dintre instituțiile cu competențe în domeniul ordinii și siguranței publice, Poliția Română este forța principală a Ministerului Administrației și Internelor care exercită atribuții privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice, în condițiile legii. Nu de multe ori activitatea Poliței Române se confundă cu activitatea Ministerului Administrației de Internelor, căci poliția este principalul vector de imagine al ministerului.
Conform prerogativelor cu care a fost investită, activitatea Poliției Române constituie serviciu public specializat și se realizează în interesul persoanei, al comunității, precum și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe baza și în executarea legii.
În cadrul unui amplu proces de modernizare a întregii societăți românești, desfășurat până în prezent, Poliția Română a continuat propriu demers reformator, circumscris coordonatelor conceptuale, structurale și funcționale, pentru îndeplinirea scopului fundamental al activității de poliție, respectiv protejarea și slujirea comunității, devenind una din organizațiile cele mai complexe și mai dezvoltate dintre structurile de aplicare a legii atât în ceea ce privește atribuțiile și competențele cât și prin prisma analizării coordonatelor sale în planul organizării administrativ-teritoriale.
Din analiza competențelor și atribuțiilor conferite de lege pe principalele domenii de activitate din care menționăm: combaterea criminalității organizate, investigarea fraudelor, investigații criminale, ordine publică, poliție rutieră, poliție transporturi, criminalistică, cooperare polițienească internațională, prevenirea și cercetarea criminalității, analiza informațiilor etc. reiese faptul că structura Poliției Române este una dintre cele mai solide și complexe dintre organizațiile naționale (Anexa nr. 1), având competențe în asigurarea stabilității și securității, la nivel național printre care menționăm:
– apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității;
– aplică măsuri de menținere a ordinii și liniștii publice, a siguranței cetățeanului, de prevenire și combatere a fenomenului infracțional și de identificare și contracarare a acțiunilor elementelor care atentează la viața, libertatea, sănătatea și integritatea persoanelor, a proprietății private și publice, precum și a altor interese legitime ale comunității;
– asigură, direct sau în cooperare cu alte instituții abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice și intervențiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea și neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrității corporale, sănătății persoanelor sau provocării de daune proprietății publice ori private avizează și controlează, în condițiile legii, înființarea societăților private de detectivi, pază, supraveghere și gardă de corp;
– culege informații în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii infracțiunilor, precum și a altor fapte ilicite;
– realizează activități de prevenire și combatere a corupției, a criminalității economico-financiare, a celei transfrontaliere, a infracțiunii în domeniul informaticii și a crimei organizate;
– desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea;
– asigură paza și funcționarea, în condițiile legii, a locurilor de reținere și de arest preventiv organizate în cadrul unităților de poliție;
– asigură protecția martorului, informatorului și a victimei, în condițiile legii;
– desfășoară activități de depistare a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, executării pedepselor sau altor hotărâri judecătorești, precum și a persoanelor dispărute;
– desfășoară activități de prevenire și combatere a migrației ilegale;
– folosește metode și mijloace tehnico-științifice în cercetarea locului săvârșirii infracțiunilor și la examinarea probelor și a mijloacelor materiale de probă, efectuând, prin laboratoarele și specialiștii proprii acreditați, expertize criminalistice și constatări tehnico-științifice, dispuse în condițiile legii;
– exercită controlul, potrivit legii, asupra deținerii, portului și folosirii armelor și munițiilor, a materialelor explozive, asupra modului în care se efectuează operațiunile cu arme, muniții și materii explozive, precum și asupra funcționării atelierelor de reparat arme și asupra poligoanelor de tir;
– exercită controlul asupra respectării regimului materialelor radioactive și nucleare, substanțelor toxice și stupefiante, precum și asupra altor obiecte și materii supuse autorizării, potrivit legii;
– supraveghează și controlează circulația pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege, și colaborează cu alte autorități publice, instituții, asociații și organizații neguvernamentale, pentru îmbunătățirea organizării și sistematizării circulației, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecționarea pregătirii conducătorilor auto și luarea unor măsuri de educație rutieră a participanților la trafic;
– desfășoară activități specifice de poliție în domeniul transporturilor feroviare, navale și aeriene;
– exercită controlul asupra legalității stabilirii domiciliului sau reședinței cetățenilor români și străini aflați pe teritoriul țării, în condițiile legii;
– ține evidența nominală a cetățenilor români cu obligații militare în mediul rural;
– organizează, în condițiile legii, cazierul judiciar pentru ținerea evidenței persoanelor condamnate ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu caracter penal și constituie baza de date necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor operative specifice poliției;
– efectuează studii și cercetări privind dinamica infracționalității în România și propune măsuri de prevenire a acesteia;
– acordă sprijin, potrivit legii, autorităților administrației publice centrale și locale în vederea desfășurării activității acestora;
– participă, în condițiile legii, împreună cu alte unități ale Ministerului de Interne, în colaborare cu trupe ale Ministerului Apărării Naționale, unități de protecție civilă și alte organe prevăzute de lege, la activitățile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii, accidente, epidemii, calamități naturale și catastrofe, precum și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente;
– colaborează cu instituțiile de învățământ și cu organizațiile neguvernamentale pentru pregătirea antiinfracțională a populației;
– conlucrează cu structuri de profil din alte state și de la nivelul unor instituții internaționale pentru prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere;
– participă la constituirea forțelor internaționale de poliție, destinate unor misiuni de instruire, asistență și cooperare polițienească sau pentru acțiuni umanitare.
Totodată drepturile și obligațiile ce-i revin polițistului investit cu exercițiul autorității publice fac ca activitatea acestuia să contribuie la asigurarea unui climat de ordine și siguranță publică corespunzător, factor principal în asigurarea stabilității și securității naționale:
– să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
– să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;
– să legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale ori sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală;
– să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit să folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă;
– să efectueze, cu respectarea dispozițiilor legale, controale ale persoanelor și bagajelor, precum și ale vehiculelor aflate în circulație, atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unor infracțiuni sau posibile acțiuni teroriste;
– să efectueze controale și razii atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârșirea de infracțiuni ori ascunderea unor infractori, bunuri provenite din infracțiuni sau posibile acțiuni teroriste;
– să poarte asupra sa armamentul și muniția necesare, indiferent dacă este în uniformă sau echipat civil, și să folosească, pentru îndeplinirea misiunilor, autovehicule din dotare, cu sau fără însemnele distinctive ale poliției;
– să respecte întocmai drepturile și libertățile fundamentale ale omului, prevăzute de lege și de Convenția europeană a drepturilor omului.
Totodată polițistul este obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care amenință ordinea publică sau siguranța persoanelor, în toate situațiile în care ia cunoștință direct ori când este sesizat despre acestea.
Pentru prevenirea și combaterea corupției, a criminalității transfrontaliere, a traficului de ființe umane, terorismului, traficului de droguri, spălării banilor, infracțiunilor informatice și a crimei organizate, precum și a altor infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Române, cu aprobarea ministrului de interne, Poliția Română poate să folosească și polițiști sub acoperire, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală.
În situații excepționale, dacă există indicii temeinice că s-a săvârșit sau că se pregătește săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, Poliția Română poate folosi informatori.
Sursele de informare, metodele și mijloacele activității de culegere a informațiilor au caracter confidențial și nu pot fi dezvăluite de nimeni în nici o împrejurare. Excepție fac cazurile în care îndatoririle funcției, nevoile justiției sau legea impune dezvăluirea lor. În aceste situații dezvăluirea se va face, după caz, cu asigurarea protecției necesare.
Nu putem să nu menționăm capacitatea recunoscută a Poliției Române de analiza a fenomenului infracțional și întocmirea prognozelor necesare luării măsurilor optime atât din punct de vedere operațional cât și strategic. Remarcăm faptul că au fost realizate progrese incontestabile cu munca descriptivă și anticipativă, dar trebuie să se accentueze capacitate de analiză a factorilor de delincvență sau evaluare a eficacității răspunsurilor ca rezultat al măsurilor întreprinse de poliție. Cel mai elocvent exemplu este oferit de studiile privind evoluția criminalității realizată de către Institutul de Cercetare și prevenire a Criminalității din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, prin care s-a preconizat creșterea infracțiunilor de tâlhărie asupra unităților ce depozitează și manipulează însemnate sume de bani (bănci, oficii poștale, case de schimb valutar, etc.), iar prin masurile adoptate la nivelul strategic a managerilor din cadrul Poliției Române acest fenomen a fost diminuat, de la percepția inițială a cetățenilor a acestuia ca un fenomen la cazuri izolate.
Locul și rolul Poliției Române în cadrul sistemului național de apărare
Poliția Română are un rol important în aderarea României la spațiul Schengen, precum și în ceea ce privește armonizarea obiectivelor pe segmentul ordinii publice, cu cele stabilite în Strategia UE de securitate internă, realizate prin abordări conceptuale unitare care trebuie să asigure continuitatea progresului în spațiul de libertate, securitate și justiție.
Totodată trebuie să participe la realizarea modelului european de securitate, ca recunoaștere a interdependenței dintre securitatea internă și cea externă în construirea „centrului de securitate globală”.
Poliția Română trebuie să fie ancorată pe deplin în îndeplinirea celor trei priorități în domeniul ordinii publice pentru perioada 2010-2012 stabilite prin Strategia Națională de Ordine Publică care este unul din pilonii de bază pentru realizarea obiectivelor strategice ale Strategiei Naționale de Apărare, și anume:
creșterea gradului de siguranță pentru cetățeni;
restabilirea autorității structurilor de aplicare a legii, descentralizarea și reforma instituțională;
aderarea la spațiul Schengen.
În acest sens, Poliția Română trebuie să participe în cadrul unui sistem integrat pentru asigurarea unui mediu de securitate, în următoarele direcții de acțiune:
îmbunătățirea siguranței cetățeanului;
asigurarea unui climat de legalitate mediului de afaceri;
reducerea impactului criminalității organizate, transfrontaliere și a terorismului;
participarea la Securizarea frontierei, în special a celei externe Uniunii Europene de pe teritoriul României (filtrul IV).
participarea la consolidarea managementului integrat al crizelor de ordine publică și situațiilor de urgență;
îmbunătățirea calității serviciului polițienesc.
Securitatea națională joacă un rol important în siguranța fiecărui cetățean, cu atât mai mult într-un spațiu european, în care libertatea, securitatea și justiția sunt garantate, iar în acest sens se impune construirea un sistem integrat de ordine publică orientat proactiv către nevoile de securitate și în serviciul cetățenilor. Având rolul de coordonator pe linia menținerii ordinii și liniștii publice la nivel național, Poliția Română trebuie să analizeze în permanent evoluția situației operative și să realizeze periodic planuri de acțiune (inclusiv actualizarea planurilor unice de ordine și siguranță publică) la nivel național care să abordeze cât mai eficient problemele reale de securitate identificate, și care să urmărească utilizarea resurselor disponibile în cel mai bun mod posibil.
Poliția Română, componentă reprezentativă a Ministerului Administrației și Internelor este implicată în realizarea obiectivelor strategice ale României conform Strategiei Naționale de Apărare privind garantarea securității naționale, îndeosebi în ceea ce privește ordinea publică și siguranța cetățeanului, combaterea fraudei și evaziunii fiscale.
Ca principală forță ce contribuie la realizarea priorităților stabilite în Strategia Națională de Ordine Publică, care oferă ansamblul obiectivelor majore pe termen mediu și lung, în domeniul ordinii publice și contribuie la stabilirea unei direcții unitare, la nivelul tuturor instituțiilor de ordine publică, Poliția Română trebuie să dea dovadă de maturitate și integrarea deplină în cadrul sistemului național de apărare.
Poliția fără sprijinul celorlalți actori de pe plan intern și odată cu aderarea la Spațiul Schengen și a celorlalți factori europeni nu va fi capabilă să asigure cetățeanului și inclusiv societății cele mai bune condiții de siguranță publică. Drept urmare, ca parte a unei colaborări integrate, trebuie ca toți actorii să acorde o atenție sporită la îndeplinirea măsurilor necesare pentru prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, pentru a se a sigura securitatea „fiecărui” cetățean.
Nu trebuie omis faptul că Poliția Română ca un contribuitor important la securitatea națională trebuie să fie în același timp un garant al apărării drepturilor și libertăților cetățenilor.
Poliția Română – forță principală în cadrul sistemului de ordine și siguranță publică
Pentru asigurarea climatului de normalitate civică, ordinea și siguranța publică reprezintă permanent o prioritate pentru forțele implicate, care prin structuri specializate au căutat să identifice cele mai eficiente forme și modalități de realizare a acestui obiectiv.
Prin Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale, document strategic de planificare pe termen mediu, se definește ordinea și siguranța publică și interesul național în domeniu, se evaluează ordinea publică și factorii de risc, sunt stabilite principiile și direcțiile prioritare de acțiune, se prevăd resursele necesare pentru menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice și se stabilește responsabilitatea forțelor de ordine publică, pe domenii de competență.
Pentru a ajunge la o elaborarea unei strategii în domeniu, Ministerul Administrației și Internelor a experimentat succesiv mai multe modele instituționale prin care s-a urmărit să se asigure un răspuns la nevoilor de ordine și siguranță publică ale comunității, inclusiv prin elaborarea și punerea în practică a unor programe și strategii adaptate la situația operativă existentă.
Necesitatea armonizării și compatibilizării sistemului românesc de ordine publică cu cele din statele Uniunii Europene a generat căutări permanente pentru realizarea unui cadru juridic și acțional eficient care să răspundă transformărilor și obiectivelor preconizate în plan structural și funcțional, prin asigurarea resurselor umane și financiare necesare materializării acestora.
Astfel strategia definește ordinea publică: “partea componentă a securității naționale și reprezintă starea de legalitate și echilibru și de pace, corespunzătoare unui nivel de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor și libertăților constituționale, precum și funcționarea structurilor specifice statului de drept”, precum și siguranța publică: “sentimentul de liniște și încredere pe care îl conferă serviciul polițienesc pentru aplicarea măsurilor de menținere a ordinii și liniștii publice, a gradului de siguranță al persoanelor, colectivităților și bunurilor, precum și pentru realizarea parteneriatului societate civilă – poliție, în scopul soluționării problemelor comunității, al apărării drepturilor, libertăților și intereselor legale ale cetățenilor.”
Scopul strategiei MAI de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale îl reprezintă prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților constituționale, a siguranței cetățenilor, a proprietății publice și private, asigurarea climatului necesar funcționării instituțiilor statului, în conformitate cu prevederile legii.
Conform strategiei structura forțelor de ordine publică este compusă din:
Forțele principale;
Forțele de sprijin;
Forțele complementare;
Forțele de excepție.
Forțele principale sunt constituite în structuri de poliție și jandarmi și sunt abilitate prin lege să exercite dreptul de poliție al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor destinate să gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timpul stării de urgență.
Forțele de sprijin sunt constituite din structuri speciale de protecție și intervenție, poliție de frontieră, protecție civilă, pompieri și aviație aparținând Ministerului Administrației și Internelor.
Forțele complementare sunt constituite din structuri ale Ministerului Apărării Naționale, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Protecție și Pază, precum și din Ministerul Justiției, Garda Financiară, Poliția Comunitară și Locală, serviciile de pompieri civili, formațiunile de protecție civilă de la autoritățile administrației publice, Agenția Națională Sanitară-Veterinară, Garda Națională de Mediu, societăți specializate de protecție și pază, instituții și agenți economici și din alte categorii de forțe stabilite prin lege, care participă la efortul forțelor principale și de sprijin, potrivit competențelor.
Forțele de excepție sunt constituite din structuri specializate ale Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Pază și Ministerului Apărării Naționale și acționează numai în situațiile și în condițiile prevăzute de lege, pentru restabilirea ordinii constituționale atunci când instituțiile democratice sunt în pericol și toate celelalte măsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilitățile forțelor principale și de sprijin, precum și complementare de ordine și siguranță publică au fost depășite.
Conducerea la nivel strategic a ordinii publice se realizează de către Parlament și Președintele României, prin Consiliul Suprem de Apărare a Țării pentru problemele care constituie factori de risc pentru securitatea națională, precum și de Guvern, prin Ministerul Administrației și Internelor și alte ministere care au în subordine categorii de forțe de ordine publică.
În vederea eliminării suprapunerii de forțe și eficientizării activităților au fost efectuate delimitări conceptuale privind atribuțiile și competențele în domeniul ordinii și siguranței publice, astfel Poliția Română răspunde de menținerea ordinii și siguranței publice la nivel național, iar Jandarmeria Română de asigurarea și restabilirea ordinii publice.
Conform Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice pentru realizarea unui sistem modern de abordare a acțiunilor și misiunilor specifice în domeniul ordinii publice, care să permită asigurarea stării de normalitate și echilibru în cadrul comunităților, cele trei concept au fost definite astfel:
– menținerea ordinii publice: reprezintă ansamblul măsurilor, activităților și acțiunilor organizate și desfășurate cotidian de către forțele de ordine și siguranță publică, pentru funcționarea normală a instituțiilor statului, protejarea și respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, a normelor de conduită civică, regulilor de conviețuire socială, a celorlalte valori supreme, precum și a avutului public și privat.
– asigurarea ordinii publice: cuprinde măsurile ce se întreprind pentru respectarea legalității, prevenirea și descurajarea unor acțiuni care vizează tulburări sociale sau manifestări de violență pe timpul adunărilor și manifestațiilor publice, activităților culturale și sportive, precum și altor manifestări similare cu participare numeroasă și se asigură de forțele principale și de sprijin, potrivit competențelor.
– restabilirea ordinii publice: reprezintă ansamblul măsurilor legale întreprinse pentru repunerea acesteia în situația inițială, atunci când a fost tulburată grav, cu mijloace pașnice ori prin folosirea exclusivă a forței.
Sistemul dual ca serviciu public în slujba comunității, se prezintă ca o complementare reciprocă a acțiunii forțelor principale și nu ca o suprapunere pe competențe și atribuții pe același teritoriu. Structurile de poliție au obligația de a asigura sprijinul necesar efectivelor de jandarmi în cazul misiunilor de asigurare și restabilire, care la rândul lor trebuie să reacționeze similar în cazul misiunilor de menținere. De asemenea, având în vedere nivelul de integrare a poliției și jandarmeriei în cadrul misiunilor din competență, în cadrul sistemului dual, acțiunea jandarmeriei trebuie să se realizeze numai atunci când forțele de poliție sunt depășite numeric și nu pot gestiona sau dezamorsa o situație. Astfel dacă poliția răspunde de menținerea ordinii și siguranței publice la nivel național, activitate având un caracter permanent (24h/24h) și cu o arie de dispunere în toate localitățile țării, jandarmeria intervine la situații punctuale ce implică asigurarea ordinii publice (manifestări sportive, mitinguri etc.) și restabilirea acesteia când a fost grav încălcată. În cadrul activităților de menținere a ordinii publice, rolul poliției de forță principală este evidențiat și prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 60 din 02.03.2010, privind organizarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței publice, care prevede că “Jandarmeria Română și Poliția de Frontieră Română participă la planificarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței publice, sub conducerea Poliției Române”.
Participarea tuturor structurilor cu atribuții în domeniu la menținerea ordinii și siguranței publice este esențială, dar acesta trebuie să se realizeze în sistem integrat sub conducerea instituției care are în responsabilitate și implicit este evaluată după modul în care evoluează indicatorii statistici ai situației operative. În acest sens o problemă aparte, ce considerăm a fi reanalizată o constituie modul de alocare a resurselor umane din domeniul ordinii și siguranței publice.
În sensul celor afirmate, la nivel național una dintre principalele priorități în domeniul ordinii publice este restabilirea autorității structurilor de aplicare a legii, descentralizarea și reforma instituțională, necesară consolidării serviciilor comunitare și a celor de ordine publică din România, realizarea interoperabilității acestora, precum și asigurarea unui grad ridicat de încredere a cetățenilor față de structurile de ordine publică. Strategia MAI de realizare a ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale a fost adaptată la noul statut al României de membru NATO și UE, odată cu apariția Strategiei Naționale de Ordine Publică. Strategia Națională de Ordine Publică definește noi perspective strategice care să ofere o imagine de integrare și focalizare a acțiunilor pentru toți actorii ce furnizează servicii de securitate pentru ordinea publică și reafirmă necesitatea construirii un sistem integrat de ordine publică orientat proactiv către nevoile de securitate și în serviciul cetățenilor.
Dezideratul unei perspective strategice este cu atât mai mare cu cât tot mai mult suntem martori ai unor procese socio-economice și culturale care modifică permanent societatea și cresc inopinat presiunea asupra sistemului de ordine publică, prin dezvoltarea unor noi nevoi de securitate sau prin reconfigurarea instituțiilor sociale.
Principalele caracteristici ale contribuției Poliției Române la asigurarea stabilității și securității pe plan internațional
Mediul internațional este caracterizat printr-o dinamică fără precedent atât în plan regional, cât și la nivel global. Transformările politice, economico-sociale și militare produse la începutul anilor '90 și ulterior au modificat radical configurația geostrategică a continentului european.
Asigurarea securității este destul de dificilă mai ales în statele democratice, nu numai pentru că oamenii urmăresc, de regulă, propriile libertăți individuale, ci și pentru că o dată cu creșterea cunoștințelor moderne, economice și sociale precum și a practicilor întâlnite, îndeosebi prin numărul mare de informații existent, au apărut noi entități ce trebuie să fie asigurate (ex. sănătatea publică, piața forței de muncă, capitalul uman).
Riscurile ce pot amenința securitatea și stabilitatea statelor est-europene, printre care și România, sunt date în principal de: tensiunile ce se manifestă la nivelul întregii zone, generate de tendințele diferitelor comunități etnice, culturale și religioase de autonomizare și integrare la nivel regional; extinderea în spațiul est și sud-est-european a unor fenomene de tipul terorismului internațional, traficului ilegal de persoane, bunuri, droguri, armament, materiale și substanțe nucleare, radioactive și toxice; dezastrele ecologice și tehnologice.
Noile dimensiuni de pace și securitate existente într-o ordine internațională contestată, imprimă rezultatelor internaționale de securitate probleme dinamice și complexe, dificil de anticipat. Așa cum este subliniat și în La France et l’Europe dans le monde – Livre blanc sur la politique étrangère et européenne de la France 2008 – 2020, sistemul multilateral se bazează pe instituțiile care și-au dovedit eficiența, însă legitimitatea de ordine internațională este contestată. Deși numărul de războaie a scăzut de la sfârșitul Războiului Rece, totuși numărul de crize sau dispute politice cu rezonanță internațională nu scad, iar modificările naturii acestora sporește complexitatea lor. De asemenea se constată o slăbiciune a unor state ceea ce a dus implicit la creșterea numărului actorii non-statali, inclusiv în unele „zone familiare”, care pune sub semnul întrebării relevanța distincției între stat și aceștia.
Țările europene beneficiază de o situație privilegiată care le permite să aibă în vedere, mai bine poate decât în alte continente, modalitățile unei cooperări zilnice, directe și constante. Țările Europei, sunt țări de întindere medie în care se ajunge ușor la frontieră. Circulația infractorilor în Europa, a fost deci, întotdeauna, datorită acestui fapt, relativ intensă. De altfel, este vorba de țări în care serviciile de poliție sunt în general bine organizate și dotate, ceea ce le permite să desfășoare acțiuni și transmisiuni rapide.
Prezența într-un spațiu relativ restrâns, a unor sisteme juridice foarte diferențiate (sistemul anglo-saxon, sistemul francez etc.) a dus la apariția unor obstacole în urmărirea infractorilor și a făcut să se resimtă acut necesitatea unei cooperări polițienești. Pe scurt Europa se prezintă ca un ansamblu de vecini suficient de apropiați și de diferiți pentru ca în fața unui pericol comun, să organizeze măsuri destinate a-l înlătura.
Pe continentul european s-a dezvoltat practica reuniunilor regionale și internaționale, precum și deplasările polițiștilor dintr-o țară în alta, organizate pentru a acorda asistență colegilor însărcinați cu o anchetă ce interesează ambele țări. În astfel de cazuri ei sunt doar consilieri tehnici, actele de procedură și anchetă fiind de competența poliției locale.
Cooperarea polițienească trebuie să aibă o însemnată dimensiune de pregătire și instruire a personalului. Totuși în unele cazuri au fost semnalate că o sursă majoră de discriminare este și comportamentul dur și agresiv al forțelor de poliție. Pentru limitarea acestuia este nevoie de inițierea unor acțiuni care să combată aceste comportamente și să urmărească recâștigarea încrederii publice în corectitudinea forțelor de poliție.
Progresele în domeniul științei și tehnologiei în factorii biologici în sine
aduc îmbunătățiri uriașe pentru viața oamenilor, dar totodată sunt factori în apariția unor noi amenințări. Noile dimensiuni ale securității transcend distincției între intern și balanța internațională a riscurilor și amenințărilor. La rădăcina acestor crize, există motive legate indiscutabil de concurența economică, conflictele religioase, fenomene de declin a identității comunitare, tehnicile de manipulare, instabilitatea politică etc. Astfel rezolvarea conflictelor se face pe durată lungă și din ce în ce mai dificil. Problemele de securitate prezentate vor fi în atenția Uniunii Europene și, probabil, România va trebui să se implice în mai multe intervenții internaționale. Aceste operațiuni sunt acum mult mai ambițioase decât pur și simplu menținerea păcii.
Intervenția militară nu este decât un aspect al unei misiuni mai largi, multidimensionale (umanitare, politice, economice), care are și un dispozitiv de protecție a populației, astfel gestionarea civilă a crizelor este un element din ce în ce mai important.
Intervențiile internaționale efectuate în ultimii ani ilustrează limitele militare, dificultatea pentru comunitatea internațională de a integra realitățile locale. Acțiunea internațională a devenit mai dificilă într-o lume post-imperială în dorința de a se realiza creșterea autonomiei. Capacitatea Uniunii Europene și inclusiv a NATO, de a impune punctul său de vedere restului lumii aparține trecutului, comunitățile internaționale trebuie să acționeze în funcție de realitățile locale ce prezintă aspecte complexe. O serie de evoluții recente au demonstrat eroziunea puterii militare. Parametrii de putere sunt, sub semnul întrebării deoarece aceste dificultăți sunt cauzate de utilizarea predominantă a conflictelor asimetrice. Astfel în Kosovo, Afganistan, Irak, după câteva săptămâni de angajamente militare majore câștigate de forțele aliate au fost urmate de ani de prezență costisitoare, fără a se reuși o stabilitate și securitate în zonele menționate, la parametri prognozați inițial.
Angajamentele forțelor de securitate militare și poliție pot evolua pe principiul subsidiarității. Armata trebuie să completeze autoritățile civile în timp optim, iar acestea au îndatorirea de a sprijinii acțiunile armatei cu un angajament total. În acest sens se impune dezvoltarea cooperării directe armată – poliție, care să rezolve atât securitatea din punct de vedere militar cât și din punct de vedere civil, pentru fructificarea oportunităților și găsirea soluțiilor adecvate fiecărei amenințări și exploatarea marelui potențial de sinergii existent.
În urma conflictelor, mai ales în perioada post, se ia tot mai mult în considerare necesitatea de gestionare a consecințelor acestora. Ca atare, o atenție tot mai accentuată se îndreaptă către reabilitarea prejudiciilor din structura socială, concentrându-se pe o acțiune a forțelor de securitate care să permită revenire la normalitate în viața politică și economică, precum și pentru restabilirea activităților de stat. Participarea forțelor de poliție în sistem integrat cu celelalte agenții pentru punerea în aplicare planurilor de securitate post conflict este indispensabilă. Valoarea expertizei polițienești, în special în domeniile de interes public și non-militare, este esențială pentru revenirea la starea de normalitate. Misiunile efectuate de către UE în Bosnia și Herțegovina și Macedonia sunt două exemple relevante, care contribuie la stabilirea unui mediu stabil în regiune.
Poliția Română deține o experiență în domeniul intervențiilor și aplanării stărilor conflictuale, o bună interfață cu structurile politico-militare, cu o flexibilitate în abordarea complexității situațiilor de criză, și cu o dorință afirmată de a se angaja în sprijinul cetățenilor săi. Experiența acumulată în domeniul gestionării stărilor conflictuale la atât nivel național în diverse medii și situații, cât și a lecțiilor învățate din schimbul de experiență cu celelalte structuri de poliție, inclusiv în cadrul participării la diverse misiuni sub egida ONU sau UE, poate fi extrapolată în rezolvarea problemelor de securitate umană și promovarea progresului în domeniul drepturilor omului.
Premise ale dezvoltării relațiilor polițienești internaționale
Deschiderea frontierelor UE în regiunea balcanică, relaxarea controalelor vamale și factorul legislativ pot constitui condiții favorizante pentru creșterea criminalității. Grupurile de infractori, din ce în ce mai organizate cu articulații în grupările de tip mafiot din Europa, și-au construit strategii proprii, exploatând la maximum dislocarea economică, deschiderea granițelor, controlul social relaxat, mecanismele incipiente și oscilante ale privatizării, descentralizarea puterii, gradul ridicat de coruptibilitate al oficialităților din sistemul politic, financiar și administrativ.
Se vorbește astăzi în Uniunea Europeană, însă și de o veritabilă industrie a prostituției, de un înfloritor turism sexual, de dimensiunea în creștere a pornografiei și a taxei de protecție, de asasinate la comandă, șantaje, răpiri și trafic cu organe, la care participă elemente infractoare din toate țările membre cât și din țări terțe.
În consecință, România privită ca factor de stabilitate în zona Balcanică, odată cu aderarea la Uniunea Europeană trebuie să dovedească o dată în plus că nu este o tară sursă a criminalității ci și un actor principal pe scena europeană în ceea ce privește prevenirea și combaterea acesteia.
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România a considerat necesară abordarea și punerea în practică a unui management strategic în domeniul afacerilor interne care să schimbe dinamica polițienească în contextul cooperării polițienești pe standarde europene.
Ca urmare a dreptului la libera circulație, singura modalitate de a ține sub control fenomenul infracțional care devine din ce în ce mai complex, o reprezintă intensificarea cooperării internaționale. Participarea, la solicitarea autorităților naționale sau străine, la desfășurarea unor activități concrete în cadrul echipelor comune de anchetă, în legătură cu persoanele sau grupările de cetățeni români, semnalate de autoritățile statului respectiv, că săvârșesc infracțiuni, este soluția cea mai eficientă experimentată până în prezent.
În vederea asigurării unui înalt grad de siguranță pentru toți cetățenii, în spațiul de libertate, securitate și justiție, la nivelul Uniunii Europene au fost elaborate numeroase instrumente pentru facilitarea cooperării. Printre cele mai relevante se numără:
analiza situațiilor si scenariilor viitoare: anticiparea amenințărilor. Europol și alte agenții ale UE realizează evaluări periodice ale amenințărilor;
răspunsul adecvat: planificarea, programarea si gestionarea consecințelor. Au fost elaborate strategii si programe de lucru specifice privind combaterea terorismului, a traficului de droguri, a traficului de ființe umane, a criminalității organizate si protecția civilă. Totodată, mecanismul comunitar de protecție civilă coordonează reacția statelor membre la dezastrele naturale si cele provocate de om;
eficiența pe teren: activitatea agențiilor, a instituțiilor si a organismelor. Au fost create o serie de agenții specifice ale UE, printre care Europol, ale cărui obiective principale sunt colectarea si schimbul de informații si facilitarea cooperării dintre autoritățile de aplicare a legii în lupta acestora împotriva criminalității organizate si terorismului, Eurojust, care asigură coordonarea și sporește eficiența autorităților judiciare și Frontex, care gestionează cooperarea operațională la frontierele externe. UE a creat de asemenea rolul de coordonator al luptei împotriva terorismului. Alte organisme si rețele au fost instituite de asemenea în domeniile formării, drogurilor, prevenirii criminalității, corupției si cooperării judiciare în materie penală;
instrumente fondate pe recunoașterea reciprocă, pentru schimbul de informații și facilitarea anchetelor si a operațiunilor comune. Printre instrumentele fondate pe recunoașterea reciprocă se numără mandatul european de arestare și dispozițiile privind înghețarea activelor. De asemenea, au fost instituite baze de date, precum Sistemul de informații Schengen, și rețele pentru schimbul de informații privind cazierele judiciare, combaterea huliganismului, persoanele dispărute sau vehiculele furate si privind vizele eliberate sau refuzate.
În România intensificarea cooperării polițienești pe plan extern, precum și aplicarea cu succes a instituției mandatului european de arestare au condus la creșterea numărului de mesaje schimbate cu partenerii străini (mai ales din țările membre U.E.), creștere concretizată în finalizarea multor cauze de urmărire internațională.
Activitatea desfășurată în anul 2009 caracterizată printr-o creștere substanțială a indicatorilor în ceea ce privește fluxul informațional operativ, demonstrează angajarea deplină a Poliției Române în combaterea fenomenului infracțional transfrontalier. Menționăm în acest sens că schimbul de mesaje referitor la infracțiunile săvârșite de cetățenii români în străinătate a crescut în mod considerabil, astfel s-a ajuns în anul 2009 la peste 110.000 mesaje operative cu parteneri străini atât prin intermediul Interpol, cât și prin Europol și atașații de afaceri interne.
