Jurgen Habermas

Univesritatea de Vest din Timișoara

Facultatea de Sociologie și Psihologie

JURGEN HABERMAS

Coordonatori:

Lect. Univ. Dr. Marius Vasiluță

Asist. Univ. Dr. Simona Dabu

Student: Carcea Roxana Artemiza

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………………………………………………………3

ASUPRA CONCEPTULUI DE PARTICIPARE POLITICĂ …………………………………………………4

1. Participarea politică-o valoare „în sine”? ……………………………………………………………………….4

2. Evoluția statului constituțional liberal spre funcția de purtător al

„prevederii existențiale” colective ………………………………………………………………………………….4

3. În legătură cu alternativa democrației autoritare sau sociale …………………………………………….4

4. Dimensiunile și limitele paricipării cetățenești la viața politică ………………………………………..4

TEORIA ANALITICĂ A ȘTIINȚEI ȘI DIALECTICA ………………………………………………………..4

CUNOAȘTERE ȘI INTERES ……………………………………………………………………………………………5

TEHNICA ȘI ȘTIINȚA CA „IDEOLOGIE” ……………………………………………………….6

PRELIMINARII LA O TEORIE A COMPETENȚEI COMUNICATIVE …………………………8

I. Asupra delimitării competenței comunicative și competenței lingvistice …………………………….8

II. Universalii pragmatice. O propunere de sistematizare a actelor de vorbire …………………………8

III. Acțiune comunicativă și discurs-cele două forme ale comunicării curente ………………………..8

IV. Despre teoria consensuală a adevărului. Adevărul enunțurilor, veracitatea

exprimărilor, justețea acțiunilor ……………………………………………………………………………………8

V. Determinații ale situației de vorbire ideală …………………………………………………………………….8

PROBLEME DE LEGITIMARE ÎN CAPITALISMUL TÎRZIU …………………………………………….9

I. Un concept de criză al științelor sociale ………………………………………………………………………….9

II. Tendințe de criză în capitalismul tîrziu ………………………………………………………………………….9

III. Cu privire la logica problemelor de legitimare ………………………………………………………………9

TEORII ALE ADEVĂRULUI …………………………………………………………………………………………..11

I. Trei probleme preliminare ……………………………………………………………………………………………11

II. Pretenții de validitate și trăiri de certitudine ………………………………………………………………….11

III. Modele ale adevărului conducătoare de eroi …………………………………………………………………11

IV. Asupra logicii discursului …………………………………………………………………………………………..11

V. Situația de vorbire ideală …………………………………………………………………………………………….11

ASUPRA RECONSTRUCȚIEI MATERIALISMULUI ISTORIC …………………………………………12

MATERIALISMUL ISTORIC ȘI EVOLUȚIA UNOR STRUCTURI NORMATIVE ………………13

Concluzii …………………………………………………………………………………………………………………………14

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………………………..15

INTRODUCERE

Jurgen Hebermas, născut pe data de 18 iunie 1929 în Dusseldorf, este un filozof și sociolog german, care a devenit cunoscut mai ales datorită lucrărilor sale în filozofia socială. S-ar putea afirma chiar că este cel mai renumit intelectual german în viață. Habermas este, pentru cititorul român, un nume relativ nou pe scena filozofiei și sociologiei. El aparține generației de teoreticieni formați ulterior și consacrați în deceniul al șaptelea, cu o operă ce a făcut din experiența socio-umană și științifică a perioadei postbelice obiect de cercetare.

Astăzi, opera lui Jurgen Habermas a atins o amploare mai puțin obișnuită prin varietatea și profunzimea problemelor abordate, anvergura înnoirilor de viziune pe care le propune. Printre teoreticienii contemporani, Habermas a dobîndit un profil pregnant înainte de toate prin amplitudinea demersurilor pentru clarificarea sistematică a „relației dintre teorie și praxis”.

Analogia de față prezintă cititorului rezultate ale efortului relfexiv al unuia dintre cei mai importanți teoreticieni ai zilelor noastre, îndreptat spre clarificarea sistematică, teoretică asupra situației și perspectivelor umanității de astăzi. Dincolo de rezervele pe care le poate suscita, în diferite problem particulare sau în ceea ce privește opțiunea ei majoră în favoarea “formării discursive a voinței politice”, ca soluție la complexele problem social-politice de astăzi, opera lui Habermas, contribuie la recuperarea interesului pentru temele gîndirii umaniste, la nivelul experienței și cunoașterii din zilele noastre.

ASUPRA CONCEPTULUI DE PARTICIPARE POLITICĂ

Acest studiu, Asupra conceptului de participare politică, pune în lumină fondul de probleme social-politice al cercetărilor și conceptelor lui Hebermas.

1. Participarea politică-o valoare „in sine”?

“Participarea” este studiată în mod abstract, fără să se examineze situația în care are loc și sensul ei în cadrul acesteia. Activitatea politică se definește prin anumite legături, relații între indivizi, grupuri sau instituții. Aceste legături, relații sunt clasificate și sistematizate ca o modalitate de participare politică.

