Liberalismul

Liberalismul

Liberalismul (din franceză: libéralisme) este un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii, în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea liberalilor susțin următoarele idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea, și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.

Într-un sens strict, liberalismul, numit "clasic", este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În sens larg, liberalismul proslăvește construirea unei societăți caracterizate prin: libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza inițiativei private și un sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate. Există mai multe curente de gândire liberală care se diferențiază într-un mod mai precis prin fundamentele lor filosofice, prin limitele asignate statului și prin domeniul asupra căruia ele aplică principiul libertății.

Liberalism politic este doctrina care vizează reducerea puterilor Statului la protecția drepturilor și libertăților individuale, opunându-se ideii de "Stat providențial". Indivizii sunt liberi să își urmărească propriile interese atât timp cât nu afectează drepturile și libertățile celorlalți.

Liberalism economic este doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția statului în economie și are ca principiu fundamental proprietatea individuală.

Concepte fundamentale

Valorile liberale fundamentale sunt libertatea individuală, creativitatea individuală, responsabilitatea și independența personală, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea în fața legii. Liberalismul este definit prin 4 concepte de bază:

libertatea individuală

proprietatea privată

responsabilitatea individuală

egalitatea în fața legii

Libertatea individuală este definită ca fiind dreptul de a acționa fără nici o constrângere impusă din exterior, cu condiția să nu afecteze drepturile și libertățile legitime ale celorlalți indivizi.

Proprietatea este dreptul individului de a dispune de rezultatele activităților sale, de bunurile care-i aparțin. Proprietatea include dreptul la viață și cel de a dispune de propriul corp. Dreptul individului la securitate și rezistență la opresiune derivă din acestea.

Principiul responsabilității individuale proclamă individul ca singur răspunzător pentru acțiunile sale proprii.

Egalitatea în fața legii derivă din principiul responsabilității individuale: fiecare individ răspunde pentru propriile fapte, indiferent de avere, sex, naționalitate, profesie sau alte caracteristici individuale sau sociale.

Liberalismul proclamă libertatea individului ca fiind problema centrală a societății umane și subliniază rolul statului în a susține și consolida proprietatea privată văzută ca o condiție fără de care nu se poate dezvolta neângrădit spiritual uman(p.169). Liberalismul își are rădăcinile în secolul XIX. O formă a liberalismului clasic a fost cunoscut sub numele de idealism. Paradigma liberală susține că pacea reprezintă un obiectiv major pentru menținerea prosperității economice și de aceea creșterea rolului instituțiilor democratice este fundamental. Extinderea regimurilor democratice pe scară planetară va permite menținerii păcii. În anii ‘80 ai secolului trecut, liberalismul a trecut la o nouă fază intitulată neoliberalism. Această școală de gândire recunoaște caracterul anarhic al sistemului internațional ca urmare a lipsei unei mondiale susceptibile să ordoneze și să conducă sistemul, dar nu exclude existența unor grade diferite de interdependență, în cadrul cărora cooperarea este posibilă (p.171).

Liberalismul

1. Originile gândirii liberale

2. Filosofia liberală

3. Liberalismul politic

4. Liberalismul modern și contemporan

1. Originile gândirii liberale…….Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse și nu au finalitate încă. Și aceasta deoarece, deși nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcație pot fi întâlnite in nuce încă din antichitate. O parte din școlile de prestigiu identifică apariția liberalismului în contextul apariției statelor națiuni – pentru că liberalismul german, italian, englez sau francez au aproximativ același tip de formare. O altă parte din școli identifică apariția liberalismului în contact cu apariția industrializării ca și fenomen social total a cărui reflexie în politic se identifică cu revoluția franceză, și cu tendințele ideologice ce se nasc din această mișcare uriașă ce pune o frontieră istorică și paradigmatică în gândirea umanității. Ceea ce trebuie reținut este faptul că liberalismul ca ideologie este intim legat, spune această școală, de industrializare și deci de schimbarea raporturilor sociale și economice din interiorul societăților respectivei epoci.

În această viziune putem încă de la început să facem o distincție între un liberalism insular britanic și cel continental, în special cel francez. Liberalismul britanic este considerat ca fiind mult mai pragmatic (născut din realitățile istorice și sociale ale insulei) în timp ce, cel francez este mult mai teoretic, izvorât din tendințele impuse de Iluminismul continental. Desigur, există suficiente elemente de diferențiere între cele două tendințe ideologice, dar fondul comun al liberalismului și într-un caz și în celălalt este același.

Natura liberalismului : Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe parcursul secolelor, poate fi etapizat, deși aceasta etapizare este discutabilă.

În primul rând putem vorbi de un liberalism clasic, situat temporal la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioada în care se definitivează și se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum se pun bazele liniilor de forță ce definesc liberalismul și se constituie doctrina liberală [8]. După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja la putere și de o construcție politică și socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutații în special legate de asumarea puterii și de aplicarea principiilor liberale în spațiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de națiune, în special pe continent.

Construcția politică impusă de liberalism este aceea a unei democrații instituționale puternice, care se focalizează în special pe construcția statului național. De altfel, dușmanul liberalismului în această perioadă încetează să mai fie în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul și anarhismul, după credința noastră, două erezii ce își au sorgintea tot în liberalism.În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să își revizuiască relația cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta și în politicile sociale și în cele ce țin de însăși esența liberalismului (în special individualismul). Construcția teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile și libertățile persoanei în raport cu ansamblul social și cu statul.

După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a liberalismului la modelul clasic, deși această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul conservatorismului. Totuși ideea liberală cu modificările apărute în perioada interbelică continuă să reprezinte și ea o tendință a liberalismului contemporan. Vedem astfel că termenul de liberalism poate fi plurisemantic, fiind necesară în permanență o asumare a termenilor în care este el folosit.

