Jus Cogens – Rol ȘI Semnificație ÎN Desfășurarea Normală A Relațiilor Internaționaledocx

=== JUS COGENS – ROL ŞI SEMNIFICAŢIE ÎN DESFĂŞURAREA NORMALĂ A RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ===

ACADEMIA DE POLIȚIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

SPECIALIZAREA: DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

REFERAT

2016

JUS COGENS – ROL ȘI SEMNIFICAȚIE ÎN DESFĂȘURAREA NORMALĂ A RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

1

CUPRINS

INTRODUCERE

1. ROLUL NORMELOR IMPERATIVE (JUS COGENS) ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

2. ORIGINEA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

2.1. CATEGORIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

2.1.1.TRATATUL INTERNAȚIONAL

2.1.2. CUTUMA INTERNAȚIONALĂ

3.NORMELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

3.1.APARITIA SI EVOLUTIA NORMELOR

3.2.CONTINUTUL NORMELOR

4. VALOAREA JURIDICĂ A INSTRUMENTELOR NORMATIVE

4.1. NORMELE GENERALE DE DREPT

4.2. DISPOZIȚIILE INSTANȚELOR JUDICIARE INTERNAȚIONALE

4.3. DISPOZIȚIILE ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE

4.4. DOCTRINA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

4.5. ACTELE STATELOR

4.6. ECHITATEA

4.7. LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI DISPOZIȚIILE INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI NAȚIONALE

2

5. ROLUL DIPLOMAȚIEI PUBLICE

5.1. INTERESELE SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE

5.1.1.DETERMINAREA INTERESELOR SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE

5.1.2. IMPACTUL INTERESELOR ASUPRA ORDINII PUBLICE INTERNAȚIONALE

5.1.3. DIPLOMAȚIA ÎN PROMOVAREA INTERESELOR GLOBALE

5.2. ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN SECOLUL XXI

5.3.OBIECTIVELE DIPLOMATIEI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3

INTRODUCERE

În literatura juridică, un regim juridic special se exclude din regimul general, iar aplicabilitatea este prioritară, conform principiului „lex specialis derogat legi generali”. În privința normelor de jus cogens acționează o excepție care realizează inversarea priorității, în sensul că norma particulară nu este exclusa de la norma imperativă internațională care constituie norma generală.

Inderogabilitatea reprezinta trăsătura care ține de esența normelor imperative internaționale și determină mulți autori să considere că setul de norme de jus cogens susține o ierarhie normativă în dreptul internațional. Prin urmare, normele imperative reprezintă un model superior comparativ cu normele internaționale dispozitive din cauza faptului că orice normă imperativă aparține dreptului internațional general, care reprezintă dreptul superior.

În dreptul intern problema ierarhiei normelor este de ordin general care are ca soluționare o serie de principii bine stabilite, cu caracter de drept imperativ. Exista o situație diferită în privința ierarhiei în sistemul de drept internațional. Dreptul internațional este caracterizat de echivalența izvoarelor, în momentul în care se abordeaza problema ierarhiei, care oferă alternativa unei analize substanțiale a normelor prin care se constată că în eșaloanele superioare sunt plasate normele incluse în dreptul imperativ. Această situație are rolul de a produce o consecință importantă privind norma imperativa pe care o transformă dintr- o normă de validitate a producției normative într-o normă de prioritate între principii și reguli stabilite în vederea rezolvarii conflictelor între acestea. Prin urmare, anularea reprezinta sancțiunea drastică și esențială a conceptului de jus cogens, care se diminuează datorită mecanismului de prioritate în aplicabilitate.

În doctrină există autori care critică sancțiunea nulității, care nu ține cont de gravitatea încălcării prin derogare de la normele imperative, având ca obiect limitarea autonomiei normative a subiectelor de drept internațional și împrumută caracterul de sancțiune particulară, specifică ca în dreptul intern.

4

Într- o altă opinie se consideră că anularea tratatelor particulare care sunt în conflict cu o normă imperativă internațională dețin o eficacitate incertă prin conexiunile cu dreptul intern, iar organele legislative dispun de adoptarea unor tratate de drept internațional general.

În analiza raportului dintre aplicarea normelor imperative și sancțiunea de anulare, doctrina de drept internațional se preocupa de stabilirea rolului și implicațiilor articolului 103 din Carta ONU în dreptul imperativ. Pentru mulți autori, articolul 103 din Carta ONU se constituie într- o reglementare cu efect de nulitate, neexistând o diferență între anulare și efectul articolului, ca sancțiune specifică normelor imperative.

Un răspuns elocvent se consideră opinia exprimată de Ion Diaconu, care după adoptarea Convenției de la Viena din 1969, accentua că acest articol stabilește numai o ordine de prioritate, în sensul că dispozițiile Cartei se vor aplica în cazul unui conflict normativ.

În concluzie, atât nulitatea ca sancțiune ce derivă din esența normelor imperative internaționale, cât și prioritatea în aplicare a acestora, ca mecanism ce instituie ierarhia materială în dreptul internațional susțin dreptul imperativ. Raportul dintre nulitate și prioritate este unul bilateral aparținând dreptului internațional general, iar norma imperativă este o normă superioară ce susține interesul general al societății internaționale. Din cauza superiorității aceasta trebuie să fie respectată prioritar în raport de normele speciale adoptate în cadrul tratatelor particulare sub sancțiunea drastică a nulității absolute. Anularea are rol de prevenție la nivelul întregii comunități a statelor, iar prioritatea normelor imperative impune subiectelor de drept internațional să ia în considerare respectarea întregului ansamblu de norme de jus cogens.

5

ROLUL NORMELOR IMPERATIVE (JUS COGENS) ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

Conceptul jus cogens reprezintă norma imperativă care în cazul încălcării, atrage anularea tratatelor sau convențiilor ce conțin reglementări derogatorii de la aceste norme.

După adoptarea Convenției de la Viena din 1969, care confirmă recunoașterea normelor imperative în dreptul internațional prin art. 53 și 64, conceptul de „jus cogens” devine cea mai importanta instituție de drept internațional public.

Prin urmare, conform art. 53, orice tratat care este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general în momentul încheierii sale, este anulat. În privința dispozițiilor Convenției, norma dreptului internațional general este norma acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor ca fiind o normă de unde nu este permisă derogarea și care se modifica numai printr-o nouă normă a dreptului internațional general cu același caracter.

Conform art. 64 privind noi norme imperative a dreptului internațional general jus cogens, dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului internațional general, care este în conflict cu această normă, orice tratat existent devine nul.

Dreptul internațional nu prezintă principii de confirmare și calificare a normelor de jus cogens ca norme juridice imperative, iar doctrina nu este constantă în privința stabilirii criteriilor de recunoaștere a unei norme imperative de drept internațional. Prin urmare, în doctrină sunt propuse următoarele criterii: semnificația normei și a valorilor protejate, caracterul normei pentru statele lumii și legatura normei cu obiectivele dreptului internațional.1

1 I. Diaconu, Drept internațional public, Casa de editura Șansa SRL, 1995: 72.

6

In 1995, Ion Diaconu propune criterii tehnice, cum ar fi art. 103 din Carta ONU, conform cărora dispozițiile tratatelor predomină asupra altor dispoziții în cazul incompatibilitatii. În asemenea situație, prevederile tratatelor constituie normele imperative, fapt care nu corespunde realității.2

Conform lui Dupuy, in privința izvoarelor în care sunt incluse normele imperative, acestea se prezinta sub forma tratatelor multilaterale sau a cutumei. În doctrină, principiile de drept internațional reprezinta originea normelor imperative.3

Doctrina de drept internațional este divizată în privința rolului normelor generale implicate în fundamentarea sistemului normativ internațional, cărora autorii le acordă o semnificație constituțională, în situatia în care doctrina contestă o astfel calitate.4

Convenții internaționale, în special cele privind drepturile fundamentale ale omului conțin prevederi referitoare la interdicția derogărilor de la aplicarea normelor respective, cum ar fi interdicția derogărilor de la utilizarea Convenției în privința prevenirii și reprimarii crimei de genocid.

Caracterul imperativ al unei norme rezultă din atitudinea statelor de a accepta respectiva normă, atitudine exprimată prin diferite acte și conduite din care rezultă că nu sunt permise derogări de la norma. Normele imperative posedă un caracter juridic și reglementează relațiile dintre state.

Insușirile privind esența normelor imperative internaționale plaseaza ansamblul normelor într-o poziție centrală în configurația dreptului internațional general. Jus cogens este un ansamblu de norme implicat în funcționalitatea ordinii juridice internaționale, reprezentând consecința evoluției societății internaționale și indicator al nivelului de consolidare a conștiinței colective. Trăsătura specifică dar și definitorie ce se detașează în cadrul regimului juridic al normelor imperative internaționale este inadmisibilitatea derogării,

2 Ibidem, p. 73.

3 P.M. Dupuy, Droit international public, Dalloz, 1995: 220-221.

4 Ș. Moțățăianu, Teorii privind „constituționalismul” în dreptul internațional, Analele Universității “Constantin Brâncuși” , Târgu Jiu, 2014.

