Legislatia Romaniei. Istoric Si Evolutie

CUPRINS:

Situația social-economină

Țara, formă de organizare politică românească

Conceptul de lege la români

Noțiunea de dreptate

Sistemul normativ. Norme vechi. Norme noi

Legea Țării, creație românească

Instituțiile "Legii Țării"

Terminologie

Dispozițiile Legii Țării cu privire la domnie, sfat domnesc și dregători

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea fiscală

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea Bisericii

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea armatei

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea administrativ-teritorială

Dispozițiile Legii Țării cu privire la exercitarea dreptului de proprietate

Dispozițiile Legii Țării cu privire la statutul juridic al persoanelor

Dispozițiile Legii Țării cu privire la instituțiile rudeniei, familiei și succesiunilor

Dispozițiile Legii Țării cu privire la răspunderea colectivă

Dispozițiile Legii Țării cu privire la obligațiile izvorâte din contracte

Dispozițiile Legii Țării în domeniul dreptului penal

Dispozițiile Legii Țării cu privire la procedura de judecată și probe

Concluzii

Bibliografie.

Situația social-economină

În această perioadă s-a constatat o creștere a producției agriculturii și creșterii vitelor deoarece se foloseau unelte mai perfecționate. S-au extins suprafețele defrișate și desțelenite, și se înmulțiseră gropile pentru cereale și morile cu forță hidraulică. Suprafețele destinate agriculturii erau mai mici decât suprafețele destinate pășunatului. Era o continuitate și în alte îndeletniciri precum: albinărit, pescuit, minerit, meșteșuguri și altele.

Pe baza dovezilor arheologice se constată un spor al populației autohtone: locuințe mai numeroase, grupate în sate fie "ingrămădite", cu îndeletniciri în special agricole, fie în sate "dispersate", care se ocupau cu creșterea vitelor, fără să părăsească agricultura.

În secolul VIII au apărut că fiind primele relații feudale atestate în izvoare scrise și arheologice. Aceste relații aveau o dezvoltare precară din cauza slabei organizări a proprietătii funciare, existenței obștei rurale, și a menținerii tărănimii libere într-un număr numeros.

Desțelenirile și defrisările erau proprietăti personale. În acest mod perioadă sec. IX-XI poate fi considerată ca etapa apariției elementelor orânduirii feudale în societatea carpato-danubiano-pontică, a primelor relații de aservire feudală.

Afirmarea poporului român din punct de vedere etnic. Autohtonii au păstrat numele Romei trăind în România dunăreană.

Numiți vlahi (volohi, vlahi, blachi, olachi) de germani, slavi și unguri, romani de bizantini-mai apropriați de cunoașterea obârșiei lor romanice, românii s-au dovedit superiori tuturor alogenilor stabiliți în spațiul romanității orientale, prin sedentarism, organizare, cultură și apartenență la creștinism.

Denumirea de vlahi provenea de la numele unui trib celt (volcae). Sensul de păstor se menționează abia la sfârșitul secolului al XIII-lea, fiind un sens secundar al denumirii de vlah.

Romanii și Vlahii în relațiile cu alte popoare. Fiind elementul etnic statornicit și predominant în regiunea carpato-pontică, românii (vlahi) au asimilat elementele care au rămas în mijlocul lor: quarzi, slavi, pecenegi, cumani.

Cronica notarului Anonim (Secolul X) menționează contractul de populație romanice din Polonia și din arcul Carpaților; este afirmat și de Gesta Hungarorum (secolul XIII) a cronicarului maghiar Simon (secuii trăiau în mijlocul românilor de la care au învățat scrierea). Blakumen (românii de la răsărit de Carpați) în inscripția de la Sjonkem-insula Gotland (secolul XI) sunt menționați și de Nicetas Choniates cu privire la Andronie Comnenul, luat prizonier de la granița Haliciului de către vlahi.

În scrierea persană a lui Gardizi, românii dintre sudul Carpaților și Dunăre sunt numiți "Podoaba istoriilor" (secolul XI).

Românii și-au afirmat ortodoxismul pentru a se deosebi de păgâni și catolici. Papa Grigore al IX-lea din se plângea de succesele episcopilor ortodoxi (14 noiembrie 1234).

Generalizarea țărilor. Consolidarea relațiilor sociale feudale în condițiile afirmării entității poporului român, impune cerința unei organizări superioare a societății românești, și creează condițiile întemeierii țărilor (statelor) române, după principiul național-teritorial.

Spre deosebire de obștile sătești, noua organizare politică cunoaște diverse denumiri precum: țară, voievodat, cnezat, câmpulung, câmp. Numele generic al noii organizații politice este "țara" aplicabil și celorlalte formațiuni purtând alte denumiri.

În secolul al IX-lea se cunoștea apariția în arcul Carpaților a numeroase formațiuni statale: Țara Crisanei a voievodului Menumorut (dex Blacorum), Țara voievodului Glad (ducele Banatului), Țara Ultrasilvana a voievodului Gelu precum și țara Bârsei, Făgărașului, Hategului, Zarandului, Maramureșului cu cnezatul Câmpulung pe Tisa.

La răsărit de Carpați în secolul al XIII-lea: Țara Bolohovenilor, a Brodnicilor. Ca și țări republici: Vrancea, Câmpulung și Tigheci.

La sud ce Carpați. Pe lângă Vlachenlant amintită în Niebelungenlied, exista Vlasca cu codrul Vlasiei (al românilor), Romanati, Paradunavon sau Paristrion în regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră, cu centrul la Durostolon sub conducerea lui Tatos, sunt apoi menționați conducătorii politici Sesthlav la Vicina, Satzos în nord-estul regiunii.

Sunt folosite denumiri geografice precum Bârsa, Hațeg, Vrancea, dar sunt și folosite denumiri și după caracterul etnic al locuitorilor precum Vlașca, Romanați.

După persoana conducătorului politic: cnezatul, voievodatul. S-au păstrat denumirile tradiționale ce indicau organizarea în obști sătești în Câmpul și Câmpulung.

Această diversitate a denumirilor nu implică o diferență calitativă între ele.

Țara, formă de organizare politică românească

Țara este denumirea generalizată pentru toate formele de organizare politică existente pe teritoriul românesc în perioada feudalismului timpuriu: uniuni de obști, câmpulung-uri, cnezate, voievodate.

În documentele cancelariilor domnești în limba slavonă Țara era redată prin Zemle, în cele scrise în limba latină se folosea Regnum sau Terra, iar în hrisoavele scrise în limba română se folosea termenele de Țeara și Țara.

Cnezatul era condul de un cneaz și era o organizare politică. Cneazul putea fi proprietarul teritoriului pe care îl conducea politic, fiind și feudal.

Jupa este o formațiune politică specifică feudalismului timpuriu. Cu o denumire similară de țară, jupa era condusă ce către un jupan care avea atriburii militare și judecătorești.

Obștile sătești și-au păstrat organizarea lor proprie dar au început să se unească cuprinzând văi ale râurilor, depresiuni montane și câmpii. În voievodatul Crișanei văile Mureșului inferior (malul drept), Crișurilor.

Numărul obștilor unite într-o țară era de 10-50 de sate până la secolul al XIV-lea.

În obștea gentilică apartenența membrilor se întemeia pe baza rudeniei de sânge iar în obștea teritorială apartenența era determinată de stăpânirea în comun a teritoriului. Teritoriul nu mai avea doar un rol econimic, ci avea și un rol politic și anume cel de determinare a apartenenței membrilor săi la obștea respectivă.

Din uniunea mai multor sate în obști și a obștilor în confederații sau uniuni pe teritorii mai mari a luat naștere denumirea de "Țară" și "Câmpulung". Vârfurile sociale erau: jupânii, cnezii, voievozii, juzii, duces, potentes, maiores terrae, vătămani.

Aparatul politic al țărilor. Conducătorii politici aveau atribuții similare deși aveau denumiri diferite.

Juzii erau magistrați aleși de către megieșii obștei ca șefi militari și judecători ai locuitorilor. Denuminrea de judex s-a păstrat în vocabularul populației daco-romane și după retragerea romanilor, aceasta fiind preluată și de către popoarele barbare ce au trecut prin Dacia. Această instituția a judelui este de origine daco-romană. În feudalismul dezvoltat judex erau numiți cei cu atribuții judecătorești și administrative (jude) ori erau țărani liberi (judec). Mai târziu de la numele de judelui va proveni numele de județ.

Cnezii aveau aceleași atribuții ca și juzii. Denumirea de cneaz derivă de la Kunig sau de la Cuneus. Cnezii exercitatu comanda militară peste mai multe sate și aveau atribuții judecătorești. Unii dintre cnezi au devenit boieri în feudalismul dezvoltat.

Voievozii. Numele acestora este de origine slavă. Erau șefi militari și judecători peste o confederație de cnezate. Instituția voievodatului este de origine românească.