2. Filosofia liberală

La nivel axiologic, liberalii își afirmă voința de a impune în realitate conceptele de libertate, egalitate, individualitate și raționalitate – așa cum erau ele înțelese încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei construiesc conceptele de egalitate și libertate plecând de la dreptul natural, adică de la premisa că oamenii se nasc cu anumite drepturi inalienabile, care decurg din calitatea lor intrinsecă – și anume aceea că sunt înzestrați cu rațiune. Libertatea este un dat înnăscut al fiecărui om, pentru că acesta de la natură se bucură de liber-arbitru, adică poate face diferența între bine și rău, și deci poate alege între acestea două o anumită conduită. Conceptul de libertate stă astfel la baza eșafodajului pe care se construiește întregul edificiu al ideologiei liberale. Libertatea nu trebuie înțeleasă, spune J.St. Mill ca o alternativă la sclavie, ci însăși starea naturală a omului, pe care acesta o poate uita, dar nu și-o poate smulge din sine.

Individualismul …Un principiu fundamental al filosofiei liberale este concepția despre natura umană, care în liberalism este de obicei optimistă. Concepția liberală asupra naturii umane nu este una împărtășită de toți doctrinarii liberali. Totuși, un concept pe care îl asumă toți este acela privind unicitatea ființei umane, atât în raport cu alte specii cât și cu celelalte ființe umane. Individul este singura realitate, consideră liberalii, toate celelalte concepte reducându-se la acesta. Individul este înțeles ca și o ființă singulară și autosuficientă în propria-i subiectivitate, limitele corpului său fiindu-i și limitele sale. Conform dreptului natural, Individul își este stăpânul propriului corp și propriei voințe, fiind prin aceasta proprietar. De aici decurge ideea că proprietatea este naturală, în această accepțiune, orice individ având o proprietate, pe aceea a propriului corp, iar individul nu este prin nimic dator societății, bunurile pe care o persoană le produce fiind extensii ale corpului și deci proprietăți ale acesteia.

Dorințele și interesele individului sunt înțelese de liberalism ca fiind suverane, atâta vreme cât sunt determinații ale rațiunii (înțeleasă ca proprietatea fundamentală a ființei umane). Fiecare persoană este condusă de propriile interese și pasiuni, și este prin definiție cel mai bun judecător al propriului interes, deci instituțiile trebuie să evite să judece pentru indivizi, care știu cel mai bine ce fac. Din această cauză, liberalismul nu poate accepta nici o responsabilitate colectivă sau instituțională, căci binele sau răul sunt doar concepte ale individualității. Această perspectivă asupra individului, născută în secolul al XVIII-lea, a determinat o mulțime de direcții în interpretarea liberalismului, generând zeci de curente liberale, unele conducând până la anarhismul individualist (v. Max Stirner, în capitolul Anarhismul). Însă conceptul substanțial care se susține cel mai mult pe tezele individualismului este capitalismul.

Dreptate și Egalitatea …Pentru ca libertatea individuală să poată fi într-adevăr respectată este necesar ca toți indivizii să se bucure de drepturi egale (pentru că toți sunt subiecți ai dreptului natural). Astfel, este evident că liberalii acceptă în continuare o serie de reguli și legi capabile să mențină ordinea în societate. Pentru ca acestea să funcționeze este necesar să existe o suprastructură care să protejeze indivizii în timp ce aceștia își urmăresc interesul.

Dreptatea, consideră liberalii nu trebuie să intre în conflict cu libertatea indivizilor de a-și urmări interesul, și de aceea ei se pronunță mai degrabă pentru o dreptate de tip procedural (commutative justice) care se preocupă doar de rezultatele pe care indivizii le obțin în urmărirea intereselor lor (adică să nu aducă atingere intereselor și libertății altor persoane). Din punctul de vedere al liberalilor, justiția trebuie să se preocupe doar de a permite indivizilor să își folosească libertatea și să nu interfereze violent unii cu alții, și ea nu trebuie să intervină decât în cazul în care libertatea este încălcată. Dar, conform lui J.J Rousseau nu poate exista libertate decât în condițiile în care există egalitate în fața legilor (a dreptății).

Ideea că libertatea se obține numai în egalitate a fost preluată ca o axiomă de cei interesați de problemele sociale, determinând un interes masiv pentru problemele legate de sărăcie și inegalitatea de șanse, elemente pe care liberalismul clasic nu le considera domeniul propriu al dreptății. Astfel, dreptății procedurale i se va opune dreptatea distributivă, dreptate mai mult îndreptată spre egalizarea condițiilor de viață ale indivizilor, decât spre apărarea libertății lor. Acest principiu a condus mai târziu la disocierea liberalismului în mai multe direcții ideologice (v. infra).

Dreptatea distributivă a fost îmbrățișată în special de socialiști, influențându-l în mod decisiv pe Karl Marx. Pentru înfăptuirea ei, el a propus modelul planificării sociale și economice care, credea el, va conduce la egalitatea în bunăstare a tuturor. Împotriva acestei viziuni s-a ridicat Friedrich Hayek arătând că tocmai acest principiu conduce la limitarea drepturilor civile și la limitarea democrației, fiind premisele totalitarismului și sărăciei .

Drepturi și Democrație …Trebuie spus că liberalismul nu a fost de la bun început adeptul democrației universale, fiind mai degrabă adeptul unei democrații meritocratice. Dar acest principiu nu se putea împăca cu ideea drepturilor civile extinse datorită credinței lor în dreptul natural. Dreptul natural [9] a reprezentat pentru majoritatea liberalilor (francezi, liberali radicali britanici sau coloniști americani) mai degrabă o armă revoluționară împotriva guvernămintelor deja stabilite, folosită mai mult pentru a rezolva probleme privind libera expresie, asocierea religioasă sau politică, rezolvarea unor probleme economice ale săracilor decât în scopul stabilirii unui guvernământ democratic. De aceea liberalismul a ales folosirea conceptului de drepturi în contextul democrației, utilizând sintagma – chiar dacă ușor tautologică – drepturi democratice.

3. Liberalismul politic

Ca și structură ideologică, liberalismul aduce un set de valori și cereri care se vor împleti mai târziu cu alte linii ideologice, dar care pentru epoca de influență au fost considerate revoluționare și extrem de modernizatoare. Liberalismul a impus două linii de forță în plan politic – una la nivel individual ca spațiu al moralei, deci un plan de comportament politic al fiecăruia în raport cu societatea, cât și una la nivelul raportului cetățeanului cu statul, germinând astfel o nouă dimensiune instituțională – ceea ce vom numi astăzi democrația liberală.

