Locul Si Rolul Principalelor Forme ale Impozitelor Directe In Sistemul Resurselor Financiare Publice

=== 5268b5493b42324af99cff1eaa254646f401910b_659373_1 ===

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Specializarea Finanțe și Bănci

Locul și rolul principalelor forme ale impozitelor directe în sistemul resurselor financiare publice

Coordonator științific: Absolvent:

Iași

2018

Cuprins

Introducere 4

CAPITOLUL I.Considerații generale despre locul și rolul impozitelor directe5

Conținutul conceputului de resurse financiare publice 5

Structura resurselor financiare publice și locul impozitelor directe în cadrul acestora 9

Rolul impozitelor directe în cadrul sistemului resurselor financiare publice 16

CAPITOLUL II. Analiza aportului impozitelor directe la formarea veniturilor

bugetare publice ale țărilor Uniunii Europene 21

2.1. Analiza impozitelor pe venit în țările Uniunii Europene în

perioada 1980-2016 21

2.1.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe venit în PIB 21

2.1.2. Ponderea veniturilor din impozitele de venit în veniturile

fiscale 24

2.1.3. Structura veniturilor din impozitele pe venit 27

2.1.4 Ponderea veniturilor din impozitele pe venitul persoanelor

fizice și juridice 30

2.2. Analiza impozitelor pe avere în țările Uniunii Europene în

perioada 1980-2016 34

2.2.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe avere în PIB 34

2.2.2. Ponderea veniturilor impozitelor pe avere în veniturile

fiscale 36

2.2.3. Structura veniturilor din impozitul pe avere 37

CAPITOLUL III. Locul și rolul principalelor forme ale impozitelor directe în

România 39

3.1. Analiza mutuațiilor în structura resurselor financiare publice

din bugetul de stat al României în perioada 1980-2016 39

3.2. Analiza evoluției și impactul impozitelor pe venituri în

perioada 1980-2016 42

3.3. Analiza evoluției și impactul impozitului pe avere în periaoda

1980-2016 48

CONCLUZII ȘI PROPUNERI 51

BIBLIOGRAFIE 52

Introducere

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole și prezintă elementele teoretice și practice cu privire la locul și rolul pe care îl au impozitele directe în cadrul resurselor financiare publice atât la nivelul României, cât și în ceea ce privește celelalte state din cadrul Uniunii Europene. Scopul temei este acela de a analiza pe larg sistemul resurselor financiare publice din România pentru a stabili locul impozitelor directe în cadrul acestora și de a compara situația existentă cu cea din cadrul altor state din Uniune. Importanța temei este dată de faptul că fiscalitate întotdeauna o să fie o problemă de actualitate atât în cadrul României cât și la nivelul celorlaltor state, având un impact major asupra membrilor societății și este important să identificăm acele elemente de politică fiscală ce pot să asigure un sistem fiscal stabil în vederea formarii resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor.

În cadrul primului capitol am prezentat aspecte teoretice cu privire la principalele teorii de implicare a statului în economie, precum și principalele funcții pe care acesta le îndeplinește. Statul îndeplinește mai multe funcții în economie, una dintre cele mai importante fiind funcția de redistribuire. Conform acesteia, statul este cel care, ca urmare a constituirii veniturilor publice trebuie să repartizeze sumele în vederea acoperirii cheltuielilor necesare serviciilor publice. O altă funcție este funcția de reglementare în conformitate cu care statul trebuie să stabilescă cadrul legislativ necesar a fi respectat de toți membrii societății. La îndeplinirea acestei funcții, participă atât autoritatea legislativă, ea fiind cea care emite legi, cât și autoritatea executivă, adoptând hotărâri sau ordonanțe. Deasemenea, statul are și rolul de a elimina dezechilibrele care apar în cadrul unei economii, prin intermediul utilizării eficiente a politicilor bugetare, fiscale sau monetare, în funcție de cauză dezechilibrelor apărute.

Cel de-al doilea capitol este preponderent practic și prezintă evoluția principalelor tipuri de impozite directe la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. În vederea realizării analizei an ales perioada 1990-2016, iar impozitele directe au fost clasificate în două mari categorii, impozite pe venit și impozite pe avere.

Ultimul capitol prezintă analiza locului și a rolului impozitelor directe, efectuată în perioada 1990-2016 la nivelul României.

CAPITOLUL I. Consideratii generale despre locul si rolul impozitelor directe in sistemul resurselor financiare publice

1.1.Continutul conceputului de resurse financiare publice

Implicațiile statului în viața economică au fost analizate de-a lungul timpului de toate școlile de gândire economice, astfel că economiștii au ajuns la opinii diferite cu privire la rolul acestuia și sarcinile ce îi revin. Una dintre concepțiile importante a fost cea a lui Adam Smith, conform căruia, statul era cel care trebuia să îndeplinescă printre numeroasele sale atribuții și pe cele de apărare națională, realizarea justiției precum și asigurarea unor servicii publice de care să beneficieze toți membrii colectivității.

Pe de altă parte, Adam Smith spunea că în vederea realizării acestor servicii este necesar ca toți membrii colectivității să participe la realizarea fondurilor necesare costurilor aferente acestora, costuri care odată cu dezvoltarea societății ajungeau să fie din ce în ce mai ridicate. Totodată, același economist a introdus ideea conform căreia cei care trebuie să suporte costurile aferente serviciilor asigurate de stat sunt acele persoane care beneficiază de serviciile respective și nu toți membrii societății. Însă acesta a prevăzut și cazul în care costurile nu puteau și suportate doar de către persoanele care beneficiau de servicii, caz în care trebuiau să fie acoperite de toți membrii colectivității.

Un aspect important în ceea ce privește rolul statului în economie este reprezentat de funcțiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească. Astfel că, înainte de recesiunea economică care a fost în perioada 1923-1933, statul îndeplinea acele funcții tradiționale care ulterior au fost extinse deoarece societatea se dezvoltă, iar neajunsurile încep să apară din ce în ce mai mult, de aceea este nevoie de cineva care să le corecteze. Această ipoteză a fost prezentată de către John Maynard Keynes, concepție care se afla ca fundament al politicilor guvernelor în multe dintre societăți. Odată cu elaborarea acestor concepții privind implicarea statului în economie, și punerea acestora la baza politicilor promovate, se dorește practic o utilizare a intrumentelor financiare dar și monetare în vederea funcționarii economiei și totodată a creșterii ratei reale a PIB-ului.

Ulterior, apare teoria lui Maurice Duverger, un economist de origina franceză, în conformitate cu care impozitul este fundamental pentru o bună funcționare a economiei de piață având rolul atât de a acoperi costurile necesare serviciilor prestate de către stat cât și de a realiza o anumită direcției mecanismelor pieței. Ca urmare a acestei teorii, apare teoria neokeynesistă, care vină să completeze și să îmbunătățească anumite aspecte, cele esențiale fiind: reorientarea științei economice de la analiza statică la cea dinamică, teoria sintezei neoclasice etc.

De cealaltă parte a teoriilor care văd implicarea statului în economie ca fiind esențială unei bune funcționări a economie și totodată esențială în dezvoltarea societății, așa cum era de așteptat, se află și teorii care vin să contrazică aceste concepte. Astfel că, există economiști în concepția cărora o bună funcționare a economiei de piață se realizează prin lăsarea acesteia să se regleze fără a se interveni prin anumite instrumentele financiare ori monetare, astfel că plătirea de către membrii societății a impozitelor și taxelor nu mai era considerată necesară. Unul dintre economiștii care susțin aceste teorii neoliberale este Milton Friedman în concepția căruia o implicare a statului în economie nu face decât să îngrădească libertatea, devenind astfel ineficientă. Totodată, economistul nu exclude în totalitatea necesitatea intervenției statului, considerând că este eficientă doar în condițiile în care piață nu poate să se regleze singură.

În vederea acoperirii nevoilor generale pe care le prezintă societatea este necesar ca la dispoziția statului să se formeze fonduri bănești care să fie utilizate de către autoritățile competente, cu atribuții în acest sens, în vederea acoperirii nevoilor de la nivelul societății. Aceste resurse se constituie la nivelul bugetelor de stat și a bugetelor locale prin intermediului transferării atât a resurselor, cât și a puterii de cumpărare de la membrii societății, către organele de stat îndreptățite în acest sens. Cu alte cuvinte, în vederea mobilizării resurselor necesare la nivelul statului, se naște un flux de resurse care se mișca în sens dublu, atât către fondurile publice cât și de la acestea, prin desfășurarea acestui proces, luând naștere două tipuri de relații:

Relații sociale ce iau naștere în procesul de formare a resurselor publice;

Relații sociale care iau naștere în procesul de distribuire a fondurilor publice către membrii societății în vederea acoperirii nevoilor acestora.

Așadar, resursele financiare publice reprezintă acele relații economice, ce se exprima sub forma valorică și care apar odată cu procesul de repartizare a produsului intern brut, cu scopul de a se acoperi nevoile generale pe care le prezintă societate.

Important de menționat este faptul că nu trebuie pus semnul egalității între resursele financiare ale societății și resursele financiare publice, deoarece cele întâi menționate sunt mai complexe în categoria lor intrând și resursele financiare private. În ceea ce privește partea de resurse ale societății care ne interesează, respectiv resursele financiare publice trebuie să evidențiem și faptul că acestea prezintă un caracter limitat, astfel că este necesară o alocare optimă a acestora astfel încât să poată fi acoperite toate cheltuielile necesare a fi efectuate în vederea satisfacerii nevoilor existente.

Așa cum am precizat și anterior, în momentul actual există o tendință de creștere a cererii de resurse publice ca urmare a creșterii nevoilor mai rapid comparativ cu creșterea pe care o înregistrează produsul intern brut. Însă satisfacerea acestei cererii este influențată de un cumul de factori. Este vorba în primul rând de factorii economici, factori sociali, politici, demografici, dar și de natura monetară.

În continuare vom prezenta conceptul de finanțe. În sens etimologic, cuvântul finanțe își are originea în cuvântul de origine latină “ finare” care definește acțiunea de a termina, a încheia, sau în sens restrâns, acțiunea de a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului, o acțiune judecătorească sau o hotărâre a justiției în legătură cu o plată de bani.

Conceptul de finanțe publice poate fi definit ca fiind ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor economice în formă bănească, ce se produc în toate sferele reproducției Aceste procese și relații economice au ca scop, în principal, procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea continuă a resurselor bănești pentru derularea diferitelor activități în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fizice și juridice, inclusiv statul sau alte autorități publice.

În opinia domnului Acad.prof.dr.Iulian Văcărel, resursele financiare la nivel național cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităților și instituțiilor publice, resursele întreprinderilor publice și private, resursele organizațiilor fără scop lucrativ , precum și resursele populației. Această clasificare a resurselor financiare, în resurse ale sectorului public si resurse ale sectorului privat este oportuna în momentul în care cerințele consumatorilor sunt îndeplinite la cel mai inalt nivel, cu ajutorul ambelor sectoare. Ca urmare a raportului care există între sectorul public și sectorul privat, comportamentul consumatorilor poate fi evidențiat prin intermediul curbelor de indiferență.

Având la baza figura 1 se poate observa faptul că atunci când producția sectorului public scade, producția sectorului privat crește, însă într-o proporție mai mică. În cadrul literaturii de specialitate se susține ideea potrivit căreia preferințele consumatorilor nu vor fi orientate către o structură de producție atât de bunuri publice cât și de bunuri private care să se afle în punctele extreme pe curba de indiferentă, deoarece acest lucru ar înseamnă că unul dintre sectoare este superior celuilalt.

Figura 1. Curbele sociale de indiferenta

De cealaltă parte, întâlnim cheltuielile publice, acestea fiind reprezentate de totalitatea relațiilor economice prin intermediul cărora sunt repartizare resursele financiare publice, în vederea acoperirii nevoilor de aceeași natură.

Un aspect important de menționat este dat de faptul că, spre deosebire de sectorul privat în cadrul căruia cheltuielile se stabilesc în funcție de veniturile veniturile proprii, în ceea ce privește domeniul public, situația sta invers, astfel ca statul identifică toate nevoile și ulterior stabilește resursele și modalitățile prin care aceste nevoi pot fi satisfăcute în cadrul statului.

În ceea ce privește cheltuielile publice, ca și în resurselor financiare publice, acestea pot fi împărțite în funcție de mai multe criterii. Vorbim, în primul rând, de cheltuieli ordinare sau extraordinare, clasificate astfel în funcție de criteriul repetabilității, cheltuieli cu caracter definitiv, temporar sau posibil, clasificate în funcție de criteriul financiar, cheltuieli curente, de capital sau de transfer, clasificate în funcție de criteriul economic și cheltuieli clasificate în funcție de domeniul financiar, respectiv în funcție de domeniul în care apar, întâlnind astfel cheltuieli cu educația, cu sănătatea, cu asistența socială, cultura, religie, administrație de stat etc. Cele mai importante criterii de clasificare a cheltuielilor publice sunt criteriul funcțional și criteriul economic.

În concluzie, resursele financiare publice fac parte din cadrul resurselor financiare ale societății, alături de resursele financiare private și definesc totalitatea sumelor ce se colectează de la membrii unei societății în vederea acoperirii nevoilor cu caracter general pe care le prezintă aceasta și implicit a realizării celor mai importante funcții ale statului.

Resursele financiare publice au fost clasificate în cadrul literaturii de specialitate în funcție de mai multe criterii, de aceea în cadrul secțiunii următoare vom prezenta structura pe care acestea o prezintă, dar și rolul pe care îl au impozitele directe în cadrul lor.

Structura resurselor financiare publice si locul impozitelor directe in cadrul acestora

Resursele financiare publice reprezintă acumulările bănești de la persoanele fizice și juridice în scopul realizării funcțiilor și sarcinilor statului.Resursele financiare publice atrase la bugetul de stat, îmbracă diferite forme:

Impozite, taxe, contribuții sociale obligatorii, amenzi, penalități,vărsăminte din veniturile instituțiilor publice;

Redevențe și chirii din concesiuni și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de stat;

Împrumuturi de stat primite de la persoane fizice sau juridice;

Rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;

Dobânzi primite la împrumuturile acordate;

Donații, ajutoare, resurse primite cu titlu nerambursabil și alte transferuri;

Alte venituri.

Pentru toate țările din Uniunea Europeană, impozitele reprezintă principalul mod de constituirea a resurselor statului, ele fiind indispensabile în funcționarea instituțiilor publice. Așadar, resursele financiare publice se formează în primul rând, ca urmare a sistemului fiscal ce stă la baza fiecărui stat în parte și a politicii fiscale aplicată de acesta.

Resursele financiare publice, pot fi împărțite în funcție de mai multe criterii de clasificare. Primul dintre acestea pe care îl vom prezenta este reprezentat de frecvența cu care sunt folosite, astfel ca acestea sunt:

Resurse publice ordinare;

Resurse publice extraordinare.

În categoria resurselor publice ordinare, așa cum reiese și din cadrul definiției sunt incluse acele resurse ce sunt utilizate în mod frecvent în cadrul societății și cele mai importante dintre acestea sunt reprezentate de impozite și contribuții. De celealaltă parte, se află resursele financiare publice extraordinare care apar doar ca urmare a unor condiții social economice excepționale, având la baza anumite cauze. Dintre acestea putem menționa în primul rând, împrumuturile de stat sau emisiunea de monedă.

Un alt criteriu de clasificare al resurselor financiare publice este reprezentat de criteriul economic, care ne interesează foarte mult, deoarece în funcție de acesta se face distincția între următoarele tipuri de resurse:

Resurse publice de natură fiscală;

Resurse publice de natură nefiscala;

Resurse ce provin din împrumuturi;

Resurse ce provin din activitatea de emisiune monetară;

Resurse de trezorerie.

Pe de altă parte, resursele pot fi clasificate și în funcție de bugetul la care se colectează, putând astfel să întâlnim resurse ale bugetului de stat, resurse ale bugetelor locale, precum și resurse ale asigurărilor sociale de stat sau cu destinație specială.

Nu în cele din urmă, resursele financiare publice, pot fi clasificare în funcție de modalitatea prin care se formează, astfel întâlnim resurse financiare interne și externe, precum și în funcție de criteriul administrativ, în conformitate cu care resursele publice sunt clasificare asemănător cu cea întâlnită în funcție de criteriul bugetului la care se colectează, întâlnind astfel, pe de o parte, resurse publice ale administrației centrale, locale și ale asigurărilor sociale, iar pe de cealalta parte, resursele ale statului feudal, statelor membre și ale entităților de la nivel local.

Așa cum am precizat anterior, resursele financiare publice sunt formate în proporție de peste 90% din impozite, taxe și contribuții colectate atât de la persoanele fizice, cât și de la persoanele juridice, în concordanță cu legislația fiscală în vigoare. În continuare vom prezenta partea din cadrul resurselor financiare publice care ne interesează cel mai mult și anume impozitele. Termenul de fiscalitate este folosit pentru a desemna un “sistem de constituire a venitului statului prin redistribuirea venitului național cu aportul impozitelor și taxelor, reglementat prin norme juridice”. Fiscalitatea mai poate fi definită însă ca un sistem de percepere a impozitelor, taxelor și contribuțiilor de către autoritățile publice în scopul realizării funcțiilor social-economice ale statului.

Sistemul fiscal poate fi definit ca fiind “totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice”.

Așa cum am precizat și anterior, în vederea desfășurării unei bune activități fiscale este necesar ca statul să reglementeze aceste activități prin crearea unui cadrul juridic cât mai stabil care să nu sufere multe modificări, deoarece modificarea la intervale mici de timp, a legislației, este de natură să creeze numeroare probleme printre care cele mai importante sunt: cunoașterea inexactă sau greșită a legilor de către contribuabili ceea ce face ca aceștia să nu își îndeplinească obligațiile prevăzute, dificultatea aplicării unitare a legilor din domeniul fiscal și totodată scăderea încrederii investitorii ca urmare a faptului că o modificare a legislației fiscale ar putea fi de natură să le afecte investiția și să îi dezavantajeze, comparativ cu alte state.

Odată ce este rezolvată problema privind stabilitatea cadrului legislativ, în vederea unei aplicări uniforme a legii este necesar ca statul să asigure existența autorităților specializate necesare a duce la îndeplinire activitatea fiscală. Aceste organe specializate asigură mecanismul fiscal, iar fără acestea nu se poate realiza un sistem fiscal eficient care să poate asigura o bună funcționare a statului.

Foarte important de precizat este faptul că, un sistem fiscal eficient, trebuie sa prezintă următoarele caracteristici:

Echitatea fiscală, care este foarte importantă în vedere asigurării egalității membrilor societății, astfel conform acesteia valoarea impozitului datorat de către fiecare contribuabil trebuie să se stabilească în funcție de valoarea venitului pe care îl obține. În acest caz, putem menționa faptul că impozitele indirecte sunt de natură să nu respecte egalitatea contribuabililor, ele prezentând un caracter regresiv.

Universalitatea impunerii, în conformitate cu care legea trebuie să prevadă și totodată trebuie să asigure impunerea tuturor persoanelor are obțin aceleași venituri sau dețin același tip de bunuri impozabile. Totodată, acestea caracteristică se referă și la faptul că materiile impozabile trebuie incluse în sfera impozitării în întregime;

Unitatea impunerii presupune ca așezarea și perceperea impozitelor și taxelor să se facă conform acelorași criterii pentru toți contribuabili.

În ceea ce privește structura sistemului fiscal, aceasta prezintă următoarele elementele:

totalitatea sumelor care se varsă la bugetul de stat, cu titlul de impozite și taxe, sume care pot fi percepute doar de către autoritățile competente în funcție de prevederile legislative. Totodată, este important de menționat faptul că legislația este o componentă a sistemului fiscal deoarece prin intermediul acesteia se stabilesc obligațiile fiscale ale contribuabilului;

mecanismul fiscal, esențial în cadrul sistemului, deoarece fără acesta nu ar putea să se finalizeze procesul fiscal;

aparatul fiscal, a cărui funcție este aceea de evalua, încasa și în cele din urmă a vărsa veniturile fiscale.

În ceea ce privește principalele sume ce se constituie la nivelul statului sub formă de resurse financiare publice, acestea sunt reprezentate de: resursele financiare ale bugetului de stat, resursele contribuțiilor sociale de stat, resurse cu destinație specială, precum și resursele bugetelor unităților administrativ-teritoriale.

Prin politică fiscală se înțelege volumul și proveniența surselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora.

Totodată, politica fiscală poate fi definită în funcție de elementele care o formează, fiind reprezentată de ansamblul modalităților prin care statul își procură resursele publice, dar și de legislația fiscală care stă la baza acestora modalități, legislație care nu poate fi aplicată decât cu instrumente speciale, de către instituții speciale constituite.

Politică fiscală poate urmări diferite scopuri, fie de natură pur fiscală, fie de natură economică, socială, militară etc. După părerea mea, legătura dintre politică fiscală și cea socială este cea mai importantă deoarece multe dintre obiectivele politicii sociale se realizează pe baza fiscalității și anume: acordarea deducerilor din materia supusă impozitării, reducerea unor taxe sau impozite, precum și acordarea de eșalonări. Totodată, prin diferite acțiuni, statul intervine cu ajutorul instrumentelor de fiscalitate în diferite procese economice, realizându-se astfel interdependențe puternice între politică economică și cea fiscală.

