Literatura Spirituală Pentru Copii ÎN Didactica Predării Religiei

UNIVERSITATEA ,,BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL ORADEA

LUCRARE DE LICENȚĂ

PROF. COORDONATOR:

CONF. UNIV. DR. ALEXANDRU BUZALIC

ABSOLVENT: MARIANA TORJE

ANUL IV – TEOLOGIE PASTORALĂ

2016

UNIVERSITATEA ,,BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO-CATOLICĂ

DEPARTAMENTUL ORADEA

LITERATURA SPIRITUALĂ PENTRU COPII ÎN DIDACTICA PREDĂRII RELIGIEI

PROF. COORDONATOR:

CONF. UNIV. DR. ALEXANDRU BUZALIC

ABSOLVENT: MARIANA TORJE

ANUL IV – TEOLOGIE PASTORALĂ

ORADEA, 2016

Cuprins

INTRODUCERE

Lucrarea de licență „Literatura spirituală pentru copii în didactica predării religiei” își propune să demonstreze importanța folosirii textelor din literatura spirituală pentru copii la orele de religie de către profesorul de specialitate.

Am ales această lucrare doarece în cei patru ani de studiu am fost profund mișcată de toate textele care se referă la modelarea sufletului omenesc. „Ne-ai creat pentru Tine, Doamne și inima noastră nu-și găsește pacea” până când se va întoace la Creator, ne spune Sf. Augustin în „Confessiones”. Din moment ce omul este creația lui Dumnezeu, este logic și normal să-și caute Creatorul, iar în acest drum să fie ghidat de modelul hristic pe care tot Dumnzeu ni-l pune la dispoziție.

Lucrare este structurată în trei capitole. În primul capitol, Didactica predării religiei și formarea personalității școlarului, am prezentat argumente pentru studiul religiei în școli, aspecte ale educației moral-religioase la școlarul mic, precum și obiectivele educației moral-religioase propuse în educarea școlarului mic. Am adus argumente în ce privește importanța școlii catolice în formarea școlarului ca viitor adult cu o personalitate integrală. Prin studierea Sf. Scripturi, a unor aspecte din viața sfinților, elevii se înarmează cu noțiunile de bază ale creștinismului.

Popor prin excelență latin, poporul român datorează creștinismului și reprezentanților culturii noastre formarea sa ca identitate națională și spirituală. Înaintași precum cei ai Școlii Ardelene: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Ion Budai Deleanu și Episcopul Inocențiu Micu-Klein au o contribuție însemnată la culturalizarea și propășirea neamului nostru. Datorită lor s-a trecut de la alfabetul chirilic la cel latin, iar românilor din Transilvania li s-a redat demnitatea umană.

În capitolul al doilea am prezentat Metode de predare-învățare adecvate predării religiei, conținutul normelor comportamentului școlarului mic și am motivat alegerea lucrării.Alături de metodele tradiționale folosite la celelalte obiecte de învățământ: conversația, explicația, demonstrația, lectura, munca independentă; la religie se evidențiază forme specifice de realizare a obiectivelor propuse ca: studiul și interpretarea simbolurilor, meditația religioasă, deprinderile morale și cultul divin care cuprinde cele 7 laude, Sfintele Sacramente și Sfânta Liturghie.

În capitolul al treilea, intitulat Literatura spirituală pentru copii – instrument al didacticii religiei, am introdus noțiunea de literatură spirituală pentru copii și am arătat contribuția literaturii spirituale pentru copii în predarea religiei, precum și tematica ei grupând textele în trei mari subteme: textele din Biblia istorisită pentru copii, textele din literatura spirituală despre viața sfinților și textele referitoare la noțiuni dogmatice care-i fac pe elevii mici să pătrudă sensul acestora, conform particularităților lor de vârstă. Pentru ca noțiunile expuse să fie cât mai clare și adaptate nivelului de înțelegere a școlarului mic am utilizat atât „Micul Catehism cu istorioare biblice” a Preasfinției Sale Ioan Suciu, cât și „Catehism pentru clasa aIV-a primară” îngrijit de Preasfinția Sa Ioan Suciu.

În Concluzii am prezentat succint idei referitoare la capitolul 3, punând accent pe modelul Învățătorului Suprem al lui Isus Cristos care ne învață să IUBIM, dar ne dă libertatea să alegem calea spre MÂNTUIRE.

Scopul suprem al educației rezidă în sădirea moralității în om, triumful acesteia în fața fericirii persoanei, al virtuții asupra egoismului. Pentru a fi împlinit „omul are trei nevoi urgente: pâine, carte și DUMNEZEU. Pâinea îi este necesară de la naștere. Cartea îi este necesară îndată după aceea. Dar DUMNEZEU îi este necesar totdeauna.” afirmă poetul bihorean Traian Dorz, mărturisitor din temnițele comuniste.

LISTA DE ABREVIERI

Biblice:

Gn Geneza Ex Exodul Prov Proverbe

Isa Isaia

Mt Evanghelia după Matei Mc Evanghelia după Marcu Lc Evanghelia după Luca In Evanghelia după Ioan Fil Scrisoarea către Filipeni Rom Scrisoarea către Romani

1 Cor Scrisoarea I către Corinteni

V.T. Vechiul Testament

N.T. Noul Testament

Sigle:

CBC Catehismul Bisericii Catolice CCEO Codul Canoanelor Bisericilor Orientale Vatican II Conciliul Ecumenic Vatican II

GE Gravissimum educationis

CAPITOLUL 1 – DIDACTICA PEDĂRII RELIGIEI ȘI FORMAREA PERSONALITĂȚII ȘCOLARULUI

1.1. ARGUMENTE PENTRU STUDIUL RELIGIEI ÎN ȘCOALĂ

Societatea românească se află într-o luptă pentru căutarea valorilor morale care să-i asigure renașterea spirituală. Astfel principalilor factori chemați să asigure educația și renașterea spirituală a românilor familia, școala și Biserica le revine datoria de a îndeplini pregătirea copiilor și tineretului în consens cu valorile morale de respect pentru învățătură, muncă, bine, adevăr și frumos, respectarea celuilalt și credință în Dumnezeu.

Școala românească prin curriculumul actual are ca finalitate formarea unor oameni independenți care să știe să se înțeleagă, să se conducă și să-și folosească libertatea de exprimare pentru crearea unei personalități armonios dezvoltate. Prin cele șase arii curriculare: Limbă și comunicare în limba română; Matematică și explorarea mediului; Om și societate; Motricitate și sănătate; Arte vizuale și activități practice; și Orientare profesională; școala pregătește sistematic individul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică și igienică. Componenta religioasă se adaugă în mod firesc celorlalte aspecte ale educației prin faptul că formează o personalitate integrală, bazându-se pe interiorizare, pe cunoașterea realității prin intermediul unei angajări existențiale.

Problemele cu care se confruntă azi omenirea ca: secularizare, ateism, indiferentism religios, materialism, sectarism, satanism, violență, pornografie, criminalitate, delicvență dau importanță mărită școlii și educației. Importanța școlii a fost subliniată într-un document al Conciliului Vatican II, numit ,,Gravissimum educationis”:

,,Între toate mijloacele de educație, o importanță deosebită o are școala, care, în virtutea misiunii sale, cultivă cu grijă statornică facultățile intelectuale, dezvoltă judecata, pune în contact cu patrimoniul cultural moștenit de la generațiile trecute, promovează simțul valorilor, pregătește pentru viața profesională și, generând relații de prietenie între elevi de firi și condiții diferite, favorizează spiritul de bună înțelegere. Pe lângă acestea, ea constituie un centru la a cărui activitate și dezvoltare trebuie să participe familiile, profesorii, diversele asociații cu scop cultural, cetățenesc și religios, societatea civilă și întreaga comunitate umană.”

Școala românească face pași timizi în domeniul interiorizării, reașezării relației profesor-elev, văzută ca relație ,,maestru-discipol”. Elevii învață multe teorii, dar e necesar să le încadreze valoric și să le acorde un sens și un rost. Mai mult, învățământul cultivă competiția și distanța intersubiectivă. Acestea îl însingurează pe individ, punându-l mereu în întrecere cu altul: îl ambiționează să fie mai presus de celălalt, chiar împotriva lui. Prin educație religioasă, elevului i se deschide perspectiva ,,dimensiunii comunitare a învățării”, iar cunoștințele capătă o nouă lumină dacă sunt generate prin cooperare și o vibrație comună. Această idee este susținută de Biserica Catolică în Vatican II astfel:

,,Copiii și tinerii trebuie ajutați – ținând seama de progresul psihologiei, pedagogiei și didacticii – să-și dezvolte armonios aptitudinile fizice, morale și intelectuale, să dobândească treptat un simț mai profund de răspundere în efortul susținut de a-și construi drept propria viață și în căutarea adevăratei libertăți, depășind piedicile cu îndrăzneală și statornicie.”

Mai mult în CCEO este prevăzut în capitolul III Despre educația catolică grija pe care o are Biserica Catolică pentru educarea fiilor, datorie a familiilor creștine de a-și educa fiii în iubirea aproapelui și evlavia față de Dumnezeu (cf. c627 §1), educație care să contribuie la formarea integrală a personalității umane conform cu canonul 629 pe care-l redau în rândurile următoare pentru edificare:

,,Toți educatorii se vor îngriji să tindă la formarea integrală a persoanei umane astfel încât tinerii, prin cultivarea armonioasă a calităților fizice, intelectuale și morale înnăscute, să fie formați pentru o mai perfectă cunoaștere și iubire a lui Dumnezeu, pentru a stima valorile umane și morale cu conștiință dreaptă, pentru a le îmbrățișa cu adevărată libertate și, cultivând împreună simțul justiției și al responsabilității sociale, pentru a urmări o conviețuire frățească cu ceilalți.”

În rândurile care urmează mă voi strădui să argumentez pentru studiul religiei în școală:

a) Argumentul cultural – se referă la faptul că religia este o formă de spiritualitate care trebuie cunoscută de elevi. Astfel conform DEX – ,,RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.

Nu poți fi persoană culturală dacă nu cunoști propriile referințe religioase ale comunității în care trăiești. A cunoaște și a respecta alteritatea religioasă este un semn de civilitate și culturalitate. Multe producții culturale de natură literară, plastică, cinematografică își au originea în Biblie sau în Sf. Tradiție. Aceste producții ne mobilizează mintea și sufletul, ne deschid spiritul spre experiențe culturale multiple.

b) Argumentul psihologic – ne îndrumă către o invitație la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Astfel educația religioasă devine pentru individ ,,prilej de fortificare interioară, de identificare a sinelui, de descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre lumea valorilor absolute.” Pentru unele persoane recurgerea la religie poate fi salvatoare, astfel s-a constatat de-a lungul vremii că persoanele credincioase sunt mai modeste, mai cumpătate, mai echilibrate.

c) Argumentul etic. Faptul că societatea românească trece printr-o criză morală și spirituală, că ne aflăm într-o perioadă de disoluție a reperelor morale ne pot conduce la educația religioasă care aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. În Constituția pastorală ,,Gaudium et spes” ni se spune că omul are o vocație. Prin prezentarea unei ,,concepții antropologice bazate pe Revelație” omul are o demnitate deosebită, care este dată de Dumnezeu încă din momentul creației, acesta fiind ,,chipul și asemănarea Creatorului”.

,,Omul este încununarea creației, fiind o entitate trup și suflet, dotată cu inteligență și voință capabilă de libertate; păcatul este cauza schimbării condiției omului cu consecințe majore: suferințe, dezechilibre de tot felul și moartea.”

Morala de tip religios poate umple un gol sau ne ajută să depășim sincope existențiale prin măsurile specifice moralei teologice: de ascultare, de supunere față de normele morale, de analiză a vieții, de îndreptare prin penitență și rugăciune pioasă. Pentru persoanele rebele ,,reliefarea unor comandamente transcendente, care au o altă autoritate valorică și care pretind un anumit comportament, poate constitui o cale operativă de reglementare a conduitelor într-o situație dată.”

Perceptul religios trebuie interiorizat pentru a fi încorporat natural în modul de a fi al persoanei.

d) Argumentul sociologic. Educația religioasă cheamă omul la deschidere spre celălalt, deschidere care se manifestă prin dăruirea, slujirea și iubirea aproapelui (Agape). Valorile religioase creează legături durabile între persoane, le solidarizează întărind unitatea comunitară

,,Religia creștină funcționează ca un flux spiritual integrator, ca o formă subtilă de congregare a acțiunilor la nivel social.”

Orice comunitate are o identitate aparte pe care trebuie să și-o păstreze, dar să nu o impună și altora pentru că așa e corect și bine.

,,Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa, și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită. Într-adevăr, este îndatorirea părinților să creeze o atmosferă familială însuflețită de iubire, de pietate față de Dumnezeu și respect față de oameni, care să favorizeze educația integrală, personală și socială, a copiilor. Familia este, așadar, prima școală a virtuților sociale de care nici o societate nu se poate lipsi.”

e) Argumentul istoric. Pentru români creștinismul este un factor de perpetuare socială și culturală, deoarece procesul de formare al poporului român a coincis cu încreștinarea spațiului carpato-ponto-danubian. Creștinismul a fost și este factorul de coagulare a neamului românesc, deoarece multe secole de cultură românească s-au consumat pe lângă Biserici și mănăstiri. Importanți clerici ortodocși și greco-catolici s-au implicat în marile evenimente istorice care au marcat evoluția și educația poporului român. E important să-i cunoaștem pe aceștia deoarece un popor care nu-și cunoaște istoria, e ca un copil fără părinți.

f) Argumentul ecumenic. Educația și instrucția religioasă ne face mai deschiși spre celălalt, devenind astfel mai generoși cu alții. Nu mai vedem în cel de lângă noi un pericol, devenind astfel mai încrezători în membrii comunității, mai credincioși, mai respectuoși în ce privește alteritatea confesională a altora.

,,Prin acest dialog toți dobândesc o cunoaștere mai adevărată și o prețuire mai justă a învățăturii și a vieții fiecărei comunități; în același timp, aceste comunități ajung să colaboreze mai larg în felurite acțiuni cerute de orice conștiință creștină, pentru binele comun, și se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârșit, toți își examinează fidelitatea față de voința lui Cristos privitor la Biserică și întreprind, după cum se cuvine, o activitate susținută de reînnoire și de reformă.”

g) Argumentul teologic. Fiecare religie se perpetuează prin credincioșii ei, de aceea fiecare religie își asumă un program educațional, pedagogic care să cultive adevărurile de credință, care cere împărtășire în comun, mărturisire, efuziune de idei și educație. Urmând exemplul marelui și unicului Învățător, Iisus Hristos, conform Matei 28,19-20.

,,Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh / Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”

Educația religioasă devine o obligație explicită de ordin deontologic, pastoral și educațional. Fiecare persoană trebuie să ajungă la un sens profund al vieții și existenței deoarece finalitatea formării religioase este mântuirea.

h) Argumentul pedagogic. A fi inițiat din punct de vedere religios înseamnă a fi educat în spiritul perfecționării de sine, a avea capacitatea de a spori educația și de a o continua de unul singur. Educația religioasă constituie o cale de perfecționare a persoanei din punct de vedere intelectual, moral, estetic, civic, fizic, este ,,o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu opțiunile ulterioare.”

Cine este educat din punct de vedere religios are un start existențial favorizant și este pasibil de perfecționare. Această idee este subliniată de CCEO, prin aceasta motivându-se importanța educației: Can. 627 – § 1. (cf 793)

,,Grija educării fiilor revine în primul rând părinților și celor care le țin locul; de aceea este de datoria lor ca, în cadrul familiei creștine iluminată de credință și însuflețită de dragostea reciprocă, să-și educe fiii mai ales în evlavia față de Dumnezeu și în iubirea aproapelui.”

În concluzie, pentru ca ființa omenească să devină „bono spirituali hominum” este nevoie să se studieze religia în școală.

1.2. EDUCAȚIA MORAL-RELIGIOASĂ, COMPONENTĂ A CURRICULUMULUI NAȚIONAL

Deși au trecut mai mult de 25 ani de la Revoluția din 1989, societatea românească se află într-o luptă pentru căutarea valorilor morale, care să-i asigure renașterea spirituală. Astfel, principalilor factori chemați să asigure educația și renașterea spirituală a românilor, școala, familia și Biserica le revine datoria de a îndeplini pregătirea copiilor și tineretului în consens cu valorile morale de respect pentru învățătură, muncă, bine, adevăr și frumos, credință în Dumnezeu.

Toți oamenii școlii și îndeosebi profesorii de religie, sunt conștienți că educația trebuie să depășească nivelul de transmitere al cunoștințelor și să devină un demers de formare a capacităților psihologice, priceperi, deprinderi și convingeri moral-pozitive.

Acestui deziderat îi răspunde și educația moral-religioasă deoarece activitatea didactică a profesorului, se cere mereu amplificată, prin studii de perfecționare continuă în munca la catedră pe parcusul întregii cariere. Îmi vin în minte cuvintele marelui filosof Constantin Noica care afirma: „o școală în care profesorul nu învață și el este o absurditate”.

Predarea religiei în școli a adus la decoperirea a noi și mari resurse în sufletele educatorilor dar și a elevilor. Pentru că religia s-a născut odată cu apariția omului, educația religioasă este o componentă a procesului de învățământ care are ca finalitate formarea personalității elevilor în scopul integrării lor socio-culturale și profesionale. Pentru a forma un om adevărat e nevoie să construim adevărate caractere, oameni informați bine dar și educați în spiritul celor mai înalte valori morale: binele, adevărul, frumosul – să înțeleagă că sufletul omului este o scânteie divină, care vine de la Creatorul lumii, Dumnezeu. Pătruns de conștiința că omul este „chipul și asemănarea lui Dumnezeu” elevul va înțelege de ce omul e ființă superioară, capabilă de multe fapte mărețe.

Educația religios-morală este o acțiune specific umană, care se desfășoară conștient de către educator (profesor de religie, preot) conform unui plan și a unei metodologii bine precizate. Ea se bazează pe libertate înțeleasă ca disciplină spiritualizată.

În toate epocile istorice Religia a avut rol de „educatoare a omenirii”, religia nu lipsește din niciunul din marile sisteme pedagogice ale popoarelor civilizate și creștine. Problemele cu care se confruntă azi omenirea: secularizare, ateism, indiferentism religios, materialism, panteism, necunoașterea religiei, sectarism, satanism, violență, pornografie, delicvență, criminalitate, droguri, sărăcie economică și spirituală, au dus la necesitatea introducerii obiectului Religie în curriculumul național, care este cuprins în aria curriculară „Om și societate”.

Începând cu Confucius care era preocupat de perfecționarea caracterului uman prin școală și carte, continuând cu Mântuitorul Isus Cristos, Unicul Învățător al omenirii și mai apoi cu părinții Bisericii care susțineau despre „copiii neînvățați la Bine și neîndreptați prin Religie că sunt orbi și până la Francois Rabelais care afirma că „știința fără conștiință e ruina sufletului” și până în zilele nostre, pedagogii și educatorii cei mai de seamă au considerat Religia drept cel mai bun mijloc de educare al omenirii, școala calsică de formare a caracterelor morale și de perfecționare spirituală a insului și a societății omenești.”

Primele școli au apărut pe lângă Biserici, pentru că prima misiune lăsată de Isus este aceea de a învăța:

„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă”. (Mt.28, 19-20).

Omul a fost creat de Dumnzeu ca ființă religioasă, care să unească lumea materială cu cea cerească. Religia este legătura liberă, conștientă și personală a omului cu Dumnezeu.

„Deși raportul om-Dumnezeu este asimetric, omul fiind ființa mărginită iar Dumnezeu instanța supraomenească, tocmai această asimetrie dă consistență și durabilitate relației”.

Elementele religiei sunt: credința că Dumnezeu există și faptul că El s-a revelat omului și trăirii religioase a omului credincios. Ea presupune un anumit ceremonial, simboluri precum și cultul divin. Religia are două laturi: latura obiectivă care e legată de învățătura de credință privind Revelația și menirea omului în lume și latura subiectivă care e dată de trăirile fiecărui individ în parte (gândire, convingeri, manifestări ale credinței). Aceste trăiri nu se pot forma fără un anumit bagaj de cunoștințe despre Dumnezeu, de aceea, Religia este bine a fi studiată începând cu vârsta de 6-7 ani, când copilul devine conștient de existența altuia, de faptul că nu e singur pe lume, că omul e o ființă socială care se desăvârșește prin altruism și iubire. Religia trebuie studiată și în gimnaziu și la liceu deoarece dezvoltarea psiho-fizică a omului dureză până la 20-25 de ani, iar modul de gândire se desăvârșește abia la maturitate, adică 35-40 de ani, la fel și formarea sa religioasă.

Există atitudini contrare studierii Religiei în școli:

„unii pedagogi și încă dintre cei cu mai mare circulație, afirmă că Religia nu trebuie să se învețe, ci trebuie să se simtă…dar a susține că Religia nu se învață deloc, e o greșeală; mai mult, e o rătăcire. Aceasta înseamnă a transforma religia într-un simplu sport afectiv, într-o gimnastică sentimentală”.

Religia e o necesitate a firii umane, deoarece numai studiind învățăturile primului pedagog care e Dumnezeu, omul poate găsi răspunsul la întrebările unde știința devine neputincioasă. Astfel, studiind Biblia, omul primește învățături privind mântuirea (scopul primordial la omenirii), libertatea de a săvârși Binele, comuniunea sfinților, legătura celor vii cu cei morți, respectul pentru muncă și pentru proprietate, respecul pentru membrii familiei.

1.3. SPECIFICUL DIDACTICII PREDĂRII RELIGIEI

„Idealul educativ al Școlii românești constă în formarea și dezvoltarea liberă, integrarea și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative”.

Din idealul educațional rezultă scopul și obiectivele eductive ale obiectului Religie. Scopul Religiei este de a realiza cunoașterea adevărurilor de credință și morala pe temeiul cărora persoana își câștigă mântuirea; dezvoltarea funcțiilor sufletești și mai ales a predispoziției religioase și desăvârșirea creștină, drumul parcurs pe perioada întregii vieți până la asemănarea cu Dumnezeu.

Educația religioasă este condiționată de natura omului, care năzuiește spre „fericire și desăvârșire”, astfel în Vechiul Testament rolul de educatori l-au avut patriarhii și profeții, iar în Noul Testament Isus Cristos este „Învățătorul suprem care prin activitatea Sa (fapte, cuvinte, îndemnuri) a arătat scopul primordial al existenței omului în lume: desăvârșirea creștină.”

Astfel nu putem separa viața morală de Religia creștină. Perceptele moralei creștine nu sunt produsul rațiunii omenești, ci sunt revelate de Dumnezeu Tatăl prin Fiul al cărui ideal este iubirea frățească: „Iubiți-vă unii pe alții cum V-am iubit Eu”. (In. 13,34).

Criteriul de bază în aprecierea moralității îl constituie concordanța dintre cuvânt și faptă, respectul pentru valoarea omului și subordonarea celorlalte valori. Deseori, înclinați să subliniem valoarea științei, uităm ponderea pe care o au sentimentele, afecțiunea, promovarea unor atitudini și comportamente sociale. Esența educației morale constă în formarea unor personalități cu un profil moral elevat. Așa cum arta transformă realul în ideal, moralul își impune transformarea idealului în real.

„Nu există valoare fără spirit, iar spiritul iubirii generează valori” afirmă Ch. Macchio. În concepția sa aceste valori sunt: adevărul, libertatea, justiția, egalitatea, responsabilitatea, creativitatea, dialogul și pacea.

Școala este aceea care trebuie să dea semnalul, să mobilizeze și să coordoneze acțiunea pentru prevenirea deficiențelor în devenirea elevilor. Fiecare obiect de învățământ oferă educatorului ocazii de a sublinia nu numai importanța informațiilor specifice, ci și valoarea lor pentru formarea unui caracter moral.

Educația religioasă are rol cultural deoarece prin cultură spiritul transcende natura omenească. Aspirând spre perfecțiunea Creatorului, omul zămislește opere care-l înalță și-l înnobilează. Spiritul omului este principalul motor al culturii. Educația religioasă este importantă și din punct de vedere social, deoarece înseamnă formarea omului în comunitate, pentru comunitate și prin comunitate. Prin practicarea virtuților creștine (iubire, credință, speranță) omul trăiește într-un mediu social năzuind spre cunoașterea Adevărului și Luminii dumnezeiești, care-i va face Liberi.