Dimensiunea morală:

Libertatea personală – constă în toate acele drepturi care garantează protecția individului în fața guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-o lege cu proceduri cunoscute. Locke:- . Asemenea legi trebuie să apere pe toți și să restrângă puterea legislatorilor, și trebuie să corespundă libertăților individuale – libertatea de a gândi, de a comunica și de a te asocia.

Libertatea civilă – constă în dezvoltarea acelor canale libere și pozitive precum și a acelor arii care indică activitatea și participarea cetățenilor la viața statului. Această implică libertatea de exprimare în raport cu legea și excluderea cenzurii, diseminarea liberă a ideilor politice și formarea de asociații politice apte să impună noi politici de dezvoltare cetățenească. Libertatea civilă trebuie să fie apărată printr-o lege fundamentală -Constituția – care să se raporteze egal la toți cetățenii.

Libertatea socială – se referă la ceea ce numim astăzi egalitate de șanse și mobilitate socială. Este dreptul tuturor cetățenilor (astăzi indiferent de rasă, sex sau religie) de a ocupa o poziție în cadrul societății conformă cu statutul lor în funcție de merite, pregătire și capacități – căci altfel libertățile individuale devin doar o prescripție formală și goală de conținut. De aceea sintagma cea mai comună liberalismului este: Libertate pentru toată lumea.

Dimensiunea politică:

Consensul particular – orice individ care este parte la contractul politic (statul) trebuie să fie de acord cu acest contract (adică să consimtă la formarea contractului politic, să ia parte la decizie și să se supună deciziei pe care ansamblul o ia). Locke- sursa autorității politice și a puterilor statului asupra cetățenilor constă în consensul poporului. De aceea, statul ar trebui să aibă ca scop ultim prezervarea drepturilor naturale: la viață, libertate și proprietate.

Reprezentarea – ideea lui John Locke despre sistemul reprezentativ era bazată pe conceptul de consens particular – autoritatea politică derivând direct de la popor. Din acest motiv, el dădea legislativului dreptul de a lua decizii fără nici o limită, căci teoria sa se aplica doar unui număr mic de cetățeni – cei care posedau proprietate. Mai târziu s-a ajuns la concluzia că dreptul de decizie nu este nelimitat – el nu trebuie să intre în conflict cu chiar drepturile naturale, adică acele drepturi care stau la baza capacității cetățenilor de fi reprezentați liber și egal.

Teoriile reprezentării și ale guvernământului reprezentativ provin direct din utilitarism (v. J.St.Mill – Utilitarismul- cap V) care a încercat să impună perspectiva un om, un vot. El argumentează că cea mai bună protecție a individului este aceea de a-și alege fiecare și toți reprezentantul – ființele umane sunt protejate de răul din mâna celorlalți în măsura în care au capacitatea de a se proteja ei înșiși, iar sistemul reprezentativ este cea mai bună protecție. Dar el nu acceptă supremația legislativului în fața dreptului natural. Mai mult, el se va feri și de acceptarea tiraniei majorității. Pentru a o accepta el va propune, în siajul învățătorului său Jeremy Bentham, acordarea posibilității de educație tuturor, pentru ca să existe o echivalență a capacității de vot a tuturor.

De altfel, liberalismul clasic (nu numai St. Mill ci și tatăl său James Mill, am văzut și la Tocqueville) nu a avut încredere în votul universal – votul ignoranților. De aceea votul universal a devenit un apanaj al socialiștilor, ereticii de stânga ai liberalismului.

Constituționalism – se referă la restrângerea puterii oricăreia dintre puteri, principiul separației puterilor în stat – fiecare putere să o restrângă pe cealaltă. De aceea este nevoie de o Constituție scrisă, care să delimiteze funcțiile fiecărei puteri în parte, și să asigure libertățile fundamentale ale cetățenilor, dar și restricțiile care se impun acestora. Guvernământul trebuie să fie atât limitat cât și responsabil, iar pentru aceasta trebuie să fie impuse alegeri periodice. Câinele de pază trebuie să fie sistemul judiciar, care să prevadă și o curte constituțională. – Jeremy Bentham.

Suveranitatea populară – J.J. Rousseau găsește sursa autorității, la fel ca și Locke, în popor. Dar pentru aceasta el trebuie să fie suveran, iar suveranitatea sa este "inalienabilă, infailibilă și indestructibilă". Împotriva celor care se pronunțau pentru guvernământ reprezentativ el se pronunță pentru directa guvernare a poporului – căci nu există restrângeri ale voinței populare – voința generală. Acest principiu conduce automat la o mai mare putere a legislativului în raport cu celelalte instituții care trebuie să i se supună. Dar, pe de altă parte, același principiu nu prevede explicit existența mai multor opinii, căci poporul este văzut ca și un întreg. Acest ultim punct este cel care întemeiază legătura dintre socialism și liberalism.

Statul și Individul:

Liberalismul a apărut ca o doctrină anti-statală și s-a dezvoltat ca o doctrină anti-etatistă , căci se bazează pe libertatea inalienabilă a indivizilor văzuți ca și persoane separate, de aceea accentul cade pe particular și nu pe general. Modelul liberal consideră că există două sfere de existență separate – sfera publică (statul și instituțiile sale) și sfera privată (individul, societatea civilă și instituțiile acesteia). Când cele două sfere interferează, intersecția lor trebuie să acopere doar o zonă limitată și ușor recognoscibilă. Statul are doar obligația de a apăra individul și sfera acestuia și nu are dreptul de a influența în nici un fel libera inițiativă, de orice fel ar fi aceasta atâta vreme cât nu intră în contradicție cu libertatea altui individ. J.St. Mill : "Orice restricție impusă de stat este rea. Chiar dacă un individ nu poate face ceva bine, statul nu trebuie să intervină, căci astfel se limitează independența și inițiativa particulară Orice creștere a puterii statului este în mod automat rea și prejudiciază libertățile individuale, scade libertatea individuală".

