Lichidarea Voluntară Prevăzută DE Legea 311990 ȘI Lichidarea Judiciară Prevăzută DE Legea 852014

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

– DREPT –

LICHIDAREA VOLUNTARĂ PREVĂZUTĂ DE LEGEA 31/1990 ȘI LICHIDAREA JUDICIARĂ PREVĂZUTĂ DE LEGEA 85/2014

Coordonator științific,

Prof univ.dr. Florin Ciutacu

Absolvent,

Duda T. Mirela (Coman)

BUCUREȘTI 2016

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătura cu lichidarea voluntară și lichidarea judiciară a societăților. De asemenea, lucrarea conține și o analiză comparativă între principalelor particularități ale lichidării prevăzute de Legea societăților 31/1990 și cele prevăzute de Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Tema aleasă este extrem de actuală prezentând un subiect

Lucrarea este structurată în șase capitole.

Un prim pas în dezvoltarea temei alese și obiectivul principal al primului capitol al lucrarii îl reprezintă analiza noțiunilor de societate simplă și societate reglementată de Legea 31/1990, a noțiunilor de comerciant și profesionist, reglementarea legală a societății speciale precum și formele de constituire a unei asemenea societăți. Am prezentat, pe scurt, modul de constituire și funcționare a fiecărui tip de societate, aceste noțiuni fiind necesare unei bune înțelegeri a conceptelor prezentate în capitolele următoare.

Al doilea capitol prezintă acele operațiuni care declanșează încetarea existenței societății și o pregătesc pentru etapa lichidării. Sunt expuse cauzele dizolvării, căile prin care o societate se poate dizolva precum și efectele produse de dizolvare asupra societății respective. Legea societăților prevede cauze generale de dizolvare, valabile pentru toate societățile dar și cauze speciale aplicabile acelor categorii de societăți analizate în primul capitol.

Cel de-al treilea capitol analizează lichidarea societăților conform Legii 31/1990. Sunt prezentate principiile lichidării, modificările produse de trecerea la faza de lichidare a societății și procedura lichidării.

În al patrulea capitol este prezentată procedura lichidării judiciare și a falimentului.

Al cincilea capitol prezintă o analiză comparativă între lichidarea prevăzută de Legea societăților 31/1990 și efectele produse și lichidarea prevăzută de Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA SOCIETĂȚI

Societatea simplă și societatea reglementată de Legea 31/1990

Prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil s-a înfăptuit unificarea dreptului comercial cu dreptul civil, Codul comercial fiind abrogat. Așadar Noul Cod civil are la bază concepția monistă, reunind în cadrul său dipozițiile aparținând dreptului privat.

Atât societatea simplă cât și societatea constituită conform Legii 31/1990 au la bază un contract, contractul de societate. Codul civil definește contractul de societate ca fiind un contract prin care „două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta”.

Din definiție reies elementele definitorii ale contractului de societate: intenția asociaților de a colabora pentru desfășurarea unei activități – affectio societatis, aporturile acestora la constituirea societății precum și modul în care vor împărți beneficiile realizate.

Contractul de societate este un act juridic special, generând pe lângă raportul juridic obligațional între asociați și o entitate cu sau fără personalitate juridică. Fiind întemeiat pe dispozițiile Codului civil, contractul de societate are un caracter civil, ca urmare, dispozițiile referitoare la acesta reprezintă dreptul comun atât pentru societățile simple cât și pentru societățile constituite conform unor legi speciale cum sunt societățile constituite pe baza Legii 31/1990. Totuși anumite tipuri de societăți se constituie pe baza contractului de societate și statutului: societatea cu răspundere limitată, societatea pe acțiuni dar și cea în comandită pe acțiuni.

Elementele obligatorii care trebuie menționate în cuprinsul contractului sunt: părțile contractului; obiectul acestuia; aporturile aduse în societate de asociați; denumirea societății; sediul acesteia și forma juridică a societății.

Spre deosebire de societatea simplă, societatea reglementată de Legea 31/1990 are obligația să încheie contractul de societate în formă autentică.

Societatea simplă fiind constituită numai pe baza contractului de societate are o natură juridică contractualistă. Societatea constituită potrivit dispozițiilor Legii 31/1990 are atât o natură juridică contractualistă dar în același timp și o natură instituțională, aceasta fiind caracterizată de o organizare și un patrimoniu proprii dar și de un scop determinat. De aceea, pentru societățile unipersonale, care nu se bazează pe un acord de voință între două sau mai multe persoane cum este cazul celorlalte tipuri de societăți, natura instituțională este cea care explică existența societății.

Societățile simple nu au personalitate juridică. Pentru ca o societate să dobândească personalitate juridică, aceasta trebuie înmatriculată la registrul comerțului, dobândind personalitate juridică de la data înmatriculării. Societățile constituite în baza Legii 31/1990 au personalitate juridică, acestea fiind constituite în forma și în condițiile cerute de această lege.

Codul civil precizează în cuprinsul său că „legea poate reglementa diferite tipuri de societăți în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate”: „simple, în participație, în nume colectiv, în comandită simplă, cu răspundere limitată, pe acțiuni, în comandită pe acțiuni, cooperative, orice alt tip de societate anume reglementat de lege”. Dintre acestea societatea simplă și societatea în participație sunt societăți fără personalitate juridică. Legea 31 a societăților prevede că acestea se pot constitui sub următoarele forme: în nume colectiv, cu răspundere limitată, pe acțiuni, în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni.

Există diferențe și în ceea ce privește înființarea, funcționarea și încetarea existenței societății simple și a celei reglementate de Legea 31/1990. Spre deosebire de societatea simplă, societatea reglementată de Legea 31/1990 are obligația să încheie contractul de societate în formă autentică. În ceea ce privește procedura urmată în cazul încetării existenței societății reglementate de Legea 31/1990, aceasta este mai strictă decât procedura necesară încetării existenței unei societăți simple.

Comercianții-profesioniști

Conform art. 3 Cod civil pentru delimitarea raporturilor comerciale de cele civile se aplică conceptul de întreprindere și cel de profesionist. Ca urmare, prin contractul de societate ia ființă o societate care se manifestă ca un profesionist, deoarece aceasta exploatează o întreprindere.

Doctrina de specialitate a menționat criteriul esențial utilizat la caracterizarea unei întreprinderi: scopul urmărit de societate. Așadar o întreprindere necomercială nu va urmări obținerea unui profit pe când societatea comercială are ca scop obținerea profitului.

Noțiunea de profesionist este prevăzută în Legea nr. 71/2011, aceasta incluzând categoriile de comerciant, întreprinzator, operator economic dar și alte persoane autorizate să desfășoare diferite activități economice sau profesionale.

De asemenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 71/2011, ori de câte ori ne referim la comerciant ne referim la o persoană fizică sau juridică supusă înregistrării în Registrul Comerțului, aceasta exploatând o întreprindere economică (comercială).

Comercianții persoane fizice pot desfășura activități economice în una din următoarele forme: persoana fizică autorizată, întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale sau membru al unei întreprinderi familiale.

Comercianții persoane juridice își pot desfășura activitatea în una din următoarele forme: societăți reglemementate de Legea 31/1990, companii sau societăți naționale, regii autonome, societăți cooperative, cooperative agricole sau de credit, societăți europene, societăți cooperative europene, grupuri de interes economic precum și grupuri europene de interes economic cu sediul în România precum și alte persoane juridice prevăzute de lege.

Reglementarea legală a societăților în România

Dispozițiile Codului Civil referitoare la contractul de societate și la societatea simplă sunt aplicabile cu titlu de drept comun și societăților reglementate de Legea 31/1990.

În doctrină se consideră că „întrucât societățile nu sunt doar contracte între asociați, ci și persoane juridice, și reglementările relative la persoana juridică (art. 197-224 C. civ.) li se aplică societăților cu titlul de drept comun. Pe de altă parte, întrucât societățile comerciale sunt profesioniști în sensul art. 3 C.Civil, lor li se aplică direct (și nu doar cu titlu de drept comun) și dispozițiile Codului Civil relative la obligații”.

De asemenea, „Legea societăților comerciale este legea generală în raport cu alte acte normative speciale aplicabile anumitor categorii de societăți care se organizează și funcționează în diferite domenii, cum ar fi în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, al cooperației, al sistemului bancar, al pieței de capital”.

Uniunea Europeană, a adoptat mai multe reglementări în privința societăților, sub forma Directivelor care au fost transpuse, de-a lungul timpului în legi care au modificat Legea societăților 31/1990.

Clasificarea societăților

În doctrina de specialitate, societățile sunt clasificate în funcție de mai multe criterii.

În funcție de titularul capitalului social, în baza Legii 15/1990 societățile au fost clasificate astfel: societăți cu capital integral de stat; societăți cu capital integral privat și societăți cu capital mixt (de stat și privat) .

După adoptarea Legii 31/1990, societățile „s-au constituit numai cu capital privat între particulari (persoane fizice sau/și persoane juridice)”. După formele de societăți reglementate de Legea 31/1990 acestea se pot clasifica astfel:

în funcție de natura lor, societățile pot fi societăți de persoane sau de capitaluri;

în funcție de răspunderea asociaților le putem clasifica în: societăți în care asociații răspund solidar și nelimitat așa cum este cea în nume colectiv și societăți în care asociații răspund limitat, în funcție de aportul lor la capitalul social, aport exprimat sub forma unei cifre sau a unui procent.

În funcție de structura capitalului social, societățile se clasifică în societăți cu capital împărțit în acțiuni (societăți pe acțiuni), societăți cu capital divizat în părți sociale (cele cu răspundere limitată) sau divizat în părți de interes (în nume colectiv sau în comandită simplă).

În funcție de caracterele acțiunilor/părților sociale/părților de interes societățile se clasifică în societăți care pot emite titluri de valoare (societăți în comandită pe acțiuni precum și societăți pe acțiuni) și societăți care nu pot emite astfel de titluri (cu răspundere limitată, în nume colectiv și în comandită simplă).

Alt criteriu de clasificare întâlnit în literatura de specialitate este criteriul izvorului general sau special de reglementare a acestora. Astfel, unele societăți sunt reglementate de Legea societăților 31/1990 în timp ce altele sunt reglementate de Legi speciale așa cum sunt Legea nr. 32/2000 care se referă la activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, O.U.G. nr. 99/2006 care privește instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aceasta reglementând societățile bancare, aprobată și modificată prin Legea nr. 227/20074; Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației; Legea nr. 297/2004 privind piața de capital; O.G. nr. 51/1997 care se referă la operațiunile de leasing și societățile de leasing.

Personalitatea juridică a societății și efectele produse

Art.1 din Legea societăților 31/1990 prevede că persoanele fizice și persoanele juridice au posibilitatea de a se asocia în scopul creerii societăților cu personalitate juridică pentru a putea

desfășura activități cu scop lucrativ. Aceste societăți cu sediul în România vor avea personalitate juridică.

Așadar, societățile, din momentul constituirii, după îndeplinirea tuturor formalităților cerute de lege, dobândesc personalitate juridică. Art.187 Cod civil enumeră elementele definitorii ale persoanei juridice:

Scopul care trebuie să fie licit și moral precum și în acord cu interesul general;

Organizarea de sine stătătoare, aceasta participând la raporturile juridice în nume propriu;

Patrimoniul propriu, alcătuit din drepturi și obligații patrimoniale proprii, distincte de cele ale persoanelor fizice care o alcătuiesc.

Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt în același timp generale, legale, cumulative, exclusive și diverse.

Doctrina de specialitate a explicat fiecare din aceste caracteristici ale elementelor constitutive ale unei persoane juridice. Elementele constitutive sunt generale deoarece acestea sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice. Acestea sunt, de asemenea, legale, întrucât sunt instituite prin lege. Caracterul exclusiv al acestora se referă la faptul că ele sunt nu numai necesare dar și suficiente. Comportând particularități de la o persoană juridică la alta, elementele constitutive sunt diverse.

După constituire, societatea are personalitate juridică adică aptitudinea de a avea drepturi și obligații.

Actul constitutiv al societății specifică elementele de identificare ale societății nou create: firma, sediul acesteia dar și naționalitatea. De asemenea, forma juridică a societății comerciale joacă un rol important în identificarea societății.

Societatea deține o voință de sine stătătoare care, deși „este generată de voturile asociaților, aceasta nu se reduce la simpla lor însumare, ci reprezintă o realitate de ordin diferit, care exprimă subiectivitatea distinctă, ca entitate colectivă instituționalizată”.

În ceea ce privește patrimoniul societății, acesta este distinct de patrimoniul asociaților săi. Aportul la constituirea societății „poate fi în numerar, în natură sau în industrie”.

Odată cu dobândirea personalității juridice a societății apar și consecințele acesteia: responsabilitatea societății față de obligațiile acesteia, dreptul acesteia de a participa la raporturi juridice precum și dreptul de a sta în justiție în nume propriu.

Formele societăților

Art. 2 al Legii 31/1990 specifică faptul că societățile se pot constitui în una din forme prevăzute de lege, această dispoziție fiind imperativă. Cu ocazia constituirii, asociații pot alege una din cele cinci formele prevăzute de lege. Societățile se împart, conform Legii societăților 31/1990, în societăți de persoane și societăți de capitaluri.