Educația religioasă este posibilă și necesară deoarece Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Sa și i-a dat porunca desăvârșirii (Mt. 5, 48, „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este”), dar i-a lăsat mintea și voința libere demonstrându-i astfel iubirea Sa. Din scopul predării religiei la clasele I-XII, rezultă obiectivele cadru și de referință pe ani de studiu ale educației religioase și în cele din urmă obiectivele operaționale ale unităților de conținut. Prin caracterul lor concret, acestea sunt transpuse în termeni de acțiune și manifestări observabile, măsurabile prin folosirea verbelor la conjunctiv. Obiectivele sunt clasificate după unul din cele trei domenii: cognitiv, afectiv și psiho-motor. După taxonomia lui S. Cristea, acestea pot fi operaționalizate astfel: obiective de ordin cognitiv (vezi anexa 1), obiective de ordin afectiv (vezi anexa 2) și obiective de ordin psihomotor (vezi anexa 3).

Studiind curriculumul obiectului Religie, am desprins următoarele obiective operaționale din care voi da câteva exemple:

– să desprindă învățătura despre Dumnezeu Tatăl folosind două din atributele Lui;

– să-și formeze deprinderea de a-și face semnul Sfintei Cruci;

– să descrie Sfânta Scriptură ca pe cea mai importantă cartea a creștinilor și a lumii;

– să prezinte structura Rugăciunii Domnești și s-o rostească;

– să aplice porunca iubirii în relațiile cu ceilalți oameni;

– să povestească pe scurt aspecte din viața Mântuitorului;

– să povestească pe scurt pilde și minuni înfăptuite de Isus Cristos;

– să respecte toate poruncile bisericești;

– să conștientizeze importanța și necesitatea apartenenței la Biserică;

– să definească noțiunea de virtute sau dar al Spiritului Sfânt;

– să exemplifice cel puțin cinci din cele șapte daruri ale Spiritului Sfânt;

– să înțeleagă noțiunea de Sfântă Treime;

– să povestească aspecte semnificative din viețile Sfinților Constantin și Elena;

– să interiorizeze modelul de conduită propus de Sfântul Ierarh Nicolae;

– să precizeze și să descrie realizările Sfântului Vasile cel Mare în domeniul asistenței sociale;

– să definească Sf. Sacrament al Botezului;

– să descrie importanța Sfântului Botez în viața creștinului;

– să explice importanța rugăciunii în viața de zi cu zi.

1.4. ASPECTE ALE EDUCAȚIEI MORAL-RELIGIOASE LA ȘCOLARII MICI

De o importanță covârșitoare pentru țară este necesitatea formării unor copii sănătoși la trup și suflet. Se cunoaște că specificul educației morale este determinat, pe de o parte de particularitățile moralei, care-i imprimă conținutul, iar pe de altă parte de condițiile socio-psihologice care sunt implicate în realizarea ei. Raportarea la societate și raportarea la un subiect sunt două cadre de referință absolut necesare fundamnetării pedagogice a educației morale. Morala, ca fenomen social, reflectă relațiile care se stabilesc între oameni în poziția lor de subiecți reali ce se află în interacțiune, într-un context social delimitat de spațiu-timp. Din această perspectivă, ea ne apare ca o formă a conștiinței sociale, deosebindu-se de celelalte forme prin obiectul reflectat, prin moralul în care se realizează reflectarea și prin efectul reflectării asupra obiectului reflectat.

„Morala reflectă întotdeauna acea latură a acțiunii umane în care se întruchipează relațiile omului față de alți oameni și față de sine însuși, în care se realizează contradicțiile dintre oameni, dintre om și societate.”

E de reținut faptul că morala reflectă concomitent, atât manifestări ale relațiilor concrete dintre oameni, așa cum se exprimă ele în comportamentul acestora, precum și sensul lor ideal, adică cum ar trebui să se realizeze aceste relații.

Idealul moral reflectă ceea ce este definitoriu și caracteristic tendinței și opțiunilor comportamentale ale membrilor unei comunități sau ale societății în ansamblul ei. El cuprinde sub forma unui model, chintesența morală a personalității umane (Binele, Adevărul, Frumosul).

„Prin conținutul său, el ne apare sub forma unui model prospectiv care, desprinde realitatea existentă, fără a se detașa total de ea, oferă un câmp de posibilități și opțiuni ce angajează personalitatea umană într-un proces continuu de auto-depășire. Este cu alte cuvinte o prefigurare a sensului general al comportamentului în funcție de imperative sociale.”

Valorile morale reflectă anumite cerințe și experiențe generale ce se impun comportamentului uman în virtutea idealului moral. Amintesc câteva din cele mai importante valori morale: respectul, iubirea aproapelui, sinceritatea, puritatea, cumpătarea, înțelepciunea, întrajutorarea, modestia, bunătatea. Ele au un caracter polar, fiecărei valori îi corespunde o antivaloare: lipsa de respect, egoismul, nesinceritatea, impuritatea sufletului, lipsa de cumpătare, prostia, trufia, răutatea.

„Valorile nu sunt numai presiuni, ci și chemări.” Normele, perceptele și regulile morale sunt considerate ca fiind modele de comportare morală, elaborate de societate sau de o comunitate mai restrânsă și aplicabile unei situații date. Prin aceasta individul își exteriorizează atitudinea sa morală în fapte și acțiuni concrete. Ele dau substanță idealului, generând nemijlocit cerințe de comportare sub forma unor „modele de acțiune”. Din acest punct de vedere normele moralei școlare și religioase sunt exemple clare. După forma de exprimare, acestea se pot clasifica în propoziții sub formă de permisiuni (este bine și frumos: să saluți, să vorbești politicos, să-ți respecți părinții și pe domnul profesor, să ajuți pe colegul tău, să spui adevărul) sau sub formă de interdicții (nu e frumos nici bine: să ții totul pentru tine, să înjuri, să-l lovești pe colegul tău, să poftești ceea ce nu e al tău).

Ele posedă o forță normativă ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale cum ar fi presiunea opiniei publice, obiceiurile, tradițiile, ascultarea, blamul și altele.

Norma morală se află în strânsă legătură cu judecata morală prescriind cum ar trebui să fie fapta morală, pe când judecata succede comportării și îi evaluează finalitatea prin raportarea ei la etalonul reprezentat de idealul și valorile morale recunoscute și acceptate.

Trebuie acceptat că acțiunea educativă cu finalitate morală se desfășoară pe fondul unor factori extrinseci și contextuali. Ei pot fi grupați în două categorii: morala socială și moralitatea microactivităților în care trăiește copilul. Morala socială este un "dat" anterior și exterior conștiinței individuale, care este cristalizată la nivel social în conștiința colectivă a societății. Pentru acțiunea educativă, morala socială are un rol dublu: de izvor al conținutului ei și de cadru de referință, necesar evaluării rezultatelor obținute. Ea își exercită influențele în mod continuu și neîntrerupt.

În categoria factorilor contextuali putem încadra și moralitatea grupului. Copilul nu este o ființă izolată. De timpuriu el intră în relații interumane ce se constituie la nivelul grupurilor din care face parte: familia, grădinița sau școala, grupul de prieteni.

„Funcțiile oricărui grup generează în mod deosebit un anumit grad de moralitate rezultat al filtrării, adaptării și acceptării de către membrii săi a unor norme și reguli din marele «izvor» al moralei sociale. Moralitatea grupului exercită din exterior aceeași influență continuă asupra copilului care interacționează cu acțiunile educative inițiate și organizate" de către cadrul didactic.

Se știe că vârsta copilăriei mici este cea mai permisivă și mai maleabilă dintre toate ipostazele psihogenetice. După pedagogul italian Maria Montessori ființa umană se caracterizează printr-un impuls organic către dezvoltare prin autoformare. Acest impuls se manifestă ca după un plan divin. Fiecărei etape senzitive îi corespunde o nevoie vitală (trebuință), iar satisfacerea aceleia creează drumul apariției alteia. În copil se structurează „adultul de mâine”. În situația în care o trebuință nu e satisfăcută, apare un blocaj, iar spiritul se atrofiază. Copilul, asemenea unui burete „absoarbe” din jur ceea ce îi e necesar, asimilând ceea ce primește din exterior. Ideea schițată mai sus este valabilă și pentru educația religios-morală care presupune formarea bunătății inimii și a conștiinței religioase.

De aceea, vestita pedagogă a organizat o biserică în miniatură pentru copii în care aceștia exersau comportamentul specific și se organizau (aranjau scăunelele, statuetele, puneau florile, aprindeau lumânările, gesticulau). Inclusiv exercițiile de reculegere căpătau o semnificație aparte în semiîntunericul din Casa Domnului.

De aici rezultă că nu e nevoie de trensformarea clasei într-o capelă, ci doar de un colțișor cu material didactic constând în obiecte ce vor facilita însușirea valorilor religioase.

1.5. OBIECTIVELE EDUCAȚIEI MORALE LA ȘCOLARII MICI

Din scopul educației morale putem desprinde două obiective principale ale educației morale: formarea conștiinței și formarea conduitei morale.

a) Formarea conștiinței morale: include din punct de vedere psihologic două componente: cognitivă și afectivă. Latura cognitivă se referă la informarea copilului cu conținutul și cerințele valorilor, normelor și regulilor morale. Ea se realizează prin instruire morală. Prin aceasta se înțelege inițierea și informarea elevului cu conținutul și imperativele moralei sociale, a felului în care el va trebui să se comporte într-o situație dată. Pentru ca aceste elemente să devină componente ale moralității se impune ca elevul să cunoască și să înțeleagă notele definitorii, sensul și cerințele lor. Cu alte cuvinte, elevul trebuie să cunoască conținutul obiectiv pe care societatea l-a consemnat în elementele propriului sistem moral. Ele se prezintă sub forma unor interdicții, permisiuni și "chemări adresate personalității copilului".

Dezvăluirea sensului acestor norme și reguli se face treptat, în funcție de complexitatea lor și de capacitatea de înțelegere a copilului. Rezumatele acestei cunoașteri se concretizează în forma reprezentărilor și noțiunilor morale. Reprezentarea morală este o reflectare sub formă de imagine intuitivă a variatelor elemente caracteristice unui complex de situații și fapte morale concrete, în care copilul a fost antrenat sau pe care le-a priceput, observat în legătură cu aceeași regulă morală, imagine care include o notă apreciativă ori imperativă. Reprezentările morale se formează în situații concrete în care copilul este angrenat ca subiect moral, în familie, în școală, cu prilejul unor activități la care participă.

Pe baza reprezentărilor, prelucrate cu ajutorul operațiilor gândirii, copilului reușește să delimiteze notele esențiale de cele întâmplătoare și apoi să le extindă la toate situațiile reale sau posibile pe care norma sau regula morală o acoperă. Prin generalizare și abstractizare se ajunge la noțiunea morală, care reflectă ceea ce este esențial și general unei clase de manifestări morale pe care o normă sau o regulă morală le cuprinde, caracterul apreciativ exprimându-se prin judecată morală.

Trecerea de la reprezentări la noțiuni morale se face treptat și presupune instruire verbală, dar și clasificare continuă și re evaluare pe baza prelucrării și selecției a tot ceea e tipic și reprezentativ în relațiile dintre oameni, a tuturor faptelor ce intră în câmpul propriei observații.

Rolul cunoștințelor morale este de a introduce pe elev în universul valorii morale, este de a-l face să înțeleagă semnificația acestora pentru conduita sa, de a-i dezvolta capacitatea de a discerne între valorile pozitive și elementele negative.

Numai însoțită de o trăire afectivă cunoștința se fixează în structura morală a personalității și acționează din interior asupra conduitei. Afectivitatea prezintă substratul energetic indispensabil pentru ca aceste cunoștințe să se exprime în conduită. După cum bine se știe cunoștințele deschid orizontul și luminează calea conduitei, iar stările afective îl mobilizează pe copil pentru a merge pe această cale.

„În zadar copilul cunoaște, dar nu simte nevoia să acționeze, tot așa cum în zadar dorește să se manifeste dar nu știe cum, căror comandamente, să-și subordoneze propriile impulsuri și să-și exprime adeziunea.”

Apariția trăirilor și sentimentelor morale este posibilă doar prin contactul copilului cu realitatea morală, cu fapte și întâmplări în care imperativele morale se exprimă. Stările afective nu se transmit ca entități de sine stătătoare, așa cum se transmit cunoștințele morale, apariția lor este provocată și stimulată de anumite împrejurări în care copilul este implicat ca subiect moral. Fiecărei noțiuni morale i se asociază o trăire afectivă corespunzătoare.

Realizarea actului moral impune efort de voință pentru a învinge obstacolele interne și externe ce intervin în complexul proces de educație morală.

Din convergența celor trei componente – cognitivă, afectivă și volițională – rezultă convingerile morale, care sunt considerate nucleul conștiinței morale a individului. Această unitate trebuie astfel înțeleasă: elevul cunoaște și înțelege norma morală, simte nevoia și manifestă adeziune față de ea, acționează în concordanță cu cerințele pe care i le prescrie. Educatorul trebuie să cunoască în care din cele trei componente se află originea unei manifestări comportamentale pentru a putea lua măsuri corespunzătoare de dezvoltare.

Atât prin conținutul cât și prin rolul lor în structura morală a personalității, convingerile se situează la intersecția dintre cunoștință și conduită asigurând în felul acesta condițiile psihologice necesare trecerii spre conduită. Nu întâmplător, conduita morală este interpretată ca fiind convingere obiectivă în fapte și în acțiuni de natură morală.

b) Formarea conduitei morale

Conduita morală se referă la rezultatele comportării, la modul în care se manifestă comportarea. Conduita morală nu este altceva decât o obiectivare a conștiinței morale în fapte și acțiuni, o manifestare a conștiintei în relațiile morale practice ale copilului. Dar între conștiința morală și conduita morală nu există o coincidență și reacție perfectă. Cauzele acestei dizarmonii ar putea fi găsite în cele două categorii de factori: unele ce țin de personalitatea copilului, respectiv de anumite contraindicații între elementele conștiinței morale, și altele determinate de particularitățile situației în care au loc acțiunile morale ale copilului. Din punct de vedere pedagogic conduita morală trece pe primul plan. Aceasta pentru că nu are nici un rost ca un copil să cunoască normele și regulile morale să „propovăduiască” necesitatea respectării lor, dar nu se comportă în concordanță cu ceea ce știe că trebuie.

Din punct de vedere psihopedagogic formarea conduitei urmărește formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală, precum și a trăsăturilor pozitive de caracter.

Deprinderile morale sunt componente automatizate ale conduitelor ce se formează ca răspuns la anumite cerințe care se repetă în condiții relativ identice.

Obișnuințele implică în plus faptul că acțiunile automatizate au devenit o trebuință internă. De exemplu: deprinderea de a saluta presupune o seamă de gesturi și atitudini, de manifestări comportamentale care se declanșează ori de câte ori apar situațiile în care individul trebuie să execute acest lucru. Atunci când actul se declanșează nu numai datorită împrejurării externe, ci și marii trebuințe interne, deprinderea s-a transformat în obișnuință. Deprinderea de a fi punctual se formează prin respectarea și îndeplinirea cerințelor în orice situație care reclamă conduita respectivă.

Regimul zilnic și activitatea din clasă oferă multiple situații de exersare a acestei conduite. Important este să formuleze cerințele clare și să se urmărească respectarea lor. Altfel se pot forma deprinderi și obișnuințe negative.

Conduita morală este o suită neîntreruptă de răspunsuri la anumite cerințe și manifestări. Automatizarea manifestărilor sub forma deprinderilor și obișnuințelor dau posibilitatea unui control mai redus din partea conștiinței, oferind astfel individului posibilitatea de a-și contura forțele în vederea realizării altor sarcini. Pentru formarea conduitei morale nu sunt suficiente cerințele externe, ci se impune educarea motivației care este asigurată de însăși elementele conștiinței morale, de cunoașterea și întelegerea semnificației cerințelor morale, a adeziunii față de ele, a convingerilor ce s-au format în conștiința sa. Prin deprinderile și obișnuințele de comportare morală se realizează, în final, concordanța dintre conștiința morală și conduita morală.

Formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală este strâns legată de respectarea unor cerințe cum sunt: exersarea să fie desfășurată astfel încât să fie întotdeauna în concordanță cu cerințe, clar și precis formulate; deoarece exersarea morală este întotdeauna integrată într-o activitate, formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală impune o bună organizare a activității elevilor.

La început ele se formează pe baza imitației. Pe măsură ce intervin stimulii verbali sub forma sfaturilor, îndrumărilor, recomandărilor, ordinelor – înștiințarea morală – exersarea este determinată nu numai de condițiile externe ci și de cele interne, nu numai de modul în care este organizată activitatea, dar și de conștiința morală a subiectului. Tocmai de aceea activitatea învățătorului nu trebuie să se reducă la organizarea activității, la desfășurarea repetițiilor, ci să insiste la cunoașterea și înțelegerea semnificației cerințelor morale, la adresarea copilului la ele. Automatizarea presupune cele trei componente, cognitivă, afectivă și volițională nefiind o repetare mecanică, ci o acțiune la care personalitatea participă în totalitatea ei.

Deoarece condițiile externe oferă cadrul necesar exersării și formării acestor deprinderi și obișnuințe se impune asigurarea tuturor condițiilor pentru prevenirea formării unor deprinderi și obișnuințe negative; formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală este acțiune de durată. Datorită acestui fapt învățătorul va trebui să imprime un ritm ascendent tuturor acțiunilor pe care le întreprinde în acest sens. Cerințele trebuie astfel formulate să asigure o gradare a lor prin treceri succesive de la ușor la greu, de la simplu la complex.

În formarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală e necesar ca profesorul să țină seama de particularitățile individuale ale elevilor – deoarece există multiple diferențe între acestea privind capacitatea de înțelegere a unor norme morale, a experienței acumulate și nu în ultimul rînd privind trăsăturile temperamentale.

Tot în sfera condiției morale pot fi cuprinse și trăsăturile pozitive de caracter, care sunt componente psihomorale ale persoanei care rezultă din asimilarea normelor morale și integrarea lor în structura personalității umane. Normele morale, expresie a unor imperative exterioare persoanei, dau conținutul a ceea ce trebuie învățat, activitatea psihică a persoanei îndreptată în acest sens constituie procesul, iar trăsăturile de caracter rezultatul acestui proces. Trăsăturile caracteriale implică o dublă determinare: socială și psihologică. Odată elaborate, trăsăturile caracteriale devin mobiluri interne ale conduitei, comportamentele funcționale care codifică anumite cerințe obiective ce vor declanșa și susține conduita morală în concordanță cu cerințele din exterior.

Trăsăturile de caracter mijlocesc în felul acesta relația dintre norme și conduită. Normele se vor regăsi în conduită prin intermediul acestor componente psihomorale, după cum conduita se raportează la norme tot prin intermediul lor. Din acest motiv trăsăturile caracteriale sunt considerate ca fiind forme stabilizate de comportare morală.

Trăsăturile pozitive de caracter ca și deprinderile și obișnuințele devin componente intrinseci ale conduitei morale, imprimându-i acesteia un sens în concordanță cu imperativele moralei sociale. Ele nu sunt legate de o situație concretă, ele se manifestă într-o multitudine de situații, dar își păstrează în același timp notele esențiale de constanță și stabilitate.

„Pot fi considerate trăsături de caracter numai însușirile care exprimă o atitudine stabilizată (pozitivă sau negativă) față de realitate și se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale omului.”

Acțiunile întreprinse de profesor urmăresc cu precădere formarea și stabilizarea trăsăturilor pozitive, prevenirea și înlăturarea celor negative atunci când constată că elevii se află în fața unor alternative sau manifestă unele carențe în comportamentul lor.

Cele două laturi ale educației morale, conștiința și conduita morală se intercondiționează și se completează reciproc, formarea uneia neputându-se realiza independent de cealaltă. Elementele conștiinței morale orientează și stimulează conduita morală, iar aceasta la rândul ei, prin valorificarea acestor elemente și integrarea lor în deprinderi, obișnuințe și trăsături de caracter, conferă o relativă stabilitate atitudinii și comportamentului moral al elevului.

CAPITOLUL 2 – METODE DE PREDARE-ÎNVĂȚARE ADECVATE PREDĂRII RELIGIEI

2.1. FORME DE REALIZARE A EDUCAȚIEI MORAL-RELIGIOASE

Pentru realizarea sarcinilor educației moral-religioase, profesorul apelează la un ansamblu de metode și procedee, care integrate într-un tot, constituie strategia educației în spiritul moralei creștine. Specificul acestei strategii constă în folosirea conștientă și sistematică a unor mijloace de acțiune în vederea realizării profilului moral-creștin al personalității copilului.

Educația religioasă se realizează pe fondul și în același timp cu diferite influențe ce se exercită neorganizat asupra copilului. Prin urmare, educația nu poate face abstracție de aceste influențe, ea trebuind să urmărească valorificarea lor atunci când sunt pozitive și diminuarea sau îndepărtarea totală atunci când sunt negative. Făcând parte dintr-o colectivitate, copilul este mereu subiect al unor relații morale, e mereu ținta unor influențe morale. Acțiunile educative se desfășoară în mod sistematic și organizat, urmărind scopuri precise și folosind o strategie corespunzătoare. Scopul acestei strategii este formarea conștientă a personalității moral-religioase a copilului în concordanță cu cerințele moralei societății, dar și a divinității.

După izvorul principal al învățării am preluat clasificarea metodelor după taxonomia lui Ioan Cerghit, adăugând metode specifice educației religioase. În rândurile următoare, voi vorbi pe scurt despre fiecare metodă specifică claselor mici exemplificând concret.

2.1.1. METODE DE COMUNICARE ȘI ASIMILARE A CUNOȘTINȚELOR

A. Metode de comunicare orală

A.1. Metode expozitive

Povestirea – constă în expunerea orală de către educator a unor fapte, întâmplări, evenimente reale cu scopul însușirii noilor cunoștințe, dezvoltării unor senimente și formării unei atitudini pozitive la elevi. Pentru a fi eficientă, povestirea trebuie să respecte anumite cerințe: să fie alese fapte sau evenimente cu o profundă semnificație pentru susținerea ideii religioase; să se asigure un climat emoțional printr-o mimică și intonație sugestive; povestirea să fie însoțită de fotografii, imagini, portrete, filmulețe.

În Sfânta Scriptură povestirea este frecvent utilizată ca metodă de educație în Pilda vameșului și a fariseului, Povestea Creației, Povestea lui Iosif, Povestea fiului risipitor.

Descrierea este o metodă expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor. Aceasta se realizează pe baza observației și pentru a fi eficientă trebuie respectate următoarele cerințe: să se bazeze pe intuiție (impune folosirea mijloacelor didactice ); să țină cont de nivelul de pregătire a elevilor; să evidențieze caracteristici esențiale ale obiectelor și fenomenelor de descris; să le dezvolte elevilor spiritul de observație.

În Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție găsim multe descrieri: descrierea potopului, descrierea lui Ioan Botezătorul, descrierea cortului pentru rugăciune și a veșmintelor preoțești.

Explicația constă în lămurirea unor noțiuni, fapte, cuvinte, aunui verset din Sfânta Scriptură. Foarte importantă este explicația celor zece porunci. În acest caz explicația are două funcții: cognitivă sau de informare și formativă sau morală (specifică religiei).

Explicația trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie clară, corectă din punct de vedere doctrinar; să fie adecvată nivelului de pregătire a elevilor; să fie scurtă și convingătoare, bine argumentată.

Explicația apare în Noul Testament când Isus îi lămurește pe ascultătorii săi în ce privește postul, rugăciunea, cine este aproapele meu, slăbănogul. Sfinții Părinți ai Bisericii au scris numeroase explicații despre Sfânta Treime, despre Unul Născut, despre patima și învierea lui Isus, despre Sfintele Sacramente, despre adunările creștinilor, despre îmbrăcămintea femeilor în adunările creștine.

