Managementul Finaciar al Intreprinderilor Mici Si Mijlocii

=== 47f57e8a465b611469958460b879fdf60c0da6e3_573482_1 ===

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREȘTI

Lucrare de licență

cu titlul

Managementul financiar al întreprinderilor mici și mijlocii

Coordonator științific:

Absolvent

București

2018

Cuprins

INTRODUCERE 4

Capitolul I. Aspecte generale privind întreprinderile mici și mijlocii 6

Definirea si clasificarea întreprinzătorilor 6

Înființarea întreprinderilor mici și mijlocii 9

Rolul și importanța IMM-urilor 12

Tipologia IMM-urilor 14

Repere microeconomice ale managementului IMM-urilor 15

Situația IMM-urilor pe plan mondial 16

Stimularea infiintarii întreprinderilor mici și mijlocii 18

Capitolul II. Noțiuni teoretice privind managementul financiar al

întreprinderilor mici și mijlocii 20

2.1. Conceptul de management financiar 20

2.2. Analiza financiară a întreprinderii 22

2.3. Diagnosticul și echilibrul financiar al întreprinderii 28

Capitolul III. Riscul și managementul financiar al procesului investițional al

întreprinderilor mici și mijlocii 34

3.1. Riscul financiar 34

3.2. Elementele și criteriile financiare ale procesului investițional 35

Capitolul IV. Studiu de caz- Analiza financiară a unui IMM 37

CONCLUZII 50

BIBLIOGRAFIE 52

ANEXE

Introducere

Lucrarea intitulată “Managementul financiar al întreprinderilor mici și mijlocii” este structurată pe patru capitole și prezintă aspecte teoretice și practice cu privire la noțiunile de întreprinderi mici și mijlocii, dar și cu privire la managementul financiar care se aplică în cadrul acestora.

În cadrul primului capitol am prezentat, pentru început, elementele esențiale privind conceptele de întreprinzător și întreprindere. Întreprinzătorul este individul ce prezintă ca și caracteristică fundamentală implicarea în cadrul activităților de a afla și de a realiza lucruri noi care să îi permită desfășurarea unor acțiuni ce se bazează pe inovație și creație, comparativ cu ceea ce există pe piață. Ca umare a personalității inovatoare pe care o prezintă întreprinzătorul modern, putem trage concluzia că, spre deosebire de managerul clasic, cel dintâi are capacitatea de a-și asuma riscuri mult mai mari pentru a putea să își ducă la îndeplinire sarcinile pe care și le-a propus.

O altă definiție relevantă dată întreprinzătorului îi aparține importantului om de știință Max Weber, care consideră că cel ce întreprinde este în primul rând o persoană capabilă să riște cele mai importante lucruri din viața lui pentru a-și îndeplini activitățile, lucru cum ar fi: cariera, familie, banii etc. Cu alte cuvinte, în opinia acestuia, întreprinzătorul prezintă un dezvoltat spirit de aventură, însă riscurile pe care și le asumă sunt de cele mai multe ori limitate, având o bază concretă și numeroare evaluări atât pe baza propriei judecăți cât și din punct de vedere economic, evaluări în urma cărora trebuie ca șansele sale de reușită să fie destul de ridicate pentru a putea risca.

Tot în cadrul acestui capitol am redat noțiunile esențiale cu privire la rolul pe care îl au întreprinderile mici și mijlocii în cadrul economiei românești. Cel mai important este faptul că aceste tipuri de întreprinderi sunt de natură a contribui la stabilitatea socială din domeniul în care activează deoarece prin intermediul înființării lor se creează numeroase locuri de muncă.

Totodată, odată cu înființarea IMM-urilor, solicitările venite din partea clienților sunt soluționate mult mai rapid deoarece prin însăși crearea unor noii întreprinderi, fie că sunt mici sau mijlocii, crește concurenta în domeniul de activitate al acestora, ceea ce determină toate firmele să ia atitudine cu privire la modalitatea de satisfacere a cererilor clienților, pentru că fiecare dorește să nu își piardă segmentul de clientelă. Un alt rol foarte important este dat de capacitatea acestor întreprinderi de a fi principala modalitate prin intermediul căreia se formează clasa de mijloc, ceea ce înseamnă că IMM-uri prin înființarea lor au o contribuție importantă la ceea ce poate fi numită stabilitatea socio-politică a României. Trebuie evidențiat și faptul că acest lucru se asigura doar ca urmare a faptului că odată cu constitutirea acestor tipuri de întreprinderi se distribuie într-un mod favorabil puterea economică în cadrul statului.

În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat noțiuni teoretice privind managementul financiar care se practică în întreprinderile mici și mijlocii, urmând ca în cadrul capitolului trei să fie prezentat pe larg procesul investițional, dar și riscurile presupuse de acesta în cadrul IMM-urilor.

Ultimul capitol redă partea practică a acestei lucrări, în cadrul căreia am prezentat studii de caz privind întreprinderile mici și mijlocii în economia românească, dar și evoluția pe care au înregistrat-o acestea și situația lor în prezent.

Capitolul I. Aspecte generale privind întreprinderile mici și mijlocii

1.1.Definirea și clasificarea întreprinzătorilor

Termenul de întreprinzător își găsește originea în cuvântul de origine franceză „entreprendre” care desemnează noțiunea de a începe desfășurarea unei activități. În decursul timpului, această noțiune a avut diferite semnificații. În ceea ce privește domeniul economic, termenul este folosit pentru a descrie elementul definitoriu în înființarea unei firme. Însă termenul capătă semnificații diferite în funcție de domeniul în care este utilizat, de aceea este fundamentală stabilirea semnificației acestui concept. În opinia specialistului de origine canadiană, Jean Marie Toulouse, întreprinzătorul poate fi definit ca fiind individul ce pune bazele unei întreprinderi noi, ceea ce înseamnă că principalul element caracteristic al întreprinzătorului este capacitatea acestuia de a desfășura activități în opozabilitate cu managerul clasic, prin îndeplinirea unor lucruri noi, nu doar prin asigurarea funcționarii unor firme deja existente pe piață. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul este acea persoană care deține cunoștințele și competențele vitale pentru a face lucruri noi prin capacitatea acestuia de a se adapta la orice situație existenta în economie și în societate. Așadar, întreprinzătorul modern trebuie să aibă capacitatea de a inova.

Pe de altă parte, există definiția dată de economistul Joseph Alois Schumpeter, conform căruia poate dobândi calitatea de întreprinzător doar acea persoană care este capabilă și care realizează o combinație economică necunoscută la momentul respectiv

Întreprinzătorul este individul ce prezintă ca și caracteristică fundamentală implicarea în cadrul activităților de a afla și de a realiza lucru noi care să îi permită desfășurarea unor acțiuni ce se bazează pe inovație și creație, comparativ cu ceea ce există pe piață. Ca umare a personalității inovatoare pe care o prezintă întreprinzătorul modern, putem trage concluzia că, spre deosebire de managerul clasic, cel dintâi are capacitatea de a-și asuma riscuri mult mai mari pentru a putea să își ducă la îndeplinire sarcinile pe care și le-a propus.

O altă definiție relevantă dată întreprinzătorului îi aparține importantului om de știință Max Weber, care consideră că cel ce întreprinde este în primul rând o persoană capabilă să riște cele mai importante lucruri din viața lui pentru a-și îndeplini activitățile, lucruri cum ar fi: cariera, familie, banii etc. Cu alte cuvinte, în opinia acestuia, întreprinzătorul prezintă un dezvoltat spirit de aventură, însă riscurile pe care și le asumă sunt de cele mai multe ori limitate, având o bază concretă și numeroare evaluări atât pe baza propriei judecați cât și din punct de vedere economic, evaluări în urma cărora trebuie să șansele sale de reușită să fie destul de ridicate pentru a putea risca. Această lipsă de aversiune fără de risc apare ca urmare a faptului că de cele mai multe ori întreprinzători sunt niște persoane care prezintă numite nemulțumiri în viața lor, fie din punct de vedere material, fie în ceea ce privește cariera. Ca urmare a acestora, persoana este determinată să ia atitudine în sensul înlăturării acestor insatisfacții, motivați find de dorința de a obține fie câștiguri materiale cât mai mari, fie de a-și dezvolta o carieră care să le aducă aprecierea și respectul celor din jur. Observăm astfel că, indivizii pot fi nemulțumiți și de statului social pe care îl au, lucru care să îi face să dezvolte o puternică dorința de autorealizare care să îi ajute să fie superiori celor din jur, câștigându-le astfel respectul acestora.

Definirea întreprinzătorului poate să reiasă și din definiția întreprinderi. Așadar, întreprinderea este structura organizatorică în cadrul căreia se urmărește folosirea într-un mod cât mai eficient a elementelor de natură economică, prezentând astfel un management ce are ca principal scop obținerea de profit. Ca urmare a acestui lucru, se poate trage concluzia că întreprinzătorul este acel individ ce pune bazele unei afaceri, prin realizarea unor activități și acțiuni care au ca scop fundamental obținerea de profit, prin implicare personală și asumare de riscuri.

Întreprinzătorul își pune bazele activității sale prin folosirea tuturor resurselor necesare în vederea pornirii activității, prin punerea în aplicarea a unei strategii și a unui plan de funcționare, precum și prin angajarea persoanelor necesare pentru atingerea scopurilor stabilite la momentul inițial. Cei mai mulți dintre cei care pun bazele unei întreprinderi nu au capacitatea și competențele necesare de a desfășura singuri activitatea impusă de aceasta, de aceea este nevoie să angajeze persoane specializate în toate domeniile vitale din cadrul oricărei companii.

De-a lungul timpului, întreprinzătorii au fost clasificați în funcție de mai multe criterii. Astfel, în viziunea unui mare specialist american, John Miner, acestia puteau fi împărțiți în patru mari categorii. Cea mai importantă dintre acestea este reprezentată de întreprinzătorul performant care este dedicat în totalitate afacerii sale, având o continua dorința de a învăța și de a se perfecționa pentru a putea să rezolve cu bine problemele care apar în cadrul afacerii sale. Acest tip de întreprinzător prezintă anumite caracteristici generale de personalitate care îl face să se diferențieze de toți ceilalți. Este vorba în primul rând de capacitatea rapidă de învățare, lucru care îl face să aloce cât mai mult timp pentru afacerea pe care o derulează în vederea învățării cât mai multor lucruri despre aceasta; flexibilitatea este, de asemenea, o caracteristică importantă, deoarece îl ajuta să găsească în orice situație soluții la schimbările care apar cu privire la mediul în care își desfășoară activitatea.