Utilizarea datelor ADN și a amprentelor digitale permit identificarea urmelor anonime lăsate la locul faptei. Structurile de poliție criminalistică din România au acționat alimentarea bazelor de date, precum și proiectarea etapelor de interconectare a acestora cu cele europene, în vederea schimbului automat de date. Astfel menționăm faptul că, încă de la începutul lunii septembrie 2009 au fost încheiate cu succes testele de verificare, cu Austria, a capabilității Poliției Române de a schimba în regim automat date genetice conform Tratatului de la PRUM, iar din data de 20.10.2009 schimbul operativ de date genetice judiciare cu celelalte state membre a devenit operațional.
În realizarea colaborării pe plan extern, Poliția Română, cu sprijinul Ministerului Administrației și Internelor, trebuie să urmărească perfecționarea structuri organizatorice, a metodelor și mijloacelor de muncă, pregătirea superioară a personalului prin dezvoltarea relațiilor cu instituții similar, participarea activă la prevenirea și combaterea criminalității internaționale în limitele competenței cu care a fost investită.
Activitatea desfășurată de Poliția Română pe plan extern caracterizată printr-o creștere substanțială a indicatorilor în ceea ce privește fluxul informațional operativ, demonstrează angajarea deplină a Poliției Române în combaterea fenomenului infracțional transfrontalier și transnațional.
Contribuția Poliției Române la imaginea României pe plan internațional, ca țară sursă de stabilitate și securitate
Strategiile manageriale promovate și implementate în ultimii ani au asigurat pentru Poliția Română respectarea obligațiilor stabilite și după procesul de aderare, iar observațiile și recomandările experților Uniunii Europene au stat la baza stabilirii priorităților de dezvoltare ale Poliției Române. Intrată în marea familie a polițiilor europene, prin propriile acțiuni, Poliția Română contribuie și este responsabilă de asigurarea unui “Spațiu de Justiție, Libertate și Securitate” în Uniunea Europeană, căci cooperarea polițienească internațională reprezintă factorul cheie în existența acestui spațiu.
Concomitent de întărirea cooperării polițienești internaționale cu structurile de aplicare a legii (INTERPOL, EUROPOL, SECI etc.) a fost continuat procesul de modernizare si de întărire a capacității instituționale a Poliție Române de a se alinia la cele mai bune practici europene polițienești, astfel încât să fie considerată ca o poliție ce se află pe poziții de egalitate cu orice structură similară din spațiul european și nu numai, mai ales în vederea aderării la spațiul Schengen.
În acest sens este de evidențiat faptul că în anul 2009, cooperarea s-a realizat, în principal, pentru:
dezvoltarea relațiilor cu polițiile țărilor vecine, atât cu statele membre UE cât și cu cele non-UE, subliniind aici foarte buna relație cu Poliția Ungară;
cooperarea cu B.K.A., L.K.A. – Germania, S.O.C.A. – Marea Britanie, D.E.A., F.B.I. și Secret Service – din cadrul Ambasadei SUA, precum și cu alte structurile similare din alte state;
continuarea acțiunilor polițienești bilaterale, prin participarea efectivă a polițiștilor români la misiuni operative în țări precum Franța, Olanda, Austria, Italia, Germania și Marea Britanie;
îmbunătățirea pregătirii profesionale a polițiștilor. Un exemplu de menționat este continuarea parteneriatului între Școala de Poliție HAHN – Germania și Școala de Agenți de Poliție Septimiu Mureșan din Cluj-Napoca.
În acest context se remarcă foarte buna colaborare dintre Poliția Română și Corpul Atașaților de Afaceri Interne și a ofițerilor de legătură acreditați la București.
Astfel, de remarcat că numai în anul 2009, Poliția Română a desfășurat activități de relații internaționale cu polițiile naționale din peste 45 de țări, precum și cu peste 25 de organizații internaționale sau inițiative regionale cu preocupări în domeniul aplicării legii. În baza protocoalelor încheiate și planurilor de acțiune s-au desfășurat în colaborare cu autoritățile străine 42 de acțiuni operative în afara teritoriului național.
Deși este un fapt mai puțin cunoscut, nefiind mediatizat în mod corespunzător sau în unele cazuri datorită respectării confidențialității, efective din cadrul Poliție Române au desfășurat și desfășoară activități specifice de aplicare a legii în plan internațional atât în misiuni operative cât și în cele de menținere a păcii.
În misiunile de menținere a păcii, trebuie Poliția Română a contribuit cu ofițeri de poliție la misiunile Națiunilor Unite sau ale Uniunii Europene, în Kosovo, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Timorul de Est, Congo, Haiti, Georgia și Macedonia.
România a dat cerere la toate solicitările atât ale ONU cât și ale UE în vederea selectării și trimiterii de efective de poliție în vederea constituirii forțelor de poliție în cadrul misiunilor de menținere sau de stabilizare a păcii, iar în marea majoritate acestea provin din rândurile Poliției Române.
Principiul de selecție al personalului pentru participarea la misiuni multinaționale este strict al voluntariatului, dar aceștia trebuie să treacă prin etapele stabilite în cadrul procesului de selecție, care, pe lângă criteriile specifice stabilite pe baza cerințelor impuse de organizația internațională sub egida căreia aceasta se desfășoară, îndeplinește cumulativ și următoarele criterii stabilite la nivel național.
Pregătirea personalului în vederea participării la operații multinaționale se realizează prin:
– cursul de pregătire de bază;
– cursul special pentru zona de operații;
– convocări periodice de pregătire;
– alte activități specifice.
Evaluarea personalului de către echipele internaționale se realizează, potrivit metodologiei și criteriilor utilizate de către acestea.
Rolul activ al poliției ca forță de stabilitate atât pe plan intern cât și pe plan extern, iar în ultima perioadă inclusiv în zonele post conflict este indiscutabil. În acest referitor la consolidarea misiunii de poliție europeană și racordarea acesteia la eforturile NATO, declarația ministrului britanic de externe, David Miliband este elocventă ”Înțelegem cu toții că fără o forță de poliție sigură și eficientă pentru a sprijinii eforturile militare, nu va exista stabilitate în Afganistan”.
În teatrele de operații ale diferitelor misiuni de menținere a păcii sunt prezenți numeroși ofițeri de poliție. Aceștia sunt dislocați în numeroase misiuni de menținere a păcii de pe patru continente, respectiv America Centrală, Asia, Africa și Europa. Trebuie menționat că aceste misiuni se desfășoară atât sub egida ONU cum ar fi MINUSTAH – Haiti, UNMIT – Timorul de Est, MONUC – R.D. Congo, sub egida Uniunii Europene, cum sunt EULEX – Kosovo, EUPM – Bosnia-Herțegovina, EUPOL – Afganistan cât și sub auspiciile OSCE, cum sunt misiunile din Macedonia și Kosovo.
Afganistan
Urmare a solicitării Uniunii Europene, România a răspuns favorabil invitației de a trimite polițiști cu înaltă expertiză profesională în Afganistan ca membrii ai Misiunii Uniunii Europene din această țară. Polițiștii români ocupă poziții de consultanți ai Poliției Afgane fiind angrenați în programe care pun bazele acestei instituții. Ofițerii coordonează activități de formare profesională, de introducere de standarde și de proceduri după modele europene.
Misiunea de poliție din Afganistan este una deosebit de dificilă datorită instabilității din regiune, a situației politice internaționale precum și a numeroaselor atentate îndreptate împotriva personalul internațional.
Haiti
Deși situația privind stabilitatea în Haiti s-a îmbunătățit considerabil în ultima perioadă, principalele probleme rămân manifestațiile violente, răpirile, traficul de droguri și omuciderile care se produc în special între bandele rivale pentru controlul zonelor de influență, dar și între opozanții diferitelor grupări politice.
În acest climat de profundă nesiguranță, polițiștii români au sarcina de a acorda sprijin și consiliere poliției locale în domeniul restabilirii ordinii și liniștii publice, prevenirea și combaterea criminalității și formarea unei conștiințe profesionale în cadrul poliției locale bazată pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Ofițerii români sunt implicați activ în crearea și pregătirea Poliției Naționale Haitiene, instituție de bază în existența oricărui stat independent și democratic.
Kosovo
Pentru stabilizarea situației conflictuale și a evenimentelor dramatice care au apărut în procesul scindării fostului spațiu iugoslav, a fost adoptată Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU prin care a fost instituită la 10 iunie 1999 misiunea internațională de menținerea păcii din Kosovo UNMIK. Această misiune ONU de mare complexitate, a fost concepută ca pe lângă alte componente să cuprindă și pe aceea a poliției civile.
România a fost printre primele țări care a răspuns la apelul ONU de a trimite ofițeri de poliție în Kosovo, participând cu o forță de poliție încă din 10 august 1999. După modelul bosniac, unde la încetarea misiunii ONU – UNMIBH, procesul reconstrucție a structurilor polițienești a fost preluat de Misiunea Uniunii Europene și în Kosovo se realizează această tranziție, ca o componentă a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA).
Astfel, începând cu luna ianuarie 2007 România a participat la Misiunea Uniunii Europene de Planificare EUPT. Scopul acestei misiuni a fost acela de a pune bazele și a ajuta la tranziția de la UNMIK la EULEX.
Startul fazei operaționale a EULEX a fost dat la sfârșitul anului 2008, în luna decembrie a aceluiași an, toți polițiștii români care activaseră în cadrul UNMIK au fost redistribuiți sub autoritatea misiunii UE.
Timorul de Est
Începând cu luna decembrie 2006, România participă și la îndepărtata misiune a Organizației Națiunilor Unite din Timorul de Est – UNMIT. Polițiștii români sunt implicați în investigarea infracțiunilor soldate cu morți si răniți, în controlul traficului rutier, în asigurarea ordinii și liniștii publice precum și în evaluarea și în reforma poliției naționale (PNTL) .
Urmare a implementării politicii de liberă circulație a persoanelor în spațiul european, apar fenomene de import și export de criminalitate. În ultimii ani, România este angajată din ce în ce mai des în acest fenomen, fapt ce a determinat adoptarea unor soluții împreună cu partenerii externi în vederea contracarării acestui fenomen.
Imaginea României continuă să fie afectată de criminalitatea comisă de români pe teritoriul altor state deși majoritatea faptelor ilicite se înscrie în sfera micii criminalități. Astfel o parte a cetățenilor români uzitând de dreptul la libera circulație, au săvârșit fapte penale în afara teritoriului național, pentru ca ulterior, în baza „experienței” acumulate, să inițieze pe teritoriul României forme organizate de criminalitate, deja existente în alte zone geografice. De asemenea se constată și apariția cazurilor în care cetățeni români fac parte din filiere transnaționale de crimă organizată.
În ultimii ani, numărul cetățenilor români semnalați cu activitate infracțională în străinătate a cunoscut o creștere semnificativă (+21% în anul 2008, față de 2007, și -1% în 2009, comparativ cu anul 2008). De menționat este faptul că în anul 2009, aproximativ 90% din criminalitatea comisă de cetățenii români în străinătate se înregistra pe teritoriul a 8 state (Austria, Italia, Franța, Spania, Irlanda, Belgia, Germania și Marea Britanie).
Deși este produsă de o minoritate nesemnificativă din punct de vedere numeric, criminalitatea săvârșită de către cetățenii români în afara granițelor țării are repercusiuni negative asupra imaginii României și implicit asupra celorlalți naționali care, în calitate de europeni, doresc să se bucure de dreptul de a trăi, de a munci si de a studia în alte țări, în special din UE. Astfel criminalitatea itinerantă cauzează mari probleme și aduce țării mari deservicii de imagine. În vederea integrării în spațiul Schengen, pentru ca cetățenii români să se bucure de toate drepturile pe care le au cetățenii țărilor europene, fără a fi percepuți ca factor al creșterii criminalității, se impune o mai bună cooperare polițienească cu organismele din statele membre și totodată o eficientizarea a activității atașaților de interne.
Astfel se impune o eficientizare a acțiunilor instituțiilor abilitate ale statului român pentru prevenire și combaterea infracționalității comise de cetățeni români stabiliți pe teritoriul altor state europene precum și a implicațiilor determinate de prezența acestora în străinătate. Acest lucru nu se poate realiza decât prin o cunoaștere aprofundată a principalelor aspecte ale criminalității românești din comunitățile europene în vederea dezvoltării cooperării internaționale în domeniul prevenirii și combaterii infracționalității, prin utilizarea tuturor mecanismelor legale și implementarea unor politici adecvate.
Totodată, aceeași importanță trebuie să fie acordată și cetățenilor români care sunt victime ale infracțiunilor în afara teritoriului național precum și în cazul discriminării acestora. Cetățenii români trebuie să se simtă în siguranță oriunde se deplasează pe continentul european și să beneficieze de aceleași drepturi ca și ceilalți cetățeni ai Uniunii Europene, iar la semnalarea unor cazuri în care aceștia sunt victime ale fenomenului infracțional sau al discriminării statul român trebuie să întreprindă imediat toate măsurile ce se impun în vederea soluționării situației acestora.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că perioadele de criză economică – vremuri marcate de insecuritate – pot oferii condiții propice pentru dezvoltarea rasismului, xenofobiei. Evenimentele mediatizate excesiv în care au fost implicați cetățeni români pot constitui exemple grăitoare în acest sens. În momente de criză se caută vinovați și se strâng rândurile în jurul vechilor valori certe: națiune, cultură, religie, rasă. Acest lucru este un pericol la adresa securității Uniunii Europene, deoarece mediul de securitate trebuie să fie imprimat în primul rând din interior către exterior.
Și România este la rândul său o „victimă” fenomenului infracțional transfrontalier și transnațional. Apariția unor infracțiuni atipice pentru spațiul românesc de genul atacuri la bănci, jafuri armate, răpiri, sechestrări de persoane, furturi de arme, vinderea minorilor pentru prelevare de organe, etc. este tot un efect al noului context de deschidere a frontierelor spre spațiul european. În acest sens a fost semnalată o migrare în ceea ce privește infractorii specializați în jafuri armate asupra cazinourilor, magazinelor de bijuterii și băncilor. Acest lucru a fost posibil în condițiile intensificării schimbului de informații în cadrul rețelelor infracționale, extinderea acestora, precum și specializarea infractorilor români, învățarea unor noi tehnici, moduri de operare, de organizare de la cei care acționează în străinătate.
Politicile în materie de securitate nu trebuie să pună în pericol valorile fundamentale (drepturile umane și libertățile publice) și principiile democratice (statul de drept) comune întregii Uniuni. Obiectivul securității colective și a statului nu trebuie să treacă în fața libertății individuale. Anumite propuneri politice repetă o greșeală deja comisă anterior, și anume aceea de a sacrifica libertatea pentru a îmbunătăți securitatea.
Politica noastră de securitate, care se poate confrunta cu crize multiple sau fațete diverse, greu de anticipat, ar trebui să rândul său să cuprindă instrumente de prevenire integrată, de gestionare a situațiilor de criză precum și de protecție a cetățenilor noștri în străinătate, pentru se face față mult mai eficiente instrumente necesare protejării compatrioților noștri. Astfel se impune întărirea capacității de anticipare și de perspectivă consolidată, articulată cu principalele surse de prognoză publice și în special pe capacitățile structurilor de informații.
Consolidarea capacităților în domeniul de prevenire, gestionare și de ieșire din criză trebuie să se realizeze în sistem integrat, axat cu prioritate pe anticipare și stabilizare, iar un rol esențial îl constituie „business intelligence” si avertizarea timpurie. Planificare civilă și altele ar trebui să fie puse în aplicare treptat, pentru a consolida coerența noastre acțiune în criză, și inclusiv pentru pregătirea post-criză care trebuie să fie mai bine asigurată.
În acest sens trebuiesc realizate mai multe îmbunătățiri prin: crearea unui fond specific; identificarea prealabilă și formarea de experți, întărirea cooperării cu alți actori naționali (ONG-uri, autoritățile locale etc.); valorificarea lecțiilor învățate în diferite situații prin dezvoltarea unor proceduri formalizate etc.
Contribuția Poliției Române, instituție cu un ridicat potențial de adaptare și capacitate de acțiune, realizată in limitele competențelor cu care a fost investită, pe linia prevenirii și combaterii: criminalității organizate cu caracter național dar și transnațional și transfrontalier; traficului și consumului de droguri; traficului de persoane; terorismului; evaziunii fiscale; contrabandei și practicilor specifice economiei subterane, precum și prin activitățile desfășurate pentru menținerea ordinii și siguranței publice, investigarea criminalității, asigurarea siguranței rutiere etc. fac din acesta o forță de stabilitate și securitate, pusă la în interesul cetățenilor care contribuie la dezvoltarea României ca un stat european, democratic și modern.
CAPITOLUL 2
OPTIMIZAREA MANAGEMENTULUI COOPERĂRII POLIȚIENEȘTI INTERNAȚIONALE
2.1. Managementul cooperării polițienești internaționale
2.1.1. Direcții și modalități de acțiune pentru optimizarea managementului cooperării internaționale în vederea combaterii amenințărilor neconvenționale
Acceptată dar și contestată, privită ca principal vector al dezvoltării, sau deopotrivă, ca un factor perturbator major al ,,dinamicii societății, globalizarea reprezintă o evoluție definitorie a contemporaneității la care sunt racordați atât actori statali cât și cei non statali. Se conturează astfel, cu forța evidenței necesitatea valorizării oportunităților pe care acest proces le generează, precum și a identificării limitelor și provocărilor în vederea articulării unor soluții optime de răspuns.
Acest proces este perceptibil în toate domeniile de activitate, e adecvat cu forme de manifestare diferite. El a determinat interacțiuni profunde între participanții la sistemul relațiilor internaționale, cu efecte directe și indirecte, dificil de cuantificat și controlat, adeseori ieșind de sub incidența unui sistem de reglementări dar definit și general acceptat.
2.1.2. Perfecționarea cadrului conceptual al managementului cooperării internaționale
În opinia noastră putem aprecia – plasându-ne în mod deliberat pe coordonatele proiecției reacționiste, limitând evaluarea strict la problematica securității -, că ulterior încheierii ,,războiului rece’’ odată cu dispariția amenințării sovietice, dinamica relațiilor internaționale, a fost marcată de trecerea de la o lume bipolară la una multipolară așa numita lume ,,lume rețea‘’, caracterizată prin deschiderea către cooperarea și extinderea domeniilor de colaborare între nucleele care o compun și conferă consistență sistemului.
Proactivă sau reactivă, interdependența componentelor sistemului internațional impune consolidarea unor reguli noi de ,,guvernare’’, care să permită evaluarea, coordonarea și consensul activităților subsistemelor care se manifestă în formule proprii de exprimare pe scena internațională.
În consecință statele – națiune trebuie să răspundă coerent la dilema securității, demers care impune pe o parte securizarea teritoriului (implicit închiderea acestuia) și, pe de altă parte, formularea unui răspuns adecvat la problema permeabilității granițelor, efect direct al procesului globalizării.
Indiferent dacă este vorba de terorism, crimă organizată, trafic de ființe vii și de droguri, migrație ilegală sau proliferarea armelor de distrugere în masă, amenințările nonconvenționale urmează același tipar al globalizării, astfel încât, de pildă, fenomenul terorist devine greu disociabil de finanțarea asigurată de activitățile crimei organizate, traficul de droguri, migrația ilegală sau încercările de a deține și disemina arme de distrugere în masă. Prin raportarea nemijlocită la evoluțiile menționate se constată că alături de sistemul relațiilor internaționale s-a conturat un sistem paralel, greu cuantificat însă manifest al ,,amenințărilor neconvenționale’’, cu actori, obiective, strategii, mijloace de acțiune și resurse proprii.
Decodarea modului în care funcționează acest sistem precum și a cauzelor care conduc la dezvoltarea sa, fără precedent, au ca scop ,,vizibilizarea adversarului’’ condiție sine qua-non in absența cărora orice strategie de răspuns nu poate fi concepută coerent și riscă să nu-și atingă obiectivele.
Fără îndoială că, în combaterea eficientă a amenințărilor neconvenționale este nevoie de intensificarea cooperării internaționale, cooperare gestionată și direcționată de structuri manageriale care să elaboreze strategii viabile pe termen lung precum și identificarea și eradicarea cauzelor apariției și evoluției necontrolabile a acestor fenomene. În acest cadru se înscriu deja câteva inițiative: ,,Orientul Mijlociu Extins”, ,,Procesul Barcelona”, ,,Inițiativa de Cooperare de la Istambul’’ etc.
Trebuie subliniat că astfel de strategii de cooperare vor trebui să conducă la stabilizarea economică și politică, reconfigurarea de substanță a arealelor respective, abordate în termeni de entități de civilizație și nu de realități geografice.
Este de la sine înțeles că identificarea unor răspunsuri adecvate la acest tip de amenințări presupune un cadru extins al cooperării internaționale și regionale care să atragă, alături de organismele abilitate, mediul academic și societatea civilă. Această opțiune va fi în măsură să conducă la o mai bună înțelegere a factorilor responsabili de consecințele producerii amenințărilor asimetrice, fără a se concentra de o manieră reducționistă, asupra efectelor negative pe care acestea din urmă le generează.
Cooperarea internațională trebuie să se materializeze atât în plan conceptual cât și acțional. Astfel ea va trebui să se finalizeze în opinia noastră cu proiectarea unei noi arhitecturi de securitate racordată la realitățile începutului de mileniu ținând cont de caracterul adaptabil, difuz și flexibil al noilor amenințări la adresa securității internaționale, regionale și naționale.
Percepută drept necesitate, încă din 1994 odată cu lansarea Parteneriatul pentru Pace, cooperarea poate reprezenta o soluție viabilă, numai în măsura, în care, este depășit stadiul întrebărilor teoretice, concepându-se măsuri concrete care să conducă la optimizarea managementului cooperării internaționale, management fundamentat pe strategii clare și realiste. Ele trebuie să subsumeze direcții și modalități concrete de cooperare care să țină seama de existența efectului de domino imprimat de globalizarea relațiilor internaționale, în sensul evitării propagării implicațiilor negative ale amenințărilor neconvenționale asupra unor regiuni care au demonstrat o ,,imunitate relativă la diversele tipuri amenințări neconvenționale’’.
La nivelul comunității internaționale există, în prezent, un consens în ceea ce privește modul în care sunt percepute amenințările neconvenționale. Ca atare, din această perspectivă managementul eficient al cooperării presupune eficientizarea activității organizației mondiale, utilizarea cadrului oferit de aceasta să conducă la eliminarea constructivă a divergențelor de opinie, flexibilizarea structurilor existente, în sensul racordării lor la noi parametrii ai climatului de securitate și consolidarea vocației universale a Organizației Națiunilor Unite.
Cooperarea este cu atât mai necesară cu cât abordarea în format multilateral impune o coerență în formularea strategiilor, eficientizarea structurilor de securitate existente, astfel încât, să se elimine posibilitatea dublării contraproductive sau suprapunere indezirabilă și, implicit și explicit un consum ineficient al resurselor. În același timp în funcție de competențele si experiența în domeniul specific de acțiune al actorilor implicați în gestionarea securității în plan global, cooperarea internațională va trebui să stabilească prioritățile și modalitățile concrete la un moment dat, anticipându-se și tendințele care se pot manifesta ulterior.
2.1.3. Eficientizarea managementului cooperării internaționale în domeniul intelligence
În rândul specialiștilor nu există un consens în stabilirea a momentului care a marcat ,, noua ordine mondială’’. Unii specialiști îl plasează la începutul anilor 90 – marcat, în planul amenințărilor la adresa securității, de disoluția blocului sovietic și de ,,Conceptul Strategic” al NATO din 1991, în timp ce alții consideră că evenimentele de la 11 Septembrie 2001 și, în consecință, momentul Praga, au determinat schimbări majore în percepția strategică a instituțiilor implicate, în mod direct, în procesualitatea securității internaționale.
În cadrul Alianței Nord Atlantice
Dar, indiferent, de aceste opinii, cu privire la momentul schimbării, a caracteristicelor mediului internațional de securitate, este cert faptul că NATO, în calitate de principal furnizor de securitate în arealul euroatlantic, demonstrează că are vocația și resursele necesare în planul identificării și armonizării unor soluții optime de răspuns, element esențial în prezentarea statutului de alianță de apărare colectivă și actor major în dinamica internațională.
În documentarea acestor afirmații trebuie amintit că, urmând linia de discurs ce clasează problematica Orientului Mijlociu din secolul XXI pe coordonatele Europei secolului XX, apar relevante rolul și vocația NATO de ,,umbrelă de securitate’’ pentru comunitatea euroatlantică. Fără îndoială, argumentația nu are în vedere o transpunere integrală a metodelor utilizate, ci o adaptare graduală și constantă, având ca fundament existența unui cadru instituționalizat deja format, flexibil ce poate fi ajustat și reorientat în vederea identificării unor soluții viabile.
Formatele deja existente în domeniul cooperării – EAPC, Consiliul NATO – Rusia, Comisia NATO – Ucraina, Dialogul Mediteranean – pot fi utilizate în urma unui efort intrinsec de redimensionare – pot fi utilizate atât în vederea impulsionării acestei cooperări, cât și ca forumuri de discuții, esențiale pentru conturarea unei noi arhitecturi de securitate care definesc, în prezent, dinamica mediului internațional.
În prezent cooperarea pe linia informativă între statele Alianței, se întemeiază pe contribuțiile informative naționale, în baza unor proceduri extrem de elaborate. Firește că mecanismele acestei cooperări prezintă caracteristici perfectibile, în condițiile în care statele membre încă apreciază că o bună parte din informațiile confidențiale importante, pe care le dețin, sunt prea sensibile pentru a fi puse la dispoziția tuturor membrilor organizației. Ca atare suportul informativ național se conturează ca fiind decisiv în prezervarea rolului major al Alianței în combaterea unor amenințări la adresa securității continentale și globale.
Din păcate a trebuit, să se producă evenimente tragice (11 Septembrie 2001, atacurile teroriste din Spania, Federația Rusă, Turcia, Marea Britanie etc.), pentru a se înlătura, cel puțin o parte din reticențele manifestate în activitatea de diseminare a informațiilor în sfera terorismului internațional, a crimei trasfrontaliere și în cea a proliferării armelor de distrugere în masă. Prin urmare, este necesară intensificarea eforturilor, pentru ca în baza unei cooperări eficiente să se identifice principii viabile care să ordoneze întregul procedeu de reconfigurare a noii ,,arhitecturi de informații’’ a alianței.
În opinia noastră, rațiunea existenței Alianței, aceea de a asigura apărarea colectivă a membrilor săi trebuie să constituie factorul principal, care să conducă la o mai mare încredere între serviciile de informații ale statelor membre și la impulsionarea schimbului constant de date utile documentării și contracarării amenințărilor globale, premise pentru articularea unui răspuns adecvat, cu un pronunțat caracter anticipativ.
Cooperarea în domeniul intelligence impune o etapă nouă în conlucrarea dintre serviciile de specialitate, și anume, deplasarea centrului de greutate dinspre schimbul de informații ce au un caracter de generalitate spre cooperarea pe cazuri și acțiuni punctuale, ca modalitate de valorificare optimă a potențialului oferit de partenerii implicați. Într-o asemenea logică apare necesară identificarea celor mai bune modalități de utilizare și direcționare a resurselor umane, logistice și financiare de care dispune comunitatea informativă, în vederea preîntâmpinării unor derapaje nedorite.
Dar cooperarea în domeniul intelligence are și anumite limite . Ele sunt impuse, pe de o parte, de rațiunea obiectivă a compartimentării și secretizării activității serviciilor speciale și, pe de altă parte, de faptul că lumea serviciilor secrete este caracterizată mai degrabă de competiție decât de coeziune, marii ,,producătorii’’ dominând ,,rețeaua’’ în timp ce micii actori sunt împinși spre periferie. Schimbul de informații între serviciile secrete apare ca ,,stat în stat’’, pentru că e guvernat de o ,,diplomație’’ proprie și se bazează pe acorduri, înțelegeri și tratate specifice, al căror ,,cod’’ este dificil, dacă nu imposibil de decriptat de cei neavizați.
Compartimentarea este însă necesară din două motive: 1) protecția surselor și reținerile față de un schimb de informații pe scară lungă; 2) accepțiunea diferită a limitelor dintre dreptul individului la ,,viața privată’’ (privacy) și securitate, în sens larg.
Analizând cele două elemente evidențiate, se desprinde concluzia că, impulsionarea cooperării depinde într-o măsură mult mai mare, de dezvoltarea unui cadru conceptual unanim acceptat care să facă ajustările privat – securitate, decât de o schimbare a abordării privind regimul surselor de informare.
Totodată, se poate spune că logica abordării problematicii cooperării în domeniul intelligence trebuie să urmeze relația simplu – complex, în baza căreia se impune o coordonare a activităților serviciilor speciale în plan intern, regional și internațional. Astfel, în vederea evitării unor sincope, se impune stabilirea unei coerențe de acțiune între serviciile aparținând aceluiași stat, în funcție de aria de preocupare acestora. Analizând mediul regional de securitate, se constată că acesta relevă o gamă de amenințări comune, cu adresabilitate internațională, dar și forme și caracteristici ale acestora, care le fac mai familiare statelor dintr-un anumit areal, decât celor din afara zonei. Din aceste considerente, credem că dezvoltarea unor inițiative regionale de tipul Conferinței Serviciilor de Informații din Sud – Estul Europei, creează premise pentru consolidarea unui ,,limbaj comun’’ în ceea ce privește amenințările la adresa securității, etapă esențială în asigurarea unei comunicări reale în interiorul comunității informative, asigurând coerența în planul formulării și implementării măsurilor adecvate de răspuns.
Fără îndoială convenirea asupra unor terminologii este de natură să asigure compatibilitatea structurilor de informații naționale cu cele regionale și alianțe, precum și dezvoltarea unei culturi ,,de securitate” în măsură să faciliteze comunicarea atât la nivelul securității naționale, cât și între aceasta și ansamblul autorităților și instituțiilor publice, respectiv societatea civilă. De asemenea, printr-un asemenea demers sunt create bazele redimensionării activității serviciilor de informații, prin valorificarea experienței structurilor informative și de securitate din cadrul comunității Euroatlantice, element de natură să contribuie la compatibilizarea operațională și structurală a cerințelor Alianței în materie de activitate informativ – operativă.
În concluzie, se poate spune că este foarte important că statele membre NATO să coopereze în vederea elaborării unei strategii care să demonstreze că lecția anilor ’80 sau ’90 a fost însușită, iar noile inițiative în combaterea amenințărilor neconvenționale vor fi orientate prioritar, spre eliminarea cauzelor și ținerea sub control a terorismului și nu spre constatarea și încercarea de limitare a efectelor negative ale acestor amenințări asupra stabilității internaționale.
În condițiile în care noile amenințări la adresa securității internaționale au determinat o concentrare a eforturilor tuturor statelor democratice în direcția prevenirii și contracarării acestora, apare tot mai necesară intensificarea și perfecționarea cooperării între statele membre ale U.E.
La ora actuală spre deosebire de alte instituții și organizații, U.E. aplică și coordonează o gamă largă de instrumente ale politicii de securitate. Utilizarea acestora se realizează, însă, aproape exclusiv, în baza contribuțiilor diferitelor agenții de securitate, la care se observă încă rezerve, față de schimburile informative în format multilateral. Mai trebuie menționat că U.E. nu deține responsabilități, la nivel executiv, care să permită contracararea oricăror amenințării atât în teritoriul cât și în afara teritoriului comunitar.
Cu toate acestea la nivelul U.E. a început să se dezvolte, totuși, o structură proprie, însărcinată într-o primă etapă cu organizarea cooperării, în domeniul intelligence. Astfel, în prezent există (patru) structuri ale U.E. care împreună, conturează ceea ce s-ar putea numii o structură informativă comunitară sau chiar o agenție de informații aflată într-o fază embrionară : Centrul Mixt de Evaluare (SITCEN) – în curs de consolidare, Divizia de Informații a Conducerii Militare Europene (INTDIV) , Centrul Satelit al Uniunii Europene (EUSC) și Europol.
Prin raportare la cele patru structuri, majoritatea țărilor europene consideră că, în înțelesul clasic al termenului, pledând pentru consolidarea mecanismelor existente și transformarea acestora în veritabile ,,instrumente de susținere informativă’’ a politicilor comunitare. Astfel, în timp ce INTDIV și EUSC corespund, rigorilor în materie, în cazul SITCEN și EUROPOL se consideră că sunt necesare reforme profunde, care să vizeze: consolidarea și extinderea Centrului Mixt de Evaluare; extinderea responsabilităților Europol, la nivelul tuturor statelor membre și ameliorarea cooperării acesteia cu agențiile naționale de informații, precum și cu alte organisme comunitare (Eurojust, Tribunalul de Primă Instanță, etc.) de altfel, aceasta este și direcția în care se îndreaptă Europol, odată cu schimbările aduse în competențele și responsabilitățile Oficiului European de Poliție Europol de noul cadrul legislativ European care-i reglementează activitatea.
Astfel, optimizarea managementului cooperării, diferitele structuri informative ale U.E., este impusă de cel puțin patru domenii, în care aportul informativ este departe de necesități :
1. Capacitatea de colectare. Slaba capacitate tehnică a unor state membre în domeniul colectării de informații restrictiționează, considerabil, posibilitățile acestora de a furniza sprijinul informativ solicitat de diversele domenii ale U.E.
