Lovirile sau Vatamarile Cauzatoare de Moarte
=== f013295277e59ad7e4c22fac3e455e9a03f70de4_399985_1 ===
ABREVIERI
alin. – alineatul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
C:S:J – Curtea Supremă de Justiție
nr. – numărul
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII
Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății
Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009
CAPITOLUL II ANALIZA ÎNFRACȚIUNII DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE CAUZATOARE DE MOARTE
2.1. Concept și caracterizare
2.2. Elementele preexistente
2.2.1. Obiectul juridic special
2.2.2. Obiectul material
2.2.3. Subiecții infracțiunii
2.2.4. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii
2.3. Conținutul juridic al infracțiunii
2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
CAPITOLUL III EXPLICATII COMPLEMENTARE
3.1. Aspecte procesuale
3.2. Legătura cu alte infracțiuni. Asemănări și deosebiri
CAPITOLUL IV PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII
CAPITOLUL V ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚINILOR CONTRA PERSOANEI
Principala trăsătură comună a infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, sănătății și integrității fizice a persoanei este dată de obiectul protecției penale, obiect ce se referă la acel drept fundamental primordial al persoanei, un drept fără de care niciun alt drept ori libertate fundamentală nu ar putea fi exercitate, respectiv dreptul la viață, garantat prin art. 22 alin. (1) din Constituția României.
Faptele incriminate în cadrul infracțiunilor contra vieții, sănătății și integrității fizice a persoanei reprezintă infracțiuni contra vieții. Rezultă așadar că „în afară de obiectul juridic generic care este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omucidere au, de asemenea, în comun și obiectul lor juridic special”, care constă în viața persoanei.
Momentul de la care putem considera că avem de a face cu o persoană în viață, precum și momentul până la care putem considera că persoana este în viață, altfel spus momentul apariției vieții și respectiv momentul instalării morții, reprezintă probleme de natură medico-legală controversate. Fără a dezbate pe larg aceste probleme, se impun totuși unele precizări deoarece, existența oricăreia din infracțiunile contra persoanei presupune ca fapta să fi fost comisă asupra unei persoane în viață.
Momentul apariției vieții este dificil de stabilit și, după cum rezultă din explicațiile medico-legale, se pare că în această privință nu există un criteriu unic și general valabil. Un criteriu important ce trebuie luat în calcul este respirația noului-născut.
Însă, cu mult timp în urmă, în doctrina medic-legală, „…uneori, între expulzie și prima respirație, ca semnul cel mai frapant de viață extrauterină, poate fi un interval mai lung, mai ales atunci când cordonul ombilical nu s-a secționat imediat și fătul continuă să trăiască pe seama respirației feto-placentare. Aceste situații implică starea de nou-născut viu, cu semne de circulație vitală (și uneori de asfixie criminală), dar fără pulmon respirat. (…). În majoritatea cazurilor însă viața extrauterină presupune existența concomitentă a respirației și circulației, dar existența uneia din aceste funcții este suficientă pentru a caracteriza viața extrauterină.” Trebuie avut în vedere totuși faptul că deși, de regulă, respirațiile se produc imediat după expulzarea fătului, există situații în care „respirațiile se pot declanșa și intrauterin, mai ales atunci când asistăm la ruperea prematură a membranelor.” De aceea criteriul bazat pe existența celor două funcții vitale, respirația și circulația, trebuie utilizat și ținându-se cont de momentul declanșării nașterii.
Momentul instalării morții este, la rândul lui, greu de stabilit. Trebuie să se aibă în vedere că moartea reprezintă un proces și, chiar atunci când intervine aparent brusc, ea reprezintă în realitate „un fenomen care se instalează în etape, iar între viață și moarte se interpun așa-numitele stări terminale: coma și agonia”
Etapele morții trebuie stabilite în funcție de analiza celor trei funcții vitale ale organismului: funcția respiratorie, funcția cardio-circulatorie și funcția cerebrală. Prin încetarea uneia din funcțiile vitale, (de regulă cea respiratorie este prima, deoarece circulația nu dispare înaintea respirației ci, eventual, cel mult o dată cu aceasta), se instalează moartea clinică. Această etapă, fără intervenția medicului poate să dureze maxim cinci minute, durată ce este dictată de capacitatea creierului de a supraviețui pe baza procesului de glicoliză anaerobă, acel proces prin care celulele produc ele singure oxigenul necesar. Între agonie și moartea clinică diferența este dată de faptul că, în prima situație, manifestările vitale sunt încă evidente, în timp ce în cea de a doua situație, funcțiile vitale sunt absente. Moartea clinică nu trebuie confundată nici cu așa-zisa moarte aparentă care este caracterizată prin reducerea la maxim a funcțiilor vitale (vita minima), astfel încât semnele vieții (respirație, puls, zgomot cardiac) sunt imperceptibile.
După etapa morții clinice urmează o ultimă etapă, moartea biologică sau moartea creierului. Aceasta se instalează în condițiile în care creierul este privat de oxigen pe o perioadă mai mare de cinci minute. După această perioadă apar unele modificări structurale ireversibile la nivel cerebral, modificări care fac inutilă reanimarea funcțiilor cardio-respiratorii, deși acest lucru nu este imposibil.
De regulă, în doctrina de specialitate este admis că obiectul material al infracțiunilor din această grupă este reprezentat de corpul persoanei în viață. Fără nicio îndoială, asupra acestuia se îndreaptă acțiunea și, din această perspectivă, corpul persoanei corespunde definiției obiectului material al infracțiunii. Este mai dificil de susținut faptul că viața, ca valoare complexă, care dincolo de dimensiunea biologică presupune o altă dimensiune, cel puțin la fel de importantă, cea psihică, poate fi, pur și simplu, materializată în corpul persoanei.
De aceea, privit din perspectiva obiectului prin care se materializează valoarea protejată, corpul persoanei răspunde mai greu criteriilor de desemnare a obiectului material.
Subiectul activ al acestor infracțiuni nu este, de regulă, circumstanțiat, excepție făcând infracțiunea prevăzută de art.200 C. pen., uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă, unde subiectul activ este circumstanțiat, autor nemijlocit al infracțiunii neputând fi decât mama care își ucide copilul nou-născut.
Participația penală este în principiu posibilă în toate formele ei: coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv al infracțiunilor din această secțiune este la rândul lui, de regulă, necircumstanțiat, putând fi orice persoană în viață.
Elementul material al acestor infracțiuni constă în uciderea sau vătămarea unei persoane.
De regulă, elementul material se realizează printr-o acțiune dar nu este exclusă nici inacțiunea, în cazurile în care subiectul activ trebuie să adopte o anumită conduită și nu o face, iar omisiunea lui duce la decesul victimei.
De la această regulă există o singură excepție și anume infracțiunea prevăzută de
art. 191 C. pen.-determinarea sau înlesnirea sinuciderii. La această infracțiune elementul material nu constă în uciderea unei persoane ci, în acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane.
Cu o singură excepție, urmarea imediată, o reprezintă decesul unei persoane. Excepția se referă la același art. 191 C. pen. unde urmarea imediată este fie decesul victimei (prin sinucidere), fie încercarea de sinucidere a victimei.
Legătura de cauzalitate, între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată, respectiv decesul victimei, trebuie să fie stabilită cu atenție în fiecare caz în parte. De fapt, în toate cauzele care au ca obiect o infracțiune de omucidere se efectuează o expertiză medico-legală, care are ca scop tocmai stabilirea cauzelor decesului. Chiar și în aceste condiții stabilirea în concret a legăturii de cauzalitate este în multe cazuri o sarcină extrem de dificilă.
Consumarea acestor infracțiunilor are loc în momentul în care se produce decesul victimei, cu o singură excepție și anume la infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii există două posibilități de consumare a faptei, fie în momentul decesului prin sinuciderea victimei, fie în momentul în care încercarea de sinucidere a avut loc.
Tentativa este posibilă și se pedepsește la toate variantele de omor.
Este posibilă, dar nu se pedepsește la infracțiunea de uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă și la cea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. (datorită gravității reduse pe care aceste infracțiuni o prezintă prin comparație cu infracțiunile de omor.
Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății
În cadrul infracțiunilor de lovire și vătămarea integrității corporale sau a sănătății actualul codul penal incriminează șase infracțiuni, și anume cele consacrate de art. 193.198.
Deosebirea infracțiunilor din cadrul acestei subgrupe se realizează prin două trăsături fundamentale.
Ceea ce realizează elementul comun al acestora este obiectul ocrotirii penale, aceste fapte adugând atingere dreptului persoanei la integritate fizică.
Așa cum am menționat deja, legea noatră fundamentală garantează dreptul la integritate fizică în cuprinsul art, 22 alin. (1) din Constituția României.
Cea de-a doua trăsătură este asigurată de caracterul progresiv al a infracțiunilor din această subgrupă.
Obiectul juridic
În cazul acestei categorii de infracțiuni obiectul juridic îl reprezintă valoarea socială și anume integritatea corporală și sănătatea persoanei.
Obiectul material
Obiectul material al tuturor infracțiunilor din această subgrupă este reprezentat de corpul unei persoane în viață. Condiția ca, în momentul exercitării violențelor, persoana să fíe în viață nu este inutilă, deoarece lovirea sau violențele exercitate asupra unui cadavru pot să realizeze elementul constitutiv fie a unei fapte putative, fíe a infracțiunea prevăzută de art. 383 C.pen., respective profanarea de cadaver sau morminte.
Subiecții infracțiunilor
Subiectul activ al infracțiunilor contra integrității corporale și sănățății persoanei, este, în general, necircumstanțiat.