7

ceea ce unii autori au considerat, în sens metaforic, că atribuie acestor norme rolul de supraveghetor al ordinii publice internaționale.5

Constituit exclusiv din norme aparținând dreptului internațional general, jus cogens este un corp de norme superioare, care prin calitatea intrinsecă a inderogabilității promovează o ierarhie în regulile ordinii juridice internaționale. Existența normelor imperative, ca norme supreme în dreptul internațional, este de natură să introducă o ierarhie normativă, adică a normelor internaționale, fără influența asupra izvoarelor formale, doctrina promovând în această materie ideea de echivalență. Se observa o precautie în abordarea problemei ierarhiei formale, a surselor de drept, dar si a normelor imperative care influențează izvoarele de drept internațional sub aspectul priorității în aplicare. Ansamblul normelor imperative internaționale nu se constituie într – un izvor separat de dreptul internațional. Ele reprezinta normele dreptului internațional general având ca izvoare formale tratatul multilateral cu deschidere universală și cutuma de aplicație generală. Exista o anume ierarhie, care situeaza la un nivel superior izvoarele formale ale dreptului internațional general față de izvoarele formate din norme particulare.

Doctrina consideră că jus cogens modifică sistemul izvoarelor de drept internațional, relația lor fiind reciprocă.6 În cadrul fiecăruia dintre izvoarele de drept internațional, tratatul și cutuma, normele cu caracter imperativ dețin o poziție superioară. Între normele convenționale și cele cutumiare nu exista o ordine de prioritate în acele situațiile când se aplică ambele categorii de norme, fără a se exclude una pe cealaltă. Unica prioritate este aceea când unul din izvoare implică aplicarea unei norme cu caracter imperativ, putând astfel reține o ierarhie formală, adică în planul izvoarelor de drept internațional.

În ceea ce privește ierarhia normativă materială, normele imperative se manifestă în sistemul de drept internațional și intervin în raporturile dintre subiectele de drept, prin interdicția oricărei derogări între obligațiile unei norme imperative cu cele din acorduri particulare. Unii autori din doctrină au subliniaza că jus cogens nu reprezinta un fenomen

5 D. Popescu, Drept internațional public, Editura Universității Titu Maiorescu, 2005: 48.

6 R. Kolb, Théorie de jus cogens international; essai de relecture du concept, PUF, 2001: 137

8

de ierarhie normativă în sens absolut, pentru că dreptul imperativ se plaseaza la aceleași cote cu dreptul dispozitiv, conform naturii dreptului internațional. De aceea ierarhia este relativă și reprezinta prioritatea normelor imperative asupra tratatelor particulare derogatorii. Ierarhia normativă nu poate fi decât relativă, deoarece intervine în raporturile particulare dintre subiecte determinate, la nivelul izvoarelor de obligații și nu al izvoarelor de drept.

9

2. ORIGINEA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Originea dreptului internațional reprezinta mijloacele sau instrumentele juridice de exprimare a normelor care rezulta din acordul de hotărâre al statelor.

Problematica originii dreptului internațional nu este codificată la nivel internațional. Analizele de specialitate se bazeaza pe dezbateri legate de prevederile Statutului Curții Internaționale de Justiție, art.38, care au fost sau nu acceptate, cu valoare de codificare a originilor dreptului internațional.

În textul articolului se prevede că, în rezolvarea diferendelor internaționale care vor fi supuse, Curtea are misiunea de a decide în conformitate cu dreptul internațional, aplicând urmatoarele:

a. convențiile internaționale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu;

b. cutuma internațională, ca expresie a unei practici generale acceptată ca fiind normă de drept;

c. normele generale ale dreptului, acceptate de națiunile civilizate;

d. potrivit art.59, deciziile judecătorești și sistemul specialiștilor calificati ai dreptului public care apartin diferitelor națiuni, ca instrumente auxiliare de definire a regulilor de drept.

Potrivit prevederilor art.38, dispoziția nu aduce ofensa dreptului Curții de a clarifica o clauză, ex aequo et bono, dacă părțile implicate sunt în concordanță cu aceasta, iar art.59, menționează că hotararea Curții are constrângere între părțile în litigiu și pentru motivul care o soluționează.

Din perspectiva calificării originii dreptului internațional public, textul prevăzut în art.38 din Statutul C. I. J. are caracter exemplificativ, deoarece obiectul lui nu constă

10

în stabilirea originii dreptului internațional, ci în stabilirea normelor juridice pe care le aplică Curtea în soluționarea categoriilor cu care este sesizată. Însă textul reprezintă un punct de plecare important, datorita raportarii la misiunea Curții de a rezolva diferendele potrivit dreptului internațional și se adresează principalului organism judiciar cunoscut pe plan internațional, iar Statutul Curții face parte integrală din Carta Națiunilor Unite. De asemenea, practica jurisdicțională a Curții, în cei peste 50 de ani de activitate, a confirmat semnificația textului art. 38 pentru dreptul internațional.

Din interpretarea articolului 38 din Statutul C. I. J. nu rezultă nivelul originii de drept internațional, doctrina promoveaza ideea egalității între principalele izvoare de drept internațional, afirmându-se că „un tratat nu posedă a priori o valoare superioară față de o regulă cutumiară”7

Doctrina, ca o clasificare a originii de drept internațional public, admite criteriul valorii în apariția principiilor juridice internaționale care se concretizeaza în origini principale si auxiliare8.

În prima categorie sunt incluse tratatele și cutuma internațională, iar în categoria a doua se includ deciziile instanțelor judiciare internaționale, sistemul dreptului internațional, legislația internă și deciziile instanțelor judecătorești naționale, deciziile organizațiilor internaționale si actele statelor.

După criteriul formei de exprimare, se întâlnesc izvoarele exprese sau tratatele internaționale și izvoarele tacite sau cutumele internaționale.

7 P. Blacher, Droit des relations internationales, Ed. Lexis, Paris 2006 : 9 .

8 M. Niciu, Drept Internațional Public, Editura Servosat, Arad, 1999: 21.

11

2.1. CATEGORIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

2.1.1.TRATATUL INTERNAȚIONAL

În Convenția de la Viena se prevede că tratatul înseamna acordul internațional care se încheie în scris între state și este guvernat de dreptul internațional, consemnat într- un instrument sau mai multe instrumente conexe, indiferent de denumirea lui particulară.

Tratatul reprezinta principala origine de drept internațional, care creaza norme noi de drept sau modifica pe cele existente.

Tratatul este un act juridic incheiat de țări cu alte subiecte de drept internațional, prin care se realizează sau se modifică legăturile juridice internaționale. Pentru a deveni originea dreptului internațional, tratatul necesita intrarea lui în vigoare si îndeplinirea cerințelor de validitate determinate de principiile dreptului internațional.9

Tratatele încheiate de state reprezinta subiecte principale ale dreptului internațional si sunt guvernate din punct de vedere al procedurilor de încheiere, executare si încetare de prevederile Convenției cu privire la dreptul tratatului de la Viena, din anul 1969.

Tratatele care se încheie de către stat cu organizațiile internaționale sau între două sau mai multe organizații internaționale sunt guvernate de prevederile Convenției de la Viena din 1986.

9 A. Bogdan, Drept internațional public, Ed. Universitaria, Craiova, 2010: 33.

12

2.1.2. CUTUMA INTERNAȚIONALĂ

Cutuma reprezinta cea mai veche origine a dreptului internațional, constituin d izvorul prioritar al acestuia.

Cutuma internațională semnifică practica generală si constantă a statelor, considerată forță juridică obligatorie.

Nu toate practicile statelor devin cutume intenaționale, doar practicile sau comportamentele generale si constante care sunt însoțite de acceptarea lor de către stat ca expresia unei reguli juridice.

Exista doua elemente pe care o regulă trebuie sa indeplineasca să fie acceptată pe cale cutumiară:

– elementul material sau conduita statelor considerată abilitate generală și constantă ;

– elementul psihologic prezentat prin atitudinea statelor de acceptare a regulii juridice.

Articolul 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție precizează ca cutuma internațională reprezinta dovada unei practici generale, acceptate ca drept.

Cercetând elementul cutumei internaționale, respectiv conduita concreta a statelor, care se exprima în forme diferite, se constată următoarele caracteristici:

– practica trebuie să fie generală, să se găsească în comportamentul tuturor statelor cărora cutuma le este opozabilă,

– practica trebuie să fie constantă, prin conduitele în cadrul parametrilor substanțiali;

10 R. Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ed. All, București, 1998: 43.

13

practica să fie relativ îndelungată, cu manifestarea conduitelor statelor implicate în procesul de formare a cutumei care trebuie să fie apreciată prin raportarea la domeniul de relații internaționale reglementate.

Regulile cutumiare se realizeaza datorita unor perioade de exercițiu, caracteristica dreptului internațional. În ultimul timp, procesul cutumiar s- a accelerat din cauza creșterii complexității legaturilor internaționale. Prin urmare, condiția ca practica să fie îndelungată nu mai reprezintă o condiție atât de esențială pentru formarea cutumei internaționale.

Elementul psihologic constă în atitudinea de acceptare de către state a caracterului juridic conform regulii definite prin practica generală și relativ îndelungată dintre ele. Existența elementului material se realizeaza datorita unei conveniențe internaționale și nu unei reguli cutumiare, care este lipsită de forță juridică.