Jupanii aveau atribuții judecătorești și militare. Jupanii aveau o denumire veche, devenită titlu de noblețe acordat boierimii din satele feudale românești.

Oastea. Diploma Ioanitilor din 1247 menționa de apparatus bellicus a voievodului Seneslau. Împotriva ducelui de Austria în 1241 au luptat cnezii români. Voievozii din Ardeal se împotriveau cu armate proprii la venirea ungurilor.

Aristocrația țărilor era denumită de popoarele vecine: domini, duces, potentes, maiores terrae.

Cnezatul, acest nume are o influență celto-germană și este o instituție românească.

Voievodatul este o instituție românească apărută înainte de venirea slavilor și a ungurilor, adică în timpul decăderii averilor. Denumirea acestei instituții este de origine slavonă. Ungurii nu au cunoscut instituția voievodatului.

Cnezatul era mai mare ca voievodatul la ruși, bulgari și sârbi iar la români era tocmai invers.

Conceptul de lege la români

Noțiunea de izvor de drept are dublu sens: formal și material.

Cel material: fundamentale sunt condițiile vieții, stratificarea socială a populației, tipul de stat și altele. Sub aspect formal a fost cutuma și legea, cutuma fiind principalul izvor de drept în acest sens legile fiind foarte rare. Cutuma reglementa relațiile sociale din societatea acelui timp.

Coabitarea obștilor în cadrul țărilor a dus la menținerea normelor tradiționale după care funcționau dar acestea au fost întărite prin autoritarea aparatului politic al țărilor devenind astfel norme juridice.

În funcție de evoluția țărilor li s-au adăugat norme juridice noi.

Dreptul era cunoscut sub denumirile de Legea Țării sau Obiceiul pământului în cancelariile domnești românești.

Românii denumeau aceste norme "lege" cu înțelesul de normă nescrisă pornind din latinescul "re-ligio", adică legea pe dinăuntru, prin credință și cunoștință, ceea ce la romani era mos însemnând obicei.

Lex însemna numai legea scrisă la romani care provenea de la latinescul "legere" (a citi), fiind impusă colectivității printr-o constrângere exterioară exercitată de politic.

Existența dreptului românesc nescris, cu o puternică identitate, a fost recunoscută de către vecinii noștrii, care îl denumeau în documentele oficiale redactate în limba latină jus valachium.

În secolul al XVII-lea au început să apară pravilele (coduri de legi scrise) astfel legea scrisă a început să fie numită lege, când românii au trebuit să deosebească dreptul scris de dreptul nescris, care s-a numit obicei.

Un alt sens pe care legea îl are la români este acela de credință religioasă care a influențat moralitatea românilor încă de la etnogeneza lor.Legile bisericești erau numite nomocanoane și erau cunoscute și sub denumirile de "Lege dumnezeiască" sau "legea lui Dumnezeu".

Cele mai vechi norme juridice și obiceiuri s-au constituit în legătură cu stăpanirea pămantului. Se inregista o creștere a proprietătii personale în urma defrișărilor și desțelenirilor.

Legea Țării este o creație românească izvorâtă din modul de viață al strămoșilor și dezvoltată de români odată cu organizarea lor în formațiuni politice numite țări. Această denumire semnifică în același timp caracterul ei teritorial unitar; ea semnifică faptul că legea unui teritoriu locuit de aceeași populație românească deși trăiau separat organizați în țări. Vechile obiceiuri și normele juridice s-au format în legătură cu stăpânirea pământului.

Legea Țării este un sistem de drept atotcuprinzător, al unei societăți organizate politic în Țări, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea statelor la nivel local și central, regimul juridic al proprietății, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală și fiscală, reprimarea faptelor infracționale și judecarea pedepselor.

Legea Țării a luat naștere prin adaptarea a vechilor norme juridice la noile realități dar și prin crearea unor norme juridice noi.

Noțiunea de dreptate

Alexios I, împărat al Bizanțului în anul 1904 a dat un decret pentru valahii din Sudul Dunării ca pentru plata datorată în schimbul pășunilor folosite pentru turmele acestora să fie judecați "după lege și dreptate" (N. Iorga, Originea și originalitatea dreptului român, 1935, pag. 118).

Această formulă se întâlnește în mod frecvent în actele judecății domnești din perioada feudalismului dezvoltat și denotă că normele de drept trebuie să fie în strânsă legătură cu principiile echității. În practica judiciară a poporului român acesta are o veche tradiție.

În adevăr, o definiție dominantă în dreptul român, datorată lui Celsus, concepea că "ars boni et aequi".

Binele adică bonus era binele social, ce se referea la ocrotirea valorilor sociale principale și aequi era în legătură cu echitatea.

Instituția "oamenilor buni și bătrâni" s-a păstrat. Aceasta avea aceeași concepție în legătură cu binele social. Această instituție era chemată să aprezieze conduita semenilor săi pentru că aceștia întruneau calitățile corespunzătoare prin comportamentul lor.

În concepția românească dreptatea presupunea și echitate; era conformă principiilor etice acceptate în perioada feudalismului timpuriu.

Conștiința juridică a timpului cuprindea pe lângă moștenirea daco-romană și unele principii datorate influenței bizantine și moralei creștine.

Sistemul normativ. Norme vechi. Norme noi

Menținerea obștilor sătești în feudalismul timpuriu a determinat și păstrarea normelor lor juridice care formează ceea ce N. Iorga numea dreptul "popular", propriu unor comunități sătești libere, dar care "n-a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări".

Apariția țărilor nu a înlăturat normele tradiționale statornicite în activitatea obștilor , ci le-a adaptat la noile situații politice prin creearea unor norme noi și modificarea și completarea celor vechi.

Norme noi. Instituția cnezatului. La început cneazul sau judele era ales de obștea sătească. Unirea a mai multor obști sătești a făcut necesară alegerea unui nou conducător. Vechea normă a alegerii este înlocuită cu normă erditara. Atunci când mai multe cnezate sunt unite în țări mai mari (în voievodate), cnezul devenea organ politic subordonat voievodului.

Instituția voievodatului a apărut în timpul descompunerii puterii avarilor (sec. al VIII-lea), iar denumirea a fost preluată de la acei slavi cu care românii au conviețuit în secolele VI-IX. Din rândul cnezilor se alegeau voievozii de către adunarea acestora. Maghiarii au recunoscut acest drept de a-și alege voievozii. Instituția voievodului primea caractere ereditare

Schimbări ale vechilor norme. Dreptul de proprietate. Se constată o creștere a proprietății personale ca urmare a perfecționării uneltelor de agricultură, a extinderii suprafețelor prin defrișare și destelinire. Dreptul superior continuă să fie păstrat de către obște, familiei care l-a amenajat prin muncă proprie.

Intervenea posibilitatea de înstrăinare sub forma dreptului protimis, care acorda rudelor celui care înstrăina și celorlalți membri ai obștei preferința la cumpărare, precum și posibilitatea de răscumpărare a înstrăinărilor în caz de nerespectare a regulilor protimisului.

Statutul persoanelor. Pozițiile diferențiate și inegalitățile de avere au avut ca drept efect stratificarea socială specifică feudalismului timpuriu. Acesta reprezenta începutul unei aristocrații feudale:

Pătura superioară (juzi, jupani, cnezi, voievozi), justițiari și șefi militari. Aceștia aveau privilegiul de a fi judecați la rândul lor cu o procedură specială (Diploma Ioanitilor din 1247) și de a se bucura de anumite terenuri și venituri de la populație;

Țărănimea liberă constituia marea masă a societății;

Țărănimea aservită feudal;

Robii apar încă din secolul al XI-lea, înainte de invazia tătară, care provin din țigani și tătari;

Populația târgurilor (târgoveții) era categoria socială în dezvoltare.

Cu privire la toate aceste categorii sociale apar norme de drept care consfiintesc drepturile, obligațiile și privilegiile fiecăruia, astfel se forma sistemul statutar caracteristic stărilor feudale.

Relațiile contractuale au fost determinate de dezvoltarea proprietății private, de creșterea producției, dezvoltarea meșteșugurilor în centre și târguri orășenesti, care au condus la apariția unor norme juridice de drept comercial. Astfel se explică circulația banilor și strângerile consistente de bani.

Se mențin normele tradiționale privind instanța oamenilor buni și bătrâni, probele cu jurători, jurământ și mărturii.

Competența de judecată a cnezilor, voievozilor și juzilor reprezintă elementul de noutate.

Legea Țării, creație românească

Normele juridice obișnuite s-au cristalizat în perioada feudalismului timpuriu și au format un tot unitar denumit de români "Legea Țării" (cu semnificația de drept al țării). Normele juridice erau asemănătoare în fiecare țara românească, demonstrând puternica unitate etnică a românilor.