Impozitele pot fi clasificate, la fel ca și veniturile financiare publice, în funcție de mai multe criterii, Un prim criteriu este cel al obiectului impozitului care dă naștere la trei categorii importante de impozite și anume: impozitele pe avere, impozitele de venit și impozitele pe cheltuieli. În ceea ce privește impozitele pe avere, aceastea includ toate acele impozite ce se aplică averii deținute de cetățenii, indiferent de forma sub care aceasta se prezintă. Impozitele de venit vizează impozitarea veniturilor ce provin din diferite tipuri de activități, în timp ce impozitele pe cheltuieli au în vederea aplicarea impozitului asupra acelor cheltuieli efectuate în scopul obținerii veniturilor, afectate în vederea obținerii bunurilor și a serviciilor.

Pe de altă parte un alt criteriu important este dat de administrația care colectează impozitele, ceea ce face diferența între impozitele generale, colectate la bugetul de stat și impozitele locale, plătite la autoritățile locale. Totodată impozitele pot fi împărțite și în funcție de forma sub care acestea se colectează, astfel întâlnim impozite în bani și impozile în natură.

Un alt criteriu pe care îl vom prezenta, dar care prezintă o importanță deosebită este reprezentat de modalitatea în care se reflectă sarcina fiscală asupra suportatorului. Aceasta clasificare este utilizată și în cadrul legislației noastre. Așadar, putem spune că resursele financiare publice în momentul actual pot fi clasificate în următoarele categorii:

Impozite directe;

Impozite indirecte

Contribuțiile sociale;

Alte taxe.

Unele dintre cele mai importante componente ale resurselor financiare publice sunt reprezentate de impozitele indirecte. Aceste impozite sunt suportate de către toți consumatorii final, prezentând astfel un caracter regresiv. Statul poate utiliza impozitele indirecte în realizarea politicii fiscale fie în sensul creșterii acestora fie în sensul scăderii. În ceea ce privește utilizarea în sensul creșterii, aceasta se face de cele mai multe ori atunci când veniturile colectate la bugetul de stat sunt insuficiente pentru acoperirea costurilor publice, iar scăderea acestor tipuri de impozite au ca principal scop îmbunătățirea indicatorilor economici obținuți la nivelul țării, cum ar fi: rata reală a PIB-ului, inflația, șomajul etc.

Această categorie fiscală, deoarece nu ține cont de puterea de contribuție a individului în funcție de venitul pe care îl realizează, este de natură să afecteze puterea acestuia de cumpărare și implicit să ducă la scăderea consumul sau la amânarea lui, contribuabilii aflându-se în imposibilitatea de a putea suporta aceste impozite. Pe de altă parte, amânarea sau reducerea consumului nu poate apărea decât pe termen scurt, ce puțin în cazul bunurilor care sunt necesare unui trai decent. În acest caz putem spune că impozitele indirecte prezintă o eficiență ridicată chiar dacă nu respecta echitatea fiscală.

Cadrul juridic actual care stă la baza impozitelor indirecte este reprezentat de Titlul VII și Titlul VIII din Legea 227/2017 privind Codul Fiscal publicată în M.Of. Nr.688/2015

De cealalata parte, intalnim impozitele directe, cele pe care le analizam pe larg in cadrul prezentei lucrari si care prezinta in multe dintre statele europene categoria de impozite care se afla la baza sistemului fiscal. In Romania, principalele impozite directe sunt impozitul pe venit si impozitul pe profit a cărei reglementare se regăsește în cadrul Titlului II din Legea 227/2017 privind Codul Fiscal publicată în M.Of. Nr.688/2015.

Principalul scop urmărit de către stat atunci când decide utilizarea acestui tip de impozit ca instrument de politica fiscală este acela de a asigura un cadrul legal favorabil pentru investitori. Așadar, așa cum este de așteptat, în vederea încurajării investițiilor, tendința ar trebui să fie aceea de a reduce cotele de impozitare a profitului, reducere care ar genera un profit după impozitare mai mare care în multe dintre cazuri este reinvestit.

Totodată, utilizarea impozitului pe profit ca instrument de politica fiscală nu se poate realiza numai prin intermediul cotelor ci și prin alte modalități, cum ar fi: scutirea anumitor părți de la impunere, putând menționa în acest caz, scutirea de impozit a profitului reinvestit prevăzut în cadrul art.22 din Legea 227/2015 etc.

Modul în care se realizează impozitarea profitului în țările membre ale Uniunii Europene este diferit de la un stat la altul, dar și în funcție de modul de organizare al societăților asupra cărora se percepe impozitul.

Așadar, așa cum am menționat anterior, cadrul juridic care stă la baza impozitului pe profit în momentul actual este reprezentat de Titlul II din Legea 227/2015 privind Codul Fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare, însă acest tip de impozit, ca oricare altul a trecut de-a lungul timpului prin numeroase modificări legislative. Anterior intrării în vigoare a acestei legii, impozitul pe profit era reglementat de Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, publicată în Monitorul Oficial, nr.927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, resursele financiare publice, așa cum am menționat și anterior, pot fi împărțite în funcție de mai multe criterii, dar cel mai important este și cel care dă structura actuală, așa cum este prezentată și în cadrul legislației. Așadar, veniturile fiscale sunt cele mai importante resurse financiare publice, iar în conformitate cu legislația în vigoare, acestea sunt formate din impozite directe, indirecte, contribuții sociale și alte impozite, impozitele directe ocupând un loc central atât în România cât și la nivel European. Ca urmare a acestui lucru, secțiunea următoare am destinat-o prezentării rolului pe care îl au aceste impozite în formarea resurselor financiare publice la nivelul statului.

Rolul impozitelor directe in cadrul sistemului resurselor financiare publice

Impozitele directe, așa cum am menționat și anterior, reprezintă unu dintre cele mai importante elemente ale sistemului resurselor financiare publice. Așadar, rolul acestora este acela de a duce la formarea acestor resurse ce sunt necesare în cadrul fiecărui stat în vederea acoperirii cheltuielor publice efectuate la nivel național. Atât în ceea ce privește impozitele directe, cât și în ceea ce privește celelalte tipuri de impozite, acestea au rolul, ca pe lângă formarea resurselor financiare publice, la nivel național, să ducă la realizareea funcțiilor pe care le are statul în cadrul economiei. Una dintre cele mai importante este funcția distributivă, impozitele directe având un rol foarte important în îndeplinirea ei. Conform acesteia, statul trebuie să acopere costurile necesare oferirii serviciilor publice prin redistribuirea veniturilor având la baza impozite progresive. Este foarte importantă modalitatea în care se realizarea această redistribuire a veniturilor deoarece, conform legii, statul este cel care trebuie să garanteze respectarea intereselor generale ale colectivității, iar o inegalitate în redistribuirea veniturilor peste nivelul acceptabil, duce la încălcarea acestei obligații a statului.

Cu alte cuvinte, prin îndeplinirea funcției distributive, statul trebuie să asigure existența coeziunii sociale și a eficienței economice.

Este nevoie de îndeplinirea acestei funcții de către stat deoarece dacă se lasă la nivelul pieței distribuirea veniturilor, acest lucru nu va avea decât efectul de a da naștere inegalităților între membrii societății, inegalități care pot fi de mai multe feluri:

în primul rând este vorba de inegalitățile de remunerare care au ca factor cauzal imperfecțiunea piețelor și totodată investițiile realizate în resursele umane;

pot apărea deasemenea și inegalități de oportunități care au la baza fie discriminările, fie situația de familie.

Așadar, acesta este principalul scop al statului în cadrul unei economii și anume de a distribui sub forma cheltuielilor publice, resursele financiare publice colectate la bugete.

Funcția de restribuire a veniturilor îndeplinită de către stat face ca aceste inegalități care pot apărea atunci când statul nu intervine, să dispară, rolul cel mai important în eliminarea acestora avându-l impozitului progresiv.

Spunem acest lucru deoarece așa cum se poate observa din modul în care se aplică impozitul progresiv, acesta este de natură să facă diferența între persoane în funcție de cuantumul veniturilor pe care le obține, astfel ca persoanele care obțin venituri mai mici vor avea de suportat o cotă de impozit mai mică, comparativ cu cei care au surse de venit mai mari. Acest caracter progresiv al impozitului poate însă apărea doar în cazul impozitelor directe.

Spre deosebire de impozitele directe, cele indirecte prezintă un caracter regresiv ceea ce înseamnă că acestea nu sunt de natură să asigure egalitatea între membrii colectivității, deoarece indiferent de veniturile pe care le obține, fiecare individ va suporta același cuantum al impozitelor indirecte. Însă statul își îndeplinește această funcție de redistribuire a veniturilor astfel încât să satisfacă interesele generale ale societății și să asigure egalitatea de șanse între toți membrii acesteia, fie prin acordarea unor sume sub forma indemnizațiilor în vederea utilizării serviciilor publice, fie prin acordarea posibilității acestora de a beneficia gratuit de serviciile puse la dispoziție de către stat.

O alta funcție importantă in indeplinirea careia un rol important il au impozitele directe este reprezentata de functia stabilizatoare, in conformitate cu care, statul prin intermediul politicilor aplicare, inclusiv a celei fiscale, trebuie sa intervina în vederea stabilirea echilibrului economic și prin intermediul coordonării deciziilor grupurilor economice din domeniul privat deoarece de cele mai multe ori aceste probleme apar tocmai din lipsa acestor coordonări.

Autoritățile publice trebuie de asemenea să evite pe cât posibil apariția perioadelor de recesiune economică realizând constant politici de creștere economică pe termen lung. Deasemenea s-a afirmat că cea mai sigură politică economică a statului în vederea stabilizării este orientarea spre creșterea producției potențiale pe termn lung, spre deosebire de stabilizarea pe termen scurt prin acțiune asupra cererii agregate.

Nu in cele din urma, impozitele directe au un rol important in cadrul resurselor financiare publice, deoarece și prin intermediul acestora statul iși indeplinește funcția alocativă . Prin urmare, statul prin intermediul Guvernului trebuie să își îndeplinească rolul intervenționist prin intermediul repartizării resurselor disponibile în timp optim astfel încât să se satisfacă interesele colectivității. Această intervenție alocativă a statului este necesară deoarece nu pot fi utilizate conceptele prezentate anterior conform cărora piața trebuie să fie lasată să funcționează singură, pentru că pentru a fi eficientă această teorie piața trebuie să se apropie de concurență perfectă, ceea ce în practică, este imposibil de realizat, având la baza diferite cauze. In primul rand este vorba despre dificultăți în ceea ce privește stabilirea dreptului de proprietate, caz în care în încercarea de a se obține de către indivizi a unei utilități individuale maxime, se vor distruge resursele comune.

Această problemă poate fi însă rezolvată prin intervenția statului deoarece acesta vine să stabilească o modalitate de utilizarea a resurselor, iar în cazul în care regulă nu este respectată vor apărea două probleme: costuri de tranzacție și free rider. În ceea ce priveste conceptul de free rider, acesta reprezintă un individ care deține un bun în proprietate comună alături de alte persoane și care ajunge să obține beneficii de pe urma acestuia, fără a plăti pentru ele, ca urmare a prezentării incorecte a ordinii preferințelor care îi maximizează utilitatea. Externalitatile reprezintă o altă deficiență ce nu permite funcționarea pieței la nivelul optim și sunt reprezentate de acele cazuri în care economia privată nu poate să creeze o piață potențială pentru un anumit bun, acest lucru generând pierderi în eficiență în sens Pareto. O alta cauza este reprezentata de existența unei concurențe imperfecte generată de prezența monopolurilor și a oligopolurilor precum si de existența asimetriei informațiilor apărută în situația în care indivizii au grad diferit de cunoaștere cu privire la același subiect.

O ultimă funcție pe care o vom prezenta, dar care prezintă o importanță foarte mare în economie este funcția de reglare, respectiv funcția prin intermediul căreia statul intervine în scopul reglării activităților economice, prin mai multe modalități. Este vorba în primul rând de rolul reglator prin stimularea creșterii economice, prin modernizarea și adaptarea economiei la condițiile cerute atât de piața internă cât și de piață externă, precum și de manifestarea rolului reglator prin stabilizarea anticiclică. În ceea ce privește prima modalitate, statul își manifesta rolul reglator prin intervențiile sale în ceea ce privește stimularea investițiilor, precum și impulsionarea ritmului de creștere a producției. De asemenea, statul intervine în vederea eliminării unor dezechilibre din anumite ramuri ale economiei, prin realizarea procesului de modernizare și de restructurare a economiilor naționale. Nu în cele din urmă, statul își manifesta rolul reglator prin intervențiile pe care le face în vederea contracarării crizei economice, a ocupării forței de muncă.

Manifestarea rolului reglator al statului prin intermediul impozitelor are în vedere asigurarea unui echilibru între dimensiunea impozitului față de venitul total cu impactul său asupra venitului disponibil și prin acesta asupra volumului investițiilor private. Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendință de stagnare sau recesiune, relansarea economiei este posibilă prin diminuarea proporției impozitelor, care va antrena creșterea venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanțare pentru investiții.

În concluzie, prin intermediul veniturilor fiscale care sunt colectate la bugetele de stat și la bugetele locale, statul își îndeplinește cele mai importante funcții pe care le are în cadrul societății, asigurând acoperirea nevoilor acesteia.

Impozitele directe reprezinta una dintre componentele de bază ale veniturilor fiscale și implicit ale resurselor financiare publice, pe baza cărora se colectează un procent semnificativ la bugetul de stat, raportat la totalul sumelor colectate. Ca urmare a importanței pe care o prezintă aceste impozite, în cadrul următorului capitol vom prezenta pe larg evoluția pe care au avut-o la nivelul statelor din Uniunea Europeană, începând cu anul 1990, până în prezent.

CAPITOLUL II. Analiza aportului impozitelor directe la formarea veniturilor

bugetare publice ale țărilor Uniunii Europene

2.1. Analiza impozitelor pe venit în țările Uniunii Europene în perioada 1990-2016

2.1.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe venit în PIB

In cadrul acestei sectiuni, vom prezenta pe larg, evolutia impozitelor pe venit exprimate ca procent in produsul intern brut in tarile Uniunii Europene, in perioada 1990-2016, analiza fiind facut din 10 in 10 ani. Pentru inceput am prezentat evolutia pe care o prezinta veniturile obtinute pe baza impozitului pe venit, exprimate ca procent din produsul intern brut.

Tabel 2.1. Evolutia impozitului pe venit in tarile UE, exprimata ca procent din PIB(%)

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Pe baza tabelului 2.1. se poate observa faptul că cel mai mic procent din cadrul produsului intern brut obținut la nivelul țării, reprezentat de impozitul pe venit se înregistrează în Slovenia, în cadrul căreia la începutul perioadei de analiză, ponderea este de circa 6,4%, păstrându-se pe toată perioada în cadrul intervalului 6-7,5%. În perioada 1990-2000, se observăm faptul că aceasta înregistrează un trend ascendent, însă ulterior, valorile încep din nou să scadă, ajungând în anul 2016 la un procent de circa 6,8% din PIB. O situație similară apare și în cazul Letoniei, unde ponderea în PIB înregistrează pe toată perioada analiza valori în jur de 7%.

Foarte important de observat pe baza tabelului 2.1. este faptul că, ponderi mari în ceea ce privește impozitul pe venit în PIB se înregistrează și în țările nordice.

Cele mai mari ponderi în produsul intern brut a impozitului pe venituri se înregistrează în cadrul țărilor nordice.

Grafic 2.1. Evolutia impozitului pe venit in PIB in tari nordice

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Pe baza graficului 2.1. observăm faptul că în Danemarca, impozitul pe venit prezentat ca procent din PIB înregistrează pe toată perioada analizată, valori foarte mari, în jur de 27-28%, cu mult mai mari comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană. Valorile mari înregistrate în Damenarca apar ca urmare a faptului că acesta este unul dintre statele în care impozitarea directă se află la baza sistemului de impozitare, impozitul pe venit fiind cel mai importat impozit direct, care aduce cea mai mare contribuție la formarea veniturilor fiscale.

Aceste valori ridicate înregistrate în ceea ce privește Danemarca apar în principal ca urmare a unei impozitări ridicate, o cotă de impozitare pe toată perioada analizată mare. Astfel că în perioada 1990-1998 cota de impozitare a veniturilor înregistrate de persoanele juridice, a fost de 34%, în timp ce în următorii doi ani de analiza această cota a scăzut cu două puncte procentuale, dar scădere cotei de impozitare nu a dus la scădere veniturilor colectate pe urma acestui impozit, exprimate ca pondere în PIB, ci a dus la o creștere a acestora, fie ca urmare a scăderii produsului intern brut, fie ca urmare a creșterii eficienței colectării impozitului. Ulterior anului 2000, cota de impozitare a suferit o nouă modificare, ajungând la 30%, cota că s-a păstrat pe parcursul a patru ani, perioada în care veniturile colectate pe baza acestui impozit, exprimate ca pondere în PIB au scăzut semnificativ ajungând astfel sub procentul de 2%. Cotele au suferit modificări și ulterior, ajungând ca începând cu anul 2016, să se aplice cea mai mică cotă de impozitare a persoanelor juridice și anume 22%, cota care se păstrează și astăzi.

Ceea ce este însă cel mai important de prezentat este impozitul pe veniturile persoanelor fizice din această țară, deoarece acestea sunt cele care aduc cel mai mare procent din cadrul produsului intern brut. Cel mai importat factor care duce la obținerea veniturilor ridicate pe urma acestui impozit este reprezentat de cota de impozitare. Așadar, Danemarca este statul care a aplicat cele mai mari cote de impozitare asupra veniturilor personelor fizice încă de la începutul perioadei de analiza. În perioda 1995-1998 cota a suferit anual modificări, de la 65,7% la 62,4% urmând că începând cu anul 1999 cota de impozitare să fie de 62,3%. Din acest an s-a asigurat o stabilitate a sistemului fiscal din acest punct de vedere, cota menținându-se constantă până în anul 2009, când a fost modificată cu doar 0,02 puncte procentuale. Aceasta stabilitate a sistemului fiscal din punctul de vedere al cotei, dar și cota ridicată, duc la colectarea unor venituri fiscale ridicate, peste valoarea de 25% din PIB în toată perioada analizată. În prezent, impozitarea veniturilor persoanelor fizice în Danemarca se face aplicându-se o cotă de 55,8%, deoarece începând cu anul 2010, cota a scăzut în perioada 2010-2017, prezentând valori între 55,4% și 55,8%.

Aceste cote ridicate care se aplică veniturilor persoanelor fizice sunt impuse de legiuitor în corelație cu faptul că în acest stat contribuțiile sociale plătite de persoanele fizice sunt foarte reduse pe toată perioada analizată, astfel că aici nu se colectează la bugetul de stat venituri din contribuții sociale decât într-un procent de 1,1% din PIB.

Valori mari apar și în Finlanda sau Suedia. Și în aceste două state, cele mai mari venituri fiscale sunt aduse pe seama impozitării veniturilor persoanelor fizice, ca urmare a unor cote de impozitare foarte ridicate comparativ cu media inregistata la nivelul Uniunii Europene. În cazul Finlandei, până în anul 2009 se aplică cote de impozitate de peste 50%, urmând că începând cu anul 2010, cota să scadă la 49,1%. Aceasta cota se menține până în anul 2013, când sistemul fiscal suferă din nou modificări și cota de impozitare a veniturilor persoanelor fizice este din nou majorata la peste 50%. Această decizie a majorării cotei în ultimii ani poate apărea și ca urmare a faptului că ponderea veniturilor din impozitarea persoanelor juridice a scăzut semnificativ, astfel că dacă până în anul 2009 această depășea 13%, începând cu acest an valoarea a scăzut sub 12,5%.

În ceea ce privește Suedia, un alt stat al Uniunii Europene care colectează o mare parte a veniturile fiscale pe seama impozitării veniturilor persoanelor fizice, menționăm că în prezentat aceasta prezintă cea mai mare cotă de impozitare a acestor tipuri de venituri, de 57,1%. Acest procent este foarte ridicat tot pe aceleași considerente ca în Danemarca și anume existența unor cote de contribuții obligatorii pentru angajați reduse, deoarece în caz contrar, presiunea fiscală suportată de aceștia ar fi fost mult prea ridicată.

În concluzie, în urma analizei ponderii impozitului pe venit în PIB am observat faptul că cele mai mari ponderi apar în țările nordice, tari care practică unele dintre cele mai mari cote de impozitare a veniturilor, corelat cu aplicarea unor cote de contribuții în sarcina salariaților foarte reduse, pentru a nu exista o presiune fiscală inechitabila în sarcina persoanelor fizice. În continuare, în cadrul următoare subsecțiuni vom prezenta ponderea pe care o prezintă impozitele pe venit în cadrul veniturilor fiscale totale.

2.1.2. Ponderea veniturilor din impozitele de venit în veniturile fiscale

În cadrul acestei secțiuni vom prezenta evoluția pe care o prezintă veniturile obținute pe baza colectării impozitului pe venit, exprimate ca procent din totalul veniturilor fiscale. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelului 2.2.

Tabel 2.2. Evolutia impozitului pe venit in tarile UE, exprimata ca procent din venituri fiscale (%)

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Așa cum era de așteptat, având la baza ponderea impozitului pe venit în PIB, cele mai mari aporturi la veniturile totale, din impozitul pe venit sunt aduse în țările nordice. Acest lucru poate apărea atât ca urmare a cotelor cu care sunt impozitare veniturile cât și ca urmare a eficienței pe care o prezintă sistemul fiscal al acestor tari, din punctul de vedere al colectării impozitelor. Danemarca este statul în care impozitul pe venit reprezintă este 50% din totalul veniturilor fiscale, ceea ce înseamnă că în acest stat sistemul de impozitare are la baza impozitarea directă.