Pe de altă parte, există întreprinzătorul manager, ce prezintă că trăsătura fundamentală capacitatea de a conduce, deținând astfel foarte multe cunoștințe, dar și calități cu privire la managerierea unei companii și coordonarea unor angajați. Acest tip de întreprinzător este o persoană care este animată, în primul rând de o puternică dorința de a a ieși în evidență în cadrul grupurilor de oameni și implicit de a fi în leader în fața acestora. De asemenea, întreprinzătorul manager este cel care își dorește să concureze și să câștige atât în fața celor din cadrul întreprinderii cât și în fața altor întreprinzători din cadrul domeniului său de activitate. O altă categorie de întreprinzători este reprezentată de întreprinzătorii supervânzători sau supercomercianți.

În ceea ce privește trăsăturile fundamentale ale acestui tip de întreprinzător trebuie să menționăm faptul că cea mai mare preocupare a sa este dorința de a vinde, prezentând importanță atât ceea ce vinde cât și modul în care se realizează respectiva vânzare. Referitor la personalitatea întreprinzătorului supervânzător trebuie specificată ideea că, în primul rând, acesta trebuie să fie o persoană sociabilă care dezvoltă într-un mod alert relații cu oamenii din jurul său, având capacitatea de a-i înțelege pe aceștia și nevoile lor. Cu alte cuvinte, trăsătura fundamentală pentru există unui întreprinzător supercomerciant de succes este capacitatatea de a empatiza cu indivizii din jurul său. Ultima categorie de întreprinzători, din perspectiva lui John Miner este reprezentată de întreprinzătorul expert. Diferența principală care există între acesta și alți întreprinzători este reprezentată de multitudinea de cunoștințe pe care el le deține în domeniul în care își desfășoară activitatea, cunoștințe care îi oferă acestuia posibilitatea de a-și pune în aplicare ideile proprii.

1.2.Înființarea întreprinderilor mici și mijlocii

Cadrul juridic legislativ care stă la baza înființări întreprinderilor mici și mijlocii este reprezentat de Legea 346 din 14 iulie 2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii actualizată. În conformitate cu această lege, întreprinderea este definită ca fiind orice formă de organizare a unei activități economice, forma care este autorizată în conformitate cu legislația în vigoare să desfășoare orice fel de acte sau fapte de comerț ce sunt de natură a-i aduce profit, respectându-se condițiile privind concurența, impuse de normele legale aplicabile. Așadar, în conformitate cu această definiție, sunt considerate întreprinderi, pe de o parte, societățile comerciale și cele cooperative, iar de cealaltă parte sunt considerate întreprinderi și toate persoanele fizice ce realizează în mod independent activități economice, dar și asociațiile familiale autorizate în conformitate cu normele legislative în vigoare.

În cadrul următorului articol din legea menționată anterior, respectiv în articolul 3 sunt definite întreprinderile mici și mijlocii prin referire la condițiile esențiale pe care o întreprindere tebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a putea fi încadrată în această categorie. Așadar, în conformitate cu acest articol sunt considerate microintreprinderi toate acele întreprinderi care îndeplinesc cumulative două condiții, respectiv au un număr de salariați cel mult egal cu nouă și o cifră de afaceri în valoare de cel mult 2 milioane de euro. În ceea ce privește cifra de afaceri, trebuie menționat faptul că legislația în vigoare prevede că această condiție este îndeplinită și atunci când întreprinderea deține active toate în valoare de cel mult două milioane de euro.

În ceea ce privește întreprinderile mici, condițiile cumulative pe care acestea trebuie să le îndeplinească, vizează în mod evident, tot numărul de salariați și cifra de afaceri, astfel că, este considerată întreprindere mică, orice întreprindere care are un număr de cel mult 49 de angajați și un număr minim de cel puțin 10, dar și o cifră de afaceri în valoare totală de cel mult 10 milioane de euro. De asemenea, ca și în cazul microintreprinderilor, condiția cifrei de afaceri se consideră îndeplinită și atunci când activele totale deținute de firma sunt de cel mult 10 milioane de euro. Nu în ultimul rând, întâlnim întreprinderile mijlocii, care includ toate acele întreprinderi ce nu au încadrat în muncă un număr mai mare de 249 de persoane și , de asemenea, nici mai putin de 50, deoarece astfel ar intra în categoria microintreprinderilor sau a întreprinderilor mici. Pe lângă această condiție, pentru a putea fi considerate întreprinderi mijlocii este necesar ca acestea să aibă o cifră de afaceri anuală netă în valoare de cel mult 50 milioane de euro. Comparativ cu celelalte două cazuri prezentate anterior, în care condiția cifrei de afaceri se consideră îndeplinită și atunci când firma deținea active totale în aceeași valoare cerută pentru aceasta dintâi, în cazul întreprinderilor mijlocii situația s-a schimbat deoarece legiuitorul prevede că este îndeplinită și cea de-a două condiții pentru există acestora dacă firma deține active toate în valoare de cel mult 43 milioane de euro, și nu 50 milioane ca în cazul cifrei de afaceri anuală netă.

Tot în cadrul articolului 4 din Legea 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, legiuitorul a prezentat o clasificare foarte importantă a acestora. Astfel că, pot exista în cadrul economiei, întreprinderi autonome, intrând în această categorie toate întreprinderile care nu sunt considerate legate șa partenere, în conformitate cu definițiile date acestora din urmă, de către legislația în vigoare. Totodată legislația prevede și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească orice întreprindere pentru a fi considerate autonomă.

În conformitate cu clasificarea menționată anterior, pe lângă întreprinderile autonome pot exista și întreprinderi partenere care sunt definite de legiuitor ca fiind formate dintr-o întreprindere ce deține, fie singură fie împreună cu altele, cel puțin o pătrime din capitalul social al unei alte întreprinderi. De asemenea, condiția pentru existența întreprinderilor partenere se consideră îndeplinită și atunci când firma singură sau împreună cu altele, deține un procent de cel puțin 25% din totalul drepturilor de vot din cadrul altei întreprinderi.

O ultimă categorie de întreprinderi este reprezentată de întreprinderile legate care desemnează acele firme între care există unul dintre următoarele raporturi:

o întreprindere deține mai mult de jumătate din drepturile de vot din cadrul unei alte companii;

o întreprindere beneficiază de dreptul de a institui în funcție sau de a revoca din funcție mai mult de jumătate din cei care fac parte din cadrul consiliului de administrație, de conducere ori de supraveghere a altei companii;

una dintre întreprinderi poate să influențeze într-o manieră specifică cealaltă întreprindere având la bază un contract încheiat între cele două ori doar o clauză din statutul de funcționare;

una dintre companii deține calitatea de asociat sau de acționar în cadrul alteia beneficiind în cadrul acesteia din urmă de mai mult de jumătate din drepturile de vot ale asociaților sau acționarilor ca urmare a unui acord ce s-a încheiat cu aceștia din urmă.

Întreprinderile mici și cele mijlocii prezintă atât puncte slabe cât și puncte forte comparativ cu întreprinderile mari. Unul dintre avantajele pe care le prezintă aceste categorii de întreprinderi este dat de faptul că acestea pot procesa mult mai rapid cererile venite din partea clienților, care beneficiază de o probabilitate mult mai mare de a putea vorbi cu managerii firmei, față de clienții întreprinderilor mari. Totodată, în cazul companiilor mici și mijlocii, disponibilitatea privind clienții este mult mai mare și de asemenea și varietatea care apare în ceea ce privește proiectele realizate, deoarece acestea au posibilitatea de a accepta orice proiect este de natură a crește eficiența companiei. În ceea ce privește dezavantajele pe care le prezintă întreprinderile mici și mijlocii, trebuie menționat în primul rând faptul că întreprinzătorul, nu prezintă competențele necesare îndeplinirii tuturor sarcinilor pe care le are, multitudinea de sarcini apărând ca urmare a faptului că numărul de angajați este mic, lucru care îi face să aibă sarcini pentru care nu dețin competențele adecvate. De asemenea, tot în cazul întreprinderilor mici și mijlocii, acestea nu au experiența ce le este necesară pentru a putea să se dezvolte în afară sectorului în care își desfășoară activitatea de bază.

1.3.Rolul și importanța IMM-urilor

Așa cum am menționat și anterior, întreprinderile mici și mijlocii, prezintă atât avantaje cât și dezavantaje, comparativ cu celelalte întreprinderi. Cu toate acestea, IMM-uri au început să se dezvolte din ce în ce mai mult în țara noastră. Aceasta dezvoltare a întreprinderilor mici și mijlocii în România a apărut ca urmare a efectelor benefice pe care le au acestea asupra economiei naționale. Aceste efecte apar ca urmare a rolurilor pe care le îndeplinesc IMM-urile. Unul dintre cele mai importante este reprezentat de faptul că aceste tipuri de întreprinderi sunt de natură a contribui la stabilitatea socială din domeniul în care activează deoarece prin intermediul înființării lor se creează numeroase noi locuri de muncă. Totodată, așa cum am precizat și anterior, odată cu înființarea IMM-urilor solicitările venite din partea clienților sunt soluționate mult mai rapid deoarece prin însăși crearea unor noii întreprinderi, fie că sunt mici sau mijlocii, crește concurența în domeniul de activitate al acestora, ceea ce determină toate firmele să ia atitudine cu privire la modalitatea de satisfacere a cererilor clienților, pentru că fiecare dorește să nu își piardă segmentul de clientelă.

Un alt rol important pe care îl îndeplinesc întreprinderile mici și mijlocii la nivelul țării este reprezentat de capacitatea acestora de a fi principala modalitate prin intermediul căreia se formează clasa de mijloc, ceea ce înseamnă că IMM-uri prin înființarea lor au o contribuție importantă la ceea ce poate fi numită stabilitatea socio-politică a României. Totodată trebuie evidențiat și faptul că acest lucru se asigură doar ca urmare a faptului că odată cu constitutirea acestor tipuri de întreprinderi se distribuie într-un mod favorabil puterea economică în cadrul statului.

Înteprinderile mici și mijlocii prezintă și avantajul de a fi foarte flexibile în ceea ce privește schimbările care apar în cadrul pieței, Cu alte cuvinte, ca urmare a faptului că aceste categorii de întreprinderi sunt direct administrate de către proprietarii lor, ceea ce face ca procesul decizional în cazul oricăror situații să fie mult mai ușor de realizat comparativ cu întreprinderile mari, în cazul existenței în țară a unor dificultăți din punct de vedere economic, acestea vor putea să se adapteze mult mai ușor condițiilor impuse de piață, spre deosebire de marile întreprinderi.