Argumentarea este metoda prin care se formează și întăresc convingeri despre adevărurile religioase și se înlătură convingerile greșite prin argumentare pro și contra. Această metodă cere o bună pregătire și măiestrie din partea educatorului. De asemenea cerința cea mai importantă este folosirea dovezilor din autoritate (Sfînta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfinții Părinți ai Bisericii).

În lecțiile despre cinstirea Maicii Domnului, educatorul poate aduce dovezi din:

Sf. Scriptură în Gn. 3, 15; Isa. 7, 14; Lc. 1, 28.35.48-49; Lc. 1, 42-43; Lc. 11, 27;

Sf. Tradiție; Sf. Ioan Damaschinul în „Dogmatica” la pag. 172 scrie despre fecioria Preacuratei și despre faptul că este Născătoare de Dumnezeu; din experiență; cuviosul Siluan Athonitul în „Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” a scris despre revelația pe care a avut-o legat de faptul că Maica Domnului n-a păcătuit niciodată (pag. 155-156). Impresionantă este povestirea „Negustorului din Alexandria iubitor de Hristos” care, plecând la drum lung și-a lăsat nevasta și fiica în grija Născătoarei de Dumnezeu și au scăpat de slujitorul periculos („Limonariul”, pag.79-80).

A. 2. Metode interogative

Conversația este metoda cea mai des folosită în învățământ și presupune ca educatorul să stăpânească această „artă a conversației”, respectând următoarele cerințe: să fie formulate precis; să fie exprimate clar și concis; să cuprindă cuvinte accesibile elevilor; să conțină un singur enunț; să se refere la materia predată; să stimuleze gândirea elevilor; să se înlănțuiască logic și progresiv.

Conversația are mai multe forme:

a) conversația catehetică se folosește mai ales în examinarea elevilor și în etapa de fixare a cunoștințelor (dialogul cu tânărul bogat).

b) conversația euristică se folosește în introducerea noii lecții (de reactualizare) și în însușirea activă și conștientă a noilor cunoștințe (înmulțirea pâinilor și a peștilor).

– Ce putea să facă copilul cu pâinile și peștii? (să le mănânce singur)

– Cum i-a răsplătit Dumnezeu dărnicia? (a săturat cu ele pe toți oamenii)

– Ce ne învață Dumnezeu cu aceasta? (să împărțim mâncarea cu cei care nu au)

– Ce a dovedit Dumnezeu prin această minune? (că este Fiul lui Dumnezeu)

c) Dezbaterea sau discuția colectivă este caracterizată printr-un schimb de opinii, informații, propuneri pentru a dezvolta capacitatea de exprimare a copiilor. Această metodă se folosește la clase temeinic pregătite la religie. Se recomandă evitarea speculațiilor.

Problematizarea constă în adresarea unei întrebări care să creeze în mintea elevilor o situație problemă cu scopul de a stimula efortul personal pentru a găsi o soluție.Pentru a fi o metodă utilă, problematizarea trebuie să parcurgă trei etape: alegerea de către profesor a întrebării problemă; crearea fondului aperceptiv și actualizarea cunoștințelor necesare pentru rezolvarea problemelor; desprinderea soluției și confirmarea ei de către profesor.

Sfânta Scriptură oferă multe întrebări problemă și situații problemă:

– Cum a reușit David, care era copil, să-l biruie pe uriașul Goliat?

– Cum explicați cuvintele tatălui care avea un copil lunatic „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Mc 9, 24)?

– În locul căruia dintre cei doi frați din pilda fiului risipitor ați vrea să fiți?

B. Metode de comunicare scrisă

Lectura este metoda cea mai des folosită prin citirea din Sfânta Scriptură, din Manualul de Religie, din cărți de literatură spirituală. Biblia este cea mai importantă carte de pe pământ deoarece conține Cuvântul lui Dumnezeu revelat. Prin ascultarea și împlinirea Cuvântului, noi comunicăm cu Hristos cel răstignit și înviat: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș în el.” (In 14, 23).

Alături de Biblie la orele de religie se pot folosi cărți de rugăciuni, colecții de cântări religioase, precum și cărți de literatură spirituală cum sunt: „Biblia istorisită pentru copii”, „Filocalia pentru copii și tineri” de Cristian Șerban, „Darul îngerului”-povești creștine pentru copii, „Puterea rugăciunii”-pateric pentru copii, „Maria, Mama lui Isus”, Ed. Pauline, „Povestiri cu sfinți pentru copii cuminți” de Leon Magdan.

Lectura explicativă a unui text presupune următoarele etape: pregătirea clasei pentru a înțelege lecția nouă; citirea model a textului; explicarea cuvintelor și a expresiilor neînțelese de către copii; formularea ideilor principale începând cu clasa a III-a; recitirea textului în întregime; povestirea textului pe baza planului de idei (fixarea cunoștințelor);

Studiul individual se desfășoară în clasă cât și acasă. Această metodă se folosește mai puțin la clasele I-IV, iar la clasele V-XII, profesorul le prezintă elevilor expresia „RICAR” (răsfoire, întrebări, citire, aducere aminte și recapitulare) pentru ca studiul să fie temeinic.

Activități suplimentare se efectuează acasă după ce elevii și-au format deprinderile de citit-scris. La religie activitatea presupune repetarea și completarea cunoștințelor prin lectura literaturii spirituale pentru copii, memorarea unor rugăciuni, poezii, cântece religioase; transcrierea unor versete din Sfânta Scriptură, răspunderea la întrebări, explicarea unor proverbe, desenarea unor scene din textele studiate.

2.1.2. METODE DE CUNOAȘTERE A REALITĂȚII RELIGIOASE

Observarea directă a realității religioase este metoda prin care profesorul de religie îi conduce pe elevi la cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. Omul trebuie să pună pe primul plan căutarea Împărăției lui Dumnezeu.

Pentru regele David contemplarea creației lui Dumnezeu este un prilej de întărire a credinței: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor lui o vestește tăria” (Ps 18, 1).

Mântuitorul Isus Hristos îi îndeamnă pe cei care îl ascultau în Predica de pe munte să înțeleagă faptul că dragostea lui Dumnezeu pentru om întrece purtarea de grijă a Lui față de celelalte creaturi: „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în grânare, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?(…) Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi puțin credincioșilor?” (Mt 6, 26; 28-30).

Studiul și interpretarea simbolurilor constă în cunoașterea realității religioase cu ajutorul unui simbol (semn, obiect, imagine care evocă o idee, o noțiune, un sentiment). De exemplu în Vechiul Testament: scara visată de Iacob, rugul aprins, mana, șarpele de aramă, semnul lui Iona. Aceste semne au avut rol de prefigurări a anumitor evenimente din viața Mântuitorului. În Noul Testament mai ales în Evanghelia după Ioan avem de-a face cu multe simboluri: apa cea vie, pâinea vieții, Lumina lumii, păstorul cel bun, învierea și viața, vița și mlădițele, ușa Îl simbolizează pe Isus.

De asemenea culorile simbolizează anumite caracteristici în reprezentarea lor pe icoane. De exemplu: albul-puritatea și știința dumnezeiască; albastrul-culoarea cerească, a credinței, a smereniei; roșul-simbolul iubirii și al jertfei; verdele-culoarea regenerării spirituale (profeți); auriul-Hristos, Soarele, Lumina, Răsăritul; cafeniul-sărăcia, smerenia; negrul-neantul,răul, moartea, haosul.

Exemplul este o metodă bazată pe aspectul concret, acționând permanent asupra comportamentului moral al elevilor. Exemplele cu care ei intră în contact sunt foarte sugestive, astfel ei vor dori să urmeze comportamentul model al personajelor pozitive și vor condamna pe cei cu comportament negativ.

Modelul prin excelență pentru creștin este Isus Cristos care afirmă: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima.” (Mt, 11, 29). Educatorul le va oferi elevilor propriul exemplu prin comportamentul său, dar se va referi și la exemple de personaje biblice, viețile sfinților, filme și diverse pilde cu conținut religios-moral.

Pentru ca exemplul să fie cât mai bine înțeles, profesorul va folosi antiteza prin calități pozitive și negative ale personajelor biblice, căutând să le înlăture pe cele negative (Cain, bogatul nemilos, datornicul nemilos).

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Domnul Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm (Tatăl nostru-Mt 6, 9-13), s-a rugat pentru Sine și pentru noi. O rugăciune scurtă și eficientă este asemeni cu aceea a unui copil, cum ne îndeamnă Cuviosul Siluan Athonitul: „Roagă-te simplu, ca un copil și Domnul va asculta rugăciunea ta. Domnul nostru este un Părinte a cărui milă întrece tot ce ne-am putea închipui sau gândi și singur Spiritul Sfânt ne descoperă iubirea lui nemărginită.”

Profesorul de religie are sarcina de a-i învăța pe elevi rugăciuni, dar și să le explice mesajul acestora. Ora de religie începe și se termină cu o rugăciune (exemple: Doamne, Doamne Ceresc Tată sau Împărate Ceresc și Toți cu inima curată sau Cuvine-se cu adevărat).

Meditația religioasă este o lucrare sufletească prin care creștinul reflectează profund asupra unei probleme religioase cu speranța de a-și întări viața religioasă, de a dobândi liniște și pace lăuntrică.

Confruntarea cu propria conștiință poate conduce la clarificarea neliniștilor interioare, la spiritualizarea vieții religioase și la cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru a forma la elevi această deprindere, profesorul poate pleca de la textele biblice. De exemplu, în Ps. 8, 3-9: „Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: „Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă?” L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile și boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului și peștii mării, tot ce străbate cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!” 

Meditația religioasă poate fi folosită în Postul Mare, când elevii sunt chemați să mediteze la Patimile Domnului. Fericitul Augustin a meditat îndelung la prețul răscumpărării noastre: „Iată, Doamne, eu arunc la Tine grija mea ca să trăiesc. Tu cunoști nepriceperea și slăbicinea mea. Învață-mă și vindecă-mă. Să nu mă ocărască cei mândri pentru că meditez la prețul răscumpărării mele.”

De exemplu: – Mă străduiesc să pun în practică ce am învățat la orele de religie?

– Am facut azi o faptă bună?

– Cum trebuie să mă pregătesc pentru Învierea Domnului?

– Am făcut în toate împrejurările binele pe care puteam să-l fac?

Deprinderile morale sunt fapte și virtuți duhovnicești ale creștinului. Educatorul va folosi orice prilej pentru a-i ajuta pe elevi să le cunoască și să le practice pe acestea. Ele sunt: faptele bune, postul, participarea la Sfânta Liturghie, citirea Sfintei Scripturi și respectarea tradițiilor religioase. Formele prin care profesorul contribuie la formarea deprinderilor morale, la elevi sunt aprobarea și dezaprobarea. Aprobarea poate lua anumite forme: acordul – printr-un zâmbet, un gest aprobativ, un cuvânt de încurajare; lauda; exprimarea recunoștinței (verbală); recompensa morală sau materială.

De exemplu, în pilda talanților (Mt. 25, 21), găsim toate formele aprobării: „Stăpânul său i-a zis: Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.”

Dezaprobarea este metoda prin care educatorul consemnează că faptele, conduita și atitudinea morală a elevilor nu sunt corespunzătoare în raport cu morala creștină. Formele dezaprobării sunt: dezacordul – printr-o privire, gest, expresie verbală; observația în particular; avertismentul verbal sau forma ultimatumului; sancțiunea (mustrare scrisă).

În pilda talanților, stăpânul dezaprobă sluga vicleană. Profesorul de religie va discuta cu elevii care se comportă incorect și părinții acestora, explicându-le consecințele imediate sau îndepărtate a greșelii lor și îi va îndemna să reflecteze asupra comportamentului lor pentru a se îndrepta.

Cultul divin se compune din cele șapte Laude bisericești, rânduielile celor șapte Sfinte Sacramente și Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viață religioasă și de cunoaștere a realității religioase. Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată de prezența reală a Domnului Isus Cristos în Sfânta Euharistie. Sfânta Liturghie îi pregătește pe elevi pentru viața în comunitate, trezindu-le solidaritatea prin rugăciunea unora pentru alții, prezenți sau în călătorie, bolnavi, adormiți.

Atmosfera și lucrarea tainică a Sfintei Liturghii pot influența deosebit predispoziția religioasă a elevilor și să o dezvolte astel încât ei să fie capabili de profunde trăiri religioase. Cântarea în comun îi ajută pe elevi să-și însușească graiul liturgic, să-și dezvolte simțirea pe care o naște rugăciunea în comun.

Prin Sfintele Sacramente se împărtășește harul sfințitor și mântuitor al lui Dumnezeu, pentru ca toți oamenii să se mântuiască.

„Datorită Sfintelor Taine – care ne vestesc moartea și îngroparea Domnului – ne naștem și noi la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip minunat cu însuși Mântuitorul nostru. Căci prin aceste lucrări sfinte viem, ne mișcăm și suntem.”

Din cele șapte sacramente voi expune modul în care Pocăința (spovada) și Euharistia pot deveni pentru elevi metode de cunoaștere a lui Dumnezeu.

Pocăința sau spovedania oferă posiblitatea mărturisirii păcatelor în vederea limpezirii vieții sufletești a elevilor. Aceasta are următoarele etape pe care profesorul le va explica elevilor: conștiința stării de păcat și hotărârea de a pune un început nou;

mărturisirea propriu-zisă a păcatelor; canonul; dezlegarea.

Sfânta Euharistie are un loc central în viața Bisericii prin care credincioșii se împărtășesc cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mânturitorului. Educatorul va vorbi elevilor despre importanța și foloasele Sfintei Euharistii, modul în care ne pregătim pentru primirea ei. Prin Sfânta Împărtășanie trecem de la moarte la viață, din trupuri stricăcioase în trupuri îndumnezeite, deoarece aceasta este condiție esențială și mijloc pentru realizarea desăvârșirii creștine.

Cântarea religioasă reprezintă credința cântată, o teologie practică. Vorbind despre cântarea religioasă, Clemente Alexandrinul indică anumite criterii și reguli pentru ca aceasta să-și atingă scopurile: de a ne îndepărta de pofte și a-l slăvi pe Dumnezeu, „pentru împodobirea și liniștea caracterului”. Aceasta este o metodă atractivă folosită cu succes la elevii de vârstă școlară mică. Este eficientă deoarece cântând ne rugăm de două ori cum spunea Sfântul Augustin.

2.1.3. METODE FUNDAMENTATE PE ACȚIUNE

Jocul didactic este metoda bazată pe acțiune prin care educatorul folosește disponibilitatea elevilor pentru joc, pentru a învăța lucruri noi. Școlarul mic se antrenează cu toate disponibilitățile fizice, intelectuale și afective pe care le are, participând la joc. Jocul didactic îl face pe elev să se adapteze la situațiile noi care apar pe parcursul jocului și îl fac să acționeze independent. Pentru a fi eficient și mobilizator, jocul trebuie să respecte anumite cerințe: să respecte particularitățile de vârstă și apritudinile elevilor; să se explice clar regulile jocului; să nu fie de lungă durată; să implice cooperarea.

De exemplu rebusurile, înlocuirea cifrelor cu litere pentru a obține un mesaj, cutia cu surprize, aranjarea unor imagini în ordine cronologică a evenimentelor.

Dramatizarea este o metodă bazată pe acțiune simulată care prin dialog exagerează anumite situații sau fapte pentru a adânci semnificația acestora. De exemplu, la clasa I, elevii pot dramatiza poezia „Copilașul și Îngerii” sau reface unele scene biblice (nașterea Mântuitorului pentru serbarea de Crăciun).

Exercițiul moral constă în executarea repetată și conștientă a unor fapte și acțiuni cu scopul formării unor deprinderi de comportament moral. Profesorul explică la oră faptele morale pe care le pot face elevii și le explică cerințele prin rugăminte, îndemn, sugestie, entuziasmare, organizarea întrecerilor între elevi, organizarea tradițiilor, interdicția. După aceea urmează exersarea propriu-zisă a exercițiului moral. De exemplu învățarea și formarea deprinderii de a-și face corect semnul Sfintei Cruci, închinarea la intrarea în Biserică, mersul cu colindul, cu Steaua.

Metoda îndrumării teoretice și practice a devenit necesară deoarece profesorul trebuie să cultive predispoziția religioasă a elevilor, care se exteriorizează prin sentimentul religios și se concretizează printr-o seamă de acte și atitudini morale, rituri, ceremonii și practici religioase. Trăirile religioase ale elevilor pot fi învățate numai prin cuvânt și faptă. Astfel se impune explicarea și demonstrarea unor acte de cult; explicarea și demonstrarea modului de comportare în vederea primirii Sf. Sacramente; și explicarea și demonstrarea modului de întrebuințare a Sf. Scripturi, a cărților de cult, a calendarului creștin. De exemplu înainte de a participa cu clasa la Sf. Liturghie educatorul îi va îndruma pe elevi astfel: teoretic – explicându-le părțile unei Biserici, arhitectura, pictura, obiectele de cult, veșmintele, persoanele liturgice, momentele principale ale Liturghiei;

practic – referitoare la ținuta vestimentară a celor care merg la Biserică, comportamentul și locul lor în Biserică, atitudinea în timpul Sf. Liturghii.

Profesorul va urmări cum respectă elevii cele învățate și va interveni cu observații, în vederea formării de practică liturgică și de comportament moral.

2.2. CONȚINUTUL NORMELOR COMPORTAMENTULUI COTIDIAN LA ȘCOLARUL MIC

Conviețuirea socială nu este posibilă decât dacă membrii societății își respectă anumite norme și principii etice, morale.

Norma este o formă de orientare a omului în lumea valorilor, o regulă de conduită imediată ce prescrie comportamente acceptate unanim, de toți membrii colectivității respective. Normele de conviețuire socială reglementează și ierarhizează condițiile recunoscute de colectivitate invitând totodată la respectarea acestora. A te supune normei înseamnă a te supune examenului public, a răspunde așteptărilor pe care societatea și le formulează. Deși sunt reglementări exterioare, normele morale acționează ca „natură internă”, ele se transformă în motive proprii de acțiune pentru individ. Ele devin legi pentru fiecare individ numai atunci când acesta își impune „să facă” sau „să nu facă” ceva.

Normele morale determină cooperarea, solidaritatea umană, adeziunea pentru un mod de a gândi sau de a simți colectiv. Orice normă morală se exprimă prin două trăsături fundamentale: expresia calitativă a normei care indică ce anume trebuie să faci și cum trebuie să fii, adică calitatea morală a subiectului; componenta imperativă (prescriptivă) concretizată în expresia „trebuie”. Subiectului îi sunt recomandate valori pe care „trebuie” să le facă și îi sunt interzise pseudovalorile, „nu trebuie”. Interiorizarea normei, transformarea constrângerii exterioare în model de conduită însușit de subiect și-a găsit în limba română două exprimări de o deosebită stabilitate și putere de sugestie: „se cade” – „nu se cade”; „se cuvine” – „nu se cuvine”. Aceste expresii ale conștiinței morale exprimă cu o deosebită precizie procesul de interiorizare a normei, forța intriseacă a convingerii morale; norma este numai sugerată – accentuându-se mereu că acest lucru „se face” sau „nu se face”, iar subiectul este invitat și ajutat să găsească forma proprie de traducere a normei în acțiune.

În „Dicționarul de pedagogie” se precizează: „Regula de comportare obligatorie din punct de vedere al valorilor moralei; tip concret de acțiune cerută de morala unei societăți; judecată de valoare referitoare la ceea ce este admis sau interzis să se facă din punct de vedere moral.”

Calitatea principală a normei este obiectivitatea sa, care rezultă din raportarea la cadrul muncii și al vieții oamenilor, la nevoile colectivității de a-și statua finalitatea, legi de conduită care să apere interesele comune și să formeze conștiința grupului.

Normele morale diferă de la o societate la alta în funcție de tipul de relații existente între oameni în societatea respectivă, de nivelul de civilizație, de condițiile concrete de viață, de practică socială.

Cu ajutorul normelor morale grupul școlar se organizează ca un întreg, în care se asigură fiecărui elev condițiile de dezvoltare și afirmare.

Pentru elev normele de conduită morală apar la început ca cerințe exprimate de părinți, educatori, adulți, pentru ca ulterior să devină mobiluri interioare de acțiune. Norma sancționează valoarea morală și o recomandă ca model de conduită.

Esența și finalitatea sistemului de norme este exprimat de principiul moral. Prin această noțiune se înțelege obârșia, temeiul după care oamenii (educatorul în special) se ghidează în organizarea și desfășurarea activității lor practice, în conduita lor. În munca lor, în comportamentul cotidian, oamenii acționează în numele unor principii care traduc în mod operativ normele sociale, apreciază acțiunile proprii și ale altora în numele acelorași principii, se raportează la acestea când sunt obligate să opteze. Principiul indică ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm, cum pot fi coordonate cu eficiență normele morale.

Însușirea normelor, formarea principiilor morale se realizează prin procesul de educație și mai ales prin participarea la viața cotidiană. Prin interacțiunea cu alții se formează atitudini, convingeri, modele de acțiune. Persoana care nu se sprijină în comportamentul cotidian, pe norme și principii morale bine consolidate și validate social nu se poate aștepta să fie acceptat, inclus, recunoscut ca personalitate.

Orientarea spre valori recunoscute și acceptate de comunitate, spre standarde culturale care generează norme comune de comportament se poate identifica cu procesul de integrare psihosocială a personalității. Valorile sunt în acest caz, nevoile și atitudinile relevante pentru indivizii unui grup, caracterul normativ al comportamentului cotidian, norme largi, fundamentale ce servesc membrilor unei societăți sau unor subgrupuri pentru a integra și ghida activitățile și relațiile comune. „Un sistem de teme privind cunoștințele, atitudinile, valorile și normele în temeiul cărora membrii unui grup sau colectivități mai largi se orientează în situații sociale și își aleg modul de acțiune poartă numele de orientare de valoare.”

Aceste norme nu sunt mecanisme fixe de acțiune, ci comportamente selective exprimând modurile de a vedea situația, de a percepe și a acționa.

T. Parsaus recomanda că între orientările valorice pot fi selectate următoarele direcții: orientarea spre sine – orientarea spre colectiv; calitate – realizare; afectivitate – neutralitate afectivă.

Orientarea valorică descrie potențialul acțional al colectivității, capacitatea acestuia de a formula proiecte de acțiune, de a produce noi valori.

Modelul de acțiune nu este altceva decât schema de gândire și comportare a membrilor unui grup, membrii care aderă la un anumit sistem de valori. Modelul te ajută să progresezi, te susține, te conduce, îți deschide perspective. Organizarea existenței, orientarea spre valori autentice, formarea gustului, a stilului de viață sunt expresia modelelor pe care indivizii le au la dispoziție. „Tabelele de valori” ale fiecărei generații sunt alcătuite prin ierarhizarea modelelor de viață validate de trup, de evenimente, de aprobarea socială.

Învățarea normei, „aproprierea” de modelul impus, preluat sau dorit se realizează printr-un efort personal continuu de învingere a tendinței negative, de consolidare a schemelor de acțiune invalidate de societate. Modele de comportament așteptate, dorite de colectivitate se găsesc pe același conținut psihosocial cu anti-modele. La polul opus al curajului e lașitatea, al hărniciei – lenea, a ascultării – neascultarea; altruismul se formează prin înfrângerea egoismului; comportamentul tolerant se consolidează prin comparație cu intoleranța, neîngăduința, lipsa de înțelegere.

Impuse de societate, dezvoltate prin multitudinea de relații interpersonale ale fiecărei persoane și consolidate prin participare, prin experiența altora, normele de conviețuire socială sunt indicatori relevanți ai civilizației și culturii.

După aria lor de acțiune comportamentele cotidiene se pot împărți, după Adrian Nicolau în patru mari categorii: norme de largă rezonanță cum sunt: omenia, simțul măsurii, bunătatea; norme referitoare la relațiile interpersonale cotidiene cum sunt: respectul reciproc, solidaritatea, tactul, politețea, ospitalitatea, buna cuviință, generozitatea, încrederea, recunoștința; norme referitoare la respectarea și consolidarea valorilor comune: simțul răspunderii, setea de cunoaștere; norme referitoare la comportamentul omului însuși ca membru al societății. Iată câteva exemple: demnitatea, cinstea, cumpătarea, hărnicia, sinceritatea.