Însă, prin particularizarea subiectului pasiv în cazul infracțiunii prevăzute de art. 199 C. pen unde avem de-a face cu fapte săvârșite asupra membrilor familiei, în mod implicit subiectul activ va deveni circumstanțiat, fiind vorba de persoana care are calitatea de soț sau rudă apropiată, în raport cu victima.
În cadrul acestei categorii de infracțiuni participația penală este posibilă.
În principiu, subiectul pasiv este necircumstanțiat.
În inițiala consacrare a acestei categorii de infracțiunii se regăsea o singură excepție de la regulă, și anume varianta agravată de la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă, care se referă la fapta prin care s-a produs avortul, variantă la care subiectul pasiv nu poate fi decât femeia gravidă.
După modificările aduse acestei secțiuni, prin Legea nr. 197/2000, la art. 180 și 181 au apărut variante agravate care circumstanțiază subiectul pasiv, fiind vorba în aceste cazuri despre faptele comise asupra membrilor familiei.
Latura obiectivă
Acțiunea este regula realizării elementului material al infracțiunilor din această categorie și anume acțiunea de lovire sau de exercitare a unor violențe, în cazul acestor infracțiuni putând vorbi despre infracțiuni comisive.
Însă, există și infracțiuni comisive care pot fi săvârșite prin inacțiune sau omisiuni, astfel elementul material al infracțiunilor din cadrul acestei categorii poate fi realizat și prin inacțiune.
O condiție esențială pentru a întregi latura obiectivă a acestor infracțiuni se referă la obligativitatea ca acțiunea-inacțiunea să se situeze în afara ilicitului.
În literatura de specialitate s-a subliniat că “în afara cauzelor generale care înlătură caracterul penal al faptei, și care acționează evident și în aceste situații, caracterul ilicit al faptei mai poate fi înlăturat și în ipoteza în care, în anumite limite, violențele sunt admise în cadrul unor jocuri sportive, “sau în alte cazuri admise sau autorizate de lege ori de anumite cutume (de ex. găurirea urechilor la femei pentru cercei, tatuajele, circumciziunea la evrei etc.)”.
Urmarea imediată este condiționată de producerea unui rezultat.
Urmarea imediată poate să constea fie în producerea de suferințe fizice, fie în vătămarea integrității corporale sau a sănătății, fie chiar în decesul victimei, în cazul art. 195 C. pen.
Principala caracteristică a urmării imediate o reprezintă evoluția rezultatului.
Astfel, s-a subliniat în doctrină că ne aflăm în prezența unor infracțiuni progresive.
Momentul realizării rezultatului califică fapta, într-una din variantele simple sau agravate.
Totodată, legătura de cauzalitate se impune a fi stabilită pentru fiecare caz în parte, pentru o stabilire corectă a încadrării judiciare.
Latura subiectivă
Forma de vinovăție posibilă în cadrul aceastei categorii de infracțiuni este praeterintenția, adică o formă hibridă a vinovăției, precum și vinovăția în cele două forme ale sale, intenția și culpa.
Astfel, infracțiunile ce se regăsesc incriminate în cuprinsul art. 193 și 194 C. pen. se comit cu intenție, în ambele modalități, directă sau indirectă; art. 195 C. pen. se comite fie cu intenție, fie cu praeterintenție; art. 195 C. pen. este infracțiunea tipic praeterintenționată, iar
art. 196 C. pen. are ca formă de vinovăție culpa, în ambele ei modalități.
Mențiunea cu privire la caracterul ilicit al faptei, mențiunea prezentată cu ocazia analizei laturii obiective are efecte asupra laturii subiective. Astfel, țin să precizez că nu se va putea reține vinovăția făptuitorului, în ipoteza în care acesta acționează în limitele unei conduite admisă în mod tacit sau expres de lege, cum ar fi aplicarea unui tratament medical, sau practicarea unui sport.
Formele infracțiunilor
Având în vedere faptul că aceste infracțiuni sunt infracțiuni de rezultat, consumarea acestora se produce în momentul apariției consecințelor specifice fiecărei infracțiuni.
Ceea ce este caracteristic acestor infracțiuni este că urmările săvârșirii lor se pot prelungi și dincolo de momentul realizării elementului material (acțiunea sau inacțiunea) putându-se agrava în mod progresiv.
De regulă, tentativa nu se pedepsește, unele dintre aceste infracțiuni nefiind posibile de realizare sub forma tentativei și asta datorită formei de vinovăție, respectiv praeterintenția sau culpa. Singura excepție, în sensul că se pedepsește tentativa la varianta agravată prevăzută de
art. 194 alin. (1) C. pen.
Variantele infracțiunilor
Legiuitorul român a consacrat pentru fiecare infracțiune din această categorie variante agravate, excepție făcând infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, incriminată de art. 195 C. pen..
Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul adoptat prin Legea nr. 286/2009
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.
Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație, nu întâmplător, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.
Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că
s-au întâmpinat unele dificultăți în aplicarea acestor coduri și că s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislația ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de afirmare a relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât, după câteva decenii, s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementate juridică și conținutul ei.
În același timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii juridice.
Astfel, Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.
Principalele sale izvoare au fost Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.
La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.
Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.
O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.
Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.
Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.
Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.
Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta.
Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.
În această ordine de idei la Secțiunea II din Codul lui Cuza (1865) apar incriminate “răniri, loviri și alte crime și delicate comise cu voință.”.
Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este modul de incriminare, astfel art. 238 din Codul penal de la 1865 prevede că “faptul de a lovi sau a răni cu voință o persoană sau a-i cauza orice alte leziuni corporale, se pedepsește, după împrejurare, ca crimă, ca delict, sau ca contravenție.
Rănirile și lovirile care n-au cauzat nici o boală, nici vreo incapacitate de lucru și care s-au urmat din certe prin cârciumi, bâlciuri, oboare și tâtguri se pedepsesc ca contravenții.
Celelate răniri și loviri simple se pedepsesc cu închisoarea de la 15 zile până la un an.
Iar dacă au fost cu precugetare sau cu pândire, pedeapa va fi închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate si amenda până la 2000 lei”.
După cum se poate remarca latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 238 din Codul penal al lui Cuza se realizează prin “loviri sau răniri” ce cauzează leziuni corporale.
Termenul de “voință” nu este altceva decât latura subiectivă a infracțiunii, care practic îmbracă forma intenției.
În ipoteza în care “rănirile și lovirile” nu au cauzat “nici o boală, nici o incapacitate de lucru”, dar care au fost efectul unor altercații din bâlciuri, târguri etc. se pedepsesc cu contravenție.
În momentul în care apare premeditarea “precugetare sau pândire”, pedeapsa va fi mult mai gravă, respectiv închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate și amenda.
Mergând pe aceeași linie, art. 239 din același cod, incriminează “lovirile sau rănirile ce au cauzat o vătămare însemnată sănătății sau unui membru al corpului victimei culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de 3 luni până la 3 ani și amenda.
Iar dacă se va fi urmat cu precugetare sau pândire minimul pedepsei va fi 6 luni”
Însă codul nu menționează ce se înțelege prin “vătămare însemnată”, aceast aspect rămânând la latitudinea instanțelor, în apreciarea pedepsei pe care o vor aplica.
Aliniatul 2 al aceluiași art. stabilește că, în caz de premeditare, pedeapsa minimă va fi de 6 luni. Practic aliniatul 2 nu aface altceva decât să stabilească o circumstanță agravantă.
În cuprinsul art. 240 este incriminată vătămarea corporală gravă, Codul stabilind că “dacă în urma loviturilor sau rănirilor voluntare, pătimașul a rămas sluțit sau în incapacitate pe toată viața de a lucra, sau mut, sau orb, sau surd, sau a pierdut facultatea de a procrea, sau a rămas smintit de minte, ori nebun, ori imbecil, culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de la 2 ani la
2 ani și amenda până la 5 000 lei.
Aceeași pedeapsă se va aplica și când persoana bătută, fiind o femeie însărcinată, din cauza bătăii a lepădat.“ .
Articolul 240 din Codul penal de la 1865 nu este altceva decât forma de vătămare corporală prevăzută de art. 194 din actual cod penal.
În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanților. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal.
Mai târziu, odată cu adoptarea unor legi penale speciale, au apărut anumite complicații. Aceste complicații se datoresc faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clasificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege).
De aceea s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, ca întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită cu o pedeapsă criminală să fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.
După făurirea statului național unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în vederea realizării unificării legislative și pe planul dreptului penal, acesta neputut fi adoptat datorită opoziției național-țărăniștilor, veniți la putere în anul 1928.
Noile reglementări penale au fost sistematizate în trei părți: dispoziții generale (cartea
I-a), dispoziții privitoare la crime și delicte (cartea a II-a) și dispoziții privind contravențiile (cartea a III-a).
Potrivit vechii concepții, consacrată în Codul penal din 1865, pedepsele erau de trei feluri: pentru crime, pentru delicte și pentru contravenții. Pe lângă pedepsele principale, codul prevedea pedepse complementarii și accesorii. În legătură cu pedepsele principale pentru crime și delicte, codul făcea distincția între infracțiunile
În aparență, sancțiunile penale erau mai blânde. În realitate, codul a sancționat mai grav o serie de infracțiuni, prin utilizarea unui procedeu camuflat: anumite infracțiuni erau scoase din categoria crimelor și trecute în categoria delictelor, dar sancțiunea delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă mai ridicat. Pe de altă parte, posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei era mult mai restrânsă.
Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 este remarcabil, deoarece textile sale sunt precise, iar definițiile și conceptele sunt clare, ca expresie a nivelului evoluat al științei penale românești.
În ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, codul penal de la 1936 în secțiunea a II-a incriminează “lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății”.