Plecând de la aceste idei, pentru liberali problema crucială a fost și este identificarea zonei de intersecție a statului cu sfera privată. În prima fază s-a impus ideea jandarmului de noapte, care nu are alt rol decât să mențină ordinea și să păzească sfera privată de alți indivizi, lăsând o autonomie totală inițiativei particulare și sociale. În a doua fază liberalismul se va transforma în neo-liberalism, adică în well-fare state, lucru condamnabil și acum pentru unii dintre liberali. Pentru prima fază conturarea zonei de intruziune s-a făcut în funcție două tipuri de acțiuni – acțiunile individuale – self-regarding acts, loc unde statul nu are dreptul să se amestece sau să le reglementeze în nici un fel. Acțiunile care, însă, îi privesc sau îi afectează pe ceilalți – other-regarding acts – pot și trebuie să fie reglementate și controlate de stat. Deci zona de intersecței aparține lui other-regarding acts.

Problema pare foarte simplă dar ridică foarte multe semne de întrebare atunci când trebuie să fie pusă în practică – când trebuie să acționeze statul înainte sau după acțiunea individului îndreptată înspre ceilalți? În al doilea caz, statul ar fi neputincios și nu ar avea nici un rol altul decât de aparat de represiune,( All individual acts are self-regarding except those that cause harm to others. The criterion in terms of wich other – regarding acts are defined is that of harm. Only if harm is done can state intervene.). În primul caz ar avea rol de constrângere și de represiune, dar atunci liberalismul ar fi limitat. Această problemă nu a fost niciodată soluționată de liberalism, devenind subiect al filosofiei politice și generând problema influenței. Problema care se pune este aceea dacă statul are voie să influențeze acțiunile indivizilor pentru a preîntâmpina acțiuni negative. Această problemă are foarte importante rezultate, în special în domeniul educației: din punct de vedere dogmatic liberal, statul nu ar trebui să intervină în procesul educativ, pentru că astfel influențează comportamentul uman.

Pluralismul politic:

Liberalismul clasic nu a fost de la bun început un adept al pluralismului politic [10]. Liberalii considerau că grupul nu este o entitate morală, așa cum este individul, și nu poți să judeci un grup ci numai indivizii separați din cadrul acestuia. Grupul îi va domina pe indivizi și astfel își vor pierde libertatea. Ei doreau construirea unui stat care să nu aibă nevoie de cadre diferite de acțiune în legislativ, ci numai un cadru care să reprezinte interesele diferite ale indivizilor. Realitatea politică i-a împins însă la recunoașterea pluripartidismului, însă mult prea târziu deoarece epoca liberalismului se încheiase deja.

Dimensiunea economică a liberalismului:

Probabil liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa economică, și anume pentru ideea de piață liberă și de capitalism, ale cărui creator indubitabil a fost [11]. Dar capitalismul, în sensul propus de liberali, nu era neapărat un concept economic, ci mai degrabă unul moral și politic. Sigur că acest concept este de natură economică, dar el conduce la bunăstarea și fericirea oamenilor, deci este și un domeniu al moralei. De altfel, în secolul al XVIII-lea termenul de economie politică nici nu exista ca atare, ea fiind văzută ca un domeniu al politicii în general definită ca artă a guvernământului, așa cum o descrie J.J.Rousseau, primul utilizator, la 1755, al termenului.

Înaintașii primilor economiști sunt fiziocrații (Turgot, Quesnay), cei care propun prima perspectivă asupra societății economice. Concepția fundamentală a fiziocratismului este că există o ordine naturală a societății bazată pe Proprietate, Siguranță, Libertate, și pe credința că, în trecerea de la starea de natură la cea civilizată, omul nu sacrifică nimic și câștigă totul. Vedem deci că fiziocratismul este o prelungire a conceptului de contract social. Quesnay, unul din teoreticienii fiziocratismului, era medic și echivala economia cu circulația sangvină, așa cum curge sângele prin venele oricărei ființe tot așa circulă și bogăția prin venele statului. Plecând de la o asemenea asociere el propunea studierea economiei ca pe un fel de fiziologie și trăgea concluzia că Ordinea naturală este ordinea providențială, dând astfel o notă de uriaș optimism economiei libere.

Pentru el, obținerea celei mai mari creșteri a bunăstării se realizează prin reducerea cât mai mare a dependenței și aceasta este esența conduitei economice. Dar nu poți rezolva interesul particular prin separarea lui de interesul general, și asta va aduce domnia libertății, căci el este primul care crede că intruziunea statului în economie este un abuz și societatea trebuie lăsată să se descurce singură: Il mondo va da se (lumea merge de la sine). În concluzie, oamenii trebuie să fie lăsați în pace să își caute fericirea și bunăstarea așa cum pot, el introducând primul principiu la liberalismului economic: laissez faire (lăsați să se facă), Adam Smith introducându-l pe al doilea laissez passer"Laissez faire, laissez passer, le monde va d'elle meme". (lăsați să treacă, referindu-se la o piață complet liberă, în care statul nu mai poate avea monopolul produselor și al transportului acestora de la o piață la alta). Astfel se naște principiul fundamental al economiei liberale.

Sigur că, fiind primii teoreticieni ai economiei, fiziocrații au fost destul de limitați și limitativi în problematica propusă. Ei au introdus anumiți termeni care apoi s-au consacrat cum ar fi Produsul net – diferența dintre ceea ce este produs și ceea ce este consumat este produsul net. dar pentru ei singurul domeniu care realizează produs net este agricultura, eliminând orice alt principiu productiv din jocul schimbului. Dar rolul lor uriaș a fost acela de a introduce optimismul în viața economică și de a crea terenul fertil pentru studiul și aplicarea economiei politice. Primul teoretician real al liberalismului economic este Adam Smith. Acesta critică fiziocratismul dar, plecând de la el, creează prima doctrină economică concretă și aplicabilă, pe care unii economiști (ca de exemplu Milton Friedman) o consideră de neînlocuit.