2. Protecția civilă și acțiunile umanitare. Principala diferența este legată de absența unui sprijin informativ real din partea agențiilor naționale de securitate, ceea ce diminuează, în mod evident, capacitatea de acțiune a Comisiei Europene, care gestionează această problematică
3. Informații externe. Din cauza stadiului incipient de organizare, SITCEN nu reușește să răspundă necesităților U.E. privind obținerea unui sprijin informativ extern în procesul de luare a deciziilor.
4. Capacitatea de acțiune. U.E. nu poate acționa eficient pentru combaterea unor amenințări neconvenționale, din cauza incompatibilității ale țărilor nemembre.
La ora actuală, SITCEN, prefigurează cel mai bine, tendințele consolidării componenței multilaterale a cooperării informatice, aceasta aflându-se în directa subordonare a Înaltului Reprezentant al U.E. pentru PESC, Javier Solana. Încadrat atât cu personal civil, cât și militar. Centrul furnizează informări curente `și avertizări timpuri asupra evenimentelor și situațiilor care ar putea avea repercusiuni semnificative asupra Politici Externe și de Securitate Comune, prin rapoarte înaintate Înaltului Reprezentant, precum și altor organisme specializate în managementul crizelor. Totodată SITCEN reprezintă singurul punct de contact operațional permanent între Înaltul Reprezentant, colaboratorii apropiați ai acestora, centrelor de evaluare sau celulelor de criză similare aflate în interiorul U.E. sau în afara acesteia. În plus, Consiliul European, din 17-18 iunie 2004, a decis mandatarea SITCEN cu elaborarea analizelor informative menite să susțină elaborarea politicii U.E. în demersul antiterorist, sens în care personalul acestuia va fi suplimentat cu experți proveniți din statele membre.
Cu toate acestea, nu se poate afirma că SITCEN reprezintă un mecanism comun de management al informațiilor, datorită menținerii rezervelor anumitor state membre de a se angaja într-un schimb informativ dinamic în plan multilateral.
Dar per ansamblu se poate afirma că există o preocupare constantă din partea liderilor europeni pentru identificarea modalităților de optimizare a managementului cooperării între statele U.E. în combaterea amenințărilor neconvenționale. Astfel cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles (din 25-26 martie 2004), respectivi lideri au recunoscut că deficiențele înregistrate afectează considerabil cooperarea pe linie antiteroristă. De asemenea s-a admis că sunt dificultăți în depășirea cadrului tradițional, privind schimbul informativ bilateral, situație care afectează crearea unui climat de încredere în vederea extinderii cooperării la nivel comunitar.
De altfel la solicitarea șefilor de stat și de guvern, Javier Solana a elaborat un raport cu propuneri concrete de integrare a unei ,,unități de informații’’ – destinată gestionării tuturor aspectelor legate de terorism – în cadrul Secretariatului General al Consiliului, document care a primit avizul Consiliului European din 17-18 iunie 2004. Deși depășește cadrul unei simple rețele informale, formulă pentru care s-a optat nu constitue o agenție europeană de informații. În baza propunerilor lui Javier Solana au fost inițiate noi acorduri în domeniul schimburilor informative, menite să amelioreze atât cooperarea la nivel comunitar în materia informațiilor teroriste, cât și între serviciile de informații ale statelor membre.
În vederea intensificării activităților de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat la data de 25 noiembrie 2003, Acordul de cooperare între România și Biroul European de Poliție, ratificat prin legea nr.197/2004.
În cuprinsul acestei legii au fost stabilite modalitățile și procedurile de acțiune ce vor fi aplicate de Unitatea Națională Europol, fiind menționat ca scop principal, alinierea capacității instituționale și operaționale a Poliției Române la standardele Uniunii Europene și implementarea celor mai bune practici în domeniile cooperării polițienești și luptei împotriva crimei organizate.
Potrivit acestei legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Oficiul European de Poliție se poate preciza faptul că, în contextul acestui document este definit scopul, domeniile de cooperare, schimbul de informații și furnizarea acestora către România, furnizarea de date personale de către Europol, evaluarea surselor și informațiilor, proceduri de confidențialitate a informațiilor, modul în care sunt reprezentați ofițerii de legătură, responsabilitatea asumată de către România, precum și soluționarea disputelor.
2.2. Eficientizarea managementului cooperării polițienești internaționale
În prezent, diferența netă dintre evoluțiile mediului de securitate intern și a celui extern este tot mai diferită în contextul acțiunii conjugate și întrepătrunderii unor procese care pot crea condiții favorabile pentru apariția, previzibilă sau imprevizibilă, a unor amenințări la adresa securității. Accentuarea interdependențelor multiple dintre state, globalizarea și liberalizarea schimburilor de orice natură – de la cele comerciale la cele internaționale – fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care amenințările interne și externe se pot genera și potența în mod reciproc.
Democrațiile în formare din Europa Centrală și de Est sunt deosebit de vulnerabile la noile amenințări la adresa securități lor. Statele din aceste zone sau confruntat și încă se confruntă pe plan intern cu o amplă transformare: de la economia centralizată la cea de piață; de la regimul politic autoritar la cel democratic; de la un sistem centralizat de securitate la un sistem național de securitate independent. Firesc fiecare dintre ele se află în diferite stadii, tranziția făcându-se în moduri diferite.
Pe de altă parte oportunitățile pentru criminalitate și terorism au crescut, la aceasta se adaugă deschiderea granițelor și piețelor libere.
Inițial, au existat puține structuri care să reacționeze la aceste schimbări, în special la schimbările de natura economică. Structurile de ordine publică și de siguranță a statului, specifice fostului regim aveau o imagine proastă și au fost desființate, reorganizate sau fragmentate. Mediul de afaceri și societatea civilă sau dezvoltat destul de lent. Ca o ironie crima organizată a avut capacitatea de a umple vidul existent în perioada tranziției.
Astăzi, crima organizată se află tot mai mult în atenția opiniei publice, a guvernelor naționale și a organizațiilor internaționale. Ea reprezintă, fără putință de tăgadă o amenințare, fără precedent, la început de mileniu, în plină eră a globalizării, cu tendințe de evoluție rapidă de consolidare și dezvoltare.
Dacă progresele tehnologice și creșterea explozivă a investițiilor și tranzacțiilor internaționale au adus o contribuție importantă la schimbarea contextului, în care se desfășoară diferitele schimburi între state, la modificarea radicală a mediului de afaceri, aceste evoluții au generat și unele perspective pentru activității infracționale organizate, multe dintre ele constituind adevărate amenințări la adresa securității naționale a respectivelor țări.
Mai mult, unele țării aflate în tranziție descoperă oportunități majore în economia mondială, și liberalizează rapid piețele financiare, eliminând barierele comerciale, pentru atragerea investitorilor străini. Însă aceste evoluții creează, în mod invariabil, un vid legislativ, pe care grupurile criminale organizate îl pot explora cu ușurința.
Conștientizarea acestei amenințări crescânde reclamă atenția și efortul concentrat al tuturor statelor, care trebuie să găsească soluțiile optime și alocarea mijloacelor și resurselor necesare pentru a o combate eficient. În acest context se sub sumează și cooperarea polițienească internațională.
Intensificarea acestui tip de cooperare, este determinată mai ales, de faptul că fenomenul crimei organizate a căpătat proporții îngrijorătoare. De astfel este unanim recunoscut că rețelele de crimă organizată se extind dincolo de frontierele naționale, exploatând legăturile etnice, culturale și istorice pe tot globul. Grupurile criminale organizate au început să devină tot mai sofisticate, folosindu-și profitul, puterea și influența pentru a-și izola și proteja ierarhia de orice tentativă de descompunere și tragere la răspundere penală.
Optimizarea managementului cooperării polițienești internaționale este impusă de faptul că în marile centre urbane, mai ales, cele caracterizate de o viață social – politică, tumultoasă, sau format și consolidat grupuri infracționale bazate pe interese materiale, de putere, presiune și control. Totodată un număr de organizații criminale din afara granițelor statale, și-au creat și își creează legături în rândul infractorilor autohtoni și al unor oameni de afaceri, funcționari publici, responsabili politici etc., dispuși a face compromisuri oneroase. Drept urmare, acte de contrabandă, traficul de droguri, traficul de ființe umane, spălarea banilor, fraudele financiar- bancare, contrafacerea și plasarea de monedă falsă, sustragerea și comercializarea ilegală a obiectelor de artă și patrimoniu, explorarea ilegală a forței de muncă, introducerea frauduloasă de deșeuri toxice și radioactive, transporturile ilegale de capital peste graniță, ș.a., au dovedit un caracter tot mai organizat și o dimensiune internațională.
Identificarea unor modalității eficiente de cooperare, pentru combaterea acestor amenințări reprezintă un demers prioritar întrucât, ele vizează, în mod direct, obiectivele a căror realizare afectează grav securitatea națională, rețelele clandestine acționând sistematic, deplin conspirat, urmând să controleze și să pună în dependență pe calea corupției, șantajului și violenței, actul decizional, la nivel statal.
Un instrument juridic eficient al cooperării pentru combaterea acestor amenințări, adoptat de majoritatea statelor interesate, îl reprezintă acordul bilateral și/sau multilateral. Astfel de acorduri pot prevedea modalități diferite de cooperare pentru combaterea diferitelor tipuri de infracționalitate ce se manifestă la nivel regional, european sau global.
Două dintre cele mai cunoscute modalități de cooperare polițienească internațională îmbracă forma asistenței juridice în materie penală, și cea de a doua – schimbul de date și informații operative cu caracter polițienesc.
Asistența juridică internațională în materie penală cuprinde, în principal, derularea și executarea unor acte de procedură demarate de către organizațiile de justiție din diferite state. În general aceste activități se solicită prin intermediul comisiilor rogatorii internaționale și vizează faza de mijloc sau finală a procesului penal, pe timpul căruia autorii infracțiunilor sunt identificați, prinși și se află în curs de judecată.
De regulă comisiile rogatorii sunt trimise prin intermediul organelor de justiție care, la rândul lor, stabilesc și investesc organul de poliție competent în soluționarea acestei cereri.
Schimbul de date și informații cu caracter polițienesc are ca obiect în principal prima fază a procesului penal în vederea identificării rețelelor de infractori precum și a mijloacelor de probațiune. Aceste activități se desfășoară între unitățile de poliție din diferite state prin intermediul unor organisme internaționale.
În cazul României, problema care se pune este aceea de a atinge în mai multe etape, niveluri de performanță echivalente cu cele ale partenerilor europeni și internaționali în domeniul cooperării polițienești, cooperării consulare, imigrației și azilului.
Acest proces trebuie să-i permită să fie un actor major și eficient în lupta împotriva celor mai virulente manifestări ale criminalității organizate și transnaționale (trafic de droguri, trafic de ființe umane, terorism,etc.) și ale imigrației clandestine.
Pentru atingerea acestor niveluri de performanță solicitate sunt necesare o serie de condiții ce trebuiesc îndeplinite concomitent.
Astfel :
să se ajungă la armonizarea coerentă a structurilor tehnice, ale rețelelor de comunicații, sistemelor informatice și sistemelor de informare;
să se realizeze armonizarea și coerența structurilor operative de poliție și a altor administrații implicate;
să se realizeze armonizarea și coerența textelor legislative și reglementarea în totală compatibilitate cu acquis-ul și bunele practici ale Uniunii Europene;
să se atingă un nivel de funcționare a instituțiilor de protecție a datelor informatice și a libertăților individuale în totală compatibilitate cu acquis-ul și bunele practici ale Uniunii Europene;
Cele mai importante sisteme la nivel european din domeniul justiției și afacerilor interne implicate împotriva crimei organizate și în cooperarea polițienească, sisteme care au numeroase puncte comune, cum ar fi: în numeroase cazuri au aceiași utilizatori, utilizatorii depind adesea unii de alții și au activității interactive, în alte cazuri, informațiile sunt identice și/sau împărțite, în toate cazurile, utilizatorul polițienesc final trebuie să poată accede cu aceiași ușurință la fișierele naționale și europene, necesită adaptarea organizării serviciilor de poliție și a procedurilor de funcționare operativă pentru realizarea și definirea funcționalității pentru care au fost concepute.
2.2.1. Perfecționarea modalităților care facilitează cooperarea la nivelul aplicării legii între statele Uniunii Europene
În cadrul Uniunii Europene sunt disponibile o serie de modalități în măsură să faciliteze cooperarea la nivelul aplicării legii, între statele membre. În această categorie intră protocoalele de cooperare, între Europol și Eurojust, spre exemplu, și alte acte normative privind schimbul de informații.
Toate acestea reglementări oferă o bază solidă conferind U.E. instrumente puternice în combaterea crimei organizate.
Trebuie spus, însă, că eficiența acestor instrumente legislative este diminuată de lipsa unui cadru de ansamblu și a unei metodologii care să permită statelor membre să adopte o modalitate de lucru comună. Diferența de abordare între statele membre și instituțiile U.E. pot conduce spre o dublare a eforturilor, la folosirea ineficientă a căilor de cooperare disponibile la prevederea oportunității de soluționare – chestiunilor prioritar comune.
Analizând aceste aspecte, Conferința de la Londra din 19-20 mai 2005, privind cooperarea în domeniul informațiilor s-a finalizat cu următoarele concluzii:
– se recunoaște importanța îmbunătățirii cunoștințelor și înțelegerii conceptului de amenințare internațională având ca reacție eficientizarea procesului de aplicare a legii;
– se admite faptul că sunt disponibile, la nivelul UE, o serie de modalități în măsura să faciliteze cooperarea la nivelul aplicării legii intre Statele Membre, inclusiv protocoale interinstituționale, reglementari legislative și acorduri interguvernamentale care au creat cadrul pentru schimbul de informații; se apreciază că aplicarea eficienta a acestor modalități va fi optima prin implementarea unui cadru comun și a unei metodologii care să confere coerența strategica acestui tip de cooperare;
– se susține introducerea unui model european, bazat pe principiile strategiei-cadru privind informațiile, în vederea îmbunătățirii eficienței privind cooperarea la nivelul aplicării legii la nivelul Uniunii Europene;
– se admite importanța fundamentala a elaborării Raportului de evaluare a amenințării crimei organizate (OCTA) de către Europol și, după cum este menționat în Programul de la Haga, va fi adoptat, de către Comisia Justiție Afaceri Interne, un mecanism menit să faciliteze elaborarea OCTA și procesul de colectare a informațiilor;
– se recunoaște potențialul Raportului privind aplicarea legii la nivelul UE în vederea fluidizării informațiilor de la Statele Membre și alte organisme europene către Europol vizând elaborarea OCTA și facilitarea altor atribuțiuni Europol care să vină în sprijinul miniștrilor în ordonarea priorităților după consultarea în prealabil a Grupului de lucru al șefilor Polițiilor Europene; se recunoaște eficiența mecanismului de coordonare folosit de Grupul Șefilor Polițiilor Europene, inclusiv Europol, Migrație si Vamă, precum și a altor organisme internaționale care au un rol important în implementarea strategiei-cadru privind informațiile;
– se recunoaște importanța unei cooperări judiciare eficiente cu precădere cea oferită de Eurojust destinată sprijinirii activității operaționale;
– se solicită Marii Britanii și altor viitoare președinții la nivelul UE să formuleze propuneri privind Modelul European de Informații în Domeniul Criminalității inclusiv înființarea unui grup de lucru format din experți în domeniu.
Concluziile Conferinței de la Londra au stat la baza dezvoltărilor ulterioare ale modelului de cooperare în ceea ce privește schimbul de informații.
Astfel, importanța și necesitatea OCTA au fost recunoscute atât în mod explicit, cât și implicit, prin dezvoltarea unor instrumente subsumate, dedicate unor zone specifice de criminalitate organizată – OCTA SEE (analiza tendințelor criminalității organizate în Europa de Sud-Est), ROCTA (analiza tendințelor grupărilor de crimă organizate de sorginte ex Federația Rusă).
De altfel, strategia de dezvoltare a Europol demonstrează voința organizației de a își extinde capabilitățile de colectare și analiză a informațiilor prin orientarea către noi parteneri de cooperare: Columbia, SUA, Rusia etc. Astfel, viitorul Europol va fi axat pe trei mari direcții de acțiune: stabilirea unor rețele de parteneriate-cheie, dezvoltarea unor relații externe care să constituie sursa colectării de informații și menținerea și îmbunătățirea acordurilor strategice și operaționale încheiate la acest moment.
Mai mult decât atât; Europol își dorește să devină nu doar o structură de analiză a informațiilor ci să asigure sprijin operativ concret în cadrul acțiunilor desfășurate de Statele Membre pe linia combaterii infracționalității transfrontaliere. Așa cum o sublinia și directorul organizației, dl. Rob Wainright se impune „prezența capabilităților de acces la date ale Europol alături de efectivele operaționale din teren” .
Poliția Română a sprijinit strategia de dezvoltare a Europol, în cadrul primei echipe comune de investigații realizate alături de autoritățile de poliție din Marea Britanie participând și specialiști și Europol. Operațiunea, cunoscută sub numele EUROPA, a condus la destructurarea unei grupări de crimă organizată pe linia traficului de persoane care acționa pe teritoriul mai multor state europene.
2.2.2. Optimizări concepționale, acționale și structurale ale managementului cooperării internaționale
Reglementarea juridică trebuie dublată de o serie de alte măsuri, cum ar fi constituirea unor forțe de intervenție specializate, acordarea de compensații materiale victimelor și atragerea sprijinului mass-media, pentru a declanșa o campanie de sensibilizare a opiniei publice, cu scopul obținerii de reacții de condamnare unanimă.
După 1990, narcotraficul, migrația ilegală, traficul cu ființe umane, infracționalitatea economico-financiară, spălarea de bani, falsificările de documente au proliferat în estul Europei, favorizate de situația politică, militară și de securitate a majorității statelor din zonă. Acest spațiu este caracterizat de fragilitatea noilor democrații, amenințate de perpetuarea conflictelor de natură etnico-separatistă din Nagorno-Karabah, Abhazia și Osetia de Sud, Cecenia, Kurdistan și Transnistria, din a căror derulare nu lipsesc actele teroriste având motivație etnică. Situația a afectat progresul politico-economic al statelor din regiune, conducând la accentuarea instabilității politice și, implicit, la proliferarea criminalității organizate și a terorismului.
2.2.3. Regândirea cadrului conceptual și acțional al managementului cooperării internaționale
Activitățile transfrontaliere din această zonă comportă atât o latura pozitivă, prin dezvoltarea comerțului, turismului si transportul resurselor energetice, cât și una negativă, prin intersectarea în zonă, deopotrivă, a cererii și ofertei de produse traficate ilegal. Permeabilitatea frontierelor naționale și costurile reduse ale transportului pe căile de acces maritime și fluviale spre Europa Occidentală au constituit unul din factorii dezvoltării in zonă a traficului ilegal de produse, dar și al tranzitării migranților ilegali din Asia și Africa, la care se adaugă migrația ilegală proprie statelor est-europene, determinate de precaritatea economico-socială. De asemenea, regiunea este tranzitată de rutele de traficare a drogurilor provenite din Semiluna de Aur (Pakistan, Iran, Afganistan), Triunghiul de Aur (Myanmar, Laos, Thailanda) și din unele state din Asia Centrală, persistența focarelor de conflict menționate favorizând proliferarea activităților de crima organizată transnațională.
Cunoscute inițial ca țări de tranzit, unele dintre statele din regiune s-au transformat, treptat, în consumatoare de droguri, fapt ce a dublat atât cantitățile de stupefiante aduse din zonele de producție, cât și numărul structurilor autohtone și a rețelelor implicate în astfel de activități, agravând fenomenul criminalității organizate în zonă. Resursele financiare importante de care dispun în prezent grupările și rețelele de narcotrafic, precum și potențialul regiunii de dezvoltare a afacerilor ilicite cu droguri, au atras după sine acțiuni susținute de penetrare și corupere a tuturor segmentelor vieții politico-economice și sociale.
Migrația ilegala este apanajul unor vaste structuri internaționale de tip mafiot, preponderent de sorginte rusă, care profită din plin de lipsa de securitate a frontierelor, lacunele legislative și corupția caracteristice majorității țărilor pentru utilizarea acestora ca zonă de tranzit către Europa Occidentala.
Principalele fluxuri sunt migrația în căutarea unui loc de muncă, traficul de carne vie și migrările motivate din punct de vedere economico-social și politic. Pe termen scurt, date fiind măsurile întreprinse de țările membre UE pentru combaterea acestui fenomen, se preconizează ca rutele de migrație ilegală dinspre Asia (Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, Sri Lanka, Bangladesh, India etc.) spre Europa Occidentală vor suporta modificări, prin intensificarea fluxurilor migraționiste via spațiul fostei Uniuni Sovietice.
Componența cu nivelul de risc cel mai ridicat pentru securitatea și stabilitatea regiunii o reprezintă însă traficul cu armament și produse strategice, scăpat de sub controlul autorităților urmare schimbărilor politice si sociale din țările zonei, dar și proliferării grupărilor de tip mafiot, după mutațiile politice survenite în 1990. Perspectiva obținerii unor profituri financiare considerabile a determinat profilarea unor organizații criminale pe acțiuni de procurare si comercializare de armament convențional, laolaltă cu tehnologii, componente și materiale necesare fabricării armelor de distrugere in masa.
O zonă extrem de vulnerabilă în aceasta privință o reprezintă Transnistria (Republica Moldova), perpetuarea disputelor dintre Tiraspol si Chișinău, precum si refuzul Moscovei de retragere a armamentului din regiune, conform Acordului de la Istanbul (1999) transformând autoproclamată republică nistreană într-o piață atractivă pentru grupările teroriste si ale crimei organizate, care pot achiziționa arme de orice tip, inclusiv rachete sau încărcături radiologice. Ceea ce este însă mai grav este faptul că Transnistria se află în vizorul grupărilor fundamentalist-islamice "Hezbollah", "Frații Musulmani" si "Mujahedeen-e-Khalq", ca teren propice pentru organizarea unor tabere de instruire, procurarea de armament și implicarea unor firme autohtone în transportul militanților islamiști spre în zonele fierbinți din Orientul Mijlociu sau Caucazul de Nord.
In acest context, acordurile de cooperare încheiate de România cu statele est-europene în domeniul prevenirii, combaterii, detectării, descoperirii și investigării infracțiunilor legate de crima organizată prevăd cooperarea polițieneasca cu organele de specialitate din aceste state în domeniile: cultivării ilegale, producerii, fabricării și traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope; producerii ilegale, comerțului ilicit si utilizării de precursori si substanțe chimice esențiale pentru producerea ilegală de stupefiante și substanțe psihotrope; traficului ilegal de arme, inclusiv biologice, chimice și radiologice, de muniție, explozivi, materiale nucleare si radioactive, precum si de substanțe toxice; activităților economice internaționale ilegale și legalizării veniturilor obținute (spălarea banilor) în urma activităților ilicite, tranzacțiilor economice și bancare suspecte și abuzurilor în domeniul investițiilor; contrabandei; activităților ilicite legate de migrație, trecerea ilegala a granițelor și traficului ilegal cu ființe umane; exploatării sexuale a femeilor și minorilor sau copiilor; contrafacerii si falsificării de bancnote, cărți de credit, documente, hârtii de valoare, precum și a oricărui tip de documente de identitate; infracțiunilor cu violență îndreptate împotriva vieții umane si proprietății; traficului ilicit cu obiecte din patrimoniul istoric și cultural, cu pietre și metale prețioase, cu proprietăți intelectuale și cu alte obiecte de valoare; corupției; infracțiunilor în domeniul ecologic; infracțiunilor în domeniul tehnologiei înalte, inclusiv în domeniul calculatoarelor; răpirii și comerțului cu organe umane; infracțiunilor în domeniul maritim (fraudă maritimă, pirateria); furtului și traficului ilegal de vehicule.
De asemenea cooperarea polițienească cu organele de specialitate din statele fostei Uniuni Sovietice vizează, concomitent, colaborarea în acțiuni de instruire și perfecționare a pregătirii personalului, schimburi de delegații, desfășurarea de activități de cercetare științifică în scopul combaterii criminalității și al dezvoltării sistemelor de informații, a mijloacelor de comunicație și a echipamentului special.
Cooperarea se derulează pe baza cererilor de cooperare trimise de autoritățile competente ale statelor. Acestea sunt, de regulă, adresate în scris, însă în cazuri de urgența cererile pot fi adresate și verbal, dar cu trimiterea unei confirmări scrise în următoarele 3 zile, utilizându-se, printre altele, mijloace tehnice de comunicație. O solicitare de cooperare poate fi respinsă total sau parțial dacă satisfacerea acesteia pune în pericol suveranitatea, securitatea, ordinea publică sau alte interese importante ale statului sau este contrară legislației naționale sau obligațiilor internaționale ale statului. Respingerea unei cereri de cooperare se comunică în scris și fără întârziere parții solicitante.
Între acordurile privind cooperarea polițienească în lupta împotriva criminalității organizate, de referință sunt Acordul trilateral încheiat de România cu Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei precum și cel cu Republica Armenia, cooperarea urmărind în mod deosebit combaterea criminalității organizate cu caracter internațional; terorismului; producerii, deținerii, procurării, exportului și importului în mod ilegal de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori tranzitului și traficului ilicit cu acestea; procurării și deținerii ilegale de armament, muniții, explozivi, substanțe otrăvitoare, paralizante și radioactive, precum și traficului ilegal cu acestea; infracțiunilor din sfera economiei și a operațiunilor financiare ilegale, precum și spălării banilor și a altor produse ale activităților infracționale; contrabandei și trecerii ilegale peste frontiera de stat a bunurilor și produselor interzise de legislațiile celor două state; infracțiunilor comise cu violența împotriva vieții, libertății și demnității persoanei, precum și a celor referitoare la proprietate; falsificării de monedă și punerii in circulație a banilor falși ; contrafacerii, fabricării, modificării, precum și punerii în circulație ilegală a hârtiilor de valoare și a documentelor și mijloacelor electronice de plată; infracțiunilor îndreptate împotriva sau având ca obiect valorile culturale și istorice; furtului de mijloace de transport auto și operațiunilor ilegale în legătură cu acestea; traficului ilegal de ființe umane și proxenetismului; migrației ilegale.
În ultimi trei ani, organele polițienești din România au cooperat, în cadrul unor operațiuni regionale, cu state din zona 3, în vederea combaterii acțiunilor ilegale de trafic de persoane. Ucraina s-a numărat între țările care s-au alăturat constant, în calitate de observator, al operațiunilor polițienești derulate în cooperare cu statele membre SECI ori Europol, cele mai cunoscute fiind acțiunile Mirage, Girasole, (Floarea Soarelui) și Road Show II, dat fiind faptul că această țară face parte din rutele utilizate de traficanții de carne vie, droguri ori vehicule furate.
Astfel, primele două operațiuni au dus la anihilarea unor rețele internaționale care se ocupau cu traficul de carne vie, ai căror șefi proveneau din Ucraina, în timp ce ultima s-a soldat cu identificarea mai multor autovehicule furate din Occident și traficate în state ale fostului bloc comunist.
Conștientizând necesitatea luptei împotriva criminalității organizate nu doar la nivel regional, România a extins sfera partenerilor de pe acest „câmp de luptă” prin încheierea unor acorduri de cooperare în acest domeniu și cu state non – europene (Egipt, China, Tunisia etc.).
Elementul de noutate în sfera prevederilor tratatelor internaționale în domeniul cooperării în vederea combaterii infracționalității transfrontaliere este adoptarea unor instrumente de cooperare în domeniul protecției martorilor ori a posibilității de desfășurare a unui complex de măsuri – informativ operative la solicitarea celeilalte Părți Contractante.
În prezent, între Guvernul României prin Ministerul Administrației și Internelor și autoritățile corespondente de aplicare a legii din alte state au fost încheiate peste 50 de acorduri bilaterale de cooperare în domeniul combaterii diferitor tipuri de infracționalitate sau privind readmisia persoanelor, ceea ce demonstrează preocuparea autorităților române în acest sens dar și interesul autorităților străine în a coopera pentru combaterea fenomenului infracțional cu caracter transfrontalier.
2.2.4. Perfecționări structurale ale managementului cooperării internaționale
Ca răspuns la provocarea lansată de creșterea îngrijorătoare a fenomenului criminalității transfrontaliere, a crimei organizate în formele sale extreme, în anul 1995 a fost lansat Programul chemat să asigure stabilitatea politică, militară, economică și socială în sud-estul Europei. Acesta a avut la baza consultările dintre Guvernul S.U.A. și U.E., care s-au finalizat cu 8 programe ce acopereau diverse domenii economico-sociale (Transporturile; Energia; Protecția mediului; Bursele de mărfuri; întreprinderile mici și mijlocii). Analizele și documentațiile internaționale care au stat la baza luării acestei inițiative au evidențiat faptul că, în majoritatea statelor din regiune, în ciuda unor rezultate pozitive înregistrate în lupta împotriva acestui flagel, dificultățile în investigarea și sancționarea faptelor penale de acest gen, cooperarea limitată dintre agenții în plan intern și internațional, au făcut ca fenomenul să crească în intensitate și forme de manifestare.
Piața globală în continuă amplificare a permis să fie exploatate la maximum facilitățile dezvoltării tehnologice și beneficiul deschiderii tot mai accentuate a frontierelor naționale în procesul democratizării și integrării, punând la dispoziția rețelelor criminale transnaționale un larg cadru de manifestare. Totodată, autoritățile angajate în lupta împotriva acestui flagel depășesc cu greutate multitudinea de bariere de ordin financiar, legislativ sau lingvistic, în condițiile în care activitățile instituțiilor de aplicare a legii constituie încă prerogative exclusive ale guvernelor naționale.
Nivelul actual de dezvoltare a fenomenului de crimă organizată a făcut tot mai evident faptul că eforturile naționale de combatere a acestuia nu reușesc să țină pasul cu evoluția permanentă, ingeniozitatea, periculozitatea și puterea de penetrare din ce în ce mai profundă și mai specializată ce caracterizează activitatea rețelelor infracționale în ansamblul lor.
România a căutat în toți acești ani să se alinieze la efortul comunității internaționale, contribuind activ la politicile desfășurate în acest sens, remarcându-se propunerea pe care a formulat-o în cadrul unei reuniuni a Comitetului de Agenda al Programului de stabilitate politică, economică și socială în sud-estul Europei cu privire la un proiect intitulat “Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere“.
La 15 aprilie 1998, la Geneva, Comitetul de Agendă al Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) a aprobat proiectul propus de delegația României, intitulat "Prevenirea și Combaterea Criminalității Transfrontaliere", ca parte a Programului privind Facilitățile de Comerț și Transport.
Ulterior, la data de 26 mai 1999, s-a încheiat la București Acordul de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Infracționalității Transfrontaliere, ratificat de tara noastră prin Legea nr. 208/1999.
Negocierile dintre state au fost asistate de experți din SUA, OlPC-lnterpol, Organizația Mondială a Vămilor și au durat peste un an. S-au finalizat prin încheierea unui Acord Cadru intitulat "Acordul de Prevenire și Combatere a Infracționalității Transfrontaliere în Sud-Estul Europei" cunoscut și sub numele de "Acordul SECI" ce a intrat în vigoare la 1 februarie 2000.
În acest context, ca o continuare firească a etapelor parcurse, prin Ordonanța de urgență nr. 201/2000 s-a creat cadrul instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobat ulterior prin Legea nr. 357/2001.
Organizație internațională, cu sediul la București, Centrul Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere (Centrul Regional S.E.C.I) aduce ca element de noutate reunirea reprezentanților pe linie de poliție și vamă din următoarele state semnatare ale Acordului: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Macedonia, Moldova, România, Serbia Și Muntenegru, Slovenia, Turcia, Ungaria, și a celor cu statut de observator: Austria, Azerbaijan, Belgia, Canada, Franța, Georgia, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Portugalia, Spania, Ucraina, Marea Britanie și S.U.A.
Conceptul de bază al Acordului SECI a fost constituit de crearea cadrului juridic necesar cooperării între statele membre, acordarea asistenței reciproce în desfășurarea investigațiilor penale și vamale, prevenirea și combaterea fenomenului de criminalitate transfrontalieră prin schimburi de informații operative, asistență tehnică și schimburi de experiență, acțiuni comune ("task force"), cooperare judiciară în materie penală, pregătire specifică, accelerarea fluxului informațional, depășirea barierelor existente la nivelul instituțiilor de aplicare a legii din state diferite, cooperarea cu organismele de profil similar la nivel Regional și Internațional, potrivit prevederilor Acordului fiecare stat membru înființează un Punct unic de contact denumit “Punctul Național Focal”.
Diversificarea tipurilor de infracțiuni, perfecționarea modurilor de operare folosite de infractori au determinat o creștere a numărului de cereri de asistență primite spre soluționare de către Punctul Național Focal; astfel, în vederea soluționării operative a solicitărilor în domeniul criminalității transfrontaliere, în anul 2002, au fost creată o nouă linie de muncă și noi instituții: cea a ofițerilor de legătură români acreditați de Ministerul Administrației și Internelor în străinătate (conform Ordinul ministrului nr. 461/2003). În prezent Punctul Național Focal desfășoară activități pe linie operativă cu atașații români de afaceri interne/ofițerii de legătură acreditați în Austria, Cehia, Belgia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Olanda, Ucraina, Turcia, Moldova, etc.