Societățile de persoane

La baza societăților de persoane stă contractul de societate, ca urmare, numărul minim de asociați este doi iar în cazul societății în comandită simplă minim un asociat comanditar și unul comanditat.

În societățile de persoane, importantă este „calitatea asociaților și nu capitalul aportat de aceștia în societate. La baza înființării unei societăți de persoane sta încrederea între asociați, fapt ce face ca relația care determină constituirea unei societăți de persoane să fie intuitu personae”.

Legea societăților 31/1990 stabilește modul de constituire, funcționare, administrare, control a fiecărui tip de societate de persoane.

Societatea în nume colectiv

Această formă de societate se constituie prin încheierea contractului de societate. Aceasta are un număr mic de asociați (minim 2) și este considerată de doctrină societate închisă. Caracterul închis al societății este dat de relația intuitu personae a asociaților – nu este posibilă cesionarea tuturor părților sociale de către un asociat cu o altă persoană decât dacă toți ceilalți asociați sunt de acord.

În ceea ce privește capitalul social, nu este prevăzut un capital social minim pentru societățile de persoane dar acesta trebuie sa existe în momentul constituirii pentru ca societatea să poată căpăta statutul de persoană juridică.

Aportul la capitalul social poate fi aport în numerar (obligatoriu pentru orice tip de societate), aport în natură, în prestații dar și aport în creanțe.

Capitalul social se împarte în părți sociale (părți de interese de valoare egală), acestea nefiind reprezentate de titluri negociabile și nu sunt în general transmisibile. Transmiterea sau cesiunea părților sociale în caz de deces al unui asociat poate sa aibă loc numai atunci când s-a prevăzut în mod expres în actul constitutiv al societății continuarea activității cu moștenitorii asociatului decedat.

Răspunderea asociaților pentru această formă de societate este solidară și nelimitată. Creditorii societății se vor îndrepta prima dată împotriva societății pentru obligațiile neachitate la termen și abia apoi se vor putea îndrepta asupra asociaților.

Conducerea societăților de persoane revine asociaților care hotărăsc, în general, cu unanimitate de vot.

Administrarea și reprezentarea societății în nume colectiv în relațiile acesteia cu terții se face de către unul sau mai mulți administratori ori de către o terțe persoane.

Asociații realizează controlul activității economico-financiare, aceștia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulți cenzori/auditori financiari.

Societatea în comandită simplă

Asociați comanditari și asociați comanditați sunt cele doua tipuri de asociați din cadrul societății în comandită simplă.

Societatea este considerată legal constituită dacă numele a cel puțin unuia dintre asociații comanditați este cuprins în denumirea societății.

Asociații comanditari finanțează societatea și au puterea de comandă asupra acesteia dar nu participă în mod direct la coordonarea și administrarea patrimoniului acesteia. Cei care administrează efectiv societatea sunt asociații comanditați care lucrează sub comanda asociaților comanditari.

Răspunderea asociaților este diferită, asociații comanditari răspunzând în limita aportului lor la capitalul social în timp ce asociații comanditați răspund în mod solidar și nelimitat.

Actul constitutiv al societății în comandită simplă trebuie încheiat în formă autentică și acesta va cuprinde elementele obligatorii stipulate de art. 7 din Legea nr. 31/1990.

Deciziile privind alegerea administratorilor societății; revocarea acestora; aprobarea situației financiare a societății; rezolvarea diferitelor divergențe dintre admnistratori atunci când societatea are mai mulți administratori; răspunderea acestora în cadrul societății se iau prin votul asociaților reprezentând majoritatea absolută a capitalului social.

Art. 88 din Legea nr. 31/1990 se referă la administrarea societății în nume colectiv care este încredințată unuia sau mai multor asociați comanditați. Modul de lucru al administratorilor va fi prevăzut prin actul constitutiv astfel: atunci când administratorii lucrează împreună, deciziile se iau în unanimitate; atunci când există neînțelegeri între administratori în privința deciziilor, cei care vor decide sunt asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Societățile de capitaluri

Capitalul aportat de către asociații-acționari este factorul important la aceste tipuri de societăți și nu calitatea asociaților. Legea 31/1990 stabilește modul de constituire, funcționare, administrare, control a fiecărui tip de societate de capitaluri.

Societatea pe acțiuni

Societatea pe acțiuni are la bază actul constitutiv care este format din contractul de societate și statutul de funcționare. Societatea se constituie cu un număr de minim 2 acționari, aceștia putând fi persoane fizice sau persoane juridice, iar capitalul social trebuie sa fie cel puțin 90.000 lei. Acesta se poate constitui numai în bani și natură. Capitalul social minim reprezintă echivalentul sumei de 25.000 euro, de aceea, Guvernul poate modifica, cel mult o dată la 2 ani, această valoare. La constituire trebuie vărsat minim 30% din capitalul subscris.

Capitalul social este împărțit în acțiuni reprezentate prin titluri negociabile, transmisibile prin acte între vii dar și prin acte mortis causa, fără să fie necesar acordul celorlalți acționari.

Societățile pe acțiuni se pot constitui în două moduri: prin subscripție instantanee sau prin subscripție publică pe bază de prospect de emisii.Valoarea acțiunilor pe care fiecare acționar le deține reprezintă valoarea limită în ceea ce privește răspunderea acestora pentru datoriile societății.

Conducerea societății se realizează pe baza principiului majorității voturilor acționarilor, organul de conducere fiind Adunarea generala a acționarilor.Consiliul de administrație sau administratorul unic pentru sistemul unitar și Directoratul aflat sub controlul Comitetului de supraveghere în cazul sistemului dualist sunt organele care se ocupă de administrarea societății pe acțiuni.

În ceea ce privește controlul societății pe acțiuni, acesta se realizează în mod obligatoriu de către o comisie de cenzori sau auditori.

Societatea în comandită pe acțiuni

Acționarii societății în comandită pe acțiuni sunt împărțiți în două categorii: acționari comanditari și acționari comanditați. Acționarii comanditari au o răspundere limitată la valoarea aportului lor la capitalul social, în timp ce acționarii comanditați răspund nelimitat și solidar pentru delictele societății.

Capitalul social al societății în comandită pe acțiuni este împărțit în acțiuni, conferind astfel societății puncte comune cu societatea pe acțiuni.

Societatea cu răspundere limitată

Apărută pentru prima dată în anu 1892 când a fost introdusă în Codul comercial german (Gmbh) a fost apoi preluată și în alte state: Portugalia, Polonia, Austria, etc.

Acest tip de societate este o formă intermediară între societățile de persoane și societățile de capitaluri.

O societate cu răspundere limitată poate fi constituită de două sau mai multe persoane fizice ori juridice pe baza unui act constitutiv care cuprinde elemementele specifice ale contractului de societate dar și ale statutului de funcționare.

De asemenea, „la baza constituirii acestei societăți stă încrederea între asociați și de aceea părțile sociale nu sunt liber transmisibile, ci supuse agrementului celorlalți asociați”.

Numărul asociaților într-o societate cu răspundere limitată este de maxim 50, fiind singura formă de societate pentru care legiuitorul a reglementat numărul maxim de asociați.

Capitalul social minim necesar pentru constituirea societății este de 200 lei, aporturile putînd fi în bani sau în natură, dar niciodată în creanțe.

Capitalul social este împărțit în părți sociale considerate a fi titluri de valori negociabile care nu sunt liber transmisibile.

Răspunderea asociaților este limitată la valoarea aportului la capitalul social.

Conducerea societății se realizează de Adunarea generală a asociaților care, în general, adoptă hotărâri cu majoritatea absolută de voturi, uneori legea cerând o majoritate calificată.

Administratorii societății sunt numiți prin actul constitutiv sau sunt aleși de Adunarea generală a asociaților din rândul acestora sau ca persoane din afara societății.

Atunci când numărul asociaților este mai mare de 15, controlul societății este asigurat de cenzori sau auditori financiari, în caz contrar controlul putând fi realizat direct de asociații care nu au calitatea de administrator.

O formă specială de societate cu răspundere limitată o reprezintă societatea cu răspundere limitată cu asociat unic persoană fizică sau juridică. Totuși legea nu permite ca o persoana fizică sau juridică să fie asociat unic în mai mult de o societate cu răspundere limitată. Asociatul unic poate îndeplini funcția de administrator al societății exercitând totodată și atribuțiile Adunării generale a asociaților.

CAPITOLUL II DIZOLVAREA SOCIETĂȚILOR

Noțiunea de dizolvare. Caracteristici.

Din momentul constituirii, după îndeplinirea tuturor formalităților cerute de lege, societatea dobândește personalitate juridică. Personalitatea juridică a societății încetează după parcurgerea a două etape: etapa dizolvării și etapa lichidării.

Adunarea generală a acționarilor/asociaților sau instanța pot lua hotărârea privind dizolvarea societății. Totuși dizolvarea se poate produce și în temeiul legii, în mod excepțional.

În prima etapă, cea a dizolvării societății, se realizează toate acele operațiuni care declanșează încetarea existenței societății și o pregătesc, personalitatea juridică a societății nefiind afectată, deși dizolvarea marchează sfârșitul activității normale a societății. Personalitatea juridică este menținută, aceasta fiind indispensabilă pentru operațiunile care urmează.

Cea de-a doua etapă, a lichidării societății, cuprinde operațiunile de lichidare a patrimoniului societății pentru plata tuturor creditorilor și apoi împărțirea soldului rămas între asociați. Personalitatea juridică este subordonată cerințelor lichidării.

Cauzele dizolvării societăților

Cauze generale de dizolvare

Cauzele dizolvării societății pot fi reglementate de lege sau pot fi stipulate în actul constitutiv.

Legea societăților prevede cauze generale de dizolvare, valabile pentru toate societățile dar și cauze speciale aplicabile unor categorii de societăți.

Cauze tradiționale de dizolvare

Următoarele cauze generale de dizolvare sunt prevăzute de Legea societăților:

trecerea timpului prevăzut pentru durata societății

Dacă s-a stabilit durata societății în actul constitutiv, la expirarea acestui termen societatea se dizolvă în temeiul legii.

realizarea obiectului de activitate stabilit al societății ori imposibilitatea realizării acestuia. În situația în care este imposibil să se realizeze obiectul de activitate, societatea își pierde rațiunea pentru care există, ca urmare, aceasta se dizolvă.

declararea nulității societății

Nulitatea societății poate fi declarată prin hotărâre judecătorească atunci când nu au fost respectate cerințele legii referitoare la constituirea acesteia. Dizolvarea societății are loc, în acest caz, la data rămănerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare a nulității, aceasta urmând să intre în lichidare.

Conform doctrinei, cazurile de nulitate a societății privesc următoarele situații: lipsa actului constitutiv al societății sau neîncheierea acestuia în formă autentică atunci când legea prevede această formă; toți fondatorii erau incapabili la data constituirii societății; societatea are obiect de activitate considerat ilicit sau contrar ordinii publice; elemente esențiale precum denumirea sau obiectul de activitate al societății, aporturile asociaților, capitalul social subscris nu sunt prevăzute în actul constitutiv; în cazul lipsei încheierii judecătorului delegat de înmatriculare a societății sau a autorizării legale administrative de constituire a societății; încălcarea dispozițiilor legale cu privire la capitalul social minim subscris și vărsat sau atunci când numărului de asociați este mai mic decât cel prevăzut de lege.

hotărârea adunării generale

În cazul în care asociații doresc, societatea poate fi dizolvată în baza hotărârii adunării generale a acestora. Motivele dizolvării sunt la aprecierea asociaților societății, conform doctrinei de specialitate.

hotărârea tribunalului

La cererea oricărui asociat, tribunalul poate decide dizolvarea societății în situația în care funcționarea acesteia este împiedicată din cauza neînțelegerilor grave dintre asociați,.

falimentul societății

În acest caz, conform art. 232 alin. 3, tribunalul învestit cu procedura falimentului pronunță dizolvarea societății. Așadar, dizolvarea și lichidarea societății în caz de faliment se face de către judecătorul sindic.

Cauze de dizolvare-sancțiune aplicabile societăților

Legea 152/2015 a adus modificări Legii societăților 31/1990. Aceasta evidențiază cazurile de dizolvare care pot fi pronunțate de tribunal în următoarele situații:

organele statutare ale societății nu mai există sau acestea nu se mai pot întruni;

acționarii/asociații au dispărut sau domiciliul ori reședința acestora nu sunt cunoscute;

sediul social nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de lege, odată cu expirarea duratei actului prin care se certifică dreptul de folosință sau odată cu transferul dreptului de proprietate sau folosință asupra spațiului care are destinația de sediu social;

societatea și-a încetat activitatea sau nu a reluat-o după perioada de inactivitate temporară. Această perioadă de inactivitate se anunță organelor fiscale și Registrului Comerțului care o va înscrie ca mențiune. Perioada de inactivitate (suspendare) este de maxim 3 ani de la data înscrierii mențiunii la Registrul Comerțului;

capitalul social nu a fost completar de societate, în condițiile legii;

pentru nedepunerea situațiilor financiare anuale și, eventual, a situațiilor financiare anuale consolidate sau a raportările contabile care trebuiau făcute la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, dacă perioada de întârziere este mai mare de 60 de zile lucrătoare față de termenul prevăzut de lege;

pentru nedeclararea la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice a faptului că societatea nu a desfășurat activitate de la constituire, dacă perioada de întârziere este mai mare de 60 de zile lucrătoare față de termenul prevăzut de lege.