Caracterul teritorial, imobiliar. Fiind "legea țării", deci a unui teritoriu locuit de o populație politicește organizată, ea are implicit caracter teritorial și nu personal, asemenea normelor populațiilor migratoare.

Existau norme pentru procedurile speciale de delimitatea și apărarea hotarelor, dar și pentru rezolvarea pricinilor rezultate din încălcarea lor.

Originalitatea Legii Țării este izvorâtă din modul de viață al strămoșilor noștri, dezvoltată de către români odată cu organizarea lor în formațiuni politice numite țări. Această denumire semnifica în același timp caracterul ei teritorial unitar. La fel de originale sunt și instituțiile cnezatului și voievodatului la români. Normele juridice în legătură cu cnezat și voievodat formează începutul dreptului public românesc.

Influențele străine cauzate din contractul românilor cu alte popoare s-a limitat la terminologie. Influențele provin de la slavi, germani, români și bizantini.

Jus Valachium (legea românească) sau jus Olahorum (legea românilor) a fost un drept agrar-funciar, ca reglementare obisnuielnică în obștile sătești (teritoriale sau vicinale) și a constituit dreptul aplicat în etapa monarhiei fărâmițării feudale, cu prelungire și în etapa următoare, a monarhiei centralizate fără absolutism, constituind nucleul dreptului cutumiar din această etapă.

Acest sistem de norme a consfințit stăpânirea pământului, reflectând procesul de acaparare a proprietății țăranilor liberi de către viitorii boieri, dând naștere la acei majores terae sau potentes (mai marii pământului sau puternici) și la rustici (țărani), unii încă liberi în obștile lor, alții într-un început de dependentă.

Jus valachium era recunoscut în Banat și Transilvania. Sistemul juridic este jus valachium și în grupurile de români stabilite în Polonia, Ungaria, Croația, Dalmația și Moravia (denumite vlahii).

Normele juridice ale românilor în țările lor aveau caracter teritorial, iar în cele ale românilor aflați în străinătate erau de drept personal.

Formarea statelor feudale românești. Procesul de constituire a statelor feudale românești a avut loc prin reunirea formațiunilor sociale, cu caracter regional și constând din uniuni de obști teritoriale ("Românii Populare, N. Iorga), prin asocierea lor în scop de apărare sub căpetenii militare (voievozi, duci), și chiar civile (cnezi, juzi) și care și-au permanentizat atribuțiile, transformând autoritatea cu care fuseseră investiți în putere politică, fondurile comune fiind preluate și administrate de ei pentru motive militare, iar oștenii au început să depindă necondiționat de cei care îi întrețineau.

Țara Românească (Muntenia) a fost întemeiată între Carpați, Dunăre, Siret și Milcov, la începutul secolului al XIV-lea. Capitala țării s-a fixat definitiv la București în secolul al XVII-lea.

Litovoi, conducătorul voievodatului din dreapta Oltului în 1273 a avut inițiativa întemeierii unui stat centralizat independent, însă acțiunea acestuia nu a avut succes. Aceasta îi revine lui Basarab voievodul din stânga Oltului, care a obținut victoria la Posada în 1330, împotriva lui Carol Robert regele Ungariei.

Astfel, voievodul Basarab a dat naștere întemeierii Țării Românești (Muntenia) ca stat suveran, de sine stătător iar autoritatea acestuia se extinde chiar și unde se menținea încă ocupația mongolă. Noul stat român a fost denumit de celelalte popoare, Valahia sau Vlahia, iar românii au adăugat și Muntenia la numele de Țara Românească.

Nicolae Alexandru (1352-1364) urmașul lui Basarab a luat titlul de independent, pe care avea să îl dețină toți domnii Țării Românești. Înființarea Mitropoliei Ortodoxe a Țării Românești a fost un semn al independenței față de Ungaria.

Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu (1364-1377) a respins ultima încercare maghiară de a cuceri Țara Românească, iar în 1368 a încheiat un tratat cu Ungaria, prin care se recunoștea suzeranitatea maghiară, regele maghiar acordând domnului român Banatul de Severin și Făgărașul în calitate de feude.

Țara Românească a Moldovei a fost întemeiată în nord-estul Carpaților Orientali la jumătatea secolului al XIV-lea. Sub conducerea lui Bogdan I (1359-1365) Țara Românească a Moldovei se alătura Țării Românești Muntenia.

Voievodul Dragoș din Maramureș, vasal regelui maghiar s-a opus întemeierii acestui stat. În anul 1364 trecea munții și reușea să îl alunge pe Balc (reprezentantul regelui) când Ungaria se angajase în conflicte cu Țara Românească și cu Bulgarii, astfel ia naștere o nouă țară de sine stătătoare numită Țara Românească a Moldovei.

Străinii au numit acest nou stat feudal român ca Terra Wallacherum, Terra Moldovalachia, Valahia cea Mică, Rusovlahia, Moldovalahia, iar românii după întemeiere au denumit-o Țara Românească a Moldovei.

Două documente care afirmă noul stat de sine stătător sunt:

documente emise de cancelaria regelui Ludovic la 20 martie 1360 și 2 februoarie 1365;

Cronica lui Ioan de Târnave.

Noul stat a profitat și de criza Hoardei de Aur și a înlăturat dominația mongolă până în 1386 care se menținea în partea de sud-est a Moldovei.

Teritoriul statului românesc se întindea în granițele sale firești: Carpați, granița cu Polonia, Nistru până la Dunăre și mare.

Sub conducerea lui Ștefan cel Mare (1457-1504) Țara Românească a Moldovei întărea puterea centrală a statului (suveran și independent) și a condus lupta împotriva Imperiului Otoman.

Voievodatul Transilvaniei. Parte integrantă a pământului strămoșesc, Transilvania, Ardealul "leagănul copilăriei României", școala care i-a făurit neamul, farmecul care i-a susținut viața, s-a constituit ca stat autonom cu numele de voievodat în teritoriul cuprins între Carpații Orientali, Carpații Meridionali și Munții Apuseni.

Apar primele voievodate în secolele X-XI, pe teritoriul românesc Transilvania. Cele mai puternice voievodate erau conduse de voievozii Gelu, Glad și Menumorut.

Sosirea maghiarilor în câmpia Panonia și infiltrarea lor în Ardeal, a constituit o piedică în dezvoltarea liberă a voievodatelor românești.

În secolele XI-XIII, Transilvania a fost ocupată de către feudalii maghiari și cuprinsă în regatul Ungariei. Începând cu anul 1176, Leustachius devine voievod în Transilvania, astfel Transilvania rămânea voievodat autonom față de Ungaria.

Anumite voievodate și cnezate erau organizate ca districte românești.

Voievodatul rezistă până în anul 1541 când devenea principat sub suzeranitatea Porții.

Țara Cavarnei. În sec. XI-XIII populația românească dintre Dunăre și Marea Neagră este organizată în formațiuni politice ca acelea conduse de Tatos, Sestlav, Satza.

În anul 1325 era recunoscută și socotită de Bizanț a fi viitorul stat dobrogean. Dobrotici fiind recunoscut guvernator autonom (despot) de împăratul de la Constantinopol, a unificat țările dintre Dunăre și Mare.

În anul 1346 în fruntea statului dobrogean erau: Balica, Dobrotici și Ivanco. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componența statului român.

Mircea apăra țara până în anul 1386 împotriva turcilor dar devine provincie turcească în urma bătăliei de la Nicopole. Recuperată în anul 1404 de către Mircea, această țara cade pentru a doua oară timp pentru patru secole și jumătate sub turci.

Instituțiile "Legii Țării"

Terminologie

Instituțiilor juridice din perioada feudalismului timpuriu, li s-au adăugat reguli noi sau completarea ori modificarea celor vechi. În general s-a păstrat vechea terminologie juridică cu privire la Țară, Legea Țării și Țăran.

Țara este numele general pentru formele de organizare politică din perioada feudalismului timpuriu (uniuni de obști, câmpulung-uri, cnezate, voievodate). Numele de Țara se va extinde și asupra statelor românești prescum Țara Românească, Țara Moldovei, Țara Ardealului.

În documentele cancelariilor domnești scrise în limba slavonă, Țara era redată prin termenul de zemle, în limba latină Terra și Regnum iar uneori se întâlnea și sub termenul grecesc de hora. În hrisoavele redactate în limbă română se întâlnea termenul de Teară și Țara.

Legea Țării este denumirea care s-a generalizat încă din perioada feudalismului timpuriu pentru ansamblul normelor juridice în cadrul uniunilor de obști – a "țărilor" românilor – fără vreun determinativ teritorial-geografic, sau etnic, ceea ce denotă caracterul unitar al acestor norme.

O altă denumire a Legii Țării este aceea de "Obiceiul Țării". Aproape de sfârșitul feudalismului alături de denumirea "Legea Țării" au apărut și denumirile de "Legea pământului", "Obiceiul pământesc", "Obiceiul pământului".