Adam Smith pleacă de la lucrarea lui David Hume – Eseu asupra contractului primitiv (1748). Acesta din urmă găsește o nouă dualitate socială pe care, consideră el, se întemeiază întreaga realitate socială, aceea bazată pe interese și nevoi – "Nevoia devine ghidul interesului." Aici apare pentru prima dată substituția politicii cu economia, aceasta fiind motorul bunei funcționări a societății: "nevoia și interesul societății sunt principalele legături care ne atașează de guvernământ și de aceea ele sunt legături sacre." Într-o altă lucrare, "Tratat asupra naturii umane", Hume găsește că simpatia este elementul ce unește egoismul individual (self-interest) cu interesul societății în ansamblu.

Plecând de la conceptul de simpatie al lui Hume, Adam Smith o validează prin apologia frugalității (Teoria sentimentelor morale) – bogatul poate consuma lucruri mai bune și mai rare, dar nu poate mânca mult mai mult decât săracul, deci există un echilibru în societate la fel ca și în natură – frugalitatea devine astfel un instrument de moderare a pasiunilor și de reglare a vieții sociale care îi permite teoretic să își impună teoria sa fundamentală de egalizare a intereselor și nevoilor: "o mână invizibilă pare să forțeze (pe bogați) să contribuie la aceeași distribuție a lucrurilor necesare vieții ca și când pământul ar fi împărțit în suprafețe egale fiecărui locuitor al său; și astfel, fără să știe, fără să fi avut măcar intenția bogatul servește interesului social și la multiplicarea speciei umane. […] Toate rangurile din societate sunt la același nivel slujind bunei-stări a corpului și serenității sufletului." (Teoria, partea a IVa, p. 212)

Vedem astfel că teoria economică a lui Adam Smith se naște la confluența dintre filosofie (în special cea morală, cea care ținea în vremea respectivă locul sociologiei) și politică. Economia, pentru el, este o metodă de construcție a socialului și nu scopul demersului său filosofic. De exemplu, conceptul de piață, care este cel mai important concept al liberalismului, rezolva pentru Adam Smith nu probleme economice ci două probleme sociale uriașe ale timpului:

1. cea legată de motivul războiului și al păcii și

2. care este fundamentul obligației în plan social

Piața, așa cum o înțelege Smith, este un mecanism natural care poate rezolva aceste două probleme în contra teoriei impuse de Hobbes. Piața este văzută de Adam Smith ca locul în care se schimbă produsele obținute prin muncă [12]. Aici se produce un proces natural, prin care cererea echilibrează oferta, și invers, iar acest proces natural crede el este produs de o "mână invizibilă", cea a interesului care nu se supune nici statului, nici voinței oamenilor. În concluzie, pentru ca piața să producă bunăstare și echilibru, ea trebuie neapărat să fie lăsată absolut liberă. Nimeni, și cu atât mai puțin statul nu trebuie să se implice în viața economică, pentru că statul este cel mai prost adminstrator al economiei, "căci el nu cheltuie bani pe care i-a câștigat prin munca proprie ci pe aceia pe care i-a luat de la alții, prin taxe și impozite".

Perspectiva lui Adam Smith a fost fundamentală în impunerea economiei de piață liberă, mai ales că prin cealaltă teorie a sa, diviziunea naturală a muncii, el a încurajat revoluția industrială care tocmai începuse. El a propus și a realizat impunerea liberului schimb în procesul comercial nu numai dintre piețele aceluiași stat dar și între piețele dintre diverse state. Prin înfruntarea economică, prin excelență pașnică, el credea că se vor elimina războaiele și se va impune o pace permanentă în lumea dominată doar de interesul comercial și de obținerea bunăstării.

Desigur, aceste deziderate ce au stat la baza formării ideilor liberalismului nu s-au înfăptuit. Din contră, dezvoltarea uriașă a industriei și începerea concurenței capitaliste între statele lumii (în special cele europene) a condus la un război surd și permanent pentru ocuparea de noi piețe de desfacere a produselor lor și de colonizare a cât mai multe teritorii pentru obținerea de forță de muncă ieftină și de materii prime pentru reluarea procesului industrial. Acest fenomen s-a încheiat cu izbucnirea primului război mondial, care a condus la remodelarea totală a ideilor liberalismului.

4. Liberalismul Modern și Contemporan

Critica liberalismului clasic….După cum am văzut, pentru liberalismul clasic modelul pieței libere trebuia să fie un panaceu universal pentru dezvoltarea și bunăstarea unei societăți civilizate. Realitatea celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea a infirmat această viziune, în special datorită emergenței unei noi clase sociale, proletariatul, care nu participa efectiv la piața liberă ci doar o alimenta cu produse fără însă a beneficia de capitalul obținut din schimbul efectuat direct pe piață.

Creșterea disparității sociale, accentuarea clivajelor centru periferie și celor între clasele sociale a făcut ca, în final, liberalismul să fie perceput ca un rău absolut. Pe de altă parte, liberalismul economic a devenit principalul factor ideologic de susținere a colonialismului înțeles ca un mijloc rapid de formare și dezvoltare a pieței libere. Colonialismul, deși își are mai degrabă sorgintea în ideologiile europocentriste și rasiste, a adus beneficii perspectivei liberale asupra capitalismului, ceea ce a impus o anumită legătură, dacă nu chiar o suprapunere a ideii de capitalism pe liberalism. Acuzată din toate părțile de a fi devenit o ideologie de stat împotriva societății și de a-și fi trădat idealurile revoluționare, liberalismul a tins să își găsească noi dimensiuni ideologice.

Această încercare nu a mai fost una ușoară, pentru că o parte din susținătorii liberalismului s-au transformat în conservatori, apărând o ordine socială deja impusă. Spre deosebire de perioada de început a liberalismului, când acesta era singur pe piața ideologiilor (sub veșmântul său găsindu-și adăpost și teorii destul de ciudate dar care încercau să se auto-definească ca liberale), în a doua jumătate a secolului XIX apar competitori ideologici extrem de puternici cu care liberalismul trebuie să lupte. Iar postura de a se afla la putere nu este una tocmai comodă pentru un liberal care înainte se declara anti-etatic.