Conform Legii 31/1990, tribunalul poate pronunța dizolvarea societății în cazurile enumerate mai sus. În acest caz dizolvarea se pronunță la cererea oricărei persoane interesate sau a Oficiului Național al Registrului Comerțului După rămânerea definitivă a hotărârii de dizolvare societatea intră în lichidare.

Cauzele speciale de dizolvare

Societățile pe acțiuni sau societățile cu răspundere limitată se pot dizolva, cu excepția cauzelor generale de dizolvare prevăzute mai sus, în situația în care consiliul de administrație sau directoratul (pentru societățile pe acțiuni) sau administratorul (pentru societățile cu răspundere limitată), constată că, activul net al societății s-a redus la mai puțin de jumătate din capitalul social inițial. În acest caz, societățile au posibilitatea de a reconstitui activul net până ce acesta atinge cel puțin jumătate din valoarea capitalului social, de a reducere capitalul social cu o sumă cel puțin egală cu suma pierderilor neacoperite din rezerve sau de a dizolva societatea.

Conform art. 228 alin. 2 b) societățile pe acțiuni se mai pot dizolva în situația în care societatea rămâne pe o perioadă mai lungă de 9 luni cu mai puțin de 2 acționari, dizolvarea făcându-se la cererea oricărei persoane interesate care se adresează instanței.

Societățile cu răspundere limitată și societățile în nume colectiv și se pot dizolva și atunci când apare una din următoarele cauze: falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unui asociat, numărul asociaților reducându-se din acest motiv la unul singur. Totuși, dizolvarea nu operează atunci când s-a stipulat în actul constitutiv o clauză de continuare cu moștenitorii sau asociatul hotărăște transformarea societății în societate cu răspundere limitată cu asociat unic.

Prevederile referitoare la societățile în nume colectiv și la cele cu răspundere limitată sunt aplicabile și societăților în comandită simplă sau societăților în comandită pe acțiuni, atunci când cauzele de dizolvare privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.

Căile de dizolvare a societăților

Literatura de specialitate prevede trei căi de dizolvare a societăților: dizolvare de drept, prin voința asociaților (dizolvare voluntară) și pe cale judecătorească (dizolvare judiciară).

Dizolvarea de drept

Unicul caz de dizolvare de drept al societății este reprezentat de expirarea termenului fixat pentru durata societății, în cazul în care societatea a specificat în actul de constituire un termen limitat de funcționare a societății. În această situație, dizolvarea se va produce de plin drept (ope legis) fără a fi necesară vreo manifestare de voință a asociaților și nicio formalitate de publicitate.

În acest caz, data dizolvării va fi data expirării termenului stabilit pentru durata societății.

Dizolvarea voluntară

Cea de-a doua cale de dizolvare a societății o reprezintă dizolvarea prin voința asociaților ( denumită și dizolvare voluntară).

Hotărârea asociaților cu privire la dizolvarea societății se ia în adunarea generală respectându-se în acest caz dispozițiile Legii societăților privitoare la modificarea actului constitutiv. În acest sens este nevoie de un cvorum prevăzut pentru adunarea generală extraordinară, hotărârea luându-se cu o majoritate formată din drepturile de vot reprezentând cel puțin două treimi aparținând acționarilor prezenți sau celor reprezentați , atunci când în actul constitutiv nu sunt prevăzute alte condiții de cvorum.

Hotărârea adunării generale privind dizolvarea se depune la Oficiul Registrului Comerțului pentru a se face mențiunea în registru, fiind apoi transmisă din oficiu, Monitorului Oficial, spre publicare.

Asociații pot reveni asupra hotărârii de dizolvare dacă nu s-a făcut nicio repartiție din activ, de asemenea, cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv. Hotărârea asociaților de revenire se menționează în Registrul Comerțului și se publică în Monitorul Oficial al României.

Orice persoană interesată dar și creditorii societății „pot face opoziție la tribunal împotriva hotărârii” conform legii.

Dizolvarea judiciară

Dizolvarea judiciară a societăților poate sa aibă loc din mai multe motive. Astfel, conform art. 227 alin. 1 lit. e, tribunalul poate hotărâ dizolvarea societății atunci când este împiedicată funcționarea acesteia din cauza neînțelegerilor grave dintre asociați. Această hotărâre se ia la cererea oricărui asociat.

De asemenea, conform art. 237 alin 1 tribunalul poate pronunța dizolvarea unei societăți la cererea oricărei persoane interesate sau a Oficiului Național al Registrului Comerțului în toate cazurile de dizolvare-sancțiune enumerate anterior. În acest caz, după pronunțarea hotărârii de dizolvare, societatea intră în lichidare.

Conform literaturii de specialitate, un alt caz de dizolvare judiciară se întâlnește atunci când are loc declararea nulității societății.

Falimentul societății este, de asemenea, un caz de dizolvare judiciară pe baza unei hotărâri judecătorești. Într-o opinie, falimentul societății reprezintă „o formă de dizolvare silită a unei societăți comerciale (având caracter sancționator), care intervine, de cele mai multe ori, în situația în care societatea a înșelat buna-credință a creditorilor.”

Un caz special îl reprezintă dizolvarea pentru imposibilitatea realizării obiectului societății sau pentru realizarea acestuia, deoarece „ambele motive de dizolvare sunt situații de fapt care trebuie constatate pentru ca dizolvarea să devina efectivă.”

Efectele dizolvării societății

Legea societăților prevede în cadrul art. 233 ca un prim efect al dizolvării deschiderea procedurii lichidării. Lichidarea este obligatorie, cu excepția cazului în care are loc fuziunea sau divizarea totală a societății ori a cazului în care societatea a fost dizolvată prin hotărârea luată de adunarea generală a asociaților și aceștia, ulterior, revin asupra hotărârii în condițiile cerute de lege.

Legea prevede că în cazul societății în nume colectiv, în comandită simplă dar și în cazul societății cu răspundere limitată asociații pot hotărî odată cu dizolvarea și modul în care se va face lichidarea societății și de repartizare a activului net rămas. Pentru aceasta, cvorumul și majoritatea necesare sunt cele prevăzute pentru modificarea actului constitutiv. În toate cazurile trebuie să se asigure stingerea datoriilor societîții sau regularizarea acestora în acord cu creditorii.

În cazul în care nu se întrunește acordul unanim în privința împărțirii bunurilor, lichidarea se va face conform Legii societăților.

Pe toată perioada lichidării, până la terminarea acesteia, societatea își menține personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării. Ca urmare, directorii, administratorii, respectiv directoratul nu mai pot întreprinde noi operațiuni începând cu ziua expirării termenului fixat pentru durata societății ori cu data la care adunarea generală a hotărât dizolvarea sau data la care dizolvarea a fost declarată prin sentință judecătorească. În cazul în care întreprind operațiuni noi aceștia răspund personal și solidar pentru acțiunile întreprinse.

După dizolvare, societatea suferă și alte modificări: lichidatorii societății îi vor înlocui pe administratori iar adunarea generală își va restrânge atribuțiile.

Dizolvarea societății necesită respectarea formelor de publicitate prevăzute de lege. Aceasta trebuie întâi înscrisă la Registrul Comerțului și apoi publicată în Monitorul Oficial al României, cu excepția situației în care societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru durata acesteia.

Atunci când societatea se dizolvă datorită falimentului, tribunalul învestit cu procedura falimentului va pronunța hotărârea de dizolvare.

Pe toată perioada lichidării, până la radierea societății din Registrul Comețului, aceasta își păstrează personalitatea juridică.

CAPITOLUL III LICHIDAREA SOCIETĂȚILOR CONFORM LEGII 31/1990

Doctrina de specialitate a definit lichidarea ca fiind ansamblul operațiunilor care au ca scop terminarea operațiunilor în curs la data dizolvării pentru a se putea obține lichidarea activului, plata datoriilor, încasarea creanțelor societății și repartizarea activului net între asociați.

Lichidarea societăților este o „operațiune extrajudiciară, instanța poate fi sesizată doar pentru soluționarea cererii de numire a lichidatorilor (art. 262 din Legea nr. 31/1990) și pentru soluționarea opoziției asupra situației financiare (art. 263 și 268 alin. 2 din lege).”

Operațiunile referitoare la lichidarea sunt efectuate de lichidatori.

Lichidarea societăților se face conform dispozițiilor Legii societăților 31/1990.

Principiile lichidării

Legea 31/1990 prevede câteva principii generale ale lichidării societăților: personalitatea juridică a societății subzistă pe toată perioada lichidării până la radiere pentru nevoile lichidării, lichidarea societății este obligatorie, aceasta făcându-se în interesul asociaților.

Personalitatea juridică a societății subzistă pentru nevoile lichidării

Conform art. 233 alin. 4 din Legea 31/1990, „societatea își păstrează personalitatea juridică pentru operațiunile lichidării, până la terminarea acesteia”.

Ca urmare, pe durata lichidării societatea își păstrează atributele de identificare, dispune de patrimoniul propriu și până la numirea lichidatorilor își păstrează organele de conducere. Totuși, conform Legii 31/1990, pe perioada lichidării, este obligatoriu ca toate actele care emană de la societate să specifice faptul că aceasta se află în lichidare.

Lichidatorii sunt numiți de adunarea generală, aceasta stabilindu-le și puterile. Controlul asupra activității lichidatorilor se exercită de cenzori în toate cele cinci forme de organizare a societăților mai puțin în societatea pe acțiuni administrată în sistem dualist unde Consiliul de supraveghere este organul care are rolul de a exercita control asupra lichidatorilor.

Lichidarea societății este obligatorie

În literatura de specialitate s-au conturat diverse opinii cu privire la caracterul obligatoriu sau facultativ al lichidării.

Astfel într-o opinie, s-a considerat că lichidarea nu este obligatorie ci facultativă deoarece „pe de o parte, fiecare asociat are dreptul recunoscut de lege de a cere lichidarea și pe de altă parte, lichidarea poate fi înlăturată dacă asociații hotărăsc fuziunea cu altă societate ori prelungirea duratei acesteia.”

Într-o altă opinie, „lichidarea este obligatorie, fiind de neconceput ca o societate să rămână în faza de dizolvare.”

Cu toate acestea, Legea societăților prevede că lichidarea este obligatorie cu excepția cazului în care are loc fuziunea sau divizarea totală a societății.

Lichidarea se face în interesul asociaților

Spre deosebire de Legea 85/2014, care reglementeză procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență unde lichidarea presupune „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia” , în Legea societăților 31/1990 se pot identifica mai multe motive pentru a putea susține că lichidarea se face în interesul asociaților. În primul rând, lichidarea unei societăți poate fi cerută numai de asociați, aceasta neputând interveni la cererea creditorilor societății specifică Codului insolvenței. Totuși repartizarea activului net către asociați nu poate fi făcută mai înainte de plata creditorilor societății.

În al doilea rând, „asociații au dreptul de a-i numi pe lichidatori prin actele constitutive.”

În concluzie, întotdeauna lichidarea se face în interesul asociaților chiar dacă legea îi protejează și pe creditorii societății.

Modificări produse de trecerea la faza de lichidare a societății

Odată cu trecerea societății la faza de lichidare se produc anumite modificări cu privire la existența acesteia.

O primă modificare se referă la activitatea societății care „va fi subordonată exigențelor lichidării, scopul și obiectul său de activitate modificându-se în acest sens.” Activitatea societății va presupune doar terminarea operațiunilor aflate în curs la data lichidării, acesteia nefiindu-i permis sa întreprindă noi operațiuni, în caz contrar, directorii, administratorii sau directoratul răspund personal și solidar pentru aceste operațiuni.

O altă modificare se referă la administratorii și directorii, respectiv membrii directoratului societății care trebuie să fie înlocuiți prin lichidatori. Aceștia conduc operațiunile de lichidare și de repartizare a activului net și își pot exercita funcția numai după numirea lor și după îndeplinirea formalităților de publicitate stipulate de lege și depunerea semnaturii la Oficiul Registrului Comerțului.

Cea de-a treia modificare produsă de trecerea la faza de lichidare a societății o reprezintă predarea gestiunii societății către lichidatori. Odată cu înlocuirea administratorilor de către lichidatori are loc și predarea gestiunii către aceștia din urmă. Directorii, administratorii respectiv membrii directoratului împreună cu lichidatorii societății vor face un inventar și vor încheia un bilanț, acestea fiind necesare pentru a se putea constata situația activului și pasivului societății la momentul respectiv. După efectuarea inventarului, lichidatorii primesc și păstrează patrimoniul, registrele și actele societății de la administratori, respectiv membrii directoratului. De asemenea, lichidatorii sunt obligați să țină un registru în care sunt consemnate operațiunile lichidării, în ordine cronologică.

Societățile care funcționează în baza autorizației de mediu prevăzute de Legea protecției mediului nr. 137/1995 au obligația să efectueze bilanțul de mediu prin lichidatori și să comunice agenției teritoriale pentru protecția mediului rezultatele acestui bilanț.