Art. 470 este corespondentul art. 193 din actualul cod penal, fiind incriminat “acela care lovește o persoană fără a-i cauza vreuna din vătămările arătate în art. 471 și următoarele” pedepasa pentru cel care comite asemenea fapte fiind închisoarea corecțională de la o lună la două luni. Când lovirea a produs echimoze, pedeapsa este închisoarea corecțională de la o lună la 3 luni”.
Dar ce spune art. 471 și următoarele? Acela care vatămă, în orice mod, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane comite delictul de vătămare a integrității corporale sau a sănătății sancțiunea constând în pedeapsa închisorii corecționale de la 2 luni la un an și amenda de la 2 000 la 5 000 lei.
Spre deosebire de art. 470 în cuprinsul căruia apare noțiunea de “lovește o persoană”, art. 471 utilizează termenul de vătămare a integrității sau sănătății.
Pentru prima dată codul penal de la 1936 vine și stabilește gravitatea vătămărilor prin numărul zilelor de îngrijiri medicale. Astfel, art. 472 stabilește “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a reclamat îngrijiri medicale de cel puțin 10 zile pentru vindecare, se comite delictul de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, pedeapsa, în acets caz fiind închisoarea corecțională de la 6 luni la 2 ani și amneda de la 3 000 la 6 000 lei.
Art. 473 incriminează vătămarea corporală gravă statuând “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a cauzat victimei o boală de lungă durată ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ sau a funcționării lor, pierderea ori alterarea capacității de procreere, desfigurare, avort sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică constituie delictul de vătămare corporală gravă a integrității corporale sau a sănătății și se pedepsește cu închisoarea corecțională de la 3 la 6 ani și amenda de la 5 000 la 10 000 lei.”
Acest cod va fi modificat în cursul anului 1938, vătămarea corporală găsindu-se incriminată în art. 472-473.
Asemeni codului penal anterior și codul de la 1938 stabilește gravitatea vătămărilor de numărul de îngrijiri medicale, astfel este considerată vătămare corporală gravă dacă vătămarea corporală sau a sănătății reclamă o îngrijire de cel puțin 10 zile și cel mult 2 luni.
În cazul în care vătămarea integrității corporale sau sănătății a cauzat victimei o boală de o durată mai lungă de 2 luni, ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ, ori a funcțiunii lor, pierderea sau alterarea capacității de procreare, sluțire, deformare, desfigurare, avort, boală sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale sau a sănătății. Pedeapsa în cazul infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale, stabilită prin codul de la 1938, este închisoarea corecțională de la 2 ani la 6 ani și amenda de la 5.000 la 10.000 lei.
În anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituția “infracțiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalității. Aceast cod s-a menținut în vigoare până în 1956.
În cursul anului 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România.
Trebuie menționat că în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societății împotriva criminalității.
Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român. Deși că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor. Totodată acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluția din anul 1989.
Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 a intrat în vigoare la
2014.
Atât pe plan doctrinar, cât și în activitatea de înfăptuire a justiției, și acest Nou Cod penal a prilejuit numeroase analize, critici și comentarii, cu atât mai mult cu cât a fost adoptat în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, și nu în procedura ordinară de legiferare.
Criticile, mai mult sau mai puțin întemeiate, au fost formulate cu privire la lipsa de previzibilitate și de predictibilitate a normelor penale, cu privire la neconstituționalitatea acestora, la neconcordanța cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului etc.
Ca o apreciere generală se poate afirma că partea specială a Noului Cod penal se înscrie pe linia evoluției legislației penale, pe linia armonizării acesteia cu exigențele europene, astfel încât să-și dovedească eficiența în apărarea ordinii de drept, în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.
Sub aspect statistic Noul Cod penal consacră un număr de 243 de infracțiuni, grupate pe XIII titluri – mai mult cu 64 de infracțiuni față de vechiul Cod penal, care consacra 179 de infracțiuni, ce erau grupate pe XI titluri, dintre care unul era abrogat.
Sub aspectul sistematizării normelor de incriminare, se poate observa opțiunea membrilor comisiei de elaborare a Proiectului noului Cod penal, precum și a legiuitorului delegat, de a plasa infracțiunile contra persoanei în Titlul I, opțiune care are menirea de a sublinia atenția sporită acordată protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, tot astfel cum art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră obligația de a respecta drepturile omului, iar art. 1 alin. (3) din Constituția României prevede că România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme.
CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII DE LOVIRE SAU VĂTĂMARE CAUZATOARE DE MOARTE
2.1. Concept și caracterizare
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevăzută și sancționată de dispozițiile articolului 195 NCP ce constă în săvârșirea, cu praeterintenție, a oricăruia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 193-194 NCP, respectiv de lovire sau alte violențe, vătămare corporală ce a avut ca urmare moartea victimei.
Această faptă generată de anumite manifestări antisociale, este periculoasă social, ea realizându-se prin mijloace violente, iar săvârșirea acesteia aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire nu este posibilă fără asigurarea prin mijloacele de drept penal al securității persoanei.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune autonomă, deoarece fiind o varietate, o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de articolele 193.194 din noul Cod penal este prevăzută și sancționată distinct. Aceasta a fost definită ca o formă agravată a infracțiunilor respective, întrucât elementul material al laturii obiective a acesteia este identic cu cel al acestora, constând în faptele de lovire sau alte violențe.
Deși este situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă cu infracțiunile de omucidere, prin rezultatul produs și anume moartea victimei.
Din punctul de vedere al pericolului social abstract, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moare se situează între omor și ucidere din culpă, aceasta fiind mai puțin gravă decât omorul cu intenție, dar mai gravă decât uciderea din culpă.
Pentru a înțelege mai bine această infracțiune ilustrăm următoarea speță:
Inculpatul în urma unor gesturi ale colegului său l-a apucat de umeri și l-a rostogolit de două ori peste cap, crezând că-i va cauza doar o suferință fizică prin șocul căderii; la cea de-a doua rostogolire s-a produs, însă, o fractură a coloanei vertebrale, prin hiperextensia forțată a gâtului, ceea ce a avut drept consecință decesul victimei, prin contuzie cu hemoragie meningo-medulară cervicală.
În această situație fapta inculpatului constând într-o acțiune violentă intenționată prin care a urmărit cauzarea unei suferințe neînsemnate, dar al cărei rezultat -moartea victimei – a depășit intenția sa, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare cauzatoare de moarte.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este infracțiunea care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, fapt pentru care sancțiunea acesteia se aproprie de limitele legale de sancțiune ale infracțiunilor de omor.
2.2. Elemente preexistente
2.2.1. Obiectul juridic special
Obiectul juridic generic al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se referă la relațiile sociale care formează obiectul juridic comun al tuturor infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte îl constituie ansamblul relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără ocrotirea persoanei împotriva faptelor prin care se aduce atingere unei valori umane și sociale care este viața omului, și anume împotriva actelor de loviri sau de exercitare a altor violențe care pot determina moartea persoanei.
2.2.2. Obiectul material
Activitatea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, incriminată de dispozițiile articolului 195 noul Cod penal se exercită direct asupra corpului unei persoane, drept urmare obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei împotriva căruia acționează făptuitorul, deci corpul victimei infracțiunii.
Infracțiunea poate fi comisă doar împotriva corpului unei persoane în viață și trebuie să fie vorba despre corpul altei persoane, și nu al făptuitorului, deoarece fapta va constitui infracțiune doar dacă vizează dreptul la viață al altuia, nefiind prevăzute de legea penală, neconstituind așadar infracțiuni faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte comise de făptuitor împotriva sa.
2.2.3. Subiecții infracțiunii
Subiectul activ al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte poate fi orice persoană care îndeplinește cerințele legale pentru a răspunde penal, participația penală, fiind posibilă în oricare din formele ei, coautorat, instigare sau complicitate.
În situația în care, mai mulți inculpați acționează împreună încât activitățile lor se completează reciproc și loviturile aplicate de ei victimei au produs laolaltă moartea acesteia, chiar dacă aparent rezultatul survenit a fost urmarea directă a activității desfășurate numai de unii dintre inculpați, toți participanții vor răspunde în calitate de coautori, și nu în calitate de complici.
Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viață, iar existența subiectului pasiv nu este condiționată de vreo calitate specială a
victimei.
În situația în care prin aceeași faptă de lovire sau vătămare, făptuitorul cauzează moartea mai multor persoane, vor exista atâtea infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte câte victime există.
2.3. Conținutul juridic al infracțiunii
Elementul material al infracțiunii se realizează prin activitatea de lovire, vătămare corporală a integrității corporale sau sănătății unei persoane, activitate ce se poate manifesta sub formă de acțiune sau inacțiune și care are drept rezultat moartea victimei.
Astfel s-a decis în practica judiciară, că se încadrează în articolul 195 din Codul penal, fapta inculpatului care a îmbrâncit victima cu putere lovind-o cu capul de un corp dur, iar din această cauză persoana vătămată a încetat din viață, ori fapta persoanei care, îmbrâncind victima aflată pe trotuar, cu spatele la partea carosabilă a drumului, a făcut ca aceasta să se dezechilibreze și să cadă sub roțile unui vehicul în mișcare, ceea ce i-a produs moartea, sau lovirea unei persoane care suferise de o gravă maladie cardiacă despre care făptuitorul avea cunoștință, urmată de moartea victimei din cauza insuficienței cardiace declanșate de violențele, stresul și efortul făcut în condițiile agresiunii, chiar dacă leziunile produse prin lovire au fost prin ele însele lipsite de gravitate.
În majoritatea cazurilor, elementul material al infracțiunii se întâlnește sub forma acțiunii, dar există însă și situații când elementul material se concretizează într-o abstențiune. Dacă modul sau mijloacele de săvârșire a faptei intră în conținutul altor infracțiuni, fapta de vătămare va fi încadrată în prevederile infracțiunilor respective. De exemplu, vătămarea corporală conjugată cu un act sexual prin constrângere constituie infracțiunea de viol. Infracțiunea de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte poate intra în conținutul complex al infracțiunii de tâlhărie.