Pe de altă parte, chiar și înconjurat de critici, liberalismul continua să posede o armă redutabilă pe care o impusese în anii anteriori aproape în întreaga Europă – democrația liberală. Plecând de la acest construct politic, liberalismul și-a modelat strategiile de adaptare la confruntarea ideologică. Între anii 1887-1930 putem vorbi de două curente principale ce se propagă în sânul liberalismului:

1. Liberasimul social și

2. Liberalismul neo-clasic

Acest clivaj se va menține și în perspectiva liberalismului contemporan.

1. Liberalismul social: Cum spuneam de la bun început, scopul liberalismului clasic era să limiteze la maximum rolul statului în societate, reducându-l la "jandarmul de noapte al societății" cum îl definea Benjamin Constant. Desigur, o limitare totală a statului în sensul dorit de liberali nu s-a produs niciodată, dar rolul statului în raporturile cu societatea și în special cu piața s-au diminuat considerabil. Această diminuare a produs și unele disfuncționalități tot mai vizibile în timp, cum ar fi monopolul particular sau clivajele tot mai vizibile între cei bogați și cei săraci. Aceste principii care au fost deja, în mare măsură, adoptate și de partide care nu sunt neapărat liberale, dar acceptă ca fundamental jocul democratic sunt, încastrate în liberalism, dar, la suprafață, lupta ideologică se dă, deja, pe alte criterii.

În primul rând, criteriile privind libertatea adoptate de liberalismul contemporan sunt cele legatede diferența între asumarea politicilor sociale și a acceptării well-fare state-ului sau a rejectării lui. Desigur, temporal acest diferend care a divizat liberalismul datează de mai bine de un secol, dar, după o perioadă de schimbare a paradigmei (în special datorită războiului rece), problema revine tot mai acută în condițiile globalizării.

În acest joc, liberalismul românesc a fost dintotdeauna excentric, în special datorită diferențelor de climat politic. Preocuparea permanentă liberalismului românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până la sfârșitul celui de al doilea război mondial a fost modernizarea rapidă a României și conectarea ei la dimensiunea economică europeană a acelor timpuri. Această încercare extrem de lăudabilă a presupus un continuu exercițiu al puterii, fie reale fie virtuale și mai puțin o structurare ideologică a ideii liberale românești. Mai mult, datorită unor condiții istorice specifice, liberalismul românesc nu și-a construit ideologia luptând împotriva unui etatism excesiv (pentru că în bună măsură liberalii au fost cei care au condus statul) și nici, mai târziu, împotriva socialismului colectivist, ca în cazul țărilor occidentale. Construcția ideologică liberală, atâta câtă a existat, a avut mai mult o dimensiune națională, punând în centru construcția unei națiuni și a unui stat prosper și liber. Dar, atât statul cât și națiunea sunt concepte abstracte, iar liberalismul românesc s-a complăcut în a emite abstracțiuni. Desigur, că în acea perioadă s-au impus politici privind situația familiei și s-a încercat îmbunătățirea situației acesteia, dar efectele nu au fost extraordinare. Situația femeii nu s-a îmbunătățit considerabil, modelul chiar cel mai liberal păstrându-se de tip patriarhal.

În perioada comunistă dimensiunea politică liberală antebelică a fost idealizată de puținii supraviețuitori ai respectivei perioade, astfel încât după revoluție ei au reiterat modelul interbelic, neacceptând că situația politică și economică era cu totul alta. De altfel și modelul ideologic liberal occidental s-a schimbat extrem de mult, astăzi fiind foarte greu să mai deceleze între diverse orientări ce se declară liberale. Principala divergență, cum spuneam, este cea între statul bunăstării generale și liberalismul de tip clasic, a statului minimal. Dacă liberalismul statului minimal, sau neoclasic, este de fapt perpetuarea sub alte dimensiuni a liberalismului clasic, și încercarea acestuia de a potența capitalismul în forma sa benefică, liberalismul bunăstării este o redimensionare a liberalismului de la individualism spre societate.

Liberalismul bunăstării nu are o istorie recentă, așa cum s-ar putea crede. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când liberalismul intrase într-o criză teoretică profundă, fiind eliminat aproape peste tot de socialism (mai puțin în țările est europene, unde liberalismul a fost întotdeauna un liberalism de stat), unii ideologi liberali au consimțit la compromisul cu ideea de egalitate socială și au încercat să tempereze viziunea capitalistă existentă în doctrina lor. Primul care a introdus acest curent a fost T..H.Green (1832-1886), și prin el liberalismul a atins o nouă dimensiune – cea socială. Green și-a construit teoria pe distincția între două feluri de a privi libertatea: libertatea negativă și libertatea pozitivă[*].

Libertatea negativă era cea propusă, anterior, de clasicii liberalismului, adică acea libertate care există doar în absența constrângerii. Dar, consideră el, aceasta nu e singura perspectivă asupra libertății, ea poate însemna și ceva pozitiv, adică capacitatea pozitivă de a face ceva. Dar această capacitate pozitivă nu există decât în măsura în care există libertate de șanse, căci cineva care nu are oportunitatea de a face un lucru pe care l-ar putea face nu este liber, adică este constrâns obiectiv să nu îl facă. Iar lipsa oportunității este dată, consideră Green, de sărăcia cronică a unei societăți, care conduce la inegalitatea șanselor, iar dacă admitem acest lucru, oricine apreciază libertatea individuală va dori să facă ceva pentru a depăși circumstanțele care constituie obstacole atât de mari în calea libertății. De aceea el propunea, alături de alți liberali adepți ai societății bunăstării, că societatea acționând prin guvernământ ar trebuie să se implice activ în educație, sistemul sanitar și să reglementeze condițiile de muncă ale proletarilor, care astfel s-ar apropia de libertate. [*] termeni care au alte conotații decât cei propuși, mai târziu de Isaiah Berlin, dar care probabil l-au influențat.