La mijlocul secolului al XVII-lea, apărea legislația laică iar "lege" și zakon au fost numite numai normele scrise, iar "obicei" cele nescrise.

Țăran. În evul mediu regăsim mai mulți termeni pentru denumirea de țăran precum: vecini, susedi, săraci, siromahi, poslușnici, mișei, vlahi, horani, rumâni, lăturași, moșneni, megieși, răzeși și țărani istov.

Unii istorici au ajuns la concluzia că "țăranii" erau cei care stăpâneau pământul. Țăran era "persoana care locuiește în mediul rural și care își câștiga existența îndeletnicindu-se nemijlocit cu cultivarea pământului și creșterea animalelor (DEX) sau țăran era cel care locuia în mediul rural (DEX).

Dispozițiile Legii Țării cu privire la domnie, sfat domnesc și dregători

Aparartul de conducere al Țărilor Românești avea trei componente:

Domn;

Sfat domnesc;

Dregatori.

Domnia este instituția centrală în aparatul de stat. Ea este rezultatul unui indeplungat proces evolutiv, cu străvechi rădăcini la care s-au adăugat elemente noi, integrate organic în cele tradiționale. La acestea au contribuit și cadrul juridic-Legea Țării- în care s-a realizat sinteza dintre vechi și nou..

Titularul instituției era domnul (voievodul) ce derivă de la latinescul dominus, ce înseamnă guvernare, stăpânire, cârmuire.

Domnul exercită atribuții militare, administrative, judiciare și legislative. Domnul deținea un rol activ în conducerea întregii politici de stat. Conducea politică externă, încheia tratate internaționale și conducea armata. Domnul hotăra ca șef al administrației în domenii ca: numirea dregătorilor, împărțirea teritorial administrativă a statului, încasarea dărilor, efecturarea prestațiilor către domnie, baterea monedei.

Domnia este o instituție românească, originală, întrucât a apărut ca o treaptă superioară a evoluției "țărilor" românești din perioada feudalismului timpuriu.

Principiile care au stat la temelia domniei erau:

Alegerea;

Ereditatea.

Pretendentul la domnie trebuia să provină dintr-o familie domnitoare. Puteau solicita domnia fiii, frații domnului decedat și fiii, frații unui domnitor anterior legitimi.

Moștenirea putea fi obținută numai de către bărbați potrivit Legii Țării. Se cerea ca pretendentul să fie român-ortodox.

Pretendentul la domnie trebuia să fie recunoscut sau ales și încoronat ca domn.

Funcționarea sistemnului electiv-ereditar:

Asocierea la domnie a fost calea pașnică de a restrânge a cercului prea larg a rudelor cu pretenții la domnie, astfel domnul aflat la domnie desemna un asociat la domnie. (În Țara Românească, Nicolae Alexandru a asociat la domnie pe cei doi fii Vladislav I și Radu I).

Recomandarea a fost tot o cale pașnică, de a influența alegerea unui domn, pe care domnul o adresa adunării stărilor cu privire la urmaș.

Luptele interne pentru scaunul domnesc.S-au declanșat ca urmare a rivalităților apărute între pretendenții la tron iar grupuri de boieri s-au aliat cu pretendenții la tron, generând lupte interne. Aceste lupte au compromis sistemul tradițional și au slăbit forța statelor feudale.

Numirea domnilor nesocotirea de către imperiul otoman a relațiilor de vasalitate cu țările române și trecerea abuzivă la un regim de dominație tot mai accentuată a provocat schimbări și în sistemul de succesiune la tron.

Sfatul domnesc era considerat organ central al puterii cu atribuții precise, de natură să garanteze respectarea de către domn a intereselor economice, financiare, sociale și politice ale marilor boieri. Acesta era format din reprezentanții marii boierimi și a clerulrui.

Avea atribuții importante precum:

paticipa la judecarea proceselor civile și penale;

sfătuia domnul în diferite probleme de stat;

întărea actele de transfer de proprietate, daniile domnești și acordarea de imunități;

era consultat de domn în problemele fiscale, ale bisericii și armatei;

garanta respectarea de către domn a tratatelor internaționale, și altele.

Dregătorii erau înalți ai statului, numiți de domn, care exercitau atribuții în cadrul Curții, pe plan administrativ, judiciar și militar. Dregătorii erau împărțiți în două clase:

• clasa dregătorilor centrali (își exercitau slujbele în curtea domnească);

• clasă dregătorilor de județ sau ținuturi (funcționau în orașele reședință de județ sau ținut).

Dregătorii centrali și locali erau specializați în: dregători militari, civili, judiciari și financiari.

Logofătul era cel mai înalt dregător, șeful cancelariei domnești.

Voronicul conducea întreaga administrație a curții domnești, care răspundea și de paza granițelor țării.

Postelnicul era translatorul domnului și era însărcinat cu relațiile cu alte state.

Vistiernicul strângea veniturile statului, asigura mijloace necesare pentru întreținerea curții domnești și a armatei și avea obligația de a ține contabilitatea vistieriei.

Spătarul era militar cu atribuții directe în organizarea și comanda forțelor armate.

Paharnicul se ocupa cu gospodărirea pivnițelor domnești și cu organizarea protocolului domnesc.

Comisul organiza grajdurile domnești.

Stolnicul administra cămările, grădinile și pescăriile domnești.

Banul în Țara Românească era considerat cel mai important dregător.

3. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea fiscală

Organizarea fiscală, trăsături. Necesitățile de organizare și funcționare a statelor feudale, de apărare a hotarelor și păstrarea independenței impuneau, în mod obiectiv, că toți locuitorii țării să contribuie cu venituri la realizarea acestor obiective. Astfel necesitățile statului au impus organizarea fiscalității în Țările Române iar acesta era cunoscut în toate societățile medievale.

Trăsături generale ale sistemului fiscal medieval românesc:

Arbitrajul și abuzul caracterizează toată activitatea fiscală în ceea ce privește stabilirea dărilor, încasarea lor.

Avea ca obiectiv numărul contribuabililor și averea acestora, impunerea, perceperea, strângerea și urmărirea dărilor;

Principiul solidarității fiscale potrivit căruia, răspunderea pentru plata dării în unitățile fiscale este solidară (dacă un membru nu putea plăti dările, răspunderea revenea colectivității începând cu rudele și vecinii);

Fiscalitatea s-a dovedit a fi excesivă, la posibilitățile populației românești, fapt ce a generat mișcări sociale astfel dominația otomană asupra Țărilor Române influențând cuantumul dărilor.

Dările erau împărțite în:

În natură (dijmele) le percepeau din cereale, albinărit, pește, vite, produse alimentare. În Țara Românească erau cunoscute ca zeciuială și în Moldova ca și deseatină iar începând cu secolul al XVI-lea aceste dări în natură s-au transformat în bani.

În bani (dări) era reprezentat de taxele pe care toate categoriile sociale erau obligate să le plătească. Locuitorii statelor erau împărțiți în grupe fiscale diferențiate în baza criteriilor economice, administrative, sociale și teritoriale. După numărul vitelor țăranii erau împărțiți în țărani care plăteau biruri mari și țărani săraci care plăteau biruri mici. Începând cu secolul al XVI-lea aceste dări au fost impuse și boierimii iar boierii cu dregători și curteni au cunoscut și instituția scutirii de bir.

În muncă se mai numeau munci sau slujbe. Consta în obligarea țăranilor de a munci gratuit pentru constuirea ori refacerea podurilor, drumuri, cetăți, mori și altele. Muncile puteau fi răscumpărate cu bani începând din secolul al XVIII-lea.

În organizarea fiscalității de o mare importantă au fost:

Tezaurul Țării reprezenta o revervă la care domnul recurgea numai în cazuri extreme, când mijloacele bănești erau epuizate. Se constituia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebită în locuri bine păzite;

Cămara Domnească era o intitutie particulară sau particular-statală a domnului in care se administra doar veniturile proprii ale domitorului (venituri de pe domeniul domnesc, vămi, amenzi, dijmărit și altele);

Vistieria Statului cea mai importantă instituție din sistemnul fiscal financiar. Concentra toate datele privind dispozițiile de repartiție a dărilor, încasările cât și cheltuielile ce se efectuau.

În perioada principatului, erau două principale venituri ale statului:

venituri curiale (erau stabilite de către principe, la latitudinea lui, și proveneau din baterea monezilor, din exploatarea minelor și salinelor, etc.);

venituri provinciale (erau fixate de dietă și se stabileau în funcție de numărul gospodăriilor și de puterea lor economică).

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea Bisericii

Suportul fundamental al statului feudal a fost biserica ce s-a bucurat în mod constant de donații în terenuri cultivate de țăranii aserviți sau robi.