Această modalitate de cooperare se realizează prin două componente respectiv ofițerii de legătură străini acreditați in România si ofițerii de legătură romani acreditați in alte state
În temeiul înțelegerilor încheiate intre state pentru trimiterea unor ofițeri de legătură, aceștia își desfășoară activitatea in cadrul reprezentanțelor din străinătate ale statelor respective. Țările implicate in cooperarea internațională utilizează ofițeri de legătură pe probleme de poliție, pentru promovarea, accelerarea și intensificarea colaborării internaționale. Misiunea se efectuează ținând cont de:
evaluarea tactică și strategică a situației și dezvoltării migrației în statul acreditar respectiv;
necesitățile speciale ale serviciilor specializate;
necesitățile speciale ale statului acreditar respectiv.
Ofițerii de legătură au în primul rând o misiune preventivă. Aceasta cuprinde în special activități de recunoaștere și asistență, precum și de culegere de informații, analiză și valorificare a acestora.
În plus, ofițerilor de legătură le mai revine și sarcina de a monitoriza problemele situaționale importante ale poliției din statul acreditar, inclusiv măsurile pentru combaterea criminalității, în special a criminalității organizate internaționale. Ofițerii de legătură nu desfășoară activități care implică exercitarea autorității statului trimițător în statul acreditar și trebuie să respecte, în special, prevederile dreptului internațional, legislația statului acreditar, precum și prevederile acordurilor încheiate cu statul acreditar.
Atâta timp cât ofițerii de legătură au fost trimiși la post în baza protocolului de resort, ei sunt – în calitate de funcționari ai misiunii diplomatice – chiar dacă primesc sarcini speciale, parte a reprezentării intereselor generale ale ambasadei. Ei trebuie să țină cont de acest lucru în mod corespunzător, la primirea sarcinilor.
În baza atribuțiilor repartizate prin lege ofițerii de legătură au sarcina de a acorda sprijin și de a efectua schimb de informații cu autoritățile competente pentru aceste sarcini din statul acreditar, precum și cu alte servicii specializate suprastatale sau interstatale.
Activitatea de reprezentare externă a Ministerului Administrației și Internelor a fost reglementată prin Ordinul ministrului nr. 461/2003, care, la art.9 precizează că: „toate informațiile de interes operativ se transmit prin intermediul Punctului Național Focal, care asigură clasificarea și evidența acestora, difuzarea la serviciile de specialitate din cadrul Ministerului Administrației și Internelor sau la alte instituții abilitate din România.”
În vederea cooperării operative dintre autoritățile judiciare străine și române, în coroborare cu prevederile Ordinului ministrului nr. 461/2003, în luna februarie 2004, au fost elaborate și adoptate Instrucțiunile M.A.I. nr. 200/2004 pentru organizarea și desfășurarea schimbului de informații de interes operativ prin intermediul Punctului Național Focal, care la art.4 stipulează: ,,Punctul Național Focal este unitatea specializată a M.A.I care asigură legătura operativă dintre autoritățile competente române și atașații de afaceri interne și ofițerii de legătură ai MAI acreditați în alte state sau la organizații internaționale și gestionarea fluxului informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale derulate de structurile specializate ale MAI pe acest canal’’.
Realizarea propriu-zisă a schimbului de informații de interes operativ, prin Punctul Național Focal, se efectuează prin cereri de asistență pe canalele Centrului Regional S.E.C.I și cu ofițerii de legătură ai M.A.I. acreditați în alte state și ofițerii de legătură străini acreditați în România.
Punctul Național Focal primește/transmite cereri de asistență care privesc:
informații de interes operativ pentru combaterea infracționalității;
completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflați în cercetări pentru comiterea unor infracțiuni cu caracter transfrontalier;
solicitări de sprijin, din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul atașaților de afaceri interne sau ofițerilor de legătură români și a organelor de justiție române, în declanșarea unor acțiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date și informații în cazuri cu implicații sau care necesită efectuarea de acte procedurale pe teritoriul mai multor state;
alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaționale de prevenire și combatere a infracțiunilor.
Ca urmare a colaborării dintre Punctul Național Focal și ofițerii de legătură români acreditați de M.A.I în străinătate și ofițeri de legătură străini acreditați în țară, cu sprijinul operativ al I.G.P.R., I.G.P.F., D.G.I.P.I. si altele.(prin accesul si verificările în bazele de date proprii), au fost valorificate o serie de informații primite/transmise de la/către aceștia, care au condus la identificarea și anihilarea mai multor grupări infracționale pe teritoriile altor state.
Rezolvarea numărului mare de solicitări din partea ofițerilor de legătură străini acreditați în România s-a datorat operativității de răspuns, calității mesajelor și verificărilor efectuate, a capacității de adaptare a Punctului Național Focal la standardele europene, rezultatele fiind semnificative.
2.3. Managementul informațiilor structurilor specializate române de cooperare polițienească internațională
Cooperarea polițienească internațională se desfășoară pe două paliere importante: cel instituționalizat, care cuprinde autoritățile naționale specializate în domeniu și cel neinstituționalizat, în cadrul relațiilor stabilite de ofițerii de investigații, în particular, cu ocazia unor grupuri de lucru, conferințe, programe de pregătire etc. Ambele sunt la fel de importante, prin scopul comun pe care îl urmăresc, însă, în opinia noastră, cooperarea neinstituționalizată, învestită însă cu autoritate prin însăși calitatea actorilor implicați, trebuie să se desfășoare sub supravegherea și îndrumarea autorităților specializate.
Necesitatea acestei corelări între cele două modalități este dată, pe de o parte, de volumul mare de informații existent în cadrul cooperării, și, pe de altă parte, de asigurarea unui management integrat al informațiilor, în scopul asigurării exploatării maximale a potențialului acestora.
Organizațiile internaționale de profil, în special cele europene, continuă să fie preocupate de cele două probleme vitale, relevate și de noi, pentru bunul mers al cooperării polițienești internaționale:
instituirea la nivel național a unei autorități centrale de cooperare care să fie responsabilă de această activitate în relațiile cu partenerii externi;
simplificarea schimbului de informații pentru eficientizarea activităților de combatere a criminalității, în special cea organizată.
Existența autorității centrale de cooperare este justificată de nevoia de a manageria eficient probleme ce țin de multitudinea structurilor naționale care participă la schimbul de informații în acest proces, de multe ori acționând independent și dublând canalele de cooperare pentru aceeași solicitare, de complexitatea legislativă și procedurală a cooperării, de volumul ridicat al fluxului informațional, precum și de cerința de informații, din ce în ce mai complexă și mai calificată a autorităților de aplicare a legii. Uniunea Europeană acordă schimbului de informații un rol primordial și-l consideră fundamentul cooperării în domeniul aplicării legii în cadrul Uniunii, contribuind la realizarea obiectivului global de îmbunătățire a siguranței cetățenilor acesteia. În acest context, managementul informațiilor de cooperare trebuie să constituie preocuparea primordială și permanentă a autorităților de aplicare a legii pentru perfecționarea cooperării, valorificării potențialul informațional și contracarării tot mai eficiente a criminalității organizate transfrontaliere care se manifestă tot mai virulent și sub forme tot mai greu de anticipat.
2.3.1. Asigurarea informațională a sistemului structurilor specializate române de cooperare polițienească internațională
Orice unitate națională cu atribuții în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional poate solicita cooperarea internațională, generând astfel informații pentru cooperare.
Operațional însă, cooperarea trebuie să respecte anumite reguli de procedură, mai mult sau mai puțin statuate. Acestea nu urmăresc să stopeze ori să limiteze transmiterea informațiilor în exterior ci, încearcă să impună anumite standarde de calitate și eficiență.
La nivel național, tendința este ca orice unitate sau structură de poliție să poată avea acces la canalele de cooperare polițienească internațională, să furnizeze și să primească informații necesare combaterii fenomenului infracțional. Totuși, întocmirea unor cereri de asistență, conform standardelor în materie, trebuie să aibă girul unui for superior cu atribuții în domeniu. Se evită astfel risipa de resurse și derularea unor acțiuni inutile care micșorează semnificativ costurile activității de cooperare internațională care presupune angrenarea unor forțe multiple atât în interiorul, cât și în exteriorul țării.
Aparent, structura unității de cooperare polițienească internațională reprezintă un releu interpus între autoritățile de aplicare a legii din două sau mai multe state partenere, care desfășoară un schimb reciproc de informații, pentru atingerea unui scop comun. În realitate însă, unitatea de cooperare constituie o interfață integratoare ale componentelor sistemului informațional de cooperare: date și informații, circuite și fluxuri informaționale, proceduri informaționale, mijloace de tratare (procesare) a informațiilor.
Asigurarea informațională a unității centrale de cooperare polițienească internațională este realizată, pe de o parte, de autoritățile de aplicare a legii care doresc să coopereze și în acest fel transmit informații către aceasta, iar, pe de altă parte, de procesarea acestor informații care generează rapoarte, statistici, tendințe și previziuni asupra fenomenului infracțional în ansamblu. De asemenea, o mare parte a cooperării polițienești internaționale nu s-ar putea desfășura ori ar fi foarte mult îngreunată, dacă funcționarii care desfășoară această activitate nu ar avea acces la bazele de date specializate. Acestea oferă sprijin rapid, sigur și eficace în identificarea unor persoane și bunuri, în obținerea unor informații diverse privind acțiunea și statutul acestora.
Luând în considerare factorul geografic, în cadrul unității centrale de cooperare polițienească internațională, asigurarea informațională se realizează din două categorii de surse (fig. 1.1.).
Fig. 1.1. Sursele de asigurare informațională a unității centrale de cooperare
Sursele interne reprezintă cererile de asistență emise de unitățile naționale care solicită cooperarea, bazele de date naționale, rapoartele, analizele interne, instrucțiunile etc.
Sursele externe, reprezintă cererile de asistență transmise prin intermediul organizațiilor de cooperare polițienească internațională sau direct de autoritățile străine de aplicare a legii, bazele de date internaționale, rapoartele, analizele și previziunile emise de acestea.
Ponderea acestor informații și corelațiile dintre cele două categorii, la un moment dat, pot reflecta, în urma unei analize adecvate, situația generală a infracționalității cetățenilor români în străinătate ori a celor străini în România. Asigurarea informațională a sistemului unei structuri de cooperare se realizează printr-o mare varietate de informații, care necesită procesare la nivelul unității centrale de cooperare, la cel al unității căreia i se adresează sau la ambele niveluri. Tipologia informațiilor în cooperarea polițienească internațională este deosebit de complexă și de aceea trebuie tratată în funcție de criteriile de categorisire și clasificare a acestora (fig. 1.2.).
Fig. 1.2. Tipologia informațiilor în cooperarea polițienească internațională
După modalitățile de prezentare, informațiile de la nivelul unei unități de cooperare pot fi:
informațiile orale, care, în principiu, în cadrul activităților de cooperare polițienească internațională, trebuie să îmbrace forma unei cereri de asistență. Solicitările verbale sunt însă acceptate în cazuri urgente, atunci când pentru valorificarea momentului operativ este necesar ca acțiunea de cooperare să se declanșeze imediat. Particularitatea constă în faptul că autoritatea transmițătoare a unor astfel de informații este obligată ca, într-un anumit termen, să le confirme în scris;
informații scrise, reprezintă cea mai numeroasă categorie de informații care circulă în cadrul cooperării polițienești internaționale. Ele sunt grupate în cadrul cererii de asistență care reprezintă fundamentul declanșării acestei activități. În general, fiecare organizație de cooperare polițienească internațională stabilește anumite condiții de fond (conținut) pe care aceasta trebuie să le respecte pentru inițierea cooperării;
informațiile audiovizuale, ce însoțesc, de regulă, cererile de asistență, dar pot fi transmise și separat pentru a le completa pe acestea. Astfel de informații sunt tot mai des folosite în cooperarea polițienească internațională, pe de o parte, datorită progresului tehnologic înregistrat în activitatea de combatere a criminalității transfrontaliere, iar, pe de altă parte, datorită vitezei mari cu care pot circulația. În opinia noastră, această categorie de informații va fi din ce în ce mai folosită în cooperarea polițienească internațională, datorită diversificării și specializării acțiunilor de criminalitate organizată.
După nivelul de procesare, deși este dificil de delimitat, din cauza procesului complex parcurs de la unitatea solicitantă până la cea solicitată, informațiile în cooperare polițienească internațională pot fi:
informații primare. Acestea sunt în general rezultatul activității de culegere operativă desfășurată de autoritățile naționale de aplicare a legii, fiind prelucrate într-o mică măsură doar în funcție de apartenență de domeniu infracțional. De regulă, sunt acelea care se transmit verbal, datorită urgenței cu care trebuie verificate. Ulterior, până la transmiterea către destinatar, acestea pot fi completate cu alte elemente din bazele de date aflate la dispoziție, proprii, naționale sau internaționale;
informații intermediare. Reprezintă majoritatea informațiilor schimbate în cadrul cooperării polițienești internaționale. Acestea au la bază informațiile primare, prelucrate ulterior la nivelul structurilor naționale care au solicitat cooperarea, precum și la cel al unității de cooperare;
informații finale. Sunt materializate, în general, în note de caz, rapoarte și analize. Aceste informații sunt destinate deopotrivă nivelului managerial și funcționarilor operativi atât din unitatea de cooperare, cât și din cea investigatoare. Opinia noastră este ca informațiile finale să fie astfel procesate încât ele să devină informații strategice, contribuind direct la fundamentarea deciziilor sub formă de variante de acțiune.
Din punctul de vedere al raportului cu structura organizatorică, informațiile în cadrul cooperării pot fi:
informații ierarhice, adică informațiile care circulă între nivelurile managerial al structurii și nivelul funcționarilor operativi care desfășoară activitatea de cooperare. Acestea se materializează dispoziții, informări, note de caz, rapoarte sau analize. În același mod, aceste informații pot circula între nivelurile manageriale punctelor naționale de contact și organizațiilor internaționale de cooperare polițienească internațională;
informații periferice. Sunt acele informații care circulă (pe orizontală) între autoritățile naționale de aplicare a legii și structurile de cooperare, dar și între acestea și omologii străini cu care se cooperează, acest aspect constituind o particularitate.
Din punctul de vedere al organizării înregistrării și procesării, informațiile în cooperarea polițienească internațională pot fi:
informații operative. Sunt acele informații, într-o majoritate covârșitoare, care se referă la localizarea în timp și spațiu a acțiunilor și subiecților ce fac obiectul cooperării. Acestea sunt destinate cu preponderență structurilor operative și sunt dirijate de către nivelul managerial;
informații pentru evidență. Sunt informațiile generate de sistemele de înregistrare ale unității de cooperare, automat sau manual, mărci sau atribute, în vederea identificării și particularizării informațiilor operative;
informații statistice. Aceste informații reflectă sintetic, preponderent sub formă numerică, principalii indicatori de evaluare a activității unității de cooperare. Ele sunt destinate nivelului managerial și mai puțin celui de execuție, contribuind la evaluarea rezultatelor și stabilirea deciziilor de acțiune viitoare.
După criteriul provenienței, informațiile pot fi:
informații exogene. Aceste informații provin din exteriorul unității și sunt formate în majoritate din prevederi legislative, ordine de linie, instrucțiuni, metodologii și bune practici, fiind cu preponderență obligatorii. Particularitatea sistemului informațional de cooperare polițienească internațională este dată și de faptul că acest tip de informații poate fi generat atât de structuri naționale, cât și de organizațiile internaționale de cooperare;
informații endogene. Acestea sunt generate în cadrul unității de cooperare, având caracter eterogen și reflectând diversitatea proceselor din cadrul structurii. Aceste informații pot fi inclusiv ordine și instrucțiuni generate de nivelul managerial către cel operațional, fără impact în exteriorul organizației.
Din punctul de vedere al destinatarului, fără a lua în discuție criteriul geografic, informațiile în cadrul cooperării polițienești internaționale pot fi:
informații interne. Sunt informațiile care circulă exclusiv în interiorul unității de cooperare, ierarhic sau periferic, a căror exploatare se realizează în interiorul acesteia. Acțiunea de internalizare a acestora este stabilită în funcție de valoarea operativă limitată a acestui tip de informații, majoritatea făcând referire la chestiuni administrative și organizatorice;
Informații externe, generate de unitatea de cooperare, din rapoarte de analiză, statistici și alte acțiuni de procesare, care, prin valoarea strategică pe care o reprezintă, sunt destinate altor structuri de aplicare a legii, fie ele naționale, fie din alte state partenere.
Din punctul de vedere al obligativității față de adresant, informațiile pot fi:
informații imperative. Acestea sunt cele materializate în ordine, dispoziții și instrucțiuni, generate de nivelul managerial al unității de cooperare, de autoritățile naționale situate la un nivel ierarhic superior ori de conducerea organizațiilor internaționale de cooperare. În acest din urmă caz, obligativitatea imperativă se regăsește doar la nivelul punctului național de contact. În opinia noastră, o particularitate a cooperării polițienești internaționale o reprezintă încadrarea în această categorie a informațiilor cuprinse în cererea de asistență. Chiar dacă prin aceasta se solicită și nu se impune declanșarea cooperării polițienești internaționale, acțiunea devine obligatorie pentru funcționarul din structura de cooperare, prin însăși atribuția sa de serviciu;
informații nonimperative. Informațiile din această categorie sunt cuprinse în rapoartele de activitate ale structurii de cooperare sau ale altor autorități care cooperează, fiind materializate în documente cu un informative, recomandări și bune practici în domeniu, în măsura în care nu sunt investite cu titlu obligatoriu (nu sunt imperative).
Din punctul de vedere al relevanței sociale, informațiile pot fi:
informații de interes public, constituie acele informații care trebuie puse la dispoziția publicului pentru legătura dintre unitatea centrală de cooperare polițienească internațională și cetățenii beneficiari;
informații date personale. Acestea reprezintă informațiile care fac referire la datele de identificare personală și care necesită protecție pentru procesarea în exces. Datele personale reprezintă o categorie importantă și majoritară în cooperarea polițienească internațională, fiind supuse reglementărilor speciale de protecție și, mai ales, de transmitere către partenerii străini;
informații clasificate. Sunt acele informații a căror divulgare este de natură să aducă prejudicii securității naționale sau unei persoane juridice. Informațiile clasificate se împart în clase și niveluri de secretizare, în funcție de gravitatea prejudiciilor aduse în urma divulgării: informații secrete de serviciu și informații secrete de stat, de nivel secret, strict secret și strict secret de importanță deosebită;
informații neclasificate – sunt alte informații în afara celor clasificate;
informații confidențiale – sunt acele informații în afara celor de interes public, care sunt adresate unei singure persoane fizice sau juridice sau unui număr strict limitat de persoane. În cooperarea polițienească internațională, informațiile confidențiale reprezintă informațiile schimbate strict între o sursă și un obiectiv sau între o sursă și mai multe obiective.
Tipologia informațiilor în cadrul cooperării polițienești internaționale este deosebit de variată, aceasta putând fi completată și cu categoriile de informații în funcție de domeniile infracționale la care face referire, după natura acțiunii ce trebuie desfășurată în vederea soluționării cererii de asistență ori după nivelul de protecție stabilit de organizațiile internaționale de cooperare. Ca orice organizație, unitățile de cooperare polițienească internațională sunt alcătuite pe două niveluri: nivelul de conducere și nivelul de execuție. Nivelul de conducere sau managerial este constituit în funcție de tipologia și structura unității de cooperare, de intervenția directă a actului managerial, pe când cel de execuție este constituit din funcționarii care desfășoară activități operaționale de primire, procesare și transmitere a informațiilor pentru cooperare. O unitate centrală din acest domeniu, cum este C.C.P.I, este alcătuită din mai multe puncte naționale de contact pentru fiecare organizație internațională cu care cooperează (Interpol, Europol, Centrul Regional SECI, S.I.S etc.), fiecare dintre acestea având componentă operațională alcătuită potrivit acordului sau convenției de cooperare care a stat la baza relaționării.
Asigurarea informațională a funcționarilor din nivelul operațional este realizată din mai multe direcții (fig. 1.3).
Fig. 1.3. Asigurarea informațională la nivel operațional
Principala sursă de informații pentru funcționarii din structurile operaționale o constituie cererea de asistență. Aceasta reprezintă cererea scrisă a autorităților de aplicare a legii naționale sau străine de a declanșa acțiunea de cooperare, oferind informații despre poziționarea în timp și spațiu a unor persoane, bunuri și acțiuni, implicate sau suspectate de a fi implicate în activități infracționale, aflate în diverse stadii de investigare, prin care solicită confirmarea, infirmarea sau suplimentarea informațiilor deja deținute.
Cererea de asistență poate fi însoțită de informații în format audiovizual și poate fi primită prin intermediul mijloacelor de comunicație electronică sau prin serviciile poștale.
Unele acorduri de cooperare polițienească internațională, cum este Acordul SECI, dar și unele acte normative interne impun standardizarea acesteia și obligativitatea transmiterii unor informații minime, în lipsa cărora unitatea centrală de cooperare poate refuza declanșarea acțiunii de cooperare.
Bazele de date proprii reprezintă un mijloc important pentru asigurarea informațională a compartimentelor operaționale. În opinia noastră, fiecare unitate centrală de cooperare trebuie să-și creeze propria bază de date care să cuprindă indicatori de legătură pentru obținerea informațiilor despre persoanele, bunurile și acțiunile pe care le-a întreprins. Acest lucru este necesar, pe de o parte, pentru evitarea aglomerării sau dublării canalelor de cooperare, iar, pe de altă parte, pentru exploatarea maximală a potențialului informațiilor din cooperare.
Oferind autorităților naționale informații despre moduri de operare, grupări infracționale care au făcut obiectul cooperării pe diferite canale, persoane și obiecte aflate și în atenția altor autorități străine, bazele de date ale unității centrale de cooperare pot contribui semnificativ la prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere.
Pentru că activitatea de cooperare se desfășoară în beneficiul autorităților de aplicare a legii, funcționarii din nivelul operațional trebuie să aibă acces direct la cât mai multe baze de date naționale.
Dezideratul oricărui funcționar învestit cu autoritate publică care desfășoară activități în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului infracțional, organizat sau nu, este de a obține informații în timp real, despre persoane sau fapte, în orice moment și din orice locație. Accesul imediat la cât mai multe informații organizate constituie un avantaj major pentru autoritățile de aplicare a legii.
C.C.P.I este conectat și poate accesa baze de date naționale, în vederea obținerii de informații referitoare la:
identitatea cetățenilor români (cărți de identitate, pașapoarte, permise de conducere, informații despre domiciliu, reședință, fotografie etc.);
autovehicule înmatriculate în România (certificate de înmatriculare, caracteristici tehnice, numărul de înmatriculare, proprietar, deținător etc.);
traficul la frontieră (persoane și mijloace de transport);
persoane urmărite la nivel local, general sau internațional;
persoane aflate în faza de executare a unei pedepse privative de libertate (încarcerați);
persoane aflate în evidențele celor cărora li s-au prelevat amprente;
Indirect însă, prin mijloace de comunicații aflate în exploatare (telefon, fax, e-mail) structurile de cooperare ale Centrului pot obține informații legate de antecedentele penale ale persoanelor, amprente, ADN, evidențele operative ale poliției etc.
Practic, orice funcționar din cadrul acestei structuri, care utilizează un terminal conectat la rețeaua locală, poate obține astfel de informații în cel mai scurt timp, cu condiția să fie autorizat și autentificat printr-un cont ce conține un nume de utilizator și o parolă.
Funcționarii C.C.P.I au acces direct și la bazele de date internaționale puse la dispoziție de organizațiile de cooperare. Dintre acestea, doar O.I.P.C – Interpol oferă astfel de servicii, celelalte, nefurnizând astfel de date. Trebuie spus însă că Europol-ul oferă sprijin informațional sub forma dosarelor de analiză (Anexa nr. 6) iar S.I.S va furniza astfel de servicii doar de la data aderării României la Spațiul Schengen.
Tendința la nivelul organizațiilor internaționale de cooperare este de a organiza și pune la dispoziția statelor membre propriile baze de date, în diferite domenii, însă, nu toate au forța legislativă dar mai ales materială de a realiza acest lucru. În plus, acest fapt presupune ca statele membre să contribuie la popularea acestor baze cu informații deținute la nivel național și să accepte ca acestea să fie gestionate de organizația internațională, fapt ce presupune capacitatea acesteia de a asigura securitatea informațiilor.
Aceasta reiese și din preocuparea de reorganizarea a Centrului Regional SECI care se află în faza de negociere a „Convenției pentru Stabilirea unui Centru de Aplicare a Legii în Sud – Estul Europei” – Convenția SELEC, document ce va înlocui Acordul SECI.
Asigurarea informațională în cadrul structurilor operaționale din unitatea centrală de cooperare polițienească internațională se realizează, ca în orice sistem informațional, și prin informațiile transmise ierarhic, de nivelul managerial.
Acestea îmbracă forma unor dispoziții, instrucțiuni sau rezoluții. Particularitatea în acest caz constă în faptul că acestea pot fi transmise atât de managementul propriu al unității de cooperare, cât și de managementul organizației internaționale de cooperare, în această situație informațiile au autoritate doar asupra punctului național unic de contact.
Dezvoltarea accelerată a tehnologiilor, a Internet-ului în general, facilitează autorităților de cooperare posibilitatea asigurării accesului personalului la informații publice de interes în domeniul de competență.
Acest lucru este absolut necesar pentru completarea informațiilor schimbate ori pentru perfecționarea pregătirii profesionale.
De asemenea, Internet-ul reprezintă, pentru nivelul operațional și nu numai, o cale de comunicații rapidă prin care se pot primi și transmite informații.
În opinia noastră însă, trebuie asigurat un nivel de securitate adecvat în cazul în care se schimbă informații prin Internet, iar accesul trebuie permis doar de la terminale ce nu se află conectate la rețeaua locală acreditată pentru procesarea informațiilor confidențiale.
Ca și în cazul funcționarilor operaționali, asigurarea informațională a nivelului managerial este realizată din mai multe direcții (fig. 1.4.).
Fig. 1.4. Asigurarea informațională la nivel managerial
Importanța comunicării în cadrul unei organizații a fost semnalată încă din anul 1938 de către Ch. Bernard, care spunea că una din preocupările prioritare ale conducerii trebuie să o constituie stimularea schimbului de informații și că, înainte de toate, conducerea executivă este un centru de comunicații, o placă turnantă de coordonare a acțiunilor specifice diferitelor activități. Chiar dacă nu se referea la schimbul de informații cu caracter polițienesc, autorul a subliniat importanța asigurării informaționale a nivelului managerial în vederea asigurării bunului mers al unei organizații, pentru fundamentarea deciziilor optime.
Cererile de asistență reprezintă și pentru nivelul managerial o sursă de informații. Însă, spre deosebire de nivelul operațional unde acestea reprezintă fundamentul declanșării acțiunii de cooperare, acestea sunt luate în considerare pentru stabilirea ansamblului general al situației infracționalității într-un anumit domeniu sau spațiu. În acest fel, deciziile de conducere sunt dirijate în funcție de aceste elemente, pentru optimizarea acțiunilor operaționale, prin stabilirea unui mod de acțiune și relocare a resurselor în funcție de situația operativă.
Constituind informații ce circulă ierarhic, dinspre nivelul operațional spre cel managerial, rapoartele, sintezele, analizele și notele de caz constituie în opinia noastră cea mai importantă sursă de asigurare informațională pentru conducere. O unitate centrală de cooperare polițienească internațională trebuie să cunoască în permanență situația operativă a infracționalității transfrontaliere pentru stabilirea modului de acțiune atât la nivel național, cât și la cel al relațiilor internaționale cu partenerii externi. Evoluția fluxului informațional în cadrul activității de cooperare evaluează, în bună măsură, și nivelul și trendul infracționalității, între celor două componente existând, fără îndoială, o legătură de cauzalitate.
În cadrul sistemului național de apărare și ordine publică, unitatea centrală de cooperare polițienească internațională acționează în limitele legale conferite de normele legislative în materie. În acest fel, acțiunea acesteia este supusă cadrului general doctrinar al statului, fiind dirijată conform politicii adoptate de acesta, strategiilor naționale, planurilor de acțiune, dar și în conformitate cu dispozițiile managementului superior la nivel național.
Dacă în situația de mai sus, relațiile sunt de tipul subordonării, în plan internațional, ca structură ce reunește punctele naționale de contact ale organizațiilor internaționale de cooperare, relațiile sunt de tip conlucrare – colaborare. Acestea sunt însă guvernate de principiile și regulile stabilite prin actele normative de aderare la organizație, având caracter obligatoriu. Rolul informațiilor transmise de la nivelul managerial al acestora către structurile naționale de profil este de a dirija activitatea acesteia în conformitate cu politica organizației. Acest tip de informații îmbracă de regulă formele unor rapoarte, analize și studii de fenomen la nivel internațional, cataloage și bune practici de acțiune, dar și statistici ale ansamblului evoluției fenomenului infracțional în spațiul de acțiune.
Sursele cu caracter public care pot contribui la asigurarea informațională am nivelului managerial în cooperare sunt cele din mass-media, indiferent de forma lor de prezentare, dar și petiții, sesizări ori comentarii ale persoanelor fizice și juridice. De asemenea, diversele studii și publicații de profil pot contribui la îmbunătățirea actului managerial prin sporirea cunoștințelor atât ale personalului operațional, cât și ale celui de la nivel de conducere.
Concluzionând, putem spune că asigurarea informațională a unității centrale de cooperare polițienească se realizează dintr-o multitudine de surse, oficiale dar și publice, particularitatea constând în faptul că cele cu caracter managerial pot fi atât naționale, cât și internaționale, la nivelul organizațiilor internaționale de cooperare. Un alt aspect ce trebuie remarcat, asupra căruia vom detalia în cadrul subcapitolelor următoare, este cel al culegerii de informații, în sensul activității de intelligence, din surse atrase, activitate ce nu se realizează la nivelul structurii de cooperare.
2.3.2. Ciclul informațional în cooperarea polițienească internațională
În cadrul unei organizații, indiferent de natura sa, primirea informației de către beneficiar presupune parcurgerea unui circuit informațional. Prin circuit informațional înțelegem traiectul pe care îl parcurge o informație sau o categorie de informații între emițător și destinatar. Funcționalitatea unui sistem informațional este condiționată de lungimea circuitului informațional dar și de cantitatea de informații care poate fi transportată prin acesta, într-un moment dat. De asemenea, circuitul informațional este caracterizat de o serie de parametri precum lungimea, viteza de deplasare, costurile, fiabilitatea, securitatea etc.
Caracteristici ale ciclului informațional în cooperarea polițienească internațională
În cadrul cooperării polițienești internaționale, circuitul informațional (fig. 1.5.) este determinat de existența unei structuri solicitante, a unei unități de cooperare și a unei structuri solicitate, aceasta din urmă fiind obligatoriu o organizație de cooperare polițienească ori o autoritate a unui stat partener.
Fig. 1.5. Circuitul informațional general în cadrul cooperării polițienești internaționale
Particularitatea circuitului informațional în cooperarea polițienească internațională constă în faptul că acesta poate fi de lungimi variabile, în funcție de acordul sau convenția în baza căreia se cooperează. În acest sens, interpunerea unor structuri naționale, a unor puncte unice de contact ori a unor ofițeri de legătură este impusă de prevederi legislative internaționale sau naționale și reprezintă o condiție obligatorie pentru declanșarea operațiunii de cooperare polițienească internațională. Ciclul informațional în cadrul cooperării prin Centrul Regional SECI este prezentat în Anexa nr. 7. De asemenea, așa cum am arătat în capitolele anterioare, cel mai scurt circuit informațional în activitatea de cooperare este întâlnit în cadrul cooperării neinstituționalizate, în cazul interacțiunii directe a ofițerilor investigatori din state partenere.
Pe bună dreptate, se apreciază că este necesar ca circuitele informaționale să fie direct orientate, în sensul evitării la maximum a punctelor intermediare de trecere, ceea ce determină atât creșterea vitezei de vehiculare a informațiilor, cât și diminuarea apariției deficiențelor informaționale. De asemenea, se recomandă ca circuitele informaționale să fie astfel dimensionate încât să evite bucle sau prelungiri între beneficiarii informaționali.
În opinia noastră, scurtarea circuitului informațional în cooperarea polițienească internațională trebuie să urmărească, pe de o parte, creșterea vitezei de circulație a informației prin utilizarea la scară largă a mijloacelor de comunicație moderne și, pe de altă parte, profesionalizarea structurilor interpuse în cadrul acestui circuit, al căror rol este de a oferi sprijin adecvat autorităților care doresc să coopereze. Altfel spus, soluția nu este eliminarea punctelor naționale de contact, ci tehnologizarea acestora și a unităților naționale care au nevoie să coopereze, în scopul culegerii, prelucrării și transmiterii informațiilor cu mijloace electronice.
Tipologia ciclului informațional în cooperarea polițienească internațională
Marea varietate de circuite și fluxuri informaționale din cadrul cooperării polițienești internaționale este dată de complexitatea acestei activități, de multitudinea unităților implicate dar și de diversitatea acțiunilor pe care le presupune. Dacă în general, între unitățile unor state partenere care cooperează, ciclul informațional este preponderent de colaborare (orizontal sau periferic), în cadrul structurii centrale de cooperare polițienească internațională, tipologia ciclurilor informaționale este diversă.