Cutumele internaționale, conform ariei de acțiune, se clasifica în:

– cutume universale sau generale, care reprezinta regulile aplicabile subiectelor de drept internațional datorita acceptării lor ;

– cutume regionale sau locale, constituite pe arii restrânse, continentale

– cutume bilaterale, stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.

Condițiile de aplicare a cutumelor generale, se clasifica în două aspecte principale.

nu este necesara relația dintre stat și cutumă, ca acesta să fi participat prin comportarea sa, la formarea acesteia; nu se impune ca statul sa accepte cutuma în mod expres teoria acordului tacit.

14

practica majoritară nu poate deveni obligatorie pentru un stat dacă în mod constant ea nu este acceptată de statul respectiv, care acționeaza în baza suveranității sale.

În ceea ce privește cutumele regionale, care leagă un grup de state sau de două state, participarea statelor la formarea acestor tipuri de cutumă este mai severă decât în cazul cutumelor generale.

În cadrul practicii statelor, care are relevanță pentru formarea normelor cutumiare, un rol important revine tratatelor și în mod special tratatelor de codificare a dreptului internațioanal.

Din diferite motive, normele cutumiare universale au fost incluse în tratatele de codificare. În alte cazuri tratatele multilaterale reprezinta momentul transformării unei practici în normă cutumiară sau clarifica conținutul unei asemene norme.

Tratatele de codificare a dreptului internațional pot să dea expresie normelor cutumiare pe care le include.11

Unele tratate multilaterale clarifica normele cutumiare, în sensul că procesul de formare are ca rezultat definirea precisă a normei.

În alte cazuri tratatele sau prevederile se utilizeaza ca sursă de inspirație pentru practica ulterioară a statelor, care a dus la formarea normei cutumiare.

Există încă o relație reciprocă între tratate și cutumă. Adesea tratatele se includ în domenii reglementate prin norme cutumiare generale, care le modifica sau precizeaza conținutul lor .

Astfel, dacă un tratat nu este clar în unele din prevederile sale, o practică a statelor părți asigură interpretarea comună a acestora. Această practică poate fi conformă cutumei anterioare sau diferită de aceasta. Astfel, practici ulterioare se pot dezvolta în norme cutumiare complementare tratatului.

11 M. Stănciulescu, M. Floroiu, Drept internațional public, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006: 40.

15

Cele două izvoare de drept își păstreză autonomia și semnificația distinctă, astfel, dacă normele cutumiare sunt preluate integral în tratate, aceasta nu înseamnă că ele au încetat să existe ca norme juridice. În general, normelor convenționale și normelor cutumiare, li se recunoaște o valoare juridică egală.

16

3.NORMELE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

3.1.APARITIA SI EVOLUTIA NORMELOR

Evoluția dreptului internațional din ultimele decenii a avut ca urmare formarea și afirmarea normelor fundamentale ale acestuia. Specificul acestor norme ale dreptului internațional este reprezentat de caracterul lor dinamic, acestea asigură concordanța dintre sistemul juridic și relațiile sociale văzute în continua lor transformare. Din punct de vedere evolutiv, normele dreptului internațional public s-au dezvoltat concomitent cu evoluția dreptului internațional.

Ca în orice ramură a dreptului, normele dreptului internațional public reprezintă structura de rezistență a acestuia, pe care se modeleaza celelalte instituții juridice cu care dreptul internațional operează.

Aceste opinii fac un serviciu politicii agresive duse de unele grupuri de presiune, care pentru realizarea unor interese încalcă normele dreptului internațional public.

Datorita faptului ca nu poseda un caracter etern, normele fundamentale se transformă și se dezvoltă pe măsura și în concordanță cu evoluția relațiilor sociale. Din cauza dezvoltării progresive a dreptului internațional, normele sunt înscrise în tratate multilaterale cu caracter universal sau regional.

De-a lungul timpului, concomitent cu apariția și dezvoltarea relațiilor dintre state au evoluat normele dreptului internațional public care guverneaza relațiile dintre state și care constituie substanța unor noi raporturi internaționale, componenta unei noi ordini economice și politice internaționale.

12 A. Bogdan, Drept internațional public, Editura Universitaria, Craiova, 2010: 33-71.

17

Din punct de vedere istoric, cea mai veche norma apartine antichitatii, fiind întâlnita la romani. În Evul mediu, norma respectării obligațiilor internaționale avea un rol important, tratatele fiind consființite prin jurăminte religioase, schimb de ostateci si sechestru de teritorii. La sfârșitul perioadei monarhiei feudale, apare noțiunea de suveranitate, expresie juridică și politică a supremației puterii monarhice în interiorul țării, asupra tuturor feudalilor și în același timp a independenței, în exterior față de Biserica de la Roma, de împărății Sfântului Imperiu Roman, de națiunea germană și de alți monarhi feudali. O mare recunoaștere cunoaște norma suveranității în perioada absolutismului.

Astfel, între anii 1698-1700, Franța, Anglia și Olanda au încercat să împartă între ele posesiunile spaniole sub pretextul menținerii echilibrului european. Revoluțiile burgheze, cea franceză din 1789-1793, au schimbat conținutul social al normei suveranității și au proclamat noi norme.

Proclamarea normei suveranității a creat fundamentul pentru recunoașterea egalității în drepturi a statelor, care înlătură conflictele feudale cu privire la ierarhia statelor și a reprezentanților lor. Încep să se afirme norme noi, ca de exemplu norma neagresiunii, cooperării și al coexistenței pașnice, al dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta, moment ce marchează un salt calitativ în evoluția dreptului internațional.

Încă din anul 1815, cu ocazia Congresului de la Viena, a fost recunoscută libertatea de navigație și s- a interzis comerțul cu sclavi.

Președintele Wilson, în anul 1918, cu ocazia încheierii păcii după primul război mondial condiționează încheierea acestei păci, de realizarea următoarelor cerințe: libertatea mărilor; libertatea comerțului; tratate de pace deschise; stabilirea de garanții care să asigure încheierea înarmărilor; formarea unei alianțe generale a națiunilor, create în scopul garantării reciproce a independenței politice și a integrității teritoriale în mod egal pentru statele mari și mici.

Pactul Societății Națiunilor din 1919, sublinia necesitatea dezvoltării relațiilor de cooperare între națiuni și a renunțării la război.

18

În perioada interbelică se dezvoltă noi norme, acestea fiind marcate de următoarele momente:

· Pactul Briand-Kellog, încheiat în anul 1928 care introduce ca instrument al politicii naționale renunțarea la război;

· Convențiile de la Londra din 3-5 iulie 1933 care au dat o definiție clară a conceptului de agresiune și de agresor.

Numeroase convenții internaționale și-au adus contribuția la dezvoltarea normelor de drept internațional.13

13 M. Bădescu, C. Andruș, C. Năstase, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul Juridic, 2010.

19

3.2.CONTINUTUL NORMELOR

In Declarația Adunării Generale O.N.U. din 1970 au fost confirmate norme fundamentale, iar prin Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975, au mai fost consacrate alte trei norme.

Doctrina occidentală denumește normele de drept recunoscute de națiunile civilizate,14 următoarele:

1. norma egalității suverane și al respectării drepturilor inerente suveranității;

2. norma integrității teritoriale și al inviolabilității frontierelor;

3. norma egalității în drepturi a statelor;

4. norma dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta;

5. norma neamestecului în treburile interne;

6. norma neutilizarii forței sau amenințarea cu forța;

7. norma rezolvării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale;

8. norma respectării obligațiilor asumate prin tratate internaționale

9. norma cooperării internaționale ;

10. norma respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

1) Norma egalității suverane și al respectării drepturilor inerente suveranității

Aceasta norma reprezintă un element esențial al Dreptului internațional public, deoarece pe el se fundamentează multe din normele acestui drept.

14 P. Blacher, Droit des relations internationales, Ed. Lexis-Nexis, Paris 2006.

20

Deoarece reprezinta un atribut esențial al statului, suveranitatea constă în supremația puterii de stat si în independența puterii de stat față de orice altă putere. Suveranitatea se caracterizează prin următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, indivizibilitate, inalienabilitate, caracter originar și plenar. Suveranitatea conferă dreptul statelor de a-și alege în mod liber sistemul politic, economic și social conform voinței poporului care trăiește pe teritoriul său, promovand propria sa politică internă și externă.

Raportul Comitetului Special pentru Codificarea Principiilor din 1964 menționa că suveranitatea este privită ca o regulă a dreptului internațional contemporan.

2) Norma integrității teritoriale și al inviolabilității frontierelor

Aceasta norma nu este confirmata, deoarece războiul era considerat un mijloc de soluționare a diferendelor internaționale. Confirmarea acestei norme a fost impusă de consecințele pierderilor materiale și umane cauzate de primul război mondial si de necesitatea menținerii status -ului stabilit prin Pacea de la Versailles, încheiată la 28 iunie 1919.

La baza integrității teritoriale sta indivizibilitatea teritoriului de stat, care permit exercitarea drepturilor suverane ale unui stat pe întreaga suprafață a teritoriului național. Orice încălcare a normei integrității teritoriale duce și la o încălcare a suveranității statului.

