Legea Aplicabila Obligatiilor Contractuale în Dreptul International Privat Românesc
=== 72ff7e3439e58c85a4223a784a02801852525b04_380247_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND REGULAMENTUL ROMA I
Aspecte generale privind Regulamentul Roma I
Intrarea în vigoare. Aplicarea în timp
Aplicarea directă în statele membre. Excepții
Scopurile reglementării
Raportul dintre Roma I și alte dispoziții ale dreptului european
Legea aplicabilă obligațiilor contractuale conform Regulamentului Roma I
Domeniul material de aplicare
Precizarea domeniul de aplicare
Materiile care nu intră în domeniul de aplicare a Regulementului Roma I
Domeniul de aplicare în timp și spațiu a Regulementului Roma I
CAPITOLUL II DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI
2.1. Regula în materia legii aplicabile lex voluntatis
2.1.1. Obiectul voinței părților în privința lex voluntatis
2.1.3. Modalitările de exprimare a voinței părților
2.1.4. Întinderea voinței părților
2.1.5. Modificarea alegerii legii aplicabile
2.1.6. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile
2.2. Legea aplicabilă contractului în absența alegerii părților-localizarea obiectivă
CAPITOLUL III DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI DE TRANSPORT
3.1. Precizări prealabile
3.2. Noțiunile de contract de transport de mărfuri, expeditor și transportator
3.3. Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
3.4. Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
3.5. Clauza de opt-out în cazul contractului de transport
CAPITOLUL III DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTELOR ÎNCHEIATE CU CONSUMATORII
4.1. Noțiunea de consumator și profesionist
4.2. Legea aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii
4.3. Alegerea legii aplicabile în cazul contractelor încheiate cu consumatorii
4.4. Excepții în materia legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii
CAPITOLUL V DETERMINAREA LEGII APLICABILE DIFERITELOR TIPURI DE CONTRACTE
5.1. Contractul de asigurare
5.2. Contractele individuale de muncă
Legea aplicabilă cesiunii de creanță și subrogației convenționale
Legea aplicabilă subrogației legale
Legea aplicabilă obligațiilor cu pluralitate de debitori
Contractul de
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
J.O. – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
lit. – litera
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctul
TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
vol. – volumul
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND REGULEMNETUL ROMA I
1.1.Aspecte generale privind Regulamentul Roma I
Intrarea în vigoare. Aplicarea în timp
Normele conflictuale privind obligațiile contractuale, care constituie cea mai importantă categorie de obligații izvorâte din actele juridice, sunt cuprinse în principal în Regulamentul Roma I.
Regulamentul Roma I constituie dreptul comun în materia legii aplicabile obligațiilor contractuale în dreptul român.
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale („Roma I”), adoptat la Strasbourg, la data de 17 iunie 2008, a fost publicat în J.O. nr. L177 din 4 iulie 2008.
Regulamentul se aplică numai contractelor încheiate după data când a devenit aplicabil, respectiv 17 decembrie 2009 (art. 28). Această prevedere consacră principiul neretroactivității prevederilor Regulamentului.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) regulamentul se aplică “obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială” în situații care implică un conflict de legi, adică în cazuri de conflict între sisteme juridice ale diferitelor țări în domeniul dreptului internațional privat.
Aplicarea directă în statele membre. Excepții
Potrivit mențiunii cuprinse în finalul Regulamentului, acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene – actualmente, Tratatul privind Funcționarea U.E., art. 288.
În sensul Regulamentului, termenul de „stat membru” definește numai statele membre cărora li se aplică Regulamentul.
Prin excepție, termenul de „stat membru” desemnează toate statele membre ale U.E. în cazurile din art. 3 alin. (4) și art. 7.
În ceea ce privește calitatea de stat membru căruia i se aplică Regulamentul, situații speciale prezintă Irlanda, Regatul Unit și Danemarca.
Irlanda, după anumite rezerve inițiale, și-a exprimat dorința de a participa la adoptarea și la aplicarea Regulamentului Roma I (opt-in), după cum rezultă din art. 3 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, la care se referă pct. 44 din preambulul la
Roma I.
Regatul Unit a optat inițial pentru a nu participa la adoptarea Regulamentului, declarând că nu îi este obligatoriu și nu i se aplică (opt-out), în conformitate cu art. 1 și 2 din Protocolul privind poziția Regatului Unit și a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, și fară a aduce atingere art. 4 din respectivul protocol, după cum rezultă din pct. 45 din preambulul la Roma I.
Cu toate acestea, ulterior adoptării textului final al Regulamentului, ca efect al elaborării de către Ministerul de Justiție a unui document consultativ în urma sondării opiniei principalilor factori implicați în aplicarea Regulamentului, Regatul Unit și-a declarat în iulie 2008 intenția de a aplica Regulamentul (opt-in) și a informat Consiliul și Comisia Europeană asupra acestui aspect. La data de 22 decembrie 2008, Comisia a emis o decizie în sensul admiterii adoptării și aplicării regulamentului de către Regatul Unit
În prezent, singura excepție de la aplicarea Regulamentului Roma I o constituie Danemarca. Potrivit pct. 46 din preambulul la Regulament, în conformitate cu art. 1 și 2 din Protocolul privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene, Danemarca nu participă la adoptarea Regulamentului Roma I, care nu este obligatoriu pentru aceasta și nu i se aplică (opt-out).
Cu toate acestea, având în vedere că Regulamentul beneficiază de aplicare universală, în temeiul art. 2, instanțele celorlalte state membre au obligația de a aplica legea daneză oricărui litigiu în care dispozițiile Regulamentului indică această lege drept lex causae.
Scopurile reglementării
Scopul Regulamentului Roma I este exprimat sintetic la pct. 6 din preambul.
Astfel, potrivit textului pct. 6 Regulamentul asigură ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională care să guverneze obligația contractuală avută în vedere, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
Scopul final al reglementării este, așa cum precizează același punct din preambul, acela de a se asigura buna funcționare a pieței interne.
Raportul dintre Roma I și alte dispoziții ale dreptului european
Potrivit art. 23 – Raportul cu alte dispoziții de drept comunitar – Regulamentul Roma I, cu excepția art. 7, nu aduce atingere aplicării dispozițiilor dreptului comunitar care, în anumite domenii, reglementează conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale..
Din acest text rezultă că, de regulă, prevederile din Roma I nu înlătură de la aplicare normele conflictuale în materia obligațiilor contractuale cuprinse în alte reglementări europene. De la această regulă există o singură excepție, și anume normele conflictuale din art. 7 din Roma I, privind contractul de asigurare, care înlătură orice alte reglementări conflictuale în materie.
Dispozițiile dreptului comunitar care „în anumite domenii” conțin reglementări conflictuale, cărora art. 23 le acordă prioritate, sunt dispoziții speciale față de cele generale din Regulament, așa încât acest articol face aplicarea regulii specialia generalibus derogant.
Sintagma „în anumite domenii” exprimă concepția potrivit căreia dispozițiile generale din Roma I rămân aplicabile în toate cazurile.
Din formularea textului, potrivit căruia nu se aduce atingere dispozițiilor dreptului comunitar care „reglementează” conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale, rezultă că au prioritate față de prevederile generale ale Regulamentului, nu numai dispozițiile speciale existente la data intrării în vigoare a Regulamentului, ci și cele care se adoptă, eventual, ulterior.
Prin această reglementare, art. 23 se deosebește major față de art. 25, care se referă la raporturile Regulamentului Roma I cu convențiile internaționale „existente” la momentul adoptării lui.
Art. 23 introduce o soluție legislativă echilibrată, care permite conviețuirea normelor conflictuale din Roma I cu cele din alte reglementări europene. Această idee este exprimată la pct. 40 tezele I și a II-a din preambul.
Potrivit textului, Roma I a urmărit să evite situațiile în care normele care
reglementează conflictul de legi sunt dispersate în cuprinsul mai multor instrumente și în care există diferențe între respectivele norme (teza I). Cu toate acestea, Regulamentul nu exclude posibilitatea includerii în dispozițiile dreptului comunitar din anumite materii a unor norme care reglementează conflictul de legi în ceea ce privește obligațiile contractuale – teza a II-a.
Rațiunea acestei conviețuiri este păstrarea în vigoare a dispozițiilor care asigură buna funcționare a pieței interne și libera circulație a mărfurilor și a serviciilor, din alte reglementări europene decât Roma I. Acest obiectiv este exprimat la pct. 40 tezele a III-a și a IV-a din preambul. Potrivit textului, în lumina ideii exprimare la tezele precedente, Regulament nu aduce atingere aplicării altor instrumente ale căror dispoziții sunt menite să contribuie la funcționarea corespunzătoare a pieței interne, în măsura în care acestea nu pot fi aplicate alături de legea desemnată pe baza regulilor din Regulament.
Dispozițiile legii aplicabile, desemnate pe baza regulilor din Regulament, nu restrâng libera circulație a mărfurilor și a serviciilor, astfel cum este reglementată de dreptul comunitar, spre exemplu de Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electoronic, pe piața internă.
Reglementări conflictuale privind obligațiile contractuale, care au rămas în vigoare după adoptarea Regulamentului Roma I, sunt cuprinse în alte directive ale U.E., mai ales în materia contractelor încheiate cu consumatorii.
Un alt aspect al raportului dintre Regulamentul Roma I și alte dispoziții ale dreptului european privește corelația cu alte regulamente ale U.E. Cu privire la acest aspect, pct. 7 din preambul precizează că domeniul de aplicare material și dispozițiile Regulamentului Roma I sunt concordante cu cele ale Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială („Bruxelles I”) și ale Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”).
Norme conflictuale care subzistă ca efect al aplicării art. 23 din Roma I sunt conținute și de Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, mai ales în art.4-15 și 28.
Legea aplicabilă obligațiilor contractuale conform Regulamentului Roma I
În ceea ce privește raportul dintre Regulamentul Roma I și alte convenții
internaționale, art. 25 din Regulament – Raporturile cu convențiile internaționale existente -face o distincție între convențiile internaționale încheiate de unul sau mai multe state membre cu terțe țări și convențiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în domeniul de reglementare a Regulamentului.
Potrivit art. 25 alin. (1), Regulamentul Roma I nu aduce atingere aplicării convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți în
momentul adoptării Regulamentului și care reglementează conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale.
Din însuși titlul articolului, precum și din sintagma „state(le) membre sunt părți în momentul adoptării Regulamentului” rezultă că Regulamentul se referă numai la convențiile existente la data de 17 iunie 2008, când a fost adoptat. Noțiunea de convenții „existente” este interpretată uniform în sensul că se referă la convențiile ratificate la data menționată, fiind indiferentă data semnării sau a intrării lor în vigoare.
De asemenea, este indiferent, deoarece reglementarea nu distinge, dacă respectivele convenții, la care participă state terțe sau sunt încheiate cu acestea, sunt multilaterale sau bilaterale. În fine, este indiferent dacă acele convenții conțin numai norme conflictuale sau preponderent reglementări de drept substantial.
Noțiunea de „stat membru” este cea din art. 1 alin. (4) din Roma I, coroborat cu pct. 46 din preambul, adică Danemarca este exclusă.
Rațiunea adoptării art. 25 alin. (1) din Roma I a fost explicată la pct. 41 teza I din preambul. Textul prevede că respectarea angajamentelor internaționale pe care statele membre și le-au asumat impune ca Regulamentul Roma I să nu aducă atingere convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți în momentul adoptării acestuia. Art. 25 alin. (1) din Roma I aplică principiul general prevăzut de art. 351 TFUE.
Consecința acestei reglementări la nivel contractual este aceea că, în relațiile cu statele terțe, contractele încheiate anterior datei aplicării Regulamentului Roma I rămân supuse normelor conflictuale prevăzute de convențiile existente la acea data.
Regulamentul, la art. 26 – Lista convențiilor-, în alin. (1) teza I, a instituit obligația statelor membre de a informa Comisia cu privire la convențiile rămase în vigoare în temeiul art. 25 alin. (1).
Potrivit alin. (1) teza a II-a din același articol, statele membre sunt obligate ulterior să informeze Comisia cu privire la eventualele denunțări ale respectivelor convenții, care urmează a fi publicate, de asemenea, în Jurnalul Oficial, în termen de șase luni de la primirea notificărilor transmise de statele membre. Denunțările în discuție sunt importante pentru ordinea juridică europeană, deoarece ele marchează intrarea respectivului stat membru în regulile Regulamentului Roma I.
Art. 26 alin. (2) impune Comisiei obligația ca, în termen de 6 luni de la primirea notificărilor menționate la alin. (1), să publice în Jurnalul Oficial, atât lista convențiilor rămase aplicabile potrivit art. 25 alin. (1), cât și cea a denunțărilor survenite.
Lista convențiilor rămase aplicabile a fost publicată în J.O. nr. C343 din 17 decembrie 2010. Această listă include și convențiile internaționale pe care România le-a declarat ca rămânând în vigoare după aplicarea Regulamentului Roma I.
Rațiunea adoptării prevederilor art. 26 din Regulamentul a fost explicată în preambulul la Regulament. Astfel, potrivit pct. 41 teza a II-a din preambul, pentru ca normele din convențiile internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți în momentul adoptării Regulamentului Roma I să fie mai accesibile, Comisia va publica lista convențiilor relevante în Jurnalul Oficial pe baza informațiilor furnizate de statele membre.
Sintagma „pe baza informațiilor furnizate de statele membre” exprimă ideea potrivit căreia Comisia nu face investigații proprii în legătură cu corectitudinea și caracterul complet al listei, care poate, prin urmare, să aibă lacune.
Art. 25 alin. (2) din Roma I apare ca o excepție de la alin. (1), reglementarea folosind expresia „cu toate acestea”.
Articolul în discuție se referă la convențiile internaționale existente „încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre, în măsura în care aceste convenții vizează aspecte reglementate de prezentul Regulament”.
În această ipoteză, între statele membre, Regulamentul „prevalează asupra
convențiilor” existente, la data adoptării sale, respective la 17 iunie 2008.
Prin urmare, legiuitorul european a acordat prioritate Regulamentului Roma I în concurs cu convențiile bi sau multilaterale în materie, pe care statele membre le aveau încheiate între ele la data aplicării Regulamentului, aplicând de data aceasta regula lex posterior derogat priori.
Noțiunea de „stat membru” este aceeași cu cea din art. 25 alin. (1), iar expresia „încheiate” denotă că este vorba tot de convenții ratificate la data adoptării Regulamentului.
Această reglementare specifică produce, la nivel contractual, consecința că, în relațiile dintre statele membre, contractelor încheiate anterior datei aplicării Regulamentului li se vor aplica normele conflictuale din Regulament, în cazul în care problema conflictuală apar după respective data.
Încheierea de către statele membre de convenții internaționale viitoare în domeniul de aplicare a Regulamentului Roma I nu este posibilă. Această afirmație constituie aplicarea, în cazul la care ne referim, a jurisprudenței generale a C.E.J., potrivit căreia ori de câte ori Uniunea, cu scopul de a implementa politici comune prevăzute de tratatul fundamental, adoptă prevederi care instituie reguli comune, indiferent de forma acestora, statele membre nu mai au dreptul, indiferent dacă acționează individual sau chiar în colectiv, să-și asume obligații cu terțe țări care afectează acele reguli commune.
Excepția de la această regulă a fost anunțată la pct. 42 din preambulul Regulamentului Roma I. Potrivit textului, Comisia va face o propunere Parlamentului European și Consiliului cu privire la procedurile și condițiile conform cărora statele membre ar fi îndreptățite să negocieze și să încheie, în nume propriu, acorduri cu țări terțe, în cazuri particulare și excepționale, privind aspecte sectoriale și conținând dispoziții referitoare la legea aplicabilă obligațiilor contractuale.
Propunerea s-a materializat prin adoptarea Regulamentul (CE) nr. 662/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 de stabilire a unei proceduri pentru negocierea și încheierea acordurilor între statele membre și țări terțe privind anumite aspecte referitoare la legea aplicabilă obligațiilor contractuale și necontractuale .
Aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității în adoptarea Regulamentului Roma I
Pct. 43 din preambulul Regulamentului Roma I exprimă ideea că adoptarea Regulamentului Roma I este expresia principiului subsidiarității, considerându-se că obiectivul acestuia nu poate fi îndeplinit în mod satisfăcător de către statele membre ci, având în vedere amploarea și efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivelul Comunității.
Totodată, este aplicat principiul proporționalității, potrivit căruia Regulamentul Roma I nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului său.
Domeniul material de aplicare
Precizarea domeniul de aplicare
Sediul materiei îl constituie art. 1 – Domeniul de aplicare material – potrivit căruia Regulamentul se aplică „obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, în situațiile în care există un conflict de legi”. Din această prevedere rezultă cel puțin trei idei.
În primul rând, Regulamentul guvernează legea aplicabilă „obligațiilor contractuale”.
Obiectul reglementării îl constituie, așadar, raporturile juridice izvorâte dintr-un contract. Regulamentul nu califică însă noțiunea de „obligații contractuale” sau de „contract”, lăsând astfel acest lucru pe seama interpretării autonome făcută de jurisprudența europeană. Operațiunea de calificare poate fi facilitată prin aplicarea raționamentului per a contrario, având în vedere existența Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”).
În al doilea rând, Regulamentul se aplică „în materie civilă și comercială”. Această noțiune exprimă idee că Regulamentul se aplică în materia dreptului privat. Adoptarea acestei soluții terminologice a fost determinată de faptul că noțiunea de „drept privat” are accepțiuni diferite în dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, Regulamentul nu definește nici noțiunea la care ne referim.
Totodată, sintagma „în materie civilă și comercială” are drept scop excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului Roma I a problemelor de drept public.
Noțiunea de „materie civilă” include și contractele individuale de muncă, Regulamentul determinând legea aplicabilă acestor contracte în art. 8.
Noțiunea la care ne referim este autonomă, potrivit interpretării C.E.J., având un înțeles propriu, indiferent de accepțiunile acordate în jurisprudența națională a statelor.
C.E.J. s-a pronunțat, mai ales, cu referire la situațiile în care în raportul contractual este implicat un stat, în sensul că reglementarea europeană este aplicabilă numai când statul acționează de jure gestionis, iar nu ca putere suverană (de jure imperii). În unele cazuri, cu referire la noțiunea în discuție, C.E.J. a procedat la calificarea unor situații juridice concrete.
De asemenea, conform interpretării jurisprudențiale acordate acestei noțiuni în cauzele care au făcut aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, al cărui domeniu de aplicare este sub acest aspect identic cu cel al Regulamentului Roma I, C.E.J. a definit noțiunea la modul negativ, arătând că nu reprezintă materii civile sau comerciale ipotezele în care o autoritate publică este implicată în nașterea obligațiilor respective, iar această autoritate acționează în exercițiul atribuțiilor sale publice.
În al treilea rând, Regulamentul se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială „în situațiile în care există un conflict de legi”. Deși nici noțiunea de „conflict de legi” nu este definită explicit, este evident că reglementarea privește numai raporturile juridice de drept internațional privat, adică cele care conțin un element de extraneitate pe care legea forului (de principiu) îl consideră relevant pentru a face ca acel raport juridic că devină susceptibil de a i se aplica doua sau mai multe legi (sisteme de drept) aparținând unor state diferite.
Materiile care nu intră în domeniul de aplicare a Regulementului Roma I
În primul rând, Regulamentul exclude din domeniul său de aplicare, în mod global, raporturile de drept public.
Astfel, prin corelație cu art. 1 alin. (1), potrivit căruia Regulamentul se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și comercială, adică a dreptului privat, așa cum am arătat, alin. (2) al aceluiași articol exclude din sfera de aplicare a reglementării materiile de drept public, pe care se enumeră exemplificativ, prin dispoziția conform căreia „Regulamentul nu se aplică, în special în materie fiscală, vamală sau administrativă”.
În al doilea rând, sunt excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului anumite materii de drept privat, enumerate în art. 1 alin. (2) lit. a)-j) și alin. (3). Enumerarea este, în acest caz, limitativă, fiind vorba de excepții de la regula aplicării Regulamentului, care sunt așadar de strictă interpretare.
Materiile excluse rămân sub incidența reglementărilor de drept internațional privat din legile naționale. În continuare, voi prezenta excepțiile de la aplicarea Regulamentului, ordonându-le în funcție de ramura de drept sau materia juridică din care fac parte.
Sunt excluse „aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice, fără a aduce atingere art. 13”;
Regulamentul Roma I exclude din domeniul său de aplicare „obligațiile care decurg din înțelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui contract”.
Este vorba, așadar, de înțelegerile precontractuale. Acestea sunt supuse Regulamentului Roma II. În schimb, validitatea de formă a actelor juridice unilaterale aflate în legătură cu un contract „care urmează să fie încheiat” rămân supuse Regulamentului Roma I, care se ocupă de ele în art. 11 alin. (3).
Regulamentul nu este aplicabil în materia relațiilor de familie.
În acest sens, sunt excluse din sfera sa de aplicare:
Obligațiile rezultate din relații de familie și din relațiile care, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligații de întreținere;
Obligațiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din aspectele patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum și obligațiile care decurg din testamente și succesiuni.
Conform pct. 8 din preambul, relațiile de familie cuprind filiația, căsătoria, afinitatea și rudenia colaterală. Relațiile cu efecte comparabile celor ale căsătoriei și ale altor relații de familie, menționate la art. 1 alin. (2) lit. c) trebuie interpretate în conformitate cu dreptul statului membra în care se află instanța sesizată.
Regulamentul nu se aplică cu privire la anumite aspecte în materie comercială, după cum urmează.
Sunt excluse obligațiile rezultate din cambii, cecuri și bilete la ordin, precum și alte instrumente negociabile, în măsura în care obligațiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă din caracterul lor negociabil.
Pct. 9 din preambul precizează că obligațiile rezultate din cambii, cecuri, bilete la ordin și alte instrumente negociabile cuprind și obligațiile rezultate din conosamente în măsura în care obligațiile rezultate din conosamente derivă din caracterul lor negociabil, așa încât și acestea sunt excluse din domeniul Regulamentului Roma I.
De asemenea, potrivit pct. 31 din preambul, exced Regulamentului normele privind funcționarea unui acord formal, definit ca sistem în temeiul art. 2 lit. a) din Directiva 98/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 mai 1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare.
Sunt excluse aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, și răspunderea personală a asociaților și membrilor acestora pentru obligațiile societății sau ale organismului.
Este exclusă chestiunea de a ști dacă un reprezentant poate angaja față de terți răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acționează sau dacă un organ al unei societăți sau al altui organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja față de terți răspunderea respectivei societăți sau a respectivului organism.
Sunt excluse constituirea de trusturi și raporturile dintre fondatorii, administratorii și beneficiarii acestora. Noțiunea de „trust” trebuie privită în accepțiunea care îi este conferită în dreptul anglo-saxon, și căreia îi corespunde (de principiu) instituția fiduciei din dreptul român.
Sunt excluse contractele de asigurare ce decurg din activități desfășurate de organizații, altele decât întreprinderile menționate la art. 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață, al căror obiect este de a plăti indemnizații persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparțin unei întreprinderi sau grup de întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supraviețuire, întrerupere sau reducere a activității, sau în caz de boală profesională sau provocată de accidente de muncă.
Regulamentul Roma I nu se aplică pentru unele aspecte de procedură, și anume:
convențiilor de arbitraj și convențiile privind alegerea instanței competente. Deoarece reglementarea nu distinge, sunt excluse din sfera de aplicare a Regulamentului toate aspectele privind aceste convenții (încheierea, condițiile de valabilitate, efectele etc.);
în ceea ce privește probele și aspectele de procedură, fară a aduce atingere art. 18
Domeniul de aplicare în spațiu a Regulementului Roma I
Potrivit art. 2 – Aplicarea universal – legea desemnată de Regulamentul Roma I se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru.
Consecința acestei reglementări rezidă în faptul că, în materiile prevăzute de Regulament, instanțele de judecată și tribunalele arbitrale române sunt obligate să aplice dispozițiile sale, indiferent dacă legea la care reglementarea trimite (lex causae) este legea română, legea unui alt stat membru al U.E. sau cea a unui stat terț.
Așadar, aplicarea în spațiu a Regulamentului este universală (erga omnes), fară a se cere condiția reciprocității.
CAPITOLUL II
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI
Regulamentul Roma I consacră, în art. 4-8, patru criterii esențiale de localizare obiectivă a contractului, adică patru soluții conflictuale pentru determinarea legii aplicabile contractului, în lipsa alegerii de către părți. Aceste patru soluții conflictuale se aplică succesiv, adică „în scară” sau „în cascadă”.
Primul criteriu constă în determinarea legii aplicabile în funcție de tipul specific de contract. Această soluție conflictuală este prevăzută în art. 4- Legea aplicabilă în absența alegeri – alin. (1) lit. a)-h), precum și în art. 5 – Contractul de transport, art. 6 – Contractele încheiate cu consumatorii – art. 7 – Contractele de asigurare – și art. 8 – Contractele individuale de muncă”). Soluțiile conflictuale reglementate de art. 4 alin. (1) lit. a)-h) sunt analizate în cele ce urmează, iar de cele din art. 5-8 ne ocupăm în cadrul tipului respectiv de contract.
Cel de-al doilea criteriu intră în incidență în cazul în care prima soluție conflictuală nu este aplicabilă sau contractul se încadrează în mai multe dintre tipurile prevăzute de aceasta.
Sediul reglementării pentru a doua soluție îl constituie art. 4 alin. (2) din Roma I și constă în aplicarea legii țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
Al treia criteriu de localizare obiectivă a contractului, prevăzut în art. 4 alin. (3), își găsește aplicarea în cazul în care, deși legea aplicabilă poate fi determinată potrivit primului sau celui de-al doilea criteriu, contractul prezintă în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă lege decât cea indicată de primele două criterii.
În fine, ultimul criteriu, considerat „rezidual” – art. 4 alin. (4) – se aplică în cazul în care legea contractului nu poate fi determinată potrivit primelor două soluții conflictuale. în această situație, trebuie determinată legea țării cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse, lege care devine direct aplicabilă.
Se remarcă faptul că ultimele două criterii de localizare converg către aceeași lege care va guverna contractul, și anume cea cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse, dar ipotezele aplicării lor sunt diferite.
Prin adoptarea acestor patru criterii de localizare obiectivă a contractului, reglementarea europeană îmbină certitudinea și predictibilitatea soluției conflictuale oferite de criteriile unu și doi, cu flexibilitatea și rolul interpretativ al instanței de judecată, în cazurile vizate de criteriile trei și patru.
2.1. Regula în materia legii aplicabile lex voluntatis
Cu privire la contract, art. 3 alin. (1) din Regulament instituie primordialitatea aplicări lex voluntatis.
Libertatea părților de alegere a legii aplicabile este una dintre pietrele de temelie ale sistemului normelor privind conflictul de legi în materia obligațiilor contractuale.
Cu privire la sistemul instituit de Convenția Roma I și apoi preluat de Regulamentul nr. 593/2008, în cauza C-l 33/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV par. 24, Curtea de la Luxemburg a subliniat că: „în ceea ce privește criteriile prevăzute de Convenție pentru a determina legea aplicabilă, este necesar să se arate că normele uniforme stabilite în titlul II din Convenție consacră principiul potrivit căruia se dă prioritate voinței părților, cărora li se recunoaște, la art. 3 din Convenție, libertatea de alegere a legii aplicabile.”
În cazul unor contracte comerciale (de exemplu: de asigurări, bancare, de transport, de expediție etc.) voința părților „pălește” în anumite situații, cum ar fi: contractele-tip, contractele de adeziune.
Art. 1.202 alin. (2) C. civ. reglementează acest tip de contracte, prevăzând că: ,Sunt clause standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.”
Clauza standard de alegere a legii aplicabile unui contract este o clauză standard neuzuală, în înțelesul art. 1203 C. civ., astfel încât, potrivit acestui text de lege, nu produce
efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
Voința părților are ca obiect sistemul de drept al unui stat și nu doar o anumită lege sau izvor de drept. In aceste din urmă ipoteze, izvorul de drept ales nu constituie lex causae (sub ’:rma lex voluntatis), ci, eventual, este menit să precizeze (completeze) actul juridic, prin mecanismul recepțiunii contractuale.
Deși conform art. 2.559 C. civ., legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepția unor dispoziții contrare, în cazul nostru, având în vedere și dispozițiile art. 20 din Regulament, lex voluntatis cuprinde doar normele de drept material, nu și normele conflictuale ale sistemului de drept ales, fiind una dintre excepțiile la care face referire art. 2.559 C. civ.
Art. 208 din Legea nr. 71/2011 prevede că, atunci când dreptul substanțial aplicabil unor raporturi cu elemente de extraneitate, desemnat de părți sau, după caz, de autorul actului unilateral, conform dispozițiilor Cărții a Vil-a din Codul civil, a cunoscut modificări până la data aplicării sale, se aplică normele pertinente ale acestuia în vigoare la data desemnării, în lipsă de prevederi contrare în Cartea a VII-a.
În privința obligațiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008 stipulează, în art. 3 alin. 1 teza a II-a, că “aceasta alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei:”
Din examinarea dispozițiilor art. 2,-637 alin. (2) C. civ. rezultă că două sunt modalitățile de exprimare a voinței părților, și anume: alegerea expresă și alegerea tacită a legii aplicabile.
Cu toate acestea, în măsura în care una dintre părți folosește un contract care cuprinde clauze standard, alegerea legii aplicabile va trebui să fie acceptată expres de către cealaltă parte.
Valabilitatea clauzei de alegere se apreciază în raport de legea aleasă de părți pentru actul principal (lex voluntatis). Dacă această lege declară nevalabilă alegerea făcută, actul principal va fi cârmuit de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.
Art. 3 alin. (5) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede în acest sens că: ,existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în conformitate cu dispozițiile articolelor 10, 11 și 13.”
Prin urmare, și în Regulamentul Roma I, valabilitatea alegerii legii aplicabile este o chestiune care ține de legea aleasă de părți.
În privința obligațiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008 stipulează, în art. 3 alin. (1) teza a IlI-a, că: “prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.”
Și în dreptul internațional românesc aplicabil raporturilor cu statele membre ale U.E. în conformitate cu art. 2.637 alin. (3) C. civ., părțile pot alege legea aplicabilă pentru întregul contract sau numai pentru anumite părți ale acestuia.
Așadar, este admisă legal soluția supunerii unor sisteme de drept diferite inclusiv a condițiilor de fond ale contractului, soluție care trebuie evitată în practică, întrucât duce la „ruperea unității juridice a contractului”, cu posibile consecințe nefaste pentru părți.
Pe de altă parte, pot să apară dificultăți de interpretare a clauzelor contractuale supuse unor sisteme de drept diferite, din perspectiva art. 1.267 C. civ., care prevede că toate „clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
În interpretarea acestui text, Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat în cauza C-133/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV par. 43-49.
În această cauză, prin intermediul a două întrebări preliminare, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească în ce circumstanțe este posibilă aplicarea, în temeiul articolului 4 alin. (1) a doua teză din Convenție, a unor sisteme diferite de drept național în privința aceluiași raport contractual, în special în ceea ce privește prescripția drepturilor care decurg dintr-un contract, precum cel în cauză în acțiunea principală. În concret, în cauză instanța a întrebat în special dacă, în cazul aplicării criteriului de legătură prevăzut la art. 4 alin. (4) din Convenție în privința unui contract, pentru curse charter, acest criteriu are în vedere numai partea contractului referitoare la transportul de mărfuri.
Curtea a făcut următoarele precizări:
„Este necesar să se amintească faptul că, în temeiul art. 4 alin. (1) a doua teză din Convenție, o parte a contractului poate, prin excepție, să fie supusă unei legi diferite de cea aplicată în privința restului contractului atunci când aceasta prezintă o legătură mai strânsă cu o țară diferită de cea cu care au legătură celelalte părți ale contractului”.
Reiese din formularea acestei dispoziții că norma care prevede separarea contractului are caracter excepțional. În această privință, raportul Giuliano și Lagarde indică faptul că expresia “prin excepție” care figurează în ultima teză a art. 4 alin. (1) „trebuie interpretată […] în sensul că instanța trebuie să recurgă la divizare cât mai rar posibil”.
Pentru a stabili condițiile în care instanța poate să efectueze separarea contractului, este necesar să se ia în considerare faptul că obiectivul Convenției, (…) este ridicarea nivelului securității juridice, întărind încrederea în stabilitatea relațiilor între părțile contractante. Un astfel de obiectiv nu poate fi atins dacă sistemul de determinare a legii aplicabile nu este clar și dacă aceasta din urmă nu este previzibilă cu un anumit grad de certitudine.
(…) posibilitatea de a separa un contract în mai multe părți pentru a-1 supune unei pluralități de legi se opune obiectivelor Convenției și trebuie admisă numai dacă respectivul contract este format dintr-o pluralitate de părți care pot fi considerate autonome una față de cealaltă.
Prin urmare, pentru a stabili dacă o parte a contractului poate fi supusă unei legi diferite, este necesar să se stabilească dacă obiectul acestuia este autonom în raport cu cel al restului contractului.
Dacă aceasta este situația, fiecare parte a contractului trebuie supusă unei singure legi.
Prin urmare, în ceea ce privește în special normele privind prescripția unui drept, acesteatrebuie să facă parte din aceeași ordine juridică ca și cea aplicată obligației corespunzătoare. În această privință, este necesar să se amintească faptul că, în conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. d) din Convenție, legea aplicabilă contractului reglementează, printre altele, prescripția obligațiilor.”
Având în vedere aceste considerații, răspunsul dat de Curte a fost acela că art. 4 alin. (1) a doua teză din Convenție trebuie interpretat în sensul că o parte a contractului poate fi supusă unei legi diferite de cea aplicată restului contractului numai atunci când obiectul acesteia este autonom.
În speța dedusă judecății, Curtea a concluzionat că, atunci când criteriul de legătură aplicat unui contract pentru curse charter este cel prevăzut la art. 4 alin. (4) din Convenție, „acest criteriu trebuie aplicat întregului contract, cu excepția situației în care partea contractului referitoare la transport nu este autonomă față de restul contractului.”
În virtutea principiului autonomiei de voință, părțile pot nu numai să aleagă legea aplicabilă, ci să și modifice opțiunea inițială, posibilitate recunoscută de dispozițiile din art. 2.637 alin. (3) C. civ.
Modificarea alegerii inițiale are ca efect supunerea contractului, în mod retroactiv, noii legi alese de către părți, cu două excepții:
noua lege nu poate infirma validitatea formei contractului (recunoscută de legea aleasă anterior);
nu se poate aduce atingere drepturilor dobândite de terți în baza legii vechi.
În mod similar, art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede că: părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului Regulament.
Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în sensul
art. 11 și nu afectează în mod negativ drepturile terților.’’
Recunoașterea posibilității părților de alegere (și modificare) a legii aplicabile ridică problema dacă libertatea de voință a părților este sau nu limitată. În alți termeni, lex voluntatis poate fi orice lege?
În literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite în legătură cu această problemă. Astfel, unii autori consideră că posibilitatea părților de alegere este limitată la sistemele juridice care se găsesc în conflict, fiind fără interes să se ceară aplicarea unui drept cu totul străin pârtilor contractante.
Alți autori consideră că nu este necesară o legătură substanțială între legea aleasă și contractul încheiat.
Cu toate acestea, libertatea de alegere a părților nu este nelimitată, ci ea cunoaște atât limite generale, cât și limite speciale. '
Cu titlul de limite generale, pot fi invocate excepțiile de ordine publică în dreptul internațional privat. Un exemplu în acest sens îl identificăm în art. 8 din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) cu referire la contractele individuale de muncă: „(1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu art. 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alin. (2), (3) și (4) din prezentul articol.”
Există, de asemenea, situații în care părțile nu pot alege orice lege, ci au libertatea de a alege legea aplicabilă, însă numai dintre legile expres indicate.
Cu titlul de exemplu, menționăm art. 5 alin. (2) teza a II-a din Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) cu referire la contractele de transport de pasageri, care prevede că: părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri în conformitate cu art. 3 numai legea țării în care:
se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
se află reședința obișnuită a transportatorului; sau
se află sediul administrației centrale al transportatorului; sau
este situat locul de plecare; sau
este situat locul de sosire.”
Noțiunea de reședință obișnuită este calificată de art. 19 din Regulament ca fiind:
sediul administrației centrale a societăților sau altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice;
locul unde persoana fizică își are sediul principal de activitate când acționează în exercitarea activității profesionale;
locul unde se află sucursala, agenția sau altă unitate în cazul contractului încheiat în cadrul activității acestora.
Pentru toate situațiile de mai sus, prezintă relevanță data încheierii contractului.
O limitare asemănătoare celei de la art. 5 alin (2) regăsim și în art. 7 din același Regulament în privința contractelor de asigurare.
De asemenea, fraudarea legii constituie o limită generală. Pot fi apreciate ca limite speciale situațiile în care sistemul de drept ales este absolut impropriu să reglementeze contractul, deoarece nu conține reglementări corespunzătoare nici la nivelul analogiei legii, nici la nivelul analogiei dreptului. Constituie limită specială și situația în care legea aleasă „anihilează” actul principal, declarându-1 nevalabil. Într-o atare ipoteză, legea aplicabilă va fi determinată după criterii obiective.
În acest sens, art. 3 alin. (3) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede următoarea regulă: “în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”
Se pune întrebarea care sunt elementele relevante în acest context. De exemplu, cetățenia în general nu mai este un element relevant într-o cauză, dat fiind că în prezent se ține seama îndeosebi de reședința obișnuită. Doar situația în care ambele părți au aceeași cetățenie, aceasta poate deveni un element relevant (factor conector).
Art. 3 alin. (4) din Regulamentul nr. 593/2008 prevede o regulă aplicabilă în situația în care legea aleasă de părți este alta decât cea a unui stat membru: “în cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente.”
Prin urmare, o lege dintr-un stat care nu este membru al Uniunii Europene poate fi aleasă de către părți, chiar dacă toate elementele relevante sunt situate într-un stat membru.
Însă, în afara legii naționale desemnate, se aplică și elementele principale ale legislației Uniunii Europene. Acest lucru este important în cazul în care dispoziții ale Uniunii Europene de la care nu se poate deroga prin acord au fost implementate în statele member.
Conchizând, se poate aprecia că în dreptul internațional privat român, deși părțile au o largă posibilitate de stabilire a lex voluntatis, nu pot să creeze efecte juridice peste lege sau în afara oricărei legi, deoarece temeiul alegerii este norma conflictuală lex fori.
2.2. Legea aplicabilă contractului în absența alegerii părților-localizarea obiectivă
Cu privire la sistemul instituit de Convenția Roma I, Curtea de la Luxemburg, în cauza C-133/08, din 6 octombrie 2009, Intercontainer Interfrigo SC (ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, par. 43-49 a făcut următoarele precizări (par. 24-27):
„În absența alegerii de către părți a legii aplicabile contractului, art. 4 din Convenție prevede criteriile de legătură în temeiul cărora instanța trebuie să determine această lege. Aceste criterii se aplică oricărei categorii de contract.
Art. 4 din Convenție se întemeiază pe principiul general, consacrat la alin. (1) al acestui articol, potrivit căruia, pentru a stabili legătura unui contract cu un sistem de drept național, trebuie să se stabilească țara cu care acest contract prezintă „cele mai strânse legături”.
Astfel cum reiese din raportul Giuliano și Lagarde, flexibilitatea acestui principiu general este atenuată prin „prezumțiile” prevăzute la art. 4 alin. (2)-(4) din Convenție. Mai exact, art. 4 alin. (2) enunță o prezumție cu caracter general, care constă în a reține drept criteriu de legătură locul de reședință al părții contractante care execută prestația caracteristică, în timp ce art. 4 alin. (3) și (4) stabilește criterii de legătură speciale în ceea ce privește contractele care au ca obiect un drept real imobiliar și contractele de transport. Art. 4 alin. (5) din Convenție cuprinde o clauză care permite, prin excepție, înlăturarea prezumțiilor menționate.
Cele stipulate în această cauză sunt aplicabile mutatis mutandis în interpretarea art. 4 din Regulamentul nr. 593/2008.
Astfel, potrivit art. 4 din Regulamentul nr. 593/2008, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu art. 3, și fără a aduce atingere art. 5-8, legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul;
contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;
contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
În ce privește contractele reale imobiliare (de exemplu: vânzare-cumpărare, credit ipotecar, uzufruct) sau cele privitoare la utilizarea proprietății intangibile (locațiunea), această dispoziție specială prevede că se va aplica legea țării în care este situată proprietatea.
Aceasta este aplicabilă doar atâta vreme cât clauza opt-out de la art. 4 alin. (3) din Regulament nu se aplică. Cu alte cuvinte, dispozițiile privind contractele din domeniul imobiliar, în forma lor din Convenția de la Roma din 1980 sunt încă în vigoare în Regulamentul Roma I.
contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară (fară a aduce atingere ipotezei de la pct. 3);
Acest text se referă la locațiunea de vacanță. Contractul de locațiune nu este un contract încheiat cu un consumator, dată fiind opinia generalizată că între dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. d și ale art. 6 din Regulamentul Roma I nu există raport de concurență. În general, protecția locatarilor nu interzice alegerea legii aplicabile de către părți.
Art. 9 din Regulamentul Roma I (art. 7 din Convenția de la Roma din 1980) definește limitele pentru părți, de exemplu protecția locatarilor prin așa-numitele norme de aplicare imediată, ordine publică sau așa-numitele dispoziții de drept al Uniunii Europene de la care nu se poate deroga prin Convenție, în conformitate cu art. 3 alin. (4) din Regulament.
Dispozițiile obligatorii în ce privește protecția locatarului prevăzute în dreptul național din țara în care este situat imobilul constituie un exemplu de normă cu aplicare imediată în conformitate cu art. 9. Se pune însă întrebarea dacă preeminența acestor norme cu aplicare imediată subzistă chiar și în situația în care legea aplicabilă selectată de părți pentru contract este mai favorabilă locatorului?
contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită francizorul;
În cadrul Convenției de la Roma din 1980 răspunsul cu privire la ce înseamnă prestația caracteristică într-un contract de franciză era controversat. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) din Regulamentul Roma I, prestația caracteristică este cea a beneficiarului fracizei.
contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația, dacă se poate stabili care este acest loc;
orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la art. 4 alin. (1) pct. 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
Față de Convenția de la Roma din 1980, Regulamentul Roma I stabilește legea aplicabilă în mai multe tipuri de contracte. În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 aceste exemple de tipuri de contracte sunt doar prezumții asupra cauzei care are cele mai srânse legături cu o anumită lege. Prin Regulamentul Roma I, aceste prezumții s-au transformat în reguli.
În cazul în care contractul nu se încadrează în niciuna din aceste ipoteze sau elementelor contractului li s-ar aplica mai multe dintre acestea, contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
Atât Regulamentul Roma I, cât și Convenția de la Roma din 1980 trimit în art. 4 la prestația caracteristică. Prestația caracteristică este prestația care nu constă în bani. Aceasta este în principal prestația care caracterizează contractul, de exemplu contractul de vânzare de bunuri.
Punctul de legătură pentru legea aplicabilă este reședința obișnuită sau sediul comercial al părții care trebuie să aducă la îndeplinire prestația caracteristică.
În conformitate cu art. 19 din Regulamentul Roma I, reședința obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale.
Reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercitarea activității sale profesionale este locul unde această persoană își are sediul principal de activitate.
În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de sucursale, agenții sau unități, locul unde se află sucursala, agenția sau oricare altă unitate este considerat reședința obișnuită.
În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul relevant îl constituie data încheierii contractului.
În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul criteriilor de mai sus, contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.
Contractele în materia bunurilor imobile sunt mai greu de clasificat sub aspectul prestației caracteristice pentru că în Regulamentul Roma I și Convenția de la Roma din 1980 nu există dispoziții specifice în această privință. Există diverse opinii cu privire la acest subiect. Potrivit unei opinii, prestația caracteristică o reprezintă abandonarea dreptului de proprietate intangibil, în timp ce într-o altă opinie, se susține, în sensul clauzei opt-out, că relevantă ar trebui să fie legătura cu țara în care partea își are reședința obișnuită și a cărei lege o aplică, această legătură fiind în mod vădit cea mai strânsă.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Regulament, în cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la art. 4 alin. (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.
O astfel de situație o constituie, de exemplu, contractele de schimb atunci când părțile nu au ales legea aplicabilă. Dispozițiile alin. (2) nu se aplică dat fiind că în cazul contractelor de schimb nu se poate defini o prestație caracteristică pentru părți.
Clauza opt-out de la art. 4 alin. (3) din Regulamentul Roma I trebuie interpretată mai strict decât cea similară de la art. 4 alin. (5) din Convenția de la Roma din 1980, ținând cont de diferența de formulare de la alin. (3) din Regulamentul Roma I („fără echivoc”) și alin. (5) die Convenția de la Roma din 1980.
La fel ca în Convenția de la Roma din 1980, clauza opt-out funcționează doar dacă dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) nu pot fi aplicate.
2.3. Legea aplicabilă contractuluContractul de vânzare-cumpărare de bunuri
2.3.1 Tipuri de vânzare
Roma I se referă la contractele de vânzare-cumpărare de bunuri la două litere ale alin. (1) din art. 4, și anume:
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul”. Pentru aceste contracte vom folosi în continuare sintagma „contract de vânzare-cumpărare de bunuri în general”;
contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația, dacă se poate stabili care este acest loc.
Pentru aceste contracte vom utiliza expresia „contract de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație”.
Din interpretarea sistematică a prevederilor de la lit. a) și g), față de cele de la lit. c) din același alin. (1) al art. 4 care localizează contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil în sfera legi țării în care este situat imobilul, rezultă că cele dintâi se referă numai la contracte de vânzare-cumpărare, care sunt contracte translative de proprietate, având ca obiect bunuri mobile.
2.3.2. Contractele de vânzare-cumpărare de bunuri în general și la licitație
Pentru contractele de vânzare-cumpărare de bunuri în general, Roma I face aplicabilă legea țării vânzătorului (lex venditoris). Așadar, vânzătorul este socotit, în mod firesc, ca fiind debitorul prestației caracteristice.
Punctul de legătură relevant este reședința obișnuită a vânzătorului. Noțiunea de reședință obișnuită este calificată în art. 19.
Aplicarea soluției conflictuale din art. 4 alin. 1 lit. a), deși privește cel mai important contract în materie civilă și comercială, este subminată însă practic prin incidența altor reglementări conflictuale sau de drept material. Astfel, în primul rând, este de remarcat că lit. a) nu se aplică în cazul vânzării-cumpărării care îmbracă forma unui contract încheiat cu consumatorii, care urmează prevederile art. 6¹.
Totodată, soluția conflictuală din articolul la care ne referim este frecvent înlăturată drept material (substanțial) din Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri (1980).
Noțiunea de „vânzare de bunuri” nu este definită de Roma I. Preambulul reglementării, la pct. 17, se limitează să recomande ca această noțiune să fie interpretată în același fel ca și în cazul aplicării art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I), în măsura în care vânzarea bunurilor este acoperită de regulamentul respectiv, dar nici acest din urmă articol nu dă o definiție a noțiunii la care ne referim.
De aceea, noțiunea va trebui interpretată potrivit altor reglementări, cel mai probabil conform art. 1 din Convenția de la Viena privind vânzarea internațională de mărfuri.
Vânzarea de nave și aeronave, care sunt supuse înmatriculării, nu este, de regulă, guvernată de legea prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. a) din Roma I, ci de legea pavilionului.
Pentru vânzarea de drepturi, mai ales de proprietate intelectuală, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Roma I (criteriul doi), iar nu cele din art. 4 alin. (1) lit. a), așa cum vom vedea.
Vânzarea de creanțe, adică cesiunea de creanță, este guvernată de normele conflictuale specifice din artr. 14 din Roma I.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. g), contracte de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație sunt localizate obiectiv în sfera legii țării în care are loc licitația. Condiția este însă ca acest loc să se poată stabili, ceea ce într-adevăr poate fi dificil în cazul unor anumitor feluri de licitații, precum cele electronice (prin Internet).
Regulamentul nu definește noțiunea de „vânzare la licitație”, așa încât se poate pune o problemă de calificare, care va fi soluționată după regulile specifice
CAPITOLUL III
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTULUI DE TRANSPORT
3.1. Precizări prealabile
Art. 5 din Regulament reglementează legea aplicabilă contractului de transport, făcând distincția între transportul de mărfuri și transportul de pasageri. Dispozițiile sale privesc inclusiv consumatorul care încheie un contract.
3.2. Noțiunile de contract de transport de mărfuri, expeditor și transportator
În ceea ce privește interpretarea contractelor de transport de mărfuri, Regulamentul nu urmărește efectuarea niciunei modificări de substanță a art. 4 alin. (4) teza a III-a din Conveni de la Roma.
În consecință, contractele de navlosire pentru o singură călătorie și alte contracte care au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri trebuie considerate contracte transport de mărfuri. În sensul Regulamentului, termenul „expeditor” se referă la orice persoană care încheie un contract de transport cu transportatorul, iar termenul „transportator” definește partea din contract care își asumă răspunderea de a transporta mărfurile, indiferent dacă prestează ea însăși sau nu serviciul de transport.
Art. 4 alin. (4) ultima teză din Convenția de la Roma prevede că, la aplicarea acestui
alineat „contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie sau alte contracte sunt considerate contracte de transport de mărfuri dacă au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri”..
Art. 4 alin. (4) ultima teză din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale a fost interpretat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-133/08, Intercontainer Interfrigo SC ICF) împotriva Balkenende Oosthuizen BV, MIC Operations BV, în sensul că, criteriul de legătură prevăzut la art. 4 alin. (4) a doua teză nu se aplică unui alt contract pentru curse charter în afara celui pentru o singură călătorie decât atunci când obiectul principal al contractului nu este simpla punere la dispoziție a unui mijloc de transport, ci transportul propriu-zis al mărfurilor.
Curtea a răspuns în acest mod la întrebarea preliminară adresată, reținând că, din fornularea art. 4 alin. (4) din Convenție reiese că această Convenție asimilează contractelor de transport nu numai contractele pentru curse charter pentru o singură călătorie, ci și alte contracte, în măsura în care respectivele contracte au ca obiect principal efectuarea unui transport de mărfuri.
Curtea a precizat că una dintre finalitățile dispoziției menționate este de a extinde domeniul de aplicare al normei de drept internațional privat prevăzute la art. 4 alin. (4) ultima teză din Convenție la contracte care, chiar dacă în dreptul național sunt calificate drept contracte pentru curse charter, au ca obiect principal transportul de mărfuri. Pentru a stabili acest obiect, este necesar să se ia în considerare scopul raportului contractual și, în consecință, ansamblul obligațiilor părții care execută prestația caracteristică.
Or, într-un contract pentru curse charter, proprietarul mijlocului de transport care execută o prestație caracteristică se obligă în mod normal să pună la dispoziția beneficiarului un mijloc de transport. Cu toate acestea, nu este exclus ca obligațiile respectivului proprietar să privească nu numai simpla punere la dispoziție a mijlocului de transport, ci și transportul propriu-zis al mărfurilor. În acest caz, contractul respectiv intră în domeniul de aplicare al
art. 4 alin. (4) din Convenție, atunci când obiectul său principal constă în transportul mărfurilor.
3.3. Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
Ca regulă generală, contractul de transport de mărfuri este supus legii alese de părți (lex voluntatis) în conformitate cu art. 3..
Alegerea legii aplicabile este, în general, obligatorie, chiar dacă este vorba despre un contract între un consumator și un antreprenor.
În măsura în care nu a fost aleasă de părți, legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. În cazul în care niciunul dintre acești factori conectori (locul de încărcare, cel de livrare sau reședința obișnuită a expeditorului) nu se află în țara în care își are reședința obișnuită transportatorul, se aplică legea țării în care este situat locul de livrare convenit de către părți.
3.4. Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
Dispozițiile privind transportul de pasageri sunt diferite și determină o limită pentru alegerea legii aplicabile de către părți, părțile putând alege doar între legile prevăzute de text.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (3) din Regulament, părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai legea țării în care:
se află reședința obișnuită a pasagerului;
se află reședința obișnuită a transportatorului;
se află sediul administrației centrale al transportatorului;
este situat locul de plecare;
este situat locul de sosire.
În măsura în care nu a fost aleasă de părți, legea aplicabilă contractului de transport de pasageri este legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă.
Dacă nici locul de plecare, nici cel de sosire nu se află în țara în care își are reședința obișnuită pasagerul, se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul.
3.5. Clauza de opt-out în cazul contractului de transport
În cazul contractelor de transport există o clauză opt-out prevăzută de art. 5 alin. (3) din Regulament, care prevede că, în cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fară echivoc din ansamblul circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la art. 5 alin. (1) pentru contracte de transport de mărfuri sau la art. 5 alin. (2) pentru contractele de transport de pasageri, se aplică legea din acea altă țară.
CAPITOLUL IV
DETERMINAREA LEGII APLICABILE CONTRACTELOR ÎNCHEIATE CU CONSUMATORII
4.1. Noțiunea de consumator și profesionist
Consumatorul este definit de Regulament ca o persoană fizică care încheie un contract într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională, în vreme ce „profesionistul” este definit ca o persoană care acționează în exercitarea activității sale profesionale.
4.2. Legea aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii
Potrivit art. 6 alin. (1) din Regulament, contractul încheiat de „consumator” cu un „profesionist” este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul cu condiția ca profesionistul:
să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul; sau
prin orice mijloace, să-și direcționeze activitățile către țara în cauză sau către mi multe țări, printre care și țara în cauză; și
respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Potrivit Preambulului Regulamentului (par. 24 și 25), normele care reglementează conflictul de legi în cazul special al contractelor încheiate cu consumatorii au ca scop să permită reducerea cheltuielilor de soluționare a litigiilor care implică adesea cereri de despăgubire cu ilori relativ scăzute și să ia în considerare evoluția tehnicilor de comercializare la distanță.
Această reglementare specială pornește de la ideea că, în cazul contractelor încheiate cu părți :cnsiderate a fi într-o poziție contractuală dezavantajoasă, acestea din urmă ar trebui protejate rrin norme care reglementează conflictul de legi care să fie mai avantajoase pentru interesele acestora decât normele generale.
Regula pe care art. 6 alin. (1) o prevede, din care rezultă că punctul de legătură este reședința obișnuită a consumatorului, nu poate fi înlăturată de către instanță decât în caz de ilegere expresă a părților. Acest punct de legătură continuă însă să joace un rol important chiar si în cazul alegerii exprese a legii aplicabile prin voința părților.
În țara în care își au reședința obișnuită, consumatorii trebuie să fie protejați prin norme ie la care să nu se poată deroga prin convenție, cu condiția ca respectivul contract cu consumatorii să fi fost încheiat în cadrul activităților comerciale sau profesionale desfășurate de către un profesionist în țara respectivă.
Aceeași protecție ar trebui garantată în cazul în care profesionistul, deși nu își exercită activitățile comerciale sau profesionale în țara în care consumatorul își are reședința obișnuită, își direcționează activitățile, prin orice mijloace, către țara respectivă sau către mai multe țări, printre care și țara respectivă, iar contractul este încheiat in cadrul unor astfel de activități.
Din spirit de consecvență cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 textul impune, pe de o parte, necesitatea unei trimiteri la conceptul de „activitate direcționată” ca și condiție pentru aplicarea normei de protecție a consumatorului [condiție prevăzută la lit. b)] și, pe de altă parte, interpretarea armonioasă a conceptului în acord cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ținând cont de faptul că o declarație comună a Consiliului și a Comisiei referitoare la art. 15 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 afirmă că ”pentru ca art. 15 alin. (1) lit. c) să fie aplicabil, nu este suficient ca întreprinderile să își direcționeze activitățile către statul membru în care se cflă reședința consumatorului sau către un număr de state membre în care este inclus acel stat membru; contractele trebuie de asemenea să fi fost încheiate în cadrul activităților acestora”. în declarație se afirmă, de asemenea, că: „ simplul fapt că o pagină de internet este accesibilă nu este suficient pentru ca art. 15 să fie aplicabil, mai este necesar ca această pagină de internet să ofere posibilitatea încheierii de contracte la distanță și ca un contract să fi fost efectiv încheiat la distanță, indiferent prin ce mijloace. Limba sau moneda pe care le folosește
pagină de internet nu constituie un factor relevant în acest sens.”
Este deci suficient să încadrăm activitatea profesionistului ca activitate profesională desfășurată în țara consumatorului dacă, de exemplu, un consumator român poate comanda bunuri pe pagina de internet a unui profesionist care desfășoară o activitate comercială sau poate pur și simplu comanda bunuri disponibile pe internet care sunt accesibile consumatorului în țara sa.
Aceasta înseamnă că de fapt fiecare contract care a fost semnat sau inițiat pe o pagină de internet se încadrează în sfera de aplicare a art. 6 din Regulamentul Roma I, ca fiind un contract încheiat cu consumatorii, cu condiția ca încheierea contractului să fi fost inițiată pe aceste pagini de internet.
Însă, în situația în care un consumator încheie un contract cu un profesionist din altă țară, în urma găsirii de către consumator a numelui și adresei profesionistului în cartea de telefon, nu putem vorbi de o desfășurare sau direcționare a activității profesionistului; ca atare, acest contract nu poate fi privit ca fiind un contract încheiat cu consumatorii.
În cazul în care aceste cerințe nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un consumator și un profesionist se stabilește conform regulilor generale prevăzute la art. 3 și 4.
Domeniul de aplicare situațional al Regulamentului nr. 593/2008 prevede câteva diferențe cu privire la rolurile profesioniștilor și consumatorului față de art. 5 alin. (2) din Convenția de la Roma din 1980. Condiția ca un contract să poată fi considerat contract încheiat cu consumatorii este ca persoana care acționează în exercitarea activității sale profesionale să își desfășoare activitatea comercială sau profesională în mod activ în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul, în timp ce consumatorul trebuie să rămână pasiv. Cu alte cuvinte, consumatorul trebuie să rămână în țara sa, confruntându-se cu activitatea comercială a profesionistului.
În conformitate cu art. 5 din Convenția de la Roma din 1980, este suficient dacă consumatorul trimite acordul cu privire la contract din țara sa în țara profesionistului. În cazul în care consumatorul își părăsește țara și semnează un contract cu un profesionist în țara acestuia, acest contract nu mai poate fi tratat drept contract încheiat cu consumatorii în înțelesul Convenției de la Roma din 1980.
Excepția o constituie situația în care consumatorul călătorește cu unicul scop de a semna contractul. în acest caz, contractul trebuie să aibă ca obiect vânzarea de bunuri.
Ultima posibilitate ca un contract să fie considerat contract încheiat cu consumatorii este ca profesionistul să se afle în țara consumatorului, față în față cu consumatorul, și să preia comanda în această țară.
Prin Regulamentul Roma I, domeniul de aplicare situațional s-a modificat față de Convenția de la Roma din 1890. Regulamentul se orientează după dispozițiile Regulamentului Bruxelles I. Nu mai există necesitatea ca locul semnării contractului de către consumator să fie țara în care acesta își are reședința obișnuită.
4.3. Alegerea legii aplicabile în cazul contractelor încheiate cu consumatorii
Fără a aduce atingere regulilor de mai sus, prevăzute la art. 6 alin. (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute de acest text, în conformitate cu art. 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu regulile prevăzute mai sus.
Prin urmare, motivul pentru care este important de știut dacă un contract se încadrează în dispozițiile de la art. 6, chiar dacă părțile au ales legea aplicabilă, este beneficiul adus de principiul îndoielii. În conformitate cu art. 6, legea aplicabilă aleasă de părți nu este valabilă atunci când alegerea are ca urmare pierderea de către consumator a protecției la care are dreptul în țara unde își are reședința obișnuită. Alegerea privind legea aplicabilă este valabilă doar atunci când îi conferă protecție, și nu numai. Instanța nu trebuie să facă o comparație a legii aplicabile alese versus legea aplicabilă în țara consumatorului. Instanța va face doar o comparație a situației juridice a consumatorului, limitată la cazul concret și problema juridică respectivă.
În cadrul aceluiași contract, aceasta poate conduce la posibilitatea de aplicare pe de o parte a legii consumatorului iar pe de altă parte a legii alese de consumator, în funcție de problema juridical respectivă.
4.4. Excepții în materia legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii
Există mai multe excepții la art. 6 din Regulamentul Roma I, prevăzute de alin. (4) a] acestuia, care prevede că textul nu se aplică:
contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită;
contractelor de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice n înțelesul Directivei 90/314/CEE a Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii turistice călătorii, vacanțe și circuite;
Rațiunea acestei excepții rezidă în natura specială a contractelor de transport, pentru care există dispoziții specifice, care asigură un nivel de protecție corespunzător pentru pasageri.
contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă :r:erminată, în sensul Directivei 94/47/CE;
Domeniul de aplicare diferă între Convenția de la Roma din 1980 și Regulamentul Roma. În conformitate cu art. 5 din Convenția de la Roma din 1980, acest tratat se aplică, în ce rrivește capitolul dedicat consumatorilor, doar contractelor al căror obiect este livrarea de bumuri mobile corporale sau servicii către o persoană (consumator) pentru un scop aflat în afara activității sau profesiei sale sau acordarea unui credit pentru finanțarea acelui obiect.
Aceasta înseamnă că dispozițiile articolului dedicat consumatorilor nu sunt aplicabile contractelor de bunuri imobile în lumina Convenției de la Roma din 1980.
În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Regulament, legea internațională a contractelor încheiate cu consumatorii include toate tipurile de contracte. în Regulamentul Roma I sunt prevăzute și contracte cu bunuri imobile (contractul de credit, contractul pe suport informatic, contractul de împrumut pentru construcții etc.).
Cu toate acestea, norma generală din art. 6 alin. (1) a Regulamentului nu se aplică contractelor privind drepturi reale referitoare la un imobil sau la dreptul de locațiune asupra unui imobil, cu excepția cazului în care contractele se referă la dreptul de folosință al unor imobile pe o perioadă determinată în înțelesul Directivei 94/47/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 1994 privind protecția dobânditorilor în ceea ce privește anumite aspecte ale contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe durată limitată a bunurilor immobile.
Exceptând contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată, toate contractele privind un drept real, de exemplu contractele de locațiune, sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Roma I.
drepturilor și obligațiilor care constituie un instrument financiar și drepturilor și obligațiilor care constituie clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de valori mobiliare negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, cu condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare;
Așa cum prevede par. 26 din Preambulul la Regulament, serviciilor financiare ca, de exemplu, serviciile și activitățile de investiții și serviciile conexe prestate de un profesionist unui consumator, la care se face referire în secțiunile A și B din Anexa I la Directiva 2004/39/CE, precum și contractelor pentru vânzarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, indiferent dacă acestea sunt reglementate sau nu de Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), ar trebui să li se aplice art. 6 din Regulament.
Prin urmare, atunci când se fac trimiteri la clauzele și condițiile care reglementează emisiunea sau oferta publică de valori mobiliare negociabile sau subscrierea sau răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv, aceste trimiteri trebuie să includă toate aspectele care obligă emitentul sau ofertantul față de consumator, dar nu și acele aspecte care privesc prestarea de servicii financiare.
Cu toate acestea, așa cum prevede par. 28 din Preambulul la Regulament, este important să se asigure că drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar nu sunt reglementate de norma generală aplicabilă contractelor încheiate cu consumatorii, întrucât aceasta ar putea conduce la aplicarea unor legi diferite pentru fiecare instrument emis și, prin urmare, ar schimba natura acestora și ar împiedica tranzacționarea și ofertarea lor fungibilă. În același mod, ori de câte ori se emit sau se oferă astfel de instrumente, raportul contractual stabilit între emitent sau ofertant și consumator nu ar trebui să fie supus în mod necesar legii țării în care își are reședința obișnuită consumatorul, deoarece este necesară asigurarea uniformității clauzelor și condițiilor de emitere sau ofertare a acestora.
contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, și care este reglementat de o lege unică.
În cazul acestora trebuie să se garanteze că legea în vigoare în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul nu contravine normelor aplicabile contractelor încheiate în cadrul respectivelor sisteme sau cu operatorul acestora.
CAPITOLUL V
DETERMINAREA LEGII APLICABILE DIFERITELOR TIPURI DE CONTRACTE
5.1. Contractul de asigurare
Alegerea legii aplicabile în cazul contractelor de asigurare
Potrivit art. 7 alin. (2) din Regulamentul nr. 593/2008, contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul art. 5 lit. d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viață sunt reglementate de legea aleasă de părți în conformitate cu art. 3 din Regulament.
În cazul unui contract de asigurare, altul decât cele cărora li se aplică alin. (2), părțile pot alege, în conformitate cu art. 3, numai una dintre următoarele legi:
legea oricărui stat membra în care este situat riscul în momentul încheierii contractului;
legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare;
în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este titularul poliței de asigurare;
pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru;
în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică aceste reguli exercită o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate în state meembre diferite, legea oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care își are rsedința obișnuită titularul poliței.
Atunci când, în cazurile vizate la pet. 1), 2) sau 5), statele membre menționate acordă o mai mare libertate în ceea ce privește alegerea legii aplicabile contractelor de asigurare, părțile se pot prevala de această libertate.
Regulile art. 7 se aplică contractelor de asigurare care acoperă riscuri majore, indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat membru, precum și tuturor celorlalte contracte je asigurare care acoperă riscuri situate pe teritoriul statelor membre, cu excepția contractelor :e reasigurare.
Legea aplicabilă contractelor de asigurare în lipsa alegerii părților
În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, contractele de asigurare sunt reglementate de legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul.
Atunci când din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei țări.
Încazul contractelor de asigurare, altele decât cele cărora li se aplică art. 7 alin. (2), în măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți, acestor contracte li se aplică legea statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului.
Țara în care este situat riscul este determinată în conformitate cu art. 2 lit. d) din a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul este țara angajamentului in sensul art. 1 alin. (1) lit. g) din Directiva 2002/83/CE.
Regula legii statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului își găsește aplicabilitatea în cel puțin trei situații, și anume:
În cazul contractelor de asigurare cu privire la un imobil, în care riscul este situat la locul situării imobilului;
În cazul contractelor de asigurare cu privire la un autovehicul, în care locul situării riscului se confundă cu al statului de înmatriculare;
În cazul contractelor de asigurare pe cel mult 4 luni care acoperă riscuri cu privire la vacanțe sau călătorii, cazuri în care riscul este situat în locul în care titularul poliței se găsea fizic la momentul exprimării consimțământului la încheierea contractului.
Contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru.
Contractelor de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conține dispoziții contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a încheia o asigurare, prevalează cea din urmă;
un stat membru poate stabili ca, prin derogare de la alin. (2) și (3) ale art. 7 din Regulament, contractul de asigurare să fie reglementat de legea statului membru care impune obligația de asigurare.
5.2. Contractele individuale de muncă
Alegerea legii aplicabile contractului individual de muncă
Potrivit art. 8 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008, contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu art. 3.
Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor imperative, de la care nu se poate deroga prin convenție, în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul celorlalte alineate ale art. 8 din Regulament
Legea aplicabilă contractului individual de muncă în lipsa alegerii părților
}n măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului.
}n cazul în care persoana respectivă este angajată temporar într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit
}n subsidiar, în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul acestui criteriu, contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare.
Cu toate acestea, în cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât țara în care/din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau în care este situată unitatea angajatoare, se aplică legea acelei alte țări.
Legea aplicabilă consimțământului și validității de fond a contractului
Potrivit art. 10 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008, existența și validitatea contractului (în întregime sau a oricărei clauze contractuale) sunt determinate de legea ce l-ar reglementa potrivit regulilor stabilite de acest act normativ, dacă contractul sau clauza respectivă ar fi valabile.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că, pentru a stabili faptul că nu și-a dat consimțământul, o parte poate să invoce legea țării în care își are reședința obișnuită, dacă din circumstanțele respective reiese faptul că nu ar fi rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea dete
Legea aplicabilă validității de formă a contractului
Potrivit art. 11 din Regulamentul nr. 593/2008, contractul încheiat între persoane sau reprezentanți ai acestora, care se află în aceeași țară în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute ie kgea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu Regulamentul sau de legea țării în care se încheie contractul.
Contractul încheiat între persoanele sau reprezentanții acestora, care se află în țări diferite în momentul încheierii contractului este considerat valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legea care îl reglementează pe fond, în conformitate cu acest Regulament, sau de legea oricărei țări în care se află oricare dintre părți reprezentanții acestora la momentul încheierii contractului, sau de legea țării în care, la data respectivă, își avea reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante.
Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract încheiat sau care urmează să fie încheiat este considerat a fi valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplinește cerințele de formă prevăzute de legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu prezentul Regulament, sau de legea țării în care a fost încheiat actul ori de legea țării în care autorul actului își avea reședința obișnuită la aceea dată.
Aceste reguli nu se aplică contractelor încheiate cu consumatorii, care intră în sfera de aplicare a art. 6 din Regulament și a căror formă este reglementată de legea țării în care își are reședința obișnuită consumatorul.
Contractul care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supus condițiilor de formă prevăzute de legea țării în care este situat bunul imobil în măsura în care, conform legii respective, condițiile în cauză sunt aplicate indiferent de țara în care este încheiat contractul și indiferent de legea care îl reglementează și de la respectivele dispoziții nu se poate deroga prin convenție.
Domeniul legii aplicabile contractului
Art. 12 din Regulamentul nr. 593/2008 reglementează domeniul legii aplicabile contractului. Potrivit acestui text, legea aplicabilă contractului în temeiul Regulamentului reglementează în special:
interpretarea contractului;
executarea obligațiilor născute din contract;
în limitele competenței conferite instanței sesizate de legea sa procedurală, consecințele neexecutării totale sau parțiale a obligațiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de norme de drept;
diferitele moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripția și decăderea din drepturi;
efectele nulității contractului.
Din formularea textului se deduce că nu este vorba de o enumerare exhaustivă, ci de una exemplificativă. La acestea se adaugă, de exemplu: modalitățile actului juridic, transmiterea și transformarea obligațiilor contractuale, drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului ș.a..
Însă, în ceea ce privește modalitatea de executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere legea țării în care are loc executarea (lex loci executionis).
Această lege vizează următoarele aspecte: formalitățile concrete de executare; măsurile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul pentru punerea în întârziere a debitorului; recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor; măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea neexecutării contractului ș.a.
Teoria interesului național în cazul legii aplicabile contractului
Capacitatea părților de a contracta este guvernată de legea lor națională. Cu toate acestea, potrivit art. 13 din Regulament, în cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei țâri numai în cazul în care, la data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a neglijenței sale.
Legea aplicabilă cesiunii de creanță și subrogației convenționale
Noțiunea de cesiune – în sensul textului art. 14 din Regulamentul nr. 593/2008 – include transferurile de creanțe pure și simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de garanție constituite asupra creanțelor.
Potrivit art. 14 din Regulamentul nr. 593/2008, raporturile dintre cedent și cesionar sau dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț („debitor”) în cadrul unei cesiuni de creanță sau a unei subrogații convenționale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar, respectiv dintre creditor și subrogat.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației executate de către debitor.
Legea aplicabilă subrogației legale
Art. 15 din Regulamentul nr. 593/2008 prevede că, dacă în temeiul unei obligații contractuale, o persoană („creditorul”), are o creanță față de o altă persoană („debitorul”) și dacă un terț are obligația de a-1 dezinteresa pe creditor sau l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a-1 dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să exercite, în tot sau în parte, împotriva derbarului, drepturile pe care creditorul le avea în temeiul legii aplicabile raporturilor dintre
aceștia.
Legea aplicabilă obligațiilor cu pluralitate de debitori
În cazul în care un creditor are o creanță față de mai mulți debitori pentru care aceștia -răspund solidar, iar unul dintre debitori l-a dezinteresat pe creditor, în tot sau în parte, legea care reglementează obligația debitorului față de creditor determină și dreptul debitorului de a se îndrepta împotriva celorlalți debitori, potrivit art. 16 din Regulamentul nr. 593/2008.
Ceilalți debitori se pot prevala de drepturile de care dispuneau în raport cu creditorul, în măsura permisă de legea care reglementează obligațiile acestora față de creditor
Legea aplicabilă compensației
În lipsa unui acord între părți cu privire la compensație, aceasta este reglementată de legea aplicabilă obligației căreia i se opune compensația, potrivit art. 17 din Regulamentul nr. 593/2008.
Legea aplicabilă sarcinii probei
Legea care reglementează o obligație contractuală în temeiul Regulamentului se aplică în măsura în care cuprinde, în materia obligațiilor contractuale, norme care instituie prezumții legale sau repartizează sarcina probei, potrivit art. 18 din Regulamentul nr. 593/2008.
Contractul sau actul juridic menit să producă efecte juridice poate fi probat cu orice mijloace de probă admise fie de legea forului, fie de oricare dintre legile menționate la art. 11 din Regulament în temeiul cărora contractul sau actul respectiv este valabil din punct de vedere al formei, cu condiția ca mijloacele de probă respective să poată fi administrate în fața instanței sesizate.
CONCLUZII
În vederea unei bune funcționări a pieței interne s-a impus ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
Astfel, într-o primă parte a lucrării am încercat a oferi o prezentare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale și rolul acestuia în funcționarea pieței interne.
Setul de reguli aplicabile relațiilor contractuale cu element de extraneitate, stabilite în cuprinsul Codului Civil este detaliat în capitolele II-V al prezenteu analize.
Procesul de integrare europeană a avut un impact profund asupra legislațiilor naționale.
Așa cum am evidențiat de-a lungul lucrării în doctrina de specialitates-a afirmat că în dreptul european se întâlnesc două situații distincte: prima situație se referă la armonizarea prin directive a unor domenii contractuale, iar a doua situație se referă la posibilitatea adoptării unui cod european, un cod care ar realiza o unificare fără precedent în materia dreptului privat, al contractelor în special.
Măsurile întreprinse în acest domeniu au avut ca punct de plecare Rezoluția Parlamentului european privind efortul de armonizare a dreptului privat al statelor membre din 1989 care a fost urmată de o Rezoluție referitoare la armonizarea anumitor sectoare de drept privat ale statelor membre din 1994.
Răspunsul a fost Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul european privind dreptul european al contractelor (2001). În anul 2002, Comitetul Economic și Social a adoptat un Aviz, iar în 2003, Consiliul a adoptat o Rezoluție, prin care aviza favorabil proiectul Comisiei.
Instituțiile europene au subliniat că proiectul unui cod european al obligațiilor se va constitui într-o reglementare punctuală, care să armonizeze unele instituții de drept, în special în materie contractuală, dar și a obligațiilor, în sensul larg al termenului.
Deși proiectul se referă la o reglementare civilă, totuși, acesta presupune, în primul rând, raporturile dintre comercianți și, respectiv, comercianți și consumatori.
Dificultățile elaborării unui Cod european al obligațiilor au fost evidențiate și prin dispozițiile Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, în care se menționează că „Uniunea și statele membre acționează ținând cont de diversitatea practicilor naționale, în special în domeniile relațiilor contractuale, precum și de necesitatea de a menține competitivitatea economiei Uniunii.”
Materia contractelor comerciale prezintăp un interes deosebit în materia schimburilor comerciale deoarece reprezintă instrumentul direct care face posibilă activitatea comercială.
Schimburile comerciale în cadrul Uniunii Europene poartă puternic amprenta existenței unei reglementări unitare, eforturile de armonizare a regulilor sunt încă la început, proiectele sunt importante, ceea ce determină reacții dintre cele mai energie și diverse.
Contractele sunt cunoscute în toate țările europene ca având, în general, aceleași trăsături. Totuși, de la o legislație națională la alta există diferențe în anumite privințe (clauze obligatorii, sancțiuni, condiții de validitate etc.), care țin de tradiția culturală, economică sau juridică.
Regulamentul Roma I constituie dreptul comun în materia legii aplicabile obligațiilor contractuale în dreptul român.
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale („Roma I”), adoptat la Strasbourg, la data de 17 iunie 2008, a fost publicat în J.O. nr. L177 din 4 iulie 2008.
Regulamentul se aplică numai contractelor încheiate după data când a devenit aplicabil, respectiv 17 decembrie 2009 (art. 28). Această prevedere consacră principiul neretroactivității prevederilor Regulamentului.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Belohlavek, Al. Convenția de la Roma. Regulamentul Roma I, vol. I, Editura C.H.Beck, București 2012;
Jakotă, M. Sistemul de rezolvare a conflictelor de legi în materie contractuală în dreptul inetrnațional privat român, în Analele Universității A.I. Cuza, Iași, 1958, vol. II;
Lupașcu, D., D. Ungureanu, Drept internațional priviat, Editura Universul Juridic, București 2012;
Rucăreanu, I. Dreptul comercial internațional, editat de Revista economică, București 1976;
Sitaru, D. Drept internațional privat. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București 2013;
Legislație
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Legea Aplicabila Obligatiilor Contractuale în Dreptul International Privat Românesc (ID: 117377)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.