Statutul lichidatorilor

Lichidatorii sunt persoane fizice sau juridice autorizați în condițiile legii să efectueze operațiunile specifice lichidării societăților. Legea societăților specifică regulile cu privire la calitatea acestora, puterile pe care le dețin lichidatorii, natura juridică a acestei funcții dar și răspunderea lichidatorilor.

O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență reglementează statutul juridic al lichidatorilor. Conform acesteia „procedurile de insolvență, procedurile de lichidare voluntară, precum și procedurile de prevenire a insolvenței prevăzute de lege, inclusiv măsurile de supraveghere financiară ori de administrare specială, sunt conduse de practicieni în insolvență compatibili.”

Lichidatorii sunt numiți cu unanimitatea voturilor asociaților în societățile nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată și cu majoritatea voturilor prevăzuta pentru modificarea actului constitutiv în adunarea generală în cazul societăților pe acțiuni și în comandită pe acțiuni. În caz contrar, aceștia sunt numiți de instanță la cererea oricărui administrator, membru al directoratului, sau asociat. După numire este necesară îndeplinirea formalităților de publicitate stipulate de lege și depunerea semnaturii la Oficiul Registrului Comerțului.

Astfel, „din momentul intrării în funcție a lichidatorilor nicio acțiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.”

Conform art. 253 alin. 2 din Legea 31/1990, răspunderea lichidatorilor este aceeași cu a administratorilor, respectiv membrilor directoratului de aceea „mandatul lichidatorilor, ca și cel al membrilor organelor de conducere și administrare ale societății, are un conținut contractual și legal.” Ca urmare, răspunderea acestora va fi civilă sau penală pentru nerespectarea obligațiilor contractuale sau legale.

Conform art. 255 din Legea societăților, cu excepția puterilor conferite de asociați, lichidatorii au următoarele puteri:

„să stea în judecată în numele societății;

să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare;

să vândă, prin licitație publică, imobilele și orice avere mobiliară a societății;

să facă tranzacții;

să lichideze și să încaseze creanțele societății;

să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice alte acte necesare”.

Totuși, lichidatorii nu pot constitui ipoteci asupra bunurilor societății, dacă actul constitutiv sau actul lor de numire nu are dispoziții în acest sens ori nu sunt autorizați de instanță.

Conform art. 260 din Legea 31/1990, lichidatorii societății trebuie sa depună la Oficiul Registrului Comerțului, în termen de 60 zile de la numire, un raport privind situația economică a societății. De asemenea, dacă în urma realizării acestui raport lichidatorii constată că societatea îndeplinește condițiile stipulate în Legea 85/2014 pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență aceștia sunt obligați să ceară deschiderea procedurii în termen de 15 zile.

Alineatul 6 al art. 60 prevede ca lichidatorii societății să depună în termen de 15 zile de la terminarea lichidării cererea de radiere pe baza raportului final de lichidare și a situațiilor finale de lichidare.

Procedura lichidării societății

Procedura lichidării presupune exercitarea unor operațiuni specifice efectuate între momentul dizolvării societății și cel al radierii acesteia din registrul comerțului. Fiind o procedură voluntară aceasta se face în interesul asociaților fără ca debitorii societății să fie prejudiciați în vreun fel. Regulile urmate de-a lungul acestei proceduri sunt stabilite în cuprinsul Legii societăților la care se adaugă cele stabilite prin actul constitutiv. Toate actele care emană de la societate în această perioadă trebuie să specifice că aceasta este în lichidare.

După dizolvare, administratorii și directorii sau membrii directoratului sunt înlocuiți de lichidatori. Aceștia pot fi numiți voluntar în urma votului în unanimitate dat în cadrul adunării generale a asociaților, dacă în actul constitutiv nu se prevăd alte reguli. În cazul în care nu se întrunește unanimitatea, la cererea oricărui administrator sau asociat cu ascultarea tuturor asociaților și administratorilor instanța de judecată va numi lichidatorii societății.

Lichidatorii sunt obligați sa depună actul de numire sau sentința care-i ține locul, dar și orice act ulterior care ar aduce schimbări în persoana acestora la Oficiul registrului comerțului pentru a fi înscrise de îndată și publicate în Monitorul Oficial.

De la data publicării în Monitorul Oficial a numirii lichidatorilor toate operațiuni se fac în numele sau împotriva acestora.

După întocmirea inventarului și încheierea bilanțului de către lichidatori împreună cu administratorii și directorii sau membrii directoratului, lichidatorii sunt obligați să primească și să păstreze patrimoniul, registrele și actele societății. De asemenea, ei vor ține un registru cu toate operațiile lichidării, în ordine cronologică.

Literatura de specialitate precizează că scopul final al tuturor operațiunilor de lichidare este transformarea activului în bani, plata datoriilor societății și repartizarea activului net rămas între asociați. Pentru aceasta, bunurile societății vor fi vândute la licitație publică cu excepția celor au fost aduse ca aport în societate de asociați și pentru care aceștia au prevăzut în actul constitutiv că le revin în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare.

Încasarea creanțelor de la debitori revine lichidatorilor care pot, atunci când este cazul, să introducă „acțiuni în judecată pentru realizarea creanțelor de la debitorii rău-platnici.”

Sumele încasate din vânzarea bunurilor și recuperarea creanțelor servesc la plata datoriilor societății. În cazul în care pasivul societății nu poate fi acoperit prin valorificarea activului, pentru diferența de plată lichidatorii vor porni anumite acțiuni împotriva asociaților societății care nu au efectuat în totalitate vărsămintele către societate sau răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile acesteia (în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și în comandită pe acțiuni). Creditorii societății pot, de asemenea, să întreprindă anumite acțiuni împotriva lichidatorilor pentru recuperarea creanțelor ajunse la scadență iar pentru diferența neacoperită împotriva asociaților.

Datoriile societății pot fi acoperite și de lichidatori cu proprii bani dar aceștia “nu vor putea să exercite împotriva societății drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți”

Legea societăților prevede în art. 256 alin. 1 că „lichidatorii nu pot plăti asociaților nicio sumă în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societății.”

Cu toate acestea, „creditorii pot cere ca sumele realizate în cursul lichidării să fie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni ori la o societate bancară. Aceste sume pot fi repartizate chiar în timpul lichidării, dar după îndeplinirea tuturor obligațiilor societății scadente sau care vor ajunge la scadență, în măsura în care rămâne un disponibil de cel puțin 10% din cuantumul lor.”

După plata datoriilor societății, activul net rămas în urma lichidării se restituie asociaților societății. Lichidatorii întocmesc situația financiară finală și conform propunerii de repartizare a activul net între asociați, neatacată cu opoziție, suma rămasă este plătită în schimbul unei chitanțe de primire.

De asemenea, lichidatorii vor depune la registrul comerțului, în termen de 15 zile de la terminarea lichidării, sub sancțiunea unei amenzi, cererea de radiere a societății din registrul comerțului,.

După aprobarea socotelilor și terminarea repartiției, registrele și actele societății vor fi depuse la asociatul desemnat de majoritate sau la Registrul Comerțului la care a fost înregistrată societatea iar restul actelor societății vor fi depuse la Arhivele Naționale. Legea 31/1990 prevede obligativitatea păstrării registrelor timp de 5 ani.

CAPITOLUL IV PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ȘI A FALIMENTULUI

Noțiunea, caracterele juridice, scopul și domeniul de aplicare al procedurii insolvenței

Orice profesionist poate ajunge la un anumit moment în situația dificilă din punct de vedere financiar de a nu-și putea achita datoriile la timp. De aceea, legiuitorul român a creat un cadru juridic corespunzător acestei etape din viața unei societăți prin Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Legea insolvenței 85/2014 a fost denumită și Codul insolvenței datorită faptului că reunește reglementările cu privire la procedurile de insolvență, pe cele referitoare la prevenirea insolvenței unei societăți dar și reglementările procedurii de insolvență a grupului de societăți, falimentului societăților de asigurare/reasigurare și a instituțiilor de credit.

Nefiind definită printr-un act normativ, procedura insolvenței a primit o definiție în literatura de specialitate. Astfel, procedura insolvenței „reprezintă un ansamblu de norme juridice, prin care se urmărește obținerea fondurilor bănești pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvență față de creditorii săi, în condițiile stabilite diferențiat pe categorii de debitori, prin reorganizare judiciară bazată pe plan de reorganizare sau prin faliment”.

Insolvența se caracterizează prin incapacitatea societății de a face față obligațiilor scadente din cauza unei lipse de lichidități, aceasta intrând în incapacitate de plată.

Însolvența nu se confundă cu insolvabilitatea unui societăți. Aceasta din urmă se referă la existența unui pasiv mai mare decât activul. O societate insolvabilă poate să nu intre în insolvență cu ajutorului creditelor de care dispune, reușind astfel să facă față datoriilor. O societate în insolvență poate sa nu fie insolvabilă.

Din definiția procedurii insolvenței rezultă și caracterele juridice ale acesteia. În primul rând procedura insolvenței are un caracter judiciar, aceasta desfășurându-se sub controlul instanțelor judecătorești prin judecătorul-sindic. Astfel ,,toate procedurile, cu excepția apelului, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6 luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege.”

Caracterul de procedura colectivă și concursuală poate fi explicat prin faptul ca la procedura insolvenței participă toți creditorii, aceasta înglobând toate datoriile societății, toate creanțele sunt supuse verificării, contestațiile creditorilor soluționându-se concomitent, anularea actelor frauduloase profitând tuturor creditorilor.

Procedura insolvenței are și un caracter unitar și general. Caracterul unitar se explică prin faptul că spre deosebire de procedura execuțională de drept comun unde sunt urmărite unul sau mai multe bunuri din patrimoniul societății, în cadrul procedurii insolvenței este urmărită averea debitorului. Codul insolvenței definește noțiunea de averea debitorului ca ,,totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de procedură civilă” Caracterul unitar se evidențiază prin faptul că, indiferent dacă un debitor este supus direct procedurii falimentului sau succesiv procedurii reorganizării și falimentului împotriva acestuia nu pot fi deschise simultan două sau mai multe proceduri ci doar una.

Deoarece, toți creditorii debitorului se constituie în masa credală, aceștia fiind îndestulați simultan proporțional cu marimea crențelor deținute în ordinea de prioritate stabilită de lege, procedura insolvenței are un caracter egalitar.

Indiferent de procedura în care se găsește debitorul, cea de reorganizare judiciară sau de faliment, creditorii dețin un instrument prin care își pot recupera creanțele, Codul insolvenței. Ca urmare, procedura insolvenței are un caracter de remediu sau de executare silită. În cazul în care societatea se află în procedura reorganizării judiciare se consideră că aceasta are un caracter de remediu, plata datoriilor făcându-se odată cu redresarea societății. Atunci când societatea este în faliment, creditorii debitorului își pot recupera creanțele odată cu transformarea activelor societății în bani, în acest caz procedura falimentului având un caracter de executare silită.

Scopul Legii insolvenței este „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia.” Din această definiție se pot deduce atât ierarhia scopurilor avute în vedere de legiuitor cât și ordinea aplicării procedurilor. În ambele cazuri este pusă pe primul plan reorganizarea judiciară prin menținerea activității și a utilizării forței de muncă odată cu stingerea datoriilor societății, în plan secund fiind falimentul celor care nu au nicio șansă de redresare.

Domeniul de aplicare al procedurii insolvenței este rezervat profesioniștilor după cum precizează art. 3 din Legea 85/2014. Ca urmare societățile constituite conform Legii 31/1990 pot fi supuse procedurii insolvenței.

Participanții la procedura reorganizării judiciare și a falimentul

Participanții la procedura reorganizării judiciare și a falimentului se clasifică în funcție de rolul pe care fiecare dintre aceștia îl au în cadrul procedurii. Astfel unii participanți au misiunea de a aplica procedura, fiind numite organe care aplică procedura, în timp ce alții reprezintă părți care își promovează interesele proprii.

Organele care aplică procedura, conform Codului insolvenței sunt: ,,instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul judiciar”.

Art. 41 al Codului insolvenței specifică faptul că instanța judecătorească competentă să aplice procedurile de insolvență este reprezentată de tribunalul în a cărui circumscripție și-a avut sediul social debitorul în ultimele 6 luni înainte de sesizarea instanței, prin secția specială de insolvență, în cazul în care aceasta a fost creată. Sediul social al debitorului reprezintă sediul cu care societatea este înregistrată la Registrul Comerțului. Pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic în cadrul procedurii de insolvență, Curtea de apel este instanța de apel.

Toate procedurile atribuite de legea insolvenței și care intră în competența tribunalului sunt exercitate de către judecătorul-sindic. Acesta reprezintă ,,turnul de control” după cum a fost denumit de unii autori, recunoscându-i-se rolul primordial pe care îl are în aplicarea procedurii insolvenței.

În exercitarea atribuțiilor sale, judecătorul-sindic acționează în calitate de magistrat, nefiind reprezentant al debitorului sau al creditorilor, actele sale fiind obligatorii pentru toate părțile implicate.