Tezele lui Green s-au materializat mult mai târziu, abia în a doua jumătate a secolului XX, filtrate prin teoria lui economică propusă de lordul John Maynard Keynes. Acesta susține că statul ar trebui să se implice în economie, nu atât direct, în sensul socialismului, cât mai ales indirect prin intermediul taxelor și impozitelor, care au rolul să "acordeze" economia cu momentul economic. Când prețurile cresc, guvernul ar trebui să crească impozitele pentru a reduce cheltuielile consumatorilor și a reduce astfel inflația. Când prețurile se stabilizează ar trebui să scadă impozitele și taxele sau să crească programele sociale pentru a stimula economia și a păstra șomajul scăzut, printr-o ocupare a forței de muncă cât mai adecvată.

Anii '60 au adus "împlinirea" ideologică a liberalismului bunăstării, în sensul că, alături de perspectiva economică a egalizării șanselor, s-a introdus și perspectiva civico-etică privind egalizarea posibilităților de afirmare a diferențelor dintre cetățenii aceluiași stat. În acești ani, în special datorită presiunilor venite din partea unor minorități etnice și apoi sexuale, liberalii au adoptat o linie extrem de permisivă a capacității de exprimare a diferențelor dintre minoritari, etnici, sexuali, religioși etc. și majoritari. Liberalii bunăstării au militat nu numai pentru eliminarea oricărei discriminări dar și pentru oferirea de avantaje sociale și economice tuturor celor care sunt considerați discriminați. Această opțiune a adus linia liberalismului bunăstării în tabăra a ceea ce în anii '70-80 s-a numit Noua Stângă [**].

[**] Această "nouă doctrină" a fost permanent extrem de confuză, aliindu-se când cu socialiștii radicali, când cu ecologiștii sau cu alte orientări aflate la stânga spectrului politic occidental, fără însă a îmbrățișa vreo cauză anume. Noua Stângă respinge atât comunismul demodat al Uniunii Sovietice, cât și capitalisul de consum al lumii occidentale. Acțiunile sale au avut însă un rol extrem de pozitiv în influențarea procesului democratic, introducând practic noțiunea de "democrație participativă" și acționând pentru concretizarea ei. Pe de altă parte ea a urmărit permanent respectarea DrepturilorOmului, atât în Occident cât și în alte state autoritare sau totalitare, fiind o voce extrem de prezentă în dezbaterea publică.

2. Liberalismul neo-clasic

Întregului eșafodaj al liberalismului bunăstării i s-a opus, permanent și constant, liberalismul neoclasic, sau liberalismul de orientare profund concurențială, cel care se bazează exclusiv pe libertate împotriva egalității și egalizării, de orice fel. Acest tip de liberalism nu diferă prea mult de modelul secolului al XIX-lea, având ca obiectiv dezvoltarea și bunăstarea prin întărirea concurenței libere dintre cetățeni. El este adeptul unui capitalism total, în care statul se implică doar ca un regulator al pieței (având în sarcină numai sistemul normativ – justiția – și cel punitiv) și nici într-un caz în reglarea societății. Reglarea societății este văzută ca un abuz de putere și deci o limitare a libertății individuale, considerată bunul suprem al ordinii capitaliste.

Deși a beneficiat de doctrinari și teoreticieni de primă mână (cum ar fi Hayek, Friedman și alții) acest tip de liberalism a fost perceput multă vreme ca un exercițiu intelectual, iar de ideologii socialiști ca premisa fundamentală pentru fascism. În anii '60-70 el nu avea aproape nici un adept, fiind considerat mult prea de dreapta și chiar depășit. Din acest motiv, titulatura sa a fost deseori aceea de neoconservatorism sau chiar de conservatorism contemporan. Însă, în anii '80 acest tip de ideologie, și în special în partea sa economic-monetaristă, a reușit prin doi politicieni de marcă (Margaret Thatcer și Ronald Reagan, urmați apoi de Helmuth Kohl) să se impună ca o ideologie de succes. Mai mult ea a devenit apoi și ideologia oficială a globalizării până prin anii '97-98 (anii începutului recesiunii globale).

Putem deduce clar din prezentarea de mai sus că mai degrabă liberalismul bunăstării este cel care se preocupă mai îndeaproape de problema familiei și a femeilor, creând politici în contact direct cu mișcările feministe (care, multe dintre ele, împărtășesc punctul de vedere privind egalitatea sau promovarea de șanse pentru femei și alte minorități).

Aceste disensiuni dintre ideile liberale a făcut ca liberalismul să subziste mai mult prin ideologie, decât prin partide cu titulaturi ca atare. În Europa numărul partidelor declarat liberale este nesemnificativ, liberalismul ascunzându-se, cum spuneam, în programele altor partide, în special conservatoare. Dar aceasta nu înseamnă că ideea liberală nu are suficiente resurse să renască oricând este nevoie de ea.

Liberalismul românesc

Liberalismul românesc este un curent ideologic, social-politic, economic si național, desprins din realitațile societații românești și apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea care a evoluat în condițiile luptei de emancipare socială și națională din sec XIX (lupta pentru autonomie, unire și independență a Principatelor). Originile liberalismului românesc trebuiesc căutate în evoluția internă specifică a societații românești, incadrându-se curentului liberal european. Curentul liberal se individualizează și se consolidează odata cu Revoluția de la 1848 când sunt puse bazele programului social-politic, economic și național.

Cuprins

1 Baza socială

2 Doctrina liberală

3 Istorie

3.1 Precursori

3.2 Partidul Național Liberal

Baza socială

Liberalii reprezentau interesele burgheziei în formare (bancheri, comercianți, industriași, meșteșugari, meseriași), ale intelectualitații (avocați, medici, funcționari din aparatul administrativ, studenți, profesori, juriști). Dupa instalarea printului străin pe tronul României și adoptarea Constituției de la 1866, liberalii, aflati la guvernare, se vor remarca prin ample măsuri care vizau modernizarea și industrializarea României.