Astfel, fapta inculpatului de a lovi o persoană în momentul surprinderii sale sustrăgând un bun din patrimoniul acesteia, urmată de decesul victimei, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută în articolul 211 alin. (3) Cod penal, iar nu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută în articolul 183 din Codul penal; explicația constă în faptul că o atare faptă, cu caracter complex este îndreptată atât contra patrimoniului, cât și împotriva persoanei, iar nu numai în contra persoanei.
În cazul în care lovirea sau vătămarea are un caracter licit, nu se va putea reține infracțiunea.
În doctrina și practica judiciară s-a pus problema dacă pentru existența infracțiunii analizate este necesar sau nu este necesar ca moartea victimei să fie rezultatul unei acțiuni unice, imputabile exclusiv făptuitorului.
Opinia majoritară este de părere că va exista infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă faptei făptuitorului i s-au adăugat și alte cauze (factori contributivi, anteriori, concomitenți sau posteriori).
Cu privire la timpul și locul comiterii infracțiunii, nu există cerințe speciale.
Urmarea imediată a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului trebuie să fie moartea victimei, această condiție constituie elementul circumstanțial al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Pentru existența infracțiunii nu are nicio relevanță distanța în timp între momentul efectuării elementului material și cel al survenirii morții victimei. Data săvârșirii este apreciată în mod diferit (data finalizării elementului material sau data producerii morții victimei), în funcție de instituția juridică incidentă (minoritate, prescripție etc).
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte face parte din categoria infracțiunilor progresive. Această particularitate pune în discuție problema stabilirii datei săvârșirii infracțiunii. Infracțiunea se va considera comisă la data executării elementului material, dacă se pune problema incidenței instituției aplicării legii penale în timp, minorității, actelor de clemență sau aprecierea condițiilor unor instituții de individualizare a sancțiunilor.
De pildă, calitatea de recidivist a făptuitorului nu se stabilește în funcție de apariția rezultatului, ci în raport de data efectuării elementului material al laturii obiective a infracțiunii. De asemenea, dacă făptuitorul are vârsta sub 14 ani la data realizării acțiunii cauzatoare de moarte, iar rezultatul survine când minorul întrunește condițiile răspunderii penale, el nu va răspunde penal.
Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs, adică să rezulte că moartea victimei este urmarea faptelor de lovire, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, comise de făptuitor cu vinovăție.
Literatura juridică și practica judiciară sunt unanime în a considera că legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs continuă să existe, nu este înlăturată, în situația în care rezultatul constând în moartea victimei s-a produs și ca urmare a intervenției unor factori, unor cauze anterioare, concomitente, ori ulterioare, care s-au alăturat acțiunii sau inacțiunii făptuitorului.
Astfel, loviturile aplicate de inculpați victimei și căderea acesteia i-au produs leziuni care ar fi necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Între traumatismul cranio-facial și decesul datorat meningitei acute există o legătură de cauzalitate indirectă, secundară, complicațiile posttraumatice determinând moartea violentă a victimei. Chiar dacă aceasta suferea de mai multe boli preexistente lovirilor, care puteau determina moartea și în afara condițiilor create prin traumatismul cauzat de inculpați, această stare patologică nu are relevanță sub aspectul cauzei determinante a morții; rezultatul, moartea victimei, nu a survenit pe calea unei evoluții naturale, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp după lovirea ei de către inculpați, ca urmare a traumatismului care a declanșat meningita acută purulentă. În aceste condiții, se constată că inculpații au săvârșit cu intenție fapta de lovire, dar nu au prevăzut, din culpă, rezultatul survenit. Ca atare, ei au acționat cu intenție depășită, element subiectiv specific infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte .
Pentru existența infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este necesar, sub raport obiectiv, ca activitatea făptuitorului să fi provocat singură moartea victimei, ci este suficient a se constata că între această activitatea și decesul victimei există raport de cauzalitate.
În speță, victima, în vârsta de 69 de ani, prezenta o arterioscleroză cerebrală severă veche, cu insuficiență circulatorie cerebrală avansată și leziuni cardiace; rupturile vasculare cerebrale-care au dus la hemiplegie, cu imobilizare, urmată de complicații septice bronhice și moarte au fost provocate însă de traumatismul facial, datorat activității inculpatului, evoluția gravă fiind favorizată de leziunile vasculare masive preexistente. Există deci raport de cauzalitate între fapta inculpatului și decesul victimei.
Este suficient dacă se stabilește că moartea victimei nu s-ar fi produs fără acțiunea sau inacțiunea făptuitorului, deci activitatea făptuitorul trebuie să se înscrie, în mod determinant, între cauzele care au conlucrat la producerea rezultatului; de aceea dacă se stabilește că moartea victimei este urmarea exclusivă a acțiunii unor factori anteriori, concomitenți sau ulteriori, raportul de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultat se întrerupe și răspunderea penală a făptuitorului pentru comiterea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este înlăturată.
Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată.
Latura subiectivă a infracțiunii este realizată atunci când făptuitorul desfășoară o activitate violentă împotriva victimei, acționând cu intenția directă sau indirectă, de a o lovi sau vătăma, fără să urmărească sau să accepte eventualitatea producerii morții acesteia, rezultat care se produce și îi este imputabil făptuitorului din culpă, ca rezultat ce a depășit intenția sa, dar pe care putea și trebuia să-l prevadă în raport de împrejurările în care s-a săvârșit fapta. De exemplu, fapta de a trage puternic de păr victima, în diferite direcții, cu consecința morții acesteia ca urmare a fracturii și luxației coloanei cervicale nu reflectă intenția de a ucide, ci o agresiune săvârșită cu intenție, având ca rezultat decesul victimei, ceea ce a depășit intenția făptuitorului și se datorează culpei.
Cu alte cuvinte, făptuitorul își dă seama și vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar nu urmărește și nici nu acceptă posibilitatea producerii morții victimei,
Rezultă că, este necesar ca la activitatea inițială intenționată a făptuitorului să se adauge culpa acestuia în producerea rezultatului mai grav care a survenit.
În cazul în care este exclusă culpa făptuitorului pentru rezultatul mai grav și se stabilește că în împrejurările în care a comis fapta nu putea și nici nu trebuia să prevadă că se va produce moartea victimei, atunci în sarcina făptuitorului nu se va putea reține săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ci eventual se va putea reține, fie infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută și sancționată de articolul 193 din noul Cod penal, fie infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută și sancționată de articolul 194 noul Cod penal.
În literatura de specialitate s-a subliniat că, în cazul infracțiunilor praeterintenționate, urmarea mai gravă se atribuie pe baza culpei dovedite a făptuitorului, și nu pe baza unei prezumții de culpă, deoarece admiterea unei asemenea prezumții ar însemna încălcarea principiului potrivit căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție. Pe această poziție se situează constant și instanțele judecătorești. Astfel, într-un caz, s-a decis că lovirea victimei, cu consecința producerii unui șoc cardiac și a decesului, constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece, fiind de vârstă înaintată, aproape 62 de ani, și cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca suferindă, acesta trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte de violență, de intensitatea celor pe care le-a săvârșit, ar putea determina un șoc cardiac sau de altă natură care să ducă la moartea ei.
Într-un alt caz, s-a decis că există infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, și nu cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care, deși nu au avut drept rezultat moartea, nu prezentau gravitate și, de altfel, nici mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave preexistente. În speță, între inculpat și soția sa a avut loc un conflict, care a generat în insulte și loviri reciproce, aplicate la întâmplare; nu s-a stabilit că inculpatul s-a folosit de obiecte apte să genereze moartea, dar prin activitatea sa el a cauzat victimei (care în cele din urmă a și decedat) multiple leziuni. Așadar, se poate observa că, sub aspect subiectiv, inculpatul săvârșind cu intenție acțiuni de lovire asupra soției sale, a determinat producerea unui rezultat, moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deși în raport cu situația concretă trebuia și putea să-l prevadă. Fapta sa constituie, așadar, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, și nu aceea de omor.
Fapta inculpatului care, luptându-se cu victima, a reușit să o imobilizeze cu fața la pământ, el aflându-se deasupra ei, și cu o forță a tras mâinile, spre spate, capul victimei și un picior, producându-i hiperextensia coloanei cervicale, cu consecința morții victimei, după două zile de spitalizare, reflectă intenția acestuia de a cauza victimei o vătămare corporală, decesul fiind un rezultat praeterintenționat.
În situația în care se stabilește că făptuitorul a acționat cu intenție directă sau indirectă, atât în raport cu activitatea inițială de lovire sau vătămare, cât și în raport cu rezultatul produs și anume moartea victimei, se va reține în sarcina sa comiterea infracțiunii de omor.
În cazul când, prin aplicarea unor lovituri repetate cu pumnii și cu picioarele asupra unor zone vitale ale corpului, cu consecința unor numeroase fracturi osoase și altor leziuni, s-a cauzat moartea victimei, se impune concluzia că inculpatul a prevăzut posibilitatea morții acesteia, rezultat pe care l-a acceptat.
În practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului care, aplicând victimei un pumn în zona feței, a determinat astfel căderea și lovirea victimei cu capul de dunga unei servante din lemn, și în cele din urmă, decesul victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar nu pe cele ale infracțiunii de ucidere din culpă. Spre deosebire de uciderea din culpă, în cazul căreia culpa privește atât lovirea victimei, cât și rezultatul letal produs, în privința infracțiunii prevăzute de articolul 195 Cod penal făptuitorul acționează cu praeterintenție, ceea ce înseamnă că numai rezultatul letal al faptei sale, mai grav, decât cel urmărit sau acceptat, se produce din culpă.