Lăcașurile de cult au luat naștere înaintea costituirii statelor feudale, începând la sate apoi pe domeniile feudale.

Mitropolia Valahiei la Curtea de Argeș, a luat naștere în timpul domiei lui Nicolae Alexandru Basarab, în Țara Românească, ce a fost recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. În 1388 se fondează Mitropolia Moldovei ce devine dependentă de Constantinopol în 1401.

Se înființează episcopiile de la Roma, Huși și Rădăuți, iar în acest fel se realizează o ierarhizare a bisericilor și mânăstirilor. În vârful ierarhiei se află mitropolitul, apoi episcopi, protopopi, stareți și preoți.

Preoția creștină s-a exercitat numai de către bărbați în următoarele trepte principale: arhierei, preoți și diaconi.Treptele de slujire se diferențiază din punct de vedere al ținutelor.

Întreaga putere sacerdotală o dețin arhiereii. Sunt hirotoniti de regulă de trei sau cel puțin doi arhierei. Preoții sunt primiți în treaptă de către un singur arhiereu, și diaconii sunt hirotoniti de un singur arhiereu. Preotul oficiază majoritatea serviciilor.

Diaconul doar ajută preotul deoarece acesta nu nu poate oficia de unul singur.

Domul exercita tutela asupra Bisericii care avea și dreptul de control asupra patrimoniul acesteia. Domnul stabilea și competența de judecată a instanțelor ecleziastice.

Biserica avea în proprietate suprafețe de teren arabil, păduri, iazuri și prisăci care exercita întreaga autoritate asupra acestora. Biserica judeca procesele care erau date spre soluționare instanțelor ecleziastice. Aceasta era obligată să contribuie cu bani în ajutarea domnului pentru întreținerea armatei.

În domeniile feudale bisericești și mănăstirești, potrivit imunităților judiciare acordate de domnitor, justiția se înfăptuia de către instanțele ecleziastice, cu excepția unor infracțiuni considerate frecvente și grave (furtul și omuciderea).

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea armatei

În primele decenii de la întemeierea statelor feudale românești, pentru că instituția domniei nu era consolidată, locul central în cadrul armatei îl ocupau oștile boierilor (numite steaguri), care în caz de război răspundeau la chemarea domnului, în virtutea relațiilor de vasalitate.

Oastea cea mare cuprindea și țărănimea începând cu domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Armata proprie a domnului se formează la jumătatea secolului al XV-lea numită oastea mică care era formată din curteni, slujitori, micii feudali și țărani liberi.

Domnul conducea armata, ajutat de spătar, voronic, hatman și Banul Olteniei.

Armata statelor feudale românești a fost desființată, după instaurarea regimului de ocupație otomană iar atribuțiile cu privire la paza granițelor și asigurarea poliției interne erau îndeplinite de trupe de mercenari.

Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea administrativ-teritorială

Existența în sine a statelor feudale românești, rațiunea de a fi a acestora presupunea și o organizare teritorial-administrativă locală în baza căreia Domnul (voievodul) să fie reprezentat în toate regiunile ce aparțineau statului, respectiv pentru a-și exercita puterea pe întreg teritoriul.

Marile subdiviziuni administrativ-teritoariale au fost cunoscute în Moldova și Țara Românească. Ținuturile în Moldova și județele în Țara Românească sunt cele mai vechi subdiviziuni teritoriale. Aveau rolul de a promova interesele locale pentru că era o organizare bazată pe tradiții specifice ale zonelor geografice. Numele apelor de-a lungul cărora s-au format au dat numele județelor iar ținuturile de la denumirea orașelor sau a cetății reședință. Conducarotii județelor și ținuturilor aveau atribuții judecătorești, fiscale, militare și administrative.

Orașele erau unități administrativ teritoriale relativ autonome, bine conturate, statutulul juridic era bine determinat. Erau compuse dintr-un număr mare de locuitori ce desfășurau diverse activități. Orașele din punct de vedere al terenului pe care erau situtate puteau fi domnești sau particulare iar din punct de vedere a modului în care s-au constituit ori a originii orașele erau libere (aveau propriile organe de administrație dar nu se bucurau de autonomie deplină) sau particulare (erau conduse de proprietarul privat).

Orașul cuprindea trei zone ca teritoriu:

vatra orașului, târgului (ulițele cu tot cu casele sale);

hotarul orașului (terenurile cultivate de orășeni);

ocolul orașului (satele din jurul orașului și se supunea conducerii orașului).

În Țara Românească și Moldova administrația orașelor se făcea prin două categorii de organe: unele organe alese de locuitori iar atele impuse de Domnitor sau de persoana căreia îi aparținea sau i se cedase orașul din partea domnitorului. În Moldova organele eligibile erau soltuzul și pârgarul iar în Țara Românească erau judele și pârgarul iar organul superior era adunarea generală a orășenilor care alegeau organul de conducere. Organele aveau și atribuții judecătorești.

Începând cu secolul al XVI-lea orășenii se puteau organiza în bresle cu aprobarea domnului.

Elementele fundamentale care caracterizează transformarea obștilor sătești în sate sunt: un caracter pronunțat al teritorialității și un cararacter pronunțat al statorniciei.

Categorii de sate:

sate libere – conducerea administrativă aparținea obștii satului iar domnul exercita doar o autoritate publică; satele libere erau moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova. Acestea aveau organe proprii de conducere, erau autonome;

sate aservite – erau dependente cu un alt statut juridic decât cele libere, acestea erau boierești, mănăstirești și domnești;

sate domnești – erau de două feluri; cele care aparțineau instituției domniei (dobândite prin confiscare sau prin însușirea succesiunilor vacante) și cele aparțineau domnului (dobândite de el prin cumpărare sau moștenire);

sate boierești – erau administrate de stăpânii lor care aveau dreptul să judece unele pricini. În Moldova stăpânul feudal administra satele prin vornice iar în Țara Românească prin pârcălab;

sate mănăstirești-erau administrate de egumenul mănăstirii și erau proprietatea mânăstirilor;

sloboziile – această categorie de sate era una aparte pentru că se constituiau pe pământ domnesc, boieresc sau mânăstiresc, din dorința domnului pentru anumite scopuri. Erau administrate de pârcălab sau de vornicelul de sat.

Dispozițiile Legii Țării cu privire la exercitarea dreptului de proprietate

În perioada de înflorire și consolidare a relațiilor feudale instituția juridică a proprietății dobândește, în mod obiectiv, un caracter complex, conferit mai întâi de coexistența proprietății în devălmășie cu proprietatea individuală, precum și de apariția și dezvoltarea proprietății aparținând unor categorii sociale distincte: domnitorii, boierii, clerul, orășenii.

Proprietatea țărănească. În principiu, Legea Țării permitea înstrăinarea pământurilor din obște, atât a celor din devălmașe cât și a celor personale, cu condiția respectării dreptului de preemțiune, anume de a fi preferați la cumpărarea în primul rând rudele, iar în al doilea rând vecinii.

Obștile sunt de 2 feluri: libere sau aservite feudalilor.

Obștea liberă. În această obște pământul era împărțit în două categorii: varta satului (casele sătenilor) și hotarul satului (păduri, terenul agricol, fânețe și iazuri). Dreptul de proprietate în obștea liberă are un caracter mixt deoarece exista stăpânirea în devălmășie asupra pășunii, pădurilor și apelor ce se afla în hotarul satului și stăpânirea individuală asupra terenurilor amenajate prin muncă proprie (casa de locuit și curtea, câmpul de arat, livezile, viile, moșiile, iazurile și altele.

Obștea aservită. În obștea aservită dreptul de proprietate asupra hotarului său îi aparținea stăpânului feudal. Obștea a continuat să existe în starea de aservire, după ce teritoriul acesteia a devenit proprietate a feudalilor. Țăranul aservit își păstra stăpânirea asupra casei, dreptul asupra bunurilor create de el și avute în stăpânire (vii, iazuri, vad cu moară, curături) și posibilitatea de a lucra pe delnița pe care o avusese în proprietate.

Proprietatea nobiliară. Moșiile boierești, bisericești și domnești era obiectul dreptului de proprietate nobiliară. Această este continuarea stăpânirilor pe care le-a avut cnezii și voievozii în perioada feudalismului.

Proprietatea boierească putea fi: dobândită pentru îndeplinirea serviciilor militare prin danii domnești și ereditară fiind întărită de domn prin hrisov domnesc, se putea înstrăina numai prin respectarea dreptului de preeemtiune a rudelor. Realizarea sarcinilor condiționa proprietatea donativă prin procedura Preadalica de către domn, iar când domnul renunța la acestă procedură beneficiarul îi mulțumea prin darea calului sau a cupei. Domnul putea confisca proprietățile boierilor care l-au trădat și atribuite de obicei boierilor credincioși.