Pe lângă state nordice precum Danemarca, Finlanda și Suedia, Marea Britanie este un alt stat în cadrul căruia veniturile fiscale obținute pe baza impozitării veniturile aduc ponderi mari în cadrul veniturilor fiscale totale, ponderi care depășesc valoarea de 35% pe toată perioada analizată. Un factor determinat în ceea ce privește acest rezultat este dat de cotele de impozitare a veniturilor care și în acest stat sunt destul de ridicate pe toată perioada analizată.

Astfel că, în Marea Britanie veniturile persoanelor fizice se impozitează cu o cotă de peste 40% în toți ani de analiza, în timp ce pentru veniturile persoanelor juridice este aplicată o cotă de peste 30% până în anul 2009, urmând ca după acest an cota să sufere modificări și să ajungă în prezent la un procent de 19%. Ponderea mare a veniturilor fiscale pe baza impozitării veniturilor apare în strânsă corelație cu cote mici de impozitare a principalelor impozite indirecte. Astfel că, în cazul Marii Britanii, în perioada în care impozitarea persoanelor fizice se realizează utilizându-se o cotă de pese 30%, cota de TVA era de 17,5%, respective 15%, în timp ce reducerea impozitării persoanelor fizice s-a făcut concomitant cu creșterea cotei de TVA LA 20%.

Grafic 2.2. Evolutia impozit pe venit in Franta, Danemarca si Romania (% din venituri fiscale)

Sursa grafic : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Se observă pe baza graficului 2.2. faptul că în Danemarca impozitul pe venit reprezintă pe toată perioada analizată peste 50% din veniturile totale, în timp ce în Franța, aceasta pondere înregistrează valori în jur de 20%, sau chiar sub 20%. România prezintă valori medii, comparativ cu cele două țări, valori care însă înregistrează un trend descendent. Franța este unul dintre statele în cadrul căruia se aduc cele mai mici veniturile fiscale pe seama impozitării veniturilor, cu toate că, cotele de impozitare nu sunt reduse. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că Franța prezintă contribuții sociale obligatorii plătite de angajați destul de ridicate, care aduc un procent semnificativ în cadrul veniturilor fiscale totale, același lucru întâmplându-se și în cazul impozitelor indirecte.

Concluzionând, ca urmare a analizei, România este una dintre țările care are la baza sistemului de impozitare impozitarea indirectă, dar procentele mici pe care le aduce impozitarea veniturilor în cadrul veniturilor fiscale se datorează și faptului că, pe toată perioada analizată, contribuțiile sociale obligatorii plătite de angajații sunt ridicate, iar în datele prezentate nu includ și valorile acestor contribuții. În ceea ce privește cazul Franței, am ajuns la concluzia că deși cotele de impozitare ale veniturilor nu sunt reduse, acesta este statul în care se colectează cele mai mici venituri fiscale la buget, din totalul veniturilor, în timp ce în state precum Danemarca, Suedia, Finlanda sau Marea Britanie întâlnim cele mai mari valori.

În continuare, în cadrul secțiunii 2.1.3 am analizat structura veniturilor colectate pe seama impozitului pe venit.

2.1.3. Structura veniturilor din impozitele pe venit

In cadrul acestei sectiuni vom prezenta structura impozitului pe venit in cateva dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Finlanda, asa cum am mentionat este unul dintre statele nordice in cadrul careia impozitul pe venit este constituit in mare parte din impozitarea veniturilor persoanelor fizice. Aceste lucru se poate observa si pe baza graficului 2.3.

Grafic 2.3. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice si persoanelor juridice in Finlanda

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Cu toate acestea, am prezentat acest stat deoarece se observă o schimbare în structura impozitului pe venit în perioada analizată,. Astfel că, cu toate că sistemul are la baza impozitul veniturilor persoanelor fizice ponderea deținută de persoanele juridice a crescut considerabil în anul 2000 față de începutul perioadei de analiza, ajungând ca acestea din urmă să reprezintă peste o treime din veniturile obținute pe baza impozitului pe venit. Dacă la începutul perioadei de analiza, din totalul sumelor obținute pe baza impozitării veniturilor doar 14 % erau aduse ca urmare a impozitării persoanelor juridice, situația a început să se schimbe ajungându-se că în anul 2000, ponderea pe care o dețineau impozitele persoanelor juridice să ajungă la peste 29%. Acest lucru a apărut și ca urmare a faptului că începând cu anul 2000, impozitarea veniturilor persoanelor fizice a scăzut cu aproximativ două puncte procentuale, scădere efectuată concomitant cu cersterea cotei de impozitare a veniiturilor persoanelor juridice de la 28% la 29%. Aceasta pondere mai mare pe care o dețin impozitele veniturilor persoanelor juridice în structura impozitului pe venit nu se menține o perioadă prea mare de timp, deoarece începând cu anul 2010 se ajunge din nou la situația existentă la începutul perioadei de analizată, situație generate de noi modificări legislative în cadrul sistemului fiscal din această țară.

În Bulgaria situația sta total diferit, structura impozitului pe venit schimbându-se în perioada analizată. Rezultatele sunt prezentate în cadrul graficului 2.4.

Grafic 2.4. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice si persoanelor juridice in

Bulgaria

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Observăm astfel că, la începutul perioadei de analiza, cea mai mare pondere din impozitele pe veniturile era obținute pe baza impozitări persoanelor juridice, însă diferența de aport adusă de cele două tipuri de persoane impozabile nu era mare. Începând cu anul 2000, peste 50% din impozitele pe venit erau aduse de impozitarea persoanelor fizice. Cu toate acestea, în toată perioada analizată, în Bulgaria veniturile aduse ca urmare a impozitării persoanelor fizice prezintă valori aproapiate de cele aduse ca urmare a impozitării persoanelor juridice. Acest lucru poate fi datorat și faptului că legislația fiscală din acest stat presupune cote de impozitare similare în cazul celor două tipuri de subiecți impozabili. În perioada 1995-1998 atât cota de impozitare a persoanelor fizice ca și cota de impozitare a personelor juridice depășea cota de 40%, urmând că începând cu anul 2000 ambele cote să fie modificate în sensul scăderii. Așadar, legislația fiscală din Bulgaria a suferit modificări concomitente în ceea ce privește cotele aplicabile veniturilor persoanelor fizice și persoanelor juridice, lucru care a dus la o păstrare a structurii impozitului pe venit similară pe toată perioada analizată, cele două impozite având o contribuție aproape egală la formarea impozitului pe venit.

În ceea ce privește celelalte state, în majoritatea dintre acestea impozitul obținut ca urmare a impozitării veniturilor persoanelor fizice reprezintă o proporție mai mare de 5% din totalul impozitului pe venit însă sunt și state în care, la fel ca în cazul Bulgariei procentele aduse sunt apropiate în toată perioada analizată. Așadar, mai putem menționa în acest din urmă caz, Cehia, în cadrul căreia pe toată perioada analizată, veniturile obținute pe seama persoanelor juridice sunt mai reduse decât cele obținute pe seama persoanelor fizice, însă diferențele dintre cele două sunt foarte mici. De asemenea, intra în această categorie și state precum Cipru și Luxemburg. În toate celelalte state, peste 50% din impozitul pe venit este reprezentat de impozitul pe veniturile persoanelor fizice.

În concluzie, observăm că structura impozitului pe venit este diferită de la țară la țară. În ceea ce privește cazul Bulgariei, ponderile deținute de cele două tipuri de impozit pe venit sunt relative similare, în timp ce în cazul Finlandei diferența este foarte mare, impozitarea veniturilor persoanelor fizice aducând o pondere de aproximativ 86% din totalul veniturilor colectate pe baza impozitului pe venit. Strâns corelată de această secțiune în cadrul următoarei părți, vom prezenta ponderea pe care o prezintă fiecare element din structura impozitului pe venit în totalul veniturilor fiscale.

2.1.4. Ponderea veniturilor din impozitele pe venitul persoanelor fizice și juridice

In cadrul acestei sectiuni am prezentat ponderea pe care o prezinta impozitele pe veniturile persoanelor fizice si a persoanelor juridice in cadrul PIB si a veniturilor fiscale totale. Rezultatele obtinute sunt prezentate in cadrul tabelelor 2.3. si 2.4.

Tabel 2.3. Ponderea impozitului pe veniturile persoanelor juridice in veniturile fiscale

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Pe baza tabelului 2.3. observăm faptul că, tari în cazul cărora veniturile colectate pe seama impozitului pe veniturile persoanelor juridice este foarte scăzut. Unul dintre aceste state, resectiv statul cu cele mai mici valori ale impozitului pe veniturile persoanelor juridice, exprimat ca pondere în veniturile fiscale este Slovenia, în cazul căreia, la începutul periadei de analiza, acest impozit reprezenta puțin peste 1% din valoarea veniturilor fiscale totale. Deși există această situație, în Slovenia în această perioadă cota de impozitare a veniturilor persoanelor juridice era una de 25%. Începând cu anul 2000, ponderea acestor venituri în total venituri fiscale a ccrescut, urmând un trend ascendent până la sfârșitul perioadei de analiza, ajuns la porndete de este 5% din venituri fiscale totale.

Observăm că această creștere a ponderilor în veniturile fiscale totale, a apărut concomitent cu reducerea cotei de impozitare de la 25% la 20%, ajungând ca în prezent să fie de 18%. Acest lucru poate fi interpretat în sensul că o scădere a cotei de impozitare a veniturilor persoanelor juridice a dus la o mai mare eficientă a colectării acestuia și implicit la o creștere a încrederii investitorilor în ceea ce privește sistemul fiscal din Slovacia, din acest punct de vedere, ceea ce a dus la creșterea investițiilor și implicit la o creștere a profitului persoanelor juridici supus impozitului. Tabelul 2.4. prezintă ponderea pe care o prezintă impozitul persoanelor fizice în totalul veniturilor fiscale.

Tabel 2.4. Ponderea impozitului pe veniturile persoanelor fizice in veniturile fiscale

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Comparând tabele 2.3. și 2.4. este foarte ușor de observat faptul că în cele mai multe dintre state veniturile obținute din impozitarea persoanelor fizice ocupa o pondere mult mai mare comparativ cu cele din impozitarea persoanelor juridice, pe toată perioada analizată. Așa cum am menționat și anterior, Danemarca alături de Finlanda și Suedia prezintă unele dintre cele mai mari ponderi a impozitului pe veniturile persoanelor fizice în veniturile fiscale totale.

În ceea ce privește ponderea în PIB a impozitului pe veniturile persoanelor fizice, comparativ cu impozitul pe veniturile persoanelor juridice, trendurile urmate sunt similare ca și în cazul ponderilor în veniturile fiscale toate. Așadar, Danemarca este statul în cadrul căruia impozitul pe veniturile persoanelor fizice exprimat ca pondere în PIB înregistrează cea mai mare pondere, o pondere mult mai mare comparativ cu cea deținută de impozitul pe veniturile persoanelor juridice. Situația sta similar și în ceea ce privește celelalte țări scandinave. De asemenea, Italia este unul dintre statele care prezintă o pondere mare a veniturile obținute din impozitarea persoanelor fizice, pe toată perioada analizată. În ceea ce privește țările în care diferențele înregistrate între cele două tipuri de venituri nu sunt atât de mari, putem menționa Bulgaria, în cadrul căreia atât impozitele din veniturile persoanele fizice cât și cele din veniturile persoanelor juridice, reprezintă pe toată perioada analizată ponderi puțin peste 4%.

Așadar, ca urmare a analizei impozitului pe venit și a locului pe care acesta îl ocupa în cadrul veniturile fiscale, putem spune că statele din Europa pot fi împărțite în două categorii. State care au la baza sistemului de impozitare, impozitarea directă și state care au la baza sistemului de impozitare, impozitarea indirectă. În prima categorie intră, în general țările din estul Europei, în timp ce în categoria statelor ce se bazează pe impozitarea indirectă sunt țările vestice. În țările nordice, majoritatea procentelor PIB-ului se datorează impozitării pe venituri. Suedia și Finlanda, înregistrează în acest sens aproximativ 44 la sută. La fel se întâmplă și în cazul celor mai mari economii ale Europei care înregistrează chiar și peste 40 de procente. O excepție ar fi Marea Britanie care are un procent de 35,4.

În concluzie, impozitul pe venit în toate statele Uniunii Europene este cel care aduce cele mai mari venituri la bugetul de stat comparativ cu celelalte impozite directe. Cu toate acestea, în multe dintre state la baza sistemului de impozitarea este impozitarea indirectă ceea ce înseamnă că deși ponderile cele mai mari se colectează pe baza impozitului pe venit, acestea sunt raportate la totalul impozitelor directe, pentru că dacă este să privim în ansamblu, veniturile obținute pe baza taxei pe valoare adăugată și a accizelor sunt mai mari comparativ cu cele obținute pe baza veniturilor persoanelor fizice și juridice. Revenind la impozitele directe, pe lângă cele privind veniturile, întâlnim în statele membre ale Uniunii Europene și venituri coelctate ca urmare a impozitării averilor și acestea sunt prezentate în cadrul secțiunii următoare.

2.2. Analiza impozitelor pe avere în țările Uniunii Europene

2.2.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe avere în PIB

In cadrul acestei sectiuni vom prezenta pe larg impozitul pe avere si ponderea pe care o prezinta acestea atat in cadrul veniturile fiscale cat si in cadrul produsului intern brut. Pentru inceput an analizat ponderea pe care o prezinta impozitele pe avere in cadrul produsului intern brut la nivelul statelor Uniunii Europene, iar rezultatele obtinute sunt prezentate in cadrul tabelului 2.7.

Tabel 2.7. Ponderea impozitului pe avere in PIB

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Pe baza tabelului 2.7. observăm faptul cea mai mare pondere în cadrul produsului interm brut reprezentată de către impozitele pe avere, se inregistreza în Marea Britanie. Așadar, la începutul perioadei de analiza, în cadrul acestui stat impozitele pe avere reprezentau aproximativ 3,4% din produsul intern brut în timp ce ulterior, acest procent a început să crească menținându-se constant pe toată perioada analizată, în jurul valorii de 4,2-4.3%.

Ponderile cele mai mici apar în state precum Cehia, Bulgaria, Austria, Cipru, unde valorile înregistrate sunt în toată perioada analizată fie sub proncetul de 1%, fie puțin peste 1%. Situația este similară și în România, unde impozitul pe proprietate reprezintă un procent foarte mic din produsul intern brut al țării.

Trebuie menționat faptul că, pe toată perioada analizată, impozitul pe avere reprezintă în toate statele membre ale Uniunii Europene procente foarte mici din produsul intern brut, ca urmare a faptului că cele mai multe dintre țările care au avut un astfel de impzoit fie au procedat la eliminarea lui fie au ales să reducă acest timp de impozitare, tocmai în vederea evitării situațiilor în care contribuabili ar putea prefera să își investească și să își dețină capitalurile în alte state ale Uniunii Europene cu sisteme de impozitare mai blânde.

Așadar, veniturile din impozitele pe avere exprimate ca pondere în produsul intern brut diferă, așa cum era de așteptat, de la stat la stat, însă în toate statele procentele sunt reduse, acesta fiind unul dintre impozitele cu o contribuție mică la buget. Este important să vedem dacă se păstrează tendință și în ceea ce privește ponderea acestui impozit în veniturile fiscale, iar rezultatele le vom prezenta în secțiunea următoare.

2.2.2. Ponderea veniturilor impozitelor pe avere în veniturile fiscale

In continuare am prezentat ponderea impozitului pe avere in cadrul veniturile fiscale totale inregistrate pe baza de impozite. Rezultatele sunt prezentate in cadrul tabelului 2.8.

Tabel 2.8. Ponderea impozitului pe avere in veniturile fiscale totale

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Observăm pe baza tabelului 2.8., așa cum era de așteptat ca urmare a analizei impozitului pe avere exprimat ca pondere în PIB, faptul că cele mai mari aporturi la veniturile obținute din cadrul impozitelor în statele Uniunii Europene pe baza acestui tip de impozit se înregistrează în Marea Britanie, unde ponderile ajung să depășească chiar și valoarea de 12%, spre sfârșitul perioadei de analiza. State precum Bulgaria și România, colectează un nivel foarte scăzut al veniturile fiscale pe seama acestui impozit în toată perioada analizată.

În concluzie, legislația taxării averilor diferă foarte mult în Uniunea Europeană de la o țară la alta, iar acest lucru se reflectă și în ceea ce privește veniturile obținute pe baza acestui tip de impozit exprimate ca pondere în PIB sau în veniturile fiscale totale. În continuare este important să prezentăm și structură pe care o prezintă veniturile obținute pe seama acestui tip de impozit.

2.2.3. Structura veniturilor din impozitul pe avere

Secțiunea 2.2.3 este destinată analizei impozitului pe avere exprimat ca funcție de structura acestuia. Astfel că am împărțit acest tip de impozit în două categorii. Impozitul pe averea imobiliară și impozitul pe alte tipuri de avere.

Grafic 2.5. Structura impozitului pe avere in Belgia

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Belgia este unul dintre statele în cadrul căruia impozitul pe veniturile din avere imobiliară și impozitul pe alte tipuri de venituri au o contribuție aproape egală la formarea veniturilor din impozitarea averilor. Situația nu sta însă așa pe toată perioada de analiza, astfel că dacă în primii ani, așa cum se poate observa și pe gaza graficului 2.5. ponderea adusă de impozitarea averii imobiliare este de circa 51%, iar cea adusă de alte tipuri de avere este de 49% din totalul impzoitarii averilor, spre sfârșitul perioadei de analiza, ponderea veniturile din alte tipuri de avere depășește 50% și în consecință averea imobiliară prezintă un aport mai mic la formarea acestor tipuri de venituri. Acest lucru poate apărea și ca urmare a faptului că, așa cum am menționat și anterior, în cele mai multe între statele Uniunii Europene, în ultima perioadă de timp au fost reduse considerabil impozitele averea imobiliară.

Cu toate acestea, Belgia este una dintre excepții, deoarece în majoritatea țărilor, cele mai mari venituri din impozitul pe proprietate sunt obținute din proprietatea imobiliară. Marea Britanie este statul în care impozitarea averii imobiliare aduce o pondere de este 8,5% din totalul impozitelor în perioada analizată ajungând să depășească chiar și valoarea de 9,6% după anul 2010. Valori peste 9% se înregistrează și în ultimul an de analiza. O pondere ridicată a impozitelor pe veniturile din averea imobiliară este înregistrată și în Polonia, în cadrul căreia pe toată perioada analiza, aportul pe care aceste impozite îl aduce la veniturile fiscale totale este peste 3%, un procent destul de ridicat comparativ cu alte majoritatea statelor din UE. Pe lângă acest procent adus de averea imobiliară, în Polonia se mai colectează la buget și venituri pe seama altor tipuri de avere, însă acestea sunt destul de reduse.

În cadrul Portugaliei, observăm faptul că situația sta similar cu cea existentă în Belgia, astfel că, dacă la începutul perioadei de analiza, veniturile din impozitarea averii imobiliare aveau un aport aproape egal cu cel al impozitării altor tipuri de avere, spre sfârșitul perioadei, respectiv după anul 2000, impozitarea altor tipuri de avere ajunge să aducă un procent de peste 3% din veniturile fiscale, în timp ce impozitarea averii imobiliare își păstrează același trend, aportul fiind în jurul procentului de 2%.

În concluzie, veniturile din avere ocupa o pondere foarte redusă în totalul veniturilor fiscale, pe toată perioada analizată, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Una dintre țările în care acest tip de impozit deține o pondere mai mare în cadrul veniturilor fiscale este Marea Britanie, în cazul căreia procentul ajunge să depășească 12,5%. Referitor la structura, în cele mai multe dintre state impozitarea averii imobiliare este majoritara, însă sunt și state în care ponderile deținute de averea imobiliară și alte tipuri de avere sunt similare, acesta fiind și cazul Bulgariei.

CAPITOLUL III. Locul și rolul principalelor forme ale impozitelor directe în

România

3.1. Analiza mutațiilor în structura resurselor financiare publice din bugetul de stat al României

Capitolul 3 este destinat analizei impozitelor directe din România în perioada 1990-2016. Pentru început, în cadrul primei secțiuni vom prezenta pe larg, structura resurselor financiare publice din România, pentru a vedea locul pe care îl ocupa impozitele directe în cadul acestora, dar și modificările care au apărut de-a lungul timpului. În cadrul tabelului 3.1. am prezentat evoluția principalelor componente ale resurselor financiare publice de la bugetul de stat, dar și modul în care s-a modificat structura acestora.

Tabel 3.1. Structura și variația resurselor financiare publice

Sursa tabel: Prelucrarii proprii pe baza raportului Consiliului Fiscal 2017

Așadar, observăm faptul că în anul 2016 față de anul 2010, atât veniturile totale, cât și veniturile fiscale au tendința de creștere. În ceea ce privește creșterea veniturilor totale acesta este de circa 0,8 puncte procentuale, în timp ce veniturile fiscale, cresc într-o proporție mai mică, cu circa 0,2 puncte procentuale. Important de menționat, pe baza tabelului 3.1., este faptul că impozitele directe, respectiv impozitul pe veniturile persoanelor fizice și impozitul pe veniturile persoanelor juridice, urmează același trend ca și veniturile fiscale și veniturile totale, înregistrând creșteri de 0,1 și 0,2 puncte procentuale, în timp ce impozitele indirecte, cu excepția accizelor înregistrează scăderi în anul 2016 față de anul 2010, lucru care duce la scăderea proporție în care cresc veniturile fiscale comparativ cu cea a veniturilor totale.