Codul insolvenței, în art. 45 alin. 1 enumeră principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în esență fiind atribuții jurisdicționale, dar, pe lângă acestea, în practică, pot să apară și alte situații care necesită intervenția judecătorului-sindic.

Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizată în condițiile legii, desemnată să exercite atribuțiile în perioada de observație și pe durata procedurii de reorganizare.

Lichidatorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician ȋn insolvență, autorizată în condițiile legii, desemnată să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile prevăzute ȋn cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât și ȋn cea simplificată.

Practicianul în insolvență, indiferent că este desemnat de către judecătorul-sindic sau de de către creditori îndeplinește funcția de reprezentant al justiției.

Alți participanți la procedura insolvenței mai sunt: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor și administratorul special al societății.

Adunarea creditorilor este alcătuită din toți creditorii cunoscuți ai debitorului, în cadrul căreia se discută și se aprobă actele și operațiunile cu privire la desfășurarea procedurii insolvenței stipulate de lege și care sunt de competența acesora, fiind un organ colectiv.

Comitetul creditorilor este un organ executiv al adunării creditorilor desemnat de judecătorul sindic sau ales de adunarea creditorilor.

Administratorul special este reprezentantul, persoană fizică sau juridică, desemnat de adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele și pe seama acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-și administreze activitatea și să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.

După deschiderea procedurii insolvenței și numirea administratorului special, adunarea generală a acționarilor sau a asociaților își suspendă activitatea și se va putea întruni numai în cazuri expres prevăzute de lege, la convocarea administratorului judiciar.

Procedura insolvenței

Cererea introductivă

Deschiderea procedurii insolvenței trebuie să respecte anumite etape impuse de lege.

Prima dintre acestea este cererea introdusă la instanța competentă de către creditori, debitor însuși sau de persoanele sau instituțiile prevăzute expres de lege.

Potrivit art. 5 pct. 72 din Legea 85/2014, creanța trebuie să respecte valoarea – prag care, potrivit legii, reprezintă valoarea minimă a unei creanțe pentru a putea fi introdusă cererea de deschidere a procedurii insolvenței, respectiv 40.000 lei, iar în cazul salariaților, valoarea minimă este de 6 salarii medii brute pe economie/salariat. Aceeași valoare-prag este cerută și în cazul debitorului care dorește deschiderea procedurii insolvenței dar și în cazul cererilor formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea societăților 31/1990.

Cererea debitorului

Conform art. 66 din Codul insolvenței debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să se adreseze tribunalului cu o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prevederilor referitoare la insolvență, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență și are posibilitatea, în cazul în care dorește, să formuleze cererea dacă această stare este iminentă.

La momentul depunerii cererii de deschidere a procedurii de insolvență, serviciul de registratură, din oficiu, trebuie să facă verificări cu privire la eventualitatea existenței pe rol a unor alte astfel de cereri formulate anterior de creditori. În cazul în care, în urma verificărilor făcute se constată existența unor cereri formulate de creditori, se soluționează cererea debitorului în procedură necontencioasă iar dacă aceasta este admisă se dispune conexarea cererilor creditorilor, care în cazul deschiderii procedurii devin declarații de creanță.

Dacă, în intervalul de timp dintre înregistrarea și soluționarea cererii debitorului, sunt formulate de către creditori alte cereri de deschidere a procedurii, acestea se vor înregistra direct la cererea formulată de debitor.

În termen de 10 zile de la primirea notificării de deschidere a insolvenței de la administratorul judiciar creditorii trebuie să formuleze contestații la procedura insolvenței.

Cererile de deschidere a procedurii făcute de persoanele juridice vor fi semnate de persoanele care, potrivit actelor constitutive sau statutelor, au calitatea de a le reprezenta, nefiind necesară o hotărâre din partea asociaților sau acționarilor, decât în situația în care se solicită aplicarea procedurii simplificate.

Anterior sesizării tribunalului în privința cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitorul este obligat să notifice intenția sa de intrare în insolvență organului fiscal competent, dovada notificării atașându-se cererii introductive.

Cererile creditorilor

Un creditor poate introduce la tribunal o cerere împotriva debitorului prezumat în insolvență dacă are o creanță certă (necontestată), lichidă (care constă, de regulă, în sume de bani) și exigibilă (care a ajuns la scadență). Vechimea creanței pentru care creditorii pot cere deschiderea procedurii de insolvență este de 60 de zile.

Procedura poate fi pornită la cererea unui singur creditor, iar în cazul admiterii cererii vor fi citați și ceilalți creditori pentru a fi acoperite și creanțele acestora, în cazul reorganizării judiciare sau a falimentului. Dacă există o cerere de deschidere a procedurii insolvenței formulată de către debitor sau alți creditori, toate celelalte cererile de deschidere a procedurii se înregistrează direct în dosar debitorului sau al creditorului care are stabilit termenul cel mai scurt.

Hotărârea judecătorului sindic privind deschiderea procedurii insolvenței. Procedura simplificată și procedura generală

Dacă sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii. Prin sentința de deschidere a procedurii generale, judecatorul-sindic desemnează un administrator judiciar provizoriu, iar în cazul sentinței de deschidere a procedurii simplificate desemnează un lichidator judiciar provizoriu. Odată cu deschiderea procedurii, judecătorul-sindic dispune, după caz, administratorului judiciar sau lichidatorului să-i notifice pe toți cei implicați în procedura insolvenței: creditorii debitorului, oficiul registrului comerțului unde debitorul este înmatriculat sau, după caz, registrului societăților agricole. Creditorii au la dispoziție un termen de 10 zile de la primirea notificării pentru a se opune deschiderii procedurii, judecatorul-sindic soluționând, deodată, printr-o sentință, toate opozițiile acestora.

Participanții la procedura insolvenței indiferent ca este simplificată sau generală sunt, în genere, aceiași.

Procedura simplificată este definită de Codul insolvenței ca fiind ,,procedura de insolvență prevăzută de prezenta lege, prin care debitorul care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 38 alin. (2) intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maximum 20 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele prevăzute la art. 38 alin. (2) lit. c) și d)” Ca urmare, pentru a putea intra in procedura simplificată societatea debitoare trebuie să îndeplinească una din următoarele condiții: să nu dețină nici un bun în patrimoniu, actele constitutive, documentele sau administratorul societății să nu poată fi găsiți, sediul social nu mai există sau nu corespunde celui înregistrat la Oficiul registrului comerțului, prin cererea introductivă societatea a declarat că dorește direct intrarea în faliment, societatea nu a obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate sau societatea a fost dizolvată voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deși numit, mențiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul comerțului.

Caracteristica principală a procedurii simplificate rezultă din denumirea acesteia: simplificarea traseului parcurs de societate până la radierea acesteia, prin eliminarea posibilității societății de a încerca să se reorganizeze în mod inutil și cu un rezultat negativ previzibil de la început.

Spre deosebire de procedura simplificată, procedura generală presupune parcurgerea fie a două etape succesive, aceasta putând începe cu procedura reorganizării judiciare încheindu-se cu procedura falimentului fie presupune parcurgerea unei singure etape cea a reorganizării judiciare sau a falimentului.

Art. 5 pct. 46 din Codul insolvenței definește procedura generala ca fiind ,,procedura de insolvență prevăzută de prezenta lege, prin care un debitor care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 38 alin. (1), fără a le îndeplini simultan și pe cele de la art. 38 alin. (2), intră, după perioada de observație, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului”.

În cazul în care societatea intra în procedura de reorganizare și apoi în faliment sau doar în procedura falimentului în etapa următoare judecătorul-sindic va dispune închiderea procedurii insolvenței și radierea debitorului din registrul comerțului.

Efectele procedurii insolvenței

Deschiderea procedurii insolvenței are ca efecte:

Desemnarea de către judecătorul-sindic a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar provizoriu;

Notificarea sentinței de către administratorul judiciar este dispusă de judecătorul-sindic;

Obligația debitorului de a depune la dosar actele și informațiile prevăzute la art. 67 alin. 1 dacă acestea nu au fost depuse odată cu cererea de deschidere a procedurii;

Suspendarea acțiunilor judiciare, extrajudiciare, a măsurilor de executare silită și a termenelor de prescripție.

De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acțiunile judiciare, extrajudiciare, măsuri de executare silită și  termenele de prescripție.  Recuperarea creanțelor se face doar în cadrul procedurii insolvenței după depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Pentru ca instanțele judecătorești să poată aplica această măsură, judecătorul-sindic trebuie să comunice sentința de deschidere a procedurii de insolvență instanțelor în a căror jurisdicție se află sediul debitorului. De asemenea, sentința se comunica și băncilor la care debitorul are conturi deschise, acestea nemaiavând dreptul să elibereze vreo sumă din contul debitorului fără aprobări prealabile;

Conform Codului insolvenței, la data deschiderii procedurii contractele în derulare se consideră menținute dar administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să aprecieze consecințele pe care contractele încheiate cu terții și aflate în curs de executare le-ar putea avea asupra patrimoniului societății debitoare. Atunci când aceste contracte nu au fost executate în totalitate sau substanțial de către toate părțile, administratorul judiciar sau lichidatorul poate să le mențină sau să le denunțe. Astfel, administratorul judiciar sau lichidatorul societății ,,trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat”

Furnizorii de servicii nu mai au dreptul să întrerupă furnizarea acestora pe perioada de observație și reorganizare, în cazul în care debitorul este un consumator captiv;

Dobânzile, penalitățile, majorările sau orice fel de cheltuială accesorie nu pot fi adăugate creanțelor născute anterior deschiderii procedurii insolvenței. De asemenea ,,în cazul în care se confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori penalitățile de orice fel sau cheltuielile accesorii la obligațiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă și cu prevederile programului de plăți. În cazul în care planul eșuează, acestea se datorează până la data deschiderii procedurii falimentului”;

Suspendarea de la tranzacționare a acțiunilor emise de debitor cu începere de la data primirii comunicării de către Autoritatea de Supraveghere Financiară;

Obligația menționării ,,în insolvență”, ,,în reorganizare judiciară” sau ,,în faliment” pe toate actele și corespondența debitorului în limbile română, engleză și franceză precum și pe paginile de internet proprii, în termen de 24 de ore de la data comunicării hotărârii de deschidere a procedurii;

Obligația debitorului de a pune la dispoziția administratorului judiciar/lichidatorului judiciar toate documentele și actele cu privire la activitatea societății și listele cu plățile efectuate în ultimele 6 luni de activitate înainte de deschiderea procedurii insolvenței și cele privind transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii;

Nulitatea actelor, operațiunilor și plăților efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii dacă acestea nu au fost autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către administratorul judiciar;

Ridicarea dreptului de administrare a societății de către debitor în cazul în care acesta nu și-a exprimat intenția de reorganizare și încetarea de drept a dreptului de administrare de la data deschiderii falimentului;

Activitățile curente și plățile către creditori cunoscuți se pot desfășura pe perioada de observație sub supravegherea administratorului judiciar daca nu i-a fost ridicat dreptul de administrare sau sub conducerea administratorului judiciar daca debitorul are suspendat dreptul de administrare;

Rapoartele administratorului judiciar/lichidatorului privind situația economică a debitorului și stabilirea procedurii aplicabile

Creditorii își pot recupera creanțele anterioare deschiderii procedurii insolvenței prin depunerea unei cereri de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii. Cererile creditorilor se înregistrează într-un registru care se păstrează la grefa tribunalului. Administratorul judiciar este obligat să verifice fiecare cerere depusă împreună cu documentele justificative și să stabilească legitimitatea lor. După verificarea tuturor cererilor depuse, administratorul/lichidatorul judiciar întocmește și înregistrează la tribunal tabelul preliminar al creanțelor împotriva averii debitorului care se afișează de grefă la ușa instanței. După afișare, tabelul preliminar al creanțelor se comunică debitorului din acest moment creditorii înscriși putând participa la adunările creditorilor.

Conform art. 111 din Codul insolvenței, debitorul, creditorii și orice parte interesată pot formula contestații la tabelul preliminar de creanțe în termen de 7 zile de la publicarea acestuia.

În urma soluționării contestațiilor, administratorul/lichidatorul judiciar întocmește tabelul definitiv de creanțe care se înregistrează la tribunal și se publică în Buletinul procedurilor de insolvență. Penttru fiecare creanță înregistrată se arată ,,suma, prioritatea și situația fiecărei creanțe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferință”.

Administratorul judiciar trebuie să întocmească două rapoarte pe care să le supună judecătorului-sindic.

Un raport prin care se propune intrarea societății în procedura simplificată sau continuarea perioadei de observație din procedura generală, trebuie întocmit de către administratorul judiciar în maxim 20 zile de la numirea sa.

Cel de-al doilea raport se referă la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă precum și posibilitatea de reorganizare a activității în cazul în care aceasta este viabilă sau propunerea de intrare în faliment. Acest raport se întocmește de către administratorul judiciar în maxim 40 zile de la data desemnării.

Judecătorul-sindic, pe baza raportului întocmit de administratorul judiciar, dispune continuarea perioadei de observație în procedura generală atunci cînd există șanse de redresare a debitorului, care decurg din planul de reorganizare depus sau dispune intrarea în procedura simplificată, adică în procedura falimentului.