3) Norma egalității în drepturi a statelor

Conform acestei norme, toate statele se bucură de un statut egal, fără discriminări din care decurge capacitatea acestor state de a dobândi în mod egal drepturi și de a-și asuma obligații. Cu alte cuvinte acest principiu interzice ca un stat sau un grup de state să beneficieze de mai multe drepturi decât celelalte state în cadrul relațiilor internaționale.

Unirea normei suveranității cu norma egalității în drepturi s-a făcut prin intermediul Cartei O.N.U. care sintetizează cele două norme în norma egalității suverane.

4) Norma dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta

Declarația O.N.U. din 1970 prevede că popoarele au dreptul de a-și hotărî statutul lor politic fără amestec din afară, urmand dezvoltarea lor economică, socială

21

și culturală și au obligația de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei. Aceasta norma este întâlnita în literatura de specialitate sub denumirea de norma autodeterminării.

Prin afirmarea și consacrarea acestei norme, lupta de eliberare națională a popoarelor asuprite obtine un caracter legal. Exercitarea dreptului de a-și hotărî singure soarta de către un popor aflat sub dominație străină are drept scop obținerea independenței și constituirea într-un stat național propriu.

5) Norma neparticiparii în treburile interne

Aceasta norma mai are denumirea și de norma neintervenției. În concepția Dreptului Internațional Public intervenția presupune un amestec în rezolvarea problemelor interne sau externe ale unui stat, fapt ce conduce la un caracter ilicit al acesteia.15 Respectarea și aplicarea normei neparticiparii în afacerile care țin de competența națională a statelor este deosebit de important pentru relațiile internaționale noi, pentru respectarea celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional, în special a normelor suveranității, egalității în drepturi și a dreptului popoarelor de a-și hotărî singure propria soartă, precum și asigurarea păcii.

Indiferent de pretextele care s-ar invoca pentru justificarea intervenției, ea este interzisă de dreptul internațional contemporan. Această interdicție absolută și generală constituie garanția apărării suveranității și egalității în drepturi a statelor și a dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta.

6) Norma neutilizarii forței sau amenințarea cu forța.

Aceasta norma este confirmata într-o serie de documente internaționale printre care și Carta O.N.U. Acest principiu s-a putut exercita odată cu scoaterea războiului în afara legii. Datorită acestui fapt folosirea războiului nu mai era admisă decât în mod excepțional, în două situații :

· în cazul exercitării dreptului la autoapărare;

· în baza hotărârilor Cosiliului de Securitate O.N.U.

15 N. Purdă, Drept internațional public, Ed. Universitară, București, 2008.

22

În categoria actelor interzise prin intermediul acestei norme se include organizarea și sprijinirea actelor de război civil pe teritoriul altui stat; sprijinirea actelor de terorism pe teritoriul altui stat; tolerarea desfășurării unor activități pe teritoriul statului care implică folosirea forței sau amenințarea cu forța.

Din interpretarea prevederilor Carte O.N.U. rezultă că este interzisă folosirea forței armate și a forței ce se manifestă sub alte forme. Este general recunoscut că, nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța, constituie o normă imperativă a dreptului internațional, de la care statele nu pot deroga în raporturile dintre ele. Deși a fost dezvoltat în legătură cu sistemul de securitate colectivă al O.N.U., norma neutilizarii forței și amenințare cu forța poseda caracterul de normă cutumiară, care se aplică independent de acțiunea instituțiilor O.N.U.

7) Norma rezolvării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale

Prin Carta O.N.U., statele membre s-au angajat să renunțe la folosirea forței și să soluționeze eventualele diferende numai prin mijloace pașnice. Aplicarea acestei norme se realizeaza asupra tuturor diferendelor, fără excepție.

În concepția lui Titulescu, calitatea cea mai importanta a unei țări este pacea prelungită, care permite unei națiuni să-și găsească drumul si să se aducă civilizației generale binefacerile geniului național.

8) Norma respectării obligațiilor asumate prin tratatele internaționale

Aceasta norma reprezinta una dintre cele mai vechi norme fundamentale ale dreptului internațional public, fiind întâlnita încă din antichitate. Aplicarea acesteia se realizeaza în cazul unui tratat internațional valabil. Conceptul de bună-credință se referă la gradul de conștinciozitate, cu care obligația trebuie să fie îndeplinită.

9) Norma cooperării internaționale

Este o norma dezvoltata după adoptarea Cartei O.N.U, care prevede îndatorirea statelor de a coopera între ele, oricare ar fi diferențele lor politice, economice și sociale, în diverse domenii ale relațiilor internaționale. Cooperarea nu mai este deci, un act

23

falcutativ, ci o îndatorire a statelor. Aceasta norma nu se rezumă numai la colaborarea cu statele vecine, ci are o vocație universală.

Cooperarea internațională trebuie să se facă în interesul întregii comunități internaționale și nu în interesul unui grup de state. Norma cooperării are în vedere toate domeniile vieții internaționale și anume: menținerea păcii și securității, cooperarea economică, cooperarea socială și culturală, cooperarea politică, știința și tehnologia.

10) Norma respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

Aceasta norma are o vocație universală și nu este supusa condiției reciprocității deoarece beneficiarul acestei norme nu este un stat ci persoana fizică. Pentru aplicarea consecventă a acesteia au fost create o serie de mecanisme de supraveghere atât în plan regional cât și în plan universal.16

Dreptul internațional contemporan afirmă egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor și promovează eliminarea oricărei forme de discriminare. Egalitatea în drepturi reprezintă unul din fundamentele garantării drepturilor omului.

Exercitarea drepturilor omului trebuie să se realizeze în mod global, evitându-se astfel restrângerea exercitării unor anumite drepturi. În spiritul acestei idei statele au obligația să asigure exercitarea tuturor categoriilor de drepturi ale omului indiferent dacă este vorba de drepturi civile, economice, politice, sociale sau culturale. Indiferent de aceste clasificări drepturile omului trebuie să rămână interdependente. Normele care protejează această categorie de drepturi aparțin lui ius cogens.

Noi norme ale dreptului internațional public în curs de confirmare

· norma respectării autoritatii statului asupra bogățiilor lui naturale, constă în dreptul statelor de a dispune conform voinței lor de bogățiile lor naturale. Acestui drept îi corespunde o obligație corelativă constând în abținerea tuturor celorlalte state de a se amesteca în treburile altor state.

16 S. Scăunaș, Drept Internațional Pubic, Editura C.H.Beck ,București 2007.

24

· norma avantajului reciproc, reprezinta norma in care relațiile internaționale interstatale trebuie să se bazeze pe avantaj reciproc.

· norma bunei vecinătăți, reprezinta norma cu vocație universală, ceea ce presupune aplicarea lui între toate statele lumii.

· norma dezarmării, presupune oprirea cursei înarmării și trecerea la dezarmare prin interzicerea producerii, deținerii și folosirii unor categorii de arme, respectiv a armelor de distrugere în masă.

25

4. VALOAREA JURIDICĂ A INSTRUMENTELOR NORMATIVE

4.1. NORMELE GENERALE DE DREPT

Principiile generale de drept se încadreaza în cea de a treia poziție, după tratate și cutumă, în art. 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție.

Semnificația și conținutul principiilor generale de drept au realizat obiectul unor controverse, disputa fiind de autonomie a originilor de drept. În doctrină, se susține că principiile generale de drept constituie un izvor distinct al dreptului internațional. Rousseau susține că acestea ar include doar principii de drept intern, comune principalelor sisteme juridice,17 iar Green include și principiile dreptului internațional.18

Deciziile Curții Permanente și a Curții Internaționale de Justiție, nu sunt întemeiate pe un principiu sau normă de drept deduse din principiile generale de drept recunoscute națiunilor civilizate. De asemenea, nici statele nu și-au întemeiat pretențiile pe baza unor asemenea principii.

Într- o analiză a jurisprudenței judiciare și arbitrale, principiile generale la care se referă doctrina, chiar fără referire la art. 38, vizeaza normele administrarii justiției conform cărora nu poate exista un judecător în propria cauză, egalitatea părților, obligația reclamantului de a face proba, recurgerea la probe indirecte, desprinse din dreptul intern, pe baza dreptului roman. Exista norme, cum ar fi analizarea tratatelor conform sensului termenilor, constrangerea pentru exonerarea răspunderii, cerințele valabilității stipulației pentru altul.

17 C. Rousseau, Droit international public, 1970: 379.

18 M. Green, International Law, 3-ed, London 1970: 21-22.

26

Principiile dreptului intern, comune sistemelor interne de drept, nu pot fi izvoare ale dreptului internațional. Se afirmă că esența principiilor generale avute în vedere de textul art.38, este că acestea sunt recepționate și incluse în dreptul internațional, în vederea reglementării conduitei statelor, deoarece sunt considerate parte a justiției universale. Însă, conceptele de recepționare și includere conduc la procesul cutumiar de formare a dreptului internațional, deoarece nu pot fi automate.