În ceea ce privește veniturile nefiscale, trendul este tot unul descendent, astfel că acestea scad în anul 2016 față de anul 2010 cu circa 1,3 puncte procentuale, lucru care se întamplă și în cazul celorlaltor categorii ale resurselor financiare publice și anume donațiile, care scad cu 0,8 puncte procentuale dar și sumele primite de la UE în contul plăților efectuate, care scad cu 0,1 puncte procentuale.

Grafic 3.1. Structura resurselor financiare publice în anul 2010

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În ceea ce privește structura resurselor financiare publice, observăm pe baza graficului 3.1. faptul că, în anul 2010, cea mai mare pondere din cadrul acestora era reprezentată de contribuțiile sociale obligatorii, acestea reprezentând în jur de 27,92%, un procent apropiat fiind înregistrat și de către taxa pe valoare adăugată care reprezintă puțin peste 24% din totalul resurselor financiare publice din România. În acest an, în România era aplicabila cota standard de TVA de 24% și cotele reduse de 5 și de 9%, lucru care poate explica veniturile mari care se colectau pe seama acestui impozit în acea perioadă, dar totodată acestea pot apărea și ca urmare a unei eficiențe ridicate de colectare a taxei pe valoare adăugată.

În ceea ce privește impozitele directe, aspect care ne interesează cel mai mult, putem spune că impozitul pe veniturile persoanelor fizice are o contribuție destul de importantă la formarea resurselor financiare publice în anul 2010, deținând o pondere de peste 11% din totalul acestora, în timp ce impozitul pe veniturile persoanelor juridice aduce mai puține veniturile publice, comparativ cu cel menționat anterior, având o pondere de circa 6,17% din totalul acestora. Impozitele și taxele pe proprietate au cea mai mică contribuție la formarea resurselor financiare publice în anul 2010, ponderea în totalul acestora fiind de circa 2,27%.

Grafic 3.2. Structura resurselor financiare publice in anul 2010

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În anul 2016, situația este similară. În continuare cel mai mare aport la formarea resurselor financiare publice este adus de către contribuțiile sociale, în timp ce ponderile reprezentate de impozitul pe veniturile persoanelor fizice și cel pe veniturile persoanelor juridice au crescut. Astfel că, impozitul pe veniturile persoanelor fizice contribuie într-o proporție de circa 12,81% la formarea resurselor financiare publice în anul 2016, cu apoximativ 1,75 puncte procentuale mai mult față de anul 2010, în timp ce impozitul pe veniturile persoanelor juridice aduce circa 7,12 % din resursele financiare publice de la bugetul de stat, cu aproape un punct procentual mai mult față de anul 2010.

Pe baza celor două grafice, corelativ cu creșterile menționate anterior, se observă faptul că a scăzut semnificativ ponderea veniturilor nefiscale, în timp ce ponderea impozitelor pe proprietate înregistrează o creștere ușoară, de la 2,17% la 2,85%. De asemenea, nu mai există elementul privind donațiile, iar taxa pe valoare adăugată se menține aproape constantă.

În cadrul următoarei secțiuni, vom prezenta pe larg evoluția pe care o prezintă fiecare tip de impozit pe venit în România în perioada 1990-2016 pentru a putea stabili modul în care modificările legislației fiscale influențează evoluția ponderilor acestora în PIB, dar și în mărime reală.

3.2. Analiza evoluției și impactul impozitelor pe venituri în perioada 1990-2016

Pentru început, vom analiza evoluția impozitului pe venit în România, prin separarea acestui pe cele două componente principale, respectiv impozitul pe veniturile persoanelor fizice și impozitul pe veniturile persoanelor juridice, exprimat atât ca pondere în PIB, cât și în mărime reală. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelelor 3.2. și 3.3.

Tabel 3.2. Evoluția impozitelor pe venit exprimate ca pondere în PIB

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice urmează un trend descendent în toată perioada cuprinsă între 1990 și 2000, atingând în anul 2005 minimul istoric de aproximativ 2,3 % din PIB. În această perioadă, impozitarea veniturilor în țara noastră se făcea progresiv în funcție de tranșele de venit anuale obținute de fiecare contribuabil.

Ulterior anului 2005, ponderea acestui tip de impozit în produsul intern brut începe să crească, urmând ca din 2007 până în 2013 să înregistreze valori aproximativ egale, peste nivelul de 3%. Acest moment corespunde cu introducere cotei unice de impozitare de 16%, cota care este în vigoare și în prezent. După acest an, ponderea impozitului pe veniturile persoanelor fizice începe să crească, atinganndu-se în anul 2016 valoarea de 3,7%, ceea ce arata o creștere a eficiente odată cu introducerea cotei unice de 16%.

În ceea ce privește impozitul pe profit, și aceasta urmează un trend descendent dacă analizăm strict anii utilizați pentru analiză, respectiv 1990, 2000, 2010 și 2016, însă este important de menționat faptul că acest impozit direct prezintă perioade de creștere care alternează cu perioade de scădere între 1995-2007, iar din anul 2008 urmează o scădere continuă, ajungându-se în anul 2013 la minimul de 2% din PIB.

Tabel 3.3. Evolutia impozitelor pe venit exprimate în marime reală

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Este important să analizăm și aportul pe care îl reprezintă aceste impozite la formarea resurselor financiare publice prin prezentarea lor în mărime reală, respectiv în milioane euro. Observăm pe baza tabelului faptul că mărimea reală a impozitului pe veniturile persoanelor fizice, urmează același trend că cel existent în ceea ce privește ponderile în PIB ale acestui impozit în anii 2000 și 2016, astfel că în anul 2000 față de începutul perioadei de analiză, veniturile încasate pe urmă acestui impozit sunt cu peste 500 milioane euro mai reduse, în timp ce în anul 2016, acestea cresc semnificativ la peste 6000 milioane euro, cu circa 2000 milioane mai mult față de anul 2010, creștere care apare atât pe seama unei creșteri a ponderii acestuia în PIB cât și ca urmare a creșterii nivelului PIB.

Având la bază și graficul 3.3. observăm faptul că în anul 2010, comparativ cu anul 2000, veniturile încasate pe seama impozitului pe veniturile persoanelor juridice cresc semificativ cu toate că ponderea acestora în PIB a scăzut, lucru care se datorează unei creșterii masive a produsului intern brut din România, în anul 2010, comparativ cu anul 2000.

Grafic 3.3. Impozitul pe venit în marime reală

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În ceea ce privește impozitul pe veniturile persoanelor juridice în mărime reală, observăm faptul că, așa cum era de așteptat și ca urmare a ponderilor în PIB, veniturile colectate pe seama acestuia sunt mai reduse comparative cu cele colectate pe seama impozitului pe veniturile persoanelor juridice, trendul urmat fiind unul ascendent pe toată perioada analizată.

Astfel că, în anul 2000, comparativ cu anul 1990 veniturile încasate pe seama acestui impozit au crescut, cu toate că ponderea în PIB a scăzut, lucru care are la bază atât creșterea produsului intern brut cât și modificările legislative, însă trebuie menționat faptul că în ceea ce privește cota impusă prin legislației, aceasta prezintă în toată perioada analizată două valori. Astfel că, de la începutul perioadei până în anul 2004 inclusiv, cota este de 25%, iar începând cu anul 2005, aceasta scade cu 9 puncte procentuale ajungând astfel la 16%, cota aplicabilă și în anul 2016. Așadar, ca urmare a faptului că în perioada 1990-2000 cota s-a menținut constantă, putem spune că o creștere a veniturile are la bază fie creșterea produsului intern brut, fie o creștere a eficienței colectării acestui tip de impozit.

În continuare vom prezenta un alt aspect important cu privire la impozitele pe venit din România în perioada 1990-2016 și anume ponderea pe care o reprezintă acestea în cadrul veniturilor fiscale totale. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelului 3.4., dar și prin intermediul graficului cu același număr.

Tabel 3.4. Evolutia impozitelor pe venit exprimate ca pondere in veniturile fiscale

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Așadar, în cazul impozitului pe veniturile persoanelor fizice trendul înregistrată în ceea ce privește ponderea în cadrul veniturilor fiscale totale este același cu cel înregistrat în ceea ce privește ponderile în PIB, însă este important de menționat faptul că în anul 1990 ponderea acestuia depășește 25 % din totalul veniturilor fiscale, urmând ca până în anul 2000 această pondere să scadă drastic, ajung în 2000 la un procent de doar 11,4% din totalul veniturilor fiscale. Ulterior, trendul este ascendent, însă creșterile de la an la an prezintă o amploare mult mai scăzută comparativ cu scăderea înregistrată în anul 2000 față de începutul perioadei de analiză, acestea fiind de mai puțin de 2 puncte procentuale.

Grafic 3.4. Impozitele pe venit exprimate ca pondere în veniturile fiscale

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În ceea ce privește impozitul pe veniturile persoanelor juridice, de asemenea, trendul urmat este același cu cel înregistrat la nivelul ponderilor în PIB, cu mențiunea că în anul 2016, față de anul 2010 ponderea acestui impozit în veniturile fiscale crește ușor, în timp ce ponderea în PIB a înregistrat o scădere destul de redusă.

Grafic 3.5. Structura impozitului pe venit in anul 1990

Sursa grafic: Prelucrarii propria

Graficele 3.5. și 3.6 prezintă structura impozitului pe venit la începutul și la sfârșitul perioadei de analiza, pentru a evidenția eventualele diferențe în ceea ce privește ponderile deținute de fiecare dintre cele două elementele în cadrul totalului impozitului pe venit. La începutul perioadei de analiză, respectiv în anul 1990, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, așa cum era de așteptat având la baza analizele privind ponderea în PIB și în veniturile fiscale, ocupa o parte mult mai mare din cadrul impozitului pe venit total, reprezentand circa 65,19% din totalul acestuia, în timp ce impozitului pe veniturile persoanelor juridice mai are o pondere de circa 34,81%.

În anul 2016, respectiv la sfârșitul perioadei de analiza, situația se menține similară cu mențiunea că diferența dintre cele două ponderi este mai redusă, impozitul pe veniturile persoanelor fizice reprezentând în jur de 62,11%, în timp de impozitul pe veniturile persoanelor juridice circa 37,89%, însă modificările în structura acestui impozit putem spune că sunt aproape nesemnificative.

Grafic 3.6. Structura impozitului pe venit in anul 2016

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În concluzie, atât impozitul pe veniturile persoanelor juridice cât și cel pe veniturile persoanelor fizice, prezintă fluctuații de la o perioadă la alta, fluctuații care urmează același trend în ceea ce privește ponderile în PIB și cele în veniturile fiscale totale. Referitor la structura impozitului pe venit, aceasta se menține similară pe toată perioada de analiza, impozitul pe veniturile persoanelor fizice aducând pe toată perioada venituri mai mari comparativ cu celălalt tip de impozit pe venit.

Ultima secțiune din cadrul acestui capitol prezintă pe larg celălalt tip de impozit direct analizat la nivelul România și anume impozitul pe proprietate.

3.3. Analiza evoluției și impactul impozitului pe avere în perioada 1980-2016

Așa cum am precizat impozitele directe sunt împărțite în impozite pe venituri și impozite pe avere, de aceea vom analiza și impozitele pe avere în România în perioada 1990-2016. Pentru analiza, am prezentat impozitele ca fiind impozite pe proprietatea imobiliară și impozite pe alte tipuri de proprietăți. O primă analiză este prezentată prin intermediul tabelelor 3.5. și 3.6. și are în vedere ponderea pe care o reprezintă aceste tipuri de impozite în cadrul produsului intern brut înregistrat la nivelul României, dar și evoluția acestora în mărime reală.

Tabel 3.5. Impozitele pe avere exprimate ca pondere în PIB

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Observăm pe baza tabelului 3.5. faptul că impozitele pe avere reprzinta un procent destul de mic în cadrul produsului intern brut, pe toată perioada analizată. Astfel că în anul 2000, ponderea impozitului pe proprietatea imobiliară este de circa 0,5% din PIB, în timp ce în anul 2010 și anul 2016 aceasta crește ușor ajung la 0,7% din PIB în anul 2010, valoare care se menține și în ultimul an al analizei. Referitor la ponderea impozitului pe veniturile din alte tipuri de avere, ponderile sunt mult mai mici comparativ cu cele menționate anterior, de circa 0,2% în toată perioada 2000-2016.

În ceea ce privește valorile reale pe care le înregistrează aceste tipuri de impozite directe, trendul în cazul impozitului pe averea imobiliară este similar cu cel privind ponderile în PIB, astfel că în anul 2010 veniturile colectate la bugetul de stat pe seama acestor impozite ajung la circa 880 milioane euro, cu aproximativ 677 milioane euro mai mult comparativ cu cele colectate în anul 2000.

Tabel 3.6. Impozitele pe avere exprimate în marime reală

Sursa tabel: Prelucrarii propria

De asemenea, un aport mai mare la formarea resurselor financiare publice, îl are acest impozit și în anul 2016, comparativ cu anul 2010, anul 2016 fiind cel în care se aduc la bugetul de stat peste 1188 milioane euro pe seama impozitului pe proprietatea imobiliară.

Referitor la sumele colectate pe seama impozitelor pe alte tipuri de avere și acestea prezintă o evoluție ascendentă pe toată perioada analizată, însă sumele efectiv colectate sunt mult mai reduse comparativ cu cele aduse de averea imobiliară. Așadar, cea mai mare valoare se înregistrează în anul 2016 de circa 339 milioane euro, în timp ce în anul 2000 la formarea resurselor financiare publice acest impozit a contribuit doar prin aducere unei sume de circa 81,6 milioane euro. Cu toate acestea, este important de menționat faptul că aceste creșteri apar în principal că urmare a creșterii PIB-ului doarece, după cum am menționat anterior, ponderile au avut valori similar.

Ultima parte a analizei, are în vedere prezentarea ponderilor pe care le prezintă impozitele pe avere în cadrul veniturilor fiscale totale. Observăm pe baza graficului 3.7. faptul că acestea sunt destul de reduse această categorie de impozite având o contribuție foarte mică la formarea veniturilor fiscale.

Cu toate acestea, ca și în cazul ponderilor în PIB se poate observa faptul că trendul este unul ascendent în ceea ce privește impozitul pe averea imobiliară, cea mai mare valoare fiind în anul 2010 de circa 2,5% din veniturile fiscale, în timp ce impozitele pe alte tipuri de avere prezintă valori aproape constante pe toată perioada de analiză.

Grafic 3.7. Evoluția impozitelor pe avere exprimate ca pondere în veniturile fiscale

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Concluzionând, ca urmare a analizelor efectuate în cadrul acestui capitol, putem menționa faptul că cel mai important impozit direct ca urmare a contribuției pe care o are acesta la formarea resurselor financiare publice din România este impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Acest impozit nu a suferit multe modificări legislative, însă trebuie menționat faptul că la începutul perioadei de analiză, în România, există impunerea progresivă, impunere care s-a menținut până în anul 2005, când a fost înlocuită cu impunerea cu cota unică de 16%.

Cu toate acestea, eficiența colectării acestuia a fost destul de ridicată pe toată perioada analizată, lucru care s-a întâmplat și în cazul impozitului pe veniturile persoanelor juridice, care de asemenea, are o contribuție importantă la formarea resurselor financiare publice.

Concluzii

În această ultimă parte a lucrării, voi prezenta principalele concluzii la care am ajuns ca urmare a analizei locului și a rolului impozitelor directe în cadrul sistemului resurselor financiare publice. Implicarea statului în economie este una dintre cele mai importante probleme dezbătute de către economiști în cadrul tuturor școlilor de gândire economică, opiniile fiind diferite cu privire la rolul acestuia.

În ceea ce privește sistemul fiscal din România, am ajuns la concluzia că acesta nu prezintă suficientă stabilitate în ochii contribuabililor din cauza modificărilor frecvente a legislației. Așadar, în vederea unei mai bune colectări a veniturilor la bugetul de stat, statul ar trebui să asigure existența unui sistem fiscal stabil care să ducă la creșterea încrederii contribuabililor și totodată la creșterea încrederii investitorilor. Este evident faptul că atâta timp cât membrii societății au încredere în sistemul fiscal care stă la baza acesteia, vor dezvolta un comportament pozitiv în ceea ce privește plata impozitelor, taxelor sau a contribuțiilor. Este necesar acest voluntariat în plata impozitelor deoarece, așa cum bine știm, există multe cazuri în care venitul încasat de stat nu reușește să acopere costurile efectuate de autorități pentru încasarea acestuia, iar o plată fără intervenția statului ar duce la eliminarea integrală a acestor costuri.

În ceea ce privește investitorii, stabilitatea sistemului fiscal este la fel de importantă deoarece îi determină pe aceștia să aibă încredere în fiscalitatea care le va fi aplicată, fără teama de a apărea noutăți legislative care să îi dezavantajeze, la perioade scurte de timp.

Referitor la sistemul resurselor financiare publice din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, am ajuns la concluzia că există state în cadrul cărora impozitele directe aduc cea mai mare parte din aceste resurse, însă și state în care rolul acestora este diminuat comparativ cu cel al impozitelor indirecte. În ceea ce privește România, cele mai multe dintre resurselor financiare publice sunt colectate pe seama impozitelor indirecte și a contribuțiilor sociale obligatorii, însă și impozitele directe au un rol important în formarea acestora, aducând venituri semnificative, cele mai multe fiind colectate pe seama impozitelor pe venit.

De asemenea, trebuie spus că cele mai multe dintre impozite sunt aduse pe seama impozitului pe veniturile persoanelor fizice, fiind important de menționat faptul că cel mai eficient impozit prezent în momentul actual, în țara noastră, este impozitul pe venit, eficiența acestuia prezentând o pantă crescătoare odată cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%.

Bibliografie

Adam, S., Smith, Avuția națiunilor :cercetare asupra naturii și cauzelor ei, Vol II, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965

Ailenei D., Grosu, T., Politici de dezvoltare regională și locală , Biblioteca digitală , ASE

Brașoveanu, I., V., Repere ale politicii fiscale a României în perioada de tranziție și în economia de piață-teză de doctorat,București, 2007

Corduneanu, C., Sistemul fiscal în stiința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998

Condor I. , Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996

Friedman, M., Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995

Gheorghe, F., Gheorghe V., Mihaescu, S., Lungu, N.,Zugravu, B., Finante-suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi, 2008

Gidiuță, M., Politica fiscală și influența ei asupra echilibrului macroeconomic-teză de doctorat, București, 2003

Marin, G., A.Puiu, Dicționar de relații economice internaționale, Editura Enciclopedică, București, 1993

Șaguna,D., D., Revista de drept public, Politica fiscală , (ns. 11), 2005

Șaguna,D., D., Drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2003

Văcărel, I., (coordonator), Finanțe Publice, Editia a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București , 2007

Vintila, N., Fiscalitate. Sinteze teoretice.Studii de caz.Teste Grila, Editura Sylvi, Bucuresti, 2004

Legea 227/2015 privind Noul Cod Fiscal

http://ec.europa.eu/eurostat

https://ec.europa.eu/taxation_customs/business/economic-analysis-taxation/taxation-trends-eu-union_en

http://www.consiliulfiscal.ro

=== 5268b5493b42324af99cff1eaa254646f401910b_660870_1 ===

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Specializarea Finanțe și Bănci

Locul și rolul principalelor forme ale impozitelor directe în sistemul resurselor financiare publice

Coordonator științific: Absolvent:

Iași

2018

Cuprins

Introducere 4

CAPITOLUL I.Considerații generale despre locul și rolul impozitelor directe5

Conținutul conceputului de resurse financiare publice 5

Structura resurselor financiare publice și locul impozitelor directe în cadrul acestora 9

Rolul impozitelor directe în cadrul sistemului resurselor financiare publice 16

CAPITOLUL II. Analiza aportului impozitelor directe la formarea veniturilor

bugetare publice ale țărilor Uniunii Europene 21

2.1. Analiza impozitelor pe venit în țările Uniunii Europene în

perioada 1980-2016 21

2.1.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe venit în PIB 21

2.1.2. Ponderea veniturilor din impozitele de venit în veniturile

fiscale 24

2.1.3. Structura veniturilor din impozitele pe venit 27

2.1.4 Ponderea veniturilor din impozitele pe venitul persoanelor

fizice și juridice 30

2.2. Analiza impozitelor pe avere în țările Uniunii Europene în

perioada 1980-2016 34

2.2.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe avere în PIB 34

2.2.2. Ponderea veniturilor impozitelor pe avere în veniturile

fiscale 36

2.2.3. Structura veniturilor din impozitul pe avere 37

CAPITOLUL III. Locul și rolul principalelor forme ale impozitelor directe în

România 39

3.1. Analiza mutuațiilor în structura resurselor financiare publice

din bugetul de stat al României în perioada 1980-2016 39

3.2. Analiza evoluției și impactul impozitelor pe venituri în

perioada 1980-2016 42

3.3. Analiza evoluției și impactul impozitului pe avere în periaoda

1980-2016 48

CONCLUZII ȘI PROPUNERI 51

BIBLIOGRAFIE 54

Introducere

Prezenta lucrare este structurată pe trei capitole și prezintă elementele teoretice și practice cu privire la locul și rolul pe care îl au impozitele directe în cadrul resurselor financiare publice atât la nivelul României, cât și în ceea ce privește celelalte state din cadrul Uniunii Europene. Scopul temei este acela de a analiza pe larg sistemul resurselor financiare publice din România pentru a stabili locul impozitelor directe în cadrul acestora și de a compara situația existentă cu cea din cadrul altor state din Uniune. Importanța temei este dată de faptul că fiscalitate întotdeauna o să fie o problemă de actualitate atât în cadrul României cât și la nivelul celorlaltor state, având un impact major asupra membrilor societății și este important să identificăm acele elemente de politică fiscală ce pot să asigure un sistem fiscal stabil în vederea formarii resurselor financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor.