Reorganizarea judiciară

Dispozițiile Codului insolvenței stabilesc, încă de la început, în cadrul art. 2 scopul insolvenței prin ,,instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia”. Ca urmare, în cazul în care societatea nu poate fi redresată și reinserată în circuitul economic, scopul principal devine acoperirea pasivului debitorului.

Redresarea societății se poate face pe baza unui plan de reorganizare propus de persoanele care dețin această prerogativă și confirmat de judecătorul-sindic.

Persoanele care au vocația de a propune un plan de reorganizare sunt: debitorul, unul sau mai mulți creditori și administratorul judiciar.

Debitorul poate propune un plan de reoganizare în cazul în care a formulat intenția de reorganizare prin cererea de deschidere a procedurii, dacă cererea a aparținut acestuia sau în termenul convenit de lege atunci când intrarea în insolvență s-a făcut la cererea unuia sau a mai multor creditori. Planul de reorganizare trebuie aprobat de adunarea generală a asociaților sau a acționarilor și depus în termen de 30 de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanțe. În art. 56 alin. 1 lit. c din Codul insolvenței se specifică atribuțiile administratorului special, acesta având printre altele și sarcina de a propune un plan de reorganizare.

Unul sau mai mulți creditor care dețin împreună cel puțin 20% din valoarea totală a creanțelor cuprinse în tabelul definitiv de creanțe pot propune un plan de reorganizare în termen de 30 de zile de la publicarea tabelului. Pentru aceasta, administratorul special, în cazul în care nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, sau administratorul judiciar, în cazul în care debitorului i-a fost ridicat acest drept au obligația de a pune la dispoziția creditorului actele, documentele și informațiile necesare la redactarea unui plan de reorganizare.

Administratorul judiciar are, de asemenea, vocația propunerii unui plan de reorganizare în termen de 30 de zile de la data publicării tabelului definitiv de creanțe.

Conform art. 132, alin. 3 planul trebuie să prevadă ,,fie restructurarea și continuarea activității debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinație a celor două variante de reorganizare”.

Planul trebuie să cuprindă programul de plată a creanțelor care pot fi purtătoare de dobânzi și alte accesorii dacă sunt beneficiare ale unei cauze de preferință.

Planul de reorganizare poate să prevadă, prin derogare de la prevederile Legii nr. 31/1990, modificarea actului constitutiv, fără acordul statutar al membrilor sau asociaților/acționarilor debitorului.

După publicarea acestuia, se va exprima votul asupra planului în ședința adunării creditorilor fiecare creanță beneficiind de un drept de vot exercitat în categoria de creanțe din care face parte creanța respectivă. Creanțele salariale, creanțele bugetare, creanțele creditorilor indispensabili și celelalte creanțe chirografare se constituie în categorii distincte pentru acestea votându-se separat. Planul se consideră că este acceptat dacă a fost votat de o majoritate absolută din valoarea creanțelor din acea categorie.

În vederea confirmării planului administratorul judiciar depune la tribunal procesul-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost aprobat.

Planul de reorganizare confirmat de către judecătorul-sindic, trebuie pus în aplicare în scopul redresării activității economice a societății debitoare și plata creanțelor creditorilor. Prin aplicarea planului de reorganizare se continuă activitatea economică a debitorului și se implementează măsurile stabilite. Un singur plan de reorganizare poate fi confirmat. Dacă termenul pentru propunerea unui plan a expirat și nici un plan nu a fost confirmat, judecătorul-sindic dispune intrarea în faliment.

Executarea planului de reorganizare va fi de maxim 3 ani, socotiți de la data confirmării acestuia de către judecătorul-sindic. Pe perioada reorganizării debitorul va fi condus de administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar dacă nu i-a fost ridicat acest drept. Debitorul este obligat să se conformeze planului în caz contrar administratorul judiciar sau oricare dintre creditori poate cere, în scris, judecătorului sindic să aprobe începerea procedurii falimentului.

Obligația principală a debitorului în perioada reorganizării este stingereea creanțelor conform programului de plăți stabilit în planul de reorganizare. Totodată debitorul trebuie să achite la scadență și datoriile curente care au luat naștere în perioada reorganizării.

Debitorul, prin administratorul special sau administratorul judiciar în cazul în care i-a fost ridicat dreptul de administrare este obligat să depună trimestrial rapoarte asupra activității din perioada de reorganizare comitetului creditorilor. Acestea sunt supuse aprobării comitetului creditorilor urmând a fi înregistrate la grefa tribunalului. Debitorul sau administratorul judiciar va notifica depunerea acesora creditorilor pentru a putea fi consultate.

Actele și operațiunile efectuate fără autorizarea administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor, cele nepermise de planul de reorganizare vor putea fi anulate fiind considerate a fi făcute în dauna creditorilor. De asemenea, pentru acestea se poate iniția acțiunea în răspunderea administratorului special.

În situația în care, raportul final al administratorului judiciar confirmă respectarea planului, debitorul îndeplinind obligațiile de plată asumate prin planul de reorganizare judecătorul sindic decide închiderea procedurii de reorganizare printr-o sentință.

În practică sunt rare situațiile în care societatea debitoare reușește să treacă de perioada de reorganizare îndeplinindu-și toate obligațiile asumate. De cele mai multe ori, după perioada de reorganizare societatea intra în faliment.

Falimentul

Conform art. 5 pct. 45 procedura falimentului este ,,procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.

Din această definiție rezultă caracterele juridice ale falimentului. Falimentul are un caracter colectiv, concursual și egalitare urmărind satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor simultan și proporțional cu mărimea creanțelor deținute. Deoarece se referă la urmărirea întregului patrimoniu al debitorului, falimentul are un caracter general. Aplicându-se numai profesioniștilor acesta are și un caracter profesional. Procedura falimentului se desfășoară sub controlul tribunalului prin judecătorul-sindic, de aceea are un caracter judiciar. De asemenea, falimentul are și un caracter executoriu scopul urmărit fiind satisfacerea creanțelor creditorilor prin intermediul forței coercitive a statului.

Un debitor poate intra direct în procedura falimentului prin procedura simplificată sau după perioada de observație de 20 de zile dacă nu deține niciun bun în patrimoniul său; actele, documentele sau administratorul societății nu pot fi găsiți; sediul social nu există sau nu corespunde cu cel înregistrat la registrul comerțului; societatea a fost dizolvată înainte de a fi formulată cererea introductivă iar lichidatorul judiciar nu a fost numit sau mențiunea privitoare la numirea sa nu a fost înregistrată la registrul comerțului; a declarat intenția de intrare în faliment prin cererea introductivă sau este o societate neautorizată de lege și neînscrisă în registrele de specialitate.

Un debitor care nu se încadrează în categoriile enumerate anterior va intra în procedura generală. Acesta, după perioada de observație, intră succesiv în procedura de reorganizare și apoi în faliment sau direct în faliment.

De aceea, în funcție de situația fiecărui debitor există cinci modalități de intrare în faliment.

Faliment în procedura simplificată fără perioadă de observație

Faliment în procedura simplificată cu perioadă de observație

Faliment în procedura generală neurmată de acceptarea sau confirmarea unui plan de reorganizare

Faliment ca urmare a eșuării planului de reorganizare

Faliment ca urmare a neachitării în termen de 60 de zile a unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile pe perioada în care debitorul se află în procedura de observație sau a unui plan de reorganizare confirmat.

Intrarea în faliment se face prin hotărârea dată de judecătorul-sindic prin sentință sau încheiere. Prin aceeași hotărâre judecătorul-sindic dispune și dizolvarea societății, pregătind astfel încetarea existenței societății. Dizolvarea societății este o etapă necesară lichidării și radierii debitorului.

Pentru creanțele născute în perioada dintre data deschiderii procedurii generale și data intrării în faliment, creditorii trebuie să depună cereri de admitere a creanțelor. Aceste creanțe se vor regăsi în tabelul suplimentar. Tabelul definitiv de creanțe va cuprinde creanțele admise în tabelul definitiv de creanțe împreună cu creanțele din tabelul suplimentar pentru fiecare sumă specificându-se prioritatea, beneficiară sau nu a vreunei cauze de preferință. Tabelul defnitiv consolidat se înregistrează la tribunal la dosarul de faliment al debitorului.

Totalitatea creanțelor înscrise în tabelul definitiv consolidat formează masa pasivă a falimentului. Masa activă a falimentului este reprezentată de ,,totalitatea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului, din recuperarea creanțelor debitorului față de proprii debitori, din reușita acțiunilor revocatorii falimentare, din antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului special sau a organelor de conducere a debitorului precum și a sumelor de bani aflate în contul unic al lichidării la momentul deschiderii procedurii falimentului”

Măsurile premergătoare lichidării vizează predarea gestiunii averii debitorului, sigilarea, inventarierea și conservarea bunurilor din averea acestuia. După finalizarea inventarierii și depunerea raportului de evaluare poate începe lichidarea.

Lichidarea bunurilor din averea debitorului se efectuează de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic. Conform art. 154 din Codul insolvenței ,,bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât în bloc, cât și individual. Evaluarea în bloc are în vedere fie evaluarea totalității bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor funcționale.

Codul insolvenței prevede două tipuri de vânzare: vânzarea la licitație publică și vânzarea prin negociere directă. În cazul vânzării bunurilor prin negociere directă regulamentul de vânzare trebuie aprobat de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului judiciar. Vânzarea activelor se face după efectuarea formalităților de publicitate de către administratorul sau lichidatorul judiciar. Bunurile pot fi vândute la licitație publică, prin negociere directă sau printr-o combinație a celor două.

După vânzarea bunurilor lichidatorul judiciar va face distribuirea sumelor de bani realizate din lichidare.

Sumele obținute din vânzarea bunurilor grevate în favoarea creditorului de ipoteci, gajuri sau alte garanții reale mobiliare ori drepturi de retenție se distribuie în următoarea ordine:

,,taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri, precum și cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanțele furnizorilor de utilități născute ulterior deschiderii procedurii, în condițiile art. 77, remunerațiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condițiile art. 57 alin. (2), art. 61 și 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului;

creanțele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință născute în timpul procedurii de insolvență. Aceste creanțe cuprind capitalul, dobânzile, precum și alte accesorii, după caz;

creanțele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările și penalitățile de orice fel, inclusiv cheltuielile, precum și cele corespunzătoare art. 105 alin. (3) și art. 123 alin. (11) lit. a).”

Legiuitorul a stabilit această ordine având în vedere importanța acoperirii în primul rând a cheltuielilor curente care, dacă nu sunt acoperite nu se poate desfășura procedura. Dacă sumele obținute din lichidare nu sunt suficiente pentru plata creanțelor, creditorii vor avea pentru diferență, creanțe chirografare sau bugetare.

Plata creanțelor, în cazul falimentului se face în următoarea ordine:

taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezentul titlu, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului, pentru continuarea activității, precum și pentru plata remunerațiilor persoanelor angajate,

creanțele provenind din finanțări acordate,

creanțele izvorâte din raporturi de muncă,

creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii, cele datorate cocontractanților și cele datorate terților dobânditori de bună-credință sau subdobânditorilor care restituie averii debitorului bunurile ori contravaloarea acestora,

creanțele bugetare,

creanțele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terți, în baza unor obligații de întreținere, alocații pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existență,

creanțele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreținerea debitorului și a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică,

creanțele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile și dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii,

alte creanțe chirografare,

creanțele subordonate.

Sumele rămase după plata tuturor creanțelor se depun de lichidatorul judiciar în contul averii debitorului.

Lichidatorul judiciar are obligația de a întocmi la fiecare 3 luni de la începerea lichidării un raport asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe și un un plan de distribuire între creditori care se înregistrează la grefa tribunalului și se publică în Buletinul procedurilor de insolvență.

Procedura falimentului se închide când judecătorul-sindic aprobă raportul final și toate fondurile și bunurile fiind distribuite iar sumele rămase au fost depuse la bancă.

Judecătorul sindic pronunță sentința de închidere a procedurii și o notifică direcției teritoriale a finanțelor publice și oficiului registrului comerțului pentru a se face mențiunile de rigoare.

Odată cu sentința de închidere a procedurii falimentului se dispune radiere debitorului din registrul în care este înmatriculat. Totodată, judecătorul-sindic, administratorul, lichidatorul societății și celelalte persoane care i-au asistat pe aceștia sunt descărcați față de debitor, creditori, acționari sau asociați, titulari de garanții de toate îndatoririle cu privire la procedura insolvenței. Debitorul este de asemenea descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de înregistrarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase.

CAPITOLUL V ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE LICHIDAREA PREVĂZUTĂ DE LEGEA NR.31/1990 ȘI LICHIDAREA PREVĂZUTĂ DE LEGEA NR. 85/2014 PRIVIND PROCEDURA INSOLVENȚEI

Examinând prevederile Legii 31/1990 referitoare la procedura lichidării societăților și pe cele ale Legii 85/2014 referitoare la procedurile de insolvență se constată că există numeroase deosebiri. Principalele particularități ale procedurii insolvenței în raport cu procedura lichidării din dreptul comun al societăților sunt prezentate în continuare.