În situația în care rezultatul letal a fost determinat de o acțiune deviată (aberatio ictus ), latura subiectivă a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este totuși întrunită.
De pildă, într-o speță, inculpatul a urmărit să o lovească pe soția sa, dar întrucât aceasta
s-a ferit, lovitura îndreptată de inculpat asupra acesteia a nimerit în partea dreaptă a capului copilului pe care mama sa îl alăpta, producându-i o fractură cominutivă de os în regiunea parietală dreaptă, fapt ce a condus în cele din urmă la moartea acestuia.
În concluzie, stabilirea corectă a laturii subiective a infracțiunii este deosebit de importantă pentru că forma de vinovăție ce se va reține în sarcina făptuitorului diferențiază infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de infracțiunea de omor și respectiv infracțiunea de ucidere din culpă.
2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune de acțiune (comisivă), dar care se poate săvârși nu numai prin activități pozitive, ci și prin atitudini negative (omisiune).
În cazul acestei infracțiuni, fiind vorba despre o infracțiune a cărei rezultat se produce din culpa făptuitorului, actele de pregătire și tentativa nu sunt posibile. Tentativa la această infracțiune nu este posibilă, fiindcă rezultatul care califică fapta, adică moartea victimei, implicând culpă, se exclude de la sine tentativa care nu este posibilă în caz de culpă.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune materială, instantanee și de daună.
Infracțiunea se consumă în momentul în care, în urma activității făptuitorului, constând într-o acțiune sau într-o inacțiune, se produce moarte victimei. Rezultă, ca infracțiunea nu se produce în momentul desfășurării activității inițiale de lovire sau de vătămare corporală ci în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege, existența infracțiunii fiind condiționată de producerea acestui rezultat, și anume moartea victimei. În situația în care rezultatul cerut de lege nu s-a produs, în sarcina făptuitorului nu se va putea reține comiterea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, însă se va reține în funcție de rezultatul care s-a produs una din infracțiunile prevăzute în articolele 1193-194 NCP.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte fiind o faptă ce derivă din alte fapte și anume din: loviri, acte de violență, vătămări corporale simple, vătămări corporale grave, în mod firesc ea este susceptibilă de numeroase și variate modalități atât normative (în raport cu fapta care a produs rezultatul), cât și faptice ( în raport cu împrejurările în care s-a produs moartea victimei: starea anterioară a sănătății victimei, moartea intervenită imediat sau la o un oarecare interval după săvârșirea faptei cauzatoare, concurs de cauze supravenite etc).
De toate aceste modalități se va ține cont la evaluarea gradului de pericol social al infracțiunii, cât și la stabilirea pedepsei.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani. În cazul acestei infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
CAPITOLUL III
EXPLICAȚII COMPLEMENTARE
3.1. Aspecte procesuale
Încă din primele verificări, discuții purtate cu victima, examinarea actului medico-legal și plângerii, organul de cercetare penală poate clarifica problema competenței efectuării cercetărilor și luării unor măsuri în consecință.
Dacă rezultă că este vorba de loviri sau alte violențe ori vătămare corporală din culpă – forma simplă – și făptuitorul este cunoscut, persoana care face plângerea va fi îndrumată să se adreseze direct Judecătoriei, competentă să soluționeze cauza. Chiar în aceste cazuri, dacă făptuitorul nu este cunoscut organul de cercetare al poliției va primi plângerea și va lua măsuri pentru identificarea autorului faptei.
În cazul în care infracțiunea de vătămare corporală este flagrantă, organele de cercetare penală ale poliției sunt obligate să constate săvârșirea acestora, chiar în lipsa plângerii prealabile, iar constatările făcute, vor fi trimise, la cerere, instanței de judecată sesizată prin plângere efectuând, totodată, următoarele activități:
oprirea din acțiune a făptuitorului (dacă acesta fuge va fi urmărit, prins, imobilizat, acțiuni care se vor întreprinde cu ajutorul unor persoane dintre cele prezente la fața locului;
efectuarea percheziției corporale asupra făptuitorului și ridicarea corpurilor delicte (obiecte cu care a lovit) ori a celor cu care ar putea ataca organele de poliție (băț, cuțit, alte obiecte contondente, tăioase, înțepătoare, etc.);
acordarea primului ajutor persoanei vătămate, dacă este cazul, și stabilirea identității sale; trimiterea acesteia la o unitate medicală pentru acordarea îngrijirilor medicale necesare (în același fel se procedează și pentru făptuitor);
stabilirea identității făptuitorului;
identificarea martorilor oculari și a altor persoane care pot da relații în legătură cu fapta comisă;
întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii;
După întocmirea procesului-verbal de constatare, organele de poliție îndrumă persoana vătămată la medicul legist, pentru a i se elibera actul de constatare medico-legală.
Lipsa plângerii, retragerea acesteia sau împăcarea părților constituie temei legal pentru neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale.
În ipoteza în care din primele verificări rezultă că este vorba de o vătămare evidentă ce reiese dintr-un act medico-legal sau din examinarea sumară a victimei și fapta este de competența sa, organul de poliție va reține plângerea în vederea continuării cercetărilor.
În cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte organele de poliție vor efectua cercetări chiar în lipsa unei plângeri prealabile, deoarece legea nu condiționează începerea urmăriri penale de existența acesteia.
Plângerea prealabilă va trebui introdusă la organele de poliție sau la celelalte organe judiciare, în termen de 3 luni, din ziua în care persoana vătămată a luat cunoștintă de identitatea făptuitorul. Când persoana vătămată este minor sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, termenul de 3 luni va curge de la data când persoana îndreptățită a depune plângere a luat cunoștință cine este făptuitorul.
Plângerea făcută oral se va consemna, în mod obligatoriu, într-un proces-verbal de către organul judiciar care o primește.
Din punct de vedere tactic se impun a fi urmați următoarele etape:
stabilirea identității persoanei vătămată
Lămurirea acestei probleme vizează identificarea victimei, relațiile acesteia cu făptuitorul, împrejurările de timp și de loc, unde s-a aflat în momentul agresiunii făcută asupra sa.
Când fapta se constată după săvârșire, se procedează la ascultarea persoanei vătămate, pentru a lămuri următoarele probleme:
locul, data, ora și împrejurările comiterii faptei;
indicarea făptuirorului, dacă este cunoscut, sau, în caz contrar, a semnalmentelor acestuia;
mijloacele și metodele folosite de infractor în săvârșirea faptei;
relațiile anterioare ori concomitente comiterii faptei dintre persoana vătămată și făptuitor;
urmările săvârșirii infracțiunii;
indicarea persoanelor care pot da relații despre faptă și făptuitor;
unele precizări legate de pretențiile părții vătămate (tragerea la răspundere penală a inculpatului, pretenții civile, etc.).
Efectuarea constatării medico-legale
Organul de cercetare penală, dispune, prin rezoluție motivată, efectuarea constatării medico-legale pentru a stabili existența sau inexistența vătămărilor pe corpul victimei, natura și gradul vătămării integrității corporale sau a sănătății (leziuni înțepate, tăiate, de formă neregulată, esco-riații, contuzii, hematoame, etc.), felul obiectelor cu care s-ar fi putut produce leziunile (obiecte înțepătoare, tăietoare, contondente, etc.), momentul producerii vătămărilor, durata îngrijirilor medicale, dacă vătămările au pus sau nu în pericol viața victimei, orice alte elemente de natură medico-legală necesare soluționării cauzei.
Rezultatul constatării medico-legale este indispensabil pentru încadrarea juridică a faptei și stabilirea competenței materiale a organelor de cercetare penală, dar și pentru stabilirea modului de producere a leziunilor.
Cercetarea la fața locului
Fiind sesizate și analizând împrejurările în care s-a comis vătămarea corporală, mijloacele folosite, timpul scurs de la comiterea faptei, organele de poliție sunt obligate să procedeze, de îndată, la cercetarea locului săvârșirii infracțiunii pentru a descoperi eventualele urme și mijloace de probă care să ajute la soluționarea justă și temeinică a cauzei.
La efectuarea acestei activități, trebuie să se țină seama de faptul că, locul unde a fost găsită victima nu coincide întotdeauna cu cel în care s-a comis infracțiunea.
Cu ocazia cercetării la fața locului se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile reale. Totodată se pot realiza schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea activități ce se anexează la procesul-verbal de cercetare la fața locului.
Ascultarea unor persoane cu privire la săvârșirea faptei și la persoana făptuitorului
Dintre persoanele care au fost de față la producerea atacului asupra victimei, cele care au participat la salvarea victimei ori cunosc relațiile sau eventualele stări conflictuale anterioare dintre făptuitor și victimă, pot fi identificați martorii.
Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să se obțină date, în principal, referitoare la:
împrejurările care au precedat, însoțit ori au urmat atacului;
discuțiile care au avut loc între victimă și făptuitor;
locul și timpul în care s-a produs atacul, precum și mijlocul sau instrumentul folosit;
mobilul infracțiunii (dușmănie, răzbunare, gelozie, etc);
vătămările produse prin infracțiune;
dacă victima l-a provocat sau nu pe făptuitor
indicarea altor martori.
Dacă sunt mai mulți participanți, se va stabili activitatea concretă, desfășurată de fiecare participant (cu ce a lovit și în ce parte a corpului, etc).
Cine a săvârșit infracțiunea, dacă sunt mai mulți participanți și calitatea fiecăruia?
De cele mai multe ori participanții la săvârșirea infracțiunii rezultă din chiar conținutul plângerii. Însă, există situații când nu toți participanții sunt cunoscuți de la început, astfel că ei trebuie să fie individualizați pe parcursul cercetărilor, când se va stabili contribuția avută de fiecare și calitatea în care au participat, în vederea unei încadrări exacte și corecte a faptelor lor.