Din punctul de vedere al direcției de vehiculare a informațiilor și al structurii organizatorice, ciclurile informaționale în cooperarea polițienească internațională pot fi:
Ciclu caracterizat prin flux vertical. Acesta se stabilește între posturi și compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite, între care există relații de subordonare. Este cazul vehiculării informațiilor între nivelurile managerial și operațional din cadrul unui punct național unic de contact.
Ciclu caracterizat prin flux orizontal (periferic). Este stabilit între posturi și compartimente situate pe același nivel ierarhic și se caracterizează prin vehicularea de informații de cooperare. În cadrul unității de cooperare acest ciclu se poate manifesta în cadrul aceluiași punct național de contact ori între puncte de contact diferite. Cooperarea între structurile ce compun unitatea națională este vitală pentru bunul mers al activității.
Ciclu caracterizat prin flux oblic (ascendent sau descendent). Acest ciclu se structurează între posturi sau compartimente situate pe niveluri ierarhice diferite, între care nu există însă o relație de subordonare directă. Fiind în general o structură ierarhizată, în cadrul unității centrale de cooperare polițienească internațională acest tip de ciclu informațional se manifestă mai puțin pregnant, întrucât majoritatea cantității de informații circulă separat, în cadrul fiecărui punct național de contact.
Din punctul de vedere al caracteristicilor temporale, ciclurile informaționale în cooperarea polițienească internațională pot fi:
Ciclu cu flux continuu. Este caracteristica ciclului informațional în unitățile de cooperare polițienească internațională. Activitatea se desfășoară pe toată durata zilei, șapte zile pe săptămână, fiecare punct național de contact stabilindu-și modalitatea prin care să acopere întreaga perioadă. Ca mod de lucru, unitatea națională centrală de cooperare își poate programa activitatea în ture sau poate înființa un dispecerat care să preia atribuțiile compartimentelor operaționale după terminarea programului normal de lucru. În conformitate cu cerințele comunitare, C.C.P.I asigură schimbul de informații în flux continuu, având în schema organizatorică un dispecerat comun pentru toate punctele naționale de contact.
Ciclu cu flux periodic. Fluxul informațional periodic se caracterizează prin repetare la anumite intervale de timp (săptămânal, lunar, trimestrial etc.) și este determinat de caracterul ciclic al proceselor manageriale și de execuție. În cazul unității centrale de cooperare polițienească internațională este constituit din informări, rapoarte și analize, transmise ascendent și descendent autorităților competente beneficiare, în plan național dar și internațional.
Ciclu cu flux ocazional. Fluxul informațional este determinat de producerea unor evenimente sau se repetă cu o frecvență aleatorie. Acesta poate fi determinat de evenimente inedite, endogene sau exogene. Dinamica fenomenului infracțional transfrontalier determină ca acest tip de flux informațional să fie deosebit de prezent în cadrul activității de cooperare polițienească internațională. Este constituit din informări, rapoarte, note de caz și chiar cereri de asistență generate de producerea unui eveniment neprevăzut.
Analiza ciclului informațional în cadrul unei unități centrale de cooperare polițienească internațională relevă complexitatea și diversitatea acestuia dar și pluralismul relațiilor structurale și funcționale existente între punctele naționale de contact și compartimentele care îl compun. La prima vedere, funcționarea independentă a acestora simplifică circuitul informațional între autoritățile naționale și organizația de cooperare. În opinia noastră, situarea acestuia în cadrul unei structuri centrale este menită să aducă omogenitatea activității de cooperare, standardizarea relațiilor și acțiunilor operaționale și, așa cum am arătat, valorificarea maximală a informațiilor din cooperare.
2.3.3. Managementul informațiilor structurilor specializate române în cooperarea polițienească internațională
În literatura de specialitate întâlnim numeroase definiții ale managementului. Acestea diferă de la autor la autor și de la țară la țară, datorită particularităților de înțelegere și de situație care își pun amprenta în abordarea acestui subiect. Dacă americanii definesc în general managementul de pe poziția liderului, germanii atribuie managementului un număr mult mai mare de funcții decât întâlnim la autori de altă naționalitate. Dacă managementul a apărut inițial în cadrul unor organizații economice dezvoltate, el și-a găsit valențele și s-a definitivat în cele din sectorul social, în care nu se urmărește profitul financiar, datorită faptului că acestea nu sunt supuse disciplinei dată de câștig și pierdere. Cert este că managementul de azi este mult mai complex, depășind cele cinci funcții tradiționale: planificare, organizare, coordonare, comandă și control. Societatea cunoașterii, dezvoltarea tehnologică și informațională, obligă conducătorii să fie inspirați, să aibă o viziune clară a viitorului, inclusiv a serviciilor de informații, în contextul în care mediul competitiv este în continuă schimbare. Fără a insista pe problemele generale de management ori de management al informației, apreciem însă definiția dată acestuia, ca fiind „aplicarea principiilor managementului în achiziția, organizarea, controlul, diseminarea și utilizarea informațiilor relevante în activitatea organizațiilor de toate tipurile. Managementul informației, abordează valoarea, calitatea, proprietatea, utilizarea și securitatea informației în contextul performanței organizației.” Nevoia de management al informației în cadrul cooperării polițienești internaționale este evidentă. În opinia noastră însă, el ar trebui să se regăsească atât în managementul informației în cadrul unității de cooperare cât și în managementul conținutului informațional sau conținutului purtătorilor: documente, fișiere etc.
Particularități ale managementului informațiilor în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională
Ca stat membru al Uniunii Europene, România și-a asumat responsabilități și obligații importante în domeniul justiției și afacerilor interne, care includ ca o componentă esențială cooperarea internațională în materie penală și, implicit, în domeniul polițienesc. Se urmărește în acest sens compatibilizarea totală a instituțiilor naționale de aplicare a legii cu structurile similare din țările membre ale Uniunii Europene.
Volumul extrem de mare al informațiilor schimbate în cadrul cooperării preocupă autoritățile, în vederea găsirii unei formule adecvate de valorificare maximală, prin crearea unei structuri unice care să gestioneze fluxul informațional la nivel național.
Pentru a asigura gestionarea unitară a fluxului de date și informații obținute în urma cooperării polițienești internaționale, în anul 2005, a fost creat Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, unitate ce regrupează toate canale de schimb de informații. El reprezintă acea platformă națională de cooperare polițienească, păstrând individualitatea specifică fiecărei structuri integrate, stabilită în conformitate cu legislația internă care-i reglementează activitatea, dar și în acord cu obligațiile și angajamentele asumate de România. În acest fel, se asigură:
organizarea managementului integrat între structurile M.A.I, precum și a mecanismelor de cooperare operativă cu alte ministere ori cu organisme și organizații internaționale, cum sunt Interpol și Europol ori autorități de aplicare a legii din alte state;
dezvoltarea colaborării globale, europene și regionale cu ofițerii și atașații de afaceri interne străini acreditați în România și cu cei români care își desfășoară activitatea în statele partenere.
Existența unui centru de cooperare polițienească internațională care să îndeplinească rolul de releu unic, în cadrul fluxului informațional, oferă posibilitatea unei viziuni de ansamblu și cât mai exactă a informațiilor cu valoare operativă, transmise sau primite pentru susținerea activității de combatere a criminalității organizate.
În context general, în opinia noastră, managementul informațiilor în cadrul unei structuri centrale, cum este C.C.P.I, trebuie să vizeze:
asigurarea accesului autorităților naționale de aplicare a legii la canalele de cooperare polițienească internațională;
standardizarea cererilor de asistență polițienească internațională în conformitate cu prevederile acordurilor internaționale la care România este parte;
transmiterea informațiilor către autoritățile externe respectând standardele impuse în materie de prioritate și securitate a comunicării;
recepționarea informațiilor externe și diseminarea unitară către autoritățile române, potrivit competențelor;
realizarea conexiunilor în cazul informațiilor cu același conținut, transmise pe canale diferite, ori primite de la mai multe autorități solicitante;
valorificarea maximală a potențialului informațiilor din cooperare prin coroborarea acestora și extragerea elementelor complementare;
realizarea și oferirea spre exploatare autorităților competente a unor studii de caz sau fenomen, bazate pe informațiile obținute în cadrul cooperării.
Suntem de părere că optimizarea acestor activități ar trebui să ofere autorităților naționale de aplicare a legii o viziune unitară, de ansamblu, a fenomenului infracțional transnațional. Aceasta poate determina adoptarea unor poziții ferme, dar corecte, în cadrul acordurilor și înțelegerilor internaționale în domeniu și poate identifica necesitățile acțiunilor naționale de contracarare a criminalității organizate, la nivel regional și global.
Comunitatea internațională în domeniul cooperării polițienești se confruntă cu dificultăți care nu constau în neaplicarea legii, ci, mai degrabă, în aplicarea unui număr prea mare de legi și recomandări, raportat la o situație infracțională complexă și dinamică. În acest context, în opinia noastră, provocarea majoră a oricărei unități centrale naționale de cooperare polițienească internațională o reprezintă unificarea circuitelor informaționale ale tuturor structurilor care desfășoară astfel de activități, asigurarea unui management integrat al acestora și valorificarea maximală a informațiilor cuprinse în aceste fluxuri.
Culegerea, organizarea, procesarea, diseminarea și valorificarea informațiilor în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională
Activitatea de culegere de informații este un proces sistemic, organizat și continuu, desfășurat în baza unor norme, executat, de regulă, în secret, pentru a procura, prelucra și difuza informațiile necesare conducerii politico – militare, în vederea elaborării unor decizii, pe baza evaluării, în cunoștință de cauză, a amenințărilor la adresa securității naționale.
Asigurarea informațională în cadrul cooperării polițienești internaționale a structurilor române se realizează cu aportul autorităților naționale de aplicare a legii, organismelor și organizațiilor internaționale de cooperare, precum și utilizând datele cuprinse în sistemele informatice naționale și internaționale, fiind exclusă utilizarea directă de agenți, investigatori ori ofițeri de informații.
Informația obținută de autoritățile competente nu ajunge însă în formă brută în procesul de cooperare decât în foarte puține situații, atunci când declanșarea unei acțiuni de exploatare nu permite tratarea ei în cadrul unui proces inițial, la nivelul structurii care a procurat-o.
Cu excepția datelor de sinteză, unitatea națională de cooperare nu este titulară de informații, acestea fiind furnizate în totalitate de autorități de aplicare a legii ori de sisteme informatice gestionare a unor baze de date. De aceea, culegerea informațiilor în cadrul activității de cooperare polițienească internațională nu presupune, cel puțin la nivelul structurilor române, acțiunea de colectare a informațiilor de tip intelligence.
Cu titlu de excepție, în virtutea atribuțiilor de serviciu, în executarea unor misiuni specifice, cum sunt cele de extrădare a infractorilor, funcționarii structurilor de cooperare pot intra, accidental, în contact cu surse ocazionale care să furnizeze, voit ori nu, informații operative. În opinia noastră, acestea nu ar trebui verificate și nici prelucrate la nivelul structurilor de cooperare, ele necesitând direcționarea către unități operative care au în competență aceste activități urmând ca acestea să decidă dacă se impune solicitarea sprijinului partenerilor externi în vederea exploatării.
Cu particularitățile prezentate mai sus, culegerea informațiilor în cadrul cooperării polițienești internaționale, respectă totuși principiile generale ale acestei activități:
libertatea de acțiune – conferă inițiativă, fiind mijlocul de cucerire și menținere a inițiativei în culegerea de informații. Structura operațională în cadrul unității de cooperare este abilitată să-și completeze informațiile primite de la autoritățile de aplicare a legii cu cele conținute în baze de date aflate la dispoziție;
compartimentarea sau principiul necesității de a cunoaște – presupune să nu împarți cu alții ceea ce cunoști, cu excepția celor care sunt autorizați să cunoască aceste informații, apărând în acest fel atât informația ca atare cât și sursa. Culegerea de informații se realizează partajat, în cadrul punctelor naționale de contact aferente canalului pe care se cooperează;
confidențialitatea – indiferent că sunt clasificate sau nu, funcționarul din compartimentele operaționale este obligat să păstreze confidențialitatea acestora, față de alte structuri paralele dar și față de colegii din același compartiment;
fidelitatea – presupune și consacră devotamentul, credința în misiune, precizie, exactitate în prezentarea sau reproducerea realității, loialitatea față de sine;
continuitatea – culegerea de informații se execută sistematic și continuu;
unitatea de acțiune – reprezintă îmbinarea și eficiența metodelor, formelor și procedeelor, potrivit unei concepții unice și sub autoritatea unei singure comenzi;
legitimitatea – constituie cadrul normativ în baza căruia se desfășoară activitatea de culegere de informații, în sensul că există acte normative interne și comunitare care reglementează drepturile și obligațiile personalului din domeniul cooperării polițienești internaționale;
cooperarea și colaborarea – neîntrerupte, în timp și spațiu, punctual, pe misiuni și cazuri. Se realizează între compartimente, între puncte naționale de contact și instituții similare, atât la nivel național cât și internațional;
finalitatea acțiunilor – conferă viață și acțiune informației, regăsindu-se în concluzii ce trebuie să cuprindă soluții, sugestii sau indicații corecte de ordin informativ.
Concluzionând, putem spune că în domeniul culegerii informațiilor în cadrul unei structuri de cooperare polițienească internațională, există două tipuri de surse principale:
informațiile cuprinse în cererile de asistență;
datele și informațiile colecționate în cadrul bazelor naționale și internaționale.
În opinia noastră, eficientizarea managementului informațiilor în cadrul acestui segment de activitate, trebuie să aibă în vedere două direcții principale:
impunerea unor standarde de calitate în cazul informațiilor provenite din cererile de asistență, în conformitate cu reglementările comunitare în domeniu, pentru asigurarea acurateței, credibilității și valorii acestora;
asigurarea accesului la cât mai multe surse (baze și colecții de date de interes), în condiții optime de utilitate și securitate, a funcționarilor din compartimentele operaționale. Acest aspect trebuie să aibă în vedere scurtarea timpului de consultare a acestora prin utilizarea tehnologiilor înalte, de tip on-line și diversificarea plajei de informații de acest gen, pentru completarea celor cuprinse în cererile de asistență.
Ca orice activitate, schimbul de informații în cadrul cooperării polițienești internaționale are nevoie să fie monitorizat. O viziune exactă a acestuia atât din punct de vedere al cantității, cât și al elementelor care îl definesc, este menită să ofere echipei manageriale un suport important în luarea deciziilor de acțiune și de optimizare a sa.
Pentru aceasta, în opinia noastră, dezvoltarea tehnologică actuală trebuie să devină un factor determinant în cooperare, iar progresele tehnologice în domeniul comunicațiilor și tehnologiilor să se regăsească în procesul de tratare a informațiilor din cooperare.
Analiza situației actuale în cadrul unității centrale române de cooperare polițienească a arătat că fluxul mare de informații schimbate este controlat și analizat, la nivel primar, de factorul uman implicat în transferul informațiilor.
Realizarea unor eventuale conexiuni între grupuri de infractori, mod de operare, teritoriul de acțiune sau teritoriul de valorificare a profiturilor ilicite obținute din activitatea infracțională, rămân la latitudinea ofițerului de caz, întrucât unitatea nu dispune de un program informatic care să automatizeze aceste acțiuni.
Acestea se pot efectua numai în măsura în care acesta dispune de o bună capacitate de a memora nume, caracteristici ale persoanelor și obiectelor, ori alte particularități ale grupului infracțional sau ale infractorului, sau a altor elemente descrise în cererea de asistență.
În cazul favorabil în care acesta poate face astfel de conexiuni și poate cumula informații ce au fost schimbate de mai multe surse, despre același grup infracțional, există riscul ca în procesul de analiză să intervină elementul de subiectivitate al ofițerului de caz. El își dorește astfel să demonstreze că acel grup are un anumit mod de organizare, acționează de o anume manieră sau obține un profit ilicit, care, în opinia sa, este considerat substanțial. În funcție de timpul alocat pentru tratarea unui caz, de dificultățile întâmpinate și de energia consumată, ofițerul de caz poate influența subiectiv procesul de analiză a informațiilor.
Apreciem că la momentul actual evidențele manuale nu pot fi eliminate în totalitate, însă, suntem de părere că ele trebuie suplinite și înlocuite treptat cu cele informatizate. Nu este necesar să arătăm avantajele de necontestat ale evidențelor electronice în raport cu cele manuale, însă, trebuie să ținem cont de stadiul actual al tehnologizării din activitatea tuturor autorităților de aplicare a legii române.
Nu putem pretinde, de exemplu, necesitatea realizării unei comunicații video de tip 3G între ofițerul de caz și cel care se ocupă de cooperare, pentru furnizarea unor elemente suplimentare ale cererii de asistență, în condițiile în care comunicația de tip e-mail abia a început să fie utilizată la nivelul unităților teritoriale.
Însă putem pretinde ca într-un viitor foarte apropiat, sistemul manual de evidență a lucrărilor să fie înlocuit cu unul complet informatizat, în care numerele de evidență să fie generate automat iar informațiile transmise pe suport de hârtie să fie transformate și să ajungă la funcționari în format electronic, rolul hârtiei și imprimantei fiind cât mai redus.
Ținând seama de situația actuală, de progresul tehnologic, de capacitățile de dezvoltare ale societății române în general, dar și de nevoia de modernizare a structurilor de cooperare, suntem de părere că un sistem informatic de evidență al cererilor de asistență este mai mult decât necesar.
Acesta trebuie să preia cea mai mare parte a informațiilor furnizate de acestea și să ofere o analiză exactă și obiectivă a fenomenului infracțional care face obiectul cooperării polițienești internaționale. Această cale de optimizare a tratării informațiilor din cooperare a fost cercetată și va fi detaliată în subcapitolul viitor. Organizațiile și organismele internaționale de cooperare acordă o atenție sporită modalității de transmitere a informațiilor.
Acest fapt se datorează în bună măsură diversificării acțiunilor infracționale organizate, inclusiv orientarea lor către fapte antisociale de natură informatică, dar și necesității autorităților de a obține probe cât mai concrete.
Se depun eforturi consistente, pe de o parte, pentru transmiterea informațiilor în regim de deplină securitate iar, pe de altă parte, pentru asigurarea rapidității comunicațiilor și optimizarea sistemelor de comunicații astfel încât să poată să transporte o cât mai largă gamă de date (grafice, video, audio).
Aceste acțiuni se realizează în două modalități:
organizația de cooperare lasă la latitudinea statelor membre realizarea propriilor canale de comunicație, intervenind doar prin a impune anumite standarde și măsuri de protecție a transmiterii datelor;
organizația limitează intervenția statelor membre în probleme de comunicații, furnizând logistica necesară schimbului de informații, împreună cu manualele de utilizare, regulile de acces și de protecție, cum este cazul Europol.
În cadrul C.C.P.I, potrivit unităților care îl compun, se realizează următoarele tipuri de comunicații (fig. 1.6.):
cu Oficiul European de Poliție Europol (prin sistem propriu de comunicație de tip Internet);
cu Centrul Regional SECI (prin sistem propriu de comunicații de tip telefon, fax, e-mail, poștă specială);
cu ofițerii și atașații de afaceri interne străini, acreditați în România (prin canale clasice de tip telefon, fax, e-mail, poștă specială);
cu ofițerii de legătură și atașații de afaceri interne români acreditați în străinătate (prin telefon, fax, e-mail, poștă specială, cifru de stat).
Fig. 1.6. Tipuri de comunicații în cadrul C.C.P.I
Dacă problemele sunt relativ simple în cazul comunicațiilor între o organizație internațională și punctul național unic de contact din cadrul statului membru, dificultățile încep să apară când unitatea centrală de cooperare îndeplinește un rol similar, pentru mai multe organizații de cooperare. Acestea sunt de natură legislativă, tehnică dar și de interoperabilitate între sisteme. În majoritatea cazurilor, organizațiile nu permit interconectări necontrolate în cazul comunicațiilor lor cu ale altor structuri de cooperare însă, nu limitează coroborarea informațiilor obținute prin mai multe canale.
Se observă astfel că, cele trei organizații de cooperare (Interpol, Europol, Centrul Regional SECI) asigură transmiterea și primirea informațiilor prin intermediul unor canale de comunicații independente, în timp ce, comunicarea cu ofițerii și atașații de afaceri interne români și străini se realizează prin mijloacele proprii ale C.C.P.I.
Dacă în prima situație optimizarea sistemelor de comunicații ține aproape în exclusivitate de organizația internațională, comunicarea în cea de a doua situație poate fi îmbunătățită, în principal prin:
alocarea unei stații de lucru conectată la sistemul de comunicații care utilizează cifrul de stat, în vederea transmiterii informațiilor clasificate către ofițerii de legătură și atașații de afaceri interne români aflați în străinătate (în prezent acest lucru se realizează prin intermediul unității de comunicații și informatică a M.A.I);
dotarea ofițerilor de legătură și atașaților de afaceri interne români cu aparatură mobilă de comunicație care să permită accesul la Internet din orice locație, în special în situațiile în care aceștia participă în străinătate la acțiuni comune cu forțele de ordine din statul unde sunt acreditați.
Diseminarea informațiilor în cadrul structurii centrale de cooperare polițienească internațională presupune două operații simple:
direcționarea lor pe canalul și către autoritatea străină pentru care unitatea furnizoare a optat;
transmiterea informațiilor care nu necesită verificări și care descriu o faptă ori o situație infracțională către toate structurile naționale care au competențe în domeniul infracțional vizat.
În opinia noastră, funcționarii care desfășoară activități de cooperare în compartimentele operaționale trebuie să aibă posibilitatea să intervină în procesul de diseminare a informațiilor și, potrivit unor criterii de legalitate, competență, consistență a informațiilor, rapiditate și securitatea comunicațiilor, să direcționeze solicitările pe cel mai potrivit canal de cooperare. Acest lucru însă trebuie să se efectueze în condițiile stabilirii unor proceduri obligatorii specifice și a asistării funcționarului de un program informatic și nu să rămână la inițiativa sa personală, așa cum se întâmplă în acest moment. De asemenea, transmiterea informațiilor spontane, care nu necesită un feed – back trebuie să beneficieze de același suport, informatizat, în condițiile în care numeroase autorități naționale de aplicare a legii se confruntă cu suprapuneri de competență. În acest mod se realizează informarea tuturor structurilor interesate și, mai mult, se asigură o eficientizare a valorificării informațiilor din activitatea de cooperare.
Suntem de părere că exploatarea potențialului informațiilor de cooperare trebuie să se realizeze pe trei paliere principale:
la nivelul structurilor naționale care cercetează fenomenul infracțional și care solită cooperarea cu parteneri externi;
la nivelul organizațiilor de cooperare prin intermediul cărora se transmit informații pentru a oferi statelor membre viziuni de ansamblu a infracționalității, după criterii precum modul de acțiune, genul infracțiunilor, proveniența infractorilor și deplasarea acestora în spațiul de competență, precum și studii de caz și recomandări de bune practici;
la nivelul unității centrale de cooperare polițienească internațională, pentru suplimentarea și coroborarea informațiilor care au legătură cu același caz sau fenomen infracțional și au făcut obiectul cooperării pe mai multe canale.
Această a treia modalitate de exploatare a valorii informațiilor din cooperare a fost analizată în cadrul C.C.P.I, fiind identificate unele segmente care, în opinia noastră, pot fi îmbunătățite prin:
a) unificarea fluxurilor informaționale ale punctelor naționale de contact ce se află în compunerea Centrului dar și cele ale unităților din afara sa care desfășoară activități de cooperare în paralel. Acest fapt ar permite realizarea unui management unitar al informațiilor, cu avantaje majore în domeniul exploatării optime a valorii informațiilor și nu numai;
b) realizarea și punerea în funcțiune a unui suport informatic care să proceseze informațiile din cererile de asistență, realizând astfel o colecție de date structurată. În acest fel se evită aglomerarea și dublarea canalelor de cooperare, se realizează conexiuni între cazurile asemănătoare sau identice și se oferă o bază solidă pentru o analiză reală a fenomenului infracțional transfrontalier;
c) așa cum am amintit deja, implementarea unui sistem informatic pentru managementul fluxurilor informaționale, care să fie în măsură să permită preluarea solicitărilor de tip fax, telefon, e-mail și în general cele pe suporți de hârtie, transformarea, prelucrarea și arhivarea lor în format electronic.
Suntem de părere că aceste măsuri vor conduce la alinierea cooperării polițienești desfășurate de autoritățile române la standardele comunitare, oferind un plus de operativitate și eficiență în sprijinirea combaterii infracționalității transfrontaliere.
Perfecționarea managementului informațiilor în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională
Deoarece considerăm că ultimele două propuneri prezentate mai sus sunt esențiale pentru îmbunătățirea activităților de cooperare polițienească internațională în cadrul unei structuri centrale, acestea au făcut obiectul analizei amănunțite asupra cărora vom detalia în cele ce urmează.
Pornind de la situația actuală a C.C.P.I și referindu-ne la sistemul informatic de evidență al cererilor de asistență trebuie arătat că acesta a fost creat în anul 2002, fiind implementat doar la nivelul Serviciului Operațional și al Unității Naționale Europol și are în compunere patru machete de colectare a informațiilor cuprinse în cererile de asistență, activitate care se realizează prin implementarea manuală a datelor de către ofițerul căruia i-a fost atribuită lucrarea:
macheta de culegere a informațiilor referitoare la registrul de evidență manuală a lucrărilor, data, unitatea solicitantă, obiectul cererii de asistență, ofițerul de caz căruia i-a fost repartizată lucrarea, clasa și nivelul de secretizare a informațiilor conținute;
macheta de culegere a informațiilor referitoare la lucrările conexe și răspunsurile primite de la unitățile solicitate care cuprinde informații referitoare la registrul de evidență a lucrărilor, unitatea de la care s-a primit cererea de asistență, data, clasa și nivelul de secretizare a informației;
c) macheta de culegere a informațiilor referitoare la datele de identitate ale persoanelor semnalate (nume și prenume, data și locul nașterii, codul numeric personal);
d) macheta de implementare a informațiilor referitoare la mesajele transmise de ofițerul de caz în vederea soluționării cererii de asistență (data mesajului, unitatea destinatară).
La prima vedere, sistemul de evidență informatizată a cererilor de asistență care a fost descris mai sus pare a îndeplini cu succes cerințele impuse de necesitatea cunoașterii exacte a volumului informațiilor schimbate în cadrul unităților de cooperare polițienească internațională. De asemenea, criteriile de raportare a activităților par a fi suficient de riguros precizate, astfel încât datele statistice obținute să reprezinte cu succes volumul de muncă depus.
Întrucât sistemul avea unele deficiențe:
sistemul a fost creat într-un limbaj informatic (Fox Pro) care în prezent este considerat anacronic în raport cu noile cerințe ale cooperării polițienești internaționale;
a fost proiectat să memoreze un număr relativ mic de date referitoare la persoane, fără posibilitatea de a memora informații despre bunuri și vehicule;
nu poate face conexiuni automate între subiecții cererilor de asistență pentru a semnala utilizatorului că există o similitudine între două sau mai multe cereri de asistență;
sistemul nu a fost proiectat să poată fi conectat la bazele de date naționale conținând informații polițienești pentru a facilita verificarea automată a persoanelor și obiectelor descrise în cererile de asistență;
căutarea unei persoane care a făcut obiectul unei cereri de asistență se poate face numai manual, sistemul neavând capacitatea de a efectua automat această operație, la acest moment este folosită o formă actualizată a acestuia – Aplicația CCPI. Aplicația CCPI este o aplicație informatică care ține evidența, într-o manieră centralizată, a tuturor documentelor legate de solicitările de asistență precum și a informațiilor cuprinse în ele. Scopul principal al acestei aplicații este acela ca toate serviciile din cadrul CCPI să aibă acces la o bază unică de date, care să permită un management mai eficient al fluxului documentelor și informațiilor vehiculate în cadrul centrului. Acest lucru duce la o mai bună coordonare de către șefii de servicii a muncii ofițerilor de caz, prin evitarea dublării canalelor în rezolvarea cererilor de asistență în cauză.
În această aplicație se introduc principal informații legate de:
cererile de asistență și lucrările conexe: numărul și data înregistrării documentului, nivelul de clasificare, date legate de expeditorul documentului, destinatarul mesajului, starea lucrării (în lucru/clasată) etc.;
infracțiunile care fac obiectul cererii;
datele de identificare (dacă se cunosc) ale persoanelor implicate sau suspecte de a fi implicate în infracțiunile de natură transfrontalieră cuprinse în cererile de asistență;
informații detaliate despre urmăriții internaționali prin Interpol;
informații specifice în care este implicat Biroul Național Europol;
datele de identificare ale autovehiculelor care constituie obiectul cererii: tipul autovehiculului, marca, modelul, numărul și țara de înmatriculare, seria șasiului, țara care a reclamat furtul etc.;
datele de identificare ale documentelor: tipul documentului, seria, numărul, data furtului etc.;
datele de identificare ale obiectelor ce constituie obiectul cererii de asistență: categoria din care face parte obiectul (arme, obiecte de cult, obiecte de patrimoniu etc.), descrierea pe scurt a obiectului etc.
Toate aceste informații sunt folosite la generarea de rapoarte statistice necesare analizelor periodice privind complexitatea fenomenului infracționalității transfrontaliere, cum ar fi: statistică lucrări intrate, rezolvate, rămase pe țări, ofițeri de caz și categorii de colaboratori (atașați de afaceri interne, SECI, EUROPOL, ofițeri de legătură etc.), situație statistică privind numărul de infracțiuni/persoane pe cetățenii, situație statistică privind numărul de autovehicule pe mărci și țări de proveniență, și altele.
Schema de ansamblu a acestei aplicații este descrisă mai jos:
În opinia noastră, sistemul informatizat de evidență a cererilor de asistență denumit (SICCPI) trebuie să fie adaptat noilor cerințe europene, ținând cont și de perspectiva aderării la Spațiul Schengen și operaționalizarea Biroului S.I.Re.N.E România, pentru care propunem următoarele măsuri:
I. Implementarea unei aplicații de tip document management ceea ce înseamnă realizarea un sistem flexibil, relativ simplu de modificat și configurat în timp, cu posibilitate de control a variantelor și instalare a oricărei variante, independent față de sisteme de operare, baze de date care să ofere următoarele capabilități (enumerarea de mai jos are doar titlu exemplificativ, nereprezentând maximul solicitat spre performarea sistemului):
1. să existe un context de lucru specific fiecărei categorii și grup de utilizatori;
2. va trebui să permită stocarea unitară și accesarea tuturor tipurilor de documente și informații în legătură cu un scop (aceeași lucrare) precum și corelarea cu alte documente (informații conexe) având unul sau mai multe elemente comune;
3. să permită structurarea grupurilor de utilizatori și a utilizatorilor, a colecției de date și realizarea unui flux pentru consultarea și prelucrarea informațiilor;
4. autentificare unică pentru accesul la sistem și diverse module (aplicații);
5. numerotare, clasificare, distribuire (repartizare) automată a documentelor electronice acolo unde este posibil, sau asistată;
6. realizarea/utilizarea dicționarelor simple sau structurate pentru diverse categorii de date;
7. realizarea în mod interactiv a căutărilor, pe majoritatea categoriilor de date;
8. verificarea existenței anterioare a unor categorii de date în momentul introducerii lor în sistem;
9. operațiile de căutare în baza proprie să fie corelate și cu căutarea în alte baze de date;
10. operația de căutare după nume să fie tratată special, astfel încât să poată fi utilizate și forme fonetice, normalizate, transliterate;
11. realizarea șabloanelor predefinite pentru editarea categoriilor de documente asemănătoare;
12. să permită raportarea stadiului documentelor în fluxul de prelucrare;
13. să permită definirea/generarea rapoartelor și statisticilor utilizând informațiile stocate.
Prin oferirea acestor facilități se vor atinge următoarele rezultate:
1. Managementul unitar al fluxului informațional la nivelul Centrului;
2. Unificarea/diseminarea electronică a cererilor de asistență internațională prin intermediul unui sistem unic;
3. Managementul utilizatorilor și al accesului, protecția informațiilor, prin respectarea principiului “nevoia de a cunoaște” și a normelor de securitate;
4. Semnalizarea/afișarea automată a unor informații/documente aflate în baza de date.
5. Stocarea securizată a datelor cu caracter operațional, respectând principiul „nevoia de a cunoaște”, făcându-le disponibile în timp real în vederea analizării și corelării acestora ca rezultat al implementării proiectului (constituirea bazei de date) și implementarea operațiilor de import/export (în perspectiva viitoarei conectări la alte sisteme informatice).
II. Realizarea unui Sistem integrat de tratament al cererilor de asistență
Acest sistem va permite introducerea standardizată și parametrizată a tuturor cererilor de asistență polițienească prin utilizarea unor colecții de formulare electronice predefinite precum și realizarea unor instrumente facile de căutare, interogare și accesare a documentelor completate în format electronic de către toate tipurile de utilizatori.
În același timp se urmărește respectarea legislației europene, în speță a DC 960/JHA/2006 prin realizarea unui sistem semiautomat de răspuns la cererile de asistență polițienească internațională prin asigurarea posibilității de relaționare cu alte aplicații în vederea integrării si interrelaționării fluxurilor.
Nu în ultimul rând trebuie avută în vedere necesitatea corelării cu legislația internă și internațională în domeniul protecției datelor cu caracter personal, acest obiectiv urmând să fie atins prin realizarea în cadrul sistemului a unor mecanisme dinamice privind administrarea utilizatorilor, a drepturilor de acces precum și auditul privind logarea și autentificarea în sistem, introducerea, interogarea și accesarea documentelor precum și dezvoltarea unui sistem care va permite diseminarea controlată a datelor cu caracter personal.
Propunerile formulate pentru îmbunătățirea operativității și eficienței activității unității naționale centrale de cooperare polițienească vizează în general îmbunătățirea actului managerial, aplicarea soluțiilor tehnologice pentru creșterea vitezei de circulație a informațiilor dar și oferirea posibilității de a elabora rapoarte pe diverse categorii de date. În acest fel, în opinia noastră, se va realiza o eficientizare sporită a schimbului de informații în cadrul cooperării polițienești internaționale.
CAPITOLUL 3
MANAGEMENTUL SECURITĂȚII INFORMAȚIILOR STRUCTURILOR ROMÂNE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ
3.1. Concepția de securitate a informațiilor în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională
3.1.1. Conceptul de securitate a informațiilor
Încă de la inventarea scrisului, liderii politici și militari au înțeles necesitatea de a proteja confidențialitatea corespondenței scrise și de a avea mijloacele necesare evitării unei manipulări. Iulius Cezar este creditat cu inventarea cifrul Cezar în anul 50 î.Hr., care a fost creat pentru a preveni ca mesajele sale să fie descifrate în eventualitatea în care acestea ar fi fost interceptate. Al Doilea Război Mondial a adus multe progrese în domeniul securității informațiilor însemnând în același timp și crearea unui domeniu aparte dedicat securității informațiilor. Începutul secolului XXI a completat imaginea de ansamblu prin progresele din domeniul telecomunicațiilor, a hardware-ului și software-ului dar și a metodelor de criptare. Acestea, la care se adaugă și reducerea în dimensiuni și costuri a echipamentelor de calcul, au făcut ca tehnica de calcul să devină o disponibilă și pentru micile întreprinderi și utilizatorii independenți. Toate au culminat cu interconectarea în cadrul rețelei denumite generic Internet.
Creșterea rapidă și utilizarea pe scară largă a procesării electronice a datelor precum și a tranzacțiilor financiare prin intermediul Internetului, alături de numeroasele evenimente teroriste sau în legătură cu terorismul, au alimentat necesitatea identificării unor mecanisme performante de asigurare a securității calculatoarelor dar și a informațiilor stocate, procesate și/sau transmise electronic.
Astfel au apărut discipline de învățământ cum ar fi securitatea IT, securitatea informațiilor precum și numeroase inițiative private – toate împărtășind țelul de a asigura securitatea și disponibilitatea sistemelor informaționale. Scopul asigurării securității și disponibilității sistemelor informaționale este reprezentat nu numai de necesitatea asigurării confidențialității datelor stocate și din nevoia de planificare și management al informației și astfel încât ea să poată fi utilizată și în orice moment pentru atingerea scopurilor organizației. De aceea, alături de resursele umane și cele financiare, apreciem că resursele informaționale constituie o resursă la fel de importantă pentru succesul oricărei organizații.
Securitatea unei entități este definită, de regulă, ca ansamblul de măsuri și mijloace pentru asigurarea tuturor condițiilor astfel ca entitatea să poată să își atingă obiectivele pentru care a fost creată. Nu este cunoscută o definiție general acceptată, clară, a informației și cu atât mai puțin a securității informației. Noțiunea este percepută cu un conținut vag. De regulă, prin securitatea informației se înțelege asigurarea confidențialității ei (asigurarea secretului). În domeniul cooperării polițienești internaționale însă asigurarea disponibilității informației este mult mai „productivă” decât asigurarea confidențialității ei și necesită cu prioritate protecție.
În acest sens propunem următoarea definiție a conceptului de securitatea informației: Securitatea informației este reprezentată de complexul de măsuri tehnico – administrative necesar asigurării disponibilității, confidențialității, integrității, autenticității și nerepudierea acesteia.
Pentru mai bine de două decenii, funcțiile de bază ale securității informațiilor au fost: confidențialitatea, integritate și disponibilitatea (C-I-A). În 2002, Donn Parker, matematician american recunoscut pentru lucrările sale din zona de securitatea informațiilor, propune o formulă bazată pe 6 atribute de bază ale informației:
confidențialitatea;
posesia;
integritate;
autenticitate;
disponibilitate;
utilitate.
Figura 1. Modelul C-I-A
Autorul apreciază că pentru aspectele tratate de prezenta teză atributele de funcționalitate a informației sunt mai reprezentativ identificate la nivelul Centrului de expertiză în domeniul securității informatice, după cum urmează:
disponibilitatea informației este acea proprietate a sistemului sau rețelei de a asigura utilizatorilor legali informația completă atunci când aceștia au nevoie;
confidențialitatea este acea proprietate a sistemului sau a rețelei de a permite accesul la informații numai utilizatorilor cărora le este destinată și să ofere garanții suficiente pentru a interzice accesul celorlalți utilizatorilor;
integritatea informației este acea proprietate a sistemului sau a rețelei de a asigura livrarea informației fără modificări accidentale sau neautorizate;
autenticitatea informației este acea proprietate a sistemului sau a rețelei de a permite asocierea informației cu sursa legală de producere a ei;
nerepudierea informației este acea proprietate a sistemului sau a rețelei de a asocia informației dovada că informația a fost transmisă de o entitate identificată și a fost recepționată de o altă entitate identificată fără posibilitate de contestare. Înainte de a putea detalia componentele sistemului de securitate pentru protecția informațiilor trebuie realizată o delimitarea a acestora in funcție de nivelul de protecție care trebuie asigurat, respectiv a claselor de informații. Astfel pot fi identificate următoarele clase:
informațiile clasificate ale căror securitate este stabilită prin legi și normative interne, proprii fiecărei instituții;
informațiile confidențiale ale căror securitate este stabilită de proprietar;
datele cu caracter personal ale căror securitate și reguli de prelucrare, stocare și transmitere sunt stabilite prin normative internaționale și interne;
conținutul corespondenței și al comunicațiilor care nu pot fi obținute decât în condiții aparte, reglementate legislativ;
informațiile de interes public ale căror disponibilitate este asigurată necondiționat.
Conceptul de sistem de securitate pentru protecția informațiilor în cadrul unității centrale de cooperare polițienească trebuie privit ca un complex de măsuri ce concură la garantarea confidențialității datelor și securității transmiterii și primirii acestora, în condițiile în care majoritatea datelor și informațiilor transmise prin intermediul canalelor de cooperare polițienească internațională sunt date cu caracter personal și informații clasificate. Astfel, sistemul de securitate este constituit din mai multe subsisteme:
Subsistemul de securitate fizică;
Subsistemul de protecție IT;
Subsistemul de protecție a comunicațiilor și protecție criptografică;
Subsistemul de protecție TEMPEST;
Subsistemul de protecție administrativă;
Securitatea fizică este nivelul “exterior” al securității și constă în prevenirea, detectarea și limitarea accesului direct la bunuri, valori și informații. Aceasta trebuie să asigure cel puțin următoarele vulnerabilități:
protecția perimetrală;
controlul accesului;
detecția tentativelor de efracție;
detecția începutului de incendiu;
detecția inundațiilor;
detecția noxelor;
stingerea automată a incendiilor;
sistemul de televiziune cu circuit închis;
mecanismul de intervenție la incident.
În general securitatea fizică este implementată pe baza principiului ”apărării în adâncime”, urmărindu-se stabilirea:
a) incintei care trebuie protejată;
b) unui dispozitiv exterior de securitate destinat să delimiteze zona protejată si să descurajeze accesul neautorizat;
c) unui dispozitiv intermediar de securitate destinat să descopere tentativele sau accesul neautorizat în zona protejată și să alerteze forța de securitate;
d) unui dispozitiv interior de securitate destinat să întârzie acțiunile eventualilor intruși și să ofere suficient timp pentru ca aceștia să fie reținuți de forța de securitate.
În funcție de sensibilitatea sau gradul de clasificare al informațiilor stocate, prelucrate sau transmise diferă și condițiile și măsurile de securitate fizică necesar a fi implementate. Astfel pentru datele cu caracter personal, măsurile fizice se referă doar la amplasarea terminalelor în încăperi cu acces restricționat, fără a preciza în mod concret modalitatea de asigurare a restricționării accesului. În ceea ce privește protecția fizică ce trebuie asigurată incintelor în care se prelucrează date și informații clasificate acestea sunt definite de acte normative atât în plan intern cât și internațional, în funcție de nivelul de clasificare al acestora.
Protecția IT reprezintă totalitatea metodelor ce asigură controlul accesului la resursele și serviciile sistemului. Acest subsistem poate fi împărțit în două mari componente: nivelul de securitate a accesului și nivelul de securitate a serviciilor.
Principalele niveluri de securitate a accesului sunt:
nivelul de acces la sistem – răspunzător de gradul de accesibilitate al utilizatorilor în sistem;
nivelul de acces la cont – răspunzător de verificarea profilului utilizatorului;
nivelul drepturilor de acces – răspunzător de drepturi de conectare ale utilizatorului.
Principalele niveluri de securitate a serviciilor sunt:
nivelul de control al serviciilor – răspunzător de funcțiile de raportare a stării serviciilor și, respectiv, de avertizare;
nivelul de drepturi la serviciu – determină modul de utilizare a unui anumit cont de servicii.
În ceea ce privește protecția IT s-au conturat trei modele: securitatea prin obscuritate, apărarea perimetrului și apărarea în adâncime. În opinia autorului cea mai bună soluție de asigurare a unei protecții eficiente este apărarea în adâncime, chiar dacă oferă dezavantajele dificultății de implementare și de cost.
Conceptul de apărare în adâncime a fost creat de National Security Agency ca o abordare globală a securității electronice a datelor și informațiilor. Inițial acest concept este unul de sorginte militară ce avea drept scop întârzierea unui atac mai degrabă decât contracararea lui, oferind teren atacatorului cu scopul de a câștiga timp. Realizarea unor mecanisme, proceduri și politici de securitate are drept scop creșterea gradului de fiabilitate a sistemului, pe când realizarea a mai multe nivele de apărare previn accesul neautorizat și atacul direct asupra sistemelor informatice.
În domeniul protecției IT, protecția în adâncime are drept scop nu doar prevenirea incidentelor de securitate, dar și oferirea unei marje de timp care să permită detectarea și răspunsul la un atac, reducând astfel consecințele unei breșe de securitate.
Astfel, securitatea fizică implementată pe baza principiului apărării în adâncime, urmată de o protecție IT bazată pe același principiu creează un sistem defensiv complet, în care componentele sunt redundante, căderea uneia neatrăgând după sine compromiterea sistemului sau a datelor și informațiilor stocate, prelucrate sau transmise de acesta.
Un astfel de sistem este reprezentat în figura 2.
Figura 2. Sistem defensiv bazat pe principiul apărării în adâncime
Sistemul de protecție a comunicațiilor și protecție criptografică bazată pe principiul că principalul mijloc de protejare a informației aflată în tranzit sau în stocare îl constituie separarea ei fizică. Acest lucru presupune eforturi financiare și organizaționale considerabile comparativ cu cea de-a doua posibilitate, respectiv păstrarea sau transportarea informației într-o formă criptată care să fie total inaccesibilă, exceptând pe cei care sunt autorizați să o folosească. Din punct de vedere al administratorului de rețele de comunicații protejate responsabilitatea protecției se împarte în două categorii:
securitatea orientată pe utilizator, situație în care acesta din urma definește și asigură domeniul de securitate al informației pe care o introduce în sistem, administratorul având doar sarcina de a asigura transparența transmiterii comunicației criptate;
securitatea orientată pe zona de rețelistică, prin asigurarea unor domenii adecvate de securitate ale informației între diferitele puncte ale infrastructurii. Punctul de asigurare a informației se poate afla la oricare dintre capetele infrastructurii de acces.
Ținând cont de aceste principii, măsurile administrative de protejare a informației se delimitează în:
separarea fizică de alte rețele începând de la echipamente terminale, cablurile telefonice sau interfețele radio, echipamentele de comutație și echipamentele de transmisie;
criptarea informațiilor folosind aparatura de secretizare sau criptare software.
Peste aceste domenii se aplică politici diferențiate după cum urmează:
ierarhizarea abonaților în scopul oferirii unor servicii prioritare;
autentificarea participanților la trafic în baza unei liste de filtrare;
delimitarea rețelei prin controlul interfațării cu alte rețele;
criptarea fie între două terminale fie a unor elemente de infrastructură între nodurile de comutație.
Sistemul de protecție TEMPEST reprezintă ansamblul de măsuri tehnice, organizatorice și procedurale desfășurate pentru studierea, investigarea și reducerea emisiilor compromițătoare generate de echipamentele electronice sau electromecanice care procesează informații, cu scopul de a se împiedica refacerea informațiilor procesate.
În 1985, Wim van Eck a publicat prima analiza tehnică neclasificată a riscurile de securitate ale emisiilor monitoarelor calculatoarelor. Această lucrare a cauzat unele consternare în comunitatea de securitate, care a crezut anterior că o astfel de monitorizare este disponibilă doar agențiilor guvernamentale. Van Eck a interceptat un sistem aflat la o distanță de câteva sute de metri folosind echipamente în valoare de doar 15 dolari și un televizor. Markus Kuhn a descoperit ulterior mai multe tehnici software necostisitoare pentru a reduce șansele ca emanațiile monitoarelor PC să poată fi monitorizate de la distanță. Cu display CRT și cabluri video analogice, separarea componentelor de înaltă frecvență de fonturi înainte de a le transmite pe ecran, va atenua energie cu care acestea sunt transmise către ecran. Odată cu ecranele plate, principala sursă de radiații compromițătoare sunt interfețele seriale de mare viteză (DVI). Chiar dacă adăugarea de “zgomot aleatoriu” la cel mai mic bit al unui pixel poate face ininteligibile emanațiile unui ecran plat, aceasta nu este o metodă sigură.
O altă sursă de radiații compromițătoare pot fi și indicatorii LED ai echipamentelor. Astfel, un sistem optic rapid poate “citi” variațiile unui LED al unui switch de rețea. În plus, cercetări recente au demonstrat că este posibilă detectarea radiației corespunzătoare la un eveniment de apăsare de tastă nu numai la tastaturile fără fir (radio), dar și la tastaturile tradiționale ori cele ale laptopurilor.
Standardele de protecție TEMPEST sunt de trei tipuri:
NATO SDIP 27 A – cel mai strict normativ pentru zonele NATO Zona 0, acolo unde un element inamic se poate afla la 1 metru;
NATO SDIP 27 B – un normativ mai lax, pentru zonele NATO Zona 1, acolo unde un element inamic se află la o distanță mai mare de 20 de metri;
NATO SDIP 27 C – normativ pentru zonele NATO zona 2, acolo unde un element inamic se află la o distanță mai mare de 100 de metri în teren liber sau echivalent în funcție de clădiri și materialele de construcție ale acestora.
Un aspect esențial al protecției TEMPEST este dat de strictețea modalității de separare fizică a canalelor de comunicații între cele care vehiculează informații clasificate și cele ce transportă informație neclasificată.
Sistemul de protecție administrativă este format din totalitatea procedurilor implementate în vederea manipulării, gestionării și diseminării informațiilor, în vederea asigurării respectării principiului “nevoii de a cunoaște”.
Un astfel de set de norme este reglementat de Hotărârea 585 din 2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România care definește în articolul 2 un set de măsuri administrative, după cum urmează:
clasificările informațiilor secrete de stat și normele privind măsurile minime de protecție în cadrul fiecărei clase;
b) obligațiile și răspunderile autorităților și instituțiilor publice, ale agenților economici și ale altor persoane juridice de drept public sau privat privind protecția informațiilor secrete de stat;
c) normele privind accesul la informațiile clasificate, precum și procedura verificărilor de securitate;
d) regulile generale privind evidența, întocmirea, păstrarea, procesarea, multiplicarea, manipularea, transportul, transmiterea și distrugerea informațiilor secrete de stat;
e) regulile de identificare și marcare, inscripționările și mențiunile obligatorii pe documentele secrete de stat, în funcție de nivelurile de secretizare, cerințele de evidență a numerelor de exemplare și a destinatarilor, termenele și regimul de păstrare, interdicțiile de reproducere și circulație;
f) condițiile de fotografiere, filmare, cartografiere și executare a unor lucrări de arte plastice în obiective sau locuri care prezintă importanță deosebită pentru protecția informațiilor secrete de stat;
g) regulile privitoare la accesul străinilor la informațiile secrete de stat,
h) protecția informațiilor clasificate care fac obiectul contractelor industriale secrete – securitatea industrială;
i) protecția surselor generatoare de informații – INFOSEC.
În zona protecției datelor cu caracter personal măsurile de ordin administrativ sunt asigurate prin procedurarea accesului la sistemele informatice dar și prin instruirea periodică a personalului cu privire la normele specifice asigurării confidențialității.
Ca o concluzie, conceptul de securitate a informațiilor în cadrul unității centrale de cooperare polițienească trebuie să îndeplinească standarde acceptate la nivel internațional, în acest sens avându-se în vedere condițiile stabilite de standardul ISO 27001. Acesta nu se limitează însă la standardele acceptate la nivel internațional ci trebuie să țină cont și de obligații create prin cadrul legislativ intern cât și internațional, atât în domeniul protecției informațiilor clasificate cât și al datelor cu caracter personal.
3.1.2. Strategia de securitate a informațiilor
Strategia de securitate a informațiilor este reprezentată de definirea politicii în ceea ce privește cooperarea polițienească internațională precum și modul de implementare al acesteia la nivelul unității centrale de cooperare polițienească internațională.
Pentru a forma o imagine de ansamblu a strategiei de securitate a informațiilor în domeniul cooperării polițienești trebuie să aprofundăm locul și rolul pe care aceasta îl ocupă în actualul context geopolitic. Astfel, cooperarea polițienească internațională promovează cea mai largă cooperare posibilă pe linia identificării, localizării și tragerii la răspundere penală autorilor de infracțiuni între forțele de poliție de pe teritoriul a două sau mai multe state.
Așadar, cooperarea polițienească este componentă a conceptului de ordine publică, așa cum este el definit de “Doctrina națională a informațiilor pentru securitate și societate civilă”, document aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării în 2003: ORDINE PUBLICĂ – norme și măsuri politice, economice, sociale care permit funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerii liniștii publice, garantarea siguranței cetățenilor, respectarea și protejarea drepturilor acestora … componentă a securității naționale.
De altfel, Strategia de Securitate Națională a României definește ca și direcții de acțiune în domeniul siguranței naționale și ordinii publice și elemente aflate în directă legătură cu cooperare polițienească internațională, după cum urmează:
– armonizarea legislației și a procedurilor specifice cu reglementările internaționale și cu standardele UE privind forțele și serviciile de ordine publică;
– consolidarea relațiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre UE și NATO, precum și dezvoltarea legăturilor cu cele aparținând altor state; continuarea participării forțelor de ordine publică, civile și militare la misiuni internaționale;
– combaterea eficace a terorismului, corupției și crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regională și subregională;
– securizarea frontierei de stat;
– asigurarea funcționării la standarde comunitare a instituțiilor care au atribuții pe linia migrației și azilului.
Astfel, strategia de securitate a informațiilor nu trebuie să țină cont doar de interesele interne dar și de precondițiile asigurării unui sistem de securitate adecvat statutului României de stat membru NATO și UE, în conformitate cu obligațiile ce îi revin din acesta.
Strategia de securitate a informațiilor la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească trebuie să răspundă provocărilor lansate de necesitatea asigurării informațiilor provenite atât de la partenerii de cooperare externi cât și de la propriile instituții de apărare a legii.
Obiectivele strategie de securitate a informațiilor în cadrul cooperării polițienești sunt:
asigurarea unui nivel adecvat de securitate atât a datelor cu caracter personal cât și a informațiilor clasificate;
asigurarea managementului schimbării;
asigurarea unor răspunsuri adecvate în caz de incident de securitate;
asigurarea continuității activității unității centrale;
Este foarte greu de găsit o formulă comună în ceea ce privește strategia de securitate a informațiilor în cadrul documentelor ce reglementează modalitățile de asigurarea a protecției datelor și informațiilor vehiculate în cadrul cooperării polițienești internaționale. Un punct comun însă îl reprezintă principiul asigurării unui comportament adecvat și al diligenței necesare. În lumea afacerilor, acționarii, clienții, partenerii de afaceri și guvernele se așteaptă ca angajații să conducă afacerile în conformitate cu reguli prestabilite, cu legile în vigoare sau alte reglementări de ordin intern. Aceasta este adesea denumită ca regula unui comportament adecvat (reasonable and prudent person rule).
În domeniul securității informațiilor, Shon Harris a oferit următoarele definiții ale comportamentului adecvat și diligenței necesare: “Comportamentul adecvat este reprezentat de acele măsuri care demonstrează că o entitate își asumă responsabilitatea pentru activitățile ce se desfășoară în interiorul acesteia și a implementat măsurile necesare pentru asigurarea protecției companiei, resurselor și angajaților acesteia” iar diligența necesară este ”continuitatea activităților care asigură că mecanismele și măsurile de asigurare a securității sunt menținute la nivelul operațional adecvat”.
Mediul de securitate a informațiilor
Globalizarea, manifestată prin accentuarea interdependențelor multiple dintre state, precum și prin liberalizarea fluxurilor mondiale de mărfuri, servicii, capital și informații a făcut ca riscurile interne și externe să se poată genera și potența în mod reciproc. Pe fondul unei creșteri a gradului de complexitate și de impredictibilitate al amenințărilor internaționale, îmbunătățirea mediului de securitate internațional impune ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, iar schimbul de informații strategice între statele implicate să se producă în timp real.
În lucrarea sa, „Mecanismele globalizării”, Joseph E. Stiglitz afirma ca fenomenul globalizării presupune cel puțin următoarele aspecte:
• o circulație internațională a ideilor și informațiilor;
• experiențe culturale comune;
• o societate civilă globală;
• o mișcare ecologistă globală;
• o cooperare mai intensă între țările lumii, prin intermediul intensificării circulației bunurilor și serviciilor, a capitalului și chiar a forței de muncă.
La libertate de circulație a bunurilor și serviciilor, a capitalului și a persoanelor, se adaugă ceea ce poate fi definit ca o libertate de circulației a datelor și informațiilor, o “liberalizare” a acestora, în condițiile în care noile amenințări la adresa siguranței și securității nu mai sunt printre cele convenționale. Astăzi securitatea națională este percepută ca un proces dinamic cu geometrie variabilă, care necesită raportare permanentă la diferitele tipuri de amenințări din mediul extern: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, migrația ilegală, insecuritatea frontierelor, entitățile statale sau substatale neconsolidate sau cu deficit democratic, conflictele etnice și religioase, și nu numai. Majoritatea acestora au un grad ridicat de impredictibilitate și se caracterizează prin faptul că acționează separat sau în conexiune și, în funcție de particularitățile diferitelor zone, tind să se "plieze" pe anumite vulnerabilități sau imposibilități de acțiune locale, crescând gradul de risc la adresa securității. În consecință, orice demers național de proiectare/reproiectare a unei strategii de securitate va trebui să țină cont de complexitatea și fluiditatea mediului actual internațional de securitate.
Strategia Europeană de Securitate identifică drept amenințări majore la adresa Europei: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele eșuate (falite, corupte sau slab guvernabile) și crima organizată.
Mediul de securitate european a cunoscut schimbări majore, ce pot fi delimitate în funcție de evenimentele ce le-au determinat în două mari perioade: 1985 – 2001 și după 2001. Uniunea Europeană a făcut pași importanți de la momentul la care șefii de stat a cinci state europene au convenit, la Schengen în 1985, să desființeze controalele la frontierele lor comune. Acordul lor a dat naștere în 1990 la Convenția Schengen, act ce conține principiile a multe dintre strategiile de management al informațiilor derulate la acest moment. Desființarea controalelor la frontierele interne a fost elementul ce a determinat dezvoltarea unui set de măsuri la frontierele externe ale statelor membre, îndeosebi în ceea ce privește eliberarea vizelor, coordonarea politicilor în domeniul migrației și azilului precum și îmbunătățirea cooperării polițienești, judiciare și vamale în lupta împotriva criminalității transfrontaliere. Nici spațiul Schengen și nici piața internă Europeană nu ar putea funcționa astăzi în lipsa mecanismelor de schimb de date și informații între statele membre.
Atacurile teroriste din State Unite ale Americii din 2001, precum și atentatele din Madrid și Londra din 2004 și 2005, au provocat o nouă dinamică în dezvoltarea mediului de securitate european și a politicilor de management al informațiilor. În 2006 Consiliul și Parlamentul European au adoptat Directiva referitoare la stocarea datelor, directivă ce permite autorităților naționale interceptarea și stocarea datelor rezultate din telecomunicații precum și localizări în cazurile din domeniul criminalității organizate.
Ulterior Consiliul a susținut și adoptat inițiativa Suediei în domeniul simplificării schimbului de informații între statele membre în domeniul luptei împotriva criminalității transfrontaliere. În 2008 a fost adoptată Decizia Prüm privind îmbunătățirea cooperării între forțele de poliție ale statelor membre, vizând în principal măsuri de diminuare a timpilor necesari schimbului de profiluri ADN, amprente sau date de înmatriculare ale autovehiculelor. Cooperarea transfrontalieră între unitățile ce culeg informații referitoare la criminalitatea economico – financiară, oficiile de recuperare a creanțelor și de urmărire a bunurilor, platformele naționale de luptă împotriva criminalității informatice precum și Europol și Eurojust constituie noi și noi instrumente de luptă împotriva criminalității organizate în Europa.
Aceste măsuri au permis și favorizat libera circulație în cadrul spațiului Schengen, au contribuit la prevenirea și combaterea atacurilor teroriste și a altor forme de criminalitate și au întărit politicile comune din domeniul vizelor și azilului.
Așadar, dacă în ceea ce privește modul în care este percepută Poliția Română de către media națională, vectorul de imagine a fost constituit în ultimii ani de către structurile de combatere a criminalității organizate, percepția regională și europeană a Poliției Române nu poate fi definită în lipsa unității naționale de cooperare polițienească.
La această certitudine, trebuie adăugat faptul că, alături de componenta de analiza a informațiilor, unitatea de cooperare polițienească, oferă un instrument nou și puternic managementului aplicării legii: posibilitatea de a corela informațiile obținute de pe teritoriul național cu cele ale altor forțe de poliție, astfel încât eforturile a mai multe forțele de poliție pot fi coordonate pentru îndeplinirea unui scop comun.
Toate aceste schimbări din mediul de securitate, precum și noile posibilității în domeniul colectării și interpretării de date și informații la care se adaugă descentralizarea sistemelor și serviciilor de comunicații, interconectarea și interdependența acestora precum și riscurile ce pot apărea în cazul nefuncționării lor au condus la înființarea Agenției Europene pentru Securitatea Informației și Rețelelor (ENISA). Scopul acesteia este de a sprijini Comisia Europeană și statele membre să reacționeze, combată și în special să prevină amenințările la adresa securității informațiilor și rețelelor.
Telecomunicațiile, infrastructura și serviciile electronice sunt baza activităților sociale și economice. De aceea, securitatea informațiilor și a rețelelor contribuie la asigurarea unor valori fundamentale ale societății: democrație, dreptul la viață intimă și privată, creșterea economică, stabilitate economică și politică. Incidentele sau alterarea disponibilității acestora pot conduce la consecințe dintre cele mai grave, ce pot depășii granițele unui singur stat. Dezvoltarea unei culturi de securitate a informațiilor și implementarea acesteia în toate sectoarele de activitate este esențială pentru asigurarea unui mediu stabil, pe toate palierele societății.
Acest nivel ridicat de securitate este necesar în vederea asigurării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, profitabilității și creșterii economice și a încrederii personale și colective în sistemele informatice și de telecomunicații, în condițiile în care acestea sunt esențiale pentru activitatea structurilor de guvernământ.
Astfel, pentru o politică de securitate a informațiilor coerentă și eficace este nevoie de colaborare între statele membre, de folosirea unitară a unor standarde de securitate precum și de o abordare comună din partea tuturor celor interesați (state membre, autorități de aplicare a legii și instituții private). Acestea sunt dealtfel și coordonate pe care trebuie să se asigure implementarea unei strategii de securitate a informațiilor și la nivelul unităților centrale de cooperare polițienească: standarde comune, încredere reciprocă precum și o permanentă analiză a riscurilor de compromitere a confidențialității datelor și informațiilor.
3.2. Securitatea informațiilor date personale, confidențiale și clasificate
Pentru a putea înțelege mai bine mecanismele ce stau la baza implementării unei strategii de securitate, trebuie să avem în vedere trei factori:
– existența unor canale de cooperare polițienească internațională aparte și cu reguli diferite;
– existența unei securității în ceea ce privește datele confidențiale și a celor cu caracter personal axată pe limitarea scopurilor la care acestea pot fi folosite;
– necesitatea existenței unui management integrat al datelor și informațiilor la nivelul unităților naționale centrale de cooperare polițienească internațională.
Mecanismele și sistemele de securitate implementate la nivelul unei unități naționale centrale de cooperare polițienească trebuie să asigure protecția necesară pentru cel mai înalt nivel de ierarhizare la care poate recurge această structură: informațiile clasificate.
Cu toate acestea volumul fluxului de schimb de informații clasificate ce are loc între unitățile naționale centrale de cooperare polițienească internațională este redus, acesta având loc doar prin intermediul rețelei de comunicații a EUROPOL.
Tocmai de aceea, o analiză se impune a fi realizată la nivelul unităților centrale de cooperare polițienească internațională, menită a identifica atât mecanismele de natură administrativă și tehnică necesare a fi implementate cât și optimizarea raportului costuri – beneficii.
Aceasta va reliefa necesitatea implementării unor soluții administrative și tehnice care să asigure nivelul necesar de securitate în materia prelucrării, stocării și transmiterii datelor cu caracter personal și a celor confidențiale dar care să permită, în același timp, prin investiții minime și acreditarea sistemelor de comunicații în vederea transmiterii de informații clasificate.
Unul dintre cele mai importante aspecte din punct de vedere administrativ al asigurării securității prelucrării datelor cu caracter personal sau confidențial este limitarea scopului pentru care acestea pot fi folosite. Existența unui singur sistem informațional ar conduce la creșterea disponibilității datelor și informațiilor deținute de diverși actori. Pe de altă parte, un astfel de sistem ar aduce o atingere gravă dreptului la viață intimă și privată al cetățenilor și ar ridica probleme serioase în ceea ce privește întreținerea și dezvoltarea. În practică, politicile din domeniul securității, atât la nivel internațional dar mai ales la nivel european, au condus la dezvoltarea și implementarea mai multor sisteme informaționale, ce variază atât că mărime dar și ca scop. Structura compartimentată a acestora permite garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor într-o măsură pe care niciun sistem centralizat nu ar putea să o facă.
Pentru a avea o mai bună înțelegere a compartimentării sistemelor informaționale precum și a modului în care limitările scopului la care pot fi folosite datele cu caracter personal sau confidențial pot fi folosite se impune o prezentare a acestora alături de mecanismele de securitate ce sunt folosite, prezentare structurată pe două mari componente:
A. Instrumente și mecanisme operaționale;
B. Instrumente și mecanisme aflate în stadiul de analiză.
A. Instrumente și mecanisme operaționale.
A.1. Sistemul Informatic Schengen
Sistemul Informatic Schengen a apărut ca element compensator al ridicării controlului la frontierele interne ale statelor membre ale spațiului Schengen. Operațional din 1995, acesta are drept scop primordial asigurarea și menținerea ordinii publice pe teritoriul statelor membre, inclusiv a siguranței naționale precum și facilitarea liberei circulații a persoanelor prin intermediul informațiilor ce sunt vehiculate în cadrul acestui sistem. Sistemul Informatic Schengen este un sistem centralizat format dintr-o secțiune centrală și de suport tehnic ce se găsește în Franța și secțiuni naționale. Statele Membre pot introduce semnalări referitoare la persoane căutate în vederea extrădării/predării în baza unui mandat european de arestare, cetățeni terți a căror intrare pe teritoriul spațiului Schengen urmează a fi refuzată, persoane dispărute, martori sau alte categorii de persoane care sunt căutate pentru participarea la o procedură judiciară, persoane sau vehicule a căror supraveghere se impune datorită pericolului pe care acestea îl pot reprezenta pentru ordinea și liniștea publică sau pentru siguranța națională, autovehicule, documente sau arme de foc furate sau pierdute precum și bancnote sau bilete de banca suspecte. Datele introduse includ numele și prenumele, aliasurile, descrierea fizică, locul și data nașterii, cetățenia precum și dacă persoana este înarmată sau periculoasă. Polițiile naționale, autoritățile însărcinate de controalele la frontiere, autoritățile vamale și judiciare au dreptul să acceseze aceste categorii de date în funcție de responsabilitățile fiecăreia.
Autoritățile cu competență în domeniul migrației precum și oficiile consulare au acces la datele referitoare la cetățeni terți împotriva cărora a fost luată măsura nepermiterii intrării sau îndepărtării de pe teritoriul național al statelor membre Schengen, precum și semnalări referitoare la documente de călătorie pierdute sau furate. Oficiul European de Poliție – Europol are acces la datele referitoare la persoanele căutate în vederea extrădării/predării în baza unui mandat european de arestare precum și la acele persoane care prezintă un pericol iminent sau potențial la adresa securității naționale a unuia dintre statele membre. Eurojust are acces la semnalările referitoare la persoane căutate în vederea extrădării/predării în baza unui mandat european de arestare dar și la acele semnalări referitoare la martori sau alte categorii de persoane care sunt căutate pentru participarea la o procedură judiciară.
Datele cu caracter personal nu pot fi folosite decât în conformitate cu scopul cu care au fost introduse în sistem. Semnalările referitoare la persoane introduse în sistem nu pot fi păstrate decât până la realizarea scopului pentru care au fost introduse și nu mai mult de trei ani până a fi supuse unui examen de necesitate. Mai mult decât atât, semnalările referitoare la o persoană care prezintă un pericol potențial la adresa siguranței naționale trebuie șterse la cel mult un an de la data introducerii.
Aceste măsuri nu sunt altceva decât măsuri de securitate al căror scop este împiedicare folosirii neautorizate sau prelucrării excesive a datelor personale introduse în Sistemul Informatic Schengen iar pentru a garanta respectarea acestor condiții, statele membre trebuie să adopte reglementări naționale care să garanteze un nivel de protecție a cetățenilor referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal cel puțin egal cu cel realizat prin mecanismele din Convenția adoptată de Consiliul European în 1981 și din Recomandările nr. 87/15 ale Comitetului de miniștri referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile de aplicare a legii.
Pe măsură ce noi state au aderat la spațiul Schengen conținutul bazei de date a crescut direct proporțional. Anticipând o astfel de creștere, statele membre au decis în 2001 dezvoltarea celei de-a doua generații a Sistemului Informatic Schengen. Noul sistem, aflat în acest moment încă în dezvoltare, va îmbunătăți performanțele primei generații. Astfel, prin intermediul lui vor fi disponibile și date dactiloscopice, fotografii, copii ale mandatelor europene de arestare precum și posibilitatea de a face referințe între alerte.
Sistemul Informatic Schengen de generația a II-a va folosi, așa cum folosește în prezent SISone4all, sistemul S-TESTA, sistem comunicații securizat, administrat de Comisia Europeană și folosit de administrațiile naționale. Pentru a realiza complexitatea și gradul de securitate oferit de acest sistem sunt suficiente două precizări:
este aceeași infrastructură de comunicații folosită de Europol pentru transmiterea informațiilor clasificate între statele membre;
administrarea, dezvoltarea și implementarea unor noi cerințe și mecanisme de asigurare a securității informațiilor a solicitat eforturi financiare care s/au ridicat pentru perioada 2006 – 2009 la circa 55.000.000 Euro.
A.2. EURODAC
EURODAC este un sistem automatizat centralizat de identificare dactiloscopică ce conține formatul digital al amprentelor dactiloscopice a unora dintre solicitanții de azil. Operațional din ianuarie 2003, scopul acestuia este să ofere suport în determinarea statului membru care este responsabil, în conformitate cu Regulamentul Dublin, de examinarea unei cereri de acordare a azilului. În acest sistem sunt stocate amprentele dactiloscopice ale persoanelor peste 14 ani care solicită azil într-unul dintre statele membre precum și ale cetățenilor terți care sunt reținuți pentru încălcarea regimului șederii pe teritoriul statelor membre sau care trec ilegal frontierele externe ale spațiului Schengen.
Statele membre trebuie să specifice ce autorități au acces la acest sistem. Datele cu caracter personal stocate în EURODAC nu pot fi folosite decât pentru facilitarea aplicării sistemului Dublic. Amprentele dactiloscopice ale solicitanților de azil sunt păstrate pentru zece ani iar cele ale migranților ilegali pentru doi ani. Datele solicitanților de azil sunt șterse la momentul obținerii cetățeniei vreunuia dintre statele membre iar cele ale migranților ilegali la momentul obținerii unui permis de reședință sau a cetățeniei sau la momentul îndepărtării de pe teritoriul statului membru.
Securitatea schimburilor de informații este asigurată tot prin intermediul rețelei europene S-TESTA.
A.3. VIS (Visa Information System)
Apărut ca idee imediat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, sistemul VIS este destinat a facilita implementarea unei politici comune în domeniul vizelor prin crearea unui sistem care să permită schimbul de informații în domeniul cererilor de vize de scurtă ședere. Desființarea controalelor la frontierele interne a permis și încălcarea cu mai multă ușurință a regulilor statelor membre în domeniul regimului vizelor. Astfel sistemul urmărește atingerea simultană a două scopuri: sprijinirea implementării unei politici comune în domeniul vizelor prin facilitarea examinării vizelor la frontierele externe și asigurarea prevenirii amenințărilor la adresa securității interne a statelor membre.
Sistemul VIS va fi un sistem centralizat structurat similar sistemului SIS. Acesta va asigura implementarea unui sistem de verificare a datelor biometrie în vederea identificării deținătorilor de vize legal eliberate. Sistemul va conține date referitoare la solicitările de vize, fotografii, amprente decadactilare, decizii ale autorităților administrative și legături între solicitări.
Autoritățile cu competență în domeniul regimului vizelor, al controlului migrației, cele cu atribuții în asigurarea securității frontierelor vor avea acces la sistem în scopul verificării deținătorilor de vize și al autenticității acestora. Polițiile naționale și Europol au dreptul de a-l consulta în scopul prevenirii și combaterii actelor teroriste ori legate de criminalitatea organizată.
Datele pot fi stocate pentru cinci ani și se supun regimului aplicabil protecției datelor cu caracter personal, așa cum este acesta stabilit prin Directiva 95/46, Regulamentul 45/2001, Decizia Cadru 977/2008, etc.
Schimbul de date și informații va fi realizat prin intermediul infrastructurii S-TESTA.
A.4. API (Advanced Passenger Information)
Acest mecanism a fost implementat în 2004 de Consiliu la propunerea Spaniei și reglementează categoriile de date ce sunt transmise de către operatorii aerieni către autoritățile cu competențe în controlul și supravegherea frontierei. Scopul sistemului este de a îmbunătăți controlul frontierelor și de a combate migrația ilegală.
Operatorii aerieni sunt obligați să pună la dispoziție, la cerere, numele, data nașterii cetățenia, aeroportul de îmbarcare și cel de destinație al cetățenilor terți care intră pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Aceste date sunt obținute la momentul check-in-ului, transmise către autoritățile din statul de destinație unde pot fi stocate pentru un termen de maxim 24 de ore.
Sistemul este decentralizat, nepermițând decât transmiterea datelor către autorități de către operatorii aerieni, nu și între autoritățile de aplicare a legii de pe teritoriul altor state. Datele cu caracter personal pot fi folosite doar în scopul combaterii migrației ilegale și se supun regimului instituit prin Directiva 95/46.
A.5. Sistemul de informații vamale – CIS (Custom Information System)
Scopul sistemului este sprijinirea autorităților cu competențe vamale de pe teritoriul statelor membre în prevenirea, investigarea și cercetarea infracțiunilor la regimul vamal, al contrabandei și evaziuni fiscale.
Sistemul, administrat de către Comisia Europeană, este unul centralizat, accesibil din toate statele membre precum și de la nivelul Comisiei, al Europolului și al Eurojustului. Datele stocate sunt date confidențiale sau date cu caracter personal care se referă la bunuri, mijloace de transport, persoane și bunuri reținute sau confiscate. Datele cu caracter personal sunt numele și aliasurile, data și locul nașterii, cetățenie, sex, descrierea fizică, date referitoare la documentele de identitate, adrese, motivul introducerii în CIS și conduita de urmat. Aceste categorii de date nu pot fi folosite decât pentru a depista persoanele sau bunurile la care se face referire sau pentru a realiza analize strategice sau operaționale referitoare la persoane suspecte de încălcări ale legislației vamale.
Accesul la CIS este permis autorităților vamale, de sănătate, de poliție,Europol și Eurojust. Datele din CIS pot fi copiate în alte sisteme doar pentru scopul întocmiri de analize de risc sau operaționale și doar de către analiști desemnați de statele membre. Datele astfel copiate nu pot fi păstrate mai mult de zece ani. În cadrul Sistemului de Informații Vamal este constituită și o bază de date denumită “Bază de identificare a dosarelor vamale” – FIDE. Aceasta permite, oarecum similar unor funcționalități îndeplinite de Europol, ca autoritățile vamale dintr-un stat membru, la momentul deschiderii unei anchete să poată afla dacă și alte autorități vamale au mai investigat acea persoană fizică sau juridică. În FIDE pot fi introduse datele de identificare ale persoanei, ale afacerii, adresa sediului social, numărul de înregistrare la Registrul Comerțului, acționariatul etc. Datele ce provin din investigații ce nu au condus la constatarea unei fraude pot fi păstrate pentru maxim 3 ani, cele în care a fost demonstrată existența unei fraude vamale pentru maxim 6 ani, iar cele ce provin din dosarele în care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă pot fi păstrate pentru maxim 10 ani. Atât CIS cât și FIDE folosesc o rețea publică securizată (de tip https) oferită de către Comisia Europeană.
A.6. Inițiativa suedeză (Decizia 2006/960/JHA)
Acest instrument este fundamentat pe principiul echivalenței, în conformitate cu care condițiile care sunt cerute pentru un schimb de date sau informații cu autorități de aplicare a legii de pe teritoriul altor state nu pot fi mai stricte decât cele aplicabile propriilor autorități. Mecanismul funcționează descentralizat permițând autorităților de aplicare a legii de pe teritoriul statelor membre să schimbe orice tip de date și informații.
În ceea ce privește regimul de securitate ce se aplică datelor transmise în baza Inițiativei Suedeze, datele transmise vor fi supuse aceluiași regim cu cel care s-ar aplica în cazul obținerii de la o altă autoritate națională, cu excepția cazurilor în care autoritatea emitentă nu solicită aplicarea altor restricții.
A.7. Decizia Prüm
Mecanismul este întemeiat pe un Acord încheiat în 2005 între Germania, Franța, Spania, Austria, Belgia, Olanda și Luxemburg, Acord care a devenit în 2008, prin preluare în acquis-ul comunitar, parte integrantă a managementului informațiilor la nivelul Uniunii Europene.
Sistemul, ce urmează a fi implementat de către toate statele membre până în august 2011, realizează interconectarea bazelor de date referitoare la profilurile ADN, date dactiloscopice precum și cele de înmatriculare ale autovehiculelor ce aparțin statelor membre, permițând comparații transfrontaliere automate de profiluri ADN și de urme papilare.
Înainte de a accede la acest sistem statele membre sunt supuse unui proces menit a garanta că toate cerințele referitoare la mecanismele de securitate și de protecție a datelor cu caracter personal sunt îndeplinite.
Datele cu caracter personal pot fi folosite doar pentru scopul pentru care au fost solicitate, iar comparațiile automate sunt efectuate în sistem “hit/no hit”, datele personale aferente celei de-a doua faze a schimbului de informații fiind schimbate prin intermediul unităților centrale de cooperare polițienească internațională.
A.8. Stocarea datelor provenite din telecomunicații
Apărută ca urmare a atentatelor din Londra – 2005, Directiva ce vizează armonizarea legislațiilor naționale în domeniul stocării datelor provenite din telecomunicații obligă furnizorii de telefonie și internet să stocheze, în vederea investigării și cercetării infracțiunilor grave, datele referitoare la traficul de comunicații, locații, precum și informații referitoare la abonați (numărul de telefon, adresa IP și codul IMEI). Perioada de stocare a datelor variază de la 6 la 24 de luni.
Atât Germania cât și România au declarat neconstituționale prevederilor legilor naționale menite a implementa prevederile Directivei.
Și alte instrumente sunt la dispoziția autorităților de aplicare a legii, precum ECRIS ( sistemul european de cazier judiciar), ARO (oficiile de recuperare a creanțelor) sau Platformele naționale de luptă împotriva criminalității informatice.
B. Instrumente și mecanisme aflate în stadiul de analiză.
În marja Programului Stockholm Comisia Europeană își propune să inițieze demersurile necesare în vederea creării unui sistem de schimb de date și informații referitoare la pasagerii zborurilor aeriene, sistem similar celui dezvoltat de Statele Unite ale Americii (Passenger Name Record), un sistem de intrare/ieșire pentru cetățenii statelor terțe precum și un mecanism care să faciliteze intrarea pe teritoriul Uniunii Europene a cetățenilor terți – Registered Travellers Programme.
Ceea ce au în comun toate aceste mecanisme, instrumente și sisteme informaționale prezentate mai sus în ceea ce privește securitatea informațiilor, sunt următoarele aspecte:
a) limitarea în scopuri – datele dintr-un anumit sistem nu pot fi folosite decât pentru scopul în care au fost introduse sau pentru scopul acelui sistem;
b) drepturi de acces diferențiate – drepturile de acces sunt acordate diferențiat, în funcție de scopul sistemului;
c) preferința autorităților de aplicare a legii din statele membre ale Uniunii Europene de a folosi instrumentele și mecanismele dezvoltate în sânul acesteia – S-TESTA, SIS, VIS, EURODAC; etc.
Aceste aspecte sunt esențiale în ceea ce privește stabilirea politicilor de securitate a informațiilor de la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională, cu atât mai mult cu cât, în majoritatea instrumentelor și sistemelor, fie ele europene sau internaționale, unitatea națională joacă rolul de unificator al fluxurilor de informații.
3.3. Managementul securității informațiilor în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională
3.3.1. Măsuri, mecanisme și sisteme de securitate
Institutul de Inginerie Software din cadrul Universității Carnegie Mellon, în cadrul unei publicații intitulate “Governing for Enterprise Security” definește caracteristicile unui management optim al securității. Acestea includ:
tratarea securității ca fiind o problemă la nivel de companie (unitate);
liderii sunt responsabili;
securitatea informațiilor este privită ca o cerință de funcționare;
măsurile de asigurare a securității informațiilor sunt bazate pe analiza de risc;
rolurile, responsabilitățile și separarea funcțiilor;
securitatea informațiilor abordată ca o politică în cadrul companiei;
un nivel suficient și adecvat de resurse dedicate;
personal instruit și conștient;
existența unui management al schimbării;
măsurile de securitate sunt planificate, gestionate, cuantificabile și cuantificate;
măsurile de securitate sunt auditate și revizuite.
Ceea ce diferențiază unitatea națională de cooperare polițienească de celelalte structuri de aplicare a legii sunt categoriile de emițători informaționali la care acces.
Astfel la nivelul acestei structuri trebuie gestionată nu doar securitatea informațiilor pe care aceasta le poate culege sau la care poate avea acces de la celelalte autorități de aplicare a legii dar și a acelor informații obținute de la celelalte structuri partenere din afara țării.
Fenomenul “liberalizării” datelor și informațiilor de interes polițienesc a condus la reorientarea politicii de securitate de la nivelul unității naționale de cooperare polițienească (unitate care până în anii `80 părea a nu se justifica în sistemul de ordine și siguranță publică) către asigurarea unei securități active, nu doar la nivelul deținătorului dar și la momentul transmiterii și prelucrării acesteia de către destinatar.
La acest moment, cel mai mare sistem informatic care asigură schimbul de date și informații între structurile de aplicare a legii este cel administrat de O.I.P.C. – Interpol. Interpol este cea mai mare organizație internațională de poliție, cu 188 de state membre. Secretariatul General este situat la Lyon. Sunt organizate șapte oficii regionale – Argentina, Camerun, Coasta de Fildeș, Salvador, Kenia, Thailanda și Zimbabwe – și câte un reprezentant la nivelul sediului Națiunilor Unite în New York și la Uniunii Europene la Bruxelles. La nivelul fiecărui stat membru funcționează un Birou Național Central. Acesta este punctul de contact oficial al statului membru cu Secretariatul General al Organizației, cu oficiile regionale precum și cu celelalte state membre care solicită asistență polițienească sau localizarea și prinderea persoanelor care se sustrag forțelor de aplicare a legii.
INTERPOL asigură patru funcții esențiale:
1. Un sistem de comunicații global și securizat – INTERPOL administrează un sistem securizat de comunicații denumit I 24/7 care permite forțelor de poliție din statele membre să solicite, să pună la dispoziție și să acceseze date de interes polițienesc într-un mediu securizat. Acest sistem este extins continuu pentru a permite lărgirea accesului la serviciile oferite de Organizație.
2. Baze de date de interes polițienesc – INTERPOL a creat și administrează o paletă de baze de date conținând date de identificare ale persoanelor urmărite, amprente digitale, profiluri ADN, documente pierdute sau furate, autoturisme furate, opere de artă furate etc. De asemenea, Organizația diseminează informații despre persoanele suspecte și despre infracțiuni prin sistemul notițelor internaționale. Există 7 tipuri de notițe dintre care cea mai cunoscută este notița roșie, o solicitare internațională de arestare preventivă a unei persoane.
3. Suport operațional – INTERPOL are șase tipuri prioritare de criminalitate: corupție, droguri și criminalitate organizată, criminalitate economico – financiară și cybercriminalitatea, persoane urmărite, securitate publică și terorism și traficul de ființe umane. La nivelul Secretariatului General funcționează și un Centru de Comandă și Coordonare care poate oferi sprijin statelor membre care se confruntă cu situații de criză prin coordonarea schimburilor de informații și/sau prin asumarea unui rol de manager al situației de criză.
4. Pregătire – INTERPOL oferă sprijin în pregătirea forțelor de poliție și suport în crearea unor unități specializate de luptă împotriva criminalității. Scopul este creșterea capacității operaționale a polițiilor din statele membre în combaterea criminalității transfrontaliere și a terorismului.
Aceste funcții de bază nu ar putea fi îndeplinite în absența a două condiții: încrederea pe care și-o acordă reciproc statele membre în ceea ce privește interesele comune în lupta împotriva criminalității precum și implementarea și menținerea unui sistem de comunicații securizat.
Atât Biroul Național INTERPOL cât și Unitatea Națională EUROPOL sunt părți componente ale unității naționale de cooperare polițienească, iar responsabilitățile ce revin acestor structuri în asigurarea unui nivel înalt de securitate, în conformitate cu statutele organizațiilor din care fac parte, a devenit o necesitate pentru managementul schimbului de date și informații de interes polițienesc.
La nivelul unității naționale, în actualul moment de dezvoltare al componentelor încă disparate ce alcătuiesc mecanismele și canalele de cooperare polițienească internațională este esențială asigurarea unui nivel adecvat de resurse alocate securității informațiilor, atât din punct de vedere administrativ cât și din punct de vedere tehnic, precum și implementarea unui model de management al schimbării, având în vedere preconizatele schimbări la nivelul interoperabilității diferitelor sisteme informatice și a unei deschideri și mai mari a proprietarilor de informații către destinatari din afara organizațiilor naționale.
Esențial în contextul evoluțiilor din domeniul informaticii și telecomunicațiilor este managementul schimbărilor din domeniul mediului de procesare și stocare a informațiilor. Aceasta include modificări la computerele desktop, rețea, servere și software. Obiectivele managementului schimbării sunt de a reduce riscurile generate de schimbările de mediu de prelucrare a informațiilor și a îmbunătăți stabilitatea și fiabilitatea a mediului de prelucrare pe măsura implementării modificărilor. Scopul acestui mecanism nu este de a preveni sau împiedica implementarea modificărilor.
Orice modificare a mediului de prelucrare a informațiilor introduce un element de risc. Chiar și modificările aparent simple pot avea efecte neașteptate. Una dintre responsabilități este de control al riscurilor. Managementul schimbării este un instrument de gestionare a riscurilor instituite prin modificări ale mediului de prelucrare a informațiilor. O componentă a acestui proces asigură că schimbările nu sunt puse în aplicare în momente inoportune, atunci când acestea pot perturba procesele critice de business sau pot interfera cu alte modificări în curs de aplicare.
Nu orice schimbare trebuie să fie gestionată. Unele tipuri de schimbări sunt parte din rutina de zi cu zi de prelucrare a informațiilor și fac parte dintr-o procedură predefinită, care reduce nivelul general de risc la adresa mediului de prelucrare. Crearea unui cont de utilizator nou sau implementarea unui calculator desktop nou sunt exemple de modificări care nu necesită, în general, managementul schimbării. Cu toate acestea, modernizarea serverului de email sau înlocuirea criptoarelor hardware prezintă un nivel mult mai ridicat de risc pentru mediul de prelucrare și nu sunt o activitate de zi cu zi.
Pașii critici în managementul schimbării sunt:
a) definirea schimbării (și comunicarea acestei definiții);
b) definirea domeniului de aplicare a sistemului de schimbare.
Schimbarea este de obicei supervizată de un comitet compus din reprezentanți ai structurilor operative și din specialiști în domeniul securității informațiilor, rețelistică, administratori de sisteme, administratori de baze de date, dezvoltători de aplicații. Sarcinile acestui comitet pot fi ușurate prin implementarea unei aplicații de gestionare și escaladare a sarcinilor prin intermediul unor fluxuri de aprobări automatizate.
Responsabilitatea esențială a Comitetului este de a se asigura că procedurile de implementare a schimbării aprobate formal la nivelul organizației sunt respectate.
Pașii managementului schimbării pot fi rezumați după cum urmează:
Solicitarea. Aceasta poate fi adresată de către orice parte interesată, nu doar de către proprietarii, administratorii sau auditorii rețelelor de comunicații ori ai sistemelor informatice prin intermediul cărora are loc schimbul de informații. După primirea solicitării, aceasta este supusă unei analize menite a determina dacă modificarea solicitată este compatibilă cu scopul instituției, cu modelul funcțional al acesteia dar și dacă implementarea acesteia ar solicita o cantitate nejustificată de resurse materiale și/sau financiare.
Aprobarea. Conducerea unității naționale de cooperare polițienească este cea care coordonează activitatea funcțională a structurii și care dispune de folosirea resurselor alocate. Prin urmare, tot de resortul acesteia rezidă aprobarea solicitărilor de modificare și atribuirea de priorități schimbărilor propuse. O cerere de implementare a unei schimbări poate fi respinsă, spre exemplu, în condițiile în care aceasta nu este compatibilă cu structura organizațională a unității, cu regulile de funcționare ale acesteia sau pur și simplu pentru că implementarea ei necesită alocarea unor resurse nedisponibile.
Planificarea. Planificarea unei schimbări implică identificarea domeniului de aplicare a acesteia și impactul asupra activității zilnice; analizarea complexității schimbării; alocare a resurselor și dezvoltarea, testarea și documentarea atât a aplicării efective dar și a planurilor de rezervă. Atingerea acestei etape implică și definirea criteriilor în baza cărora se poate renunța la implementarea unei schimbări.
Testarea. Orice schimbare trebuie să fie testată într-un mediu de testare în condiții de siguranță, care reflectă îndeaproape mediul de producție real, înainte ca aceasta să se instaleze pe mediul de producție. Planul de rezervă trebuie de asemenea testat.
Programarea. În activitatea sa Comitetul acordă suport în programarea sarcinilor prin corelarea datei de implementare a schimbării cu celelalte schimbări preconizate sau cu alte activități importante.
Comunicarea. Odată ce o schimbare a fost programată, aceasta trebuie comunicată. Rolul acestei comunicări este de a oferi posibilitatea tuturor celor implicați de a sesiza comitetului eventualele neconcordanțe cu planurile anterior stabilite. De asemenea aceasta are și rolul de a pregăti personalul la care se referă în legătură cu schimbările din cadrul fluxului informațional ori al mecanismelor de securitate.
Implementarea. La data stabilită modificările trebuie să fie puse în aplicare. La acest moment trebuie să existe un plan de implementare, un plan de testare și un plan de rezervă. În cazul în care punerea în aplicare a schimbărilor nu poate fi finalizată sau au intervenit alte impedimente majore, planul de rezervă trebuie să fie disponibil imediat pentru implementare pentru a nu periclita funcționalitatea unității naționale de cooperare polițienească.
Documentarea. Toate schimbările trebuie documentate. Dosarul astfel constituit include documentele formale întocmite la parcurgerea etapelor precedente, precum și rezultatele implementării schimbării.
Auditarea schimbării. Comitetul de management al schimbării trebuie să realizeze și o analiză a modului de implementare a schimbării. Este deosebit de importantă nu analiza unei implementări de succes și a cauzelor care au condus la eșecul uneia, pentru a putea identifica domenii de îmbunătățire.
Existența unor proceduri formale de management al schimbării, simplu de urmat și de folosit, poate reduce considerabil riscurile generale create atunci când se aduc modificări a mediului de prelucrare de informații. Aceste proceduri pot îmbunătății rata de implementare cu succes a schimbărilor.
Realizarea procedurilor de management al schimbării poate avea loc doar prin schimb de bune practici, planificare, documentare și comunicare.
3.3.2. Relaționalitatea securitate – managementul riscului
Unitățile naționale centrale de cooperare polițienească internațională trebuie să asigure două funcționalități majore:
a) asigurarea accesului rapid și sigur la cât mai multe date și informații;
b) asigurarea securității prelucrării datelor și informațiilor, atât la obținerea acestora cât și la transmitere.
Astfel, riscurile potențiale la adresa unității de cooperare polițienească sunt strâns legate de componenta de securitate a informațiilor, iar aceasta din urmă are drept scop diminuarea riscurilor.
În vederea identificării riscurilor, instrumentul folosit este analiza de riscuri, procedeu ce conduce la identificarea, evaluarea și ierarhizarea riscurilor. Există mai multe tipuri uzuale de analize de riscuri și alegerea lor se face după obiectivele propuse și resursele disponibile (oameni, informații, timp):
analiza calitativă de riscuri – este caracterizata de evaluarea nivelului riscului prin aprecierea riscurilor conform experienței unor experți și ierarhizarea prin încadrare într-un număr mic de clase, de regulă trei (mic, mediu, mare) sau cinci (neglijabil, mic, mediu, mare, catastrofal);
analiza cantitativă de riscuri – este caracterizată prin asocierea unei valori numerice riscului, probabilitate si/sau valoare, care de regulă este valoarea exprimată financiar a prejudiciului rezultat prin atacarea valorii (calculat contabil).
analiza cost – beneficii – este caracterizată prin introducerea în ecuația evaluării riscurilor a factorului "costuri măsuri de securitate" și ierarhizarea lor funcție de raportul: costuri masuri de securitate / prejudiciu apărat;
recuperarea investițiilor în securitate (Return of Investiment – ROI) – este caracterizată prin introducerea factorului timp în procesul de evaluare și ierarhizare a riscurilor. Evaluarea și ierarhizarea se face prin compararea ratei anuale de amortizare a investițiilor în securitate cu rata de amortizare anuală contabilă a valorii.
Putem defini managementul riscurilor unei unități naționale de cooperare polițienească internațională ca fiind procesul iterativ de identificare a vulnerabilităților și amenințărilor la resursele informaționale utilizate de către aceasta și luarea deciziilor privind acțiunile de minimizare a efectelor, în funcție de valoarea resursei informaționale. Ceea ce este esențial este faptul că analiza de riscuri nu numai că este un proces iterativ, dar iterațiile acestuia sunt indefinite, fiind un proces ce se află în continuă desfășurare. De asemenea, alegerea acțiunilor de minimizare a efectelor trebuie să urmărească realizarea unui echilibru între cost, eficiență și valoarea informațională protejată. Riscul este probabilitatea ca o informație sau o resursă informațională să fie afectată. Vulnerabilitatea este o slăbiciune care poate fi folosită pentru a pune în pericol un sistem informațional sau o resursă informațională. O amenințare este o acțiune care poate aduce atingere securității informațiilor. Probabilitatea ca o amenințare să profite de existența unei slăbiciuni pentru a putea provoca o daună creează riscul. Când riscul devine real se produce impactul. În contextul securității informațiilor impactul este o pierdere a disponibilității, integrității și confidențialității informației. Trebuie subliniat că nu toate riscurile pot fi identificate și nici eliminate. Această categorie de riscuri sunt definite ca riscuri reziduale.
Standardul ISO/IEC 27002 Tehnologia informației – Tehnici de securitate – Bune practici în domeniul securității informației recomandă ca în vederea realizării analizei de risc să fie luați în considerare următorii factori:
politica de securitate;
organizarea securității informației;
managementul resurselor informaționale (inventarierea și clasificarea informațiilor și resurselor informaționale);
securitatea resurselor umane (măsurile de securitate la momentul angajării, mutării sau plecării unui angajat);
măsurile de protecție fizică (protecția serverelor, calculatoarelor etc.);
managementul comunicațiilor (managementul mecanismelor tehnice de asigurare a securității sistemelor și rețelelor);
controlul accesului (politica drepturilor de acces la sisteme, rețele, resurse și date);
achiziția, dezvoltarea și mentenanța sistemelor informatice;
Managementul incidentelor de securitate (anticiparea și găsirea unui răspuns adecvat la incidentele de securitate);
continuitatea afacerii (protejarea, menținerea și recuperarea sistemelor și datelor critice);
modul de respectare a politicilor de securitate, standardelor și altor reglementări.
În aplicarea acestor standarde la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească, procesul de management al riscului constă în parcurgerea a 6 etape:
1. Identificarea informațiilor și resurselor informaționale – identificarea nodurilor în care se concentrează informațiile precum și echipamentelor pe care sunt stocate acestea în vederea prelucrării sau transmiterii ulterioare.
2. Evaluarea amenințărilor – identificarea potențialelor amenințări la adresa securității informațiilor, atât externe cât și provenite din interior, fie că sunt provocate de om sau de potențialele lipsuri tehnologice.
3. Evaluarea vulnerabilităților – evaluarea politicilor, procedurilor, standardelor, a nivelului de pregătire, a securității fizice și tehnice pentru a identifica potențialele vulnerabilități și a calcula probabilitatea exploatării acestora.
4. Evaluarea impactului – estimarea efectelor ce pot fi produse de către amenințările identificate la etapa 2. Evaluarea poate fi calitativă sau cantitativă.
5. Identificarea și implementarea măsurilor adecvate – identificarea răspunsurilor adecvate având în vedere echilibrul între cost, eficiență și valoarea informațională protejată.
6. Evaluarea – analiza eficienței măsurilor implementate.
Acțiunile de urmat ulterior identificării riscului pot fi împărțite în trei categorii:
Acceptarea riscului bazată pe importanța relativ scăzută a unei resurse informaționale, frecvența relativ scăzută cu care are loc și impactul minim pe care îl are asupra activității. Un exemplu de risc acceptat în cazul unităților naționale centrale de cooperare polițienească internațională este compromiterea telefoniei terestre.
Adresarea riscului prin implementarea unor politici menite a reduce impactul acestuia – un exemplu poate fi instalarea unor sisteme automate de stingere a incendiilor în camerele tehnice unde sunt instalate echipamentele de comunicații și serverele. Acesta poate fi uneori transferat către o altă entitate – spre exemplu asigurarea intervenției în cazul incendiilor de către o unitate specializată de pompieri .
Negarea riscului – această acțiune reprezintă ea însăși un risc.
Atunci când decizia luată este de a implementa mecanisme sau sisteme de securitate menite a scădea probabilitatea de producere a riscului sau de a diminua impactul asupra activității, aceste mecanisme se regăsesc de obicei în sfera măsurilor administrative, tehnice sau fizice.
Măsurile administrative se referă la realizarea și implementarea unor proceduri formale, proceduri care formează cadrul în care se desfășoară o anumită activitate. Actele legislative pot fi considerate proceduri în măsura în care reglementează o anumită activitate (spre exemplu Legea 677 din 2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal). Anumite sectoare de activitate au proceduri și standarde obligatorii și acesta este și cazul cooperării polițienești internaționale. Astfel la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională trebuie asigurată implementarea standardelor și procedurilor aferente fiecărui mecanism de cooperare polițienească – Interpol, Europol, SIRENE etc. – prin crearea unor proceduri proprii referitoare la schimbul de informații prin intermediul sistemelor sus menționate. Alte exemple de politici administrative care trebuie implementate la nivelul unităților centrale de cooperare polițienească internațională sunt politica de schimbare periodică a parolelor de acces, politicile de screening de securitate la momentul angajării și reluarea periodică a acestora precum și procedurile disciplinare.
Măsurile administrative stau la baza identificării și implementării măsurilor tehnice și fizice, acestea din urmă fiind doar manifestări concrete a procedurilor implementate. De aceea măsurile administrative reprezintă piatra de temelie a securității informațiilor în cadrul unităților naționale centrale de cooperare polițienească internațională.
Măsurile tehnice se referă la software dedicat monitorizării și controlului accesului la sistemele informaționale. Spre exemplu firewall-uri, sisteme de detecție a accesului neautorizat în rețea, criptoare.
Principiul care fundamentează măsurile tehnice implementate în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească este principiul necesității accesului. Astfel o persoană nu trebuie să aibă mai multe drepturi decât cele necesare pentru îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu. De multe ori acest principiu este trecut cu vederea iar un exemplu concludent este logarea ca administrator pentru a verifica căsuța de mail sau a accesa resurse Internet. Încălcarea acestui principiu poate avea loc și la momentul în care un angajat este mutat în cadrul unei alte subunități iar drepturile alocate în vederea îndeplinirii noilor atribuții sunt adăugate la cele deja existente.