Lichidare voluntara vs. lichidare judiciară

Lichidarea conform Legii societăților 31/1990 are loc pe baza hotărârii Adunării generale a acționarilor sau asociaților, aceasta neputând interveni la cererea creditorilor societății. Participanții la procedura lichidării societăților conform Legii 31/1990 sunt membrii organelor de conducere ai acesteia și lichidatorul judiciar. Potrivit Legii societăților, lichidatorul este numit de adunarea generală a acționarilor sau a asociaților, putând fi un administrator, un asociat sau o persoană străină. Numirea se face de tribunal numai în situația în care majoritatea necesară numirii acestuia nu a fost obținută. Lichidatorii își exercită mandatul sub controlul cenzorilor, respectiv al consiliului de supraveghere.

Lichidarea societății prin faliment are loc pe baza hotărârii tribunalului la cererea debitorului, a creditorilor sau la propunerea administratorului judiciar dacă pe parcursul perioadei de reorganizare debitorul nu se conformează planului stabilit sau desfășurarea activității sale aduce pierderi sau se acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii. Participanții la procedura reorganizării judiciare și a falimentului sunt conform Codului insolvenței, organele care aplică procedura: instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul judiciar și lichidatorul judiciar și alți participanți la procedura insolvenței: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor și administratorul special al societății.

Lichidatorul din procedura insolvenței trebuie confirmat de catre comitetul creditorilor sau desemnat de judecatorul-sindic, fiind o persoană străină societății. Procedura insolvenței are un caracter judiciar, aceasta desfășurându-se sub controlul instanțelor judecătorești prin judecătorul-sindic.

În concluzie, spre deosebire de lichidarea prevăzută de Legea 31/1990 care este o lichidare voluntară și sub controlul asociaților, Codul insolvenței prevede ca toate actele referitoare la lichidarea societății se află sub controlul instanței de judecată prin intermediul judecătorului-sindic, fiind o lichidare judiciară.

Interesul urmărit

După cum am arătat în cuprinsul lucrării, lichidarea societăților conform Legii 31/1990 poate fi cerută numai de asociați sau acționari nu și de creditorii societății. Asociații/acționarii pot stabili în actul constitutiv lichidatorul societății, acesta neputând totuși să repartizeze sumele reprezentând activul net al societății mai înainte de plata creditorilor societății. Ca urmare, unul dintre principiile lichidării este acela că lichidarea se face în interesul asociaților chiar dacă legea îi protejează și pe creditorii societății.

Pe de altă partea, procedura insolvenței, după cum rezultă din art. 2 al Codului insolvenței, reprezintă o procedură colectivă instituită în scopul acoperirii pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia. În cadrul procedurii insolvenței, falimentul urmărește lichidarea averii debitorului pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului.

Prin urmare, deși rezultatul final este același, radierea societății din registrul în care este înregistrată privește interese diferite: în cazul lichidării voluntare este urmărit interesul asociaților sau acționarilor, pe cînd lichidarea judiciară ocrotește interesul creditorilor.

Conform art. 237 din Legea 31/1990 în cazul asociaților care pe durata funcționării societății răspund în limita aportului la capitalul social, răspunderea este limitată și în cazul lichidării societății, cu excepția cazului în care asociații ,,îi fraudează pe creditori prin acte cum ar fi dispunerea de bunurile societatii ca și cum ar fi personale sau prin diminuarea patrimoniului societății în interesul propriu sau al unor terți”. În cazul societăților cu raspundere nelimitată, răspunderea asociaților va fi nelimitata și în faza lichidării societății.

Codul insolvenței stipulează că ,,prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligațiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, însă sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăți ori transferuri frauduloase; în astfel de situații, el va fi descărcat de obligații numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii”.

Diferența evidentă între dispozițiile celor două legi este că potrivit Legii 31/1990 lichidarea se face în interesul asociaților și sub controlul acestora, pe când Codul insolvenței are ca scop protejarea creditorilor.

Activitățile desfășurate pe parcursul lichidării societății

Un efect al dizolvării privește personalitatea juridică a societății care, este păstrată pentru operațiunile lichidării până la terminarea acesteia. Directorii, administratorii, respectiv directoratul răspund personal și solidar pentru acțiunile noi întreprinse începând cu ziua expirării termenului fixat pentru durata societății ori cu data la care adunarea generală a hotărât dizolvarea sau data la care dizolvarea a fost declarată prin sentință judecătorească. Din momentul dizolvării, până când societatea este radiată, activitatea acesteia va fi subordonată exigențelor lichidării.

Dispozițiile Codului insolvenței precizează în art. 85 că, de la data intrării în faliment, debitorul va putea desfășura doar activitățile ce sunt necesare derulării operațiunilor lichidării.

Atât în cazul lichidării voluntare conform legii Legii 31/1990 cât și în cazul lichidării judiciare societatea va putea desfășura doar acele activități care sunt necesare derulării operațiunilor de lichidare.

Dreptul de administrare al societății pe perioada lichidării

O modificare produsă de trecerea la faza de lichidare a societății se referă la administratorii și directorii, respectiv membrii directoratului societății care trebuie să fie înlocuiți prin lichidatori, în cazul lichidării conform Legii societăților 31/1990.

Potrivit art.85 din Legea nr.85/2014, deschiderea procedurii insolvenței ridică debitorului dreptul de administrare constând în dreptul de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de acestea, dacă debitorul nu și-a declarat intenția de reorganizare. De asemenea, dacă se dispune deschiderea falimentului dreptul de administrare al debitorului încetează de drept de la această dată.

Suspendarea de drept a acțiunilor judiciare, extrajudiciare, măsurilor de executare silită și termenelor de prescripție

În cadrul lichidării prevăzute de Legea 31/1990 ,,creditorii societății au dreptul de a exercita contra lichidatorilor acțiunile care decurg din creanțele ajunse la termen, până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății”. Lichidatorii, la rândul lor, pot exercita acțiuni în interesul lichidării. Ca urmare, declanșarea lichidării nu are ca efect suspendarea acțiunilor judiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau a bunurilor sale. Legea 31/1990 nu are nicio dispoziție care să prevadă suspendarea cursului prescripției.

Codul insolvenței prevede că, de la data deschiderii procedurii, se suspendă toate acțiunile judiciare, extrajudiciare individuale și anterioare deschiderii procedurii dar și măsurile de executare silită și termenele de prescripție. Recuperarea creanțelor se face doar în cadrul procedurii insolvenței după depunerea cererilor de admitere a creanțelor.

Suspendarea curgerii dobânzilor, penalităților, majorărilor sau cheltuielilor accesorii

Legea societăților 31/1990 nu conține nicio prevedere referitoare la suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor sau penalităților pentru creanțele anterioare declanșării procedurii de lichidare a societății.

Codul insolvenței prevede în cadrul art. 80 că nicio dobândă, majorare, penalitate sau orice fel de cheltuieli accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, cu excepția creanțele beneficiare ale unei cauze de preferință. Acestea se înscriu în tabelul definitiv la valoarea garanțiilor stabilită în urma evaluării până la acoperirea creanței și a accesoriilor calculate conform actelor din care rezulta creanța, până la data valorificării bunului.

Ca urmare, suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor, penalităților sau cheltuielilor accesorii este un alt efect specific al deschiderii procedurii insolvenței.

Suspendarea de la tranzacționare a acțiunilor emise de debitor

O altă deosebire între procedura lichidării voluntare și procedura lichidării judiciare este și suspendarea de la tranzacționare a acțiunilor emise de debitor, acesta având interdicție pentru înstrăinarea acțiunilor sau părților sociale deținute de debitor de la data primirii comunicării de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Suspendarea are ca scop protejarea creditorilor.

Legea 31/1990 nu prevede în mod expres o asemenea interdicție.

Situația contractelor în derulare

Codul insolvenței prevede în cadrul art. 123 că la data deschiderii procedurii contractele în derulare se consideră menținute. Cu toate acestea, administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie să aprecieze consecințele pe care contractele încheiate cu terții și aflate în curs de executare le-ar putea avea asupra patrimoniului societății debitoare. Atunci când aceste contracte nu au fost executate în totalitate sau substanțial de către toate părțile, administratorul judiciar sau lichidatorul poate să le mențină sau să le denunțe. Astfel, administratorul judiciar sau lichidatorul societății ,,trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat”

Ca urmare, administratorul sau lichidatorul judiciar are opțiunea de a menține sau denunța contractele aflate în curs de executare, aceasta reprezentând o particularitate a Codului insolvenței spre deosebire de Legea societăților 31/1990 care nu are o astfel de prevedere.

Vânzarea bunurilor mobile și imobile

Legea nr.31/1990 prevede în cadrul art.255 lit.c că lichidatorii ,,vor putea să vândă, prin licitație publică, imobilele și orice avere mobiliară a societății”.

Codul insolvenței prevede două tipuri de vânzare: vânzarea la licitație publică și vânzarea prin negociere directă. În cazul vânzării bunurilor prin negociere directă regulamentul de vânzare trebuie aprobat de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului judiciar. Vânzarea activelor se face după efectuarea formalităților de publicitate de către administratorul sau lichidatorul judiciar. Bunurile pot fi vândute la licitație publică, prin negociere directă sau printr-o combinație a celor două.

În consecință, în cadrul procedurii insolvenței, bunurile din averea debitorului pot fi vândute și prin negociere directă pe când în cadrul lichidării societății conform Legii 31/1990, vânzarea bunurilor se face numai la licitație publică.

Acțiuni pentru anularea actelor frauduloase întreprinse de debitor

Legea societăților 31/1990 prevede în art. 202 alin. 2 „creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care să solicite instanței judecătorești să oblige, după caz, societatea sau asociații la repararea prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenționează să își cedeze părțile sociale”.

Codul insolvenței prevede că administratorul judiciar sau lichidatorul ori comitetul creditorilor dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu o face sau creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală ,,poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii”. Această acțiune poate fi introdusă în cel mult un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, și a persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.

Această prevedere este o aplicare în cadrul procedurii insolvenței a acțiunii pauliene din cadrul art. 1562 Codul civil prin care se stabilește dreptul creditorilor de a ataca actele frauduloase încheiate de debitori în dauna lor. În cadrul acțiunii pauliene titularii acțiunii pot fi creditorii pe când în procedura insolvenței titularii acțiunii sunt administratorul sau lichidatorul judiciar și numai în cazul în care aceștia nu o fac, comitetul creditorilor sau creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Atunci când scopul debitorului la încheierea actului juridic respectiv a fost fraudarea creditorilor atunci actul are o cauză ilicită și conform art. 1236 din Codul civil acesta nu poate avea niciun efect.

Acțiunea introdusă la judecătorul-sindic pentru anularea constituirii sau a transferului de drepturi patrimoniale către terțe părți cât și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate, realizate de debitor prin acte frauduloase este o altă particularitate a procedurii prevăzute de Codul insolvenței.

Ordinea de plată a creanțelor

Legea 31/1990 nu prevede o ordine de preferință pentru plata creanțelor între creditori. Totuși lichidatorii societății nu pot plăti asociaților nicio sumă de bani în contul părților sociale ce li se cuvin în urma lichidării societății mai înainte de plata creditorilor.

Codul insolvenței stabilește prin art. 161 alin. 1 ordinea de plată a creanțelor, aceasta fiind o altă deosebire față de dispozițiile Legii 31/1990.

Prin urmare, există diferențe notabile între procedura lichidării societăților conform Legii 31/1990 și procedura lichidării societăților (faliment) conform Codului insolvenței 85/2014.

CAPITOLUL VI APLICAȚII PRACTICE

Lichidarea societății conform Legii 31/1990

Lichidarea societății conform Legii 85/2014

1.1 Identificarea societății

Denumire : SC A SRL

Forma juridică: Societate cu răspundere limitată

Sediul social: BUCUREȘTI

Codul de întregistrare fiscală: 12345678

Numarul de înregistrare la ORC: J55/555/2016

1.2 Structura Asociativă. Capitalul social

Societetatea A SRL este constituită ca societate comercială cu răspundere limitată având ca asociat unic persoana fizică A.B. – cota de participare la beneficii și pierderi 100%.

Capitalul social al societății subscris și vărsat este de 1.450.000 lei.

Calitatea de administrator statutar al societății o are dl A.B.

1.3 Obiectul de activitate.

Obiectul principal de activitate al societății este „Comerțul cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule în magazine specializate ”- cod CAEN 4730.