În stabilirea gradului de participare la săvârșirea infracțiunii de vătămare a integrității corporale sau sănătății persoanelor, trebuie avută în vedere și situația de încăierare.
Aceasta impune organului de cercetare penală să stabilească, în concret, dacă este vorba de vătămare produsă în condițiile unei încăierări, ce persoane au participat, care a fost contribuția fiecăreia, ce persoane au fost prinse în încăierare fără voia lor, dacă unii au încercat să-i despartă pe alții, să apere pe cineva ori să respingă atacul, dacă au fost bine intenționați și sunt apărați de lege.
Mijloacele și metodele folosite de făptuitor pentru producerea vătămărilor
Este esențial a se stabili care este natura obiectului pe care făptuitorul l-a folosit la săvârșirea infracțiunii: cuțit, topor, ciomag, piatră, etc, precum și regiunea corpului vătămată, poziția și profunzimea echimozelor, a rănilor, care pot dovedi intenția de a produce vătămări și implicit ajută la încadrarea juridică a faptei. Pe lângă constatarea medico-legală, un rol important în realizarea probatoriilor, îi au martorii care au văzut sau auzit ceva în legătură cu fapta, ori cei care au cunoștință despre relațiile anterioare dintre victimă și făptuitor.
Forma de vătămare
Poate fi intenție directă sau indirectă ori culpă, stabilirea formei de vinovăție fiind extreme de importantă, întrucât legea pedepsește diferențiat vătămările produse cu intenție și cele produse din culpă. Forma de vinovăție determină și competența, dacă avem în vedere că nu toate vătămările corporale sunt de competența organelor de cercetare penală ale poliției.
În stabilirea intenției făptuitorului se au în vedere manifestările anterioare ale acestuia, pregătirile făcute pentru săvârșirea infracțiunii, natura mijloacelor și metodelor folosite, numărul și intensitatea loviturilor, regiunea corpului în care au fost aplicate, relațiile care au existat între victimă și agresor, precum și care a fost scopul și mobilul infracțiunii.
Astfel, dacă fapta a fost comisă în scopul de a produce victimei o vătămare gravă, pedeapsa este mai mare, iar dacă vătămarea a avut drept consecință moartea victimei, fapta capătă o altă calificare, respctiv încadrare juridică.
Așa cum prevede legea penală română, dacă vreuna din faptele de lovire sau vătămare a avut ca urmare moartea victimei, fapta este calificată ca lovituri cauzatoare de moarte și pedepsită mult mai aspru.
Una dintre problemele ce trebuie soluționate în aceste cazuri, este aceea de a afla dacă intenția făptuitorului a fost de a vătăma victima sau de a-i lua viața. Pe baza concluziilor constatării sau expertizei medico-legale, în raport de poziția, direcția loviturilor și regiunea corpului în care au fost aplicate, se poate stabili că intenția făptuitorului nu a fost de a vătăma, ci a lua viața victimei sa u a-i pune în pericol viața. Această concluzie trebuie însă coroborată cu alte probe, declarații de martori, la care anterior s-a destăinuit infractorul, declarația făptuitorului, precum și alte probe administrate în urma efectuării cercetărilor.
Moartea victimei poate surveni nu numai ca urmare a acțiunilor făptuitorului, ci și datorită complicațiilor ce apar ulterior, fie că victima care era deja bolnavă nu primește îngrijirile medicale corespunzătoare, fie că din teamă sau neglijență nu merge la medic.
Ascultarea făptuitorului sau făptuitorilor
Cu ocazia ascultării făptuitorului sau făptuitorilor cu privire la fapta săvârșită, pot fi lămurite următoarele:
natura relațiilor dintre el și persoana vătămată (dușmănie, stări conflictuale, răzbunare, ș.a.);
împrejurările săvârșirii infracțiunii (dacă a urmărit victima, dacă conflictul a izbucnit spontan sau întâmplător, dacă a fost provocat de persoana vătămată, stare de beție, sub influența narcoticelor, etc);
locul și timpul comiterii faptei;
mijlocul, instrumentul cu care s-a produs vătămarea (obiecte contondente, tăioase. înțepătoare, pregătite din timp sau folosite întâmplător), proveniența acestora;
mobilul comiterii faptei (dușmănie, răzbunare, gelozie, conflict spontan);
dacă au mai fost și alți participanți la comiterea faptei:
indicarea persoanelor care cunosc despre comiterea faptei;
indicarea unor probe de apărare.
Dacă făptuitorul a fost în legitimă apărare și dacă a depășit limitele acesteia
Dacă infracțiunea de vătămare a integrității corporale sau sănătății a fost săvârșită în concurs cu alte infracțiuni
Aceste infracțiuni pot fi comise în concurs cu infracțiunile de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, etc.
În unele situații este necesar să se dispună efectuarea expertizelor și constatărilor
tehnico-științifice cu privire la urmele sau obiectele corp delict, descoperite la locul săvârșirii infracțiunii, precum și a unor analize de laborator privind diferite substanțe folosite la provocarea vătămărilor, pentru determinarea naturii, calității și cantității acestor substanțe, ș.a, De exemplu, atunci când vătămarea s-a produs cu o armă de foc, se va dispune efectuarea unei expertize balistice, în scopul identificării armei de foc; dacă sunt expertizate substanțe chimice, folosite pentru provocarea vătămărilor, expertiza chimică va lămuri probleme importante ca: ce substanțe au fost folosite, în ce cantități, efectul vătămărilor sau chiar letal al acestora etc; când sunt expertizate urme de sânge sau alt material biologic, expertiza biocriminalistică va permite organelor de urmărire penală să restrângă cercul de suspecți în cazul infracțiunilor cu autori neidentificați, indicând tipul secretor-nesecretor, grupa sanguină ș.a.
Expertizele și constatările tehnico-științifice se dispun de către organul de cercetare penală, prin ordonanță sau rezoluție motivată. Trebuie precizat că, de regulă, constatările
tehnico-științifice sunt dispuse în faza actelor premergătoare, iar expertizele în faza de urmărire penală a procesului penal.
În fiecare cauză penală privind aceste infracțiuni, rapoartele de expertiză și constatare tehnico-științifică trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate, cum ar fi: plângerea și declarațiile părții vătămate, procesul-verbal de cercetare la fața locului, declarațiile martorilor, declarațiile făptuitorului sau făptuitorilor, etc.
Activitățile desfășurate în faza urmăririi penale
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, care este declanșată o dată cu începerea urmăririi penale, fie prin rezoluție motivată, fie prin proces-verbal de începere a urmăririi penale, funcție de modul de sesizare.
Începerea urmăririi penale
Dacă din actele premergătoare efectuate rezultă că este vorba de infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte organul de cercetare penală al poliției va dispune începerea urmăririi penale prin rezoluție motivată.
Ascultarea martorilor
Ca martori, vor fi identificate și ascultate și alte persoane care au cunoștință despre fapta
comisă ori care au fost propuse, în apărare, de către învinuit. Cu această ocazie vor fi lămurite problemele care au făcut obiectul ascultării în faza actelor premergătoare, precum și
aspectele noi, cunoscute de martorii identificați, după începerea urmăririi penale, în scopul descoperirii obiectelor folosite de infractor la săvârșirea faptei pe care pot fi găsite urme ale infracțiunii (sânge, fire de păr. etc).
În ascultarea martorilor trebuie să se urmărească obținerea de date privitoare la împrejurările care au precedat, însoțit sau au urmat atacului, discuțiile care au avut loc între victimă și făptuitor, locul, timpul în care s-a produs atacul, itinerariul parcurs de victimă, dacă nu cumva victima l-a provocat pe făptuitor, acțiunile întreprinse de el, mijloacele și metodele folosite pentru a produce vătămări. Vor fi ascultate persoanele care cunosc relațiile dintre făptuitor și victimă, întrucât pot lămuri metoda folosită de infractor pentru producerea vătămării.
Cât privește ascultarea martorilor numai în faza de urmărire penală a procesului penal,
în practica judiciară se susține că în momentul redactării acestui material, nu există nicio prevedere strict legală, în acest sens. Dimpotrivă, se știe că sunt audiate ca martori în cauzele penale, civile sau administrative, persoanele care au cunoștință despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. Astfel, se pune întrebarea: “în cauzele administrative se începe oare urmărirea penală și numai după aceea sunt audiați martorii”?
Ascultarea învinuitului sau inculpatului
Cu această ocazie, organele de cercetare penală vor lămuri problemele legate de activitatea infracțională, având mijloacele materiale de probă administrate, declarațiile martorilor, precum și alte aspecte apărute în cauză pe parcursul cercetărilor. La ascultarea învinuitului sau inculpatului trebuie să se aibă în vedere, în principal, următoarele aspecte:
relațiile existente între învinuit sau inculpat și victimă;
dacă înainte de comiterea faptei, învinuitul sau inculpatul s-au pregătit, în acest sens, iar, în caz afirmativ, în ce a constat aceasta;
dacă la comiterea faptei a mai participat și vreo altă persoană;
dacă a fost provocată de partea vătămată și în ce a constat provocarea;
modul în care a acționat la comiterea faptei șl mijloacele folosite;
care au fost motivele ce l-au determinat să săvârșească fapta.
Dacă fapta a fost comisă cu ocazia unei petreceri și învinuitul sau inculpatul se afla în stare de ebrietate, trebuie să se stabilească în ce măsură, cel în cauză, își amintește cum a acționat, dacă nu cumva și victima se afla în stare de ebrietate. În ipoteza în care la infracțiune au participat mai multe persoane este foarte important ca, această problemă, să se lămurească cu fiecare învinuit sau inculpat în parte, respectiv să fie întrebați atât despre propria activitate, cât și despre contribuția celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii.