Nu se poate face o listă completă a normelor și a ierarhiei după importanța lor în colectivitate. Acest lucru se poate sesiza numai dacă sunt legate de specificul grupului social, de situația concretă, de locul de desfășurare a acțiunii.

În munca sa de formare a elevilor, profesorul de religie va ține cont de paradigma educației creștine pe care le-o va insufla elevilor săi. El va așeza în centru atenției modelul lui Isus Cristos, respectând principiul hristocentric, acesta fiind idealul spre care tindem cu toții.

De asemenea, va îndemna elevii să frecventeze Sfânta Biserică și să asculte învățăturile acesteia, devenind membri activi ai Bisericii. Astfel vor accede la mântuirea propriilor suflete.

În continuare voi expune câteva principii cu valoare paradigmatică ce străbat pedagogia lui Cristos: desăvârșirea care privește atât fizicul, cât și personalitatea morală; activismul, respectiv lupta interioară pentru a dobândi binele suprem prin lupta cu sine însuși; libertatea interioară, care nu poate fi afectată de nici o determinare (,,n-am venit să stric legea, ci să o împlinesc” Mt. 5,17); egalitatea și iubirea fraternă, deoarece toți sunt fiii lui Dumnezeu (,,să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” Mt. 19,19); valorificarea copilului, deoarece acesta este prototipul virtuții.

Copilăria este o stare de perfecțiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit; idealul educației trebuie căutat în inocența copilăriei (,,adevăr vă spun vouă, de nu vă veți întoarce și nu veți fi ca și copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” Mt. 18,3). Copilul ne învață nevinovăția și ne aduce la acel stadiu de uimire, de interogație funciară, de stare harică necesară oricărui început, oricărei căutari.

2.3. MOTIVAREA ALEGERII LUCRĂRII

Având în vedere schimbările din societatea românească precum și problemele pe care le ridică școala contemporană (arătate în Argumente pentru studiul religiei în școală) am optat pentru a demonsta contribuția literaturii spirituale în didactica predării religiei. Pentru a forma o persoană armonioasă și echilibrată, omul integral, se impune cu precădere studiul religiei încă din copilărie.

Copilăria înseamnă inocență, plasticitate, și, ca urmare, capacitate de perfecționare, promisiune a concretizării acesteia. Copilăria este o stare de perfecțiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci împărăția cerurilor este a celor ca ei” (Mt 19, 24)

„Această nevinovăție nu înseamnă neștiință, suspendare sau vid spiritual, ci propensiune și putere de creștere.” Adoptarea unei stări „înnoite” este o condiție minimală a apropierii de divinitate. Sf. Vasile cel Mare afirma despre formarea personalității moral-religioase la copil: „Așadar, trebuie ca sufletul să fie îndrumat spre practicarea faptelor bune când e ușor și fraged și, fiind moale ca ceara, primește cu ușurință formele care se presează aspra lui.” El vorbește despre formarea omului care trăiește în Cristos, pentru Cristos precum și în iubirea lui Dumnezeu.

Finalitatea existenței omului ca și scopul educației rezidă în pregătirea pentru viața cealaltă.

„Omul trebuie să iubească și să țintească din toate puterile spre tot ceea ce facilitează atingerea acestui țel. Spirit foarte cultivat, el definește perceptul „ora et labora” principiu care caracterizează natura omului: esența sa spirituală și structura sa psihofizică.”

Oamenii de știință pleacă de la o axiomă de bază: ca să poți cunoaște ceva trebuie să accepți necondiționat ipoteza unei ordini și al unui generator al acesteia. După o perioadă de extaz în fața descoperirilor științifice, asistăm azi la o criză de încredere în aportul acestor paradigme teoretice și practice la progresul autentic al omenirii. Această idee este subliniată în documentele magisteriale ale papei Francisc, astfel: „O dezvoltare tehnologică și economică ce nu lasă o lume mai bună și o calitate a vieții în mod integral superioară, nu se poate considera progres.”

Pentru aceasta se impune studiul literaturii spirituale atât în cadrul orelor de religie, cât și în afara ei. Omul, ființă deschisă spre lume, spre celălalt – pentru a cunoaște, a dialoga și a iubi – prin însăși natura lui tinde spre Absolut, spre Creator.

Cultura, după Sf Grigore de Nazianz are un rol purificator, ea ne înalță și ne înnobilează, ne conduce pe drumul autoperfecționării, alimentând neîncetat setea pentru desăvârșirea spirituală. Cultura se dobândește prin contactul cu școala, cu cărturarii, cu cărțile.

Marele pedagog ceh, J. A. Comenius a intuit permanența educației și a anticipat cerința integrării cunoașterii în numele Adevărului divin. El afirmă în opera sa:

„Tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim și posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult spre a ajunge tot mai sus, fără însă să putem atinge suprema treaptă.”

Educația spiritualistă trimite la o filosofie a eternității și universalității. Ființa umană se caracterizează prin puterile transcendentale ale conștiinței sale. Omul se ridică la altitudinea cerută de divinitate atunci când conștiința lui dobândește această dimensiune cosmică și transcendentă.

A. Maslow identifică un ansamblu de valori ale ființei care o fac să se situeze dincolo de actualizarea de sine. Aceste valori sunt: adevărul, frumusețea, bunătatea, unitatea, energia vitală, unicitatea persoanei, ordinea, justiția, simplitatea, bogăția inimii. Astfel educația facilitează cunoașterea de sine, de a asculta de vocile interioare, de a descoperi sensul profund al existenței tale.

Un alt cercetător, Harman W., susține că prin educație se face pasul către o formă superioară de cunoaștere. Cunoașterea umană se face prin integrarea nivelurilor distincte, de la inferior la superior; mai întâi există o percepere senzorială, apoi intervine conceptualizarea și în final raportarea la realitate. Perceperea ordinii cosmice duce la o iluminare intelectuală, la o exaltare morală și la un sentiment de bucurie imposibil de descris prin cuvinte, dar care este similar cu acel sens al conștiinței vieții eterne.

După G. Leonard educația trebuie bazată pe bucuria de a învăța, se sprijină pe o trăire mistică a raporturilor noastre cu Universul. Misticismul ar fi o credință în care sinele se unifică tot mai mult într-un tot numit Dumnezeu. El va pune în centru creativitatea, apoi elevul va achiziționa o disciplină interioară similară artistului creator și un sens al responsabilității cosmice. Valorile care trebuie cultivate la elevi sunt: împărtășirea spirituală, creativitatea, prietenia, cooperarea, empatia și deschiderea sufletească. După Leonard educația se cere a fi eliberată de toate dihotomiile și bazată pe bucuria de a căuta.

Să reținem că există în pedagogia contemporană un curent de opinie care se ocupă de cultivarea interiorității, care atestă încă o dată importanța și necesitatea unei paideutici centrate pe dimensiunea spirituală a ființei.

Literatura spirituală nu impune un domeniu de specializare dar prin intermediul ei, copilul contribuie la propria-i formare, indiferent de activitatea sa viitoare. Cea mai importantă caracteristică a literaturii spirituale o constituie valoarea sa informativă, formativă și atitudinală, faptul că prin ea copilul de vârstă școlară descoperă un univers întreg care corespunde aspirațiilor, gândirii și imaginației sale.

Biblia sau Cartea Cărților este învățătorul care te conduce la Bine, Adevăr și Frumos, îți arată calea de urmat „dacă vrei să trăiești mult și bine pe acest pământ”. „Frumoasă și de folos zăbavă” la Miron Costin, cartea e comoara fără de preț, care te cheamă să o folosești în voie. Ea este asemeni unui prieten discret care îți oferă de câte ori ai nevoie același răspuns și-l repetă până l-ai înțeles. Catea îți dă posibilitatea să te oprești mai multă vreme asupra unui pasaj, să te întorci la altul pe lângă care ai trecut în grabă, să meditezi îndelung și apoi să reiei oricând lectura. La fiecare lectură vei descoperi noi sensuri care-ți vor umple sufletul de emoții și spiritualitate. Subliniind rolul lecturii în viața elevilor N. Iorga scria:

„Lectura joacă un rol mare în viața copiilor, un rol mai mare decât în viața celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne prezentă în amintire toată viața și influențează dezvoltarea ulterioară a copiilor. Din cărțile pe care le citesc, copiii își formează o anumită concepție asupra lumii, cărțile formează la ei anumite norme de conduită.”

Pentru a transforma literatura spirituală pentru copii într-un instrument eficient al didacticii predării religiei, profesorul trebuie să reflecteze asupra celor mai variate aspecte ale strategiilor didactice pe care le va folosi în lecții, precum și la particularitățile de vârstă ale școlarului mic. Se impune selectarea atentă a textelor de studiat după următoarele criterii: conținut (legat de lecția predată), formă, dimensiuni, orientare.

De asemenea, textele pot fi grupate pe unități de învățare sau sistematizate, pentru a fixa și consolida informații, competențe și atitudini la școlari. O condiție „sine-qua-non” este introducerea mijloacelor de învățământ adecvate textului propus și obiectivelor urmărite. De exemplu: imagini, portrete, albume, cărți ilustrate, retroproiector, cărți cu poezii, jocuri, rebusuri, filmulețe.

Măiestria profesorului își va pune amprenta în atingerea obiectivelor propuse prin strategiile didactice alese de acesta, precum și de modul în care își alcătuiește proiectul de activitate a lecției.

CAPITOLUL 3 – LITERATURA SPIRITUALĂ PENTRU COPII – INSTRUMENT AL DIDACTICII PREDĂRII RELIGIEI

3.1. CONCEPTUL DE LITERATURĂ SPIRITUALĂ ȘI TEMATICA EI

Literatura spirituală este o componentă a literaturii universale care include totalitatea scrierilor, ce se adresează sufletului cititorilor. Ea cuprinde creații care satisfac cerințele educției religios morale a elevilor. Pentru a forma o persoană echilibrată și armonioasă, viața noastră are nevoie nu numai de cunoaștere și exactitate, ci și de frumos și sacru, care vin să completeze latura instruirii.

Universul literaturii spirituale este vast în termeni și motive, care reprezintă o zestre spirituală bogată. Studiind-o copilul află despre istoria omenirii de la origini și până în zilele noastre, aspecte din viața sfinților, își formează o conduită morală corectă, însușindu-și priceperi și deprinderi religioase.

Profesorul contribuie la educarea moral-religioasă a elevilor selectând texte scurte, citindu-le model astfel încât să trezească interesul elevului pentru învățăturile moralei creștine.

Tematica Bibliei este vastă, iar din studiul ei elevii află numeroase sugestii și principii educative. Scopul educației la vechii israeliți rezidă în dobândirea înțelepciunii, spre care trebuie să ne îndreptăm din toate puterile deoarece: „Ferice de omul care găsește înțelepciunea și de omul care capătă pricepere! Căci câștigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului și venitul adus de ea este mai de preț decât aurul; ea este mai de preț decât mărgăritarele și toate comorile tale nu se pot asemui cu ea.”  (Prov. 3, 13-15). Aceasta este condiția atingerii supreme, a intrării în Împărăția veșnică.

O altă temă majoră veterotestamentară este familia. Exemplul părinților este covârșitor în formarea copiilor: aceștia își educau copiii în spiritul dreptății, ospitalității, bunătății și hărniciei.

O altă temă a Vechiului Testament o reptezintă însușirea poruncilor divine transmise prin Moise (Decalogul). La istraeliți, faptele sunt cele care caracterizează individul „teoria nu era altceva decât urmarea practicii”

În Psalmi se dezvăluie tema relației dintre divinitate și om, precum și a statutului ființei umane care e dependentă de YHWH. Dumnezeu este văzut ca un tată aspru dar drept față de fiii săi: „cum se îndură un tată de fiii săi, așa se îndură Dumnezeu de cei care se tem de El” (Ps. 68, 5-6).

În Noul Testament legea se împlinește prin Întruparea lui Isus, astfel legea talionului devine legea iubirii. Tema principală este DUMNEZEU înseamnă IUBIRE, iar această temă este materializată prin agape, iubirea caritativă fără de care omul nu poate exista ca ființă spirituală.

Isus Cristos este Învățătorul Suprem, modelul formator prin excelență. Spre El năzuiesc toți oamenii, nimeni nu este oprit în acest urcuș. Superioritatea omului rezidă în spiritul unic ce-l animă, diferențiindu-l net de cele mai elementare forme de existență și manifestarea materiei „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă” (In 15,5).

Pildele spuse de Mânturitorul precum și minunile efectuate de acesta, sunt un bun prilej pentru umanitate de a învăța calea de urmat, de a cunoaște tot Adevărul pentru a avea o viață veșnică și a dobândi Împărăția eternă. Revelatoare pentru elevi sunt Parabola fiului risipitor, Oaia pierdută, Înmulțirea pâinilor și a peștilor, Samarineanul milostiv și Învierea lui Lazăr.

Copilăria – model al virtuții este prezentă în învățăturile lui Isus pentru umanitate și aceasta este o temă foarte apropiată copiilor. Cine posedă umilința și smerenia unui copil, acela e mare și va primi harul și viața veșnică. Din acest punct de vedere și părinții trebuie să tânjească a redeveni copii, să intre în stare adamică, fără păcat la starea harică necesară oricărui început (Mt. 18,3).

În literatura spirituală pentru copii vom întâlni „Povestiri cu sfinți pentru copii cuminți” în care li se prezintă copiilor întâmplări din viețile sfinților din care avem de învățat despre: frumusețea și puterea rugăciunii, curajul sacrificiului, răbdarea ascultării și nădejdea mântuirii. Voi da câteva exemple din Povestiri cu sfinți: Povestea Sf. Ilie, Minunea Sf. Elena, Prietenia Cuviosului Gherasim, Dărnicia Sf. Onufrie, Binecuvântarea Sf. Dimitrie, Sfințenia bătrânului David și Icoana Sf. Gheorghe.

Povestirile și poeziile sunt în firea și plăcerea poporului român, de aceea ele trebuie puse în slujba Domnului… Sufletele curate ale copiilor ne obligă să sădim în acestea sămânța credinței și a omeniei prin „Pilde cu tâlc”, „Povestiri religioase” sau „Povești pentru copii”. Acestea sunt cuprinse într-o antologie din care citez câteva titluri: „Sf. Treime”, „Casa Domnului”, „Comorile fiecăruia”, „Sf. simplitate”, „Nemurirea sufletului”, „Puterea Sfintei Cruci”, „Timpul schimbării” și altele.

Din aceste povestiri elevii vor învăța noțiuni dogmatice: despre Sf. Treime, Maria, Născătoare de Dumnezeu, cuprinse în cărticica „Maria, Mama lui Isus”. În capitolul următor voi încerca să demonstrez practic cum poate fi valorificată metodic contribuția literaturii spirituale în predarea religiei la clasele I-VIII.

3.2. CONTRIBUȚIA TEXTELOR DIN „BIBLIA ISTORISITĂ PENTRU COPII” ÎN DIDACTICA PREDĂRII RELIGIEI

„Biblia istorisită pentru copii” este o carte special concepută pentru elevi, în care textul din Sf. Scriptură este mult prescurtat și „tradus” într-un limbaj accesibil vârstei de aur, pentru a respecta particularitățile de vârstă ale școlarului mic. Textele sunt însoțite de multe imagini care au surprins foarte clar culoarea locală a vremurilor de demult: straiele simple, uneltele, vasele, adăposturile, armele (vezi anexa 4, fig. 1).

3.2.1. TEXTE DIN VECHIUL TESTAMENT

Geneza sau Creearea Lumii

a) Povestirea pe scurt a textului și prezentarea imaginilor:

Din lectura Genezei aflăm că în prima zi Dumnezeu a creat cerul și pământul; iar Spiritul lui Dumnezeu plutea peste ape; în ziua a doua a despărțit apele de uscat; a treia zi a creat uscatul și vegetația; a patra zi luminătorii (Soarele, Luna, stelele); în a cincea zi fauna marină și păsările; în a șasea zi fauna terestră și omul; în a șaptea zi Dumnezeu a binecuvântat Creația. Crearea omului este tratată special, Creatorul ca un olar a luat țărână, l-a făcut pe om „după chipul și asemănarea Lui”, apoi i-a suflat „suflare de viață”.

Pe bărbat l-a numit Adam (cel pământesc), iar pe femeie Eva (viață).

b) Explicarea termenilor sau expresiilor neînțelese de către elevi:

„după chipul și asemănarea Lui” = cu aceeași înfățișare;

țărână = sol, lut;

„suflare de viață” = suflet, viață; (vezi anexa 4, fig. 2)

c) Pentru fixarea cunoștințelor profesorul cere elvilor să răspundă la întrebări:

– Ce a creat Dumnezeu în ziua a șasea?

– Cum s-au numit primii oameni de pe pământ?

– În ce mod l-a creat pe Adam? Dar pe Eva?

– Ce a făcut Dumnezeu în ziua a șaptea? (le-a binecuvântat pe toate)

– Ce trebuie să facem noi? (să mergem la Biserică)

d) Prezentarea unor picturi celebre legate de crearea omului:

– Crearea lui Adam, de Michelangelo (vezi anexa 4, fig. 3);

– Adam și Eva, de Albrecht Dürer (vezi anexa 4, fig. 4);

Neascultarea primilor oameni

a) Povestirea textului și prezentarea imaginilor:

Ocrotindu-și creația, ca un adevărat Tată Ceresc, Dumnezeu i-a plasat pe Adam și Eva în grădina Edenului. Un singur lucru le-a cerut: să nu mănânce din „pomul cunoștinței binelui și răului”. Toate erau în armonie până când diavolul, un înger devenit rău, ia chipul șarpelui și îi ispitește pe primii oameni să încalce porunca divină.

b) Explicarea termenilor și expresiilor noi:

„pomul conoștinței binelui și răului” = înțelegere, rațiune, conștiință;

avertizare = atenționare;

armonie = comunicare, bună înțelegere;

c) Urmările neascultării au fost:

– ruperea armoniei dintre Creator și creație;

– Adam și Eva sunt alungați din Eden;

– neascultarea = păcatul strămoșesc;

– pentru a-și dobândi hrana, vor munci;

– păcatul duce la suferință și moarte;

d) Conversația catehetică:

– Ce le-a cerut Dumnezeu celor doi oameni?

– Cine i-a ispitit să păcătuiască?

– Ce s-a întâmplat după ce au mâncat din pomul oprit?

– Cum se numește păcatul lor?

– Ce învățăm din această întâmplare?

e) Desenați grădina Edenului:

Cain și Abel

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

Cain și Abel au fost cei doi fii ai lui Adam și a Evei. Cain s-a ocupat cu agriculutura, iar Abel era păstor. Ei au adus jertfe lui Dumnezeu din produsele lor: Cain a adus grâne, iar Abel cel mai frumos miel din turma sa.

Dumnezeu a apreciat darul lui Abel care era oferit din toată inima, dar pe al lui Cain nu l-a primit. Cain l-a urât pe fratele lui și într-o zi l-a ucis, crezând ca nu-l vede nimeni.

Dumnezeu l-a văzut pe Cain și i-a spus că pământul nu-i va mai da rodul. acest devine fugar.

b) Explicarea termenilor și expresiilor:

agricultura = cultura plantelor;

păstor = crescător de animale;

jertfă = ardere de tot, ofrandă, dar;

invidie, gelozie= sentimente negative;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Cum se numeau cei doi fii ai lui Adam și a Evei?

– Cu ce se ocupau ei?

– De ce n-a apreciat Dumnezeu darul lui Cain?

– Sunteți de acord cu ceea ce a făcut Cain? Motivați răspunsul

– Îți examinezi des conștiința?

– Ce faci atunci când greșești?

d) Porunca din Decalog care se potrivește cu întâmplarea dată:

„Să nu ucizi!”

e) Alcătuiți propoziții cu cuvintele explicate:

Oamenii satelor lucrează în agricultură.

Păstorul îngrijește cu drag oile sale.

Evreii aduceau jertfă pe altar din produsele lor.

Invidia și gelozia sunt sentimente negative.

Legământul cu Noe

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

După mulți ani, oamenii s-au înmulțit și păcatele lor erau tot mai multe. Întristat, Dumnezeu a hotărât să distrugă toate vietățile de pe pământ prin potop. Între oamenii de atunci trăia un om credincios pe care Dumnezeu a dorit să-l salveze, împreună cu familia sa. I-a poruncit să construiască o corabie foarte mare în care să încapă toată familia lui Noe, dar și câte o pereche din fiecare specie de păsări și animale de pe pământ.

După o ploaie de 40 de zile și nopți, apele s-au revărsat peste tot pământul. Noe cu familia sa și animalele introduse în corabia uriașă au fost salvați. Mult timp a trecut până apele s-au retras și toți au ieșit din corabie pentru a începe o viață nouă.

Noe i-a adus jertfă de mulțumire lui Dumnezeu pe un altar, iar Dumnezeu i-a promis lui Noe că niciodată nu va mai trimite potop pe pământ. Semnul legământului cu Noe este curcubeul.

b) Explicarea termenilor și expresiilor:

legământ = promisiune;

altar = loc sfințit în care se aducea jertfa;

curcubeu = semn multicolor pe cer;

c) Urmările răutăților oamenilor:

– potopul a pedepsit păcatele nenumărate ale oamenilor;

– Dumnezeu Tatăl îngrijește creația sa, salvând pe cel corect;

– Dumnezeu promite că nu va mai trimite potop pe pământ;

– Dumnezeu își ține promisiunea, oamenii o încalcă;

d) Întrebări adresate elevilor:

– De ce a fost salvat Noe?

– Cum a descoperit Noe că apele s-au retras?

– În ce mod a mulțumit lui Dumnezeu?

– Care este semnul legământului cu Noe?

– Ce faci când sufletul ți-e încărcat de păcate?

e) Desenați curcubeul reținând ordinea culorilor prin formula ROGVAIV (roșu, orange, galben, verde, albastru, indigo și violet).

f) Alcătuiți enunțuri cu ajutorul cuvintelor explicate:

Eu am făcut legământul să cânt toată viața Domnului.

Pe masa din altar se află Biblia.

După o ploaie de vară apare câteodată curcubeul.

Legământul cu Avraam

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

În catatea Ur din Caldeea trăia un om Avram, cu soția lui Sarai. Ei nu aveau copii. Într-o zi Dumnezeu îi cere lui Avram să se strămute într-un loc pe care i-l va arăta, făgăduindu-i că îl va face părintele unui popor mare. După o călătorie lungă cu multe peripeții și lupte, Avram și ai lui au ajuns în ținutul Canaan unde s-au așezat.

Dumnezeu face legământ cu Avram văzând firea lui ascultătoare, dreaptă și credincioșia lui. Numele lui se schimbă în Avraam care înseamnă tată a multor nemuri, iar Sarai, devine Sarra. Semnul legământului a fost tăierea împrejur a celor de parte bărbătească. Cu toate că Avraam și Sarra erau înaintați în vârstă Dumnezeu le dăruiește un copil numit Isaac. La fel ca într-o poveste Domnul încearcă iar credința lui Avraam, cerând să-i aducă jertfă pe fiul său Isaac, pe muntele Moria.

Avraam ridică un altar de jerfă, îl așează pe fiul său și ia cuțitul. În acel moment un înger al Domnului îl oprește, iar Avraam aduce jertfă un berbec în locul fiului său. Isaac se căsătorește cu frumoasa Rebeca și au doi fii: Esau și Iacov.

b) Explicarea termenilor și expresiilor:

cetate = localitate, oraș;

să se strămute = să se mute definitiv;

tăiere împrejur = semn al credinței în Dumnezeu la vechii evrei;

c) Întrebări

– Cine a fost Avraam?

– Care a fost legământul lui Dumnezeu cu Avraam?

– Care erau calitățile plăcute lui Dumnezeu?

– Ce ai învățat din această povestire?

d) Știați că?…

Pe muntele Moria va fi ridicat peste mulți ani Templul din Ierusalim.

Scena jertfirii lui Isaac a fost pictată de Rembrandt, un pictor celebru (vezi anexa 4, fig. 5).

Isaac înseamnă „Dumnezeu râde”.

e) Alcătuiește o scurtă compunere în care să evidențiezi calitățile sufletești ale lui Avraam:

f) Scrieți mesaje din care să reiasă că ați înțeles cuvintele explicate:

Cetatea Oradiei este în formă de stea.