În același sens, s-a afirmat că nu pot fi incluse normele din dreptul intern, în dreptul internațional, fără adaptarea lor la specificul raporturile între subiectele de dreptului internațional.

Unele dintre aceste norme au un caracter procedural, iar Jurisprudența s-a referit la ele, deoarece în dreptul internațional nu s- au dezvoltat norme privind jurisdicția internațională. Problema este dacă ele au o autonomie reală față de cutumă, sau sunt în realitate norme cutumiare.

La origine, unele norme cutumiare sunt norme ale dreptului intern comune mai multor state, devenind norme ale dreptului internațional datorita procedeului cutumei, prin urmare, izvorul lor este cutuma.

Referitor la principiile specifice ordinii juridice internaționale, exemplele date arată că ele sunt în mod evident norme cutumiare ale dreptului internațional, datorita tratatelor multilaterale, cutuma sau prin interacțiunea dintre cele două izvoare.

În consecință, practica internațională nu confirmă recunoașterea principiilor generale de drept ca izvor autonom al dreptului internațional.

27

4.2. DISPOZIȚIILE INSTANȚELOR JUDICIARE INTERNAȚIONALE

Dispozitiile instanțelor judiciare internationale sunt enunțate în art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept.

Statutul include referirea la art.59, conform căreia deciziile Curții nu constituie precedente și nu dețin o valoare obligatorie decât pentru părți și cu privire la cauza respectivă, cum ar fi recunoașterea efectului relativ al hotărârilor judecătorești și arbitrare.

Hotărârile Curții, sentințele arbitrare și cele ale tribunalelor interne servesc ca mijloc de constatare și interpretare a normelor de drept internațional, element constitutiv al procesului cutumiar, însă exercită o influență certă asupra evoluției dreptului internațional, cum sunt hotărârile Curții Internaționle de Justiție, care au un rol important în existența, sensul și întinderea unor norme generale ale dreptului internațional.

De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante, care au determinat evoluții ulterioare în fonnarea unor norme cutumiare.

În privinta deciziilor Curții Internaționale de Justiție, orice caz judecat de Curte implică o serie de decizii, cum ar fi excepțiile preliminare, probleme de jurisdicție și exceptiile de fond. Deciziile preliminare reprezintă „res judicata” și problemele respective nu pot fi redeschise.

Curtea poate reproduce afirmațiile făcute în hotărârile anterioare, dacă acestea oferă o prezentare convenabilă a normei, chiar dacă provin dintr-o decizie dată în alt caz, între alte părți. Curtea poate prelua astfel formularea unei norme constituite anterior, fără ca decizia anterioară să devină obligatorie pentru aceasta.

Dispozitiile Curții Internaționale nu stabilesc normele de drept, ci doar le constata, formuleaza sau clarifica, însă normele respective se formulează prin procedeul cutumei.

28

Referirea la formularea unei norme care este inclusă într- o decizie anterioară se înscrie în același proces. Curtea nu poate să aplice norme care nu au ca fundament unul din izvoarele dreptului internațional.

Deciziile judecătorești, prin contribuția lor la formarea dreptului internațional, nu constituie izvoare ale acestuia, ci mijloace secundare complementare, de identificare și interpretare a normelor juridice.

29

4.3. DISPOZIȚIILE ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Deciziile care formulează norme de conduită cu caracter general, prezintă interes din perspectiva analizării izvoarelor de drept. Rezoluțiile care formulează norme de conduită generale au caracter de recomandare nefiind obligatorii pentru statele membre ale organizației, chiar dacă ele votează în favoarea lor.

Termenul de decizie a organizațiilor internaționale este folosit din rațiuni practice, dar actele adoptate de aceste organizații sunt complexe și nu pot fi luate în considerare în contextul problemelor analizate.

În primul rând trebuie excluse deciziile denumite rezoluții sau deciziile privind funcționarea organizației, care se aplică în interiorul acesteia, cum ar fi aprobarea bugetului, crearea de organe subsidiare, numirea personalului.

De asemenea trebuie excluse deciziile care, chiar dacă au un caracter obligatoriu, potrivit tratatului în baza căruia sunt adoptate, Rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU în cazuri de amenințare, încălcare a păcii sau agresiune, se referă la o situație concretă și nu realizeaza norme de drept internațional.

Aceasta nu înseamnă că ele nu ar avea nicio senmificație în dreptul internațional.

Acestea dețin un rol important în dezvoltarea dreptului internațional și sunt predecesoare ale adoptării unor tratate internaționale. În unele cazuri, adoptarea unor asemenea documente poate să răspundă unei necesități de a stabili norme de conduită în diferite domenii si realizeaza adoptarea unor convenții internaționale.

În al doilea rând, asemenea rezoluții pot să promoveze formarea normelor cutumiare si se includ în procesul cutumiar ca acte materiale ale practicii statelor.

30

Deciziile organizațiilor interguvernamentale care enunță norme de drept, nu au caracter obligatoriu, însă au semnificație juridică, ca parte a procesului de negociere și adoptare a tratatelor sau de formare a normelor cutumiare. În concluzie, ele nu sunt izvoare ale dreptului internațional.19

19 I. Diaconu, Manual de Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, 2007: 73;

31

4.4. DOCTRINA DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Statutul Curții Internaționale de Justiție, se referă la doctrina specialiștilor din diferite state, aceasta fiind un alt instrument auxiliar de determinare a principiilor dreptului internațional.

În această categorie se includ lucrările specialiștilor în drept internațional și ale institutelor științifice internaționale, cum sunt Asociația si Institutul de drept internațional, care elaboreaza concepții si proiecte de codificare în dreptul internațional.

Cea mai importantă operă doctrinară în acest domeniu o constituie lucrările Comisiei de Drept Internațional a ONU, organ public care are mandat special din partea Adunării Generale să promoveze codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

Prin proiectele de tratate elaborate și comentariile la acestea prin rapoartele elaborate de membrii Comisiei, lucrările se încadrează într- un proces care duce la adoptarea de tratate internaționale și contribuie la formarea normelor cutumiare.

Rolul doctrinei este de a constata, de a interpreta sau de a evalua normele de drept, de a aduce o contribuție importantă la dezvoltarea dreptului prin analiza normelor sale, semnalarea lacunelor și neconcordanțelor și prin promovarea codificării și dezvoltării progresive a dreptului internațional.20

Cu toate contribuțiile pozitive pe care le prezintă, doctrina de specialitate nu este izvor de drept internațional.

20 M. Niciu, Drept Internațional Public, Ed. Servosat, Arad, 1999.

32

4.5. ACTELE STATELOR

Sunt considerate izvoare auxiliare ale dreptului internațional și diferite acte unilaterale ale statelor.21 În practica internațională există o serie de acte la care statul recurge în mod individual și care, neavând nici o legătură cu tratatul sau cutuma, exprimă voința statului respectiv, realizând anumite efecte în dreptul internațional.

Actele statelor sunt următoarele: promisiunea, protestul, recunoașterea, renunțarea și declarațiile. Prin unele acte, statele își asumă obligații sau resping anumite obligații internaționale, cum ar fi protestul și rezerva la un tratat, renunță la un drept sau recunosc o situație juridică internațională.

Din cauza faptului că produc efecte juridice în relațiile dintre state și sunt incidente dreptului internațional public, actele statelor, pot fi considerate ca izvoare auxiliare ale dreptului internațional.22

Diaconu nu le consideră izvoare de drept internațional, deoarece voința unilaterală a unui stat nu poate realiza norme de drept internațional, acestea fiind doar acte de aplicare a unor norme existente ale dreptului internațional.23

Analizând punctele de vedere exprimate în doctrină, actele unilaterale nu au calitatea de izvoare ale dreptului internațional, ele putând fi analizate ca acte de aplicare a dreptului internațional.

21 D. Popescu, 1997, op. cit., pg 50.

22 S. Scaunas, Drept Internațional Pubic, Editura C.H.Beck ,București, 2007.

23 I. Diaconu, op.cit., pg. 76.

33

4.6. ECHITATEA

Potrivit art. 38 din Statut, Curtea Internaționala de Justiție poate să decidă într-un anumit caz, pe bază de echitate, dacă părțile sunt de acord cu aceasta. Astfel, de fiecare dată părțile sunt cele care decid dacă Curtea se pronunță potrivit dreptului sau echității.24

Doctrina dominantă prezintă echitatea ca un mod de realizare a justiției, prin integrarea echității în normele de drept, ca o noțiune ideologica necesara dreptului.

În evoluția dreptului internațional se gasesc referiri la aplicarea normelor de drept. Astfel, echitatea are un rol semnificativ în legătură cu aplicarea principiilor de delimitare a spațiilor maritime.

Echitatea reprezinta partea integrantă a aplicării normei de drept, aceasta nu operează independent, nu creaza drepturi și obligații si nu înlătura o normă de drept. Aceasta operează cu normele de drept, ca dispozitiv moderator în cazul în care prin aplicarea strictă a unei norme de drept s- ar ajunge la rezultate care nu ar fi juste.