Dispunerea efectuării expertizei medico-legale
În cazul unor expertize medico-legale contradictorii, efectuate de aceleași institute medico-legale, servicii medico-legale sau laboratoare medico-legale ori de asemenea instituții diferite, este obligatoriu avizul Comisiei superioare medico-legale.
Comisia Superioară verifică și avizează, din punct de vedere științific, concluziile diverselor acte medico-legale. Dacă nu pot fi avizate concluziile, comisia recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor respective.
Efectuarea unor confruntări între învinuit sau inculpat și victimă, martori și învinuit sau inculpat, martori și persoana vătămată, sau între doi martori, pentru a putea înlătura unele contraziceri esențiale din declarațiile lor.
Prezentarea de persoane sau obiecte pentru recunoașterea lor de către martori, în vederea identificării autorului infracțiunii și elucidarea împrejurării producerii acesteia.
Efectuarea reconstituirii are loc atunci când se impune, pentru a stabili mecanismul comiterii faptei, fără să fie reproduse, însă, momentele lovirii cu corp delict.
În acest scop, pot fi folosite obiecte din carton, cauciuc, poliester expandat, etc.
În urma activităților anterior mențioante organelle de cercetare penală vor întocmi câte un proces-verbal în vederea materializării acestora, procese-verbale care constituie mijloace de probă din categoria înscrisurilor.
Stabilirea cheltuielilor necesitate de asistența medicală acordate persoanei vătămate
Conform dispozițiilor legale privind asigurarea sănătății populației, persoanele care, prin faptele lor, aduc prejudicii sănătății altor persoane răspund și sunt obligate să suporte cheltuielile de asistența medicală acordată acestora.
În consecință, învinuitul sau inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor efectuate, în scopul arătat, de către unitatea sanitară, care a acordat îngrijirile medicale.
Stabilirea cauzelor și împrejurărilor care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea acestor infracțiuni
Săvârșirea unor astfel de infracțiuni este determinată de o mulțime de cauze și împrejurări, dintre care, cu o frecvență mai mare, menționez consumul de alcool, consumul de droguri, existența unor stări conflictuale anterioare, aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, de unde rezultă unele nemulțumiri, etc.
Pe baza cunoașterii cauzelor și împrejurărilor, care generează săvârșirea vătămărilor cauzatoare de moarte, trebuie luate măsuri de prevenire a comiterii lor, utilizând, în acest sens, metodele și mijloacele specifice muncii de poliție, așa cum sunt reglementate în actele normative în vigoare.
Legătura cu alte infracțiuni. Asemănări și deosebiri
Fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constituie ultima treaptă pe scara progresivă pe care o pot urca faptele de loviri sau alte violențe, primele trepte fiind parcurse de faptele premergătoare ale vătămărilor corporale și ale vătămărilor corporale grave. Pe măsura în care datorită consecințelor produse se realizează treptele succesive ale progresiunii, faptele de gravitate mai ușoară se absorb în fapta mai grea încadrându-se în dispoziția incriminatoare a acesteia din urmă. Așadar, lovirile sau vătămările care constituie prin ele însele o infracțiune se absorb datorită unei complixități naturale în conținutul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă și cu infracțiunea de ucidere din culpă, dar nu trebuie confundată cu aceasta, deoarece în cazul uciderii din culpă cauzarea morții se datorează culpei făptuitorului, pe când în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, culpa făptuitorului se suprapune peste acțiunea de lovire sau vătămare săvârșite cu intenție.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă praeterintenționată se aseamănă aparent și cu infracțiunea de omor, fapă intenționată. Pentru a le deosebi, în cazurile concrete, va trebui să se țină seama de toate împrejurările de fapt (mijlocul folosit de infractor, partea corpului asupra căreia s-a exercitat actul de violență, intensitatea folosirii actului de violență, starea fizică anterioară a victimei etc.) și, pe baza lor să se stabilească dacă a existat sau nu intenția de a ucide.
Vătămarea corporală și infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte
Potrivit art. 195 C. pen. infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în „provocarea morții victimei ca urmare a săvârșirii vreuneia dintre faptele prevăzute în art. 193-194 C. pen..”
Este lesne de observat că cele două infracțiuni se aseamănă sub aspectul laturii obiective, respectiv amândouă pot fi săvârșite atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune (loviri sau alte acte de violență). Trebuie remarcat existența unei cvasi-identități cu actul de executare al infracțiunii de omor, nu de puține ori în practică făcându-se cu dificultate distincția între cele două infracțiuni.
În ceea ce privește urmarea imediată, în cazul infracțiunii de vătămare corporală într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, urmarea imediată în cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte constă în moartea victimei.
Desigur că în cazul ambelor infracțiuni între actul de executare și urmarea produsă se impune să existe un raport de cauzalitate.
Latura subiectivă este aspectul care diferențiază, în mod concret, cele două infracțiuni. Dacă infrcațiunea de vătămare corporală poate fi săvârșită atât cu intenție directă sau indirectă, infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte poate fi săvârșită numai cu praeterinteție. Practic, în cazul infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, făptuitorul săvârșește cu intenția o faptă dintre cele prevăzute în art. 193-194 C. pen, dar din culpa sa se produce un rezulat mai grav.
Culpa făptuitorului cu privire la rezultatul mai grav nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită în concret, în caz contrar s-ar ajunge la o răspundere obiectivă, fără vinovăție, ceea ce nu este posibil în dreptul nostru penal.
În practica judiciară s-a reținut, în mod corect existența praeterintenției și calificarea faptei ca infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în următoarele spețe: fapta inculpatului de a trage puternic de păr victima, în diferite direcții, cu consecința morții acesteia ca urmare a fracturării și luxației coloanei vertebrale cervicale; rănirea victimei la gambă prin aruncarea unei securi de la 6 metri distanță spre picioarele acesteia, decesul survenind ca urmare a șocului hemoragic ce putea fi evitat dacă victima nu ar fi refuzat să se interneze în spital.
Asfel, Tribunalul Mehedinți, prin sentința penală nr.319 din 19 decembrie 2010, a condamnat pe inculpatul S.C. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art.183 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor, la 10 ani închisoare.
Instanța a reținut că, la 21 iulie 2009, inculpatul, aflat în stare de ebrietate, a lovit pe B.C., tatăl concubinei sale, cu pumnii și picioarele în toate zonele corpului, doborându-l la pământ, după care l-a târât până la poarta locuinței acestuia, unde l-a abandonat.
După ce agresiunea a încetat, victima a fost dusă în curtea locuinței sale și așezată sub un pom, membrii familiei observând că prezintă multiple echimoze pe întreaga suprafață a corpului, că sângera în zona feței, iar un picior era fracturat.
În urma examinării făcută victimei de medicul din comună s-a constatat că prezintă fractură de col femural, recomandându-se internarea în spital. Aceasta nu s-a produs, victima decedând în ziua de 23 august 2009.
S-a mai reținut că victima nu a fost transportată la spital și pentru motivul că familiei îi lipseau mijloacele pentru plata spitalizării.
Apelurile procurorului, care a criticat hotărârea pentru greșita schimbare a încadrării juridice, și al inculpatului care a cerut reducerea pedepsei, au fost respinse de Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr.187 din 29 aprilie 2011.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul, susținând că fapta inculpatului, de a lovi victima cu intensitate pe întreaga suprafață a corpului și apoi de a se opune, cu violență, ca aceasta să fie internată în spital, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art.174, 175 lit.d și 176 lit.a C.pen.
Recursul este nefondat.
Din probele administrate rezultă că inculpatul locuia într-un imobil în vecinătatea căruia locuia victima. Pe fondul consumului de alcool, între inculpat și părinții concubinei sale au existat numeroase conflicte violente.
În ziua de 21 iulie 2009, inculpatul, în stare de ebrietate, a lovit pe B.C. cu pumnii și picioarele și apoi cu un obiect contondent producându-i leziuni multiple, cea mai gravă fiind ruptura de femur.
Din cauza unei îngrijiri neadecvate, au survenit complicații în starea de sănătate a victimei, aceasta decedând după o lună de la agresiune, raportul medico-legal stabilind că moartea a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii, consecința unei bronhopneumonii, complicație apărută în evoluția unei fracturi de femur. S-a mai stabilit că, între leziunile de violență și deces există legătură de cauzalitate indirectă.
Mai rezultă din probe că victima nu a fost transportată la spital sau îngrijită corespunzător nu din cauza opunerii violente a inculpatului, ci datorită ignoranței familiei și a lipsei mijloacelor materiale.
Faptul că imediat după agresiune inculpatul a fost reținut de organul de poliție din comună întreaga noapte, că acesta nu a locuit împreună cu victima și deci nu a fost în permanență în apropierea acesteia și că victima a fost examinată de medicul din comună duce la concluzia că ignoranța familiei victimei a făcut ca aceasta să nu fie corespunzător îngrijită.
Ca atare, activitatea inculpatului de a lovi victima și de a-i produce o ruptură de femur, leziune ce a generat, în timp și datorită unei îngrijiri neadecvate, bronhopneumonia și apoi insuficiența cardio-respiratorie și decesul, realizează conținutul infracțiunii praeterintenționate de loviri cauzatoare de moarte, între leziunile cauzate și deces existând un nex cauzal indirect.
Pentru această faptă s-a aplicat inculpatului o pedeapsă corect individualizată și în concordanță cu criteriile prevăzute în art.72 C.pen.
În consecință, recursul procurorului a fost respins.
CAPITOLUL IV
PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII
Stabilirea legii penale mai favorabile se va face prin examinarea condițiilor privind incriminarea, tragerea la răspundere penală și a condițiilor de sancționare, astfel încât să se poată determina care dintre dispozițiile legale analizate instituie pentru inculpat regimul juridic cel mai favorabil.