Trebuie spus și faptul că aceste tipuri de întreprinderi contribuie la formarea ofertei de bunuri și servicii și, în acest fel, la formarea PIB, la creșterea exporturilor, precum și a investițiilor naționale. Totodată, prin crearea înteprinderilor mici și mijlocii, în cadrul economiei românești se asigura o utilizare echilibrată a factorilor de producție, care în lipsa exisței acestor întreprinderilor nu ar fi fost utilizați. În acest sens, menționăm produsele secundare deținute de marile întreprinderile, resursele existente la nivel local etc. În legătură cu relația care se stabilește între întreprinderile analizate în cadrul prezentei lucrări și celelalte categorii de întreprinderi, putem spune că întreprinderile mici și mijlocii, dezvolta cu marile întreprinderile diferite relații de colaborare, ceea ce face ca între aceste două tipuri de întreprinderi să ia naștere diferite acorduri sub formă de parteneriate.

Nu în cele din urmă, întreprinderile mici și mijlocii sunt importante în cadrul economiei românești datorită faptului că, ca urmare a dimensiunilor mici pe care le prezintă atâta ca volum de activitate cât și ca număr de persoane angajate, acestea asigura o mai bună comunicare între angajați și persoanele din cadrul conducerii, cu alte cuvinte se scurtează circuitul care apare în procesul de transmitere a informațiilor în cadrul firmei, ceea ce se poate traduce într-o evitare a depersonalizării relațiilor care se formează între persoane în interiorul firmei, precum și o ameliorare a procesului birocratic. De asemenea, se poate spune faptul că sunt foarte importante în cadrul economiei, deoarece sunt de natură a aduce în prim plan ideea de nou, atât în ceea ce privește managementului care este pus în aplicare în cadrul acestora, cât și în ceea ce privește tehnologia.

1.4. Tipologia IMM-urilor

Un alt aspect foarte important pe care îl voi prezenta în ceea ce privește întreprinderile mici și mijlocii este reprezentat de tipologia acestora. Așa cum era de așteptat, trebuie menționat faptul că IMM-uri pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, ca urmare a variabilelor implicate. Una dintre clasificările cele mai relevate a fost prezentată de către specialiștii americani Birley și Westhead conform cărora, întreprinderile mici și mijlocii pot fi împărțite în funcție de opt criterii de bază. Acestea sunt:

tipul de management utilizat;

modul de organizare al companiei;

vechimea întreprinderii;

tipul de proprietate;

domeniul în care își desfășoară activitatea ;

locul în care este activitatea de bază;

relația dintre piață și produsele pe care le oferă compania.

În ceea ce privește firmele mici clasice se poate spune faptul că acestea pot fi clasificate în două categorii:

întreprinderi ce prezintă o singură persoană care a înființat-o ceea ce înseamnă că aceasta este singura care se ocupă de conducerea companiei, celelalte persoane ce lucrează în cadrul ei fiind îndreptățite doar să execute sarcinile trasate de întreprinzător, fără a se implica în cadrul procesului decizional;

întreprinderi familiale, în care așa cum reiese și din cadrul denumirii, acțiunile desfășurate în cadrul companiei sunt realizate de cel puțin doi dintre membrii familiei întreprinzătorului, lucru care este de natură a da naștere unor relații intreprenoriale manageriale complexe, de cele mai multe ori existând situația apariție unor conflicte.

În ultima perioadă, o atenție deosebită se acordă, asa cum era de așteptat, IMM-urilor din ramurile de vârf . Astfel, într-un studiu finalizat recent, întreprinderile mici și mijlocii din zona tehnici de vârf sunt clasificate în trei mari categorii:

întreprinderi mici și mijlocii din sectoare de tehnică de vârf și medie, ce prezintă ca și caracteristica fundamentală desfășurarea activităților prin intermediul internetului;

întreprinderile mici și mijlocii care au la baza exploatarea unor avantaje oferite de catrre comerul electronic din cadrul sectoarelor de servicii. Acestea tipuri de IMM-uri sunt înființate de către liberii întreprinzători;

întreprinderile mici și mijlocii ce sunt integrate prin intermediul lanțurilor de aprovizionare deținute de companiile mari care sunt de natură a da naștere inovațiilor și a comercializa produse, afandu-se sub presiunea celor mai importanți clienți.

1.4.Repere microeconomice ale managementului IMM-urilor

Un alt aspect foarte important privind întreprinderile mici și mijlocii este reprezentat de repere microeconomice privind managementul acestora. În acest sens, menționăm, în primul rând, care sunt cele mai importante astfel de repere care au impact asupra managementului acestor tipuri de întreprinderi. Este vorba în primul rând, despre aspecte privind piața de desfacere, trebuind menționat că în cazul întreprinderilor mici și mijlocii, cea mai importantă piața în care acestea își pot vinde produsele sau servicii se află în locul în care este sediul fizic al respectivei întreprinderi.

De asemenea, tot legat de produsele și servicii oferite spre vânzare de către IMM-uri clienților săi, trebuie specificat că, cu toate că majoritatea dintre acestea prezintă o gamă variată de bunuri, acestea prezintă de cele mai multe ori trăsături similare. După cum bine știm, întreprinderile mici și mijlocii, prezintă dimensiuni reduse, atât în ceea ce privește volumul de activitate cât și în ceea ce privește bunurile și serviciile oferite, lucru care face că piețele pe care funcționează să fie concentrate și să prezinte un important caracter concurențial, ca urmare a faptului că numărul unor astfel de întreprinderi este într-o continuă creștere.

Nu în cele din urmă, trebuie menționat faptul că activitatea întreprinderile mici și mijlocii este de natură a fi influențată în mod evident de prețurile pe care pe prezintă alte astfel de întreprinderi ce își desfășoară activitatea în același domeniu, ceea ce înseamnă că este foarte important ca fiecare dintre acestea să știe să facă diferența între societățile care sunt concurenți principali și celelalte societăți, lucru care este destul de dificil ca urmare a numărului mare de astfel de întreprinderi existente în momentul actual pe piață.

1.5.Situația IMM-urilor pe plan mondial

Situația întreprinderilor mici și mijlocii pe plan mondial este o problematică destul de importantă deoarece așa cum am precizat și anterior, aceste întreprinderi ocupă un rol foarte important în cadrul economiei naționale a fiecărui stat, dar și în cadrul economiei mondiale. Așadar, întreprinderile mici și mijlocii se afla într-o continuă creștere la nivel mondial ca urmare a avantajele pe care acestea le prezintă și a beneficiilor pe care le aduce economiei globale. Unul dintre cele mai importante este reprezentat de faptul că produsul intern brut al fiecărui stat în care există astfel de întreprinderi, provine în mare parte de la ele, existând situații în care procentul depășește 50%.

Pe de altă parte, costurile pe care le prezintă bunurile sau serviciile oferite de aceste tipuri de întreprinderi le face să ocupe un loc important în cadrul fiecărui stat în parte, deoarece sunt multe situațiile în care companiile mari oferă produse și bunuri similare la prețuri mai dezavantajoase comparativ cu IMM-uri, lucru care se întamplă ca urmare a faptului că resursele umane ce își desfășoară activitatea în cadrul unor astfel de societăți sunt mai motivate comparativ cu cele din companiile mari probabil și datorită prezenței întreprinzătorului și legăturii care se stabilește între acesta și majoritatea angajaților. De asemenea, costurile mai mici iau naștere și ca urmare a unor cheltuieli mai mici suportate de întreprinderea respectivă.

Situația favorabilă în care se afla IMM-urile pe plan mondial apare și ca urmare a faptului că aceste societăți sunt catalogate ca prezentând o adaptabilitate și flexibilitate aparte, la condițiile schimbătoare pe care le prezintă piețele în care își desfășoară activitatea, lucru care nu se întâmplă de cele mai multe ori și în companiile mari, acestea fiind puternic afectate atunci când apar modificări semnificative la condițiile piețelor pe care activează. IMM-uri au ajuns unele dintre cele mai importante surse de creare a locurilor de muncă la nivel mondial, ca urmare a faptului că acestea au devenit din ce în ce mai numeroase. Așa cum era de așteptat, datorită faptului că produsul intern brut provine în mare parte de la aceste tipuri de întreprinderi, este lesne de înțeles faptul că acestea reprezintă și una dintre cele mai importante surse ale bugetului de stat ca urmare a taxelor ce sunt colectate de pe urma activității acestora. De asemenea, trebuie precizat că tendințele actuale de natură tehnică, economică și socială favorizează crearea cu precădere de IMM-uri. Ne referim la miniaturizarea echipamentelor, robotizare, informatizare, dezvoltarea comunicațiilor și transporturilor, creșterea gradului de pregătire a populației, reducerea rapidă a diferențelor de condiții de viață dintre zone și localități, descentralizarea administrativă, care nu numai că fac posibile, dar și generează performanțe economice superioare, în primul rând prin firme mici și mijlocii.

Situația favorabilă în care se afla la nivel mondial, face ca IMM-urile să se dezvolte din ce în ce mai mult și să reprezinte în cele din urma una dintre locurile importante în care mare parte din populația mondială își poate pune bazele unei cariere, putând să desfășoare în cadrul acestora o activitate care să se bazeze pe inovație și flexibilitate. Cu toate acestea însă, datorită importanței pe care o prezintă și a situație favorabile, nu putem spune faptul că întreprinderile mici și mijlocii minimizează rolul și importanța pe care o au marile companii în cadrul economiei mondiale, deoarece economia oricărei țări, pentru a fi performantă, necesită și o puternică componentă de întreprinderi mari, mai ales în domeniile industrial și transporturi. Realitățile economice demonstrează existența unor puternice relații de complementaritate dintre firmele mari, pe de o parte și IMM-uri, pe de altă parte. O economie este cu atât mai „sănătoasă„ și mai performantă, cu cât prezintă o structură echilibrată nu numai sectorial, ci și dimensional, obținându-se efecte de sinergie superioare.

1.7.Stimularea înființării întreprinderilor mici și mijlocii

Importanța de la nivel mondial pe care o au din ce în ce mai mult întreprinderile mici și mijlocii a făcut ca și în cadrul României, la fel ca în cadrul celorlaltor state să fie creat un cadrul legislative favorabil înființării și funcționarii unor astfel de tipuri de întreprinderi. Menționăm în acest sens Legea 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare care prevede anumite avantaje și facilitate pe care le prezintă înființarea IMM-urilor comparativ cu constituirea altor tipuri de societăți. În acest sens este prevăzut capitolul 2 din legea menționată anterior care prezintă principalele elemente oferite pentru crearea unui cadru favorabil acestora. Este vorba în primul rând de procedurile administrative care presupun faptul că este interzisă utilizarea în cadrul statului a oricăror mijloace care sunt de natură a duce la discriminarea inteprinderilor nou înființate sau a întreprinderilor mici și mijlocii.