Avraam s-a strămutat cu toată rudenia sa în ținutul Canaan.

Copiii iudeilor erau tăiați împrejur ca semn al închinării lor lui Dumnezeu.

Istoria lui Iosif

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

Iacov este cel plăcut de părinții săi și de Dumnezeu, de aceea este ales în urma luptei cu îngerul Domnului să devină Israel, adică biruitorul. Iacov a avut 12 fii. Printre aceștia Iosif era fiul preferat al tatălui său. Acest lucru i-a adus necazuri. Ruben, primul născut al lui Iacov trebuia să poarte haine alese și nu Iosif. Frații ajung să-l invidieze, să-l urască și se gândesc să-l ucidă. Ruben a insistat ca fratele lor să nu fie ucis. L-au aruncat într-o fântână secată, iar tatălui lor i-au spus c-a fost ucis de un animal sălbatic.

Frații l-au vândut pe Iosif unor negustori care călătoreau în Egipt, iar de aici încep încercările pentru el la fel ca într-o poveste. Iosif ajunge la curtea unui căpitan al faraonului. În curând e numit administrator al casei datorită înțelepciunii și cumpătării sale. Iosif era un bărbat frumos iar soția lui Putifar a ajuns să-l dorească. Fiind curat la suflet, Iosif nu și-a înșelat stăpânul și pentru aceea a ajuns în temniță. Văzând calitățile sale, Dumnezeu îi dă darul de-a tălmăci visurile prevestitoare ale celor din jurul său.

Tălmăcind visul Faraonului cu cele șapte vite slabe care înghit cele șapte vite grase și cu spicele de grâu care sunt tot șapte. Semnificația visului era că după șapte ani de recolte bogate vor veni șapte ani de foamete. „Dacă ești chibzuit și înțelept, în anii buni vei face provizii de hrană astfel încât poporul tău să poată supraviețui foametei ce va urma.”(Gn. 41,35-36). Iosif scapă din închisoare și e numit guvernator al Egiptului. Ca semn al puterii, primește un inel pe deget.

În curând Iosif de căsătorește cu Asineta, fiica marelui preot și are doi copii: pe Manase și Efraim. În Canaan era foamete și sărăcie, iar tatăl îi trimite pe frații lui Iosif în Egipt să cumpere grâu. Iosif își recunoaște frații dar ca să-i încerce le-a spus că sunt spioni. I-a întemnițat dar după trei zile i-a eliberat și le-a poruncit să-l aducă pe mezinul familiei.

Când hrana li s-a împuținat iarăși, s-au înapoiat în Egipt împreună cu mezinul. Atunci Iosif plângând de emoție s-a făcut cunoscut fraților săi și i-a iertat. Peste câtva timp s-au strămutat în Egipt tatăl lui Iosif și frații acestuia.

b) Explicația termenilor și a expresiilor noi:

faraon = rege, împărat al Egiptului;

Egipt = țară africană;

Nilul = fluviu, cea mai mare apă curgătoare;

mezinul = fiul cel mic;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Cine era Iosif? (mezinul familiei)

– De ce a fost el urât de frații lui? (pentru calitățile lui sufletești)

– Ce calități sufletești avea el?(curat la suflet, gospodar, cinstit, generos, curajos)

– Cum l-a răsplătit Dumnezeu pentru aceste calități sufletești?

– Ce învățăm din această povestire? (cinstea, dreptatea și curățenia sufletească sunt răsplătite de către Dumnezeu)

– Cum trebuie să ne comportăm pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu?

– Cu cine ai dori să te asemeni din această istorie?

– De ce?

d) Știați că?…

Fratele care l-a vândut pe Iosif se numea Iuda, la fel ca și cel care l-a vândut pe Isus.

Iosif mai tălmăcise visuri în familia sa atrăgându-și invidia fraților.

În vis frații și părinții lui se închinau înaintea lui Iosif ca semn al alegerii sale de către Dumnezeu.

Iosif afirma că Dumnezeu este cel care îl ajută la tălmăcirea visurilor.

Semnul puterii este reprezentat de inel, lanțul de la gât și toiagul, care mai târziu devine sceptru.

Numărul șapte este cifra perfețiunii în Biblie, iar numărul 12 arată împlinirea, numărul semințiilor poporului Israel.

e) Alcătuiți un text scurt în care să evidențiați calitățile sufletești ale lui Iosif:

f) Alcătuiți propoziții cu noțiunile explicate:

Faraonul era considerat zeu, fiind tratat cu mult respect.

Egiptul se află în vecinătatea Țării sfinte.

Revărsarea Nilului producea belșug în Egipt.

În majoritatea familiilor mezinul este alintat.

Istoria lui Moise

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

Urmașii lui Iacov – israeliții s-au înmulțit devenind un popor mare. Egiptenii au început să se teamă de ei. Pe tron venise un alt faraon care a luat măsuri împotriva israeliților, transformându-i în sclavi ai egiptenilor. Cu toate acestea, numărul israelițior continua să crească, deoarece Dumnezeu era cu ei.

Faraonul a dat ordin ca băieții israeliți nou-născuți să fie aruncați în Nil, ca să piară. O israelită pe nume Iohabed a născut un băiat, pe care l-a ascuns o vreme. Băiatul creștea și mama se temea că va fi descoperită; atunci l-a pus pe copil într-un coș de trestie, să plutească pe Nil. Fiica faraonului l-a descoperit la timp și l-a înfiat punându-i numele Moise (scos din apă).

Peste ani, Moise dorind să-l scape pe un israelit bătut cu cruzime de un egiptean, l-a ucis pe acesta din urmă. El al fugit în ținutul madian și s-a căsătorit. În timp ce păștea turma scorului său, Moise vede un rug care arde fără să se mistuiască. Apropiindu-se aude o voce: „Eu sunt Dumnezeu, cel pe care strămoșii tăi l-au cunoscut și Căruia I s-au închinat. Am văzut suferința poporului Meu, Israel. Mergi la regele Egiptului și cere eliberarea lui!” (Ex. 3,7.10).

Moise împreună cu fratele său, Aaron merge la faraon să ceară eliberarea poporului Israel. Refuzul îndârjit și repetat al faraonului a adus pedepse mari peste egipteni de la Dumnezeu: apa Nilului s-a înroșit ca sângele, au apărut invazii de broaște, țânțari, tăuni, lăcuste care au pustiit țara; apoi au murit vitele; egiptenii s-au umplut de bube; a căzut grindină și s-a făcut întuneric trei zile. Dar cea mai cruntă pedeapsă și ultima a fost abătută asupra copiilor egipteni când întâiul născut din fiecare casă a murit începând de la sclavul cel mai de jos și până la fiul regelui.

Fiii israeliților au fost feriți de către Dumnezeu care L-a învățat pe Moise ce să facă. Fiecare familie să jertfească un miel, cu sângele căruia va vopsi ușorul ușii pentru ca îngerul morții să ocolească acea casă. Carnea mielului să o mănânce cu pâine nedospită (azimi) și să respecte acest obicei de Paști în fiecare an, în amintirea salvării lor din robia Egiptului.

A doua zi faraonul, a îngăduit israeliților să plece, iar aceștia au pornit la drum. Faraonul s-a răzgândit și a trimis armata în urmărirea foștilor sclavi. Văzând pericolul egiptean, Moise s-a rugat lui Dumnezeu cerând ajutorul. Apoi a ținut toiagul spre mare și un vât puternic dinspre răsărit a despărțit marea iar israeliții au trecut ca pe uscat. Când egiptenii i-au urmărit, apele au revenit și întreaga armată a faraonului s-a înecat.

Dumenzeu a călăuzit poporul prin deșert hrănindu-i cu prepelițe și cu mană. Căldura soarelui dogorea și în deșert apa era puțină. Poporul a cârtit că moare de sete. Moise a cerut ajutorului lui Dumnezeu care i-a spus sî lovească stânca din Horeb. Îndată a ieșit apă și poporul s-a săturat din belșug.

Deși israeliții aveau un drum destul de scurt din Egipt până în Palestina, călătoria lor a durat 40 de ani. Dumnezeu i-a hrănit și le-a purtat de grijă. Apoi a chemat pe Moise pe Muntele Sinai, pentru a face un legământ cu poporul ales. După o pregătire a lui Moise și a poporului, Dumnezeu le dă cele 10 porunci (Ex. 20, 1-17) care au fost scrise în piatră. Apoi l-a învățat pe Moise cum să oganizeze „Cortul Sfânt” în care se afla „Chivotul Legii”( vezi anexa 4, fig. 6)

Aaron, fratele lui Moise a fost primul preot sfințit, iar pe urmă leviții au devenit preoți. Tablele legii se păstrau în cortul interior în Sfânta Sfintelor, unde avea voie să intre doar Marele Preot, o singură dată pe an de Ziua Ispășirii. Israeliții s-au așezat în ținutul Canaanului, care era bogat și roditor. Poporul iarăși a fost nemulțumit și s-a răzvrătit împotriva lui Moise. Dumnezeu i-a pedepsit trimițând printre ei șerpi veninoși, care-i otrăveau pe cei ce cârtiseră.

Moise l-a rugat pe Dumnezeu să salveze oamenii. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat. „Faceți un șarpe de aramă și atârnați-l pe un stâlp ca să poată fi văzut de toți. Cei ce vor fi mușcați să se uite la șarpele de aramă. Astfel vor rămâne în viață.” (Num. 21,8-9)

După încheierea călătoriei și a misiunii sale, Moise s-a suit în muntele Nebo de unde se vedea tot ținutul Canaanului. Mulțumit de ceea ce făcuse, la vârsta de 120 ani, Moise a murit și a fost înmormântat în Valea Moabului.

b) Explicația termenilor și a expresiilor noi:

sclavi = robi puși să facă cele ma grele munci;

ardea fără să se mistuie = ardea fără să se consume;

îndârjit = încăpățânat, dușmănos;

miel pascal = mielul care se taie la Paști;

mana = bobițe de mâncare care aveau gust de pâine cu miere;

Chivotul Legii = cutia din lemn de salcâm, ornată cu doi heruvimi, în care se țineau Tablele Legii;

leviții = urmașii lui Levi, fiul lui Iacov;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Cine l-a salvat pe Moise de la înec? (fiica Faraonului)

– Cum L-a ales Dumnezeu pentru misiunea sa? (i-a vorbit, i S-a arătat)

– Ce misiune i-a dat Domnul? (să-i elibereze pe evrei din sclavia Faraonului)

– Cine a fost Aaron? (fratele lui Moise, primul preot)

– Care a fost semnul legământului? (stropirea cu sânge a poporului și a jertfelor)

– Care a fost legământul dintre Dumnezeu și Moise? (Legea)

– Care sunt cele 10 porunci?

– Sunt valabile și azi cele 10 porunci? Argumentați răspunsul.

– Ce învățăm din istoria lui Moise? (să credem în Dumnezeu )

d) Știați că?…

Dumnezeu i se revelează (arată) lui Moise cu cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt”.

Israeliții își făceau idoli (statui de viței din aur ca să-și arate nemulțumirea) cărora li se închinau.

Sărbătorile Paștelui și Cincizecimii au fost de proveniență agricolă.

d) Completează spațiile punctate cu cuvintele potrivite:

Ca să nu moară de foame prin pustiu, Dumnezeu le trimitea din cer ……… Căldura soarelui dogorea și în deșert era foarte puțină …….. Moise a cerut din nou ajutorul lui Dumnezeu Care i-a spus „ia-ți …….. și lovește stânca” din Horeb. Când a făcut aceasta, apa ………………. cu putere din stâncă.

Timp de ……………….. de ani Dumnezeu S-a îngrijit de poporul Său ……………. toate promisiunile. (mana, apă, toiagul, a țâșnit, patruzeci, împlinind)

e) Alcătuiți o compunere în care să evidențiați calitățile sufletești ale lui Moise.

f) Formulați enunțuri cu noțiunile explicate:

Faraonul i-a transformat pe iudei în sclavi deoarece se temea de ei.

Oștenii luptau cu îndârjire pentru apărarea cetății.

Chivotul Legii conținea tablele cu cele zece porunci.

Dumnezeu i-a hrănit pe iudei cu prepelițe și mană.

Urmașii lui Levi se numeau leviți.

Psalmii lui David

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

La început David a fost un simplu păstor, dar s-a înrolat în armată și s-a evidențiat în luptele împotriva filistenilor. Deoarece știa să cânte frumos la harpă, a fost chemat de regele Saul să-i cânte când era abătut. David și Saul devin prieteni, dar regele ajunge să-l invidieze pe David din cauza vitejiei lui. Într-una din luptele crâncene cu filistenii, regele Saul a murit, iar în locul lui a fost încoronat David.

David era un rege bun, un mare luptător și om de stat. A avut mulți fii și fiice, iar poporul îl iubea. În timpul domniei sale a cucerit Ierusalimul, care era în stăpânirea canaaniților și care devine capitala regatului său. David era un rege drept și ascultător față de Dumnzeu, dar totuși a greșit prin faptul că și-a dorit de soție pe frumoasa Batșeba, care era nevasta lui Urie. L-a trimis pe Urie într-o luptă periculoasă, în care acesta și-a pierdut viața, iar regele s-a căsătorit cu Batșeba. Copilul pe care l-au avut a murit însă.

Regele David a realizat că păcătuise foarte grav în fața lui Dumnezeu, de aceea s-a căit sincer. De-a lungul vieții sale regele David a scris mulți psalmi. Opera sa poetică a rămas ca mărturie a credinței lui în Dumnezeu, dar și a pocăinței de-a lungul vieții sale.

b) Explicația termenilor și a expresiilor noi:

filistenii = dușmani ai israeliților;

harpa = instrument cu ramă de lemn la care se cântă prin ciupirea coardelor cu degetele (vezi anexa 4, fig. 7);

psalmi = poezii în care autorul aduce laude Creatorului, cere ajutorul lui Dumnezeu, își arată căința;

pocăință = căință, părere de rău pentru păcate;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Cine era David? (un păstor și cântăreț la harpă)

– Cum a ajuns el regele țării? (devine apropiatul regelui)

– Cu ce a greșit înaintea lui Dumnezeu? (a dorit moartea și soția lui Urie)

– În ce mod și-a arătat căința pentru păcatele sale? (prin căință și artă)

– Ce înveți din această istorisire? (să te căiești pentru păcate, să te îndrepți)

d) Alcătuiți propoziții cu cuvintele explicate:

Filistenii erau un neam războinic.

David cânta la harpă într-un mod grațios.

Pocăința sinceră duce la îndreptarea persoanei.

În psalmi omul comunică cu Dumnezeu.

d) Știați că?…

În cartea psalmilor sunt 150 de poeme, majoritatea compuse de David.

Cei mai renumiți sunt psalmii închinați lui Dumnezeu în care se laudă Puterea și Mărirea Sa: Ps. 23 Dumnezeu ocrotește pe fiecare om credincios;

Ps. 50 David se căiește pentru păcatele sale;

Ps. 78-83 Istoria poporului ales în timpul lui Moise;

Ps. 92 Cântare pentru ziua Sabatului;

Ps. 1 și 119 Ferice de cei ce umblă în căile Domnului;

Ps. 120-134 Cântările treptelor;

Ps. 136 Polieleul vorbește despre îndurarea Domnului;

Ps. 150 Lăudați pe Domnul;

Psalmii reprezintă un adevărat compendiu al V.T. în care se exprimă într-o formă aleasă modalitățile și strădaniile credincioșilor de a atinge modelul perfect de conduită prescris de voința divină. Psalmodia este mai aproape de sufeltul credinciosului și are un impact puternic asupra vieții sale morale. Sf. Vasile cel Mare afirma că psalmul „face să slăbească mânia sufletului și înfrânează pornirea către patimi; este tovarășul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care-i împacă pe cei ce-și poartă vrăjmășie.”

Omul are statul privilegiat în fața lui Dumnezeu, având o demnitate ființială. De la Dumnezeu emană orice normă de conduită. Spre El trebuie să ne îndreptăm privirea. El este modelul pe care tindem să-l cunoaștem și să-l urmăm: „Căile Tale, Doamne, arată-mi și cărările Tale mă învață, Îndreptează-mă spre adevărul Tău și mă învață, că Tu ești Dumnezeu, Mântuitorul meu și pe Tine Te-am așteptat toată ziua, Bun și drept este Domnul, pentru aceasta lege va pune celor ce greșesc în cale” (Ps. 24, 4.5.9).

Dumnezeu nu lasă creația sa, ci îi poartă de grijă ca un adevărat părinte pe pământ și în cer: „Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui. Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești. Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile” (Ps. 22, 1-4, 7).

Raportul stabilit între Dumnzeu și om este asemenea celui stabilit între magistru și discipol, între dascăl și novice; efectul pedagogic al Psalmilor rezidă în educația moral-spirituală a omului, în întărirea voinței sale de a se ridica la înălțimea cerințelor divinității.

Înțeleptul rege Solomon (vezi anexa 4, fig. 8) Templul (vezi anexa 4, fig. 9)

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

Solomon este unul dintre fiii lui David. El i-a urmat tatălui său la tron. Într-o noapte Dumnzeu l-a întrebat pe Solomon ce își dorește. Acesta a răspuns: „Te rog să-mi dai înțelepciune, ca să pot domni cu dreptate și să fac ce este bine!” Lui Dumnezeu i-a plăcut că Solomon nu dorea bogății și de aceea L-a făcut cel mai înțelept dintre oameni și I-a dat bogății și faimă.

În timpul domniei lui s-a zidit Templul din Ierusalim cu ziduri din piatră aduse de departe, cu lemn de cedru adus din nord, iar apoi a fost împodobit cu elemente arhitectonice. Interiorul Templului era tapetat cu aur și pietre prețioase.

Solomon a organizat împărăția în 12 prefecturi, a modernizat armata, a întărit relațiile diplomatice cu țările învecinate; dar a greșit favorizând riscul idolatriei (închinarea la idoli) prin relațiile cu femeile de alt neam.

b) Întrebări adresate elevilor:

– Cine a fost Solomon? (cel mai mare înțelept și rege din vechime)

– Ce a cerut el de la Dumnezeu? (înțelepciune și putere de a face dreptate)

– Ce i-a dăruit Dumnezeu? (minte, înțelepciune, faimă și bogății)

– Care sunt calitățile sufleteșit ale lui Solomon?

– Ce ai învățat din această istorisire? (cea mai mare avuție e înțelepciunea)

c) Știați că?…

Solomon înseamnă cel iubit de Dumnezeu, om al păcii.

Solomon s-a căsătorit cu fiica faraonului.

A construit multe cetăți și Templul din Ierusalim.

Dumnezeu i s-a arătat de două ori lui Solomon.

Solomon a scris trei cărți din V.T.: Proverbe, Ecleziastul (o perlă de înțelepciune) și Cântarea Cântărilor (un poem de dragoste).

Se spune că Dumnezeu i-a dat în stăpânire vânturile cele bune, care alergau după voia lui, pe demonii care construiau palate și darul de a înțelege graiul păsărilor.

d) Iată câteva sfaturi pline de înțelepciune ce te vor ajuta în viață. Citește-le și poartă-le cu drag în inima ta!

Ascultă fiul meu învățătura tatălui tău și nu lepăda îndrumările maicii tale!

Mila și adevărul să nu te părăsească!

O inimă veselă este un leac minunat!

Cine-și păzește gura, își păzește sufletul!

Cel înțelept se teme și se ferește de rău, iar cel fără minte își iese din fire!

Fiul înțelept îl bucură pe tatăl său, iar fiul nechibzuit nu bagă în seamă pe mama sa!

Proorocul Ilie

a) Povestirea și prezentarea imaginilor:

În vremea regelui Ahab și a crudei regine Izabela trăia un om sfânt, ales de Dumnezeu, proorocul Ilie. El vorbea cu Dumnezeu și a făcut multe minuni. Pentru că poporul se închina la idoli, Dumnezeu a lovit țara cu secetă. Ilie dorea să îndrepte poporul și astfel și-a atras mânia regelui.

Pentru a-l feri de pericol, Dumnezeu l-a trimis pe prooroc într-un loc tainic, la pârâul Cherit. Un corb îi ducea mâncare în fiecare zi. După ce pârâul a secat, Domnul l-a trimis pe Ilie la o văduvă săracă din Sarepta Sidonului. Văduva i-a spus că tot ceea ce are este un pic de ulei și un pumn de făină, iar după aceea vor muri de foame ea și fiul ei. Ca să o pună la încercare, Ilie i-a cerut să-i gătească lui întâi. Pentru bunătatea ei, Domnul i-a zis: „Cât va dura seceta, făina și uleiul tău nu se vor termina.”

Fiul văduvei s-a îmbolnăvit pe neașteptate și a murit. Proorocul s-a dus în camera băiatului și cu ajutorul rugăciunii îndreptate către Dumnezeu l-a înviat pe băiat. Văduva a recunoscut că profetul este „om al lui Dumnezeu”.

În țară nu mai plouase de trei ani și Ilie în acuză pe regele țării de idolatrie. Ca să dovedească puterea lui Dumnezeu, îi cere regelui să-i adune pe închinătorii lui Baal să-și demonstreze puterea. Regele i-a ascultat cererea și Ilie i-a adunat și pe cei ce credeau în Dumnezeu. La locul de adunare au adus jertfă un bou de fiecare parte pentru arderea de tot. Preoții lui Baal și-au chemat idolul, dar acesta n-a răspuns.

Proorocul Ilie a zidit un altar, a pus lemne pentru foc și a stropit boul cu apă. Apoi a chemat pe Dumnezeu ca să-și primească jertfa. Dumnezeu a trimis un foc din cer și a mistuit întreaga jertfă. Întrega adunare a strigat convinsă: „Domnul este Dumnezeul cel Adevărat!” Închinătorii lui Baal au fost omorâți.

b) Explicația termenilor și a expresiilor noi:

profet = prooroc, om ales de Dumnezeu;

ardere de tot = animalul care se aducea ca jertfă;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Ce voia să facă proorocul Ilie cu poporul ales? (să creadă în Dumnezeu)

– Ce calitate sufletească a lui Ilie l-a impresionat pe rege? (tăria credinței)

– De ce credeți că a reușit Ilie să-l învie pe fiul văduvei? (curățenie și credință)

– Ce faptă bună ai făcut azi?

– Ce învățătură extragi din această povestire? (să credem și să sperăm în Dumnezeu)

d) Știați că?…

Sf. Ilie Tesviteanul nu a murit, ci a fost luat de Dumnezeu la cer într-un car de foc.

Un alt prooroc care a dat dovadă de credință nezdruncinată în Dumnezeu era profetul Daniel? El a scăpat din cuptorul încins și din groapa cu lei.

e) Scrieți pe ramurile copacului cel puțin 3 însușiri sufletești ale proorocului Ilie (vezi anexa 4, fig. 10)

3.2.2. TEXTE DIN NOUL TESTAMENT

Dacă în VT copiii urmau exemplul părinților și se aplica legea talionului, în NT avem de-a face cu un model ideal de creștinism, acela al lui Isus Hristos, care a venit să împlinească legea veche prin iubire. Modelul educativ este compus dintr-un număr de norme exemplare care sunt formulate, dar și întrupate la nivelul unor acte și conduite. Ambele ipostaze ale modelului informativ își au importanța lor.

„Modelul paideic abstract este conștientizat sub forma unui ideal, care îl animă și-l poate propulsa pe individ pe un traseu existențial superior. La nivelul practicilor educaționale curente se invocă deseori idealul educațional, care este un supramodel ce întruchipează o normativitate referitoare la profilul caracterial-comportamental al unei personalități. …. Dimensiunea „transcendentă” a modelului devine efectivă și lucrătoare asupra candidatului la formare.”

Modelul atrage prin faptul că întrece prin calități pozitive felul de a fi al persoanei care se raportează la el. Modelul veritabil ne pune în mișcare, ne urnește ființa, dar ne și invită la reflexie, ne trimite la noi înșine.