Astfel, echitatea nu este un izvor al dreptului internațional, aceasta reprezinta doar finalitatea aplicării unor norme de drept, iar în cazul delimitării spațiilor maritime, de aplicare a unei norme de drept care necesita să se procedeze în mod echitabil în efectuarea delimitării.25

24 Ibidem, pg. 58.

25 Ibidem, pg 74.

34

4.7. LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI DISPOZIȚIILE INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
NAȚIONALE

Legile interne ale statelor sunt considerate izvoare auxiliare ale dreptului internațional public doar daca contribuie la formarea unor norme de drept internațional, prin practica legislativă uniformă a mai multor state.26 De exemplu, statele care adoptă legi similare în domenii din dreptul internațional, cum ar fi cetățenia, dreptul de azil, extrădarea se pot crea reguli internaționale pe cale cutumiară, care reprezinta practica legislativă națională a statelor, apoi pe cale convențională. Aceeași calitate o detin legile naționale când au aplicație în soluționarea unor cauze deduse judecății instanțelor internaționale.

Deciziile instanțelor de judecată naționale pot influența constituirea unor reguli de drept internațional prin procedura judecătorească a mai multor state.

26 S. Scaunas, op. cit., pg. 73-74.

35

5. ROLUL DIPLOMAȚIEI PUBLICE

5.1. INTERESELE SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE

Dezvoltarea proceselor de integrare și globalizare aduc schimbări majore nu doar în planul vieții economice și politice internaționale ci și asupra relațiilor diplomatice desfășurate de toți actorii comunității internaționale.

Datorita rolului diplomației în soluționarea problemelor societatii contemporane, factorii de decizie au alocat mijloace pentru pregătirea diplomaților, iar investiția făcută pentru instrucția lor și-a manifestat efectul.27

Tactul diplomatic trebuie să însoțească în toate acțiunile unui diplomat având în vedere că statele nu au relații dezinteresate, ci doar au politici guvernate de interese. Un diplomat instruit se va retrage la momentul oportun sau va insiste asupra soluției pentru care are mandat, atunci când intuiește că sunt șanse de reușită. In prezent, societatea internațională se confruntă cu aspecte noi pe care trebuie să le gestioneze, aspecte influențate de aprofundarea fenomenului globalizării mondiale.

Conceptul de societate internațională nu apare explicit în dreptul internațional, care protejează doar noțiunea de comunitate internațională – introdusă pentru prima dată de I. Kant și preluată mai târziu de mulți cercetători. În consecință, lucrările de specialitate nu ne oferă analize aprofundate privind conceptul de societate internațională.

Diverși autori specializați în relații internaționale au abordat conceptul de societate internațională: Hedley Bull, E. H. Carr, C. A. W. Manning, Martin Wright, Gerrit Gong sau Adam Watson.

27 D. Mazilu, Diplomația. Drept diplomatic și consular, ed. 3, Ed. Lumina Lex, București, 2008: 56-57.

36

Pornind de la ideea că promovarea unui interes global presupune existența unei societăți, noi susținem că dreptul internațional nu ar putea avea ca obiect problemele societății internaționale dacă o atare societate nu ar exista. Promovarea unui interes global este, în consecință, o trăsătură a epocii postcoloniale.

Cooperarea internațională și legiferarea internațională reprezintă un mijloc de a asigura predictibilitatea, pacificarea și stabilizarea. În acest sens, statele au încă responsabilitate față de interesele lor naționale și individuale, iar cooperarea interstatală rămâne puternic influențată de interesele lor individuale.

Societatea internațională necesită un grad de unitate culturală între membrii si presupune forma de identificare globală, sentimentul de a constitui un nou grup. Statele pot urmări bunăstarea grupului, indiferent de propriile lor interese. Statele rămân raționale, dar unitatea pe baza căreia ele își estimează utilitatea propriilor lor acțiuni este sistemul.

37

5.1.1.DETERMINAREA INTERESELOR SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE

Promovarea intereselor globale se realizează prin izvoarele dreptului internațional. B. Simma a abordat această problemă atunci când a afirmat că reglementarea prin intermediul cutumelor este incapabilă să satisfacă interesul general, făcând aluzie la faptul că interesul comunității nu poate fi deservit decât prin intermediul tratatelor. În mod similar, reglementările privind Drepturile Omului au apărut inițial ca urmare a tratatului de lege înainte de a se cristaliza parțial în dreptul internațional cutumiar.28

Motivul pentru care dreptul internațional cutumiar nu este potrivit pentru promovarea intereselor globale are la bază principalele caracteristici ale surselor acestui tip de drept. Ideea de la care pornim este aceea că dreptul internațional cutumiar nu reprezintă un instrument pentru nimic.29

Interesele globale care pot determina legiferarea internațională nu sunt strict identice cu un interes legal în sensul responsabilității legii statale. Există, totuși, unele aspecte comune. Conform responsabilității legii statale, interesul legal în îndeplinirea unei anumite obligații este standardul care determină acele state care sunt afectate de încălcarea sa. Gradul în care un comportament greșit încălcă un interes legal al altor state determină genul de reacție la care este îndreptățit fiecare din aceste state.

O reglementare în îndeplinirea căreia toate statele au un interes legal din punct de vedere al responsabilității statale este îndreptată, în majoritatea cazurilor, către interesul global. Opusul raționamentului nu este valabil, în sensul că nu toate obligațiile care vizează interesul global au un caracter erga omnes.

28 P. G. Lauren, The Evolution of International Human Rights: Visions Seen, University of Pennsylvania Press, 2003: 59.

29 W. M. Reisman, The Cult of Custom on the Late 20th Century, 1987: 134.

38

Normele internaționale pot fi generate și de organizații internaționale. În această privință, trebuie formulate unele comentarii la adresa puterii de legiferare a Consiliului de Securitate. Atunci când acționează, activitatea Consiliului urmează să fie îndreptată spre pace și securitate internațională. În acest sens, Consiliul de Securitate urmărește un interes global, cu alte cuvinte, pacea și securitatea. Nu există nici o îndoială că în ziua de azi conceptul de pace și securitate s-a extins cu mult dincolo de ceea ce a fost prevăzut inițial, sfera sa cuprinzând încălcarea drepturilor omului, încălcarea autodeterminării, răsturnările prin violență a unor guverne împreună cu consecințele destabilizante care îi urmează, proliferarea și traficul de arme sau armele de distrugere în masă, terorismul. Aceste fenomene sunt percepute ca amenințări la adresa păcii mondiale.

Consiliul poate dovedi că acționează pentru promovarea unui interes global în dauna altui interes global, așa cum este ilustrat de măsurile sale privitoare la terorism și la cele care impun sancțiuni unor indivizi. Incompatibilitatea diferitelor interese globale nu este un fenomen rar, căci orice organism de legiferare este nevoit să facă unele concesii privind diferitele pericole, iar Consiliul de Securitate nu diferă cu nimic în această privință.

39

5.1.2. IMPACTUL INTERESELOR ASUPRA ORDINII PUBLICE INTERNAȚIONALE

Promovarea unui interes global poate avea efecte directe asupra existenței ordinii publice internaționale. În orice ordine de drept există reguli cu caracter de politică publică. Aceste reguli conțin, de obicei, unele principii fundamentale care stau la baza ordinii de drept respective. Aceste reguli nu pot fi supuse nici unei derogări. Ordinea de drept internațională nu diferă cu nimic în această privință, conținând reguli cu caracter de politică publică. Acestea sunt regulile jus cogens de la care nu se permit nici un fel de derogări convenționale.30

Trebuie să subliniem aici că regulile care vizează un interes global nu sunt neapărat norme de drept de la care nu se admit nici un fel de derogări. Un stat poate consimți la o anumită reglementare pentru deservirea interesului global fără a fi pregătit să-i confere un statut de nederogabilitate. Reglementările care au un caracter de jus cogens sunt de obicei reglementări care vizează un interes global.

O reglementare are caracter de jus cogens datorită faptului că statele consideră aceasta ca fiind singurul mod de a se asigura că un interes global nu este înlocuit de un interes special ulterior.31 Încălcarea unor obligații internaționale care aveau caracter de jus cogens, sunt considerate nereguli ale căror comitere ar atrage consecințe.32

Existența reglementărilor cu caracter de jus cogens este relevantă pentru determinarea reglementărilor care vizează interese globale. Cu toate acestea, reglementările cu caracter de jus cogens și reglementările care vizează interese globale nu sunt perfect asimilabile.

30 Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, art. 53.

31C. Tomuschat, General Course on Public International Law, p. 281.

32 G. Gilbert, The Criminal Responsibility of States, 1990: 345.

40

5.1.3. DIPLOMAȚIA ÎN PROMOVAREA INTERESELOR GLOBALE

Comunitatea internațională a conștientizat că rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice constituie o normă imperativă a dreptului internațional. Un număr de norme juridice sunt dedicate reglementării disputelor prin mijlocele politico-diplomatice. Reglementarea unei dispute servește interesului statelor implicate în disputa respectivă, dar acest mod de soluțioare servește unor interese globale, având în vedere interdependențele dintre actorii internaționali.

Justiția, care la nivel internațional trebuie administrată în primul rând în interesul statelor, nu trebuie împiedicată să deservească și interesele societății internaționale.