Totodată, legiuitorul a prevăzut faptul că întreprinderile mici și mijlocii prezintă un acces prioritar în ceea ce privește achizițiile publice de produse, lucrări și servicii ceea ce înseamnă că statul roman are ca scop încurajarea creșterii ponderile pe care le dețin aceste tipuri de companii din valoarea totală a contractelor de achiziție publică de bunuri și servicii, oferindu-se în acest sens și anumite facilități cum ar fi acordarea de asistență tehnică gratuită în ceea ce privește semnarea de astfel de contracte precum și gratuitate în proporție de 50% în ceea ce privește diverse citerii legate de cifră de afaceri sau garanții.

Alte facilități oferite acestor întreprinderi sunt prezentate în cadrul secțiunii a 4-a din capitolul doi al legii menționate anterior și fac referire la serviciile de asistență și consultanță oferite, dar și la cele de informare. Așadar, în vederea unei dezvoltării continue a întreprinderilor mici și mijlocii deja existente, dar și în scopul înființării unor noi astfel de societăți, statul roman este cel care asigura pentru acestea asistență și consultanță în unele dintre cele mai importante domenii necesare unei dezvoltării eficiente a oricărei societăți, domenii cum ar fi: management, marketing, financiar-bancar etc. Astfel de facilități sunt asigurate din prin acordarea de sprijin în ceea ce privește aceste activități de informare și de consiliere, fie prin punerea la dispoziție a diverselor programe, oferite de anumite organizații.

Nu în cele din urmă, sunt prezentate în cadrul aceleași legi facilități privind cercetarea și dezvoltarea, dar și inovarea. Cu alte cuvinte, statul roman este cel care asigura niște condiții favorabile în ceea ce privește dezvoltarea acestor departamente în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii.

Capitolul II. Noțiuni teoretice privind managementul financiar al

întreprinderilor mici și mijlocii

2.1. Conceptul de management financiar

Noțiunea de management financiar definește totalitatea principiilor, metodelor și a tehnicilor care sunt folosite pentru a se adopta deciziile financiare necesare atingerile tuturor obiectivelor financiare pe care le are întreprinderea. Așadar, se poate spine faptul că acest tip de management ocupa unul dintre cele mai importante locuri din cadrul managementului companiei deoarece principalul său scop este acela de a permite folosirea într-un mod cât mai eficient a capitalului pe care îl deține compania, asigurând în mod subsidiar creșterea valorii de piață a firmei și implicit creșterea averii acționarilor.

În cadrul economiei actuale, rolul managementului financiar este foarte important deoarece are impact asupra creșterii competitivității care există pe piață și implicit la formarea unor concepții actuale cu privire la mediul de afaceri. Așa cum am menționat în cadrul capitolului anterior întreprinderile mici și mijlocii ocupa un loc foarte important în cadrul economiilor naționale din majoritatea statelor, ceea ce înseamnă că managementului financiar al acestora i se acordă o importantă sporită ca urmare a faptului că procesul de integrare europeană are la bază nu doar marile companii, ci și întreprinderile mici și mijlocii. Un bun management financiar al acestor are impact semnificativ pozitiv asupra economiei naționale, având rolul de a întări încrederea pe care o au investitorii și consumatorii în mediul de afaceri existent la nivel național și implicit, de a relansa inițiativa și activitatea economică în cadrul spațiului comunitar. Concluzionând, ca și în cazul companiilor mari, și în cazul întreprinderilor mici și mijlocii managementul financiar ocupă un rol central deoarece vizează politica financiară care este aplicată la nivel microeconomic, politică care are ca principal scop atingerea obiectivelor prevăzute de către întreprinzători și de cei care administrează resursele financiar investite în cadrul întreprinderii.

Managementul financiar trebuie să contureze, în vederea adoptării și, apoi să urmărească cu consecvență aplicarea în practică a politicilor de finanțare pe termen lung vizând solvabilitatea, a politicilor de îndatorare pe termen scurt, a politicilor de credit comercial, precum și a celor de distribuire a profitului și apoi a dividendelor firmei. Managementul financiar este chemat, ca prin mijloace specifice domeniului financiar, să influențeze în sens crescător valoarea de piață a firmei, în scopul realizării unei stări financiare corespunzătoare și asigurării prosperității proprietarilor ei.

In ceea ce priveste intreprinderile mici si mijlocii, trebuie mentionat faptul ca de cele mai multe ori obiectivul organizațional de bază este în mod determinant influențat de afirmarea calităților personale ale managerului, în a dobândi succesul. În acest caz în atenția managementului financiar se vor afla acele acțiuni prin care se vor sublinia performanțele de excepție ale managerului firmei, cum ar fi: acțiuni surpriză la bursă; plasamente de capital șocante, asocierile în afaceri, etc., cu scopul obținerii unor nivele la profitabilitate deosebite, uneori ieșite din comun.

In vederea asigurarii unui bun management financiar, ca si in cazul marilor companii, si in situatia intreprinderilor mici si mijlocii, managementul financiar apelează la deciziile financiare manageriale. Ele reprezintă produsul final al procesului de conducere înfăptuit în planul acțiunilor financiare ale întreprinderii. Ele sunt extrem de diverse și se iau în context cu situația concretă în care funcționează întreprinderea. Este de subliniat faptul că deciziile managerului financiar au implicații în sfera economicului, deoarece o decizie financiară este întotdeauna într-o strânsă legătură cu decizia economică, cu care se întrepătrunde și se influențează reciproc. Decizia financiară necesită un efort de gândire al managerilor cu astfel de responsabilități, pentru a alege o variantă preferabilă de acțiune, din mai multe posibile, prin care să asigure adaptarea sistemului „întreprindere” la mediu. Pentru a participa la fundamentarea și adoptarea unei noi decizii trebuie identificate mai întâi niște precondiții, care să-i determine pe manager, prin impactul pe care pot avea asupra evoluției viitoare a firmei, să procedeze la un nou efort de gîndire.

2.2. Analiza financiară a întreprinderii

Într-o economie de piață, principalul obiectiv al unei intreprinderi, fie că este companie mare fie că este întreprindere mica sau mijlocie, îl reprezintă maximizarea rentabilității pe baza căruia se adoptă deciziile de alocare a resurselor privind organizarea, extinderea sau restrângerea producției. Analiza rentabilității este o parte esențială în mecanismul de feed-back la nivelul firmei, asigurând rolul de pârghie de reglare. Astfel, prin analiza rentabilității se stabilesc evoluțiile pozitive sau negative ale anumitor fenomene economice și se emit semnale de redresare sau îmbunătățire a acestora pe baza deciziilor aparatului managerial. Solvabilitatea sau echilibrul financiar reprezintă capacitatea societății de a-și onora obligațiile față de creditori, pe măsură ce acestea ajung la scadență. Putem spune că acest element a fost printre primele luate în considerare în momentul realizării unei analize financiare, deoarece instrumentele acesteia au fost elaborate de către bancheri sau alți creditori, care erau interesați ca societatea să-și poată îndeplini angajamentele.

Analiza performanțelor întreprinderii constituie un element important în cadrul diagnosticului, prin interpretarea rezultatelor obținute în trecut și în prezent și previzionarea evoluției acestora în viitor. Prin compararea acestor rezultate cu mărimi de referință se poate efectua o evaluare a capacității întreprinderii de a pune în valoare capitalurile deținute, obținând o rentabilitate care să compenseze costurile suportate.

Analiza financiara oferă informații relevante cu privire la evoluția activității întreprinderii în perioada examinată, informații referitoare la ritmul de creștere a activității întreprinderii în raport cu ritmul sectorului. În plus, pune la dispoziția utilizatorilor informații legate de rezultatele obținute, dacă acestea sunt pe măsura mijloacelor folosite, dacă această creștere a fost însoțită de o rentabilitate suficientă, informații legate de structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta a fost echilibrată, identifică riscurile, punctele de vulnerabilitate ale firmei și precizează dacă există un risc de faliment crescut sau nu.

Rentabilitatea „reprezintă un instrument de fundamentare a tuturor deciziilor ce privesc atât gestiunea internă a firmelor, cât și relațiile lor cu partenerii de afaceri, dobândind în consecință și calitatea de a fi un criteriu esențial de apreciere a eficienței economice”. Atunci când determinăm rentabilitatea unei întreprinderi, calculăm de fapt „rentabilitatea cu care au fost investite capitalurile atrase de la diverși investitori”, respectiv gradul în care aceste capitaluri aduc profit. Cei care pun la dispoziția firmei resurse necesare desfășurării activității și dezvoltării acesteia sunt proprietarii sau creditorii, bănci sau alte instituții financiare.

Rentabilitatea unei întreprinderi poate fi exprimată atât în mărimi absolute, cât și relative prin intermediul unor indicatori ce permit măsurarea performanțelor economice și financiare ale întreprinderii. Acești indicatori sunt reprezentați de rezultatele obținute de întreprindere, majoritatea fiind determinați pe baza contului de profit și pierdere, și anume: profitul realizat din activitatea desfășurată și ratele de rentabilitate. Analiza profitului, deși oferă informații cu privire la rentabilitatea absolută a întreprinderii, nu constituie decât o etapă preliminară a analizei rentabilității. Rata profitului este fundamentală pentru a caracteriza concurența într-o economie, reflectând alocarea capitalului întreprinderii pentru nevoile economice ale acesteia de a face față concurenței.

Atât pentru diagnosticul intern, cât și pentru utilizatorii externi ai informației privind întreprinderea, cunoașterea capacității de a produce profit absolut nu este suficient de reprezentativă. Drept urmare, se impune compararea masei profitului cu alte mărimi, în special cu mărimile care exprimă efortul depus pentru obținerea masei profitului, degajându-se astfel rate ale rentabilității care, din punct de vedere al analizei, au o mai mare capacitate informațională. Aceste rate scot în evidență rentabilitatea relativă a întreprinderii și exprimă capacitatea acesteia de a asigura remunerarea capitalurilor investite prin utilizarea resurselor de care dispune. Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au valori informaționale variate și oglindesc multiple laturi ale activității economico-financiare a firmei. Multiplicarea exagerată a numărului de rate utilizate reflectă în final neseriozitatea analiștilor.