Proprietatea bisericească s-a format după întemeierea statelor românești, pe cale a daniilor din partea credincioșilor. Astfel Mănăstirile au primit în proprietate pământuri, sate, grădini, mori, etc. Domnii dăruiau mânăstirilor bani, miere, sare, ceară, vin pentru procurarea banilor și pentru hrana călugărilor. Mănăstirile erau scutite de dări și beneficiau de drepturi largi de judecată a satelor aflate pe domeniul lor și de încasarea amenzilor și a altor venituri de pe urma judecăților.

Proprietatea domnului cuprindea bunurile personale ce îi aparțineau încă din înainte de a fi domn plus achizițiile făcute ulterior pe căi juridice. Mai aparțineau domnului (cămara domnească) anumite venituri ce i se cuveneau din timpul domniei, separate de visteria țării. Domnul administra proprietatea domnească ce aparținea țării.

Dominium eminens. Întreg teritoriul al satului se află în proprietatea domnului. Nici o proprietate sau stăpânire boierească, mănăstirească sau țărănească nu se putea forma fără voința șefului statului printr-un act domnesc.

Hrisoavele domnești (acte eliberate de cancelaria domnească) consfințeau mutația proprietății cu opozabilitate erga omnes (mutațiile se referau la acte de vânzare, cumpărare, testamente, donații, terenuri dobândite prin judecată, înfrățiri de moșie, constituiri de dotă).

Domnul lua în stăpânire moșiile în cazurile în care proprietarii mureau fără a lăsa moștenitori pe linie masculină directă.

Domnul mai avea următoarele drepturi: de a întemeia orașe în locuri pustii, dreptul de stăpânire asupra robilor, dreptul de a intra în stăpânirea succesiunilor vacante, dreptul de a fixa și percepe taxe și impozite, dreptul de a confisca pământurile boierilor trădători, dreptul de a aproba folosința comună a apelor curgătoare și bălților mari pentru pescuit, navigație și adpat, dreptul de a construi poduri.

Sunt numite pustii, pustiite sau ale nimănui bunurile care nu puteau fi în proprietatea unor persoane particulare în întregime și care intrau în patrimoniul țării sub formă de proprietate domnească.

8. Dispozițiile Legii Țării cu privire la statutul juridic al persoanelor

Conceptul de personalitate juridică, adică acea de capacitate juridică generală a persoanei de a avea drepturi și obligații, așa cum este definit, precizat și înțeles în zilele noastre, este rezultatul unei evoluții istorico-juridice. Persoanele au capacitate de drept și capacitate de fapt .

Din punct de vedere juridic, persoana fizică sau juridică este un subiect de drepturi și obligațiuni. În acest sens persoana este investită cu capacitate juridică de la începutul existenței sale, dar și cu capacitate de exercițiu a drepturilor și obligațiilor, conform normelor în vigoare.

Numele și domiciliul dețin întâietate în criteriile fundamentale de identificare a persoanelor. Elemenul de identificare a persoanei în familie și societate era numele iar elementul inițial de identificare era prenumele. Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosință tuturor persoanelor.

În Moldova și Țara Românească exista categoria socială a robilor care aveau capacitate de folosință redusă fiind apropriată de cea a sclavilor din punct de vedere juridic. În feudalism oamenii erau împărțiți în diferite clase sociale.

Boierii aveau capacitate juridică deplină. În Țara Românească erau denumiți jupâni iar în Moldova barones. În istoria socială a noastră conceptul de boier avea două accepțiuni: una politică în care erau considerați boieri marii proprietari funciari care fuseseră înnobilați de domn prin hrisov domnesc și una economică în care erau considerați boieri marii proprietari funciari. Calitatea de boier se moștenea prin naștere.

Clasa boierilor se poate împarți după mai multe criterii: boierime mare și mică, boierime cu proprietate moștenită și boierime cu proprietate donativă, boierime laică și ecleziastică.

Constantin Mavrocordat prin reformele sale a dat un statut aparte boierilor fiind împărțiți în trei categorii: primii doisprezece dregători până la velcomis , dregătorii de la marele serdar până la culcer și mazili.

Clerul deținea aceleași drepturi și privilegii ca boierii. Participă la conducerea statului sub diverse forme cum ar fi în adunarea țării și în sfatul domnesc.Se bucura de beneficii jurisdicționale ca părți în proces și ca judecători în problemele de familie, infracțiuni contra religiei. Avea competența de a judeca în anumite procese penale, civile și canonice.

Orășenii dețineau o situație privilegiată deoarece drepturile lor publice erau consemnate în privilegii speciale scrise, iar cele private erau statornicite de cutume care precizau actele de comerț pe care putea aceștia să le facă și privilegiile comerciale ce constau în taxele pe care le percepeau la intrarea mărfurilor în orașe și cu ocazia vânzărilor, taxe care se împărțeau între domnie și comunitatea orășenească.

Orășenii erau alcătuiți din trei categorii: agricultorii, negustorii și meșteșugarii și patriciatul orașului. Orășenii aveau dreptul de a participa la administrarea orașelor și târgurilor, de a dispune de bunurile lor și de a-și rezolva diferendele judiciare.

Țăranii liberi aveau capacitate juridică asemănătoare orășenilor. Aceștia dețineau o proprietate pe care o moșteniseră din moși strămoși în devălmășie. Pământul devălmaș putea fi la origine proprietate aloidală moștenită din strămoși sau donativă pe care urmașii donatarului urmau să o stăpânească în indiviziune.

Ei aveau dreptul de a participa la administrarea satelor și de a dispune de bunurile lor .

În Țara Românească țăranii liberi se numeau moșneni iar în Moldova se numeau răzeși. În materie judiciară țăranii liberi din Moldova și Țara Românească se bucurau de o deplină capacitate procesuală, dar în Transilvania, unde feudalismnul s-a cristalizat mai puternic, capacitatea acestora nu se deosebea cu mult de aceea a clasei aservite.

Jurământul acestora valora 1 florin iar răscumpărarea vieții era limitată la 25 de florini. În perioada feudalismului țărănimea dependentă devine majoritară.

Țăranii aserviți în Țara Românească erau denumiți rumâni, în Moldova erau denumiți vecini iar în Transilvania erau denumiți iobagi, erau excluși de la exercițiul drepturilor publice.

Un drept de proprietate incomplet asupra țăranilor aserviți îl avea stăpânul pământului. Țăranul aservit deținea doar dreptul de folosință asupra pământului pe care îl lucra.

Aceștia aveau un drept de proprietate asupra gospodăriei și asupra îmbunătățirilor făcute pe locul lor de pământ.

Țăranii aserviți puteau reveni la statutul de țărani liberi prin răscumpărare și iertare de rumânie.

Cele două etape principale în procesul de aservire a țăranilor sunt: dependența personală și legarea de pământ a țăranilor.

Robii (tătarii și țiganii) nu erau considerați a fi persoane, ci erau asimilați cu bunurile care făceau obiectul diferitelor tranzacții; reprezentau pătura de jos a populației.

Aceștia se aflau în proprietatea boierilor, domnitorilor și așezămintelor bisericești. Robilor li se recunoscuse dreptul de a încheia o căsătorie, dreptul de proprietate asupra sălașului în care locuiau și dreptul asupra uneltelor de muncă.

Robii care săvârșeau delicte puteau fi predați, de stăpânii lor părții vătămate, iar dacă un rob omoară un alt rob, era fie predat proprietarului robului ucis, fie condamnat la moarte, dacă era recidivist.

Statutul de rob putea înceta fie prin dezrobire (ce putea fi cu titlu gratuit sau oneros) sau prin denunțarea stăpânului vinovat. Efectul încetării statutului de rob era creștinarea.

Străinii aveau un regim juridic special, cuprins în Legea Țării, fiind unul tolerant dacă aceștia erau creștini. Aceștia aveau dreptul de a se așeza în târguri și orașe, să facă comerț, să se organizeze în comunități proprii și să aibă propriile biserici.

În general li se interzicea stainilor să dobândească pământ în proprietate. Puteau obține împământenirea prin "boierire" iar după obținerea împământenirii stainul dobândea toate drepturile civile și politice.

9. Dispozițiile Legii Țării cu privire la instituțiile rudeniei, familiei și succesiunilor

Rudenia este o relație specială între persoane, fie izvorâtă dintr-o comună origine biologică -rudenie de sânge- fie bazată pe anumite principii religioase cum este rudenia prin alianță ce se crează între grupul de rude al unui soț cu grupul celuilalt soț (cuscria), fie rezultată în urma botezului și cununiei (nași-fini) numită rudenie spirituală, întrucât își are sorgintea în cele două țarine.

Legea Țării prevede gradele de rudenie, numerotate după numărul generațiilor ce se interpun între rudele respective, în funcție de acestea stabilindu-se drepturile și obligațiile de ajutor reciproc și întreținere, precum și drepturile succesorale.