Alte activitati desfășurate sunt:

-comerț cu amanuntul de produse alimentare , băuturi și tutun ;

-comerț cu ridicata al produselor industriale ,etc

-restaurante

1.4 Analizei situației financiare a societății

În urma analizării situației financiare a societății se observă faptul că politica de dezvoltare a firmei a fost direcționată înspre acumularea activelor imobilizate peste nivelurile optime, ceea ce a creat probleme de lichiditate. Tendinței de acumulare i s-a adăugat și creditul comercial acordat pe o periodă mai îndelungată, ceea ce din nou a dus la imobilizări importante. Totodată, se observă un trend crescator al ratei creanțelor, ceea ce denotă o dificultate permanentă a societății de a recupera proprii debitori. Lipsa de lichidități a determinat societatea să apeleze la împrumuturi pe termen scurt și la creditare în general, lucru care a ridicat nivelul costurilor. La acestea s-au adaugat:

a. Îndatorarea societății a dus la scăderea considerabilă a autonomiei și a stabilității financiare a acesteia, cu implicații asupra capacității de autofinanțare care înregistrează valori negative in decembrie 2015, ducând la incapacitate de plată și implicit la starea de insolvență.

b. Imposibilitatea gestionării adecvate a relațiilor cu clienții și furnizorii, întrucât valoarea creanțelor neîncasate înregistrează valori ridicate la luna decembrie 2015 în suma de 708.750 lei din care creanțe incerte 315.675 lei, pentru care a fost introdusă o cerere de intrare în insolvență împotriva societății B SRL. Durata de încasare a creanțelor se află mult peste valoarea optimă, ceea ce conduce la situația neîncasării clienților în intervale satisfăcătoare de timp. Durata medie de achitare a furnizorilor înregistrează de asemenea valori ridicate, depășind cu mult nivelul considerat optim de 30 zile. Datoriile la furnizori erau în decembrie 2015 în sumă de 653.955 lei. În lipsa posibilității recuperării sumelor de bani de la clienți, din analiza capitalurilor proprii și a celor împrumutate, reiese faptul că debitoarea își procură marea majoritate a resurselor prin intermediul împrumuturilor, care la rândul lor atrag costuri suplimentare.

c. Intervenirea blocajului financiar se reflectă și în majorarea în ritm alert a datoriilor către majoritatea categoriilor de parteneri – furnizori, bugetul de stat și cele locale, salariați și acționari, aceasta fiind o altă cauză a încetării plăților.

d. Lichiditatea și solvabilitatea sunt puternic afectate de creșterea datoriilor, debitoarea ajungând să nu mai poată face față datoriilor exigibile.

e. Echilibrul financiar (trezoreria pozitivă) obținut prin înregistrarea unui fond de rulment negativ, și un necesar de fond de rulment de asemenea, negativ, dar în mărime absolută mai mare, indică faptul că întreprinderea, pe termen lung, se va confrunta cu un dezechilibru, deoarece o parte din imobilizări și ciclul din exploatare sunt finanțate din datoriile pe termen scurt.

f. Contractarea împrumuturilor pentru procurarea de active au generat costuri cu dobânzi, acestea ducând la obținerea în mod constant la diminuarea rezultatelor financiare care au afectat debitoarea, în sensul descreșterii rezultatul net.

Pe baza acestor concluzii apreciez că firma trebuie să-și îmbunătățească nivelul lichidității reale, prin impunerea unor măsuri cum ar fi:

-reducerea perioadei de recuperare a creanțelor și creșterea perioadei de plată a furnizorilor;

-prin renegocierea contractelor comerciale;

-sporirea rentabilității din exploatare;

-creșterea ponderii disponibilităților bănești în totalul activelor circulante;

-reducerea ratei activelor imobilizate, mai ales a celor corporale, fapt care semnifică o creștere a flexibilității entității, a capacității acesteia de a se adapta la schimbările mediului economic;

-valorificarea cu prioritate a stocurilor de marfuri cu viteză de circulatie redusă ( de natura pieselor de schimb, scule si dispozitive care au o pondere de 35 % în obligațiile societății determinate conform tabelului preliminar);

-valorificarea activelor imobilizate sub forma terenurilor extravilane și a proprietății imobiliare din BUCUREȘTI prin vânzare și achitarea creditului către banca A;

-diversificarea gamei de produse și de servicii din cadrul societății în vederea creșterii marjei comerciale atât prin achiziții de produse petroliere cu plata la cumpărare având în vedere prețurile de achiziție avantajoase cât și discounturile acordate de furnizor.

1.5 Concluzii privind persoanele culpabile de încetarea de plăți

Insolvența debitoarei se datorează unor cauze obiective, externe societății, fără a implica culpa unei/unor persoane concrete din conducerea societății. Nu s-a constat producerea unor fapte care ar fi încadrabile în prevederile art. 169 din Legea insolvenței nr.86/2014

În măsura în care în perioada imediat următoare și înainte de prescripția dreptului la acțiune vor interveni informații sau elemente noi care să ducă la schimbarea acestei concluzii, administratorul judiciar va acționa în consecință completând analiza de față sau formulând acțiunile care se impun.

1.6 Situația transferurilor patrimoniale efectuate de societate în cei trei ani anteriori intrării în insolvență

În perioada analizată, respectiv cei 3 ani anteriori datei deschiderii procedurii au fost valorificate o parte din mijloacele fixe și echipamentele din patrimoniul său de către debitoare în vederea platii unor obligatii catre creditori. cât și prin intermediul executărilor silite pornite de către creditori:

În general, societatea a valorificat mijloace fixe nefolosite, care nu mai erau necesare desfășurării nici uneia dintre activitati, în vedere obținerii de disponibilități bănești. La data întocmirii prezentului raport nu au fost identificate transferuri frauduloase care să intre sub incidența prevederilor din Legea nr. 85/2014. În măsura în care asemenea transferuri vor fi identificate ulterior, administratorul judiciar va proceda la introducerea de acțiuni în justiție pentru anularea acestora în condițiile prevederilor Legii nr. 85/2014.

1.7 Stabilirea masei pasive și întocmirea tabelului preliminar de creanțe

La data întocmirii prezentului raport au fost formulate și depuse la dosarul cauzei cereri de admitere a creanțelor, urmând ca la termenul stabilit prin sentina de dechiderii a procedurii de insolvență să fie întocmit tabelul preliminar de creanțe.

1.8 Concluzii privind șansele de reorganizare a societății

La data deschiderii procedurii debitoarea și-a exprimat intenția de reorganizare a activității. În aceste condiții administratorul judiciar, în vederea evaluării corecte a șanselor de reorganizare, a procedat la analiza următoarelor aspecte:

a) evoluția societății în anii precedenți deschiderii procedurii de insolvență;

b) evoluția societății în perioada de observație;

c) raportat la intenția de reorganizare s-au analizat propunerile debitoarei privind o posibilă reorganizare.

În cele ce urmează vom detalia punctele menționate mai sus, concluziile trase fiind în fapt fundamentele concluziilor privind șansele de reorganizare:

a) Evoluția societății în perioada premergătoare deschiderii insolvenței este un element important în aprecierea justă a șanselor de redresare a societății știindu-se faptul că trecutul recent al întreprinderii nu trebuie să fie catastrofal, deci să poată duce la opinia că întreprinderea este redresabilă.

În acest context analiza activității debitoarei este amplu prezentată la punctele anterioare ale prezentului raport.

b) Evoluția societății în perioada de observație. Pe lângă „trecutul recent”, este foarte importantă și analiza “prezentului”, respectiv perioada scursă de la declanșarea procedurii, când datoriile sunt “înghețate”. În acest interval gestiunea întreprinderii nu trebuie să fie deficitară având în vedere faptul că societatea scapă de presiunile creditorilor, iar datoriile anterioare deschiderii procedurii nu trebuie achitate, prin urmare în această perioadă, din activitatea curentă societatea ar trebui cel puțin să se autosusțină fără a crea datorii suplimentare.

Raportat la acest aspect și luand în considerare și constatările de mai jos consider că evoluția societații din această perioadă vine să confirme șansele foarte mici de reorganizare a activității SC A SRL.

– faptul că în perioada de observație scursă activitatea societății a continuat, dar activitatea desfășurată în această perioadă s-a redus in mod substanțial;

– majoritatea furnizorilor au continuat relațiile comerciale cu debitoarea dar au impus o anumită conduită cu privire la plata obligațiilor curente în sensul că s-au redus termenele de plata a acestor obligații la 7 zile ;

– portofoliul de clienți activi a fost păstrat, însă ca urmare a restricțiilor impuse de furnizori privind plata obligatiilor curente în termenul de 7 zile pentru mărfurile destinate vânzării cu amănuntul si respectiv prin restaurant, respectiv cu plata la livrarea produselor pentru carburanti;

– echipa salariaților a fost redimensionata în mod corespunzător date fiind volumele mai mici de vânzări în această perioadă;

Propunerile debitoarei formulate de administratorul special nu sunt însușite de administratorul judiciar având în vedere următoarele:

1.Măsuri de natură managerială propuse de administratorul special

– diversificarea gamei de produse vândute în sistemul en-gross și en-detail;

– identificarea de noi clienți pentru produsele societății și intensificarea activității de comercializare a acestora;

– intensificarea acțiunilor de recuperare a creanțelor și obtinerea de resurse financiare pentru susținerea activității;

2.Măsuri tehnico-organizatorice propuse de administratorul special

– asigurarea unor mărfuri din punct de vedere cantitativ, calitativ și sortimental adecvate cererii clienților;

– identificarea și valorificarea deșeurilor metalice existente în patrimoniul societății;

– reducerea cheltuielilor cu prestarile de servicii legate de transport, financiar-contabile, aprovizionare, desfacere și protecția personalului;

– gestionarea tuturor bunurilor materiale și asigurarea integrității acestora;

– creșterea responsabilității prin conștientizarea fiecărui angajat asupra situației existente și a solutiilor de redresare a societății;

– implementarea unei discipline ferme în scopul îndeplinirii cu strictețe a atributiilor ce revin fiecărui angajat;

– închirierea și vânzarea unor active ale societății, soluții care vor fi cuprinse în Planul de reorganizare și aprobate de creditori.

3. Măsuri de natură economico-financiară propuse de administratorul special

– controlul foarte riguros al cheltuielilor efectuate;

– păstrarea relațiilor comerciale cu toți clientii și furnizorii;

– asigurarea unor servicii la nivelul standardelor comerciale;

– dezvoltarea de noi relații și contacte cu furnizorii care să confere avantajul siguranței în furnizarea mărfurilor;

– urmărirea permanentă a evoluției economice și a schimbărilor din mediul economic pentru a anticipa nevoile clienților și pentru a adapta serviciile furnizate acestor necesități;

– menținerea sistemelor și procedurilor de lucru în concordanță cu cerințele sistemelor internaționale de management al calitatii;

– mărirea cotei de piață și a volumului de afaceri încheiate.

Elementele care vor sta la baza întocmirii planului de reorganizare, întocmit în forma finală de administratorul special propus și care va fi prezentat Adunării creditorilor sunt urmatoarele:

Planul va fi eșalonat pe o perioadă de 36 luni și va prevedea măsuri de redresare și restructurare în vederea continuării activității debitorului , propus de administratorul special

Sursele pentru acoperirea datoriilor provin din activitatea curentă și vânzarea de active

Avand în vedere valoarea foarte mare a obligațiilor societatii în raport cu creditorii în valoare de 6.942.631 lei din care creanțele garantate reprezintă 71,30% , planul de reorganizare propus de administratorul special nu este viabil motivat de valoarea de piata mică a activelor ce se vor valorifica ( piese de schimb incadrate ca marfuri, terenuri) , fapt pentru care s-a solicitat intrarea în procedura falimentului a societății debitoare S.C. A S.R.L. BUCUREȘTI.

CONCLUZII

Având la bază contractul de societate, asociații sau acționarii societăților pot decide încă de la constituire modul de încetare a societății. Legiuitorii au recunoscut rolul extrem de important pe care îl are voința asociaților privind modul de dizolvare și lichidare a societății pe care aceștia au constituit-o. Având atât o natură juridică contractualistă dar în același timp și o natură instituțională există reglementări exprese privind cauzele de dizolvare a societăților.

Încetarea existenței societăților necesită parcurgerea a două etape: etapa dizolvării și etapa lichidării.

În prima etapă, cea a dizolvării societății, se realizează toate acele operațiuni care declanșează încetarea existenței societății și o pregătesc, personalitatea juridică a societății nefiind afectată, deși dizolvarea marchează sfârșitul activității normale a societății. Personalitatea juridică este menținută, aceasta fiind indispensabilă pentru operațiunile care urmează. Reglementarea Legii 31/1990 cu privire la modul în care poate înceta societatea cuprinde pe lângă dispoziții privind dizolvarea voluntară și dispoziții referitoare la dizolvarea de drept precum și cea judiciară.

Cea de-a doua etapă, a lichidării societății, cuprinde operațiunile de lichidare a patrimoniului societății pentru plata tuturor creditorilor și apoi împărțirea soldului rămas între asociați. Personalitatea juridică este subordonată cerințelor lichidării. Deschiderea procedurii lichidării reprezintă principalul efect al dizolvării societății.

Expresia ,,lichidare voluntară” se referă la o multitudine de situații reglementate de Legea societăților 31/1990, aceasta având la bază hotărârea Adunării generale a acționarilor sau asociaților, neputând interveni la cererea creditorilor societății și este sub controlul asociaților. Lichidarea judiciară a societății prin faliment este reglementată de Legea 85/2015 referitoare la procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, aceasta având loc pe baza hotărârii tribunalului la cererea debitorului, a creditorilor sau la propunerea administratorului judiciar dacă pe parcursul perioadei de reorganizare debitorul nu se conformează planului stabilit sau desfășurarea activității sale aduce pierderi sau se acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii sub controlul instanțelor judecătorești prin judecătorul-sindic.