De asemenea modelul este un pretext pentru regăsirea proporțiilor noastre adevărate. Forța modelului stă în amplitudinea și adâncimea modelării, deoarece modelul nu aspiră la singularizare, ci caută să se multiplice prin difuziune. Modelul nu este „mare” prin el însuși, ci prin reverberațiile lui în timp și spațiu; datorită forței iradiante ce se exercită asupra unei totalități de oameni.

În comparație cu alte modele educative vehiculate în istorie, modelul ideal al creștinului reprezentat prin Hristos „rezonează atât cu pornirile metafizice ale omului, de ascensiune infinită către zările perfecțiunii exemplare cât și cu dorința firească de autoîmplinire”, în limitele unui omenesc imperfect, dar perfectibil.

Prin întruparea Sa, Isus „făcându-se asemeni oamenilor” (Fil 2,7) ne-a putut oferi conduita concretă la care putem accede și noi. Prin vorbele și faptele Sale, Isus Hristos și-a trăit învățătura Sa, ne-a arătat că putem trăi asemenea Lui. Dar să pornim cu începutul.

Viața lui Isus. Nașterea și copilăria

a) Povestirea pe scurt:

Studiind Noul Testament la Evanghelia după Matei și Luca aflăm că în orașul Nazaret trăia o fecioară cu numele Maria. Ea era logodită cu Iosif care era tâmplar.Pe când se afla în rugăciune, Mariei i s-a înfățișat un înger care i-a spus: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine”(Lc 1,28). Îngerul i-a spus că va deveni mama lui Isus, Fiul Celui Prea Înalt, iar puterea Lui va fi mare. Îngerul Gavril i-a mai spus despre verișoara sa, Elisabeta, care deși era stearpă, a născut la bătrânețe un fiu „căci la Dumnezeu nimic nu e cu neputință”(Mt 1,37).

Atunci Maria s-a încredințat pe deplin lui Dumnezeu. Iosif a aflat că Maria va avea un copil. Fiind un om drept și nevoind s-o vădească, se gândea s-o lase pe ascuns. Dar îngerul i s-a arătat lui Iosif în vis și i-a spus: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, căci ea a zămislit de la Spiritul Sfânt. Copilului îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui poporul Lui de păcate”(Mt 1, 20-21).

Lui Iosif i s-a luat o mare greutate de pe inimă și a hotărât să aibă grijă de Fecioara Maria și de Fiul ei. La puțin timp după acestea, împăratul August a poruncit fiecărui om din Imperiul Roman să se înregistreze cu numele în orașul din care provenea.Iosf era originar din Betleem, din neamul regelui David, așa că trebuia să plece acolo. A luat-o și pe Maria în această călătorie dificilă. Când au ajuns în Betleem, Maria era foarte obosită, dar nimeni nu i-a primit să-i adăpostească peste noapte. Singurul loc pe care l-au mai găsit liber are un staul de oi. În acel loc sărac și neprimitor, Maria L-a născut pe Fiul ei, l-a înfășat și l-a pus într-o iesle.

Primii oameni care au aflat vestea nașterii Mântuitorului au fost păstorii. Un înger ai Domnului a venit la ei și o stea strălucitoare s-a arătat pe cer. Îngerul le-a zis:

„Nu vă temeți! Vă aduc vestea cea bună și bucurie mare pentru întreg poporul: Mântuitorul, care este Hristos Domnul, s-a născut azi în Betleem, cetatea lui David! Mergeți și veți găsi pruncul înfășat dormind într-o iesle.”(Lc 2, 10-12)

În acest timp se apropiau de Ierusalim trei magi, care au fost călăuziți de steaua luminoasă. Ei întrebau astfel: „Unde putem să-l găsim pe regele iudeilor, Cel care s-a născut de curând? Noi am văzut la Răsărit steaua Lui luminoasă și am venit să I ne închinăm.” (Mt 2, 2)

Irod, care era împăratul iudeilor numit de romani, s-a tulburat foarte tare auzind că are un rival. De aceea i-a trimis pe magi să caute Copilul ca să I se închine. Dumnezeu i-a avertizat pe magi să nu se întoarcă prin Ierusalim și astfel Isus a fost salvat. Când Isus avea opt zile, Iosif și Maria L-au dus la Templu să-L consacre pe Primul Născut lui Dumnezeu așa cum cerea Legea mozaică. Dreptul Simeon și proorocița Ana L-au văzut și I s-au închinat, mulțumind lui Dumnezeu.

Un înger i s-a arătat lui Iosif în vis spunîndu-i să fugă în Egipt, pentru că Irod va căuta Pruncul să-L ucidă.

Dumnezeu L-a scăpat a doua oară. Pruncul creștea și devenea tot mai înțelept. În fiecare primăvară Iosif și Maria mergeau la Ierusalim la Sărbătoarea Paștelor. Când avea 12 ani L-au luat și pe Isus cu ei. La întoarcerea acasă Mama Lui și Iosif credeau că e în față cu ceilalți copii, dar el rămăsese la Templu unde vorbea cu Învățătorii Legii lui Dumnezeu. Toți care-L auzeau se mirau de priceperea Lui.

După trei zile de căutări L-au găsit. Maria L-a întrebat îngrijorată de ce Le-a făcut aceasta? Răspunsul Copilului Le-a adus aminte că El este Fiul lui Dumnezeu: „De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu? (Lc. 2,4)

b) Explicația termenilor și a expresiilor noi:

Fecioara = tânăra curată la trup și la suflet;

stearpă = femeie care nu poate avea copii;

s-a încredințat lui Dumnezeu = și-a pus viața în voia lui Dumnezeu;

a zămisli = a crea, a concepe

originar = din locul acela;

staul = adăpostul oilor;

iesle = locul din grajd unde se pune fân pentru animale;

magi = cititori în stele, astrologi;

rival = concurent, adversar;

a consacra = a închina, a dărui;

Legea mozaică = legea veche la evrei; credința în Yahwe;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Unde s-a născut Isus? (în Betleem, într-un staul)

– Cine a vestit Mariei că va fi Mama Lui? (Îngerul Gavril)

– De ce credeți că s-a născut într-o iesle? (pentru a-și arăta umilința)

– În ce momente L-a apărat Dumnezeu?

– Cine voia să-L ucidă? (Împăratul Irod)

– De ce? (era un pericol pentru împăratul Irod)

– Cine au fost cei care au dat primii vestea cea bună a nașterii? (Îngerii și păstorii)

– Ce daruri i-au adus magii? (aur, smirnă și tămâie)

– Pentru cine se aduce aur, smirnă și tămâie? (pentru împărat)

– Ce calități sufletești avea copilul Isus? (ascultare, pricepere și înțelepciune)

d) Completați schema (vezi anexa 4, fig. 11) cu calitățile morale ale lui Isus:

e) Alcătuiți o compunere în care să povestiți cum sărbătoriți în familie Nașterea Mântuitorului:

f) Rugați pe bunicii sau străbunicii voștri să vă învețe o colindă veche. Scrieți versurile în caiete:

g) Enumerați obiceiuri specifice de Crăciun din localitatea voastră. Descrieți unul din ele.

h) Alcătuiți enunțuri cu cuvintele explicate:

Fecioara Maria a avut o viață lipsită de păcat.

Iosif este originar din Oradea.

În staulul oilor s-a născut cel mai mare Împărat.

Neavând adăpost, Maria L-a înfășat pe Isus și L-a culcat în iesle.

Cei trei magi I-au dăruit lui Isus aur, smirnă și tămâie.

În copilărie Isus a fost consacrat lui Dumnezeu.

Trupul Mariei L-a zămislit pe Mântuitorul lumii.

Evreii considerau femeile sterpe că nu sunt dăruite de Dumnezeu.

Botezul Domnului

a) Povestirea pe scurt și prezentarea imaginilor:

În acele timpuri trăia Ioan, un om retras care avea credință în Dumnezeu. El spunea celor care-l ascultau că în curând va veni Mesia cel așteptat și îi sfătuia pe oameni să se pocăiască, adică să-și îndrepte greșelile, să devină mai buni.

Cei care-l ascultau veneau la Ioan și acesta îi boteza cu apă în râul Iordanului. Isus Însuși a venit la Ioan pentru a fi botezat, deși nu avea păcate. Ioan L-a întrebat: „De ce vii tu la mine?” Isus a dorit să fie botezat de Ioan pentru a se împlini ceea ce proorocii vestiseră de mult. Pe când ieșea Isus din apa Iordanului „cerurile s-au deschis și spiritul lui Dumnezeu s-a pogorât peste El în chip de porumbel. Un glas din ceruri a zis: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care este bunăvoița Mea!” (Mt. 3, 16-17).

După botez, Isus a mers în pustiu unde a postit 40 de zile. Diavolul a încercat să-L ispitească de 3 ori, să strice lucrarea lui Dumnezeu dar n-a reușit:

– L-a îndemnat să prefacă pietrele în pâini;

– Răspunsul lui Isus „Nu numai cu pâine va trăi omul ci cu tot Cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu!”

– L-a îndemnat să se aruce de pe Templu;

– Răspunsul lui Isus „Să nu ispitești pe Dumnezeu!”

– L-a îndemnat să i se închine;

– Răspunsul lui Isus „Lui Dumnezeu să te închini și numai Lui să-I slujești!”

b) Explicația termenilor noi:

a se pocăi = a simți părere de rău pentru păcatele făcute sau a se îndrepta;

a ispiti = a ademeni sau a îndemna la rele;

c) Întrebări adresate elevilor:

– Ce înseamnă Botezul? (nașterea nouă, îmbisericirea omului)

– Care sunt elementele specifice botezului? (apa și rugăciunea)

– Care sunt efectele botezului?

– Avea nevoie Isus să fie botezat? Motivați răspunsul.

d) Uniți Botezul cu efectele lui:

– șterge păcatul strămoșesc

– este primul sacrament primit

BOTEZ – deschide calea spre Împărăția lui Dumnezeu

– ne face membri ai poporului lui Dumnezeu

– ne pregătește pentru primirea celorlalte Sacramente

(Mirul și Euharistia)

Minunile înfăptuite de Isus

A. Nunta din Cana Galileii

a) Povestirea pe scurt și prezentarea imaginilor:

Isus împreună cu mama sa au fost invitați la o nuntă în localitatea Cana din Galileea. Fiindcă era lume multă vinul s-a terminat înainte ca petrecerea să se încheie. atunci Maria l-a rugat pe Isus să îi ajute pe cei ce făcuseră nunta îndemnându-i așa:

„Să faceți tot ceea ce El vă va spune!” Cele 6 vase mari pentru apă rămăseseră goale. Le-au umplut cu apă, Isus le-a binecuvântat și nuntașii au băut cel mai bun vin. Isus transformase apa în vin, iar ucenicii Săi au crezut în El.

B. Vindecarea slugii sutașului

Un ofițer roman, conducătorul garnizoanei din Capernaum, era deosebit de blând cu populația locală și foarte apreciat de evrei. El construise o sinagogă pe cheltuiala sa. Unul dintre slujitorii lui s-a îmbolnăvit grav, iar sutașul a trimis la Isus câțiva evrei, ca să-l roage să vină să-l vindece pe slujitor.

Isus s-a îndreptat spre casa ofițerului, dar acesta i-a trimis mesaj că nu e vrednic de a-L primi în casă și i-a zis: „Spune numai cu cuvântul și se va vindeca sluga mea!”

Isus s-a mirat văzând atâta credință și întorcându-se a zis mulțimii: „Atâta credință n-am găsit nici în Israel!” Credința sutașului l-a vindecat pe slujitorul acestuia prin Cuvântul lui Dumnezeu.

C. Vindecarea slăbănogului (omului paralizat)

În Capenaum trăia un om paralizat Prietenii lui au auzit că Isus e în oraș și doreau cu ardoare să-l ducă la El. Din cauza mulțimii nu puteau străbate până la Isus, de-aceea l-au coborât pe bolnav cu patul prin acoperiș.

Văzând Isus marea lor credință i-a spus celui bolnav: „Iertate îți sunt păcatele!” (Lc. 5,20; Mc. 2,5)

Învățătorii legii murmurau împotriva lui Isus spunând că doar Dumnezeu poate ierta păcatele. Atunci Isus i-a spus bolnavului să se ridice și să umble. Și îndată omul s-a vindecat și a ieșit din casă pe picioarele lui. Mulțimea a rămas înmărmurită.

D. Învierea fiicei lui Iair

Iair unul dintre conducătorii din Capernaum, a venit să-i ceară ajutorului lui Isus spunând că fiica sa este grav bolnavă. Isus a pornit spre casa lui Iair înconjurat de mulțime. L-a încurajat pe Iair să creadă în salvarea fiicei sale. Pe drum au primit vestea că aceasta murise. Isus a intrat în camera ei și I-a zis: „Fetițo, scoală-te!” (Lc. 8,54) Fata a înviat și i-au dat să mănânce.

E. Înmulțirea pâinilor și a peștilor

O mulțime mare de oameni îl urmau pe Isus. Ascultându-i învățăturile, oamenii nici n-au băgat de seamă că se înserase. Văzând mulțimea obosită și înfometată, Isus i-a întrebat pe ucenici: „De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce acești oameni?” Ucenicii i-au spus c-ar fi bine să-i trimită pe oameni în sate să-și cumpere de mâncare. Un băiat avea 5 pâini și 2 pești. Isus a cerut să le aducă la el. După ce Le-a binecuvântat, a frânt pâinile și Le-a dat mulțimii. Au mâncat toți și s-au săturat deși erau cam cinci mii de oameni. La sfârșit s-au strâns 12 coșuri cu fărâmituri.

F. Învierea lui Isus

Era duminică dimineața după răstignirea lui Isus și înainte de ivirea zorilor. Pământul s-a cutremurat, îngerul Domnului a coborât din cer și a prăvălit piatra de la mormântul lui Isus. Soldații puși să păzească mormântul au încremenit de spaimă.

La puțin timp au sosit și femeile cu mirul pentru îmbălsămare. Au văzut piatra dată la o parte și îngerul le-a vestit învierea lui Isus zicând: „Nu vă temeți! Știu că Îl căutați pe Isus Cel răstignit. Dar El nu mai este aici, căci a înviat precum a zis atunci când era în Galileea! Grăbiți-vă și spuneți ucenicilor Lui!” (Mt. 28,4-7; Mc. 16,6-7; Lc. 24, 5-7).

b) Întrebări despre minunile înfăptuite de Isus:

– Care sunt minunile înfăptuite de Isus?

– Care dintre acestea v-a impresionat mai mult? Motivați răspunsul.

– Cum putem grupa minunile? (în 3 grupe: minuni înfăptuite asupra naturii, minuni înfăptuite asupra oamenilor, minuni înfăptuite asupra Lui Isus Însuși)

– Ce învățătură morală desprindem din ele? (credința este cea mai importantă virtute umană)

– Ce alte valori morale sunt importante? (iubirea, speranța, sfatul, cumpătarea, înțelepciunea)

c) Brainstorming (vezi anexa 4, fig. 12): Completați petalele florii cu minuni înfăptuite de Isus:

d) Aranjează în ordine cronologică imaginile ce cuprind scene din viața lui Isus:

Nașterea, Botezul, Patimile, Răstignirea, Învierea și Înălțarea (vezi anexa 4, fig. 13).

Învățăturile lui Isus

Dumnezeu este iubire, înainte de toate, și numai prin iubire ne înălțăm spre El cu toată ființa noastră. Fiul Iisus va exalta un Dumnezeu drept prin iubire și iertare. El scoate religia din jocul steril al speculațiilor raționale, impregnând-o cu dragostea și caritatea inimii, a sufletului. Sedimentând și resemnificând idei de bază ale omenirii, creștinismul realizează o revoluție spirituală a omenirii, o nouă ordine morală, prin postularea purității inimii și prin bunăvoire între semeni.

Hristos nu este un simplu învățător de lege, ci Învățătorul prin excelență, prototipul de perfecțiune al creștinului. Ne-o spune Evanghelistul Matei: ,,mulțimile stăteau uimite de învățătura lui, căci îi învăța ca unul ce are putere și nu ca învățații lor” (Mt. 7,29). Termenul putere însemna știința deplină a sufletului și a limitelor lui, cunoașterea mijloacelor de a îndruma viața omului pe calea dreaptă, dragoste față de ființa umană, îngăduință și smerenie.

Trebuie subliniat zelul Mântuitorului în transmiterea și răspândirea cunoașterii sale. Identificarea Învățătorului cu învățătura sa este o pildă și o luare aminte pentru toți cei care fac educație.

a) Povestirea pe scurt și prezentarea imaginilor:

A. Bunul samaritean (Lc. 10,25-37)

Prin această pildă Isus îi învață pe oameni cine este aproapele fiecăruia. Un om călătorea de la Ierusalim la Ierihon și într-un loc a fost atacat de tâlhari. Aceștia l-au jefuit și l-au bătut lăsându-l aproape mort. După puțin timp au trecut pe-acolo un preot și un levit, dar aceștia nu l-au ajutat. Mai târziu a trecut și un samaritean care s-a oprit, l-a ajutat pe cel căzut și l-a dus la un han. I-a pansat rănile și i-a spus gazdei că de va mai cheltui ceva cu acel om în nevoie îi va da la întoarcere. Isus i-a spus celui ce a întrebat:

„- Care dintre cei trei a fost aproapele celui căzut?

– Cel care a fost bun și l-a ajutat.

– Mergi și fă și tu asemenea!” (Lc. 10, 36-37)

B. Oaia pierdută (Mt. 18, 10-14)

Dacă cineva are 100 de oi și „una din ele se îndepărtează de turmă și se pierde, ce face păstorul? El le lasă pe cele 99 și pornește s-o caute pe cea pierdută. Când o găsește o pune pe umerii săi, bucurându-se. Se întoarce acasă și își cheamă prietenii zicând: Bucurați-vă împreună cu mine, pentru că am găsit oaia cea pierdută!”

Isus le spune că așa este și în ceruri. Va fi mai mare bucurie pentru un păcătos care se convertește decât pentru cei 99 de drepți, care n-au nevoie de pocăință.

C. Fiul risipitor (Lc. 15, 11-32)

Un tată avea doi fii. Cel mai tânăr i-a cerut tatălui să-i dea partea de moștenire care i se cuvenea. După ce a primit-o, a părăsit casa părintească, trăind în lux și desfătare, risipind întreaga avere.

Când nu a mai avut ce cheltui, s-a dus la un cunoscut și a devenit porcarul acestuia. Era atât de sărac și flămând încât ar fi mâncat roșcoavele ce se dădeau porcilor, dar nu i s-a îngăduit. Dându-și seama de mizeria în care se afla, s-a gândit să se întoarcă la tatăl său. Tânărul se căia pentru nesocotința sa, și i-a cerut iertare tatălui cu lacrimi în ochi zicând: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă chem fiul tău.” (Lc. 15,18-19).

Tatăl l-a primit din toată inima și i-a dat cinstea de odinioară. La reproșurile fiului cel mare, tatăl i-a răspuns: „ – Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și tot ce am e al tău, dar trebuia să ne veselim pentru că fratele tău era mort și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Lc. 15, 31-32)

D. Casa zidită pe nisip și cea zidită pe piatră (Mt. 7,21-29; Lc. 6,46-49)

Isus spune o pildă. Au fost odată doi oameni care au vrut să-și construiască o casă: cel mai înțelept și-a constuit casa pe piatră, săpând adânc. A căzut ploaia, au venit șuvoaiele și a suflat vântul dar casa lui a rămas neclintită având o temelie solidă. Dacă ascultați Cuvintele Mele vă veți asemăna cu acest om înțelept.

Celălalt om, nechibzuit fiind, și-a zidit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit apele, a suflat vântul și casa aceea s-a prăbușit. Cine aude Cuvintele Mele și nu le împlinește, este asemenea acestui om nechibzuit.

E. Isus binecuvântează copii (Mt. 19,13-15)

Cine este mai mare în Împărăția Cerurilor? (Mt. 18, 1-9; Mc. 9, 33-37).

Câteva familii și-au dus copiii la Isus să-i binecuvânteze. Ucenicii săi au încercat să-i oprească pentru că era multă lume în jurul Lui. Isus le-a zis: „Lăsați copiii să vină la Mine, și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu!” (Mt. 19,14)

Isus i-a primit cu dragoste pe copii și i-a binecuvântat punându-și mânile peste ei, pentru nevinovăția lor.

Ucenicii l-au întrebat pe Isus cine este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Isus le-a răspuns că dacă nu vor fi nevinovați precum copiii, nu vor putea intra în Împărăția Cerurilor. Cine se va smeri și va fi ca un copil, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor.

b) Întrebări adresate elevilor:

– Enumerați pilde și învățături ale lui Isus.

– Care este cea mai importantă poruncă a Mântuitorului? (să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toate puterile, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți)

– În ce mod a aplicat Isus această învățătură? (dând exemplul lui Dumnezeu Tatăl, ajutând oamenii, jertifindu-se pe cruce)

– În ce mod i-a ajutat pe oameni? De ce?

– Pe cine a îndrăgit Isus mai mult? (pe copii)

– Motivați răspunsul. (pentru că ei sunt nevinovați, smeriți și curați cu inima)

– Ce înseamnă casa zidită pe stâncă? (lucrul făcut bine, trăinicia)

– Cine îți este prieten adevărat? (cel care te ajută la nevoie)

c) Metoda diamantului (calitățile sufletești ale lui Isus) (vezi anexa 4, fig. 14):

d) Ciorchinele (învățături ale lui Isus) (vezi anexa 4, fig. 15):

e) Rebusuri (vezi anexa 5, fig. 1, 2, 3):

În concluzie, Isus Cristos este paradigma existențială de la care se va inspira adevăratul creștin în acțiunile sale. Tradiția ne îndeamnă să-I urmăm exemplul și nu să fim egalii Lui. Modelul hristic îngăduie o perfecționare a atributelor umane reale și nu ne sperie prin intangibilitatea lui.

Exemplul personal pare a fi temelia oricărei educații. Este ceea ce Mântuitorul a făcut neîncetat prin cuvintele, faptele și pildele Sale. Chemările Lui, adresate prin cuvinte simple, trimit direct la experiența personală concretă: „Fiți deci desăvârșiți, așa cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit!” (Mt. 5,48); „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Mt. 20,39); „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (In. 14, 6); „Și care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța.” (Mt. 23,11-12).

Modelul ideal al creștinului este de transferare a unor trăsături de la modelul suprem la creatură: Eu sunt Lumina lumii; „ cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (In. 8,12). Isus Cristos cuprinde toate atributele învățătorului perfect, activitatea sa formativă suportă toate metaforele posibile, prin care este exprimată formarea personalității. Astfel, Cristos este considerat:

– Mântuitorul care conduce omenirea spre Împărăția Cerească;

– Calea, Adevărul, Viața, Cel care domolește furtuna;

– Căpitanul care veghează asupra corabiei;

– Ocrotitoul care hrănește prin înmulțirea pâinilor, prin transformarea apei în vin, prin aceea că se dă El însuși drept hrană (Euharistia);

– Agricultor iscusit care este maestru al secerișului, al rodirii viței de vie;

– Olarul care fasonează omul asemeni vasului de lut;

– Scrib divin care prin cuvânt și faptă scrie în sufletul omului credincios;

– Păstor și pescar de oameni;

– Lumina Lumii, Pâinea vieții, Apa dătătoare de viață;

– Părinte, dătător de viață, generator suprem;

– Purtător al bogăției harului;

– Vindecător al trupurilor și sufletelor;

– Luptător și învingător al celor rele.

Din perspectiva creștinismului, omul este o ființă suspendată între cer și pământ, nedesăvârșită, dar care este chemată să intre în Împărăția perfecținuii prin comuniunea cu Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu trebuie să fie țelul credinciosului. “Vechiului mimesis între Fiu și Tată” i se adaugă minetismul dintre oameni și Dumnezeu – Fiul.

Cristos ne oferă chipul cu generozitate, dragoste și înțelegere. Dar oamenii rămân responsabili de calitatea asemănării prin efortul propriu pe care-l depun, prin libera alegere și prin imitația activă.