În cadrul primului capitol am prezentat aspecte teoretice cu privire la principalele teorii de implicare a statului în economie, precum și principalele funcții pe care acesta le îndeplinește. Statul îndeplinește mai multe funcții în economie, una dintre cele mai importante fiind funcția de redistribuire. Conform acesteia, statul este cel care, ca urmare a constituirii veniturilor publice trebuie să repartizeze sumele în vederea acoperirii cheltuielilor necesare serviciilor publice. O altă funcție este funcția de reglementare în conformitate cu care statul trebuie să stabilescă cadrul legislativ necesar a fi respectat de toți membrii societății. La îndeplinirea acestei funcții, participă atât autoritatea legislativă, ea fiind cea care emite legi, cât și autoritatea executivă, adoptând hotărâri sau ordonanțe. Deasemenea, statul are și rolul de a elimina dezechilibrele care apar în cadrul unei economii, prin intermediul utilizării eficiente a politicilor bugetare, fiscale sau monetare, în funcție de cauză dezechilibrelor apărute.

Cel de-al doilea capitol este preponderent practic și prezintă evoluția principalelor tipuri de impozite directe la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. În vederea realizării analizei an ales perioada 1990-2016, iar impozitele directe au fost clasificate în două mari categorii, impozite pe venit și impozite pe avere.

Ultimul capitol prezintă analiza locului și a rolului impozitelor directe, efectuată în perioada 1990-2016 la nivelul României.

CAPITOLUL I. Consideratii generale despre locul si rolul impozitelor directe in sistemul resurselor financiare publice

1.1.Continutul conceputului de resurse financiare publice

Implicațiile statului în viața economică au fost analizate de-a lungul timpului de toate școlile de gândire economice, astfel că economiștii au ajuns la opinii diferite cu privire la rolul acestuia și sarcinile ce îi revin. Una dintre concepțiile importante a fost cea a lui Adam Smith, conform căruia, statul era cel care trebuia să îndeplinescă printre numeroasele sale atribuții și pe cele de apărare națională, realizarea justiției precum și asigurarea unor servicii publice de care să beneficieze toți membrii colectivității.

Pe de altă parte, Adam Smith spunea că în vederea realizării acestor servicii este necesar ca toți membrii colectivității să participe la realizarea fondurilor necesare costurilor aferente acestora, costuri care odată cu dezvoltarea societății ajungeau să fie din ce în ce mai ridicate. Totodată, același economist a introdus ideea conform căreia cei care trebuie să suporte costurile aferente serviciilor asigurate de stat sunt acele persoane care beneficiază de serviciile respective și nu toți membrii societății. Însă acesta a prevăzut și cazul în care costurile nu puteau și suportate doar de către persoanele care beneficiau de servicii, caz în care trebuiau să fie acoperite de toți membrii colectivității.

Un aspect important în ceea ce privește rolul statului în economie este reprezentat de funcțiile pe care acesta trebuie să le îndeplinească. Astfel că, înainte de recesiunea economică care a fost în perioada 1923-1933, statul îndeplinea acele funcții tradiționale care ulterior au fost extinse deoarece societatea se dezvoltă, iar neajunsurile încep să apară din ce în ce mai mult, de aceea este nevoie de cineva care să le corecteze. Această ipoteză a fost prezentată de către John Maynard Keynes, concepție care se afla ca fundament al politicilor guvernelor în multe dintre societăți. Odată cu elaborarea acestor concepții privind implicarea statului în economie, și punerea acestora la baza politicilor promovate, se dorește practic o utilizare a intrumentelor financiare dar și monetare în vederea funcționarii economiei și totodată a creșterii ratei reale a PIB-ului.

Ulterior, apare teoria lui Maurice Duverger, un economist de origina franceză, în conformitate cu care impozitul este fundamental pentru o bună funcționare a economiei de piață având rolul atât de a acoperi costurile necesare serviciilor prestate de către stat cât și de a realiza o anumită direcției mecanismelor pieței. Ca urmare a acestei teorii, apare teoria neokeynesistă, care vină să completeze și să îmbunătățească anumite aspecte, cele esențiale fiind: reorientarea științei economice de la analiza statică la cea dinamică, teoria sintezei neoclasice etc.

De cealaltă parte a teoriilor care văd implicarea statului în economie ca fiind esențială unei bune funcționări a economie și totodată esențială în dezvoltarea societății, așa cum era de așteptat, se află și teorii care vin să contrazică aceste concepte. Astfel că, există economiști în concepția cărora o bună funcționare a economiei de piață se realizează prin lăsarea acesteia să se regleze fără a se interveni prin anumite instrumentele financiare ori monetare, astfel că plătirea de către membrii societății a impozitelor și taxelor nu mai era considerată necesară. Unul dintre economiștii care susțin aceste teorii neoliberale este Milton Friedman în concepția căruia o implicare a statului în economie nu face decât să îngrădească libertatea, devenind astfel ineficientă. Totodată, economistul nu exclude în totalitatea necesitatea intervenției statului, considerând că este eficientă doar în condițiile în care piață nu poate să se regleze singură.

În vederea acoperirii nevoilor generale pe care le prezintă societatea este necesar ca la dispoziția statului să se formeze fonduri bănești care să fie utilizate de către autoritățile competente, cu atribuții în acest sens, în vederea acoperirii nevoilor de la nivelul societății. Aceste resurse se constituie la nivelul bugetelor de stat și a bugetelor locale prin intermediului transferării atât a resurselor, cât și a puterii de cumpărare de la membrii societății, către organele de stat îndreptățite în acest sens. Cu alte cuvinte, în vederea mobilizării resurselor necesare la nivelul statului, se naște un flux de resurse care se mișca în sens dublu, atât către fondurile publice cât și de la acestea, prin desfășurarea acestui proces, luând naștere două tipuri de relații:

Relații sociale ce iau naștere în procesul de formare a resurselor publice;

Relații sociale care iau naștere în procesul de distribuire a fondurilor publice către membrii societății în vederea acoperirii nevoilor acestora.

Așadar, resursele financiare publice reprezintă acele relații economice, ce se exprima sub forma valorică și care apar odată cu procesul de repartizare a produsului intern brut, cu scopul de a se acoperi nevoile generale pe care le prezintă societate.

Important de menționat este faptul că nu trebuie pus semnul egalității între resursele financiare ale societății și resursele financiare publice, deoarece cele întâi menționate sunt mai complexe în categoria lor intrând și resursele financiare private. În ceea ce privește partea de resurse ale societății care ne interesează, respectiv resursele financiare publice trebuie să evidențiem și faptul că acestea prezintă un caracter limitat, astfel că este necesară o alocare optimă a acestora astfel încât să poată fi acoperite toate cheltuielile necesare a fi efectuate în vederea satisfacerii nevoilor existente.

Așa cum am precizat și anterior, în momentul actual există o tendință de creștere a cererii de resurse publice ca urmare a creșterii nevoilor mai rapid comparativ cu creșterea pe care o înregistrează produsul intern brut. Însă satisfacerea acestei cererii este influențată de un cumul de factori. Este vorba în primul rând de factorii economici, factori sociali, politici, demografici, dar și de natura monetară.

În continuare vom prezenta conceptul de finanțe. În sens etimologic, cuvântul finanțe își are originea în cuvântul de origine latină “ finare” care definește acțiunea de a termina, a încheia, sau în sens restrâns, acțiunea de a aranja o afacere, a termina un diferend prin mijlocirea banului, o acțiune judecătorească sau o hotărâre a justiției în legătură cu o plată de bani.

Conceptul de finanțe publice poate fi definit ca fiind ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor economice în formă bănească, ce se produc în toate sferele reproducției Aceste procese și relații economice au ca scop, în principal, procurarea, distribuirea, utilizarea și reconstituirea continuă a resurselor bănești pentru derularea diferitelor activități în care sunt implicate, în mod firesc, persoane fizice și juridice, inclusiv statul sau alte autorități publice.

În opinia domnului Acad.prof.dr.Iulian Văcărel, resursele financiare la nivel național cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităților și instituțiilor publice, resursele întreprinderilor publice și private, resursele organizațiilor fără scop lucrativ , precum și resursele populației. Această clasificare a resurselor financiare, în resurse ale sectorului public si resurse ale sectorului privat este oportuna în momentul în care cerințele consumatorilor sunt îndeplinite la cel mai inalt nivel, cu ajutorul ambelor sectoare. Ca urmare a raportului care există între sectorul public și sectorul privat, comportamentul consumatorilor poate fi evidențiat prin intermediul curbelor de indiferență.

Având la baza figura 1 se poate observa faptul că atunci când producția sectorului public scade, producția sectorului privat crește, însă într-o proporție mai mică. În cadrul literaturii de specialitate se susține ideea potrivit căreia preferințele consumatorilor nu vor fi orientate către o structură de producție atât de bunuri publice cât și de bunuri private care să se afle în punctele extreme pe curba de indiferentă, deoarece acest lucru ar înseamnă că unul dintre sectoare este superior celuilalt.

Figura 1. Curbele sociale de indiferenta

De cealaltă parte, întâlnim cheltuielile publice, acestea fiind reprezentate de totalitatea relațiilor economice prin intermediul cărora sunt repartizare resursele financiare publice, în vederea acoperirii nevoilor de aceeași natură.

Un aspect important de menționat este dat de faptul că, spre deosebire de sectorul privat în cadrul căruia cheltuielile se stabilesc în funcție de veniturile veniturile proprii, în ceea ce privește domeniul public, situația sta invers, astfel ca statul identifică toate nevoile și ulterior stabilește resursele și modalitățile prin care aceste nevoi pot fi satisfăcute în cadrul statului.

În ceea ce privește cheltuielile publice, ca și în resurselor financiare publice, acestea pot fi împărțite în funcție de mai multe criterii. Vorbim, în primul rând, de cheltuieli ordinare sau extraordinare, clasificate astfel în funcție de criteriul repetabilității, cheltuieli cu caracter definitiv, temporar sau posibil, clasificate în funcție de criteriul financiar, cheltuieli curente, de capital sau de transfer, clasificate în funcție de criteriul economic și cheltuieli clasificate în funcție de domeniul financiar, respectiv în funcție de domeniul în care apar, întâlnind astfel cheltuieli cu educația, cu sănătatea, cu asistența socială, cultura, religie, administrație de stat etc. Cele mai importante criterii de clasificare a cheltuielilor publice sunt criteriul funcțional și criteriul economic.

În concluzie, resursele financiare publice fac parte din cadrul resurselor financiare ale societății, alături de resursele financiare private și definesc totalitatea sumelor ce se colectează de la membrii unei societății în vederea acoperirii nevoilor cu caracter general pe care le prezintă aceasta și implicit a realizării celor mai importante funcții ale statului.

Resursele financiare publice au fost clasificate în cadrul literaturii de specialitate în funcție de mai multe criterii, de aceea în cadrul secțiunii următoare vom prezenta structura pe care acestea o prezintă, dar și rolul pe care îl au impozitele directe în cadrul lor.

Structura resurselor financiare publice si locul impozitelor directe in cadrul acestora

Resursele financiare publice reprezintă acumulările bănești de la persoanele fizice și juridice în scopul realizării funcțiilor și sarcinilor statului.Resursele financiare publice atrase la bugetul de stat, îmbracă diferite forme:

Impozite, taxe, contribuții sociale obligatorii, amenzi, penalități,vărsăminte din veniturile instituțiilor publice;

Redevențe și chirii din concesiuni și închirieri de terenuri și alte bunuri proprietate de stat;

Împrumuturi de stat primite de la persoane fizice sau juridice;

Rambursări ale împrumuturilor de stat acordate;

Dobânzi primite la împrumuturile acordate;

Donații, ajutoare, resurse primite cu titlu nerambursabil și alte transferuri;

Alte venituri.

Pentru toate țările din Uniunea Europeană, impozitele reprezintă principalul mod de constituirea a resurselor statului, ele fiind indispensabile în funcționarea instituțiilor publice. Așadar, resursele financiare publice se formează în primul rând, ca urmare a sistemului fiscal ce stă la baza fiecărui stat în parte și a politicii fiscale aplicată de acesta.

Resursele financiare publice, pot fi împărțite în funcție de mai multe criterii de clasificare. Primul dintre acestea pe care îl vom prezenta este reprezentat de frecvența cu care sunt folosite, astfel ca acestea sunt:

Resurse publice ordinare;

Resurse publice extraordinare.

În categoria resurselor publice ordinare, așa cum reiese și din cadrul definiției sunt incluse acele resurse ce sunt utilizate în mod frecvent în cadrul societății și cele mai importante dintre acestea sunt reprezentate de impozite și contribuții. De celealaltă parte, se află resursele financiare publice extraordinare care apar doar ca urmare a unor condiții social economice excepționale, având la baza anumite cauze. Dintre acestea putem menționa în primul rând, împrumuturile de stat sau emisiunea de monedă.

Un alt criteriu de clasificare al resurselor financiare publice este reprezentat de criteriul economic, care ne interesează foarte mult, deoarece în funcție de acesta se face distincția între următoarele tipuri de resurse:

Resurse publice de natură fiscală;

Resurse publice de natură nefiscala;

Resurse ce provin din împrumuturi;

Resurse ce provin din activitatea de emisiune monetară;

Resurse de trezorerie.

Pe de altă parte, resursele pot fi clasificate și în funcție de bugetul la care se colectează, putând astfel să întâlnim resurse ale bugetului de stat, resurse ale bugetelor locale, precum și resurse ale asigurărilor sociale de stat sau cu destinație specială.

Nu în cele din urmă, resursele financiare publice, pot fi clasificare în funcție de modalitatea prin care se formează, astfel întâlnim resurse financiare interne și externe, precum și în funcție de criteriul administrativ, în conformitate cu care resursele publice sunt clasificare asemănător cu cea întâlnită în funcție de criteriul bugetului la care se colectează, întâlnind astfel, pe de o parte, resurse publice ale administrației centrale, locale și ale asigurărilor sociale, iar pe de cealalta parte, resursele ale statului feudal, statelor membre și ale entităților de la nivel local.

Așa cum am precizat anterior, resursele financiare publice sunt formate în proporție de peste 90% din impozite, taxe și contribuții colectate atât de la persoanele fizice, cât și de la persoanele juridice, în concordanță cu legislația fiscală în vigoare. În continuare vom prezenta partea din cadrul resurselor financiare publice care ne interesează cel mai mult și anume impozitele. Termenul de fiscalitate este folosit pentru a desemna un “sistem de constituire a venitului statului prin redistribuirea venitului național cu aportul impozitelor și taxelor, reglementat prin norme juridice”. Fiscalitatea mai poate fi definită însă ca un sistem de percepere a impozitelor, taxelor și contribuțiilor de către autoritățile publice în scopul realizării funcțiilor social-economice ale statului.

Sistemul fiscal poate fi definit ca fiind “totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice”.

Așa cum am precizat și anterior, în vederea desfășurării unei bune activități fiscale este necesar ca statul să reglementeze aceste activități prin crearea unui cadrul juridic cât mai stabil care să nu sufere multe modificări, deoarece modificarea la intervale mici de timp, a legislației, este de natură să creeze numeroare probleme printre care cele mai importante sunt: cunoașterea inexactă sau greșită a legilor de către contribuabili ceea ce face ca aceștia să nu își îndeplinească obligațiile prevăzute, dificultatea aplicării unitare a legilor din domeniul fiscal și totodată scăderea încrederii investitorii ca urmare a faptului că o modificare a legislației fiscale ar putea fi de natură să le afecte investiția și să îi dezavantajeze, comparativ cu alte state.

Odată ce este rezolvată problema privind stabilitatea cadrului legislativ, în vederea unei aplicări uniforme a legii este necesar ca statul să asigure existența autorităților specializate necesare a duce la îndeplinire activitatea fiscală. Aceste organe specializate asigură mecanismul fiscal, iar fără acestea nu se poate realiza un sistem fiscal eficient care să poate asigura o bună funcționare a statului.

Foarte important de precizat este faptul că, un sistem fiscal eficient, trebuie sa prezintă următoarele caracteristici:

Echitatea fiscală, care este foarte importantă în vedere asigurării egalității membrilor societății, astfel conform acesteia valoarea impozitului datorat de către fiecare contribuabil trebuie să se stabilească în funcție de valoarea venitului pe care îl obține. În acest caz, putem menționa faptul că impozitele indirecte sunt de natură să nu respecte egalitatea contribuabililor, ele prezentând un caracter regresiv.

Universalitatea impunerii, în conformitate cu care legea trebuie să prevadă și totodată trebuie să asigure impunerea tuturor persoanelor are obțin aceleași venituri sau dețin același tip de bunuri impozabile. Totodată, acestea caracteristică se referă și la faptul că materiile impozabile trebuie incluse în sfera impozitării în întregime;

Unitatea impunerii presupune ca așezarea și perceperea impozitelor și taxelor să se facă conform acelorași criterii pentru toți contribuabili.

În ceea ce privește structura sistemului fiscal, aceasta prezintă următoarele elementele:

totalitatea sumelor care se varsă la bugetul de stat, cu titlul de impozite și taxe, sume care pot fi percepute doar de către autoritățile competente în funcție de prevederile legislative. Totodată, este important de menționat faptul că legislația este o componentă a sistemului fiscal deoarece prin intermediul acesteia se stabilesc obligațiile fiscale ale contribuabilului;

mecanismul fiscal, esențial în cadrul sistemului, deoarece fără acesta nu ar putea să se finalizeze procesul fiscal;

aparatul fiscal, a cărui funcție este aceea de evalua, încasa și în cele din urmă a vărsa veniturile fiscale.

În ceea ce privește principalele sume ce se constituie la nivelul statului sub formă de resurse financiare publice, acestea sunt reprezentate de: resursele financiare ale bugetului de stat, resursele contribuțiilor sociale de stat, resurse cu destinație specială, precum și resursele bugetelor unităților administrativ-teritoriale.

Prin politică fiscală se înțelege volumul și proveniența surselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora.

Totodată, politica fiscală poate fi definită în funcție de elementele care o formează, fiind reprezentată de ansamblul modalităților prin care statul își procură resursele publice, dar și de legislația fiscală care stă la baza acestora modalități, legislație care nu poate fi aplicată decât cu instrumente speciale, de către instituții speciale constituite.

Politică fiscală poate urmări diferite scopuri, fie de natură pur fiscală, fie de natură economică, socială, militară etc. După părerea mea, legătura dintre politică fiscală și cea socială este cea mai importantă deoarece multe dintre obiectivele politicii sociale se realizează pe baza fiscalității și anume: acordarea deducerilor din materia supusă impozitării, reducerea unor taxe sau impozite, precum și acordarea de eșalonări. Totodată, prin diferite acțiuni, statul intervine cu ajutorul instrumentelor de fiscalitate în diferite procese economice, realizându-se astfel interdependențe puternice între politică economică și cea fiscală.

Impozitele pot fi clasificate, la fel ca și veniturile financiare publice, în funcție de mai multe criterii, Un prim criteriu este cel al obiectului impozitului care dă naștere la trei categorii importante de impozite și anume: impozitele pe avere, impozitele de venit și impozitele pe cheltuieli. În ceea ce privește impozitele pe avere, aceastea includ toate acele impozite ce se aplică averii deținute de cetățenii, indiferent de forma sub care aceasta se prezintă. Impozitele de venit vizează impozitarea veniturilor ce provin din diferite tipuri de activități, în timp ce impozitele pe cheltuieli au în vederea aplicarea impozitului asupra acelor cheltuieli efectuate în scopul obținerii veniturilor, afectate în vederea obținerii bunurilor și a serviciilor.

Pe de altă parte un alt criteriu important este dat de administrația care colectează impozitele, ceea ce face diferența între impozitele generale, colectate la bugetul de stat și impozitele locale, plătite la autoritățile locale. Totodată impozitele pot fi împărțite și în funcție de forma sub care acestea se colectează, astfel întâlnim impozite în bani și impozile în natură.

Un alt criteriu pe care îl vom prezenta, dar care prezintă o importanță deosebită este reprezentat de modalitatea în care se reflectă sarcina fiscală asupra suportatorului. Aceasta clasificare este utilizată și în cadrul legislației noastre. Așadar, putem spune că resursele financiare publice în momentul actual pot fi clasificate în următoarele categorii:

Impozite directe;

Impozite indirecte

Contribuțiile sociale;

Alte taxe.

Unele dintre cele mai importante componente ale resurselor financiare publice sunt reprezentate de impozitele indirecte. Aceste impozite sunt suportate de către toți consumatorii final, prezentând astfel un caracter regresiv. Statul poate utiliza impozitele indirecte în realizarea politicii fiscale fie în sensul creșterii acestora fie în sensul scăderii. În ceea ce privește utilizarea în sensul creșterii, aceasta se face de cele mai multe ori atunci când veniturile colectate la bugetul de stat sunt insuficiente pentru acoperirea costurilor publice, iar scăderea acestor tipuri de impozite au ca principal scop îmbunătățirea indicatorilor economici obținuți la nivelul țării, cum ar fi: rata reală a PIB-ului, inflația, șomajul etc.

Această categorie fiscală, deoarece nu ține cont de puterea de contribuție a individului în funcție de venitul pe care îl realizează, este de natură să afecteze puterea acestuia de cumpărare și implicit să ducă la scăderea consumul sau la amânarea lui, contribuabilii aflându-se în imposibilitatea de a putea suporta aceste impozite. Pe de altă parte, amânarea sau reducerea consumului nu poate apărea decât pe termen scurt, ce puțin în cazul bunurilor care sunt necesare unui trai decent. În acest caz putem spune că impozitele indirecte prezintă o eficiență ridicată chiar dacă nu respecta echitatea fiscală.