Sunt rude în linie directă tatăl, fiul, nepotul de fiu iar rudele în linie colaterală sunt frații între ei, verișorii primari între ei.

Gradele de rudenie sunt: ascendenții în linie dreaptă (bunici, părinți), descendenți în linie dreaptă (copii, nepoți), cei rezultați din rudenia în linie colaterală sau colateralii (frați, verișori).

Rudenia prin alianță a fost prevăzută de legea scrisă care la bază stătea căsătoria iar socrul și soacra erau asimilați cu părinții firești, fără ca cei căsătoriți să aibă gospodăria comună cu aceștia. Rudenia de botez este rudenia spirituală.

Recunoscute de Legea Țării ca fiind forme de rudenie sunt: înfierea (luarea de suflet) și înfrățirea.

Logodna se încheia prin intermediul părinților băiatului, care trimiteau pețitori la familia fetei. Logodna avea valoarea unei promisiuni de căsătorie, și se desfășura în fața preotului cu încuviințarea domnului dacă era vorba de o fată de boier. Se schimbau inelele apoi urma o petrecere, iar logodnicul îi dădea fetei uneori o sumă de bani iar dacă logodna se desfăcea căsătoria nu mai avea loc iar suma de bani dată de logodnic trebuia restituită.

Căsătoria se încheia prin voința părților iar asentimentul părinților era necesar iar dacă acesta lipsea mirele răpea mireasa. Căsătoria creeă o relație materială între soți cu drepturi și obligații reciproce.

În concepția feudală căsătoria era o stare de fapt ce producea importante consecințe juridice și nu era un contract. Regula era ca viitorul mire să fie mai învârstă ca mireasa.

Căsătoria nu se putea încheia dacă între viitorii soți existau unele impedimente precum: rudenia (persoanele înrudite pe cale naturală nu se puteau căsători; nu se puteau căsători rudele până la gradul opt; rudenia artificială constituia un impediment la căsătorie; tot un imediment la căsătorie era și rudenia spirituală rezultată din botez), afinitate (rudele unui soț nu se puteau căsători cu rudele celuilalt soț), piedici de ordin public și social (boierii nu se puteau căsători decât cu fete ce aveau statut asemănător; era împiedicată căsătoria între robi și persoane libere).

Zestrea este echivalentul tinerilor al muncii acestora în familiile lor. Desfacerea căsătoriei avea loc prin moartea unui soț, prin anularea căsătoriei sau prin divorț.

Divorțul era obținut prin repudiere, ori în biserică. Dacă divorțul se pronunța din cauza soției, zestrea acesteia rămânea la bărbat.

Odată cu desfacerea căsătoriei bunurile dobândite în timpul căsătoriei, erau împărțite pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Soții își exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soția supraviețuitoare putea deține singură tutela asupra copiilor minori.

Părinții nu aveau un drept absolut asupra copiilor și nu îi puteau vinde, aceștia aveau obligația de a-i proteja și întreține.

Intitutia prin care se transmite patrimoniul defunctului către urmașii săi (mortis causa) consta in succesiune.

Transmiterea bunurilor defunctului se făcea pe două căi:

Pe cale legală când lipsea manifestarea de voință a defunctului.

Copilul de sex masculin moștenea moșia părintească iar fetele urmau să fie înzestrate de părinți sau după moartea acestora de carte frați. În cazul în care nu erau moștenitori de sex masculin, succesiunea îi revenea fetei iar dacă la moștenire veneau mai mulți feciori, moșia părintească îi revenea celui mai mic.

Succesiunea se împărțea între toți copiii chiar dacă erau din mai multe căsătorii sau că erau înfiați. Ascendenții erau chemați la moștenirea copiilor lor numai în lipsa descendenților. Dacă nu existau descendenți și ascendenți, succesiunea revenea colateralilor privilegiați (frați, surori). Când soția avea copii din căsătoria cu defunctul și aceasta era moștenitoare legală.

Deschiderea succesiunii avea loc după ce persoanele își dovedeau calitatea de moștenitor care se făcea cu martori iar dacă erau mai mulți moștenitori, acesteia puteau să rămână în indiviziune, continuând în comnun exploatarea patrimoniului defunctului.

Pe cale testamentară când defunctul lăsase prin testament voința sa cu privire la moștenire.

Moștenirea testamentară a cunoscut extindere ca urmare a influenței bisericii, care îndemna pe credincioșii cu avere să lase danii lăcașurilor de cult bunuri de valoare, terenuri, etc., în schimbul iertării păcatelor sau a promisiunii unei vieți viitoare.

Testamentul putea fi întocmit: în formă orală cu limbă de moarte sau în formă scrisă (carte, zapis și diată) fiind datat și semnat de carte testator în prezența martorilor care trebuiau menționați în testament. Testamentul scris era un act solemn iar testatorul trebuia să fie în deplinătatea sănătății mintale la data întocmirii. Părinții puteau să dezmoștenească fii lipsiți de respect și răufăcători.

Din dorința de a păstra bunurile în familie, testatorul folosea adesea substituția fidecomisară, prin care persoana institutivă era obligată să păstreze bunurile primite și, la moartea sa, să le transmită unei terțe persoane, numită substituit; uneori, testamentul cuprindea mai multe asemenea substituții.

Regimul juridic al monahilor reprezintă o excepție de la regula că moștenirea se deschide numai la moartea persoanei.

Cei ce se dedicau vieții monahale, se lipseau de toate bunurile lumești, erau socotiți morți pentru lume pentru că își pierdeau viața civilă. Puteau dispune de testament de averea lor până în momentul călugăriei.

10. Dispozițiile Legii Țării cu privire la răspunderea colectivă

Acest tip de răspundere există în materie fiscală, penală și în domeniul raporturilor juridice care intrau în sfera de reglementare a dreptului internațional privat. S-au cunoscut două tipuri de răspundere juridică în istoria dreptului european:

răspunderea solidară (colectivă);

răspunderea personală (individuală).

Erau cunoscute trei forme de răspundere colectivă în epoca feudală: cisla, dușegubina și despăgubirea de la altul.

În materie fiscală, răspunderea coletivă era urmarea impozitării în baza sistemului cislei, prin care tot satul era impus la plata unei sume globale.

Răspunderea colectivă era și în domeniul relațiilor internaționale. Dușegubina era reprezentă de plata unei amenzi ce consta în confiscarea unui număr de vite și era percepută de săteni. Aceasta se aplica satului unde făptuitorul unui omor nu a putut fi găsit.

Despăgubirea de la altul era atunci când supusul unui stat nu și-a executat obligația pe care o avea față de supusul altui stat. Orice conațional al debitorului care era aflat te teritoriul statului creditorului putea fi supus executării sitile după care îi eliberau acte care să dovedească motivul executării silite.

În materie penală, răspunderea colectivă putea fi răscumpărată printr-o sumă de bani fixată prin acordul părților (compozițiune voluntară). După formarea statului cuantumul sumei de bani era stabilit de către stat în funcție de gravitatea delictului (compoziție legală), dacă victima acceptă să renunțe la dreptul său de răzbunare în schimbul unei sume de bani.

S-a păstrat în sate obligația de a-l identifica pe infractor, de a-l cerceta și de a-l preda organelor de stat pentru judecare și aplicarea pedepsei.

11. Dispozițiile Legii Țării cu privire la obligațiile izvorâte din contracte

Legea Țării a consacrat răspunderea individuală. Izvoarele obligațiilor a fost contractul și delictul în dreptul cutumiar. Contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane de a constitui sau stinge un raport juridic. Delictul este o faptă săvârșită cu intenție, ilicită prin care se cauzează un prejudiciu altei persoane și care obligă autorul la reparație.

Contractul de vânzare-cumpărare este consensual, acordul de voința fiind suficient pentru încheierea sa. În cazul vânzării unui pământ sau al casei părintești era nevoie de consimțământul prealabil al rudelor și vecinilor, în caz contrar se putea cere anularea contractului.

Încheierea contractului presupunea îndeplinirea a trei condiții esențiale:

Consimțământul trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violentă. Acesta se realiza între părțile contractante, iar în cazul în care existau impedimente prohibitiuni vânzarea era lovită de nulitate;

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare poate fi un bun mobil sau un bun imobil. Majoritatea contractelor aveau ca obiect pământul. Obiectul trebuia să fie determinat sau determinabil;

Prețul trebuia stabilit în bani sau în alte bunuri. Contractul era îngrădit de unele prohibitiuni: moșia nu putea fi vândută fără țăranii dependenți.

Contractul de vânzare-cumpărare se putea încheia în formă orală dar și în formă scrisă în prezența martorilor sau a garanțilo iar acesta se numea zapis când actul era întocmit între particulari și cuprindea: numele, prezența părților, prezența martorilor, plata integrală sau parțială a prețului, garanțiile pentru plată prețului, predarea actelor de proprietate de către vânzător.