3.3. CONTRIBUȚIA TEXTELOR SPIRITUALE DIN VIAȚA SFINȚILOR ÎN DIDACTICA PREDĂRII RELIGIEI

„Poezia și povestea sunt în firea și plăcerea poporului nostru. De aceea trebuie atrase și ele și puse în slujba Domnului…”

Povestirile despre viețile sfinților nu sunt simple povești ; ele ne spun despre oamnii deosebiți care ne vor apropia de Dumnezeu. „Și sfinții au fost copii”, și ei s-au jucat, au învățat, au crescut și au prins drag de tot ce e frumos și bun. Dragostea de om și de Dumnezeu i-a făcut sfinți, iar sfinții sunt cei mai buni prieteni ai copiilor pentru că îi ajută și îi ocrotesc mereu! Trebuie doar să le cerem ajutorul prin rugăciune.

De la toți sfinții avem ce învăța, de aceea profesorul de religie îi va îndemna pe copii să afle cât mai multe întâmplări despre sfinții din lumea întragă și despre viețile lor: despre frumusețea și puterea rugăciunii, curajul de a se sacrifica pentru aproapele, credința în Dumnezeu, despre răbdarea ascultării mai-marilor dar și despre nădejdea mântuirii.

În cartea „Povestiri cu sfinți pentru copii cuminți” și „Puterea rugăciunii” sau „Patericul” (vezi anexa 6, fig. 1) vom afla despre următoarele personaje, care au devenit sfinți și despre puterea rugăciunii:

A. Curajul lui David

a) Povestire pe scurt și prezentarea imaginilor:

Cu mulți ani în urmă israeliții s-au luptat cu filistenii, care arau un popor războinic și crud. Ca să nu mai moară atâția oameni, fiecare armată trimitea pe cel mai viteaz luptăror al său să lupte. Astfel murea un sigur om și nu mii de oameni.

David, un tânăr simplu și credincios, se oferi să lupte el cu uriașul Goliat, ostașul filistenilor. Acesta vâzându-l pe David mic de statură și subțirel, râse de el cu dispreț. Deși Goliat era înarmat cu lance, scut și îmbrăcat cu zale, David nu s-a pierdut cu firea, ci a luat praștia și l-a lovit drept în frunte. El se bizuia pe ajutorul lui Dumnezeu.

Chiar dacă Goliat era un războinic puternic și viteaz, tânărul David l-a biruit căci dreaptatea era de partea sa.

Morala: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriți le dă har.

B. Înțelepciunea lui Solomon

Solomon, fiul lui David, când a venit la tronul regatului a cerut de la Dumnzeu înțelepciune și inimă pricepută pentru a deosebi ce este bine de ce e rău și pentru a-și conduce supușii cu milă și dreptate. Două femei tinere au venit la regele Solomon să le facă dreptate. Ele născuseră de curând și locuiau în aceeași casă, dar copilul unei dintre ele murise. Fiecare o acuza pe cealaltă că i-a răpit copilul și îl cerea înapoi.

Gâlceava nu mai înceta iar Solomon și-a dat seama cum poate descoperi adevărul. A cerut o sabie de la străjeri, zicând că va tăia copilul în două, să-i dea fiecăreia câte o jumătate. Atunci una dince cele două femei a tăcut surprinsă, iar cealaltă cu lacrimi în ochi, sfâșiată de durere striga:

„- Nu omorâți pruncul! Lăsați-i-l ei, mai bine, decât să moară…

– Acum știu că tu ești mama copilului, a grăit Solomon, către aceea care renunțase la el. Ia-ți fiul și mergi în pace acasă!”

Morala: Dragostea de mamă este capabilă de orice sacrificiu pentru salvarea vieții copiilor ei.

C. Puterea Sfântului Ilie

Se spune că la nașterea lui Ilie, tatăl său l-a văzut hrănit cu foc de doi îngeri. A fost primul semn că pruncul va avea darul profeției. Ilie fiind foarte credincios lui Dumnezeu și văzând că poporul se închină la idoli, a legat ploile pentru trei ani și jumătate prin cuvântul său. Dumnezeu l-a ridicat la cer într-un car cu foc, cu trup cu tot, ca dovadă a sfințeniei sale.

Odată Ilie a fost înșelat de diavol și a prins mare ciudă pe ei. Dumnezeu i-a dat voie să-i stârpească și Sfântul îi urmărește cu tunetul și cu trăznetul lovindu-i fără cruțare. Dracii se ascund în case, pe sub copaci, în animale…

De aceea în timpul furtunii, oamenii aprind lumânarea de la Înviere ca să nu fie trzăniți și ei. Când e necăjit de purtarea oamenilor, Sfântul trăznește de se curtemură lumea din temelii.

Morala: Sfântul Ilie este iubit pentru credință și har, dar și temut pentru mânia sa dreaptă.

D. Minunea Sfintei Elena

Cu sute de ani în urmă, creștinii erau persecutați de împărații romani prin umilințe și torturi până la moarte. Dar Dumnezeu i-a binecuvântat pe oameni cu un împărat creștin Sf. Împărat Constantin a cărui mamă se chema Elena. Împărăteasa Elena îi ajuta pe săraci, făcea milostenie și împărțea ajutoare celor bolnavi. Îi vizita pe cei întemnițați, alinându-le suferințele.

Împărăteasa a dorit să vadă Țara Sfântă unde a trăit Isus. Ajungând la Ierusalim, a dat poruncă să fie făcute săpături pe muntele Golgota. S-au găsit cele trei cruci pe care au fost răstigniți Isus împreună cu cei doi tâlhari. Pentru a desoperi care a fost crucea lui Isus, au adus o femeie bolnavă și au pus-o să se atingă pe rând de ele. Când s-a atins de a treia cruce, femei s-a vindecat pe loc de boala gravă ce o chinuia de multă vreme.

Toți oamenii s-au bucurat pentru descoperirea Crucii Mântuitorului, iar Sfânta Elena a rămas un model de bunătate și de credință. La 21 mai îi sărbătorim pe Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Morala: Puterea crucii este foarte mare. Să ne rugăm cât mai des, făcându-ne Sfânta Cruce.

E. Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare este păzitor de duhuri rele. Înzestrat cu un suflet mare, cu o minte laborioasă și exactă, a luptat pentru alinarea suferințelor celor mulți. A înființat școli pentru reeducarea fetelor alunecate, spitale, azile pentru bătrâni și școli tehnice. A împodobit Sfânta sa Liturghie care se săvârșește de 10 ori în cursul anului.

Odinioară, Împăratul Valens a gonit poporul creștin dintr-o biserică din Niceea, dăruind-o arienilor. Mulțimea credincioșilor a cerut ajutorul Sf. Vasile, iar acesta s-a înfățișat înaintea împăratului, acuzându-l de judecată nedreaptă.

„-Tot la învinuiri te întorci Vasile? Nu ți se cuvine să fii așa, zise împăratul.

– Ba pentru dreptate se cuvine mie a muri, a replicat sfântul Vasile.”

Împăratul l-a trimis pe Vasile să facă dreptate între oameni. Acesta a încuiat și a pecetluit ușile bisericii și a cerut să vină păzitori și de partea credincioșilor și de partea arienilor. Arienilor le-a dat voie să se roage trei zile și trei nopți, iar dacă ușile bisericii se vor deschide la rugăciunile lor, atunci a lor să fie Biserica. Apoi credincioșii se vor ruga lui Dumnezeu doar o zi și o noapte și vor merge cu litie cântând la Biserică; de se vor deschide ușile bisericii, atunci a creștinilor să fie aceasta, iar de nu se vor deschide, aceasta va reveni arienilor.

La rugăciunile arienilor ușile bisericii au rămas ferecate, dar îndată ce s-au rugat creștinii cu Sf. Vasile în frunte și s-au apropiat cântând „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără de Moarte, îndură-Te spre noi!” Îndată s-au sfărâmat zăvoarele, iar ușile s-au deschis singure. Arienii s-au retras rușinați iar credincioșii și-au recăpătat Biserica.

Morala: Rugăciunile Sf. Vasile au putere foarte mare și sunt ascultate de Dumnezeu.

F. Prietenia cuviosului Gherasim

Demult, pe vremea când au fost construite primele mănăstiri și schituri de către oamenii sfinți, trăia și Avva Gherasim (avva=părinte). El era un om simplu și smerit care trăia pe lângă râul Iordan. Într-o zi, Avva Gherasim ieși din mănăstire și dădu față cu un leu fioros ce răgea cumplit și își lingea laba rănită. Fără teamă cuviosul s-a apopiat de animal și i-a scos spinul înfipt în labă, apoi i-a legat rana cu grijă. Leul înduioșat de bunătatea părintelui îl urma pas cu pas. Ceilalți călugări s-au speriat de fiară dar Avva i-a liniștit, spunându-le că animalele simt omul bun la suflet și nu-i fac rău. După mai mult timp, Avva îi spuse leului:

„- Auzi, leușorule, de azi înainte trebuie să faci și tu ceva, iar ascultarea ta va fi să duci în fiecare zi la păscut măgărușul nostru.” Din acea zi leul mergea cu măgărușul la păscut pe pajiște. Cine ar fi îndrăznit să-i deranjeze? Dar într-o zi, pe când leul dormea, un negustor trecu pe acolo și crezând că măgărușul s-a pierdut îl luă cu el.

Spre seară leul s-a întors singur în mănăstire. Avva Gherasim l-a certat pe leu crezând că mâncase măgărușul și l-a pus să care el vasele cu apă pentru mănăstire. După două săptămâni negustorul se întorcea de la târg cu măgărușul legat și încărcat cu ceea ce cumpărase de acolo. Leul recunoscu măgărușul și alergă răcnind spre negustor. Cuviosul ieși să vadă ce s-a întâmplat.

Când a văzut măgărușul teafăr, mult s-a mai bucurat Avva pentru nevinovăția leului. Au trăit în bună înțelegere, dar într-o zi cuviosul Gherasim muri. Prietenia lor a fost atât de puternică, încât leul a zăcut pe mormântul lui Avva, suferind cumplit până a murit și el.

Morala: Animalele, chiar și cele mai fioroase, devin blânde și supuse în prejma oamenilor smeriți și blânzi.

G. Dărnicia Sf. Onufrie

Cu sute de ani în urmă, domnea peste regatul său un împărat credincios și puternic, care nu avea nici un fecior. În fiecare zi se ruga bunului Dumnezeu, împreună cu împărăteasa, pentru a fi binecuvântat cu un moștenitor. Iată că Dumnezeu s-a îndurat de rugăciunile lor și peste puțin timp în palatul regelui s-a născut un prunc, care a fost botezat Onufrie (mereu fericit).

Dar micul prinț a crescut departe de gâlceava lumii într-o mănăstire. Regele s-a împăcat cu soarta și s-a dus la treburile împărăției.

Copilul obișnuia să ceară călugărului de la bucătărie câte o bucată de pâine cu care-și astâmpăra foamea. Îi mai rămânea o bucată de pâine cu care mergea în biserică. Adulții se întrebau ce face băiatul cu pâinea acolo. Micul Onufrie se ducea la icoana Maicii Domnului cu Prucul în brațe și-i dădea bucata de pâine micului Isus, spunându-i: „-Și tu ești mic și poate ți-o fi și ție foame… uite, ți-am adus pâine proaspătă, să mănânci și tu! apoi pleca bucuros și mulțumit.”

Călugării voiau să-l dezvețe pe Onufrie să mai ducă pâine în biserică, de aceea într-o zi nu i-au mai dat pâine. Nedumerit, băiatul s-a dus cu lacrimi în ochi la icoana Maicii Domnului și în genunchi l-a rugat pe pruncul Isus:

„-Am venit la Tine fiindcă mi-e foame și părintele nu vrea să-mi mai dea pâine. Te rog, dă-mi și mie o bucățică de pâine, că și eu Ți-am dat când am avut!” În acea clipă s-a întâmplat o minune dumnezeiască. Pruncul Isus s-a aplecat spre băiat zâmbind și i-a întins o pâine mare, rumenă, cu miros îmbietor. Băiețelul a plecat cu mare greutate cu pâinea în brațe, dar luminat la chip. A dus-o la părintele stareț să le dea și călugărilor.

„-Ia uitați ce mi-a dat mie Pruncul Isus! zicea copilul cu bucurie.”

Călugării au rămas uimiți de minunea săvârșită, iar părintele stareț le-a dat tuturor câte o bucată de pâine, să le fie spre învățătură și binecuvântare.

Morala: Primește cel ce dăruiește din credință și din dragoste de semeni.

H. Binecuvântarea Sf. Dimitrie, izvorâtorul de Mir

Sf. Dimitrie cel Mare a trăit pe vremea cruzilor romani. El era de neam ales și trăia în orașul Tesalonic din Grecia.

Din cauză că a refuzat să se închine zeilor și să le aducă jertfe, a fost aruncat în temniță de către împăratul țării. Sf. Dimitrie îi îmbărbăta pe creștinii întemnițați, alinându-le suferințele, rugându-se pentru ei.

Un tânăr creștin pe nume Nestor a fost condamnat să intre în arenă să lupte cu cel mai crud gladiator, numit Lie. Acesta ieșise învingător în toate luptele pe care le purtase.

Sf. Dimitrie l-a binecuvântat pe Nestor și i-a spus să nu-și piardă nădejdea, pentru că Dumnezeu îl va ajuta. Deși Nestor era fără experiență în lupte, l-a biruit pe Lie. Împăratul era mut de uimire. A aflat pe urmă că Nestor fusese binecuvântat de Sf. Dimitrie și a poruncit ostașilor să-l străpungă cu sulițele.

Ostașii au năvălit în celula sfîntului. Acesta nu s-a împotrivit când a văzut sulițele îndreptate spre el, iar chipul său era luminat de o pace lăuntrică. Din trupul său a izvorât un lichid frumos mirositor, precum Mirul.

Morala: Fericiți sunt cei prigoniți pentru Dumnezeu și pentru dreptate, că a acelora este Împărăția Cerurilor.

I. Sfântul Nicolae – biruitor de popor, făcător de minuni, podoabă sufletească aleasă

Dumnezeu l-a trmis să ajute mulți sărmani. Printre aceștia era un bărbat care avea trei fiice, și neavând nimic să le dea de zestre, s-a gândit să le dea spre desfrânare. Sf. Nicolae, care sporea în rugăciune și post, precum și în fapte bune s-a hotărât să le ajute pe cele trei fete în ascuns pentru a nu rușina pe tatăl lor. Așadar luând o legătură mare de galbeni, a mers noaptea la casa acelui bărbat și a aruncat galbenii pe geam înăuntru.

Bărbatul găsi galbenii dimineața și văzând că sunt din aur, nu înceta să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru ajutor, plângând cu lacrimi fierbinți. După un timp fiica cea mare s-a căsătorit. Sf. Nicolae a procedat la fel și cu fata mijlocie și cea mică. Tatăl fecioarelor l-a urmărit pe binefăcător și astfel a aflat cine este.

Pe flămânzi i-a hrănit, pe datorici i-a răscumpărat, pe goi i-a îmbrăcat, de îngâmfare s-a ferit, pe marinari i-a salvat din furtuni grele. Pentru că a ajutat foarte mult copiii și i-a îndrăgit a rămas sfântul minunilor care aduce bucurii pentru cei mici.

Morala: Sf. Nicolae este ocrotitorul copiilor. Voi face și eu cadouri celor care au nevoie. Isus mă vede și se bucură.

b) Sfaturi pe care ni le dau sfinții:

Sf. Grigore de Nazianz

„Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putința de a face bine.”

„Mâinile la muncă, mintea și inima la Dumnezeu”

Sf. Ioan Gură de Aur

„Rugăciunea este hrana sufletului.”

„Cel ce uită de iad, va ajunge acolo.”

„Sărăcia sau bogăția nu pot învinge dragostea, dar dragostea poate învinge sărăcia și bogăția.”

„Dragostea este bucuria de a face altora bucurii.”

Sf. Efrem Sirul

„Învață-te, fiule, să fii totdeauna simplu și fără răutate!”

Sf. Ambrozie

„Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.”

„Suferiți de pe urma unui om rău? Iertați-l ca să nu fie astfel doi oameni răi.”

Sf. Maxim Mărturisitorul

„Nu fii iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți.”

Sf. Vasile cel Mare

„Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieții încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belșugul vieții devine iarăși chip de ispită. E la fel de greu să-ți păstrezi sufletul neînjosit de greutăți, cât și să nu ți-l jignești în situații înalte.”

Teodoret

„Rugăciunea este atotputernică, ea este numai una, dar poate obține toate lucrurile.”

Sf. Bernard

„Sunt tari puterile iadului, dar rugăciunea e mai puternică decât toți diavolii.”

3.4. CONTRIBUȚIA TEXTELOR SPIRITUALE PENTRU COPII CARE EXPLICĂ NOȚIUNI DOGMATICE

Noțiunile dogmatice sunt de o importanță covârșitoare în formarea conștiinței și conduitei moral-religioase a copiilor. Pentru a fi intuite corect aceste noțiuni trebuie expuse cât mai limpede, în cuvinte puține, dar edificatoare. În cele ce urmează voi da câteva exemple de volume pe care le-am selectat din literatura spirituală care contribuie la explicarea noțiunilor dogmatice: „Micul catehism”, „Catehism pentru clasa a IV- a primară”, „Puterea rugăciunii”, „Să creștem cu Isus. Caiet de cateheză”, „Maria, Mama lui Isus”, „Cele mai frumoase pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc” de Leon Magdan.

Sfânta Treime (vezi anexa 6, fig. 2)

a) Expunerea noțiunii dogmatice:

Un om călătorea în tovărășia unui preot. Acesta l-a întrebat pe preot cum se poate că în Sfânta Treime sunt trei persoane unite, nedespărțite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă. Preotul i-a explicat noțiunea de Sfântă Treime printr-un lucru concret: „să privim Soarele: să zicem că sfera de foc ce dăinuiește de milenii e Tatăl; lumina care ne vine de la Soare, e Fiul, Isus Hristos care a venit să ne lumineze viața și să ne scape de păcate; căldura cere vine de la soare și ne încălzește cu dragostea sa sufletele înghețate de răutate este Spiritul Sfânt. Soarele cu lumina și căldura nu sunt unul și același lucru? Și cu toate astea ele rămân diferite când vorbim despre fiecare separat. La fel și Sfânta Treime este alcătuită din trei persoane Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt Căruia ne închinăm.

b) Rugăciuni de memorat:

„Preasfântă Treime, miluiește-ne pre noi. Doamne, curătește păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru Sfânt Numele Tău!”

„Nădejdea mea este Tatăl,

Scăparea mea este Fiul,

Acoperământul meu este Spiritul Sfânt,

Treime Sfântă, Mărire Ție!” (Sf. Ioanichie)

c) Răspundem la întrebări:

– Care sunt persoanele Sfintei Treimi? (Tatăl, Fiul, Spiritul Sfânt)

– Ce adevăruri de căpetenie ale Sfintei Treimi cunoști? (Există un singur Dumnezeu în trei Persoane; cele trei persoane sunt unite, nedespărțite dar fără amestec)

– Ce alte asemănări în natură putem găsi pentru a explica Sfânta Treime?

Trandafirul = floare, culoare, miros

Omul = trup, suflet, voință

– În ce text sunt prezentate principalele adevăruri de credință despre Sfânta Treime? (Crezul)

– Prin ce semn ne arătăm credința în Sfânta Treime? (semnul Sf. Cruci)

d) Citiți lectura Sf. Cecilia și Sf. Sebastian de la paginile 10-11 din Catehismul pentru cls. a IV a. Ce ați aflat din acestea?

Dumnezeu Tatăl

a) Expunerea noțiunii dogmatice:

Dumnezeu Tatăl este prima pesoană a Sfintei Treimi care a făcut Universul întreg, Cerul cu stelele și Pământul cu toate cele ce se află pe el. Dumnezeu este Tatăl tuturor pentru că El ne-a creat și ne poartă de grijă ca unor adevărați fii. Noi nu Îl vedem pe Dumnezeu pentru că este SPIRIT PREADESĂVÂRȘIT.

El este în tot locul mai mult decât lumina și aerul, de aceea, zicem că este NEMĂRGINIT („un lucru față de care nu poate exista unul mai mare” – Anselm de Cantherbury)

Dumnezeu le vede toate și le știe chiar și cugetele cele mai ascunse. El cunoaște trecutul și viitorul, de aceea zicem că este ATOTȘTIUTOR.

Dumnezeu a creeat doar lucruile bune, frumoase și cu măsură. De accea, zicem că Dumnzeu este PREAÎNȚELEPT.

Lumea văzută și nevăzută nu a existat dintotdeauna. Ele sunt trecătoare, dar Dumnzeu este dintotdeauna și va fi întotdeauna. Dumnezeu este VEȘNIC.

Noi nu facem tot ceea ce voim pentru că suntem slabi de putere. Lui Dumnezeu toate-i sunt cu putință, de aceea zicem că este ATOTPUTERNIC.

Dumnezeu ne iubește chiar dacă noi nu merităm. ca dovadă a IUBIRII Sale nemărginite, ne-a dat pe Fiul său, Unul Născut să moară pentru păcatele noastre. Dumnezeu este PREABUN.

Dumnezeu îi pedepsește pe cei răi și răsplătește pe cei drepți. Dumnezeu este PREADREPT. Dumnezeu i-a creeat pe îngeri de aceea, ei îl laudă într-una cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot. Plin este cerul și Pământul de Mărirea Lui”.

b) Rugăciuni de memorat:

„Tatăl nostru care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe Pământ, pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri, și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău, că a Ta este Împărăția, Slava și Puterea, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Spirit, Amin”.

„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”.

c) Cateheză:

– Care este prima persoană a Sfintei Treimi? (Dumnezeu Tatăl)

– Ce atribute ale lui Dumnezeu Tatăl cunoști? (Dumnezeu este Creatorul a toate, Necuprins, Atotoștiutor, Atotvăzător, Preaînțelept, Preabun, Preadrept)

Explicați pe scurt fiecare din atributele lui Dumnezeu Tatăl.

– Pentru ce ne-a creeat Dumnezeu? (să-L cunoaștem, să-L slujim, să-L iubim)

d) Citiți poezia Ochiul lui Dumnzeu de la pag. 7 din Micul Catehism

e) Problematizare:

Dacă Dumnezeu a făcut doar lucruri bune de ce există în lume atâtea rele? (răspunsul se găsește în C.B.C. paragraful 324, pag. 80)

„Faptul că Dumnezeu perminte răul fizic și răul moral este un mister pe care îl luminează prin Fiul său, Isus Cristos, mort și înviat pentru a birui răul. Credința ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuși să se nască binele.”

Dumnezeu Fiul

a) Expunerea noțiunii dogmatice:

Dumnezeu Fiul este Isus Cristos. El este a doua persoană dumnezeiască care s-a născut din Fecioara Maria. El este mai nainte de veci dar Dumnzeu voind să spele păcatul strămoșesc, L-a dat spre întrupare, făcându-L om. La Nașterea Lui, îngerii au cântat: „Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.”

Ca să deschidă raiul, Isus a pătimit și-a murit pentru om cu trupul și cu sufletul: întristare, bătăi, încununare cu spini, biciuiri, a purtat crucea, a fost răstignit. Patimile și moartea pe cruce a lui Isus pentru mântuiriea noastră se numește Jertfa Crucii.

După moarte, trupul lui Isus a rămas în mormânt 3 zile, iar sufletul a coborât în Limb, unde erau sufletele celor drepți și i-a suit în fericirea cerească. A treia zi, duminică sufletul lui isus s-a împreunat cu trupul și astfel a înviat biruind moartea și surpând domnia diavolului.

După ce Isus a orânduit Biserica, la 40 de zile după înviere, i-a adunat pe ucenici pe Muntele Măslinilor. Apoi i-a binecuvântat și s-a înălțat la ceruri. Apostolii îl priveau cu bucurie pentru că știau că ne pregătește și nouă un loc împreună cu el. La 10 zile după înălțare, Cristos ne-a trimis pe Spiritul Sfânt.

Isus va veni din nou pe pământ la sfârșitul lumii pentru a-i judeca pe cei vii și pe cei morți.

b) Rugăciuni adresate lui Isus:

„Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi, păcătoșii!”