Evaluarea eficientă a unei întreprinderi nu presupune utilizarea unui număr cât mai mare de rate, ci alegerea, analiza și interpretarea acelor rate care răspund cel mai bine obiectivelor urmărite de analistul economico-financiar. Pentru a elimina unele erori ce ar putea apărea în utilizarea sistemului de rate, valorile raportate trebuie să fie comparabile între ele sub aspectul conținutului și al prezentării monetare. Cunoașterea ratelor de rentabilitate este necesară pentru utilizatorii informațiilor financiare deoarece aceste rate prezintă următoarele funcții:

Favorizează orientarea structurii producției pe produse, ramuri si subramuri, în sensul găsirii celor care oferă cel mai mare avantaj;

Fluxurile economice se redirecționează permanent, imprimând activităților economice o dezvoltare inegală;

Stimulează gestiunea prin utilizarea rațională a resurselor și favorizează segmentarea pieței și diferențierea strategiilor comerciale;

Contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferențierea produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate.

Ratele de rentabilitate prezentate în cadrul literaturii de specialitate sunt clasificate în funcție de mai multe criterii. Unul dintre cele mai importante criterii de clasificare a ratelor de rentabilitate este criteriul funcțional, în conformitate cu care întâlnim:

rate de rentabilitate economică;

rate de rentabilitate financiară;

rate ale veniturile;

rate ale resurselor consumate.

De asemenea, ratele de rentabilitate pot fi împărțite și în funcție de criteriul bazei de raportare în conformitate cu care, se disting două tipuri de rate: rate de rentabilitate propriu-zise, ce prezintă la numitor acele resurse consumate în vedera obținerii rezultatelor și rate de structură care au la numitor un flux global al activității.

Una dintre cele mai importante rate de rentabilitate, rata rentabilității economice pune în evidență performanțele utilizării activului total al unei întreprinderi, respectiv a capitalului investit pentru obținerea acestor performanțe. Nivelul rentabilității economice trebuie să permită remunerarea acționarilor și creditorilor, în concordanță cu riscul asumat investind în întreprindere sau acordându-i împrumuturi. Rata de rentabilitatea economica poate fi exprimată atât ca rată de rentabiliate economică a acivelor cât și ca rată de rentabilitate economică a capitalurilor investite. Valorile ratei rentabilității economice a activelor pe perioada analizată evidențiază faptul că activul economic investit are capacitatea de a degaja un flux monetar pozitiv, care să asigure autofinanțarea creșterii economice a firmei și remunerarea proprietarilor.

Rata rentabilității economice trebuie apreciată în funcție de rata inflației. O rată a rentabilității economice superioară ratei inflației va putea asigura conservarea “substanței economice” a întreprinderii și chiar reînoirea și creșterea activelor sale economice, într-o perioada cât mai scurtă. În realitate, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite, cel putin la nivelul ratei medii a dobânzii, plus riscul economic și financiar pe care și l-au asumat cei care au plasat capitalul în compania respectivă. Rata rentabilității economice trebuie sa fie superioară ratei inflației pentru a fi posibilă o remunerare a capitalurilor investite la un nivel minim al ratei de randament din economie și al unui nivel de risc economic și financiar asumat de cei care au pus capitaluri la dispoziția societății, permițând în același timp reînnoirea și creșterea activelor în cadrul societății comerciale.

O altă rată de rentabilitate este rata rentabilității financiare. Acest indicator reprezintă unul dintre indicatorii majori urmăriți de investitori și de management. Cu ajutorul acestei rate, investitorii pot aprecia în ce masură investiția lor este rentabilă sau nu. În analiza acestei rate de eficiență globală, desprindem ideea creării de valoare suplimentară pentru acționari. Cu alte cuvinte, măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar pe care actionarii l-au făcut prin investiția lor de capital în cumpărarea acțiunilor întreprinderii. ROE exprimă capacitatea întreprinderii de distribuire de dividende către acționari și de creștere a rezervelor care, în fapt, reprezintă o creștere a averii acționarilor. Plecând de la considerentul că rata rentabilității financiare exprimă eficiența utilizării capitalului propriu sau permanent al firmei putem afirma ca aceasta prezintă o importanță deosebită pentru acționarii firmei, care apreciază în funcție de nivelul acesteia dacă investițiile lor sunt justificate și dacă totodată vor continua să sprijine dezvoltarea firmei prin aportul de noi capitaluri sau prin renunțarea pentru o perioadă limitată la o parte din dividendele cuvenite. Managerii, la rândul lor, vor fi interesați să păstreze un nivel corespunzător a acestei rate, pentru a-și putea păstra pozițiile și a realiza criteriile de performanță ale firmei.

Rentabilitatea unei întreprinderi nu poate fi analizată independent de aspectele legate de structura sa financiară. Pentru orice companie prezintă interes cunoașterea structurii financiare cu care își poate desfășura o activitate rentabilă, precum și cunoașterea nivelului de îndatorare la care poate apela, astfel încât acesta să nu se reflecte negativ asupra rentabilității sale financiare. Nerespectarea acestei restricții ar conduce la un dezechilibru financiar, în pofida unei rentabilități economice semnificative, care va fi absorbită de nivelul cheltuielilor financiare generate de un grad de îndatorare mult prea ridicat. Rata rentabilității financiare a capitalului propriu pune în evidență randamentul capitalurilor proprii, respectiv al plasamentului efectuat de acționarii unei societăți prin cumpărarea acțiunilor societății. Profitul, sursă importantă de finanțare a dezvoltării unei activități, reprezintă parte componentă a capitalurilor unei întreprinderi, remunerând, în primul rând, participarea acționarilor, prin intermediul dividendelor. O creștere a acestui indicator evidențiază o activitatea eficientă din punctul de vedere al fructificării capitalurilor proprii.

Analiza ratelor de rentabilitate se bazează pe informațiile furnizate de contabilitate, sintetizate în situațiile financiare, precum și pe cele culese prin mijloace proprii. Prelucrarea informațiilor contabile se realizează cu ajutorul instrumentelor analizei financiare.

Informațiile necesare pentru realizarea diagnosticului rentabilității unei întreprinderi se regăsesc în contul de profit și pierdere, în bilanțul contabil și în anexele sale, precum și în alte documente ale contabilității financiare ale firmei. Aceste documente de sinteză fac parte din categoria situațiilor financiare anuale, situații ce se bazează pe un suport ce răspunde exigențelor reglementărilor românești armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 1), O.M.F.P. 1752/2005. Informațiile financiare oferite de aceste documente trebuie să fie relevante și credibile pentru realizarea unei analize financiare complete, precum și comparabile pentru a putea urmării evoluția unor indicatori importanți ai acestei analize.

Bilanțul evidențiază starea patrimoniului întreprinderii la un moment dat: începutul sau sfârșitul unui exercițiu financiar, sfârșitul unui semestru sau al unui trimestru. Sub formele sale prin care poate fi prezentat (tabel sau listă ), bilanțul reflectă ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea și folosirea acestora la un anumit moment, evidențiind totodată rezultatul obținut de aceasta. În plus, reprezintă imaginea statică a nevoilor de finanțare a întreprinderii care sunt reflectate în activul bilanțier, respectiv a obligațiilor rezultând din constituirea surselor de finanțare ce se regăsesc în pasivul bilanțier. Acest document contabil indică poziția financiară a unei firme, oferind informații cu privire la capacitatea acesteia de a produce fluxuri viitoare de numerar, precum și informații despre resursele necesare în viitor.

Bilanțul și contul de profit și pierdere sunt considerate cele mai importante documente de raportare financiară, bilanțul ocupând locul central în economiile bazate pe implicarea majoră a statului, iar contul de rezultat fiind preferat în economiile finanțate prin contribuția capitalului privat. Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii de la începutul până la sfârșitul exercițiului.

Informațiile financiare obținute în urma efectuării diagnosticului rentabilității și al riscului, precum și cele evidențiate în situațiile financiare ale întreprinderilor sunt importante pentru cei interesați în mod direct să investească (acționari), pentru managerii organizației, creditori, angajați, guvern și agențiile acestuia, analiștii financiari, etc. Acționarii urmăresc, în baza diagnosticului elaborat, să ia decizii pertinente privind vânzarea sau păstrarea acțiunilor de care dispun, considerând echilibrul financiar respectat atunci când remunerarea capitalului investit compensează riscul asumat. În concepția unor autori (F. Modigliani și M.H.Miller), valoarea acțiunilor este dependentă de profit, independentă de dividende, în timp ce alți autori (M.Gordon, E.Shapiro) consideră că aceasta este egală cu valoarea actuală a fluxurilor dividendelor estimate.

În ceea ce priveste personalul întreprinderii, putem menționa faptul că atât salariile, cât și regimul de participare al acestuia la profit creează interesul salariaților privind rentabilitatea pe termen scurt, dar și păstrarea locurilor de muncă prin echilibrul financiar pe termen lung.

2.3. Diagnosticul și echilibrul financiar al întreprinderii

Diagnosticul financiar urmărește identificarea influenței factorilor asupra rentabilității fiecarui tip de activitate și asupra rentabilității globale a întreprinderii. Evaluarea performanței sau non-performanței întreprinderii prin intermediul rentabilității exprimată în termeni absoluți implică abordări structurale și factoriale în vederea stabilirii cauzelor și măsurilor ce trebuie luate pentru corectarea, menținerea sau ameliorarea activității întreprinderii. Diagnosticul financiar, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, urmărește să evidențieze elementele nefavorabile în situația financiară a întreprinderii, precum și cauzele dificultăților prezente sau viitoare ale întreprinderii. Astfel, diagnosticul financiar are rolul de a evalua sănătatea financiară a acesteia, de a stabili punctele forte și punctele slabe, putându-se aprecia riscurile ce decurg din situația financiară, precum și soluțiile privind diminuarea riscurilor și ameliorarea rezultatelor întreprinderii. În plus, realizarea diagnosticului financiar este importantă pentru utilizatorii externi atât pentru luarea deciziilor de pătrundere în capitalul unei întreprinderi, cât și pentru finanțarea acesteia prin acordarea de credite.

Având în vedere aceste obiective, nu se poate vorbi despre un diagnostic financiar complet, fără a se lua în considerare noțiunile de rentabilitate și risc. Noțiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul acestei dualități: rentabilitate-risc. Astfel, se poate realiza un diagnostic al rentabilității și riscului ce vizează în esență, aprecierea modului în care întreprinderea poate depăși constrângerile referitoare la performanțe, solvabilitate, autonomie și la flexibilitate financiară.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză care reflectă poziția financiară a întreprinderii. Prin analiza acestuia se identifică starea de echilibru la nivelul firmei. Regula echilibrului financiar presupune ca activele permanente să se finanțeze din pasive permanente, iar activele temporare din pasivele temporare.