Cadrul juridic actual care stă la baza impozitelor indirecte este reprezentat de Titlul VII și Titlul VIII din Legea 227/2017 privind Codul Fiscal publicată în M.Of. Nr.688/2015

De cealalata parte, intalnim impozitele directe, cele pe care le analizam pe larg in cadrul prezentei lucrari si care prezinta in multe dintre statele europene categoria de impozite care se afla la baza sistemului fiscal. In Romania, principalele impozite directe sunt impozitul pe venit si impozitul pe profit a cărei reglementare se regăsește în cadrul Titlului II din Legea 227/2017 privind Codul Fiscal publicată în M.Of. Nr.688/2015.

Principalul scop urmărit de către stat atunci când decide utilizarea acestui tip de impozit ca instrument de politica fiscală este acela de a asigura un cadrul legal favorabil pentru investitori. Așadar, așa cum este de așteptat, în vederea încurajării investițiilor, tendința ar trebui să fie aceea de a reduce cotele de impozitare a profitului, reducere care ar genera un profit după impozitare mai mare care în multe dintre cazuri este reinvestit.

Totodată, utilizarea impozitului pe profit ca instrument de politica fiscală nu se poate realiza numai prin intermediul cotelor ci și prin alte modalități, cum ar fi: scutirea anumitor părți de la impunere, putând menționa în acest caz, scutirea de impozit a profitului reinvestit prevăzut în cadrul art.22 din Legea 227/2015 etc.

Modul în care se realizează impozitarea profitului în țările membre ale Uniunii Europene este diferit de la un stat la altul, dar și în funcție de modul de organizare al societăților asupra cărora se percepe impozitul.

Așadar, așa cum am menționat anterior, cadrul juridic care stă la baza impozitului pe profit în momentul actual este reprezentat de Titlul II din Legea 227/2015 privind Codul Fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările și completările ulterioare, însă acest tip de impozit, ca oricare altul a trecut de-a lungul timpului prin numeroase modificări legislative. Anterior intrării în vigoare a acestei legii, impozitul pe profit era reglementat de Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, publicată în Monitorul Oficial, nr.927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, resursele financiare publice, așa cum am menționat și anterior, pot fi împărțite în funcție de mai multe criterii, dar cel mai important este și cel care dă structura actuală, așa cum este prezentată și în cadrul legislației. Așadar, veniturile fiscale sunt cele mai importante resurse financiare publice, iar în conformitate cu legislația în vigoare, acestea sunt formate din impozite directe, indirecte, contribuții sociale și alte impozite, impozitele directe ocupând un loc central atât în România cât și la nivel European. Ca urmare a acestui lucru, secțiunea următoare am destinat-o prezentării rolului pe care îl au aceste impozite în formarea resurselor financiare publice la nivelul statului.

Rolul impozitelor directe in cadrul sistemului resurselor financiare publice

Impozitele directe, așa cum am menționat și anterior, reprezintă unu dintre cele mai importante elemente ale sistemului resurselor financiare publice. Așadar, rolul acestora este acela de a duce la formarea acestor resurse ce sunt necesare în cadrul fiecărui stat în vederea acoperirii cheltuielor publice efectuate la nivel național. Atât în ceea ce privește impozitele directe, cât și în ceea ce privește celelalte tipuri de impozite, acestea au rolul, ca pe lângă formarea resurselor financiare publice, la nivel național, să ducă la realizareea funcțiilor pe care le are statul în cadrul economiei. Una dintre cele mai importante este funcția distributivă, impozitele directe având un rol foarte important în îndeplinirea ei. Conform acesteia, statul trebuie să acopere costurile necesare oferirii serviciilor publice prin redistribuirea veniturilor având la baza impozite progresive. Este foarte importantă modalitatea în care se realizarea această redistribuire a veniturilor deoarece, conform legii, statul este cel care trebuie să garanteze respectarea intereselor generale ale colectivității, iar o inegalitate în redistribuirea veniturilor peste nivelul acceptabil, duce la încălcarea acestei obligații a statului.

Cu alte cuvinte, prin îndeplinirea funcției distributive, statul trebuie să asigure existența coeziunii sociale și a eficienței economice.

Este nevoie de îndeplinirea acestei funcții de către stat deoarece dacă se lasă la nivelul pieței distribuirea veniturilor, acest lucru nu va avea decât efectul de a da naștere inegalităților între membrii societății, inegalități care pot fi de mai multe feluri:

în primul rând este vorba de inegalitățile de remunerare care au ca factor cauzal imperfecțiunea piețelor și totodată investițiile realizate în resursele umane;

pot apărea deasemenea și inegalități de oportunități care au la baza fie discriminările, fie situația de familie.

Așadar, acesta este principalul scop al statului în cadrul unei economii și anume de a distribui sub forma cheltuielilor publice, resursele financiare publice colectate la bugete.

Funcția de restribuire a veniturilor îndeplinită de către stat face ca aceste inegalități care pot apărea atunci când statul nu intervine, să dispară, rolul cel mai important în eliminarea acestora avându-l impozitului progresiv.

Spunem acest lucru deoarece așa cum se poate observa din modul în care se aplică impozitul progresiv, acesta este de natură să facă diferența între persoane în funcție de cuantumul veniturilor pe care le obține, astfel ca persoanele care obțin venituri mai mici vor avea de suportat o cotă de impozit mai mică, comparativ cu cei care au surse de venit mai mari. Acest caracter progresiv al impozitului poate însă apărea doar în cazul impozitelor directe.

Spre deosebire de impozitele directe, cele indirecte prezintă un caracter regresiv ceea ce înseamnă că acestea nu sunt de natură să asigure egalitatea între membrii colectivității, deoarece indiferent de veniturile pe care le obține, fiecare individ va suporta același cuantum al impozitelor indirecte. Însă statul își îndeplinește această funcție de redistribuire a veniturilor astfel încât să satisfacă interesele generale ale societății și să asigure egalitatea de șanse între toți membrii acesteia, fie prin acordarea unor sume sub forma indemnizațiilor în vederea utilizării serviciilor publice, fie prin acordarea posibilității acestora de a beneficia gratuit de serviciile puse la dispoziție de către stat.

O alta funcție importantă in indeplinirea careia un rol important il au impozitele directe este reprezentata de functia stabilizatoare, in conformitate cu care, statul prin intermediul politicilor aplicare, inclusiv a celei fiscale, trebuie sa intervina în vederea stabilirea echilibrului economic și prin intermediul coordonării deciziilor grupurilor economice din domeniul privat deoarece de cele mai multe ori aceste probleme apar tocmai din lipsa acestor coordonări.

Autoritățile publice trebuie de asemenea să evite pe cât posibil apariția perioadelor de recesiune economică realizând constant politici de creștere economică pe termen lung. Deasemenea s-a afirmat că cea mai sigură politică economică a statului în vederea stabilizării este orientarea spre creșterea producției potențiale pe termn lung, spre deosebire de stabilizarea pe termen scurt prin acțiune asupra cererii agregate.

Nu in cele din urma, impozitele directe au un rol important in cadrul resurselor financiare publice, deoarece și prin intermediul acestora statul iși indeplinește funcția alocativă . Prin urmare, statul prin intermediul Guvernului trebuie să își îndeplinească rolul intervenționist prin intermediul repartizării resurselor disponibile în timp optim astfel încât să se satisfacă interesele colectivității. Această intervenție alocativă a statului este necesară deoarece nu pot fi utilizate conceptele prezentate anterior conform cărora piața trebuie să fie lasată să funcționează singură, pentru că pentru a fi eficientă această teorie piața trebuie să se apropie de concurență perfectă, ceea ce în practică, este imposibil de realizat, având la baza diferite cauze. In primul rand este vorba despre dificultăți în ceea ce privește stabilirea dreptului de proprietate, caz în care în încercarea de a se obține de către indivizi a unei utilități individuale maxime, se vor distruge resursele comune.

Această problemă poate fi însă rezolvată prin intervenția statului deoarece acesta vine să stabilească o modalitate de utilizarea a resurselor, iar în cazul în care regulă nu este respectată vor apărea două probleme: costuri de tranzacție și free rider. În ceea ce priveste conceptul de free rider, acesta reprezintă un individ care deține un bun în proprietate comună alături de alte persoane și care ajunge să obține beneficii de pe urma acestuia, fără a plăti pentru ele, ca urmare a prezentării incorecte a ordinii preferințelor care îi maximizează utilitatea. Externalitatile reprezintă o altă deficiență ce nu permite funcționarea pieței la nivelul optim și sunt reprezentate de acele cazuri în care economia privată nu poate să creeze o piață potențială pentru un anumit bun, acest lucru generând pierderi în eficiență în sens Pareto. O alta cauza este reprezentata de existența unei concurențe imperfecte generată de prezența monopolurilor și a oligopolurilor precum si de existența asimetriei informațiilor apărută în situația în care indivizii au grad diferit de cunoaștere cu privire la același subiect.

O ultimă funcție pe care o vom prezenta, dar care prezintă o importanță foarte mare în economie este funcția de reglare, respectiv funcția prin intermediul căreia statul intervine în scopul reglării activităților economice, prin mai multe modalități. Este vorba în primul rând de rolul reglator prin stimularea creșterii economice, prin modernizarea și adaptarea economiei la condițiile cerute atât de piața internă cât și de piață externă, precum și de manifestarea rolului reglator prin stabilizarea anticiclică. În ceea ce privește prima modalitate, statul își manifesta rolul reglator prin intervențiile sale în ceea ce privește stimularea investițiilor, precum și impulsionarea ritmului de creștere a producției. De asemenea, statul intervine în vederea eliminării unor dezechilibre din anumite ramuri ale economiei, prin realizarea procesului de modernizare și de restructurare a economiilor naționale. Nu în cele din urmă, statul își manifesta rolul reglator prin intervențiile pe care le face în vederea contracarării crizei economice, a ocupării forței de muncă.

Manifestarea rolului reglator al statului prin intermediul impozitelor are în vedere asigurarea unui echilibru între dimensiunea impozitului față de venitul total cu impactul său asupra venitului disponibil și prin acesta asupra volumului investițiilor private. Astfel, în cazul în care se înregistrează o tendință de stagnare sau recesiune, relansarea economiei este posibilă prin diminuarea proporției impozitelor, care va antrena creșterea venitului disponibil, din care o bună parte poate deveni sursă de finanțare pentru investiții.

În concluzie, prin intermediul veniturilor fiscale care sunt colectate la bugetele de stat și la bugetele locale, statul își îndeplinește cele mai importante funcții pe care le are în cadrul societății, asigurând acoperirea nevoilor acesteia.

Impozitele directe reprezinta una dintre componentele de bază ale veniturilor fiscale și implicit ale resurselor financiare publice, pe baza cărora se colectează un procent semnificativ la bugetul de stat, raportat la totalul sumelor colectate. Ca urmare a importanței pe care o prezintă aceste impozite, în cadrul următorului capitol vom prezenta pe larg evoluția pe care au avut-o la nivelul statelor din Uniunea Europeană, începând cu anul 1990, până în prezent.

CAPITOLUL II. Analiza aportului impozitelor directe la formarea veniturilor

bugetare publice ale țărilor Uniunii Europene

2.1. Analiza impozitelor pe venit în țările Uniunii Europene în perioada 1990-2016

2.1.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe venit în PIB

In cadrul acestei sectiuni, vom prezenta pe larg, evolutia impozitelor pe venit exprimate ca procent in produsul intern brut in tarile Uniunii Europene, in perioada 1990-2016, analiza fiind facut din 10 in 10 ani. Pentru inceput am prezentat evolutia pe care o prezinta veniturile obtinute pe baza impozitului pe venit, exprimate ca procent din produsul intern brut.

Tabel 2.1. Evolutia impozitului pe venit in tarile UE, exprimata ca procent din PIB(%)

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Pe baza tabelului 2.1. se poate observa faptul că cel mai mic procent din cadrul produsului intern brut obținut la nivelul țării, reprezentat de impozitul pe venit se înregistrează în Slovenia, în cadrul căreia la începutul perioadei de analiză, ponderea este de circa 6,4%, păstrându-se pe toată perioada în cadrul intervalului 6-7,5%. În perioada 1990-2000, se observăm faptul că aceasta înregistrează un trend ascendent, însă ulterior, valorile încep din nou să scadă, ajungând în anul 2016 la un procent de circa 6,8% din PIB. O situație similară apare și în cazul Letoniei, unde ponderea în PIB înregistrează pe toată perioada analiza valori în jur de 7%.

Foarte important de observat pe baza tabelului 2.1. este faptul că, ponderi mari în ceea ce privește impozitul pe venit în PIB se înregistrează și în țările nordice.

Cele mai mari ponderi în produsul intern brut a impozitului pe venituri se înregistrează în cadrul țărilor nordice.

Grafic 2.1. Evolutia impozitului pe venit in PIB in tari nordice

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Pe baza graficului 2.1. observăm faptul că în Danemarca, impozitul pe venit prezentat ca procent din PIB înregistrează pe toată perioada analizată, valori foarte mari, în jur de 27-28%, cu mult mai mari comparativ cu alte țări din Uniunea Europeană. Valorile mari înregistrate în Damenarca apar ca urmare a faptului că acesta este unul dintre statele în care impozitarea directă se află la baza sistemului de impozitare, impozitul pe venit fiind cel mai importat impozit direct, care aduce cea mai mare contribuție la formarea veniturilor fiscale.

Aceste valori ridicate înregistrate în ceea ce privește Danemarca apar în principal ca urmare a unei impozitări ridicate, o cotă de impozitare pe toată perioada analizată mare. Astfel că în perioada 1990-1998 cota de impozitare a veniturilor înregistrate de persoanele juridice, a fost de 34%, în timp ce în următorii doi ani de analiza această cota a scăzut cu două puncte procentuale, dar scădere cotei de impozitare nu a dus la scădere veniturilor colectate pe urma acestui impozit, exprimate ca pondere în PIB, ci a dus la o creștere a acestora, fie ca urmare a scăderii produsului intern brut, fie ca urmare a creșterii eficienței colectării impozitului. Ulterior anului 2000, cota de impozitare a suferit o nouă modificare, ajungând la 30%, cota că s-a păstrat pe parcursul a patru ani, perioada în care veniturile colectate pe baza acestui impozit, exprimate ca pondere în PIB au scăzut semnificativ ajungând astfel sub procentul de 2%. Cotele au suferit modificări și ulterior, ajungând ca începând cu anul 2016, să se aplice cea mai mică cotă de impozitare a persoanelor juridice și anume 22%, cota care se păstrează și astăzi.

Ceea ce este însă cel mai important de prezentat este impozitul pe veniturile persoanelor fizice din această țară, deoarece acestea sunt cele care aduc cel mai mare procent din cadrul produsului intern brut. Cel mai importat factor care duce la obținerea veniturilor ridicate pe urma acestui impozit este reprezentat de cota de impozitare. Așadar, Danemarca este statul care a aplicat cele mai mari cote de impozitare asupra veniturilor personelor fizice încă de la începutul perioadei de analiza. În perioda 1995-1998 cota a suferit anual modificări, de la 65,7% la 62,4% urmând că începând cu anul 1999 cota de impozitare să fie de 62,3%. Din acest an s-a asigurat o stabilitate a sistemului fiscal din acest punct de vedere, cota menținându-se constantă până în anul 2009, când a fost modificată cu doar 0,02 puncte procentuale. Aceasta stabilitate a sistemului fiscal din punctul de vedere al cotei, dar și cota ridicată, duc la colectarea unor venituri fiscale ridicate, peste valoarea de 25% din PIB în toată perioada analizată. În prezent, impozitarea veniturilor persoanelor fizice în Danemarca se face aplicându-se o cotă de 55,8%, deoarece începând cu anul 2010, cota a scăzut în perioada 2010-2017, prezentând valori între 55,4% și 55,8%.

Aceste cote ridicate care se aplică veniturilor persoanelor fizice sunt impuse de legiuitor în corelație cu faptul că în acest stat contribuțiile sociale plătite de persoanele fizice sunt foarte reduse pe toată perioada analizată, astfel că aici nu se colectează la bugetul de stat venituri din contribuții sociale decât într-un procent de 1,1% din PIB.

Valori mari apar și în Finlanda sau Suedia. Și în aceste două state, cele mai mari venituri fiscale sunt aduse pe seama impozitării veniturilor persoanelor fizice, ca urmare a unor cote de impozitare foarte ridicate comparativ cu media inregistata la nivelul Uniunii Europene. În cazul Finlandei, până în anul 2009 se aplică cote de impozitate de peste 50%, urmând că începând cu anul 2010, cota să scadă la 49,1%. Aceasta cota se menține până în anul 2013, când sistemul fiscal suferă din nou modificări și cota de impozitare a veniturilor persoanelor fizice este din nou majorata la peste 50%. Această decizie a majorării cotei în ultimii ani poate apărea și ca urmare a faptului că ponderea veniturilor din impozitarea persoanelor juridice a scăzut semnificativ, astfel că dacă până în anul 2009 această depășea 13%, începând cu acest an valoarea a scăzut sub 12,5%.

În ceea ce privește Suedia, un alt stat al Uniunii Europene care colectează o mare parte a veniturile fiscale pe seama impozitării veniturilor persoanelor fizice, menționăm că în prezentat aceasta prezintă cea mai mare cotă de impozitare a acestor tipuri de venituri, de 57,1%. Acest procent este foarte ridicat tot pe aceleași considerente ca în Danemarca și anume existența unor cote de contribuții obligatorii pentru angajați reduse, deoarece în caz contrar, presiunea fiscală suportată de aceștia ar fi fost mult prea ridicată.

În concluzie, în urma analizei ponderii impozitului pe venit în PIB am observat faptul că cele mai mari ponderi apar în țările nordice, tari care practică unele dintre cele mai mari cote de impozitare a veniturilor, corelat cu aplicarea unor cote de contribuții în sarcina salariaților foarte reduse, pentru a nu exista o presiune fiscală inechitabila în sarcina persoanelor fizice. În continuare, în cadrul următoare subsecțiuni vom prezenta ponderea pe care o prezintă impozitele pe venit în cadrul veniturilor fiscale totale.

2.1.2. Ponderea veniturilor din impozitele de venit în veniturile fiscale

În cadrul acestei secțiuni vom prezenta evoluția pe care o prezintă veniturile obținute pe baza colectării impozitului pe venit, exprimate ca procent din totalul veniturilor fiscale. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelului 2.2.

Tabel 2.2. Evolutia impozitului pe venit in tarile UE, exprimata ca procent din venituri fiscale (%)

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Așa cum era de așteptat, având la baza ponderea impozitului pe venit în PIB, cele mai mari aporturi la veniturile totale, din impozitul pe venit sunt aduse în țările nordice. Acest lucru poate apărea atât ca urmare a cotelor cu care sunt impozitare veniturile cât și ca urmare a eficienței pe care o prezintă sistemul fiscal al acestor tari, din punctul de vedere al colectării impozitelor. Danemarca este statul în care impozitul pe venit reprezintă este 50% din totalul veniturilor fiscale, ceea ce înseamnă că în acest stat sistemul de impozitare are la baza impozitarea directă.

Pe lângă state nordice precum Danemarca, Finlanda și Suedia, Marea Britanie este un alt stat în cadrul căruia veniturile fiscale obținute pe baza impozitării veniturile aduc ponderi mari în cadrul veniturilor fiscale totale, ponderi care depășesc valoarea de 35% pe toată perioada analizată. Un factor determinat în ceea ce privește acest rezultat este dat de cotele de impozitare a veniturilor care și în acest stat sunt destul de ridicate pe toată perioada analizată.

Astfel că, în Marea Britanie veniturile persoanelor fizice se impozitează cu o cotă de peste 40% în toți ani de analiza, în timp ce pentru veniturile persoanelor juridice este aplicată o cotă de peste 30% până în anul 2009, urmând ca după acest an cota să sufere modificări și să ajungă în prezent la un procent de 19%. Ponderea mare a veniturilor fiscale pe baza impozitării veniturilor apare în strânsă corelație cu cote mici de impozitare a principalelor impozite indirecte. Astfel că, în cazul Marii Britanii, în perioada în care impozitarea persoanelor fizice se realizează utilizându-se o cotă de pese 30%, cota de TVA era de 17,5%, respective 15%, în timp ce reducerea impozitării persoanelor fizice s-a făcut concomitant cu creșterea cotei de TVA LA 20%.

Grafic 2.2. Evolutia impozit pe venit in Franta, Danemarca si Romania (% din venituri fiscale)

Sursa grafic : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Se observă pe baza graficului 2.2. faptul că în Danemarca impozitul pe venit reprezintă pe toată perioada analizată peste 50% din veniturile totale, în timp ce în Franța, aceasta pondere înregistrează valori în jur de 20%, sau chiar sub 20%. România prezintă valori medii, comparativ cu cele două țări, valori care însă înregistrează un trend descendent. Franța este unul dintre statele în cadrul căruia se aduc cele mai mici veniturile fiscale pe seama impozitării veniturilor, cu toate că, cotele de impozitare nu sunt reduse. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că Franța prezintă contribuții sociale obligatorii plătite de angajați destul de ridicate, care aduc un procent semnificativ în cadrul veniturilor fiscale totale, același lucru întâmplându-se și în cazul impozitelor indirecte.