Doctrina liberală

Doctrina liberală a apărut ca o alternativă la vechiul sistem de gândire și acțiune social-politic feudal bazat pe puterea absolută a domnitorului, pe categoriile privilegiate si pe conservatorism;ea cuprinde o serie de principii pe plan social-politic, economic și național:

pe plan social:

instaurarea unui regim parlamentar-constituțional bazat pe supremația legilor, separerea puterilor în stat, pe pluralism politic si toleranță, pe respectarea drepturilor si libertaților democratice ale omului și implicit pe o interventie limitată a statului în viata societătii, statul menținându-și un rol de arbitru în societate (libertatea politică a individului înseamnă independența acestuia în raport cu statul, absența constrângerii)

liberalismul susține evoluția pasnică și progresul permanent al societații umane, liberalii sustinând chiar adoptarea unor reforme radicale pentru a menține echilibrul social, dar opunându-se total revoluțiilor violente pentru a schimba o orânduire social-politică (din acest motiv criticau pe socialisti și social-democrați).

pe plan economic:

libertatea economică se transpunea in viată prin economie de piață, bazată pe încurajarea initiativei private și liberă concurență precum și pe respectarea proprietații private.

pentru a sprijini dezvoltarea economică, comercială și industrială a României, în conditiile în care țara era înapoiata economic datorită invecinarii cu imperiile absolutiste multi-naționale, liberalii sustineau intervenția statului în desfașurarea proceselor economice.

principiul economic de bază (politica economică) era "prin noi înșine", mai precis adoptarea unei politici protectioniste prin majorarea tarifelor vamale pentru a împiedica pătrunderea marfurilor străine in România în scopul încurajarii productiei agricole si industriale autohtone. De asemenea statul sprijinea meseriașii, comercianții și industriașii autohtoni(fiscal prin sistemul de credit (banci-BNR) si prin scutiri de taxe si impozite pentru industriașii români). Cadrul legislativ ce a transpus în practică politica economică "prin noi înșine", a fost elaborat după obținerea independenței (Legile principale – 1886, 1887)

extinderea rețelei de drumuri si căi ferate.

in privința pătrunderii capitalului străin în economia românească (sub forma unor investitii (imprumuturi acordate statului) pentru dezvoltarea unor ramuri industriale, utilaje, specialiști, dețineri de acțiuni la firme sau bănci), liberalii acceptau cooperarea cu capitalul străin, dar doreau ca acest lucru să se facă sub formă de colaborare, nu de acaparere (nu doreau instituirea unei dependențe a economiei românești de investitori occidentali)

pe plan național:

liberalii militau pentru respectarea si consolidarea autonomiei (înlaturarea dominației straine – otomane)

liberalii au actionat consecvent pentru unirea Principatelor (în alianță cu conservatorii), pentru aducerea prințului străin pe tronul României, pentru consolidarea statului național român modern, pentru obținerea independenței, proclamarea Regatului si pentru desăvârșirea unitații naționale a României in 1918

Istorie

Precursori

1822: Ionica Tăutu, care reprezintă un grup de boieri de rang scăzut din Moldova, a propus un proiect constituțional cu principii liberale și republicane

1834: Ion Câmpineanu conduce opoziția liberală în fața influenței ruse în Adunarea Națională a Munteniei.

1840: Mitică Filipescu conduce un grup conspirativ în Valahia, după modelul carbonari

1840: Mihail Kogălniceanu publică Dacia literară, o revistă în care prezintă idealurile pașoptiste în articolul Introducție

1845: Studenți radicali din Valahia și Moldova fondează Societatea Studenților Români de la Paris

1848: Are loc revoluția moldovenească, insă fară mari succese, in care liberli emit o Petiție.

1848: Are loc Adunarea de la Blaj, în contextul revoluțiilor ce au loc în interiorul Imperiului Austriac.

1848: Are loc o revoluție în Țara Românească – liberali formează un guvern provizoriu, în București, dar sunt divizați în privința opiniilor pe tema reformei agrare, în jurul lui Nicolae Bălcescu formându-se un curent radical.

1856: Curentul liberal formează o majoritate reprezentată prin Partida Națională, partid ce sprijinea uniunea Principatelor Dunărene

1859: Dupa unire, liberalii au format un grup distinct în Parlamentul României

1864: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a creat un regim personal, pentru a trece legislația liberală împotriva opoziției

1866: Liberali de prim rang susțin indepărtarea lui Cuza de pe tron; o fracțiune liberală se opune față de noua constituție formată pe baza documentului Fracțiunea liberă și Independența, influențată de Simion Bărnuțiu și inițiat de Nicolae Ionescu

Partidul Național Liberal

1875: Curentul liberal este organizat în Partidul Național Liberal, condus de Ion Brătianu

1884: Un grup formează Partidul Radical, condus de C.A. Rosetti și George Panu

1899: Partidul Național Liberal absoarbe partidul de aripă dreaptă Partidul Muncitoresc Social-Democrat Român

1918: Partidul Țărănesc absoarbe Partidul Național Liberal format în jurul lui Constantin Stere

1929: Este format Partidul Național Liberal-Brătianu

1931: Un grup formează Partidul Liberal Democrat, care a rămas fără succes. În același an majoritatea membrilor Partidului Brătianu se reîntorc în Partidul Național Liberal

1938: Restul Partidului Brătianu se întoarce în Partidul Național Liberal

1938: Partidul este interzis de către Carol al II-lea

1944: Partidul își reia activitățile

1944: Un grup formează Partidul Național Liberal-Tătărăscu

1947: Partidul este interzis de regimul comunist

1990: Partidul este refondat de Radu Câmpeanu

1990: O fracțiune de tineret a Partidului Național Liberal a format Partidul Liberal Aripa Tânără

1991: Un grup formează Partidul Național Liberal-Convenția Democrată

1995: Partidele Liberale au fuzionat în 1993 în Partidul Național Liberal, Partidul Național Liberal-Câmpeanu separându-se însă de acesta

1998: Partidul fuzionează cu Partidul Alianța Civică

2002: Alianța pentru România s-a alăturat Partidului Național Liberal

2003: Uniunea Forțelor de Dreapta și Partidul Național Liberal-Câmpeanu a intrat în partid