Activul net contabil (ANC) / Situatia neta(SN) arată averea netă a acționarilor și anume activul neangajat în datorii.

Activul net contabil este cel mai adesea pozitiv și crescător, ca efect al unei gestiuni economice sănătoase. Această situație marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Creșterea activului net este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări: provizioane reglementate, reporturi din exercițiul precedent, subvenții etc.

Activul net, averea netă a acționarilor poate avea, în cazuri prefalimentare, valoare negativă. Aceasta semnifică o depășire a activului real de către datoriile contractate de întreprindere. O astfel de situație este consecința încheierii cu pierderi a exercițiului curent și a celor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită rămâne în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate a întreprinderii.

Fondul de rulment (FR) reprezintă surplusul de surse permanente de finanțare care apare atunci când capitalurile permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente. Acest surplus evidențiază realizarea echilibrului financiar pe termen lung. În schimb, dacă fondul de rulment este negativ, capitalurile permanente nu sunt suficiente pentru a finanța integral imobilizările și trebuie să fie parțial finanțat prin resurse pe termen scurt.

FR = CPR + DTL – IMO

Fondul de rulment pozitiv confirmă existența echilibrului financiar pe termen lung , pasivele permanente finanțând integral activele permanente. Un fond de rulment pozitiv constituie o marjă de securitate a întreprinderii pentru exploatarea sa cotidiană permițându-și să își asigure un nivel minim al unor active circulante strict necesare funcționării.

Nevoia de rulment (NFR) evidențiază echilibrul financiar pe termen scurt. Mărimea pozitivă a NFR poate fi efectul pozitiv al unei creșteri economice sănătoase , dar și efectul unei încetiniri a rotației stocurilor și creanțelor în raport cu cifra vânzărilor. Mărimea negativă NFR poate evidenția fie un surplus de surse temporare ca umare a accelerării rotației activelor circulante, fie o întrerupere temporară a aprovizionărilor .

NFR = (Stocuri+Creante)+Cheltuieli in avans-Datorii curente-Venituri in avans

Trezoreria netă (TN) reprezintă excedentul de finanțare ( FR>NFR) și se concretizează în disponibilități bănești, în casa și în conturi bancare sau în investiții financiare pe termen scurt. Ea relevă calitatea echilibrului financiar atât pe termen lung cât și pe termen scurt.

TN= Casa si Conturile la banci+ Investitii financiare pts

In ceea ce priveste activele circulante nete acestea sunt egale cu fondul de rulment si se interpreteaza similar.

Analiza performanței financiare se realizează cu ajutorul contului de profit și pierdere. Acesta reflectă fluxurile de venituri și cheltuieli generate de operațiunile curente de gestiune și anume: operațiuni financiare, operațiuni de exploatare și uneori activități extraordinare( non-curente).

Marjele de acumulare (soldurile intermediare de gestiune)

Marjele de acumulare se calculează pe baza contului de profit și pierdere și oferă informații privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii. Aceste solduri se calculează în “cascadă”, fiecare sold bazându-se pe cel calculat anterior.

1.Marja asupra cheltuielilor variabile reprezintă diferența dintre cifra de afaceri (VE-veniturile din exploatare) și cheltuielile variabile și “cuantifică nivelul de performanță financiară înregistrat de firmă din activitatea comercială”.

MCV= CA (VE) – V

2.Excedentul brut al exploatării- EBITDA exprimă “ acumularea brută din activitatea de exploatare și capacitatea potențială de autofinanțare a investiților, de achitare a datoriilor către bugetul statului și de remunerare a investitorilor de capital.” Această marjă nu este influențată de politicile de amortizare, îndatorare și impozitare ale întreprinderii, putând fi utilizată pentru compararea profitabilității firmelor concurente.

EBITDA = MCV – F (exclusiv Amo si Proviz.)

3.Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate):

PE=EBITDA-Amo-Proviz.

4.Profitul înainte de dobânzi și impozit (EBIT) se utilizează pentru calculele financiare de rentabilitate și se calculează ca diferență între veniturile totale și cheltuieilile totale, cu excepția dobânzilor și a impozitului pe profit. Se considera că EBIT este egal cu profitul din exploatare (considerând toate celelalte elemente din afara profitului din exploatare nesemnificative).

EBIT= PE+ Venituri financiare

5.Profitul înainte de impozitare -EBT este rezultatul activității curente.

EBT=EBIT- Dobânzi

6.Profitul net (PN) este rezultatul activității după deducerea impozitului și a dobânzilor, iar acesta se redistribuie acționarilor sub formă de dividend și/sau se reinvestește în întreprindere.

PN= EBIT-Dobânzi- impozit pe profit

7.Capacitatea de autofinanțare (CAF) constituie diferența între fluxurile de intrare și fluxurile de ieșire generate de operațiunile curente de gestiune care lasă la dispoziția întreprinderii resurse proprii pentru finanțarea diverselor necesități.

In ceea ce priveste expresia fluxuri de trezorerie (cash flows) in cadrul intreprinderilor mici si mijlocii, aceasta desemnează ansamblul intrărilor ( inflows) și ieșirilor (outflows) de numerar și de echivalente de numerar. Potrivit standardului IAS 7 Situația fluxurilor de trezorerie, numerarul cuprinde disponibilitățile bănești și depozitele la vedere, în timp ce echivalentele de trezorerie reprezintă plasamente pe termen scurt, foarte lichide care pot fi transformate ușor în bani, în sume cunoscute și pentru care riscul de schimbare a valorii este neglijabil.

Situația fluxurilor de trezorerie explică sursele de formare a cash-flow-ului întreprinderii pe seama operațiunilor de gestiune, de investiții și de capital, iar principalul atu este relevarea abilității întreprinderii de a genera cash:

CF = CFgest + CF inv +CF fin

CF de gestiune arată fluxurile de numerar din activitatea de exploatare.

Valorile pozitive indică faptul că întreprinderea are o bună capacitatea a activității de exploatare de a genera trezorerie și dispune de suficiente lichidități pentru a-și putea acoperi plățile scadente.

CF de investiții indică fluxurile de numerar generate de activitatea de investiții, precum achiziția sau vânzarea de active fixe (acțiuni, obligațiuni, proprietăți, mașini etc).

CF de finanțare este generat de majorările de capital social (prin emisiune de acțiuni noi) și/sau majorări de datorii pe termen mediu și lung (prin contractarea de noi împrumuturi sau prin emisiunea de obligațiuni ale întreprinderii).

Capitolul III. Riscul și managementul financiar al procesului investițional al

întreprinderilor mici și mijlocii

3.1. Riscul financiar

Alături de rentabilitate, riscul reprezintă un element foarte important în ceea ce privește managementul unei întreprinderi mici sau mijlocii. Managementul riscului financiar a fost și rămâne una dintre probleme de actualitate existente în cadrul companiilor, indiferent de dimensiunea pe care acestea o prezintă în viața economico-financiară, riscul este o componentă a oricărei activități, regăsindu-se în agenda zilnică a managerilor companiilor. Modificări neprevăzute în evoluția ratei dobânzii, ale cursului de schimb sau ale prețului unei produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia. De fapt, natura deciziilor financiare implică incertitudine.

Asadar, deciziile manageriale pot fi luate și în condiții de risc. Riscul se asociază incertitudinii și în consecința gradul acesteia crește pe măsură ce apare impactul factorilor entropici, ce nu au putut fi prevăzuți de la început și asupra cărora managerii nu au un bun control. Riscul este inerent în acțiunea managerului. Atenuarea lui depinde de faptul dacă el obține și folosește suficientă informație, care să-i permită un control mai deplin asupra evoluțiilor ce vor avea loc în viitor. De aceea, pentru a atenua riscul, chiar și atunci când informația nu este suficientă, din punct de vedere cantitativ și calitativ, managerul va trebui să fie preocupat de identificarea probabilității cu care speră s ă aibă loc evenimentele dorite în orizontul de timp luat în considerare. În acest sens, este necesar ca managerul să poată bine delimita ceea ce reprezintă probabilitate obiectivă și probabilitate subiectivă.

Probabilitatea obiectivă este consecința folosirii în procesul adoptării deciziei a unei informații certe, de bună calitate. Aceasta presupune preocupare, timp și costuri adecvate pentru culegerea și prelucrarea datelor necesare. Probabilitatea subiectivă presupune o oarecare lipsă de informație și în consecință ea se bazează mai mult pe intuiția managerului, pe profesionalismul său, pe nivelul de cunoaștere a problemelor, fenomenelor și proceselor. Combinând aceste două tipuri de probabilități, managerul poate intitui un anume grad de precizie în privința apariției stărilor și fenomenelor dorite într-un orizont dat de timp. Ținându-se seama de precondițiile ce se impun în adoptarea unei decizii, de condițiile de certitudine ori incertitudine în care se operează, precum și de natura deciziei manageriale în cauză, pentru a fundamenta și apoi a adopta decizia, managerul va trebui să recurgă la tehnici specifice de adoptare a acesteia.

Deciziile financiare sunt luate în funcție de cash-flow-urile prevăzute de contractele viitoare, care sunt prin excelență incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcție importantă a sistemului financiar este alocarea riscului legat de evoluția ratei dobânzii, prețurile acțiunilor, ratele de schimb sau prețul anumitor mărfuri. Piața de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea riscurilor, cât și pentru realocarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în cadrul unei societăți prin împărțirea acestora între mai multe companii.

În ceea ce privește tipurile de risc care pot să apară în cadrul unei întreprinderi mici sau mijlocii, acestea pot fi împărțite în mai multe categoriii. Astfel ca, cele mai importante dintre acestea sunt:

riscul de lichiditate;

riscul de piață;

riscul valutar;

riscul ratei de dobândă etc.

Riscul de lichiditate este unul dintre cele mai importante riscuri cu care se confrunta fiecare companiei, inclusiv intreprinderile mici si mijlocii, deoarece acesta consta in probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele acordate pe temen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării acestor active cu pasivele băncii, adică cu resursele. In ceea ce priveste riscul de lichiditate, acesta poate fi impartit in doua categorii, riscul de lichiditate imediata si riscul de conversie. Riscul de lichiditate imediata in cazul intreprinderilor mici si mijlocii apare atunci cand acestea trebuie sa apele la imprumututri marginale sau de ultima instanta doearece nu detin lichiditatile necesare executarii obligatiilor ajunse la scadenta.