Disputele internaționale pot pune în primejdie stabilitatea mondială și pot avea consecințe extinse foarte grave asupra binelui omenirii. Experiența acumulată au determinat statele să îmbrățișeze în mod evident această idee. În acest sens, mecanismele de reglementare a disputelor sunt percepute ca vizând pericolele la adresa societății internaționale ca un tot unitar. Putem spune că mecanismele de reglementare a conflictelor urmăresc un interes global chiar și atunci când sunt limitate la o comunitate de state. În ciuda caracterului său neuniversal, un mecanism de reglementare a disputelor continuă să deservească interesul tuturor statelor. Pacea și prosperitatea dintr-o regiune contribuie la pacea și bunăstarea globală, fiind o preocupare pentru întreaga societate internațională.

Situația mecanismelor de reglementare a disputelor mixte care oferă o anumită poziție unor persoane individuale este diferită. Acestea cu siguranță promovează un interes global. Organisme de monitorizare cum ar fi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau Comitetul pentru Drepturile Omului nu au ca prim scop menținerea păcii, ci asigurarea respectului pentru drepturile omului, iar ca mecanisme pentru asigurarea respectării drepturilor omului, este evident că urmăresc un interes global. Același lucru poate fi spus și despre mecanismele de aplicare a dreptului internațional penal. Aceste mecanisme asigură respectarea dreptului internațional penal, care servește în sine un interes global.33

33 N. Diaconu, N. Purdă, C. Andruș, D. Ungureanu, Instanțe judecătorești internaționale, Ed. Universitară, București, 2008: 256.

41

Statele percep drepturile omului ca promovând un interes global, iar reglementările jus ad bellum pot fi înțelese ca diferite tipuri de interese. În acest sens, s-ar putea afirma că statele au sacrificat posibilitatea de utilizare unilaterală a forței pentru considerente normative, iar acceptarea de către fiecare stat a reglementării servește un interes propriu.

Dreptul internațional poate fi un mijloc de abordare a problemelor societății internaționale în ansamblu. Aceasta nu înseamnă că interesele globale nu pot fi urmărite în afara sferei dreptului internațional, căci aceste interese pot fi foarte bine deservite de politică. Practica ne-a demonstrat că statele au apelat la dreptul internațional pentru a promova interesele societății internaționale. Interesul global joacă un rol semnificativ în reglementarea internațională. Importanța interesului global în legiferarea internațională susține consensul iminent între cercetători conform căruia dreptul internațional este și public, deoarece el abordează problemele societății internaționale.

Marile puteri ale lumii vor continua să recurgă la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau competitorilor, precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial.

Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate, prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de puține ori au fost încălcate sau modificate, necesitatea implicării diplomației va continua să fie într-o continuă dezvoltare. Prin respectarea regulilor și principiilor dreptului internațional, diplomația și actul diplomatic reprezinta fundamentul pe care se sprijină politica externă în scopul reprezentării intereselor statelor. Diplomații au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resurse potențiale ca subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

42

Rolul diplomației pe scena politică internațională este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societății umane. Evoluția diplomației scoate în evidență capacitatea acestui instrument de a se adapta la nevoi și valori noi ale societății internaționale la un anumit moment și într-un cadru istoric dat.

Diplomația statelor își folosește influența atât în interes propriu, cât și în interesul celorlalți. Astfel diplomația dovedește că promovează prosperitatea și sustine valorile democratice și consolidarea stabilității pentru toți cetățenii.

43

5.2. ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN SECOLUL XXI

Diplomația demonstreaza colaborarea între state si lanseaza propuneri de acțiune ale statelor care s-au materializat prin măsuri pentru eradicarea problematicilor globale existente. Acest lucru a fost dovedit și de cooperarea diplomaților la conferința mondială de la Paris, din 1981, cu privire la țările cel mai puțin dezvoltate ce a condus la consacrarea categoriei strategice, ca reper în acțiunile organismelor mondiale dar în special a ONU. Începând din anii 1960, solidaritatea între țările sărace a devenit un reper în formularea unor idei privind dezvoltarea economică și socială.

Dezvoltarea socială s-a afirmat ca un subiect aparte și special pentru diplomațiile lumii, în contextul creat după dispariția confruntării dintre cele două blocuri ideologice ale războiului rece.

Conferința mondială privind dezvoltarea socială de la Copenhaga a confirmat conceptul de securitate umană asociat amenințărilor globalizării neîngrădite, dar nu a abordat direct cauzele structurale ale sărăciei, șomajului și dezintegrării sociale.

Conferințele globale internaționale nu sunt locuri de luare a unor decizii obligatorii. Rolul definitoriu al acestor întruniri diplomatice este de a acționa în numele comunității internaționale, de a aduce în atenție idei aflate în competiție, politici sau acțiuni ale participanților la procesele politice internaționale, dar și ca o sursă de legitimare.

Împărtășirea de cunoștințe, alerta timpurie, monitorizarea și tot ce este cunoscut ca făcând parte din agenda internațională sunt elemente interconectate care derivă din funcția diplomației colective. Astfel, putem remarca rolul conferințelor globale ca principal integrator al unor strategii sociale și economice la nivel național și internațional.

au trezit interesul politic și al opiniei publice asupra noilor probleme globale și au influențat politica și acțiunea de la nivelul comunităților locale, la cel planetar.

44

au adus pe agenda dezvoltării dimensiunile actualității, semnalând probleme noi și necesitatea unui nou tip de reacție concertată la nivel global.

au facilitat rolul unor participanți noi și au contribuit în acest fel atât la diversificarea conceptelor alternative, cât și la multiplicarea mijloacelor de acțiune.

Impactul conferintelor mondiale nu se poate măsura cu precizie, asupra programelor și politicilor naționale. Declarațiile și planurile de acțiune adoptate de către diplomati, cercetatori, șefi de state sau alți delegați prezenți reprezintă aspirații și proiecții ideale, însoțite de mijloacele de punere în practică.34

Cu toate acestea, recomandările lor au produs efecte și au contribuit enorm la reașezarea priorităților și reformularea politicilor la nivel intern și internațional. Conferințele diplomaților obtine o formă instituțională, cum ar fi crearea unor ministere sau a unor departamente speciale în țările lor de origine.

Diplomația își aduce o contribuție importantă cu privire la următoarele aspecte ale societății contemporane:

– ajută la dezvoltarea și promovarea intereselor economice;

– contribuie la îmbunătățirea nivelului de trai a țărilor sărace;

– contribuie la promovarea relațiilor de politică externă și securitate globală;

– contribuie la promovarea intereselor și drepturilor statelor.

– contribuie la aplicarea practică a principiilor dreptului internațional public.

34 A. Marmor, Law and Interpretation: Essays in Legal Philosophy, Clarendon Press, Oxford, 1995.

45

5.3.OBIECTIVELE DIPLOMATIEI

Dreptul la pace al statelor și al popoarelor este un drept fundamental și imperativ, iar realizarea lui în practica relațiilor internaționale presupune încetarea cursei înarmărilor, crearea unei piețe unice controlabile de armament, respectarea drepturilor economice, precum și educarea oamenilor și popoarelor în spiritul păcii, toleranței și respectului reciproc, al colaborării și solidarității umane .

Trăsăturile diplomației epocii contemporane, dominate de competiție și concurență, impune diplomaților să încerce valorificarea la maxim a oricărui contact, canal de comunicare sau mijloc de lobby pentru a aduce în atenția partenerilor interesele propriei națiuni.

„Succesul diplomației este în directă proporție cu capacitatea de negociere a unor politici aflate în competiție”.35

Fundamentul juridic al diplomației trebuie să fie reprezentat în primul rând de normele și principiile dreptului internațional.36 Pe termen lung, diplomația contribuie la construcția ordinii internaționale care să ducă la o rezolvarea disputelor dintre state și va duce la bună cooperare dintre actorii internaționali.37

Când mijloacele diplomatice încetează a fi utilizate în rezolvarea diferendelor, expunerea forței nu va întârzia să apară, distrugând bunul cel mai de preț al oricărei națiuni și al nostru comun – Pacea. „Pacea este un fenomen viu de mișcare, înfăptuit treptat, un scop, o direcție și nici vorbă de odihnă și delăsare”, definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică. „Atunci când glasul diplomaților nu se mai aude, intră în acțiune glasul tunurilor” și „când diplomația reintră în funcțiune, încetează confruntarea armată”.38

35 R. Deutsch, N. Titulescu – Discursuri, București, Editura Științifică, 1967: 89.

36 V. Duculescu, Diplomația păcii, Ed. Albatros, București, 1985: 54.

37 G. R. Berridge, Diplomacy:… , op.cit., p. 149.

38 D. Mazilu, Diplomație Europeană, Momente memorabile de confruntare și afirmare a națiunilor, Ed. Lumina Lex, București, 2008: 6.

46

Promovarea păcii reprezintă o problemă de maximă importanță în contextul internațional actual. Dreptul la pace se impune tot mai mult în discursul internațional. Numai într-un climat de pace pot fi realizate toate celelalte drepturi fundamentale ale omului. Dacă dorim ca lumea să fie salvată de violență și război, neînțelegerile și ignoranța privind cultura celorlalte popoare care să determine conceperea unor politici de subordonare a altor state și care reprezintă una din cauzele primare ale războaielor, este imperios necesară o creștere a conștientizării necesității menținerii păcii.