Sub aspectul condițiilor de incriminare, legea nouă este mai aspră,.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevăzută de articolul 195 din Noul Cod penal. Astfel, dacă vreuna dintre faptele prevăzute în articolul 193 și articolul 194 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani.
Această infracțiune păstrează în linii mari prevederile prevăzute în vechea reglementare, în sensul că se comite din punct de vedere al formei de vinovăție cu praeterintenție.
Înscrierea acestei infracțiuni în secțiunea referitoare la infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, și nu în secțiunea referitoare la infracțiunile contra vieții persoanei, este justificată de faptul că, deși infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte produce același rezultat ca și infracțiunile contra vieții, și anume moartea victimei, spre deosebire de acestea în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultatul se produce praeterintenționat, fiindu-i imputat suspectului din culpă, pe când în cazul infracțiunilor contra vieții rezultatul se produce cu intenție, în sensul că suspectul îl urmărește sau acceptă eventualitatea survenirii lui.
În cazul în care infracțiunea a fost comisă anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, se va reține că legea veche este legea mai favorabilă datorită condițiilor de incriminare menționate anterior..
CAPITOLUL V
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Dreptul la integritate fizică și psihică a fost inspirat din Declarația Universală a dreptulrilor omului, care în art. 5 proclama că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”.
În același sens a fost formulat art. 7 din Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice. Art. 3 al Convenției Europene reia, în esență, art. 5 din Declarația Universală, mai puțin termenul “tratamente crude”, spunând că “nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumne sau degradante”.
Acest articol nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: “În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice.”
Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de către lege; iar daca “atingerea” se impune, totuși, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii.
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit și considerat de valoare constituțională, omul fiind conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor omului.
Respectul vieții, a integrității fizice și psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității omului, omițând obiceiuri primitive care trebuie repudiate și reprimate de către lege.
Potrivit Convenției contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferință ascuțită, fizică sau mentală, intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimțământul său expres sau tacit.
De asemenea, Conventția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative, administrative, judiciare și orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortura, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicția lor.
Astfel, prin art. 225 Cod penal german se incriminează lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, atunci când o persoană pricinuiește altei persoane o vătămare corporală sau a sănătății.
Mergând pe aceași linie Codul penal german, în cuprinsul art. 227 vine și incriminează maltratarea persoanei care a împlinit 18 ani sau care se află în imposibilitatea de a se apăra datorită unei boli sau slăbiciuni fizice.
După cum se poate observa Codul penal german incrminează o paletă deiversificată a faptelor de violență.
Un alt cod european care incriminează faptele de violență este codul penal suedez, cod ce a fost adoptat în 1962 și a intrat în vigoare în anul 1965. Astfel, partea a II-a a acestui cod este dedicată crimelor (Part two „On Crimes”). În cuprinsul primei secțiuni a celei de-a doua părți a codului sunt incriminate infracțiunile îndreptate împotriva vieții și sănătății.
Astfel, în cuprinsul secțiunii a 5-a al celei de-a doua părți, este incriminată infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Potrivit acestui act normativ, persoana care aduce atingere integrității corporale sau sănătății unei alte persoane va fi sancționată cu închisoarea de cel mult doi ani. Mergând pe aceeași idee, codul penal suedez stabilește în cuprinsul secțiunii a 6-a că, dacă fapta de la secțiunea 5 provoacă moartea victimei pedeapsa stabilită pentru această fapta este de până la 20 de ani.
CONCLUZII
Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra persoanei are ca trăsătură specifică faptul că valorile sociale ocrotite de legea penală privesc direct și intim omul, persoana omului în complexul ființei sale, așa că aceste infracțiuni pun față în față pe omul infractor cu omul victimă mai întâi ca exemplare umane și apoi ca elemente sociale.
În doctrina noastră s-a apreciat că legea penală nu admite folosirea violenței în cazul corecției unei persoane (corecțiunea domestică, școlară), pe care alte legislații o admit.
Infracțiunea analizată în aceasta lucrare face parte din categoria infracțiunilor de violență. În concluzie, generic vorbind categoria infracțiunilor de violență desemnează ansamblul faptelor penale, considerate într-o perioadă de timp în cadrul unui teritoriu, și a căror săvârșire implică cel puțin un act legitim de constrângere, o conduită abuzivă, agresivă a participanților (autori, instigatori sau complici) care provoacă victimei suferințe fizice sau psihice, vătămarea ori suprimarea unui drept sau libertăți inerente persoanei, inspirând teamă, frică sau oroare
Noul cod penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art. 180 -182 din legea veche, în continuțul a doar două articole (art. 193 și 195).
Viața este un fenomen complex, condiție indispensabilă a existenței fără de care nu pot fi concepute celelalte atribute ale persoanei; de aceea, legea penală apărând, ocrotind persoana împotriva faptelor prin care se atentează la viața ei, ocrotește totodată, implicit, întregul ansamblu de atribute fundamentale ale persoanei.
Dreptul la viață este cel mai important drept al omului. El este un drept esențial, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să îl respecte și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă.
Aptitudinea omului de a forma prin el și în jurul lui un ansamblu de relații sociale face ca viața să nu reprezinte doar un drept absolut al persoanei,ci să se constituie și într-o valoare socială importantă a cărei atingere lezează, vatămă, însăși existența și normala desfășurare a relațiilor sociale legate de această valoare.
Viața persoanei este perioada care se întinde de la naștere și până la moarte. Momentul de la care o persoană este în viață este acela al desprinderii totale a fătului de corpul mamei prin tăierea cordonului ombilical, adică momentul când produsul concepției nu mai este făt, ci nou-născut, începând să ducă o viață independentă de aceea a mamei. Momentul final al vieții este acela al morții cerebrale. Între naștere și moarte, dreptul la viață, ca drept fundamental, este garantat și ocrotit de normele de drept, între care protecția penală este un mijloc pe care nu îl poate neglija niciun sistem de drept.
Apărarea persoanei, a principalelor sale atribute, constituie o trăsătură comună tuturor sistemelor de drept, legile tuturor timpurilor apărând persoana, ființa umană și sancționând, aplicând pedepse severe acelora care atentează la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea sau demnitatea omului.
Dreptul la viață este apărat atât prin norme de drept intern, cât și prin norme de drept internațional. El este primul drept substanțial reglementat de Convenția europeană a drepturilor omului, fiind garantat oricărei persoane.
În mod incontestabil, dreptul la viață apare ca esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale apărate prin Convenția europeană în materie pentru că, fără consacrarea și protejarea efectivă a acestui drept, protecția celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect. Este evident că dreptul la viață reprezintă condiția esențială a posibilității exercitării tuturor drepturilor și libertăților fundamentale.
În concepția dreptului penal român, nimeni nu are dreptul să ia viața unui om, chiar dacă victima și-ar fi dat anterior consimțământul. Dreptul nostru nu acceptă eutanasia ca faptă justificativă, deși scopul suprimării vieții persoanei îl reprezintă înlăturarea unor suferințe insuportabile determinate de o boală grea.
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevazăută și sancționată de dispozițiile articolului 195 din Codul penal și constă într-o acțiune sau inacțiune ce formează elementul material al infracțiunilor prevăzute la articolele 193-194 NCP, reprezentată sub forma intenției, care produce moarte victimei, rezultat imputabil făptuitorului sub forma culpei.
Deși este situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se aseamănă cu infracțiunile de omucidere, prin rezultatul produs și anume moartea victimei.
În Noul Cod penal infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în săvârșirea cu praeterintenție, a oricăreia din faptele ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunilor de lovire sau alte violențe ori vătămare corporală (articolele 193-194), ce a avut ca urmare moartea victimei.
Elementele de noutate sunt modificarea numărului de zile de îngrijiri medicale, în cazul infracțiunii de loviri sau alte violețe, și renunțarea la infracțiunea de vătămare corporală gravă, care devine infracțiunea de vătămare corporală ce păstrează, în esență, situațiile ce erau prevăzute la articolul 182 din Codul penal anterior.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Antoniu, George Costică Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976
Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Buucrești 2006
Cioclei, Valerian Drept penal. Partea specială-infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București 2007
Diaconescu, Gh. Infracțiunile din Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Prins 1997
Filipaș, A. Drept penal român, Partea specială, Editura Șansa, București 1992
Gutan, Marcel Istoria dreptului românesc, Editura Hamangu, București 2009
Iftimie, Valentin, Alexandru Boroi, Infracțiunea de lovire și vătămare a integrității corporale, Editura Juridică, București 2003
Oroveanu, Hanțiu A Drept penal special, Infracțiuni contra vieții, integritații corporale și sănătății persoanei, Vol. I, Editura Sitech, Craiova, 1998
Păvăleanu, Vasile Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității, vol.I, Editura Lumina Lex, București 2009
Scripcaru, Gh. M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1983
Toader Tudorel, Drept penal. Parte specială, ediția a 5-a, Editura Hamangiu 2010
Top, Dan Istoria statului și dreptului românesc, Editura C.H. Beck, București 2008
Articole din reviste de specialitate
Nicolae Gheorge, Cercetarea criminalistică a infracțiunilor de vătămare corporală, în Revista Criminalistica nr. 4/2002;
Legislație
Constituția României
Codul penal român
Codul de procedură penală
Codul penal de la 1865
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal
Practică juridiară
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1522/2002, în B.J. 2;
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 1305 din 14 martie 2003, www. scj.ro
C.S.J, secția penală, decizia nr. 1100/1999, în B.J. nr. 3
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Lovirile sau Vatamarile Cauzatoare de Moarte (ID: 117547)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.