„Isuse blând și smerit cu Inima, fă inima noastră asemenea cu Inima Ta”

„Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru Născătoare de Dumnezeu, îndură-Te spre noi”

„Isuse Bun, pentru meritele Sfintelor Tale Răni, iartă-Ne și Te îndură de noi”

c) Cateheză:

– Care este a doua persoană a Sfintei Treimi? (Dumnezeu Fiul)

– Enumerați principalele adevăruri de credință despre Isus Cristos:

(Isus Cristos, este Dumnezeu adevărat și om adevărat; El este Unul născut, de o ființă cu Tatăl; Lumină din Lumină; S-a întrupat pentru mântuirea neamului omenesc de la Spiritul Sfânt și din Fecioara Maria; Isus omul, a suferit patimi și moarte pe cruce; A înviat a treia zi și s-a înălțat la ceruri; La a doua venire, va judeca viii și morții)

d) Cercetați în caietul de cateheză la p. 44; veți găsi lista cu calitățile umane pozitive: generozitate, autoritate, simplitate, claritate în idei, siguranță de sine, fidelitate, seninătate, entuziasm, curaj, răbdare, altruism, lealitate. Împreună cu colegii încercați să motivați calitățile umane ale lui Isus care reies din fragmentele din Evanghelia după Marcu. (vezi anexa 7)

e) Citiți lecturile „Cele patru piersici”și „Al patrulea mag” din „Cele mai frumoase pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc” ale lui Leon Magdan.

f) Dacă vrei să afli mai mult despre Isus citește în C.B.C., paragrafele 452, 453 de la p. 105, paragrafele 561, 564, p. 130.

Spritul Sfânt

a) Expunerea noțiunii dogmatice:

Spiritul Sfânt este a treia persoană a Sfintei Treimi pentru că purcede de la Tatăl și de la Fiul ca dintr-un singur izvor. Spiritul Sfânt s-a arătat oamenilor când Isus a fost botezat în Iordan. A coborât asupra lui Isus în chip de porumbel. Mai târziu în ziua de Sfintele Rusalii a coborât asupra ucenicilor în chip de limbi de foc.

Spiritul Sfânt a dat Apostolilor darul de a grăi în multe limbi, le-a dat curajul de a predica fără frică depre Isus și de a muri pentru El. Le-a dat darul de a face minuni și vindecări; de a lega și dezlega păcatele oamenilor.

Spiritul Sfânt Luminează mintea noastră și ne învață lucrurile plăcute lui Dumnezeu. Dă putere și daruri alese sufletului nostru. El ne mângâie în necazuri, de aceea îi zicem MÂNGÂIETORUL.

Spiritul Sfânt îi ajută pe Papa, pe Episcopi și Preoți să conducă Biserica lui Isus Cristos.

b) Rugăciuni adresate Spiritului Sfânt:

„Vino Spirite Sfinte, umple inimile credincioșilor tăi și aprinde în ele focul iubirii tale!”

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Spirite al adevărului, care pretutindenea ești, și toate le plinești, vistieria bunătăților și dătătorule de viață, vino și te așează întru noi, și ne curățește de toată întinarea, și mântuiește Bunule, sufletele noastre.”

c) Cateheză

– Care este a treia persoană dumnezeiască? (Spiritul Sfânt)

– Care sunt cele 7 daruri ale sale? (înțelepciunea, priceperea, sfatul, tăria, cunoașterea, evlavia, teama de Dumnezeu)

– Cum a lucrat el în sufletul Apostolilor? (Le-a dat darul de-a grăi în limbi, curaj pentru sacrificii și putere de a vindeca)

– Când primește creștinul darul Spiritului Sfânt? (în Sf. Sacrament la Mirului)

d) Lecturați explicarea rugăciunii „Împărate Ceresc” de la p. 32 din Catehismul pentru cls. a IV-a:

e) Citiți lectura „Comorile fiecăruia” din vol. lui Leon Magdan:

Biserica lui Isus

a) Expunerea noțiunii dogmatice:

Noe, la porunca lui Dumnzeu, ca să se mântuiască de potopul de ape, și-a construit o corabie. Isus ca să ne mântuiască de potopul focului din iad și de păcat a întemeiat Biserica Sa. El i-a spus lui Petru: „Paște oile mele!” și „Paște mielușeii mei!”

De atunci, Sf. Petru și urmașii lui (Papi, Episcopi, Preoți) conduc Biserica așa cum păstorul își conduce turma sa. Papa de la Roma este Capul Văzut al Bisercii, iar Isus este Capul Nevăzut al Bisericii.

Biserica este adunarea creștinilor care adunați în Casa Domnului se roagă și săvârșesc Sfânta Liturghie. De asemnea, conducătorii Bisercii administrează oamenilor Sfintele Sacramente.

Biserica Catolică este Una (are un sigur Cap Văzut, o singură învățătură); este Sfântă, are un întemeietor sfânt și învățături sfinte; Catolică adică pentru toate popoarele și toate vremurile; Apostolică, pentru că ne dă învățăturile Apostolilor și Episcopilor, urmașii acestora. ÎN FIECARE SF. LITURGHIE ISUS E PREZENT ȘI SE JERTFEȘTE PENTRU NOI.

Biserica împreună cu toți credincioșii ei formează trupul spiritual al lui Isus Cristos.

Sfat: Cine nu are Biserica de Mamă, nici pe Dumnezeu nu-L are de Tată!

b) Valoarea Sfintei Liturghii e inestimabilă:

„Sfânta Liturghie este reînnoirea Jertfei de pe Cruce.

Orice Sfântă Liturghie ascultată cu fervoare îți poate ușura pedepsele vremelnice datorate păcatelor.

Liturghiile ascultate de tine în viață valorează mai mult decât cele oferite de alții pentru tine după moartea ta.

Orice Sfântă Liturghie ascultată bine, cu evlavie îți dobândește o mai mare slavă în cer, în Rai.

Prin Sfânta Liturghie, Domnul ne dă tot ceea ce îi cerem, chiar și binele pe care nu ne-am gândit vreodată să îl cerem. (Sf. Ieronim)

Sfânta Liturghie fiind o Jertfă dumnezeiască, valorează cât valorează însuși Dumnezeu.”

c) Cateheză:

– Cum a alcătuit Isus Biserica? (Sf. Petru și urmașii lui)

– Din cine e alcătuită Biserica? (Papa, Episcopi, Preoți, credincioși)

– Care sunt atributele Bisericii? (Una, Sfântă, Catolică, Apostolică)

– Motivați pe scurt afirmațiile.

– Ce înseamnă Sfânta Liturghie? (prezența și Jertfa lui Isus)

d) Citiți lecturile „Casa Domnului” și „Sfânta simplitate” din volumul lui Leon Magdan:

e) Dacă vrei să știi mai mult lecturează C.B.C. la paginile 173-174 „Simboluri ale Bisericii”, iar la p. 183 PRG. 795 „Biserica este una cu Cristos”:

Maria, Mama lui Isus

Cartea „Maria, Mama lui Isus” prezintă copiilor cele mai importante momente din viața Sf. Fecioare într-un limbaj specific vârstei, însoțit de imagini colorate.

Copiii vor face o minunată călătorie în timpurile Noului Testament pentru a descoperi figura Mamei lui Isus care a devenit Mama tuturor copiilor.

a) Expunerea noțiunii dogmatice:

Într-o mică localitate din Galileea, numită Nazaret trăiau Ioachim și Ana. Cei doi soți erau înaintați în vârstă și nu aveau copii. S-au rugat mult pentru aceasta, iar Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile și le-a dăruit-o pe Maria, care era un copil deosebit. Îngerii care vegheau la căpătâiul ei spuneau că „are sufletul mai curat decât zăpada”.

Era adevărat deoarece Dumnezeu a voit ca Maria să se nască fără păcatul strămoșesc. Întreaga viață a Mariei a fost fără cel mai mic păcat.

În timp ce se ruga, îngerul Gavril, mesagerul lui Dumnezeu, a salutat-o „Bucură-te, ceea ce ești plină de har ! Domnul este cu tine !” și i-a dat vestea cea bună: „Prin puterea Spiritului Sfânt îl vei naște pe Isus, Fiul lui Dumnezeu.” De aceea o numim Născătoare de Dumnezeu.

Maria a primit cu supunere și cu umilință această lucrare. Ea a fost ajutată să crească Copilul de către Iosif, tânărul cu care era logodită. Fiul lui Dumnezeu a coborât din cer în chip umil pentru a aduce oamenilor cea mai de preț bogăție Mântuirea.

Peste mai mulți ani, Maria îl întâlnește pe Isus care duce o cruce grea pe umeri. Fecioara simte că inima îi e stăpunsă de sabie. Fiul ei fusese condamnat la moarte pe nedrept. Răstignit pe cruce, Isus îi spune Mariei că de acum înainte Apostolul Ioan va fi fiul ei (adică ocrotitorul). Astfel Sf Maria devine Mama tuturor oamenilor care aleargă la Ea. De aceea i se spune Sf. Fecioare „Bucură-te, Regină!”

După mai mulți ani de la Înălțarea lui Isus, Sf. Maria simte că puterile îi slăbesc. Ea îi sfătuiește pe oameni să facă tot ceea ce I-a învățat Fiul ei. Apostolilor le spune: „Nu fiți triști! Ne revedem în Cer!”

Inima i s-a aprins de dorința de a se întâlni cu Fiul ei față în față. Dumnezeu a înălțat-o pe Maria cu trupul și cu sufletul la Cer.

b) Rugăciuni de memorat:

„Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată ești Tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre. Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ora morții noastre! Amin!”

„Bucură-te, Regină, Maica milei, viața, mângâierea și nădejdea noastră, bucură-te!”

c) Cateheză:

– Ce nume mai are Sf. Maria? (Născătoare de Dumnezeu și Regină)

– De ce o numim așa? (pentru că L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu și a devenit Mamă a noastră a tuturor)

– Ce fel de viață a dus Maria? (o viață fără păcat, o viață sfântă)

– Cum o mai putem numi? (zămislită fără păcat)

d) Dacă vreți să știți mai multe, citiți din C.B.C. despre Sf. Fecioară Maria, la paginile 117-118, PRG. 508-511.

e) Lecturați din cartea cu pilde a lui L. Magdan următoarele texte: „Omul milostiv”, „Harnicul și leneșul”, „Căința păcătosului” și „Timpul schimbării”. Ce ați aflat folositor pentru suflet?

CONCLUZII

Dintre textele comentate în capitolul 3, cele mai reprezentative pentru aportul lor în didactica predării religiei, precum și în educarea morală a elevilor sunt acelea selectate din Sfânta Scriptură. Așa cum afirmă papa Francisc: „ aveți în mâini ceva divin: o carte ca focul, o carte în care Dumnezeu vorbește. De aceea amintiți-vă: Biblia nu este făcută pentru a fi pusă într-un raft, mai degrabă este făcută pentru a fi ținută în mână și citită des, în fiecare zi, fie singuri fie în companie.”

„Să primim comoara sublimă a Cuvântului revelat.”

Personajele legendare întâlnite în V.T. sunt Noe, Avraam și Moise, eroi caracterizați prin modelul lor de credință și ascultare față de Dumnezeu și prin tăria caracterului lor. Un loc important în cărțile V.T. îl au împărații David și fiul său Solomon, care din oameni simpli au devenit personaje ilustre ale antichității, prin înțelepciunea și vrednicia lor, prin sfatul și puterea lor de a gospodări țara.

Prin căința lui sinceră, David a dobândit iertarea lui Dumnezeu. El a rămas renumit prin compunerea psalmilor în care își arată calitatea de artist. Faima lui Solomon a străbătut veacurile istoriei până în zilele noastre datorită carismei și înțelepciunii sale legendare. El a reușit să zidească Templul din Ierusalim.

Sf. Ilie și proorocul Daniel, evidențiați prin puritatea sufletului, cinste, putere de sacrificiu și credință neîncetată în Dumnezeu, au ieșit biruitori în fața pericolelor de tot felul: idolatrie, cuptorul încins, cușca cu lei, pierderea vieții pământești.

În N.T. întâlnim pe Învățătorul Suprem care este Cuvântul, Calea, Adevărul și Viața. Isus Hristos este Cel care ne învață prin cuvânt și faptă cum să trăim curat și să zidim Împărăția lui Dumnezeu, care se află în noi înșine.

Astfel lectura didactică a parabolei trebuie să devină regulă de comportament. „Cine aude și nu se poartă în consecință alunecă pe nisipul mișcător al ideilor frumoase și vide.” Construiește fără temelie. Pentru că textele sacre nu sunt „sisteme” ci „chei”: nu descriu, ci cheamă. Nu vor adeziune intelectuală, ci asumare integrală, dedicație necondiționată.

„A auzi” trebuie să devină „a asculta”, adică a te supune lucrului auzit, a-l transforma în act. Imediat după rostirea parabolei, Isus coboară de pe munte și începe o serie de vindecări. Observăm aici două idei: adevărata temelie e fapta și cuvântarea hristică a fost zidirea.

Dar ce înseamnă în fond „a făptui”, „a zidi”, „a rodi”? Tot ISUS ne dă soluția. Pomii se cunosc după roade. Dar pomul rău nu poate face roade bune, nici pomul bun nu poate face roade rele. Ceea ce faci este ilustrarea coerenței tale existențiale. Cel ce aplică Cuvîntul în slujirea comunității în care trăiește va dobândi Împărăția cerească.

O temă deosebit de importană este tema recunoștinței. Tatăl ceresc ne dăruiește multe lucruri bune fără să le cerem. Dar oare câți dintre noi se duc în zilele de duminică și sărbători pentru a-I Mulțumi pentru binefacerile primite?

Vestea cea bună sau Evanghelia lui Isus, este adusă omenirii de Sf. Ioan Botezătorul, care striga în pustie: „Convertiți-vă, că se apropie Împărăția lui Dumnezeu! Pregătiți calea Domnului! Drepte faceți cărările Lui!” (Mt. 3, 3).

Studiind aspecte din viața sfinților, care s-au rugat și s-au jertfit pentru cei din jur, elevii sunt motivați să le urmeze exemplul. Ei înțeleg că în afara lui „eu” mai există și un „tu”,care trebuie acceptat așa diferit cum este. Că acest „altul” este aproapele meu care mă poate ajuta la nevoie. Elevii învață să facă și ei la fel.

Textele în care se vorbește despre copilăria sfinților sunt cu atât mai mult gustate de școlarul mic, deoarece personajele principale sunt apropiate vârstei lor. Ei se identifică cu acestea și doresc să le urmeze exemplul. Cele mai edificatoare texte sunt: „ Istoria lui Iosif”, „David și Goliat”, „Sf. Nicolae”, „Casa Domnului”, „Cei trei prieteni”, „Copilul bine crescut”, „Timpul schimbării” și „Dărnicia Sf. Onufrie”.

Învățăturile pe care le primesc școlarii despre noțiunile dogmatice ca: Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Spiritul Sfânt, Biserica, Maria, Maica lui Dumnezeu le dezvoltă intelectul, îi ajută să înțeleagă la nivelul vârstei lor misterele divinității.

În lecțiile de religie profesorul are ca scop dezvoltarea proceselor intelectuale ale elevilor (limbaj, memorie, gândire, creativitate). El va introduce în lecție următoarele cerințe: povestirea lecturii, alcătuirea de propoziții cu termenii specifici religiei, cateheză, să răspundă la întrebări problemă. Pentru ca activitățile să fie mai dinamice, profesorul va introduce noțiunile noi prin rezolvarea de rebusuri, scheme, mijloace didactice moderne (retroproiector, tabla „smart”, calculator).

În demersul didactic profesorul împreună cu elevii va rosti și memora rugăciuni potrivite vârstei lor și îi va îmbogăți spiritual cu sfaturi și îndemnuri din Biblie și din experiența sfinților. Copiii care vor să afle mai multe explicații despre noțiunile dogmatice vor fi îndrumați să lectureze texte din C.B.C.

Pentru a trezi interesul elevilor față de lecție profesorul va introduce metode moderne ca: ciorchinele, diamantul, cubul, brainstorming, turul galeriilor, și altele.

Profesorul poate contribui la formarea gustului pentru lectură și înălțare spirituală prin lecturarea unor texte scurte pline de tâlc ca: „Mare este Dumnezeu”, „Podul”, „Ce este smerenia?”, „Bunicul cel credincios”, „Omul cârtitor”, „Cerul înstelat” și „Strigarea în pustie” din vol. „Nestemate duhovnicești”, Ed. Cristimpuri (vezi anexa 8).

Pentru a forma elevii de azi ca oamenii spirituali de mâine este nevoie de educație permanentă, de selectarea modelului adecvat și de convertirea sufletului. Aceasta se face prin afectivitate și voință, prin analiza permanentă a modelului hristic, prin dorința noastră de a deveni mai buni.

BIBLIOGRAFIE

a. Izvoare magisteriale:

Biblia, Ed. IBMBOR, București, 2005.

Catehismul Bisericii Catolice, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1993.

Codul Canoanelor Bisericilor Traducere Iuliu Vasile Munteanu, Ed. Presa Universi-

Orientale, tară Clujeană, 2001.

Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație privind educația creștină, Gravissimum educationis, 28.10.1965, Arhiepiscopia Romano- Catolică de București, 1999.

Papa Francisc Laudato si’, Ed. Presa Bună, Iași, 2015.

Papa Francisc Evanghelii Gaudium, Ed. Presa Bună, Iași, 2014

b. Izvoare pedagogice:

Danciu Ana, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee, Ed. Anastasia, București, 1999.

Nicola Ioan, Tratat de pedagogie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996.

Șebu Sebastian, Opriș Monica, Metodica predării religiei, Ed. Reîntregirea, Alba

Opriș Dorin, Iulia, 2000.

Huszar T. Morala și societatea, Ed. Didactică și Pedagogică,

București, 1967.

c. Studii:

Adămuț Anton, Literatură și filozofe creștină, Ed. Fides, Iași, 1997.

Buzalic Alexandru, Ekklezia, Ed. „Buna Vestire”, Blaj, 2005.

Cabasila Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii. Despre viața în Hristos, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1992.

Comenius Ian Amos, Didactica Magna, Ed. Didactică și Pedagogică, Bu- curești, 1970.

Cucoș, Constantin Educație religioasă. Repere teoretice și metodice, Ed. Polirom, Iași, 2009.

Pleșu Andrei, Parabolele lui Iisus, Adevărul ca poveste, Ed. Hu- manitas, București, 2012.

Sf. Vasile Cel Mare, Asceticele, Ed. IBMBOR, București, 1989.

Semen Petre, Familia și importanța ei în perioada V.T. în Fami- lia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași.

d. Literatură spirituală pentru copii:

Burcă Paula, Maria, Mama lui Isus, Ed. Pauline, București, 2012.

Magdan Leon, Povestiri cu sfinți pentru copii cuminți, Ed. Mate- iaș, București, 2007.

Magdan Leon, Cele mai frumoase pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc, Ed. Mateiaș, București, 2006.

Opriș Dorin, Opriș Monica, Primăvara credinței, Ed. Sf. Mina, Iași, 2010.

Muha Cornel,

P.S. Suciu Ioan, Micul catehism cu istorioare biblice, Ed. „Mica Doris”, Târgu Mureș, 1991.

P.S. Suciu Ioan, Catehism pentru cls. a IV a primară, Ed. Episcopia Bisericii Române Unite, Maramureș, 1993.

Trifa Iosif, Povestiri religioase, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

Tirpe Maria-Eva, Puterea rugăciunii. Îndreptar de educație moral- religioasă pentru copii, tineri și părinți, Ed. Impri- meriei de Vest, Oradea, 2008.

*** Biblia istorisită pentru copii, Ed. Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 2013.

*** Să creștem cu Isus, Caiet de cateheză, Ed. Arhi- diecezană „Buna Vestire”, Blaj, 2001.

*** Puterea rugăciunii. Pateric pentru copii, Ed. Agaton, 2014.

e. Surse:

www.lumea.catholică.ro/2015/12/biblia-o-carte-ca-focul

OPIS ANEXĂ

Anexa 1 – Operaționalizarea obiectivelor de ordin cognitiv

Anexa 2 – Operaționalizarea obiectivelor de ordin afectiv

Anexa 3 – Operaționalizarea obiectivelor de ordin psihomotor

Anexa 4 – Imagini utilizate în procesul de predare-învățare

Fig. 1 – Biblia istorisită pentru copii – copertă

Fig. 2 – Suflare de viață

Fig. 3 – Crearea lui Adam de Michelangelo

Fig. 4 – Adam și Eva de Albrech Dürer

Fig. 5 – Fig. 5 – Pictura lui Rembrabdt – Sacrificarea lui Isaac

Fig. 6 – Chivotul Legii

Fig. 7 – Cântăreț la harpă

Fig. 8 – Portretul lui Solomon

Fig. 9 – Templul lui Solomon

Fig. 10 – Copacul lui Ilie

Fig. 11 – Calități morale ale lui Isus

Fig. 12 – Minuni înfăptuite de Isus

Fig. 13 – Imagini din viața lui Isus

Fig. 14 – Calitățile lui Isus

Fig. 15 – Învățăturile lui Isus

Anexa 5 – Rebusuri

Fig. 1 – Pilda semănătorului

Fig. 2 – Pilda talanților

Fig. 3 – Calități sufletești ale oamenilor

Anexa 6 – Imagini utilizate în procesul de predare-învățare

Fig. 1 – Puterea rugăciunii

Fig. 2 – Sfânta Treime

Anexa 7 – Fișă de lucru – Calitățile lui Isus

Anexa 8 – Copertă de carte – Nestemate duhovnicești

ANEXĂ

Anexa 1 – Operaționalizarea obiectivelor de ordin cognitiv

Anexa 2 – Operaționalizarea obiectivelor de ordin afectiv

Anexa 3 – Operaționalizarea obiectivelor de ordin psihomotor

Anexa 4 – Imagini folosite în predarea – învățarea religiei

Fig. 1 – Biblia istorisită pentru copii – copertă

Fig. 3 – Crearea lui Adam de Michelangelo Fig. 4 – Adam și Eva de Albrech Dürer

Fig. 5 – Pictura lui Rembrabdt – Sacrificarea lui Isaac Fig. 6 – Chivotul Legii

Fig. 7 – Cântăreț la harpă

Fig. 8 – Portretul lui Solomon

Fig. 9 – Templul lui Solomon

Fig. 10 – Copacul lui Ilie Fig. 11 – Copilăria lui Isus

Fig. 12 – Minuni înfăptuite de Isus

Fig. 13 – Imagini din viața lui Isus

Fig. 14 – Calitățile lui Isus

Fig. 15 – Învățăturile lui Isus

Anexa 5 – Rebusuri

Completând rebusul următor cu cuvintele care lipsesc din textul „pilda semănătorului”, pe verticala AB vei regăsi semnificația cuvântului simbol, din această pildă:

„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Una a căzut lângă drum și a fost…1…………… cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Alta a căzut pe piatră, și răsărind, s-a 2…….. pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii crescând au 3……………….. Alta a căzut pe 4……………… cel bun și crescând a făcut rod 5……………….” (Sf. Scriptură)

Fig. 1 – Pilda semănătorului

Identifică în careul de mai jos zece cuvinte care apar în textul „Pilda talanților” și formulează câte un enunț cu fiecare dintre acestea referitor la textul pildei:

Spiritul Sfânt ne dăruiește șapte daruri.

Stăpânul i-a dat unui slujitor cinci talanți.

Altuia i-a dat doar doi talanți.

Cel care a primit un singur talant l-a îngropat.

Stăpânul dorea să ducă banii la zarafi.

Un talant se referă la o valoare enormă.

Slujitorul leneș a fost pedepsit.

El și-a ascuns talantul în groapă.

Dumnezeu nu l-a primit în Împărăția sa pe leneș.

Fig. 2 – Pilda talanților

Completând rebusul cu cuvinte opuse celor date în definiții, vei obține pe verticala AB locul de odihnă al drepților:

1 Nedrept

2 Fricos

3 Urât

4 Nerăbdător

5 Leneș

6 Ateu

7 Nemilostiv

Fig. 3 – Calități sufletești ale oamenilor

Anexa 6 – Imagini utilizate în predarea- învățarea religiei

Fig. 2 – Sfânta Treime

Fig. 1 – Puterea rugăciunii

Anexa 7 – Fișă de lucru – Calitățile lui Isus

Anexa 8 – Coperta de carte – Nestemate duhovnicești