Actuala configurație internațională impune formularea unor noi modalități de a înțelege și a realiza stabilitatea, ca un element de importanță strategică. Aceasta nu mai poate fi bazată pe logica confruntării, dar trebuie să fie rezultatul unei cooperări pozitive, al unui parteneriat pentru pace și dezvoltare.

Educația pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivității, a violenței, a terorismului și a conflictelor dintre comunități. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăți democratice. Pacea este o aspirație a popoarelor, un imperativ fundamental al epocii noastre și o finalitate prioritară a educației de astăzi și de mâine. Pentru atingerea acestui deziderat, politica statelor ar trebui să se concentreze pe configurarea unei păci durabile, în care diplomația, interculturalitatea, studiile privind pacea și dreptul internațional să fie principalele puncte ce guvernează peste interesele statelor.

Unul dintre cele mai grave conflicte existente în epoca contemporană este cel al civilizațiilor sau al culturilor diferite. S-a afirmat că există o „ciocnire a civilizațiilor”, iar „dimensiunea centrală și cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariție va fi conflictul între grupuri ce aparțin de civilizații diferite”.39

Problemele globale ale omenirii atrag atenția opiniei publice mondiale asupra decalajelor existente în dezvoltarea dintre state. Decalajele economice ale statelor sunt o principală cauză a tensiunilor actuale.

39 S. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, București, 1997: 11.

47

Diferendele rezultate din dimensiunea decalajelor dintre state par a fi cauza principală a neînțelegerilor dar și un impediment în egalitatea în șanse a exprimării și implicit a promovării intereselor naționale.40 Existența unor inegalități în dezvoltarea economică a diferitelor țări sau în cadrul aceleiași țări între diferitele sale regiuni reprezintă o realitate cunoscută, în mare parte explicată și doar parțial remediată.

Într-o lume globalizată din punct de vedere economic, unele probleme nu mai pot fi gestionate la nivel național, și sunt transferate la nivel internațional către unele organizații (UE, NATO), sau agenții internaționale. În acest context rolul statului trebuie reanalizat, având în vedere faptul că societățile teransnaționale “delegitimizează” rolul tradițional al statului. 41

Analiștii relațiilor internaționale „au analizat lumea în termeni de Orient și Occident, Nord și Sud, centru și periferie”.42 Pe de altă parte, musulmanii au împărțit în mod tradițional lumea în Dar – al Islam și Dar – al Harb, locuința păcii și locuința războiului”.43 Ulterior această distincție a fost inversată la sfârșitul Războiului Rece de către savanții americani care au divizat lumea în zone de pace și zone de turbulență. Zonele de pace „includeau Occidentul și Japonia, cu aproape 15% din populația lumii, iar cea din urmă se refera la restul lumii.”44

Adevăratele granițe din ziua de azi nu sunt acelea dintre națiuni, ci dintre cei puternici și cei lipsiti de putere, cei liberi și cei încătușați, cei privilegiați și cei umiliți. Plecând de la idealul zilei de azi în care prezentăm toata lumea ca vecină cu toată lumea, putem considera că nu există pereți care să separe crizele umanitare sau ale drepturilor omului dintr-o parte a lumii, de crizele care amenință securitatea națională în altă parte.

40 I. D. Adumitrăcesei, G. Niculescu, E. Niculescu, Economie Politică III -Decalaje economice N-S, Editura Polirom, București 1999: 23.

41 Ș. Mâșu, Omenirea secolului al XXI-lea și guvernul mondial, Ed. RAO, 2011: 376.

42 Ibidem, p.43

43 Ibidem, p.43

44 M. Singer, A. Wildavski, The real world order: Zones of peace, Zones of Turmoil, Chatam House, New Jersey, 1993: 46.

48

Dreptul fundamental al popoarelor de a trăi în pace se realizează printr-o diplomație deschisă, bazată pe dezvăluirea cauzelor diferendelor existente și prin căutarea celor mai potrivite soluții pentru depășirea stărilor conflictuale și restabilirea păcii.45

Fiecare cultură și tradiție conține în sine valorile toleranței și ale înțelegerii reciproce ca unic mijloc al existenței noastre. Realizarea unei păci durabile este un proces care necesită constanță și implicare din partea tuturor participanților la viața politicii externe. O educație pentru pace trebuie să conducă la formarea unei diplomații pentru pace, eficientă și care să reprezinte un instrument puternic la națiunilor în lupta pentru pace.

45 D. Mazilu, Tratatul privind Dreptul Păcii, Ed. Lumina Lex, București, 2006: 17.

49

CONCLUZII

Regimurile politice sunt democratice, totalitare si răspund după o anumită concomitență la „producția” generală a sistemului social. Alegerea unuia sau altuia dintre aceste moduri de existență este o tentativă specifică de organizare a conducerii societății. Se poate spune că un regim se naște dintr-o alegere politică și nu valorează decât prin această alegere.

Indiferent de regimul politic pe care o societate l-ar avea, ea trebuie să accepte anumite principii, cutume și reguli care să-i orienteze activitatea politică într-un anumit sens, determinând însă și natura regimului. În acest cadru, orice colectivitate politică are, prin însăși natura sa, o Constituție chemată să reglementeze forma puterii, principiile succesiunii, raporturile dintre membrii colectivității și autorități. În sens larg, ideea de Constituție, concepută ca organizare politică, este aceeași pentru toate tipurile de regimuri, indiferent dacă este posibil sau nu a se face distincție absolută între ele. Un regim politic autarhic și antidemocratic va avea, firește, o constituție ce va restrânge drepturile și libertățile democratice. Se poate aprecia, în această ordine de idei, că este posibil ca o Constituție care nu este autoritară să garanteze juridic și material doar un număr restrâns de drepturi din ansamblul celor considerate azi de comunitatea internațională ca fiind inerente naturii umane.

Diplomația dispune de cunoașterea mecanismelor de aducere la un acord comun al statelor, dar legitimitatea și competența de a contribui la procesul de democratizare la scară globală trebuie să aparțină organismelor internaționale. Elaborarea treptată a unui cadru normativ în materie, precum și asimilarea și sprijinirea planurilor de acțiune concrete trebuie asumate de statele membre în diverse forumuri internaționale cristalizând o direcție de reformă, care să reprezinte cheia altor transformări profunde.

50

BIBLIOGRAFIE

A. Bogdan, Drept internațional public, Ed. Universitaria, Craiova, 2010.

A. Watson, The Evolution of International Society, Routledge, London, 1992;

C. Manning, The Nature of International Society, LSE, London, 1962;

C. Rousseau, Droit international public, 1970.

D. Mazilu, Tratatul privind Dreptul Păcii, Editura Lumina Lex, București, 2006.

D. Mazilu, Diplomație Europeană, Momente memorabile de confruntare și afirmare a națiunilor Editura Lumina Lex, București, 2008.

D. Mazilu, Diplomația. Drept diplomatic și consular, ediția a-iii-a, Ed. Lumina Lex, București, 2008.

D. Popescu, Drept internațional public, Editura Universității Titu Maiorescu, 2005.

H. Bull, The Anarchical Society, Macmillan, London, 1977;

H. Morgenthau, W. Thomson, Politics among Nations, the Struggle for Power and Peace, Alfred A. Knopf, New York, 1985.

I. Diaconu, Drept internațional public, Casa de editura Șansa SRL, 1995.

I. Diaconu, Manual de Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, 2007.

M. Green, International Law, 3-ed, London 1970.

M. Bădescu, C. Andruș, C. Năstase, Drept constituțional și instituții politice, Editura Universul Juridic, 2010;

M. McDougal, H. Lasswell, J. Miller, The Interpretation of International Agreements and World Public Order. Principles of Content and Procedure, New Haven Press, New Haven, London, 1994.

A. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961.

M. Niciu, Drept Internațional Public, Editura Servosat, Arad, 1999.

M. Stănciulescu, M. Floroiu, Drept internațional public, Ed. Paralela 45, Pitești, 2006.

N. Diaconu, Teoria conflictelor de legi în materie civilă, Editura Lumina Lex, București, 2005;

N. Purdă , Drept internațional public, Editura Universitară, București, 2008;

N. Purdă, N. Diaconu, Drept Internațional Public, Pro Universitaria, Bucuresti, 2011;

P. Blacher, Droit des relations internationales, Ed. Lexis, Paris 2006.

P.M. Dupuy, Droit international public, Dalloz, 1995.

P. O’Connell, State Succession in Municipal Law and International Law, Cambridge University Press, London, 1967.

R. Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ed. All, București, 1998.

R. Kolb, Théorie de jus cogens international; essai de relecture du concept, PUF, 2001.

R. Pound, An Introduction to the Philosophy of Law, Yale University Press, London, 1969.

Ș. Moțățăianu, Teorii privind „constituționalismul” în dreptul internațional, Analele Universității “Constantin Brâncuși” , Târgu Jiu, 2014.

V. Duculescu, Diplomația păcii, Editura Albatros, București, 1985;

V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Drept constituțional comparat, Ed. Lumina Lex, București, 1996.