3.2. Elementele și criteriile financiare ale procesului investițional

Ultima secțiune din cadrul acestui capitol, prezintă aspectele teoretice generale cu privire la procesul investițional de la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii. Noțiune de investiție este una destul de complexă, aceasta fiind definite diferit de-a lungul timpului de către numeroși autori. Însă în cadrul tuturor definițiilor au fost incluse elementele fundamentale ale acestui concept, ceea ce duce la faptul că investiția reprezintă acel plasament de mijloace bănești, plasament care se poate realiza atât în imobilizări pe termen scurt cât și în imblizari pe termen lung.

Cadrul legislativ cae sta la baza investițiilor în țara noastră este reprezentat de Ordonanță de Guvern Nr.92/1997 privind stimularea investițiilor directe, în cadrul căreia sunt definite investițiile ca fiind participarea la formarea sau la extinderea unei companiii organizată sub oricare dintre formele prevăzute de legea care stă la baza societăților din România, participare care se materializează prin intermediul deținerii de acțiuni sau de părți sociale în cadrul acestora, cu excepția acelor investiții de portofoliu.

Investițiile pot fi definite și în sens restrâns astfel ca ele definind acele cheltuieli efectuate în vederea deținerii activelor imobilizate Investiții sunt considerate și cheltuielile referitoare la lucrările de proiectare, prospecțiuni și explorări geologice și pregătirea personalului ce va lucra la obiectivele de investiție1. În viziune economică, investițiile înseamnă constituirea capitalului fix, adică a factorilor fizici de producție și de comercializare. Acești factori contribuie la funcționarea întreprinderii pe mai multe cicluri de exploatare succesive. În optică financiară, investițiile sunt concretizarea deciziei de a efectua cheltuieli, în prezent, în active imobilizate, prin exploatarea cărora se estimează obținerea, în viitor, eșalonat în timp, a unor fluxuri de încasări. F.Aftalion consideră c ă a învești "înseamnă a renunța, astăzi la mijloace bănești în speranța realizării unor încasări viitoare, distribuite în timp".

Capitalurile întreprinderii se concretizează, în urma transformării lor din forma bănească în forma materială, într-o diversitate de active imobilizate a căror contribuție la rezultatele financiare este adesea dificil de determinat, și atunci doar cu ajutorul unui număr mare de indicatori. Necesitatea utilizării mai multor criterii de apreciere a eficienței investițiilor este determinată, deci, atât de complexitatea procesului investițional, cât și de limitele pe care fiecare criteriu le conține. Aceste limite reflectă incapacitatea indicatorilor utilizați de a surprinde, fiecare în parte, sub toate aspectele, eficiența procesului investițional.

Capitolul IV. Studiu de caz- Analiza financiară a unui IMM

Cazul ADMET SA GALAȚI

În cadrul acestui capitol voi analiza din punct de vedere financiar compania ADMET SĂ Galați, având la bază noțiunile teoretice prezentate în cadrul capitolelor teoretice și datele din situațiilor financiare ale companiei. Perioada de timp pe care voi efectua această analiză este de 4 ani și este reprezentată de intervalul 2013-2016. Compania menționată îndeplinește criterii prevăzute de Legea 346/2004.

Pentru început vom analiza structura activelor și a pasivelor pe care o prezintă societatea noastră în cadrul celor patru ani de analiza, precum și dinamica acestor elemente. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelului 4.1.

Tabel 4.1. Evolutia elementelor de activ

Sursa tabel: Calcule proprii

Pe baza tabelului 4.1. observăm faptul că activele imobilizate deținute de companie, scad în anul 2014, față de anul 2013, spre deosebire de anul 2015, în care acestea sunt în creștere față de anul anterior. Activele circulante prezintă o evoluție contrară celor imobilizate, astfel că acestea cresc în anul 2014 față de primul an analizat, urmând ca în 2015 să înregistreze o scădere. Totalitatea activelor urmează trendul celor imobilizate, deoarece așa cum vom observa atunci când analizăm structura elementelor de activ, majoritatea activelor totale este reprezentată de active imobilizate.

Tabel 4.2. Evolutia elementelor de pasiv

Sursa tabel: Calcule proprii

În ceea ce privește elementele de pasiv, modul în care acestea evoluează este prezentat în cadrul tabelului 4.2. Capitalul permanent, care în cadrul societății noastre este același cu capitalul propriu, scade în anul 2014 față de anul 2013 cu aproximativ 242434 lei, urmând ca după acest an trendul înregistrat să fie ascendent, cea mai mare creștere anuală înregistrându-se în 2015, cu aproximativ 748129 lei mai mult comparativ cu anul anterior.

În continuare vom prezenta un alt aspect important în ceea ce privește managementul financiar al societății Admet SA Galați și anume, structura pe care o prezintă atât elementele de activ cât și elementele de pasiv în perioada 2013-2016. Ratele de structură privind elementele de activ sunt prezentate în cadrul tabelului 4.3,. iar ratele de structură a elementelor de pasiv în cadrul tabelului 4.4.

Tabel 4.3. Structura elementelor de activ

Sursa tabel: Calcule proprii

Așadar, observăm pe baza tabelului, faptul că majoritatea activelor deținute de întreprinderea noastră sunt active imobilizate, în timp ce procentul activelor circulante este sub 1 % în toată perioada analizată. Cu toate acestea, deși ocupa o ponderea destul de mică este important să menționăm faptul că, evoluția activelor circulante în cadrul totalului de active este una crescătoare maximul istoric fiind înregistrat în anul 2016, iar minimul în cadrul primului an de analiza. Din totalitatea activelor circulante, cele mai multe sunt stocurile, care reprezintă în anii 2013 și 2014 ponderi de peste 50%, respectiv de 66% și 73%, urmând ca în anii 2015 și 2016 ponderea acestora să scadă sub 50%, iar majoritatea să fie deținută de creanțe în anul 2015 și de disponibilități în anul 2016. Altfel spus, în anul 2016, stocurile deținute de companie, exprimate ca procent din activele circulante totale scade la 38%, iar ponderea creanțelor ajunge la 51%, în timp ce în anul 2016 disponibilitățile ajung să ocupe aproximativ 46% din totalul de active circulante al întreprinderii.

Referitor la activele imobilizate este lesne de observat faptul că, imobilizările corporale sunt deținute de compania aproape în proporție de 100% în fiecare an.

În continuare am prezentat structura pe care o prezintă elementele de pasiv ale companiei, în perioada 2013-2016. Pe baza tabelului 4.4. observăm faptul că rata stabilității financiare care reflectă ponderea pe care o deține capitalul permanent în cadrul capitalurilor totale este de peste 80% în toată perioada analizată, ceea ce înseamnă că datoriile pe termen scurt sunt foarte scăzute comparativ cu capitalul permanent al firmei.

Tabel 4.4. Structura elementelor de pasiv

Sursa tabel: Calcule proprii

Tot în cadrul aceluiași tabel am prezentat structura pe care o prezintă elementele de capital ale întreprinderii noastre, ținând cont de împărțirea acestuia pe forme de proprietate. Am determinat pentru început rata autonomiei financiare globale ca raport între capitalul permanent și capitalul total. Un nivel al acestei rate mai mare de 30-40% se apreciază ca fiind satisfăcător pentru asigurarea echilibrului financiar, în timp ce nivelul normal se situează în jurul valorii de 50%. Peste aceste limite, firma poate apela la credite bancare, cu condiția ca rata rentabilității economice să fie mai mare decât rata dobânzii.

În cazul nostru pe toată perioada analizată, întreprinderea prezintă valori cu mult este limita de 40% acest lucru datorându-se și faptului că aceasta nu are contractate împrumuturi pe termen lung.

Grafic 4.1. Rata stabilitatii financiare si cea a activelor imobilizate

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

In continuare, vom determina alte aspecte foarte importante cu privire la managementul financiar al intreprinderilor mici si mijlocii si anume evolutiile inregistrate de ratele de lichiditate si solvabilitate.

Tabel 4.5. Determinarea ratelor de lichiditate si solvabilitate

Sursa tabel: Calcule propri

Grafic 4.2. Lichiditatea curenta si solvabilitatea patrimoniala

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Lichiditatea curentă este cel mai utilizat mod de apreciere a lichidității, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea activelor care pot fi transformate în lichidități până la scadența datoriilor. Nivelul acestei rate trebuie să fie mai mare de 100%, însă el trebuie comparat și cu nivelul mediu înregistrat în ramură în care își desfășoară activitatea firma.

Nivelul normal al acestei rate se situează între 1,7 și 2. În activitatea practică trebuie evitată, însă, o evoluție descendentă a acestei rate, deoarece reflectă o activitate în declin, determinând creditorii și furnizorii să devină circumspecți în acordarea de noi credite comerciale și bancare. În cazul întreprinderii noastre observăm faptul că lichiditatea curentă prezintă o evolutie ascendenta pe toată perioada analiza, cea mai mică valoare fiind de aproximativ 0,355 în anul 2013, urmând ca după acest an, valoarea acesteia să crească, chair la valori peste 1 în anii 2015 și 2016, astfel ajungându-se în anul 2016 la o valoare de aproximativ 1,9 ceea ce înseamnă că aceasta este cea mai bună valoare înregistrată în toți anii analizați. De asemenea, trebuie menționat că întreprinderea prezintă o activitate din ce în ce mai rentabilă, ca urmare a faptului că trendul nu este unul descendent.

Referitor la solvabilitatea patrimonială, specialiști apreciază că o valoare optimă a acesteia este de 50%, fiind acceptabile și cele cuprinse între 30-50%. În cazul nostru, societatea înregistrează valori mult mai mari ale acestei rate, pe toată perioada analizată.

Tabel 4.6. Corelatia intre creante si obligatii

Sursa tabel: Calcule proprii

Grafic 4.3. Evolutia termenului de incasare a creantelor si a celui de

plata al datoriilor

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În continuare am determinat alte rate foarte importante și anume ratele echilibrului financiar. Așa cum am precizat, fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară pentru caracterizarea stării de echilibru / dezechilibru financiar a unei întreprinderi, la un moment dat. Acesta exprimă surplusul de resurse permanente peste valoarea activelor imobilizate, care servește la finanțarea activelor circulante.

Tabel 4.7. Determinarea fondului de rulment

Sursa tabel: Calcule proprii

În analiza financiară, nivelul fondului de rulment se recomandă a fi urmărit în corelație cu specificul sectorului de activitate. Sectorul de activitate exercită o influență hotărâtoare asupra mărimii fondului de rulment (pentru întreprinderile industriale la care stocurile se încadrează în niveluri normale se consideră că fondul de rulment trebuie să reprezinte circa 10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante). În cazul întreprinderii noastre, observăm că pe toată perioada analizată fondul de rulment înregistrează valori pozitive, cea mai mică valoare fiind în anul 2016 de aproximativ 4437890 lei.