Măsurile fizice sunt destinate monitorizării mediului în care se desfășoară activitatea și a facilităților informatice. Spre exemplu alarme de fum și incendiu, sisteme automate de stingere a incendiilor, televiziune cu circuit intern, acces controlat. În cadrul unităților naționale centrale de cooperare polițienească internațională o măsură fizică importantă este separarea rețelelor și a spațiilor de lucru în funcție de scopurile îndeplinite. De asemenea este foarte importantă și separarea sarcinilor. Aceasta asigură faptul că o sarcină critică nu este responsabilitatea unui singur angajat. Astfel un programator nu trebuie să fie în același timp și administratorul server-ului sau al bazelor de date – aceste sarcini trebuie îndeplinite de persoane diferite.
Putem concluziona că există o interdependență între managementul securității în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională și managementul riscurilor de la nivelul aceluiași tip de unitate, ambele condiționându-se reciproc și făcând parte din procesul iterativ de asigurare a tuturor precondițiilor necesare menținerii constante a fluxului de schimb de date și informații în condiții de securitate deplină.
3.3.3. Operaționalizarea sistemului de securitate
O unitate națională de cooperare polițienească internațională eficace în schimbul de informații înseamnă o unitate care trebuie să îndeplinească concomitent două condiții:
să poată identifica, aprecia și valorifica datele și informațiile ce pot oferi sprijinul necesar structurilor operative;
să poată gestiona, manipula, prelucra și stoca în condiții optime de securitate datele și informațiile pe care le deține.
Pe lângă aspectele tratate anterior în cadrul acestui capitol, sistemul de securitate de la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională trebuie să implementeze alte două cerințe esențiale:
A. Asigurarea continuității funcționale;
B. Asigurarea recuperării sistemelor și datelor esențiale în cazul unor incidente de securitate sau a coruperii acestora.
A. Asigurarea continuității funcționale
Asigurarea continuității funcționale este activitatea desfășurată în vederea realizării accesului neîntrerupt la fluxul informațional de schimb de date și informații. Aceasta activitate include activități de tipul efectuării de copii de rezervă, managementul schimbării și suport tehnic neîntrerupt. Continuitatea funcțională nu este tratată în corelare cu un eveniment de tipul unui dezastru natural, ea se referă la acele activități desfășurate zilnic în vederea asigurării accesului, consistenței datelor și recuperabilității acestora.
Baza continuității funcționale sunt standardele și politicile aferente acestora, procedurile necesare asigurării funcționării fără întrerupere, indiferent de circumstanțele externe. Designul sistemelor, implementarea, suportul tehnic al acestora și mentenanța trebuie să aibă în vedere acest aspect. Termenul de continuitate a funcționalității descriere o metodologie de manageriere a unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională, iar planificarea asigurării continuității este procedura de urmat pentru fiecare din angajații acesteia în vederea asigurării funcționalităților unității.
Pentru putea atinge continuitatea funcționalității, la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească trebuie urmărite mai multe paliere:
1. Analiză
Proces managerial care vizează respectarea procedurilor de identificare a accidentelor, dezastrelor, urgențelor și/sau amenințărilor. Acesta implică:
a) evaluarea efectelor unor astfel de situații;
b) dezvoltarea u nor strategii de recuperare a datelor și informațiilor;
c) menținerea unui nivel înalt de conștientizare prin intermediul pregătirii personalului.
2. Politici
Crearea și implementarea unor instrumente care să conducă la realizarea unor automatisme, a unor acțiuni prestabilite în conformitate cu planuri testate este esențială pentru diminuarea impactului riscurilor.
3. Plan de asigurare a continuității
Acesta trebuie să cuprindă documente, instrucțiuni și proceduri care să permită unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională să reacționeze în cazuri extreme fără a întrerupe fluxul informațional sau vreo activitate esențială.
4. Planificarea continuității funcționale
Reprezintă ansamblul de măsuri luate în vederea identificării, dezvoltării, obținerii, documentării și testării procedurilor ce asigură continuitatea funcționării. Acestea pot fi împărțite în două mari categorii: măsuri de reducere a producerii riscurilor și diminuare a impactului și măsuri de asigurare a continuității în cazul producerii riscului.
5. Planificarea resurselor
Resursele trebuie implementate și puse în lucru astfel încât să poată fi reutilizate și relocate la nevoie. Acest nivel de flexibilitate impune ca resursele alocate să fie planificate și alocate în adâncime până la designul sistemelor informaționale. Orice altă strategie conduce la o unitate națională centrală de cooperare polițienească internațională inflexibilă, dificilă de administrat, păstrat și adaptat cerințelor.
6. Organizarea resursei umane
Personalul trebuie să cunoască care sunt sarcinile esențiale și să fie pregătiți să le îndeplinească. Redundanța capacităților personalului din cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională este esențială în condițiile în care în eventualitatea producerii riscului disponibilitatea personalului ce are cunoștințele tehnice necesare este incertă.
7. Analiza impactului
Conceptul de asigurare a continuității funcționării este bazat pe identificarea și prioritizarea fiecărei atribuții funcționale. O analiza a impactului este un instrument esențial folosit pentru a culege astfel de informații și pentru a putea atribui priorități fiecărei funcționalități.
Ea poate fi folosită pentru a identifica amploarea și durata impactului la diferite nivele ale unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională. Acest instrument permite examinarea efectelor pe care o întrerupere a activității sau o perturbare majoră a acesteia le poate avea asupra activităților operaționale sau strategice. Tot prin intermediul analizei impactului poate fi determinat și efectul pe care îl poate avea introducerea unui nou software, spre exemplu sau schimbarea programului de lucru la nivelul unei unități.
O astfel de analiza ar trebui să fie realizată cel puțin anual dar și în următoarele cazuri: un ritm alert al schimbării funcționalităților, schimbări majore în ceea ce privește procedurile interne sau tehnologice și schimbări majore în mediul informațional extern unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională.
8. DMS – Document management system
Dinamica personalului este inevitabilă și trebuie planificată ca și parte a asigurării continuității funcționării. Soluția problemelor asociate dinamicii de personal este păstrarea în format electronică, într-o bază de date completă și actualizabilă a tuturor documentelor vehiculate în cadrul unității naționale de cooperare polițienească internațională. Astfel personalul va avea acces la informația necesară pentru a deveni operaționali în cel mai scurt timp. Acest aspect implică generarea documentelor într-o manieră automată, din cadrul sistemelor informaționale și nu doar în format hârtie.
9. Managementul schimbării
Managementul schimbării impune un nivel de stabilitate al funcționării unității prin faptul că solicită documentarea și coordonarea schimbărilor.
10. Managementul auditului intern
Unul dintre aspectele cele mai costisitoare ale managementului informațiilor și tehnologiei informațiilor este auditarea. O soluție ce trebuie implementată la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională este crearea unui data center ce poate pune la dispoziție datele necesare realizării auditului sau poate genera rapoarte de audit în baza unor criterii predefinite. Aceasta conduce la diminuări importante ale timpului necesar îndeplinirii unei astfel de activități de către operatori umani.
B. Asigurarea recuperării sistemelor și datelor esențiale în cazul unor incidente de securitate sau a coruperii acestora.
Recuperarea datelor în caz de dezastru se referă la procesele, politicile și procedurile aferente pregătirii recuperării sau continuării proceselor critice ale unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională după producerea unui dezastru natural sau provocat de cauze umane. Recuperarea datelor poate fi considerată o parte componentă a asigurării continuității funcționale. În timp ce asigurarea continuității funcționale implică planificarea tuturor aspectelor schimbului de date și informații, recuperarea datelor este focusată pe sistemele informatice care sprijină schimbul de date și informații.
Pe măsură ce sistemele informatice au devenit critice în activitatea zilnică a unităților centrale naționale de cooperare polițienească internațională, importanța asigurării funcționării acestora precum și recuperării rapide a datelor și informațiilor a crescut direct proporțional.
În mediul privat este estimat că marile companii cheltuie între 2% și 4% din bugetul alocat dezvoltării IT pentru implementarea unor măsuri care să asigure recuperarea datelor. Dintre companiile care au suferit mari pierderi de date 43% au falimentat, 51% au închis în următorii 2 ani și doar 6% au putut continua activitatea.
Dezastrele pot fi clasificate în două mari categorii:
dezastre naturale – inundații, cutremure, etc. Chiar dacă este dificil să previi un astfel de dezastru, măsurile de planificare a reacției pot diminua considerabil riscurile.
dezastre provocate de om – căderea infrastructurii de comunicații sau deversarea accidentală a unor materiale sau substanțe periculoase. În aceste cazuri supravegherea precum și implementarea unor variante de rezervă sunt esențiale.
În ceea ce privește infrastructura IT pot fi implementate mai multe tipuri de măsuri: preventive (menite să prevină producerea unui eveniment), măsuri de detecție (menite a descoperii evenimentele nedorite) și măsuri corective (menite să restaureze sistemul după producerea unui dezastru). Este important ca aceste măsuri să fie documentate și testate periodic.
Pentru implementarea acestei cerințe la nivelul unității naționale centrale de cooperare polițienească pot fi luate următoarele măsuri:
– Realizarea unor copii de siguranță păstrate off-site;
– Realizarea automată a unor copii de siguranță on-site;
– Replicarea datelor într-o altă locație;
– Implementarea unei disponibilități crescute a sistemului;
– Instalarea unui generator de curent electric, UPS sau alimentarea din două surse diferite de energie electrică;
ÎN LOC DE CONCLUZII
Astăzi, comunitatea internațională nu mai este confruntată cu acele crize ce au un grad ridicat de predictibilitate și, prin urmare, care pot fi gestionate, ci cu un proces permanent de identificare a unor soluții de abordare eficientă a noilor amenințări.
Asistăm la globalizarea amenințărilor ai căror vectori purtători nu mai sunt doar vectorii statali, ci și grupuri sau chiar indivizi organizați în rețele internaționale, foarte dificil de controlat, care pot fi prezenți și pot lovi oriunde pe mapamond.
Contracararea amenințărilor la adresa securității naționale presupune solidaritate politică și voință fermă de a acționa în comun în lupta împotriva tuturor structurilor teroriste și ale crimei organizate.
Proximitatea geografică a României, față de zonele în care amenințările neconvenționale și-au făcut simțită prezența, impune participarea activă a statului român la procesul cooperării internaționale pentru a combate eficient acest tip de amenințări care îi afectează securitatea națională.
Combaterea amenințărilor care afectează securitatea țărilor din regiune va fi dificilă, atâta timp cât vor exista diferențe de ordin legislativ între state, în ceea ce privește securizarea frontierelor, lacune în aplicarea cadrului juridic din domeniul contra-terorist și al combaterii criminalității transfrontaliere.
Cooperarea internațională aste cu atât mai necesară cu cât abordarea în format multilateral impune o coerență în formularea strategiilor, eficientizarea structurilor de securitate existente și eliminarea constructivă a divergențelor de opinie.
Studiul factorilor de risc privind evoluția fenomenului infracțional transfrontalier reprezintă o problematică complexă, care trebuie să ia în considerare o multitudine de elemente generale, de ordin geografic, politic, economic și social și o serie de elemente specifice, corespunzătoare zonei și populației care o ocupă.
Orice potențial eveniment în domeniul infracționalității transfrontaliere, produs în zona de responsabilitate, are la bază unul sau mai multe elemente generale, din cele enumerate mai sus și o serie de cauze particulare, derivate din elemente specifice.
Perspectiva optimistă asupra noii arhitecturi de securitate în Europa este însoțită de apariția în prim planul securității internaționale a așa – numitelor riscuri neconvenționale – terorismul internațional, extinderea instabilității generate de conflicte inter-etnice și religioase, migrația ilegală și infracționalitatea organizată, care nu pot fi combătute decât prin cooperare internațională.
Buna-vecinătate este o condiție de bază pentru menținerea securității în spațiul transfrontalier. Ea se manifestă în continuare, resimțită ca o necesitate a statelor, în vechile forme, dar și în altele noi, precum și în alte direcții decât cele clasice. Astfel, ea se dezvoltă plenar, dinspre statele integrate înspre aspirantele la integrare, în diverse forme și modalități: asistență în diverse domenii, diferite programe etc.
Având în vedere elementele definitorii ale matricei de securitate: relația securitate – prosperitate – identitate, conceptul multidimensional de securitate, echilibrul între stat și individ ca beneficiai ai securității naționale, conducerea politică și controlul democratic în gestionarea integrată a securității, gestionarea integrată a securității și ideea de comunitate de securitate, rezultă că se impune o abordarea integrată în cadrul sistemului de apărare a țării pentru gestionarea securității naționale.
În cadrul acestui sistem Poliția Română va trebui să participe activ la dezvoltarea de unor strategii sectoriale care să conțină măsuri concrete specifice domeniului de acțiune din competență, pentru contracararea și combaterea riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor la adresa siguranței naționale pornind de la siguranța cetățeanului.
În lumea de astăzi, mai mult ca oricând, a luat amploare fără precedent crima organizată care, de multe ori, se întrepătrunde și cu terorismul și conține un nucleu dur, criminalitatea economico-financiară, precum și corupția, fenomene ce tind să erodeze baza sistemului economic și să afecteze instituțiile fundamentale ale statului de drept.
Tot mai mult, organizațiile criminale profită de contradicțiile generate de permisivitatea sau chiar lipsa unor legi, de neaplicarea legilor existente, de aplicarea unor modele teoretice din alte state care nu se integrează cu condițiile concrete ale statului ce le împrumută, de relațiile neadecvate dintre sferele politice, economice și administrative, precum și de ineficiența ori slaba colaborare dintre structurile interne sau internaționale abilitate în combaterea fenomenului infracțional.
În contrast cu aceste tare, organizațiile criminale își mențin și dezvoltă relațiile mult mai eficient și au un sistem de cooperare și de lucru în timp real pentru realizarea scopului și produsului infracțional, dar și pentru spălarea banilor și introducerea lor în circuitul legal statal sau multinațional.
Mai mult decât atât, organizațiile mafiote reușesc să se adapteze imediat pentru a scăpa de măsurile întreprinse împotriva lor de către poliție și instituțiile justiției, ceea ce denotă faptul că există un anumit „model” mafiot care cuprinde elemente de tactică, „căi și mijloace de acțiune”, foarte sofisticate și periculoase.
Infiltrarea structurilor crimei organizate în cadrul sistemelor economice îngrădește libertatea de acces la investiții, afectează forța de muncă, consumul, piețele de desfacere, proprietatea, capitalul, activitatea productivă, ceea ce are consecințe negative asupra bunăstării populației, dezvoltării economice și chiar, în unele situații, asupra stabilității anumitor regiuni.
Deși anumite societăți sunt mai vulnerabile decât altele și pot suferi mai mult de pe urma efectelor devastatoare ale criminalității organizate, totuși nicio țară din lume nu este în prezent imună la influența distructivă a acestui flagel.
Experiența a demonstrat că nu există o singură abordare în combaterea crimei organizate care să fie cu adevărat eficientă, succesul putând fi asigurat de o gamă largă de strategii care acționează în mod concertat.
Pe acest fond, strategiile de securitate trebuiesc regândite fundamental, luând în calcul includerea de noi vectori în ecuația de siguranță națională a fiecărui stat. În contextul în care forurile continentale și mondiale își canalizează eforturile pe direcția identificării soluțiilor adecvate pentru eradicarea fenomenului, România și-a amplificat eforturile de contracarare a acestui flagel, atât în plan internațional cât și în plan intern. Aceste eforturi vizează alăturarea României la coaliția internațională, prin punerea la dispoziție a întregului potențial național și intensificarea măsurilor de actualizare a cadrului legislativ și implementare a acquis-ului comunitar.
La jumătate de deceniu după trecerea în noul mileniu, ne aflăm astăzi într-o perioadă de tranziție, în care singura certitudine rămâne schimbarea. Formele pe care le ia această schimbare razantă sunt pe cât de numeroase, pe atât de diversificate. Tot mai multe regiuni ale lumii sunt integrate într-o ordine economică mondială în cadrul procesului de globalizare, în special tehnica modernă aplicată în comunicații a dus la capacitatea de comunicare simultană a oamenilor aflați pe continente diferite, tendința fiind se pare spre o dezvoltare a unei societăți informaționale globale.
Ar fi însă o iluzie să credem că progresul tehnic sau dezvoltarea economică vor aduce pe termen scurt sau mediu beneficii tuturor oamenilor de pe glob. Mai exact, trăim într-o lume a „lipsei simultaneității": în timp ce o parte a oamenilor trăiesc încă într-o societate agrară, alții aparțin deja epocii postindustriale. Astfel, doar în New York există mai multe conexiuni telefonice decât pe întreg continentul african. Cel târziu la sfârșitul secolului 20 s-au conturat aceste tendințe: pierderea treptată a importanței distanțelor spațiale în toate sectoarele sociale, dezvoltarea înspre „satul global” împreună cu fricțiunile cauzate de această lipsă a simultaneității într-un proces ce doar aparent se produce simultan reprezintă cea mai mare provocare actuală la nivel politic. De aceea s-a putut prevedea faptul că schimbările aduse în cursul globalizării reprezintă de asemenea condiții pentru o schimbare structurală durabilă, ce au efecte și asupra formei și modurilor de operare ale criminalității. în acest context apar o serie de întrebări pe care dorim să le aducem în discuție:
►Care sunt efectele concrete ale acestei dezvoltări asupra criminalității? Ce schimbări fenomenologice se pot recunoaște?
► Cum pot și cum trebuie să reacționeze instituțiile de securitate precum și întreaga societate la aceste schimbări în sensul unei combateri eficiente a criminalității?
Polul predominant în lupta împotriva criminalității îl constituie dezvoltarea relațiilor de cooperare polițienească internațională, iar un obiectiv major, așa cum prevede și Tratatul de la Lisabona, îl reprezintă consolidarea instrumentelor de care dispune Uniunea Europeană pentru asigurarea unei mai bune protecții a cetățeanului, în contextul proliferării actelor de criminalitate organizată. Astfel instrumentele de care dispune Uniunea Europeană în prezent, precum Europol-ul sau Eurojust, trebuiesc întărite pentru a răspunde de o manieră mai operativă actelor de criminalitate organizată, rețelelor de trafic de persoane sau infracțiunilor de spălare de bani.
O abordare globală în combaterea criminalității cuprinde în opinia mea și o cooperare cu Armata. Acest lucru se poate constata în special la așa-numitele conflicte post-intervenție ale poliției în străinătate, – de ex. în Macedonia sau în Kosovo -, în care prioritatea o reprezintă depășirea situației de criză. Astfel, forțele de intervenție ale poliției pot folosi părți ale infrastructurii Armatei, cum ar fi mijloace de comunicare, veste de protecție, logistica transporturilor etc. Pe lângă acestea există însă și alte domenii de cooperare. Astfel, în pregătirea intervențiilor de către poliție un rol important îl joacă informarea timpurie, sistemele de avertizare timpurie, constituirea unui plan al situațiilor și analiză a riscurilor. De aceea trebuie să existe o corelare a resurselor polițienești și militare exact în sfera planificării strategice.
Armata are propriile căi de informare în spațiile de intervenție, iar în cadrul acestor activități intră și informații cu privire la criminalitate. Exemplific în acest sens înțelegerea dintre Biroul Judiciar Federal (BKA) și Centrul pentru Transformare al Armatei, stabilită în iunie 2005. Cele două instituții întocmesc în comun, în mod interdisciplinar, analize interconectate despre cauzele, reliefările, consecințele precum și modalitățile de combatere a amenințărilor. Va exista astfel o cooperare la elaborarea analizei riscurilor sau pentru măsuri de supraveghere polițienească. Se urmărește, de asemenea, o conlucrare în domeniul operativ, precum și sprijinirea analizei strategice pentru combaterea criminalității în domeniul stupefiantelor.
De interes deosebit este și cooperarea cu institutele pentru politică internațională și securitate, care oferă consultanță în toate problemele legate de politica pentru securitate și cea externă, pe baza propriilor cercetări întreprinse, bazate pe practică.
La nivel internațional, organismele abilitate în domeniul securității vor trebui să pună accent pe următoarele teme:
a) Cercetarea axată pe mijloacele faptei și consultanță. Potențialul riscurilor constă în special în abuzul de materiale radioactive și bacteriologice, de aceea se impune o cercetare intensivă în domenii precum detecția, supravegherea și potențialul riscurilor.
b) Cercetarea axată pe factorii implicați și consultanță. Aici atenția trebuie îndreptată atât spre partea făptuitorilor, cât și spre partea vătămată. Astfel se poate obține mai mult prin cuplarea cunoștințelor din domeniul celor axate pe fapte cu cele din cercetarea terorismului/extremismului în sensul profilului făptuitorilor, al fundalului psihologic etc.
c) Cercetarea axată pe evenimentul propriu-zis și consultanță. În prim plan se află analiza evenimentelor concrete în ceea ce privește derularea, mijloacele faptei și părțile slabe din punct de vedere tehnic/organizatoric. O componentă esențială în acest domeniu o reprezintă, de asemenea, crearea scenariilor și analiza sistematică a atacurilor și dezastrelor, care se întâmplă la nivel mondial.
Dacă vrem să dobândim cunoștințe cuprinzătoare cu privire la cauzele și manifestările noilor fenomene ale criminalității, în special în străinătate, trebuie să-i acordăm o importanță mai mare activității din domeniul intelligence. Și ea trebuie să aibă loc – pentru o mai mare putere de expresie și rază de acțiune – în cooperare cu diferiți factori precum Poliția sau Armata. La nivel european lipsește însă o comparație a planurilor situațiilor naționale în domeniul crimei organizate. Astfel, la nivel european s-a pus în practică scopul formulat în „Programul de la Haga”, respectiv schimbarea „Organized Crime Report” – OCR (Raportului privind Crima Organizată) al Uniunii Europene cu „Organized Crime Threat Assessment” – OCTA (Evaluarea Amenințărilor Crimei Organizate).
Securitatea, în sens larg, înseamnă noi abordări, ca de exemplu componența strategiei de anticipare la al patrulea pilon sau noile alianțe cu Armata și cu partenerii globali din economie. Aceste alianțe ne vor ajuta să contracarăm în mod corespunzător amenințările fenomenelor criminalității la nivel internațional. La nivel național trebuie să se reflecte mai intens procesul de securitate. Cunoștințele ce duc la o combatere eficientă a criminalității trebuie cumulate mai departe pe plan internațional și stabilite legături în rețele între state și structurile existente. În domeniul securității nu avem nevoie de instituții noi, ci de o concepție convingătoare pentru comunicarea și cooperarea sistematică.
Numeroasele planuri de acțiune ale Uniunii Europene (abordarea globală a migrării, plan de acțiune împotriva terorismului, strategie europeană de securitate…) transpun complexitatea acțiunilor combinate. Bugetele comunitare privilegiază dimensiunea preventivă a securității: contribuția dezvoltării înlesnește stabilizarea fluxurilor migratorii și criminale; ajutorul integrării contribuie la lupta împotriva radicalismului religios. Uniunea Europeană lucrează la interschimbabilitatea detaliilor de imigrare, de poliție și de informații, de traducere tangibilă a unui continuum securitar asupra acestor chestiuni. Actorii privați joacă un rol important: operatorii bancari sau de telefonie, furnizorii de acces la Internet sunt parteneri necesari pentru a putea depista fluxurile criminale și manevrele de destabilizare. Rolul statului devine subsidiar în securitatea sectoarelor de activitate vitale. Politicile sectoriale (transportul aerian…) și tehnologiile de supraveghere (biometrie …) duc spre rețele complexe de securitate.
Securitatea devine, astfel, un produs multifactorial. Mijloacele de securitate se văd atrase de diferitele sisteme politice care le conduc. Răspunsurile tactice devin marginale în regulile unei soft power, iar contraterorismul. Controlul tehnologiilor duale de securitate (materii sensibile și proliferarea, informațiile și observarea), salvgardarea teritorială, folosirea forței legitime constituie tot atâtea domenii în care cei doi poli ai identității militare s-ar putea echilibra: dinamica unei colectivități/grup și valoarea indivizilor săi.
Astfel, frontierele tradiționale de apărare se estompează între abordările militare și cele polițienești, între intern și extern, între național și internațional, între public și privat.
Consider că este posibilă, dacă nu cumva chiar necesară, reconstrucția unei formule, a unui angajament bipolar de asigurare a securității globale sau, poate chiar mai probabil, apariția unei formule multipolare de gestionare a securității globale, în care actori să fie deopotrivă state și organizații supranaționale.
În contextul provocărilor actuale, generate de gradul de mobilitate și de specializare a grupărilor infracționale, realizarea și implementarea unei strategii de securitate internă, având drept temă centrală protejarea unor valori cheie pentru cetățenii Uniunii Europene, precum libertatea, securitatea și justiția, apare ca o necesitate.
Prin stabilirea unor priorități la nivelul Uniunii Europene, precum și a unor mecanisme decizionale necesare pentru realizarea unui nivel înalt de coordonare a acțiunilor, trebuie să se realizeze o mai bună mobilizare a resurselor, în vederea prevenirii și combaterii criminalității transfrontaliere.
Domeniile considerate prioritare pentru realizarea unui climat de siguranță a cetățenilor din cadrul U.E, respectiv traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă, criminalitatea informatică, criminalitatea economică, strategia antidrog și combaterea terorismului, trebuie să fie tratate ca domenii cheie de către Poliția Română și de celelalte instituții de aplicare a legii, fiind necesar să se acopere întreaga arie a infracționalității transfrontaliere. Pe lângă obiectivele comune asumate prin strategie, în funcție de situația existentă la nivelul fiecărui stat membru al Uniunii Europene, se pot stabili și alte domenii de acțiune considerate prioritare.
În ceea ce privește prioritățile pentru Poliția Română, consider că este necesar să se continue procesul de integrare în structurile europene angajate în lupta împotriva fenomenului infracțional transfrontalier și transnațional prin întărirea cooperării polițienești, iar pentru prevenirea și combaterea amenințărilor la adresa securității la adresa României și a Uniunii Europene cât și la potențialele riscuri ce pot survenii ca urmare a evoluției acestora, determinate și de aderarea la spațiul Schengen, este necesară amplificarea activităților desfășurate de structurile de aplicare a legii în sistem gen „task-force” cât și dezvoltarea Proiectului TRIDENT România. Se impune o concentrare a eforturilor în fața fenomenului de criminalitate organizată, care să pornească de la premiza că, pentru combaterea criminalității, nici o structură nu trebuie să acționeze singură ci în parteneriat cu celelalte instituții de aplicare a legii.
Totodată, în perspectiva aderării la Spațiul Schengen, această măsură trebuie corelată cu implementarea unui nou concept de abordare în sistem integrat a modalității de acțiune și combatere a criminalității transfrontaliere și transnaționale pe teritoriul național, parte a spațiului de liberă circulație (filtru IV). Acest concept, axat pe trei componente integrate, ce va fi implementat prin metodologii și proceduri specifice privind acțiunea în zona frontierei externe a UE, a viitoarei frontiere interne (respectiv cu Ungaria și Bulgaria) și în interiorul teritoriului național, trebuie să cuprindă măsuri privind controlul zonelor critice cunoscute ca destinații pentru naționalii țărilor terțe și monitorizarea rutelor de migrație ilegală.
Eficientizarea acțiunilor și activităților de combatere a criminalității, trebuie să aibă la bază o acțiune eclectică, unitară în domeniu, în vederea asigurării unui sincronism, care să evite sincopele de tip anomic, cu efecte negative la adresa securității naționale și să asigure un răspuns adecvat la noile evoluții ale amenințărilor neconvenționale.
Cercetarea noastră științifică ne-a permis să cunoaștem în amănunt ansamblul relațiilor amintite, să identificăm problemele existente și să formulăm propuneri de perfecționare care, în opinia noastră, sunt realizabile, îndeplinesc cerințele comunitare în domeniu și pot aduce un plus de eficiență cooperării în ansamblu.
Cadrul normativ existent la acest moment în România care guvernează cooperare polițienească internațională se compune din acte interne, legi și alte reglementări, care tratează separat cooperarea judiciară în materie penală de schimbul de informații cu valoare operativă și din prevederi cuprinse în acorduri sau convenții de cooperare internațională sau la nivel european. În opinia noastră, la nivel național este necesară adoptarea unei legi specifice cooperării polițienești internaționale care să constituie cadrul general al acesteia. Legea trebuie să prevadă în primul rând unificarea cooperării în cazul schimbului de informații, prin intermediul unei unități naționale centrale, conferindu-i acesteia rolul real de dispecer și de îndrumător pentru toate celelalte autorități cu atribuții în domeniu.
De asemenea, apreciem că derularea unor activități de cooperare polițienească de către atașații și ofițerii de legătură străini acreditați în România trebuie să fie precedată de obținerea unui aviz de cooperare, cu particularitățile existente în cazuri urgente și foarte urgente, pentru a sprijini autoritățile naționale să controleze și să gestioneze ansamblul cooperării la nivel național și să cunoască volumul fluxului informațional în cadrul acestei activități în vederea stabilirii modalităților de acțiune în deplină cunoștință de cauză.
Orientând cercetarea către structurile naționale române din domeniu, în special către ansamblul relațiilor și activităților Centrului de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, am dorit să găsim soluții concrete, practice și pragmatice care să conducă la perfecționarea actului managerial în scopul eficientizării activității. În acest sens, în opinia noastră, unificarea fluxurilor informaționale ale unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională cu cele ale altor structuri sau substructuri care desfășoară activități de cooperare, cum sunt punctele și birourile de contact din cadrul Poliției de Frontieră, reprezintă o necesitate și o condiție obligatorie pentru a respecta principul „o singură cale de intrare și o singură cale de ieșire a informațiilor”, în conformitate cu practicile și recomandările europene. De asemenea, alături de alte măsuri pe care le-am identificat și care vor fi prezentate în continuare, unificarea fluxurilor informaționale în cooperarea polițienească duce la evitarea dublării canalelor de cooperare cu avantajele prezentate pe larg în cadrul lucrării.
Unificarea fluxurilor informaționale ale structurilor care desfășoară activități de cooperare polițienească internațională în România, necesită ca unitatea națională centrală să dezvolte capacități optimale de tratare a informațiilor schimbate, în contextul creșterii volumului acestora la valori semnificative. Acest lucru se poate realiza fie prin politici de personal, suplimentarea și relocarea de posturi, fie prin informatizarea la nivel înalt a activităților de primire, tratare, transmitere și valorificare a informațiilor.
În urma analizei efectuate, opinăm că cele două soluții trebuie combinate și corelate astfel încât să se obțină o eficientizare maximală a proceselor amintite. În acest sens, este necesar ca în cadrul unității naționale centrale de cooperare polițienească internațională să fie înființată o substructură alcătuită din operatori, a cărei sarcină principală să reprezinte culegerea și stocarea informațiilor conținute în cererile de asistență. Aceasta trebuie poziționată structural între nivelul managerial și nivelul operațional, ajutând în acest sens la creșterea timpului de soluționare a cererilor de asistență prin degrevarea funcționarilor operativi de aceste activități.
În ceea ce privește măsura informatizării activităților de primire, tratare și valorificare a informațiilor, cercetarea efectuată ne-a determinat să opinăm că este necesar realizarea și implementarea la nivelul întregului personal al unității centrale, unui program informatic care să permită transformarea în proporție majoritară a suportului non-informatic al informațiilor, în special hârtia, în suport electronic. În acest fel se realizează o creștere a vitezei de circulație a informației în cadrul unității și se scurtează timpul de tratare a acesteia.
Informatizarea trebuie să vizeze, de asemenea, și realizarea unei baze de date care să stocheze și să analizeze informațiile culese din cererile de asistență. În opinia noastră această bază de date va constitui un suport major în valorificarea potențialului informațiilor de cooperare. Ea trebuie să fie capabilă să stocheze informații despre persoane și bunuri, acțiuni, dar și să efectueze căutări automate astfel încât să nu permită dublarea înregistrării acelorași informații. Mai mult, suntem de părere că avantajul major pe care ar putea să-l aducă ar fi acela de a permite substructurilor de analiză a informațiilor să efectueze conexiuni relaționale în funcție de infractori sau grupuri de infractori, mod de operare, aria de acțiune, mijloace de valorificare a produselor infracțiunii etc. De asemenea, apreciem că pentru a fi eficient și a se constitui într-un avantaj major pentru funcționarii operativi, sistemul informatic de tratare a informațiilor din cererile de asistență trebuie să facă posibilă interconectarea cu bazele de date ale altor structuri, care conțin informații de interes polițienesc, aflate la dispoziția acestora. Aceasta va duce la efectuarea de verificări automate și la semnalarea rezultatului fără a mai fi necesară logarea separat, pentru fiecare dintre acestea.
Pe baza „lessons learned” dezvoltat la nivelul structurilor naționale cu competențe în cooperarea polițienească internațională, precum și a experienței acumulate în gestionarea practică a elementelor din sfera cooperării considerăm că Poliția Română este în măsură să ofere sprijin și îndrumare statelor emergente (din punct de vedere al integrării euro-atlantice) ale zonei. O astfel de strategie ar permite consolidarea poziției geostrategice a României precum și a proiecției intereselor UE și naționale la nivel regional. „Exportul” de expertiză în domeniul tehnicilor și metodelor de prevenire, investigare și combatere a infracționalității transfrontaliere permite asumarea de către România a unei poziții de lider de piață de securitate în Balcanii de Vest și regiunea Mării Negre, iar corelarea domeniului afaceri interne cu sfera politico – militarului conturează noi capabilități în asigurarea mediului de securitate în conformitate cu strategiile naționale de securitate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Managementul Securității Informațiilor Structurilor Române DE Cooperare Polițienească Internațională (ID: 117875)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.