Concluzionând, ca urmare a analizei, România este una dintre țările care are la baza sistemului de impozitare impozitarea indirectă, dar procentele mici pe care le aduce impozitarea veniturilor în cadrul veniturilor fiscale se datorează și faptului că, pe toată perioada analizată, contribuțiile sociale obligatorii plătite de angajații sunt ridicate, iar în datele prezentate nu includ și valorile acestor contribuții. În ceea ce privește cazul Franței, am ajuns la concluzia că deși cotele de impozitare ale veniturilor nu sunt reduse, acesta este statul în care se colectează cele mai mici venituri fiscale la buget, din totalul veniturilor, în timp ce în state precum Danemarca, Suedia, Finlanda sau Marea Britanie întâlnim cele mai mari valori.

În continuare, în cadrul secțiunii 2.1.3 am analizat structura veniturilor colectate pe seama impozitului pe venit.

2.1.3. Structura veniturilor din impozitele pe venit

In cadrul acestei sectiuni vom prezenta structura impozitului pe venit in cateva dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Finlanda, asa cum am mentionat este unul dintre statele nordice in cadrul careia impozitul pe venit este constituit in mare parte din impozitarea veniturilor persoanelor fizice. Aceste lucru se poate observa si pe baza graficului 2.3.

Grafic 2.3. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice si persoanelor juridice in Finlanda

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Cu toate acestea, am prezentat acest stat deoarece se observă o schimbare în structura impozitului pe venit în perioada analizată,. Astfel că, cu toate că sistemul are la baza impozitul veniturilor persoanelor fizice ponderea deținută de persoanele juridice a crescut considerabil în anul 2000 față de începutul perioadei de analiza, ajungând ca acestea din urmă să reprezintă peste o treime din veniturile obținute pe baza impozitului pe venit. Dacă la începutul perioadei de analiza, din totalul sumelor obținute pe baza impozitării veniturilor doar 14 % erau aduse ca urmare a impozitării persoanelor juridice, situația a început să se schimbe ajungându-se că în anul 2000, ponderea pe care o dețineau impozitele persoanelor juridice să ajungă la peste 29%. Acest lucru a apărut și ca urmare a faptului că începând cu anul 2000, impozitarea veniturilor persoanelor fizice a scăzut cu aproximativ două puncte procentuale, scădere efectuată concomitant cu cersterea cotei de impozitare a veniiturilor persoanelor juridice de la 28% la 29%. Aceasta pondere mai mare pe care o dețin impozitele veniturilor persoanelor juridice în structura impozitului pe venit nu se menține o perioadă prea mare de timp, deoarece începând cu anul 2010 se ajunge din nou la situația existentă la începutul perioadei de analizată, situație generate de noi modificări legislative în cadrul sistemului fiscal din această țară.

În Bulgaria situația sta total diferit, structura impozitului pe venit schimbându-se în perioada analizată. Rezultatele sunt prezentate în cadrul graficului 2.4.

Grafic 2.4. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice si persoanelor juridice in

Bulgaria

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Observăm astfel că, la începutul perioadei de analiza, cea mai mare pondere din impozitele pe veniturile era obținute pe baza impozitări persoanelor juridice, însă diferența de aport adusă de cele două tipuri de persoane impozabile nu era mare. Începând cu anul 2000, peste 50% din impozitele pe venit erau aduse de impozitarea persoanelor fizice. Cu toate acestea, în toată perioada analizată, în Bulgaria veniturile aduse ca urmare a impozitării persoanelor fizice prezintă valori aproapiate de cele aduse ca urmare a impozitării persoanelor juridice. Acest lucru poate fi datorat și faptului că legislația fiscală din acest stat presupune cote de impozitare similare în cazul celor două tipuri de subiecți impozabili. În perioada 1995-1998 atât cota de impozitare a persoanelor fizice ca și cota de impozitare a personelor juridice depășea cota de 40%, urmând că începând cu anul 2000 ambele cote să fie modificate în sensul scăderii. Așadar, legislația fiscală din Bulgaria a suferit modificări concomitente în ceea ce privește cotele aplicabile veniturilor persoanelor fizice și persoanelor juridice, lucru care a dus la o păstrare a structurii impozitului pe venit similară pe toată perioada analizată, cele două impozite având o contribuție aproape egală la formarea impozitului pe venit.

În ceea ce privește celelalte state, în majoritatea dintre acestea impozitul obținut ca urmare a impozitării veniturilor persoanelor fizice reprezintă o proporție mai mare de 50% din totalul impozitului pe venit însă sunt și state în care, la fel ca în cazul Bulgariei procentele aduse sunt apropiate în toată perioada analizată. Așadar, mai putem menționa în acest din urmă caz, Cehia, în cadrul căreia pe toată perioada analizată, veniturile obținute pe seama persoanelor juridice sunt mai reduse decât cele obținute pe seama persoanelor fizice, însă diferențele dintre cele două sunt foarte mici. De asemenea, intra în această categorie și state precum Cipru și Luxemburg. În toate celelalte state, peste 50% din impozitul pe venit este reprezentat de impozitul pe veniturile persoanelor fizice.

În concluzie, observăm că structura impozitului pe venit este diferită de la țară la țară. În ceea ce privește cazul Bulgariei, ponderile deținute de cele două tipuri de impozit pe venit sunt relative similare, în timp ce în cazul Finlandei diferența este foarte mare, impozitarea veniturilor persoanelor fizice aducând o pondere de aproximativ 86% din totalul veniturilor colectate pe baza impozitului pe venit. Strâns corelată de această secțiune în cadrul următoarei părți, vom prezenta ponderea pe care o prezintă fiecare element din structura impozitului pe venit în totalul veniturilor fiscale.

2.1.4. Ponderea veniturilor din impozitele pe venitul persoanelor fizice și juridice

In cadrul acestei sectiuni am prezentat ponderea pe care o prezinta impozitele pe veniturile persoanelor fizice si a persoanelor juridice in cadrul PIB si a veniturilor fiscale totale. Rezultatele obtinute sunt prezentate in cadrul tabelelor 2.3. si 2.4.

Tabel 2.3. Ponderea impozitului pe veniturile persoanelor juridice in veniturile fiscale

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Pe baza tabelului 2.3. observăm faptul că, tari în cazul cărora veniturile colectate pe seama impozitului pe veniturile persoanelor juridice este foarte scăzut. Unul dintre aceste state, resectiv statul cu cele mai mici valori ale impozitului pe veniturile persoanelor juridice, exprimat ca pondere în veniturile fiscale este Slovenia, în cazul căreia, la începutul periadei de analiza, acest impozit reprezenta puțin peste 1% din valoarea veniturilor fiscale totale. Deși există această situație, în Slovenia în această perioadă cota de impozitare a veniturilor persoanelor juridice era una de 25%. Începând cu anul 2000, ponderea acestor venituri în total venituri fiscale a ccrescut, urmând un trend ascendent până la sfârșitul perioadei de analiza, ajuns la porndete de este 5% din venituri fiscale totale.

Observăm că această creștere a ponderilor în veniturile fiscale totale, a apărut concomitent cu reducerea cotei de impozitare de la 25% la 20%, ajungând ca în prezent să fie de 18%. Acest lucru poate fi interpretat în sensul că o scădere a cotei de impozitare a veniturilor persoanelor juridice a dus la o mai mare eficientă a colectării acestuia și implicit la o creștere a încrederii investitorilor în ceea ce privește sistemul fiscal din Slovacia, din acest punct de vedere, ceea ce a dus la creșterea investițiilor și implicit la o creștere a profitului persoanelor juridici supus impozitului. Tabelul 2.4. prezintă ponderea pe care o prezintă impozitul persoanelor fizice în totalul veniturilor fiscale.

Tabel 2.4. Ponderea impozitului pe veniturile persoanelor fizice in veniturile fiscale

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Comparând tabele 2.3. și 2.4. este foarte ușor de observat faptul că în cele mai multe dintre state veniturile obținute din impozitarea persoanelor fizice ocupa o pondere mult mai mare comparativ cu cele din impozitarea persoanelor juridice, pe toată perioada analizată. Așa cum am menționat și anterior, Danemarca alături de Finlanda și Suedia prezintă unele dintre cele mai mari ponderi a impozitului pe veniturile persoanelor fizice în veniturile fiscale totale.

În ceea ce privește ponderea în PIB a impozitului pe veniturile persoanelor fizice, comparativ cu impozitul pe veniturile persoanelor juridice, trendurile urmate sunt similare ca și în cazul ponderilor în veniturile fiscale toate. Așadar, Danemarca este statul în cadrul căruia impozitul pe veniturile persoanelor fizice exprimat ca pondere în PIB înregistrează cea mai mare pondere, o pondere mult mai mare comparativ cu cea deținută de impozitul pe veniturile persoanelor juridice. Situația sta similar și în ceea ce privește celelalte țări scandinave. De asemenea, Italia este unul dintre statele care prezintă o pondere mare a veniturile obținute din impozitarea persoanelor fizice, pe toată perioada analizată. În ceea ce privește țările în care diferențele înregistrate între cele două tipuri de venituri nu sunt atât de mari, putem menționa Bulgaria, în cadrul căreia atât impozitele din veniturile persoanele fizice cât și cele din veniturile persoanelor juridice, reprezintă pe toată perioada analizată ponderi puțin peste 4%.

Așadar, ca urmare a analizei impozitului pe venit și a locului pe care acesta îl ocupa în cadrul veniturile fiscale, putem spune că statele din Europa pot fi împărțite în două categorii. State care au la baza sistemului de impozitare, impozitarea directă și state care au la baza sistemului de impozitare, impozitarea indirectă. În prima categorie intră, în general țările din estul Europei, în timp ce în categoria statelor ce se bazează pe impozitarea indirectă sunt țările vestice. În țările nordice, majoritatea procentelor PIB-ului se datorează impozitării pe venituri. Suedia și Finlanda, înregistrează în acest sens aproximativ 44 la sută. La fel se întâmplă și în cazul celor mai mari economii ale Europei care înregistrează chiar și peste 40 de procente. O excepție ar fi Marea Britanie care are un procent de 35,4.

În concluzie, impozitul pe venit în toate statele Uniunii Europene este cel care aduce cele mai mari venituri la bugetul de stat comparativ cu celelalte impozite directe. Cu toate acestea, în multe dintre state la baza sistemului de impozitarea este impozitarea indirectă ceea ce înseamnă că deși ponderile cele mai mari se colectează pe baza impozitului pe venit, acestea sunt raportate la totalul impozitelor directe, pentru că dacă este să privim în ansamblu, veniturile obținute pe baza taxei pe valoare adăugată și a accizelor sunt mai mari comparativ cu cele obținute pe baza veniturilor persoanelor fizice și juridice. Revenind la impozitele directe, pe lângă cele privind veniturile, întâlnim în statele membre ale Uniunii Europene și venituri coelctate ca urmare a impozitării averilor și acestea sunt prezentate în cadrul secțiunii următoare.

2.2. Analiza impozitelor pe avere în țările Uniunii Europene

2.2.1. Ponderea veniturilor din impozitele pe avere în PIB

In cadrul acestei sectiuni vom prezenta pe larg impozitul pe avere si ponderea pe care o prezinta acestea atat in cadrul veniturile fiscale cat si in cadrul produsului intern brut. Pentru inceput an analizat ponderea pe care o prezinta impozitele pe avere in cadrul produsului intern brut la nivelul statelor Uniunii Europene, iar rezultatele obtinute sunt prezentate in cadrul tabelului 2.7.

Tabel 2.7. Ponderea impozitului pe avere in PIB

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Pe baza tabelului 2.7. observăm faptul cea mai mare pondere în cadrul produsului interm brut reprezentată de către impozitele pe avere, se inregistreza în Marea Britanie. Așadar, la începutul perioadei de analiza, în cadrul acestui stat impozitele pe avere reprezentau aproximativ 3,4% din produsul intern brut în timp ce ulterior, acest procent a început să crească menținându-se constant pe toată perioada analizată, în jurul valorii de 4,2-4.3%.

Ponderile cele mai mici apar în state precum Cehia, Bulgaria, Austria, Cipru, unde valorile înregistrate sunt în toată perioada analizată fie sub proncetul de 1%, fie puțin peste 1%. Situația este similară și în România, unde impozitul pe proprietate reprezintă un procent foarte mic din produsul intern brut al țării.

Trebuie menționat faptul că, pe toată perioada analizată, impozitul pe avere reprezintă în toate statele membre ale Uniunii Europene procente foarte mici din produsul intern brut, ca urmare a faptului că cele mai multe dintre țările care au avut un astfel de impzoit fie au procedat la eliminarea lui fie au ales să reducă acest timp de impozitare, tocmai în vederea evitării situațiilor în care contribuabili ar putea prefera să își investească și să își dețină capitalurile în alte state ale Uniunii Europene cu sisteme de impozitare mai blânde.

Așadar, veniturile din impozitele pe avere exprimate ca pondere în produsul intern brut diferă, așa cum era de așteptat, de la stat la stat, însă în toate statele procentele sunt reduse, acesta fiind unul dintre impozitele cu o contribuție mică la buget. Este important să vedem dacă se păstrează tendință și în ceea ce privește ponderea acestui impozit în veniturile fiscale, iar rezultatele le vom prezenta în secțiunea următoare.

2.2.2. Ponderea veniturilor impozitelor pe avere în veniturile fiscale

In continuare am prezentat ponderea impozitului pe avere in cadrul veniturile fiscale totale inregistrate pe baza de impozite. Rezultatele sunt prezentate in cadrul tabelului 2.8.

Tabel 2.8. Ponderea impozitului pe avere in veniturile fiscale totale

Sursa tabel : Prelucrarii proprii pe baza datelor Comisiei Europene

Observăm pe baza tabelului 2.8., așa cum era de așteptat ca urmare a analizei impozitului pe avere exprimat ca pondere în PIB, faptul că cele mai mari aporturi la veniturile obținute din cadrul impozitelor în statele Uniunii Europene pe baza acestui tip de impozit se înregistrează în Marea Britanie, unde ponderile ajung să depășească chiar și valoarea de 12%, spre sfârșitul perioadei de analiza. State precum Bulgaria și România, colectează un nivel foarte scăzut al veniturile fiscale pe seama acestui impozit în toată perioada analizată.

În concluzie, legislația taxării averilor diferă foarte mult în Uniunea Europeană de la o țară la alta, iar acest lucru se reflectă și în ceea ce privește veniturile obținute pe baza acestui tip de impozit exprimate ca pondere în PIB sau în veniturile fiscale totale. În continuare este important să prezentăm și structură pe care o prezintă veniturile obținute pe seama acestui tip de impozit.

2.2.3. Structura veniturilor din impozitul pe avere

Secțiunea 2.2.3 este destinată analizei impozitului pe avere exprimat ca funcție de structura acestuia. Astfel că am împărțit acest tip de impozit în două categorii. Impozitul pe averea imobiliară și impozitul pe alte tipuri de avere.

Grafic 2.5. Structura impozitului pe avere in Belgia

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Belgia este unul dintre statele în cadrul căruia impozitul pe veniturile din avere imobiliară și impozitul pe alte tipuri de avere au o contribuție aproape egală la formarea veniturilor din impozitarea averilor. Situația nu sta însă așa pe toată perioada de analiza, astfel că dacă în primii ani, așa cum se poate observa și pe gaza graficului 2.5. ponderea adusă de impozitarea averii imobiliare este de circa 51%, iar cea adusă de alte tipuri de avere este de 49% din totalul impzoitarii averilor, spre sfârșitul perioadei de analiza, ponderea veniturile din alte tipuri de avere depășește 50% și în consecință averea imobiliară prezintă un aport mai mic la formarea acestor tipuri de venituri. Acest lucru poate apărea și ca urmare a faptului că, așa cum am menționat și anterior, în cele mai multe între statele Uniunii Europene, în ultima perioadă de timp au fost reduse considerabil impozitele averea imobiliară.

Cu toate acestea, Belgia este una dintre excepții, deoarece în majoritatea țărilor, cele mai mari venituri din impozitul pe proprietate sunt obținute din proprietatea imobiliară. Marea Britanie este statul în care impozitarea averii imobiliare aduce o pondere de este 8,5% din totalul impozitelor în perioada analizată ajungând să depășească chiar și valoarea de 9,6% după anul 2010. Valori peste 9% se înregistrează și în ultimul an de analiza. O pondere ridicată a impozitelor pe veniturile din averea imobiliară este înregistrată și în Polonia, în cadrul căreia pe toată perioada analiza, aportul pe care aceste impozite îl aduce la veniturile fiscale totale este peste 3%, un procent destul de ridicat comparativ cu alte majoritatea statelor din UE. Pe lângă acest procent adus de averea imobiliară, în Polonia se mai colectează la buget și venituri pe seama altor tipuri de avere, însă acestea sunt destul de reduse.

În cadrul Portugaliei, observăm faptul că situația sta similar cu cea existentă în Belgia, astfel că, dacă la începutul perioadei de analiza, veniturile din impozitarea averii imobiliare aveau un aport aproape egal cu cel al impozitării altor tipuri de avere, spre sfârșitul perioadei, respectiv după anul 2000, impozitarea altor tipuri de avere ajunge să aducă un procent de peste 3% din veniturile fiscale, în timp ce impozitarea averii imobiliare își păstrează același trend, aportul fiind în jurul procentului de 2%.

În concluzie, veniturile din avere ocupa o pondere foarte redusă în totalul veniturilor fiscale, pe toată perioada analizată, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Una dintre țările în care acest tip de impozit deține o pondere mai mare în cadrul veniturilor fiscale este Marea Britanie, în cazul căreia procentul ajunge să depășească 12,5%. Referitor la structura, în cele mai multe dintre state impozitarea averii imobiliare este majoritara, însă sunt și state în care ponderile deținute de averea imobiliară și alte tipuri de avere sunt similare, acesta fiind și cazul Bulgariei.

CAPITOLUL III. Locul și rolul principalelor forme ale impozitelor directe în

România

3.1. Analiza mutațiilor în structura resurselor financiare publice din bugetul de stat al României

Capitolul 3 este destinat analizei impozitelor directe din România în perioada 1990-2016. Pentru început, în cadrul primei secțiuni vom prezenta pe larg, structura resurselor financiare publice din România, pentru a vedea locul pe care îl ocupa impozitele directe în cadul acestora, dar și modificările care au apărut de-a lungul timpului. În cadrul tabelului 3.1. am prezentat evoluția principalelor componente ale resurselor financiare publice de la bugetul de stat, dar și modul în care s-a modificat structura acestora.

Tabel 3.1. Structura și variația resurselor financiare publice

Sursa tabel: Prelucrarii proprii pe baza raportului Consiliului Fiscal 2017

Așadar, observăm faptul că în anul 2016 față de anul 2010, atât veniturile totale, cât și veniturile fiscale au tendința de creștere. În ceea ce privește creșterea veniturilor totale acesta este de circa 0,8 puncte procentuale, în timp ce veniturile fiscale, cresc într-o proporție mai mică, cu circa 0,2 puncte procentuale. Important de menționat, pe baza tabelului 3.1., este faptul că impozitele directe, respectiv impozitul pe veniturile persoanelor fizice și impozitul pe veniturile persoanelor juridice, urmează același trend ca și veniturile fiscale și veniturile totale, înregistrând creșteri de 0,1 și 0,2 puncte procentuale, în timp ce impozitele indirecte, cu excepția accizelor înregistrează scăderi în anul 2016 față de anul 2010, lucru care duce la scăderea proporție în care cresc veniturile fiscale comparativ cu cea a veniturilor totale.

În ceea ce privește veniturile nefiscale, trendul este tot unul descendent, astfel că acestea scad în anul 2016 față de anul 2010 cu circa 1,3 puncte procentuale, lucru care se întamplă și în cazul celorlaltor categorii ale resurselor financiare publice și anume donațiile, care scad cu 0,8 puncte procentuale dar și sumele primite de la UE în contul plăților efectuate, care scad cu 0,1 puncte procentuale.

Grafic 3.1. Structura resurselor financiare publice în anul 2010

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În ceea ce privește structura resurselor financiare publice, observăm pe baza graficului 3.1. faptul că, în anul 2010, cea mai mare pondere din cadrul acestora era reprezentată de contribuțiile sociale obligatorii, acestea reprezentând în jur de 27,92%, un procent apropiat fiind înregistrat și de către taxa pe valoare adăugată care reprezintă puțin peste 24% din totalul resurselor financiare publice din România. În acest an, în România era aplicabila cota standard de TVA de 24% și cotele reduse de 5 și de 9%, lucru care poate explica veniturile mari care se colectau pe seama acestui impozit în acea perioadă, dar totodată acestea pot apărea și ca urmare a unei eficiențe ridicate de colectare a taxei pe valoare adăugată.

În ceea ce privește impozitele directe, aspect care ne interesează cel mai mult, putem spune că impozitul pe veniturile persoanelor fizice are o contribuție destul de importantă la formarea resurselor financiare publice în anul 2010, deținând o pondere de peste 11% din totalul acestora, în timp ce impozitul pe veniturile persoanelor juridice aduce mai puține veniturile publice, comparativ cu cel menționat anterior, având o pondere de circa 6,17% din totalul acestora. Impozitele și taxele pe proprietate au cea mai mică contribuție la formarea resurselor financiare publice în anul 2010, ponderea în totalul acestora fiind de circa 2,27%.

Grafic 3.2. Structura resurselor financiare publice in anul 2010

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În anul 2016, situația este similară. În continuare cel mai mare aport la formarea resurselor financiare publice este adus de către contribuțiile sociale, în timp ce ponderile reprezentate de impozitul pe veniturile persoanelor fizice și cel pe veniturile persoanelor juridice au crescut. Astfel că, impozitul pe veniturile persoanelor fizice contribuie într-o proporție de circa 12,81% la formarea resurselor financiare publice în anul 2016, cu apoximativ 1,75 puncte procentuale mai mult față de anul 2010, în timp ce impozitul pe veniturile persoanelor juridice aduce circa 7,12 % din resursele financiare publice de la bugetul de stat, cu aproape un punct procentual mai mult față de anul 2010.

Pe baza celor două grafice, corelativ cu creșterile menționate anterior, se observă faptul că a scăzut semnificativ ponderea veniturilor nefiscale, în timp ce ponderea impozitelor pe proprietate înregistrează o creștere ușoară, de la 2,17% la 2,85%. De asemenea, nu mai există elementul privind donațiile, iar taxa pe valoare adăugată se menține aproape constantă.

În cadrul următoarei secțiuni, vom prezenta pe larg evoluția pe care o prezintă fiecare tip de impozit pe venit în România în perioada 1990-2016 pentru a putea stabili modul în care modificările legislației fiscale influențează evoluția ponderilor acestora în PIB, dar și în mărime reală.

3.2. Analiza evoluției și impactul impozitelor pe venituri în perioada 1990-2016

Pentru început, vom analiza evoluția impozitului pe venit în România, prin separarea acestui pe cele două componente principale, respectiv impozitul pe veniturile persoanelor fizice și impozitul pe veniturile persoanelor juridice, exprimat atât ca pondere în PIB, cât și în mărime reală. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelelor 3.2. și 3.3.

Tabel 3.2. Evoluția impozitelor pe venit exprimate ca pondere în PIB

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice urmează un trend descendent în toată perioada cuprinsă între 1990 și 2000, atingând în anul 2005 minimul istoric de aproximativ 2,3 % din PIB. În această perioadă, impozitarea veniturilor în țara noastră se făcea progresiv în funcție de tranșele de venit anuale obținute de fiecare contribuabil.

Ulterior anului 2005, ponderea acestui tip de impozit în produsul intern brut începe să crească, urmând ca din 2007 până în 2013 să înregistreze valori aproximativ egale, peste nivelul de 3%. Acest moment corespunde cu introducere cotei unice de impozitare de 16%, cota care este în vigoare și în prezent. După acest an, ponderea impozitului pe veniturile persoanelor fizice începe să crească, atinganndu-se în anul 2016 valoarea de 3,7%, ceea ce arata o creștere a eficiente odată cu introducerea cotei unice de 16%.

În ceea ce privește impozitul pe profit, și aceasta urmează un trend descendent dacă analizăm strict anii utilizați pentru analiză, respectiv 1990, 2000, 2010 și 2016, însă este important de menționat faptul că acest impozit direct prezintă perioade de creștere care alternează cu perioade de scădere între 1995-2007, iar din anul 2008 urmează o scădere continuă, ajungându-se în anul 2013 la minimul de 2% din PIB.

Tabel 3.3. Evolutia impozitelor pe venit exprimate în marime reală

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Este important să analizăm și aportul pe care îl reprezintă aceste impozite la formarea resurselor financiare publice prin prezentarea lor în mărime reală, respectiv în milioane euro. Observăm pe baza tabelului faptul că mărimea reală a impozitului pe veniturile persoanelor fizice, urmează același trend că cel existent în ceea ce privește ponderile în PIB ale acestui impozit în anii 2000 și 2016, astfel că în anul 2000 față de începutul perioadei de analiză, veniturile încasate pe urmă acestui impozit sunt cu peste 500 milioane euro mai reduse, în timp ce în anul 2016, acestea cresc semnificativ la peste 6000 milioane euro, cu circa 2000 milioane mai mult față de anul 2010, creștere care apare atât pe seama unei creșteri a ponderii acestuia în PIB cât și ca urmare a creșterii nivelului PIB.

Având la bază și graficul 3.3. observăm faptul că în anul 2010, comparativ cu anul 2000, veniturile încasate pe seama impozitului pe veniturile persoanelor juridice cresc semificativ cu toate că ponderea acestora în PIB a scăzut, lucru care se datorează unei creșterii masive a produsului intern brut din România, în anul 2010, comparativ cu anul 2000.

Grafic 3.3. Impozitul pe venit în marime reală

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În ceea ce privește impozitul pe veniturile persoanelor juridice în mărime reală, observăm faptul că, așa cum era de așteptat și ca urmare a ponderilor în PIB, veniturile colectate pe seama acestuia sunt mai reduse comparative cu cele colectate pe seama impozitului pe veniturile persoanelor juridice, trendul urmat fiind unul ascendent pe toată perioada analizată.

Astfel că, în anul 2000, comparativ cu anul 1990 veniturile încasate pe seama acestui impozit au crescut, cu toate că ponderea în PIB a scăzut, lucru care are la bază atât creșterea produsului intern brut cât și modificările legislative, însă trebuie menționat faptul că în ceea ce privește cota impusă prin legislației, aceasta prezintă în toată perioada analizată două valori. Astfel că, de la începutul perioadei până în anul 2004 inclusiv, cota este de 25%, iar începând cu anul 2005, aceasta scade cu 9 puncte procentuale ajungând astfel la 16%, cota aplicabilă și în anul 2016. Așadar, ca urmare a faptului că în perioada 1990-2000 cota s-a menținut constantă, putem spune că o creștere a veniturile are la bază fie creșterea produsului intern brut, fie o creștere a eficienței colectării acestui tip de impozit.

În continuare vom prezenta un alt aspect important cu privire la impozitele pe venit din România în perioada 1990-2016 și anume ponderea pe care o reprezintă acestea în cadrul veniturilor fiscale totale. Rezultatele obținute sunt prezentate în cadrul tabelului 3.4., dar și prin intermediul graficului cu același număr.

Tabel 3.4. Evolutia impozitelor pe venit exprimate ca pondere in veniturile fiscale

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Așadar, în cazul impozitului pe veniturile persoanelor fizice trendul înregistrată în ceea ce privește ponderea în cadrul veniturilor fiscale totale este același cu cel înregistrat în ceea ce privește ponderile în PIB, însă este important de menționat faptul că în anul 1990 ponderea acestuia depășește 25 % din totalul veniturilor fiscale, urmând ca până în anul 2000 această pondere să scadă drastic, ajung în 2000 la un procent de doar 11,4% din totalul veniturilor fiscale. Ulterior, trendul este ascendent, însă creșterile de la an la an prezintă o amploare mult mai scăzută comparativ cu scăderea înregistrată în anul 2000 față de începutul perioadei de analiză, acestea fiind de mai puțin de 2 puncte procentuale.

Grafic 3.4. Impozitele pe venit exprimate ca pondere în veniturile fiscale

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În ceea ce privește impozitul pe veniturile persoanelor juridice, de asemenea, trendul urmat este același cu cel înregistrat la nivelul ponderilor în PIB, cu mențiunea că în anul 2016, față de anul 2010 ponderea acestui impozit în veniturile fiscale crește ușor, în timp ce ponderea în PIB a înregistrat o scădere destul de redusă.

Grafic 3.5. Structura impozitului pe venit in anul 1990

Sursa grafic: Prelucrarii propria

Graficele 3.5. și 3.6 prezintă structura impozitului pe venit la începutul și la sfârșitul perioadei de analiza, pentru a evidenția eventualele diferențe în ceea ce privește ponderile deținute de fiecare dintre cele două elementele în cadrul totalului impozitului pe venit. La începutul perioadei de analiză, respectiv în anul 1990, impozitul pe veniturile persoanelor fizice, așa cum era de așteptat având la baza analizele privind ponderea în PIB și în veniturile fiscale, ocupa o parte mult mai mare din cadrul impozitului pe venit total, reprezentand circa 65,19% din totalul acestuia, în timp ce impozitului pe veniturile persoanelor juridice mai are o pondere de circa 34,81%.

În anul 2016, respectiv la sfârșitul perioadei de analiza, situația se menține similară cu mențiunea că diferența dintre cele două ponderi este mai redusă, impozitul pe veniturile persoanelor fizice reprezentând în jur de 62,11%, în timp de impozitul pe veniturile persoanelor juridice circa 37,89%, însă modificările în structura acestui impozit putem spune că sunt aproape nesemnificative.

Grafic 3.6. Structura impozitului pe venit in anul 2016

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

În concluzie, atât impozitul pe veniturile persoanelor juridice cât și cel pe veniturile persoanelor fizice, prezintă fluctuații de la o perioadă la alta, fluctuații care urmează același trend în ceea ce privește ponderile în PIB și cele în veniturile fiscale totale. Referitor la structura impozitului pe venit, aceasta se menține similară pe toată perioada de analiza, impozitul pe veniturile persoanelor fizice aducând pe toată perioada venituri mai mari comparativ cu celălalt tip de impozit pe venit.

Ultima secțiune din cadrul acestui capitol prezintă pe larg celălalt tip de impozit direct analizat la nivelul România și anume impozitul pe proprietate.

3.3. Analiza evoluției și impactul impozitului pe avere în perioada 1980-2016

Așa cum am precizat impozitele directe sunt împărțite în impozite pe venituri și impozite pe avere, de aceea vom analiza și impozitele pe avere în România în perioada 1990-2016. Pentru analiza, am prezentat impozitele ca fiind impozite pe proprietatea imobiliară și impozite pe alte tipuri de proprietăți. O primă analiză este prezentată prin intermediul tabelelor 3.5. și 3.6. și are în vedere ponderea pe care o reprezintă aceste tipuri de impozite în cadrul produsului intern brut înregistrat la nivelul României, dar și evoluția acestora în mărime reală.

Tabel 3.5. Impozitele pe avere exprimate ca pondere în PIB

Sursa tabel: Prelucrarii proprii

Observăm pe baza tabelului 3.5. faptul că impozitele pe avere reprzinta un procent destul de mic în cadrul produsului intern brut, pe toată perioada analizată. Astfel că în anul 2000, ponderea impozitului pe proprietatea imobiliară este de circa 0,5% din PIB, în timp ce în anul 2010 și anul 2016 aceasta crește ușor ajung la 0,7% din PIB în anul 2010, valoare care se menține și în ultimul an al analizei. Referitor la ponderea impozitului pe veniturile din alte tipuri de avere, ponderile sunt mult mai mici comparativ cu cele menționate anterior, de circa 0,2% în toată perioada 2000-2016.

În ceea ce privește valorile reale pe care le înregistrează aceste tipuri de impozite directe, trendul în cazul impozitului pe averea imobiliară este similar cu cel privind ponderile în PIB, astfel că în anul 2010 veniturile colectate la bugetul de stat pe seama acestor impozite ajung la circa 880 milioane euro, cu aproximativ 677 milioane euro mai mult comparativ cu cele colectate în anul 2000.

Tabel 3.6. Impozitele pe avere exprimate în marime reală

Sursa tabel: Prelucrarii propria

De asemenea, un aport mai mare la formarea resurselor financiare publice, îl are acest impozit și în anul 2016, comparativ cu anul 2010, anul 2016 fiind cel în care se aduc la bugetul de stat peste 1188 milioane euro pe seama impozitului pe proprietatea imobiliară.

Referitor la sumele colectate pe seama impozitelor pe alte tipuri de avere și acestea prezintă o evoluție ascendentă pe toată perioada analizată, însă sumele efectiv colectate sunt mult mai reduse comparativ cu cele aduse de averea imobiliară. Așadar, cea mai mare valoare se înregistrează în anul 2016 de circa 339 milioane euro, în timp ce în anul 2000 la formarea resurselor financiare publice acest impozit a contribuit doar prin aducere unei sume de circa 81,6 milioane euro. Cu toate acestea, este important de menționat faptul că aceste creșteri apar în principal că urmare a creșterii PIB-ului doarece, după cum am menționat anterior, ponderile au avut valori similar.

Ultima parte a analizei, are în vedere prezentarea ponderilor pe care le prezintă impozitele pe avere în cadrul veniturilor fiscale totale. Observăm pe baza graficului 3.7. faptul că acestea sunt destul de reduse această categorie de impozite având o contribuție foarte mică la formarea veniturilor fiscale.

Cu toate acestea, ca și în cazul ponderilor în PIB se poate observa faptul că trendul este unul ascendent în ceea ce privește impozitul pe averea imobiliară, cea mai mare valoare fiind în anul 2010 de circa 2,5% din veniturile fiscale, în timp ce impozitele pe alte tipuri de avere prezintă valori aproape constante pe toată perioada de analiză.

Grafic 3.7. Evoluția impozitelor pe avere exprimate ca pondere în veniturile fiscale

Sursa grafic: Prelucrarii proprii

Concluzionând, ca urmare a analizelor efectuate în cadrul acestui capitol, putem menționa faptul că cel mai important impozit direct ca urmare a contribuției pe care o are acesta la formarea resurselor financiare publice din România este impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Acest impozit nu a suferit multe modificări legislative, însă trebuie menționat faptul că la începutul perioadei de analiză, în România, există impunerea progresivă, impunere care s-a menținut până în anul 2005, când a fost înlocuită cu impunerea cu cota unică de 16%.

Cu toate acestea, eficiența colectării acestuia a fost destul de ridicată pe toată perioada analizată, lucru care s-a întâmplat și în cazul impozitului pe veniturile persoanelor juridice, care de asemenea, are o contribuție importantă la formarea resurselor financiare publice.

Concluzii

În această ultimă parte a lucrării, voi prezenta principalele concluzii la care am ajuns ca urmare a analizei locului și a rolului impozitelor directe în cadrul sistemului resurselor financiare publice

În ceea ce privește sistemul fiscal din România, am ajuns la concluzia că acesta nu prezintă suficientă stabilitate în ochii contribuabililor din cauza modificărilor frecvente a legislației. Așadar, în vederea unei mai bune colectări a veniturilor la bugetul de stat, statul ar trebui să asigure existența unui sistem fiscal stabil care să ducă la creșterea încrederii contribuabililor și totodată la creșterea încrederii investitorilor. Este evident faptul că atâta timp cât membrii societății au încredere în sistemul fiscal care stă la baza acesteia, vor dezvolta un comportament pozitiv în ceea ce privește plata impozitelor, taxelor sau a contribuțiilor. Este necesar acest voluntariat în plata impozitelor deoarece, așa cum bine știm, există multe cazuri în care venitul încasat de stat nu reușește să acopere costurile efectuate de autorități pentru încasarea acestuia, iar o plată fără intervenția statului ar duce la eliminarea integrală a acestor costuri.

În ceea ce privește investitorii, stabilitatea sistemului fiscal este la fel de importantă deoarece îi determină pe aceștia să aibă încredere în fiscalitatea care le va fi aplicată, fără teama de a apărea noutăți legislative care să îi dezavantajeze, la perioade scurte de timp.

Referitor la sistemul resurselor financiare publice din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, am ajuns la concluzia că există state în cadrul cărora impozitele directe aduc cea mai mare parte din aceste resurse, însă și state în care rolul acestora este diminuat comparativ cu cel al impozitelor indirecte. În urma analizei ponderilor impozitului pe venit în produsul intern brut în țările membre ale Uniunii Europene, am ajuns la concluzia că cele mai mari ponderi apar în țările nordice, tari care practică unele dintre cele mai mari cote de impozitare a veniturilor, corelat cu aplicarea unor cote de contribuții în sarcina salariaților foarte reduse, pentru a nu exista o presiune fiscală inechitabila în sarcina persoanelor fizice.

Așadar, valori mari apar în Finlanda sau Suedia. Și în aceste două state, cele mai mari venituri fiscale sunt aduse pe seama impozitării veniturilor persoanelor fizice, ca urmare a unor cote de impozitare foarte ridicate comparativ cu media inregistata la nivelul Uniunii Europene. În cazul Finlandei, până în anul 2009 se aplică cote de impozitate de peste 50%, urmând că începând cu anul 2010, cota să scadă la 49,1%. Referitor la Suedia, se poate spune că colectează o mare parte a veniturile fiscale pe seama impozitării veniturilor persoanelor fizice, menționăm că în prezentat aceasta prezintă cea mai mare cotă de impozitare a acestor tipuri de venituri, de 57,1%. Acest procent este foarte ridicat tot pe aceleași considerente și în Danemarca și anume existența unor cote de contribuții obligatorii pentru angajați reduse, deoarece în caz contrar, presiunea fiscală suportată de aceștia ar fi fost mult prea ridicată.

O altă concluzie la care am ajuns în urma analizei impozitelor directe din statele membre ale Uniunii Europene vizează structura impozitului pe venit. Astfel, putem spune că în majoritatea statelor impozitul obținut ca urmare a impozitării veniturilor persoanelor fizice reprezintă o proporție mai mare de 50% din totalul impozitului pe venit însă sunt și state în care, cum este cazul Bulgariei, procentele aduse sunt apropiate în toată perioada analizată. Tot din această categorie face parte și Cehia, în cadrul căreia pe toată perioada analizată, veniturile obținute pe seama persoanelor juridice sunt mai reduse decât cele obținute pe seama persoanelor fizice, însă diferențele dintre cele două sunt foarte mici.

De asemenea, intra în această categorie și state precum Cipru și Luxemburg. În toate celelalte state, peste 50% din impozitul pe venit este reprezentat de impozitul pe veniturile persoanelor fizice. În concluzie, observăm că structura impozitului pe venit este diferită de la țară la țară. În ceea ce privește cazul Bulgariei, ponderile deținute de cele două tipuri de impozit pe venit sunt relative similare, în timp ce în cazul Finlandei diferența este foarte mare, impozitarea veniturilor persoanelor fizice aducând o pondere de aproximativ 86% din totalul veniturilor colectate pe baza impozitului pe venit.

Așadar, în urma analizei am ajuns la concluzia că statele din Europa pot fi împărțite în două categorii. State care au la baza sistemului de impozitare, impozitarea directă și state care au la baza sistemului de impozitare, impozitarea indirectă. În prima categorie intră, în general țările din estul Europei, în timp ce în categoria statelor ce se bazează pe impozitarea indirectă sunt țările vestice.

Totodata, am desprins concluzii importante și în ceea ce privește cea de-a doua categorie de impozite directe și anume impozitele pe proprietate. Cea mai importantă este reprezentată de faptul că impozitele pe proprietate au o contribuție mult mai redusă la formarea resurselor publice, comparativ cu cea a impozitului pe venit, în toate statele membre ale Uniunii Europene. În cadrul analizei am clasificat impozitele pe avere în impozite pe avere imobiliară și alte tipuri de impozite pe avere. Analizând statele, am ajuns la concluzia că Belgia este unul dintre statele în cadrul căruia impozitul pe veniturile din avere imobiliară și impozitul pe alte tipuri de avere au o contribuție aproape egală la formarea veniturilor din impozitarea averilor. Cu toate acestea, Belgia este una dintre excepții, deoarece în majoritatea țărilor, cele mai mari venituri din impozitul pe proprietate sunt obținute din proprietatea imobiliară. Marea Britanie este statul în care impozitarea averii imobiliare aduce o pondere de este 8,5% din totalul impozitelor în perioada analizată ajungând să depășească chiar și valoarea de 9,6% după anul 2010.

În ceea ce privește ponderea acestei categorii de impozite directe, în produsului intern brut, am ajuns la concluzia că pe toată perioada analizată, impozitul pe avere reprezintă în toate statele membre ale Uniunii Europene procente foarte mici din produsul intern brut, ca urmare a faptului că cele mai multe dintre țările care au avut un astfel de impozit fie au procedat la eliminarea lui fie au ales să reducă acest timp de impozitare, în scopul evitării situațiilor în care contribuabili ar putea prefera să își investească și să își dețină capitalurile în alte state ale Uniunii Europene cu sisteme de impozitare mai blânde.

În ceea ce privește România, cele mai multe dintre resursele financiare publice sunt colectate pe seama impozitelor indirecte și a contribuțiilor sociale obligatorii, însă și impozitele directe au un rol important în formarea acestora, aducând venituri semnificative, cele mai multe fiind colectate pe seama impozitelor pe venit. De asemenea, trebuie spus că cele mai multe dintre impozite sunt aduse pe seama impozitului pe veniturile persoanelor fizice, fiind important de menționat faptul că cel mai eficient impozit prezent în momentul actual, în țara noastră, este impozitul pe venit, eficiența acestuia prezentând o pantă crescătoare odată cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%.

Bibliografie

Adam, S., Smith, Avuția națiunilor :cercetare asupra naturii și cauzelor ei, Vol II, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965

Ailenei D., Grosu, T., Politici de dezvoltare regională și locală , Biblioteca digitală , ASE

Brașoveanu, I., V., Repere ale politicii fiscale a României în perioada de tranziție și în economia de piață-teză de doctorat,București, 2007

Corduneanu, C., Sistemul fiscal în stiința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998

Condor I. , Drept financiar și fiscal, Ed. Tribuna Economică, București, 1996

Friedman, M., Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995

Gheorghe, F., Gheorghe V., Mihaescu, S., Lungu, N.,Zugravu, B., Finante-suport de curs, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi, 2008

Gidiuță, M., Politica fiscală și influența ei asupra echilibrului macroeconomic-teză de doctorat, București, 2003

Marin, G., A.Puiu, Dicționar de relații economice internaționale, Editura Enciclopedică, București, 1993

Șaguna,D., D., Revista de drept public, Politica fiscală , (ns. 11), 2005

Șaguna,D., D., Drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2003

Văcărel, I., (coordonator), Finanțe Publice, Editia a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București , 2007

Vintila, N., Fiscalitate. Sinteze teoretice.Studii de caz.Teste Grila, Editura Sylvi, Bucuresti, 2004

Legea 227/2015 privind Noul Cod Fiscal

http://ec.europa.eu/eurostat

https://ec.europa.eu/taxation_customs/business/economic-analysis-taxation/taxation-trends-eu-union_en

http://www.consiliulfiscal.ro