Tabel 4.8. Determinarea necesarului de fond de rulment

Sursa tabel: Calcule proprii

Necesarul de fond de rulment poate fi definit ca reprezentând acele capitaluri pe care întreprinderea trebuie să le dețină pentru finanțarea stocurilor și a decalajelor temporare dintre plata furnizorilor și a altor datorii de exploatare și încasarea creanțelor de la clienți.

În practică, pot fi întâlnite situații când necesarul de fond de rulment este negativ, ceea ce reflectă existența unui surplus de resurse din exploatare în raport cu necesitățile din exploatare. Situația se apreciază favorabil dacă este determinată de rotația rapidă a stocurilor și creanțelor, respectiv de angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai îndepărtate. În caz contrar, ea poate fi rezultatul unor întreruperi ale procesului de aprovizionare cu materiale, cu consecințe nefavorabile pentru perioada următoare. Același lucru se întâmpla și în cazul firmei noastre în primii trei ani de analiza, în anul 2016, necesarul de fond de rulment înregistrând o valoare pozitivă, de aproximativ 12829 lei.

Trezoreria este strâns legată de operațiunile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere. Pentru a face față nevoilor financiare pe termen scurt, întreprinderea trebuie să dispună de resurse financiare, respectiv resurse de trezorerie. Resursele de trezorerie sunt furnizate de partenerii financiari și reflectă gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii.

Tabel 4.9. Determinarea trezoreriei nete

Sursa tabel: Calcule proprii

Nivelul său poate să fie pozitiv sau negativ. Un nivel pozitiv al trezoreriei semnifică realizarea echilibrului financiar pe termen scurt al întreprinderii, deoarece întreprinderea dispune de lichidități care să îi permită acoperirea fără probleme a datoriilor pe termen scurt. În plus, o trezorerie pozitivă conferă întreprinderii și o autonomie financiară sporită, aceasta neavând credite pe termen scurt. Pe termen lung, menținerea unui nivel ridicat al trezoreriei pozitive poate afecta performanțele financiare ale întreprinderii, datorită costurilor de oportunitate, cu efecte negative asupra remunerării capitalurilor.

Trezoreria negativă poate reprezenta semnalul unei stări de dezechilibru financiar pe termen scurt, deoarece necesarul de fond de rulment nu poate fi acoperit în totalitate prin resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la împrumuturi bancare. Totuși, o asemenea situație poate fi considerată normală pentru majoritatea firmelor, atât timp cât nivelul îndatorării nu depășește pragul critic și, în plus, firma beneficiază de efectul pozitiv al efectului de levier.

În concluzie, putem aprecia că o situație favorabilă se înregistrează atunci când nivelul trezoreriei pozitive sau negative tinde către zero, ceea ce, pe de o parte, reduce riscul de a gestiona prost surplusul de resurse, iar, pe de altă parte, conferă întreprinderii un nivel satisfăcător al autonomiei financiare. În cazul întreprinderii noastre, pe toată perioada analiza trezoreria netă este negativă.

Tabel 4.10. Ratele de rotatie a activelor

Sursa tabel: Calcule proprii

Tabel 4.11. Ratele de rotatie a pasivelor

Sursa tabel: Calcule proprii

Foarte importante în urmărirea modului în care este realizat managementul financiar în cadrul unei întreprinderi sunt ratele de rentabilitate. Așadar, am calculat ratele de rentabilitate obținute în cadrul companiei, în perioada 2013-2016. Astfel, am determinat în primul rând rata de rentabilitate economică a activelor în cazul acestei societăți, utilizând ca modalitate de calcul formula prezentată în capitolului teoretic, ce exprimă raportul dintre profitul brut obținut de companie în anul respectiv și valoarea activelor totale.

Prin această metodă de calcul se arată performanța companiei prin exprimarea modalității în care sunt utilizate activele pe care aceasta le are la dispoziția sa. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelului 4.12.

Tabel 4.12 Rata rentabilitatii activelor totale

Sursa tabel: Calcule proprii

Pe baza tabelului, observăm faptul că în primii doi ani de analiza, întreprinderea înregistrează pierderea ceea ce face că, calcului acestei rate să nu mai prezinte relevanță, însă în anii 2015 și 2016, aceasta înregistrează valori pozitive dar destul de scăzute ca urmare a unui profit atât de exploatare cât și total brut foarte mic.

Tabel 4.13. Rata rentabilitatii financiare

Sursa tabel: Calcule proprii

Foarte importantă este și rentabilitatea financiară care așa cum am menționat în cadrul capitolului teoretic, exprimă capacitatea unei firme de a genera un rezultat net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor, mai ales a capitalurilor proprii ale întreprinderii, și care este destinat, astfel, recompensării acestor capitaluri. Din acest considerent, apare evident faptul că rata rentabilității financiare prezintă o importanță deosebită, în primul rând, pentru acționari, care apreciază, în funcție de nivelul acestei rate, dacă investiția lor este justificată și dacă vor continua să sprijine dezvoltarea firmei, fie prin aportul unor noi capitaluri, fie prin renunțarea pentru o perioadă limitată la o parte dividendele cuvenite. În cadrul întreprinderii noastre valorile acestei rate sunt foarte scăzute, sub 1%.

Grafic 4.4. Evolutia ROE si ROA

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Tabel 4.14. Rata rentabilitatii vanzarilor si a resurselor consumate

Sursa tabel: Calcule proprii

Ultimele rate de rentabilitate determinate sunt cele privind vânzările și resursele consumate. Observăm pe baza graficului, faptul că acestea prezintă valori apropiate, de peste 4% în anul 2015 și sub 1% în anul 2016. În primii doi ani de analiza, calculul acestora este irelevand deoarece întreprinderea înregistrează pierdere din exploatare.

Grafic 4.5. Evolutia rentabilittatii vanzarilor si a resurselor consumate

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Concluzii

În concluzie, lucrarea are scopul de a prezenta pe larg aspectele generale cu privire la managementul financiar al întreprinderilor mici și mijlocii, dar și aspecte practice din cadrul unui IMM. Cadrul juridic legislativ care stă la baza înființări întreprinderilor mici și mijlocii este reprezentat de Legea 346 din 14 iulie 2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii actualizată. În conformitate cu această lege, întreprinderea este definită ca fiind orice formă de organizare a unei activități economice, forma care este autorizată în conformitate cu legislația în vigoare să desfășoare orice fel de acte sau fapte de comerț ce sunt de natură a-i aduce profit, respectându-se condițiile privind concurența, impuse de normele legale aplicabile. În cadrul articolului sunt definite întreprinderile mici și mijlocii prin referire la condițiile esențiale pe care o întreprindere tebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a putea fi încadrată în această categorie.

Referitor la managementul financiar al întreprinderilor mici și mijlocii, acesta poate fi analizat urmărindu-se mai multe aspecte. Diagnosticul financiar urmărește identificarea influenței factorilor asupra rentabilității fiecărui tip de activitate și asupra rentabilității globale a întreprinderii. Evaluarea performanței sau non-performanței întreprinderii prin intermediul rentabilității exprimată în termeni absoluți implică abordări structurale și factoriale în vederea stabilirii cauzelor și măsurilor ce trebuie luate pentru corectarea, menținerea sau ameliorarea activității întreprinderii.

În cadrul ultimului capitol al lucrării am analizat întreprinderea ADMET SA Galați, intreprindere care îndeplinește criteriile prevăzute de legislația în vigoare privind întreprinderile mici și mijlocii. Analiza efectuată vizează perioada 2013-2016. Analizând structura elementelor de activ și de pasiv, am ajuns la concluzia că întreprinderea prezintă în cea mai mare proporție active imobilizate, și de asemenea, aceasta nu a contractat împrumuturi bancare pe termen lung, ceea ce duce la o rată de solvabilitate patrimonială mare care îi permite contractarea ulterioară a împrumuturilor.

Referitor la ratele de rentabilitate analizate, am ajuns la concluzia că, ca urmare a unor pierderi înregistrate în primii ani de analiză determinarea acestora nu are relevanță, iar în ultimii ani, valorile atât a ratei de rentabilitate economică cât și a celei financiare sunt destul de scăzute, ceea ce face că întreprinderea să nu fie profitabila pentru investitori.

În ceea ce privește analiza echilibrului financiar înregistrată la nivelul întreprinderii ADMET SA Galați, rezultatele arat ă valori pozitive a fondului de rulment pe toată perioada analizată ceea ce înseamnă că există un surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanțare al investițiilor ce poate fi folosit pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Acesta este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. Nevoia de fond de rulment înregistrează atât valori pozitive, cât și negative. În ceea ce privește trezoreria netă, aceasta prezintă pe toată perioada analizată valori negative, lucru care nu este favorabil întreprinderii.

Bibliografie

Căruntu Cornel , Diagnostic financiar-modalitate de obținere a performanțelor financiare ale firmei, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 1/2010

Crecană Cornel, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2006

Dragota Victor., Ciobanu Ana Maria, Obreja, Laura Brasoveanu, Management financiar: analiză financiară și gestiune financiară operațională, Editura Economică, București, 2003

Dragota Victor , Laura Obreja Brasoveanu, ,Management financiar, Volumul 1, Editura Economică

Dumitru Bucataru, Management financiar-suport de curs, Iași, 2007

Ghic Grațiela , Analiză economico – financiară, Editura Universitară, București, 2006

Ion Stancu, Finanțe corporative cu Excel, Editură. Economică, 2012

Nicolescu Ovidiu, Nicolescu Ciprian, Managementul întreprinderilor mici și mijlocii-suport de curs

Petcu Monica, David-Sobolevschi, Sandu, R., Analyse économique et financière, Editura ASE, București, 2005

Radu Vasilică, Rolul întreprinderilor mici și mijlocii în cadrul economiei românești, Universitatea din Pitești

S. Birley, P. Westhead, Growth and Performance Contacts between Types of Small Firms, Strategic Management Journal, Volumul I, 1990

Silvia Melania Petrescu, Analiza financiară aprofundata, Editura Universitatea “Al I Cuza” Iași, 2005

Tuclea Claudia Elena, Managementul întreprinderilor mici și mijlocii din turism și servicii, Biblioteca digitală ASE

Tudor Nistorescu, Dumitru Constantinescu, Economia Întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2012

Tiplic Gabriela, Analiza rentabilității economice în dezvoltarea firmei, Revista Tribuna Economică v. 17, Nr. 36, 2006

Vasile Ion, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006

Wagner, F., Milakovic, M., Firm profitability and the network of organizațional capabilities, Physica A 389, 2010

Legea 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare