Legatura Viata Opera la Esteti Wilde

=== 765e56dc261f4c1e147bf265ce798830fa15112e_65903_1 ===

LEGĂTURA ÎNTRE VIAȚĂ ȘI OPERĂ LA ESTEȚI: CAZUL OSCAR WILDE

MOTTO: Cred că omul ar trăi viața deplin și total,

dacă ar da formă fiecărui sentiment,

expresie fiecărui gând, realitate fiecărui vis

Oscar Wilde, Portetul lui Dorian Gary

Estetica este o disciplină a filozofiei care se concentrează asupra percepțiilor, simțurilor,a frumuseții (în natură sau artă), sau numai la ceea ce se raportează la conceptul de artă. Estetica se referă de asemenea și la domeniul desemnat până în secolul al XVIII-lea de ca "știința frumuseții" sau "critica gustului" și devine din secolul al XIX-lea filozofia artei. Acesta se referă, de exemplu, emoțiile provocate de o operă de artă (sau gesturi, anumite atitudini, lucruri), judecăți ale lucrării, la ceea ce este specific sau unic pentru o expresie (artistică, literară, poetică, etc.), care ar putea fi definit ca frumos, prin opoziție cu utilul și funcționalul.

Cuvântul estetic derivă din grecescul αίσθησιs / aisthesis însemnând frumusețe / senzație. Deși cuvântul estetic are o etimologie greacă, era necunoscut antichitate, căci știința esteticii a apărut în timpurile moderne și într-un context german. Filozoful german Alexander Gottlieb Baumgarten, discipol al lui Christian Wolff, este cel care a introdus în sec. xviii neologismul « estetică» (în latină : Aesthetica) și i-a dat accepțiunea sa modernă odată cu publicarea primului volum din opera sa Aesthetica, în 1750.

Termenul estetică are o semnificație diferită în funcție de limbă, nefiind adoptat în aceleași perioade și în urma acelorași opere filozofice (cele ale lui Kant și Hegel în special). În limba engleză, domeniul esteticii a fost inclus în mod tradițional în cel al criticii, în urma operei Elements of Criticism (1762) a filozofului Henry Home, și se definea în general drept “critică de artă” (critic of art).

Fundamentele filozofice ale esteticii au fost formulate în sec. XVIII de către Immanuel Kant, care a vorbit despre autonomia artei. Arta trebuie să existe pentru ea însăși, pentru esența frumuseții ei intrinsece. Artistul nu trebuie să fie preocupat de moralitate sau utilitate și nici măcar de plăcerea pe care opera sa ar darui-o publicului. Estetismul a fost promovat în Germania de J. W. von Goethe iar în Anglia de Samuel Taylor Coleridge și Thomas Carlyle.

Benjamin Constant a fost primul care a utilizat sintagma l'art pour l'art (artă pentru artă) în 1804; Victor Cousin a popularizat sintagma, impunând-o ca un fanion al estetismului în anii 1890. Scriitori francezi precum Théophile Gautier și Charles-Pierre Baudelaire au contribuit semnificativ la mișcare.

Oscar Wilde nu a inventat estetismul, dar a fost liderul dramatic în promovarea acestuia în secolul XIX. Wilde a fost influențat în timpul studenției de lucrările criticului și poetului englez Algernon Charles Swinburne precum și de lucrările scriitorului american Edgar Allan Poe. Eseistul englez Walter Pater, un promotor al conceptului de "artă pentru artă" a contribuit la formarea esteticii umaniste a lui Wilde, în sensul că era mai preocupat de individual, de sine, decât de mișcările popular precum Industrialism sau Capitalism. Arta nu este menită să instruiască și nu trebuie să se fie un ghid social, moral sau politic.

Ca și Baudelaire, Wilde a pledat pentru eliberarea de constrângerile morale și față de limitările impuse de societate. Această abordare a contrariat convențiile din epoca Victoriană, conform cărora arta trebuia să fie instinctivă și să îmbogățească spiritual. Wilde a mers și mai departe și a afirmat că viața artistului este mai importantă decât opera sa; viața să trebuie să fie cea mai importantă parte a operei sale.

Cea mai importantă lucrare a lui Wilde în domeniul criticii, publicată în mai 1891, este un volum intitulat Intentions.

Volumul conține patru eseuri: "Decăderea Minciunii", "Stilou, Creion și Otravă", "Criticul ca Artist" și "Adevărul Măștilor". Acest volum și eseul contemporan lui "Sufletul Omului în Socialism" afirmă susținerea lui Wilde pentru estetism și furnizează contextul filozofic pentru romanul său Portretul lui Dorian Gray.

"Decăderea Minciunii" a fost publicat inițial în ianuarie 1889. Într-o scrisoare către Kate Terry Lewis, Wilde l-a numit "o trompetă în fața porții îndobitocirii". Dialogul, pe care Wilde îl simțea ca fiind cel mai bun al său, are loc în biblioteca unei case de țară din Nottinghamshire. Protagoniștii sunt Cyril și Vivian, care erau numele copiilor lui Oscar Wilde. Vivian pledează și argumentează una dintre dogmele estetismului lui Wilde: Arta este superioară Naturii. Natura are intenții bune dar nu le poate duce la îndeplinire. Natura este crudă, monotonă și cu minusuri de design în comparație cu Arta.

Potrivit lui Vivian, omul trebuie să aibă temperamentul unui adevărat mincinos "cu declarațiile sale directe și neînfricate, cu superba sa iresponsabilitate, cu sănătosul și naturalul său dispreț pentru dovezile de orice fel!" Artistul cu o astfel de atitudine nu va fi încătușat de fapte sterile ci va fi capabil să spună adevăruri frumoase care nu au nimic de-a face cu faptele.

Și eseul " Stilou, Creion și Otravă " a fost publicat inițial în ianuarie 1889. Este un eseu biografic despre faimosul scriitor, criminal și falsificator Thomas Griffiths Wainewright, care a folosit pseudonimul "Janus Weathercock."

Abordarea lui Wilde este în sensul că faptele penale ale lui Wainewright dezvăluie un adevărat suflet de artist. Artistul trebuie să aibă "o concentrare a viziunii și o intensitate a scopului " care exclud judecata morală sau etică. Adevărații esteți aparțin "aleșilor" cum îi numește Wilde în "Decăderea Minciunii" și sunt deasupra unor astfel de criterii. Ca acte creatoare, nu există o deosebire esențială între artă de crimă. Artistul își ascunde deseori identitatea îndărătul unei măști, dar Wilde susține că masca este mai revelatoare decât adevărata față. Deghizările intensifică personalitatea artistului. Viața însăși este o artă, iar adevăratul artist își prezintă viața ca pe capodopera sa. Wilde, care a încercat sa facă această distincție în propria sa viață prin încercările sale de a se re-creia, a inclus această temă în Portretul lui Dorian Gray.

Cel mai lung eseu din volumul Intentions, "Criticul ca Artist" a apărut inițial în două părți (iulie și septembrie 1890) cu titlul semnificativ "Adevărata funcție și valoare a criticii; cu câteva remarci asupra importanței faptului de a nu face nimic: un dialog". Teza centrală din eseul lui Wilde este aceea că un critic trebuie să treacă dincolo de opera pe care o analizează.

Personajele dialogului sunt Gilbert și Ernest. Împreună cu tema centrală a importanței criticului, Gilbert subliniază importanța individului. Omul face timpurile, nu timpurile îl fac pe om. Mai mult, el argumentează că păcatul este un element esențial al progresului. Păcatul ajută la afirmarea individualității și evită monotonia și conformismul. Regulile și moralitatea sunt non-creative, și de aceea rele.

Cel mai bun critic trebuie să spargă tiparele obișnuite, îndeosebi cele ale realismului și să accepte estetica impresionismului – ceea ce cititorul simte când citește o operă și nu ceea ce cititorul crede sau raționează în timp ce citește. Criticul trebuie să transcendă evenimentele considerate strict literal și să aprecieze pasiunile imaginative ale minții.

"Adevărul Măștilor" a apărut prima dată în mai 1885 sub titlul "Shakespeare și costumul de scenă".

Wilde ridică problema contradicției în termeni, cu privire la adevăr. În arata, spune el, nu există adevăr absolut: Un adevăr este acela a cărui opus este de asemenea adevărat. Acest sentiment îi trezește un profund respect față de gândirea lui Walt Whitman. În Song of Myself (Cântec despre mine însumi) Whitman scrie "Mă contrazic pe mine însumi? / Foarte bine atunci, mă contrazic pe mine însumi, / (Sunt mare, conțin multitudini)".

Dacă Walt Whitman a vrut să trezească lumea cu al său bocetul barbar, Wilde a preferat aforismele, paradoxul, ironia și satira. Deși Wilde nu ar fi vrut să fie acuzat de sinceritate, el a fost cu siguranță devotat estetismului atât în viața cât și în arta sa.

Portretul lui Dorian Gray, a creat indignare publică atunci când a fost publicat (1891). Romanul atinge și tema homosexualității, considerată imorală în epoca Victoriană, într-o societate care privea homosexualitatea ca fiind nu numai imorală și nenaturală, fiind incriminată penal și sancționabilă cu închisoarea. A fost un succes dar și un scandal imens. Scopul romanului era să șocheze convenționalismul epocii prin cercetarea și expunerea complicatelor legături dintre viață și artă. Analiză subtilă a societății victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului și a teoriei frumosului ca valoare absolută, Portretul lui Dorian Gray a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii. Entuziasmat de farmecul propriului portret, pictat de Basil Hallward – un prieten apropiat, Dorian Gray face un pact asemeni lui Faust, vânzându-și sufletul în schimbul frumuseții și tinereții veșnice. Influențat de Lordul Henry Wotton, el duce o viață dublă, experimentând toate plăcerile interzise, dar păstrând aparențele unei vieți respectabile. În timp ce se afundă în această existență promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice și morale, care însă încep să se ivească pe chipul său zugrăvit în tabloul lui Basil. După ani de zile, simțindu-se obosit de atâtea excese și vinovat de răul făcut în jurul său, atacă portretul cu un cuțit. Când intră în cameră, servitorii găsesc portretul unui tânăr frumos, în timp ce pe podea zăcea trupul unui bătrân zbârcit și decrepit, cu un cuțit în inimă.

„Romanul meu e otrăvitor, dacă vreți, dar nu puteți nega că este perfect, iar perfecțiunea este ceea ce căutăm noi, artiștii”.

Wilde a fost căsătorit timp de câțiva ani și a fost tatăl a doi copii. În anul 1891 cunoaște un tânăr și frumos poet, Lord Alfred Douglas (Wilde îl va alinta "Bosie"), cu care începe o relație de dragoste, homosexual, care va avea consecințe dezastruoase pentru vita și cariera sa. Cum opera sa conținea multe aluzii la homosexualitate, care au ultragiat societatea Victoriană, a reprezentat un factor major în umilirea sa publică și în final, în decăderea sa. În 1895, tatăl lordului Alfred, un aristocrat, l-a acuzat pe Oscar Wilde de homosexualitate. Wilde a fost judecat și, după un proces extrem de mediatizat în epocă, a fost condamnat pentru “acte indecente” la doi ani de muncă silnică. A ajuns la Reading Gaol, unde condițiile aproape inumane i-au afectat grav sănătatea. În închisoare, Wilde a scris De Profundis (1897), un eseu sub forma unei scrisori către iubitul său, Bosie, în care descrie parcursul său care l-a dus către închisoare. Soția sa, Constance, a fost nevoită să părăsească țara împreună cu copii lor și să-și schimbe numele de familie. A sperat în permanență ca la ieșirea din închisoare, Wilde să renunțe la iubitul său și să se reîntoarcă la familie. Deși a încercat să îndeplinească dorința soției sale, Wilde nu a rezistat tentației. S-a reîntors la Bosie. După eliberare, Wilde, deja ruinat, a emigrat în Franța, unde și-a trăit ultimii trei ani ai vieții sub un nume fals. Înainte de plecarea către Franța, s-a pronunțat divorțul și a fost declarat falit. În Franța s-a bizuit pe ajutorul financiar al puținilor prieteni rămași. În această perioadă a scris capodopera sa finală, The Ballade of Reading Gaol, o elegie pentru un om executat, Charles Wooleridge, un guardian care își ucisese soția din gelozie. Execuțiile nu erau dese la Reading Gaol și poemul a fost răspunsul uman și sensibil al lui Wilde față de soarta acelui om și condițiile inumane din închisorile victoriene. Sănătatea lui Oscar Wilde s-a deteriorat ireversibil în această perioadă și, în final, a murit la vârsta de 46 de ani, sărac și singur în Paris. A fost înmormântat într-un cimitir din Paris.