Atunci când actul prezintă o importanță deosebită spre exemplu vinderea unei moșii, contractul era încheiat în prezența autorităților și cuprindea: titlul domnului, componența Sfatului Domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea conținutului, și altele.

Contractul de locațiune era o convenție prin care o parte se oblige să procure folosința unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul prețului, pe care cealaltă parte se obligă să îl plătească .

Contractul de donație este cu titlu gratuit prin care una dinte părți transmite un drept din patrimoniul său în partimoniul altei persoane fără a primi un echivalent, iar părțile contractului de numeau donator și donatar. Donațiile se făceau către domnitor, către boieri sau mânăstiri.

Contractul de schimb constă în transferul unei proprietății unui bun în schimbul altui bun de la o parte contractantă la alta. Obiectul contractului de schimb constă în terenuri, sate, moșii, țărani, robi, etc.

Contractul de închiriere se identifică sub următoarele forme: închirierea forței de muncă, închirierea lucrurilor, și altele. O formă a contractului de închiriere era contractul de arendare. Se arendau: livezi, terenuri arabile, pășuni. Boierii arendau drepturile domnești: vămile, minele, ocnele.

Contractul de comodat (împrumut) odată cu apariția monedei s-a practicat frecvent, era considerat valabil prin simplul acord de voință al părților și prin remiterea sumelor împrumutate. De obicei contractul de comodat se încheia în fața autorităților ori sub semnătura privată a părților. Avea ca obiect o sumă de bani.

Muutum (împrumut de consumație) de regulă aveau ca obiect sume bănești. Datoriile erau garantate prin zălog sau prin chezășie.

Muutumul erau un contract prin care debitorul promitea restituirea a lucruri de aceeași calitate și aceeași cantitate cu cele pe care le-a primit. Zălogul este o garanție reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către debitor creditorului său. Creditorul promite restituirea bunului dacă debitorul plătește datoria la termen. Chezașii sunt garanțiile personali care promiteau creditorului ce a promis și debitorul principal.

12. Dispozițiile Legii Țării în domeniul dreptului penal

În materia penală, Legea Țării apară valorile și relațiile specifice ordinii feudale; dreptul penal cutumiar ni se înfățișează ca dreptul celui mai tare, expresie juridică a inegalității în fața legii.

Infracțiunile erau denumita fapte ori vini și acestea erau clasificate după gravitatea lor în fapte mari și fapte mici. Faptele mari erau considerate:

Hiclenia-trădarea Domnului sau a familiei sale de către boieri. Era considerată cea mai gravă infracțiune și se pedepsea cu moartea și confiscarea averii;

Osluhul-neascultarea era considerată o faptă gravă comisă de orice persoană. Se pedepsea cu amendă sau prin aplicarea unei corecții fizice;

Calpuzania-falsificarea de monedă, se pedepsea cu arderea pe rug sau cu decapitarea;

Omorul-uciderea, se judeca doar de către domn și se pedepsea cu moartea.

Infracțiunile cele mai importante contra proprietății erau considerate a fi furtul, tâlhăria, încălcarea hotarelor, incendierea. Faptele mici erau considerate:

Sudalma cea mare-denunțarea calomnioasă. Denunțătorului i se aplica pedeapsa care i se aplica și celui denunțat dacă denunțul nu era întemeiat;

Limba strâmbă-mărturie mincinoasă se pedepsea cu arderea pe față cu fierul roșu și cu amendă;

Injuria-sfada se pedepsea amenzi;

Lovirile-ucisaturile se pedepseau cu amenzi.

Sistemul pedepselor penale cuprindea:

Pedepse corporale: decapitare, tragere în țeapă, mutilarea, arderea de viu, spânzurare, bătaia simplă;

Pedepse privative: ocna (munca în salină), grosul (închisoare preventivă), pușcăria (temnița), izgonirea celor vinovați din localitate (surghiunul);

Pedepse pecuniare: plata amenzilor sau confiscarea averii.

13. Dispozițiile Legii Țării cu privire la procedura de judecată și probe

Legea Țării a reglementat competența instanțelor de judecată, desfășurarea proceselor și administratrea probelor în justiție.

Dacă la sate, unele procese erau soluționate încă, de Sfatul Oamenilor Buni și Bătrâni, în orașe soluționarea proceselor revenea Consiliilor orășenesti, peste care s-au suprapus organele de stat, prin intermediul dregătorilor, aflați la conducerea județelor și a ținuturilor, care puteau avea, atât o competență generală, civilă și penală, cât și una specială, în sensul că puteau judeca anumite procese.

Domnul putea judeca orice proces civil sau penal iar boierii și mănăstirile puteau judeca doar anumite procese, competența lor fiind precizată în anumite acte domnești, care le ofereau atribuții judecătorești.

Deși la început în dreptul roman a fost folosit termenul de "judicium", prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înțelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfășurată de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea părților, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de natură civilă, a identificării, tragerii la răspundere penală și pedepsire a celor care se fac vinovați de comiterea unor infracțiuni.

Probele administrate în justiție puteau fi scrise, având un caracter oficial sau privat și orale (mărturia simplă, proba cu jurători).

Actele scrise particulare erau denumite zapise particulare. În cazul pierderii sau deteriorării, actele oficiale dar și cele particulare puteau fi reconstituite de către Sfatul domnesc, pe baza depozițiilor martorilor.

Martorii erau persoane străine de proces și erau propuși de către părți pentru a fi ascultate despre împrejurările pe care le cunoșteau. Conjurătorii erau persoanele care cunoșteau obiectul și natura conflictului iar numărul acestora era stabilit de către instanță pentru a depune jurământ în favoarea unei părți. Numărul acestora era de 6 sau 12 iar dacă aceștia confimau susținerile, partea adversă putea aduce un număr dublu pentru a combate conjuratorii celeilalte părți.

VIII. Concluzii

În secolul VIII au apărut că fiind primele relații feudale atestate în izvoare scrise și arheologice.

În secolul al IX-lea se cunoștea apariția în arcul Carpaților a numeroase formațiuni statale: Țara Crisanei a voievodului Menumorut (dex Blacorum), Țara voievodului Glad (ducele Banatului), Țara Ultrasilvana a voievodului Gelu precum și țara Bârsei, Făgărașului, Hategului, Zarandului, Maramureșului cu cnezatul Câmpulung pe Tisa.

Procesul de constituire a statelor feudale românești a avut loc prin reunirea formațiunilor sociale, cu caracter regional și constând din uniuni de obști teritoriale ("Românii Populare, N. Iorga), prin asocierea lor în scop de apărare sub căpetenii militare (voievozi, duci), și chiar civile (cnezi, juzi).

Legea Țării este o creație românească izvorâtă din modul de viață al strămoșilor și dezvoltată de români odată cu organizarea lor în formațiuni politice numite țări. Această denumire semnifică în același timp caracterul ei teritorial unitar; ea semnifică faptul că legea unui teritoriu locuit de aceeași populație românească deși trăiau separat organizați în țări. Vechile obiceiuri și normele juridice s-au format în legătură cu stăpânirea pământului.

Instituțiilor juridice din perioada feudalismului timpuriu, li s-au adăugat reguli noi sau completarea ori modificarea celor vechi. În general s-a păstrat vechea terminologie juridică cu privire la Țară, Legea Țării și Țăran.

Dispozițiile legii țării cuprindea reglementări cu privire la domnie, sfat domnesc, dregători. Dar și reglementări cu privire la organizarea fiscală, organizarea Bisericii, organizarea armatei și organizarea administrativ-teritorială erau regăsite în dispozițiile Legii țării. Erau cuprinse și dispozițiile cu privire la exercitarea dreptului de proprietate, statutul juridic al persoanelor, rudenie, familie, succesiune, răspundere colectivă, contracte, drept penal și procedura de judecată și probe.

IX. Bibliografie

Andreea Rîpeanu, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Cermaprint, București, 2015

Costică Voicu, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Universul Juridic, București, 2006;

Dan Țop, Olivia Mastacan, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Dumitru V. Firoiu, "Istoria statului și dreptului românesc" vol I, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998;

Emil Cernea, Emil Molcuț, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Șansa, București, 1996;

Emil Cernea, Emil Molcuț, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Universul juridic, București, 2006;

Florin Negoiță, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Universul Juridic, București, 2011;

Ioan Bitoleanu, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Europolis, Constanța 2003;

Ion Stoica, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Independența Economică, Pitești, 2007;

Ion T. Amuza, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Sylvi, București, 2001;

Moldovan Iosif Florin, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012;

Petrică Lugojan, Patricia Părăianu-Lugojan, "Istoria statului și dreptului românesc", Ed. Mitron, Timișoara, 2001.