2. Evoluția statului constituțional liberal spre funcția de purtător al

“prevederii existențiale”collective

Constituția liberală satisface ideea de democrație doar atunci când include ca premisă asemenea condiții de existență materială a tuturor oamenilor, încît sa poată face uz de libertățile înscrise. O constituție liberală are de fapt ca premisă o societate de cetățeni independenți, cu o proprietate privată egal distribuită; trebuie sa le fie dată dată aceeași șansă pentru reproducerea vieții.

3. În legătură cu alternativa democrației autoritare sau sociale

Ideea democrației, instituționalizată împreună cu statul constituțional liberal, pare să fie azi realizabilă numai sub forma unei societăți politice. Pentru realizarea democrației, controlul politic al puterii sociale este o premisă necesară.

4. Dimensiunile și limitele participării cetățenești la viața politică

O participare politică eficientă a maselor de cetățeni are drept condiție o anumită autonomie a sferei politice. Acolo unde mișcările politice ar fi numai un reflex al celor economice, cercetarea subiecților și a potențialului lor democratic n-ar fi numai superfluă ci și lipsită de sens.

TEORIA ANALITICĂ A ȘTIINȚEI ȘI DIALECTICA

Acest studiu, Teoria analitică a științei și dialectica, reprezintă contribuția principală a teoriticianului la „controversa în jurul pozitivismului”.

În măsura în care înțelegerea pe care o au științele sociale despre ele însele este determinată de teoria analitică a științei, pretinsul iluminism radical bănuiește în fiecare trăsătură dialectic un aspect de mitologie – și poate nici chiar cu totul pe nedrept.

Teoriile sunt scheme ordonatoare pe care le construim preferențial totdeauna într-un cadru sintactic obligatoriu. Ele se dovedesc utile pentru un domeniu special de obiecte atunci când li se supune varietatea reală. Din acest motiv, teoria analitică a științei poate să insiste asupra programului științei unitare: o concordanță faptică a legilor ipotetice deduse cu regularități empirice este în principiu întâmplătoare și rămâne ca atare exterioară teoriei. Odată cu relația dintre teorie și obiectul ei se modifică și relația dintre teorie și experiență. Demersurile analitico-empirice acceptă doar un singur tip de experiență, pe care îl definesc ele însele.

Relația dintre teorie și experiență o determină și pe cea dintre teorie și istorie. Procedeele analitico-empirice urmăresc mereu în același mod să verifice ipotezele legice, fie că este vorba de un material istoric, fie de fenomene ale naturii. În ambele cazuri, orice știință care are în sens strict pretenția să poarte acest titlu trebuie să procedeze generalizator; și dependențele legice pe care le fixează sunt în forma lor logică în principiu identice.

CUNOAȘTERE ȘI INTERES

Acest studiu, Cunoaștere și interes, este o schiță elocventă a teoriei științei a lui Jurgen Hebermas.

Partea I

“Tema de speculație și pretenția de a lăsa deoparte orice teorie pentru a nu te ocupa decît de practică aduc după sine, cu necessitate, aceeași platitudine în domeniul acțiunii ca și în cel al cunoașterii. Studierea unei filozofii riguros teoretice ne familiarizează în modul cel mai direct cu lumea ideilor și numai ideile sînt acelea care confer acțiunii energie și semnificație morală.”

Numai acea cunoaștere poate să ne orienteze cu adevărat în acțiune care s-a desprins de simple interese si s-a întors spre idei. Astfel spus, o cunoaștere care a adoptat perspectivă teoretică.

Partea a II-a

Cum stau lucrurile în realitate? Există desigur o legătură între conștiința de sine pozitivistă a științelor și ontologia tradiționala. Științele empirico-analitice își dezvoltă teoriile în cadrul unei conștiințe de sine care asigură în mod firesc o anume continuitate cu originile gândirii filozofice.

Partea a III-a

Această cunoaștere despre lumea apparent obiectivă a faptelor are fundamental său transcendental în lumea preștiințifică. Obiectele posibile ale analizei științifice se constituie în prealabil în evidențele lumii vieții noastre primare. Tocmai la acest nivel, fenomenologia pune în evidență operațiile unei subiectivități care instituie sensul.

Partea a IV-a

Dacă cunoașterea trebuia să fie dezlegată de interes, aceasta nu era pentru a debarasa teoria de impuritățile proprii subiectivității, ci, dimpotrivă, pentru a supune subiectul însuși la o purificare extatică de pasiuni. Științele empirico-analitice pleacă de la un interes de cunoaștere care este de ordin tehnic, științele istorico-hermeneutice de la un interes de cunoaștere de ordin practice, iar științele a căror orientare este de natură critic, pleacă de la acel interes de cunoaștere de ordin emancipator care, așa cum am văzut, se afla déjà la baza teoriilor tradiționale.

Partea a V-a

Cunoașterea empirico-analitică este deci o cunoaștere predictivă posibilă. Valorificarea lor tehnică rezultă din regulile după care aplicăm teoriile în realitate.

Cercetarea hermeneutică explorează realitatea condusă de interesul pentru menținerea și extensiunea intersubiectivității unei comprehensiuni între indivizi, susceptibilă să orienteze acțiunea.

Partea a VI-a

În conceptual de interes conducător de cunoaștere sunt reunite cele două momente a căror relație va trebui să fie clarificată: cunoașterea și interesul. Experiența cotidiană ne-a învățat că ideile servesc foarte adesea pentru a conferi acțiunilor noastre motive justificatoare în locul motivelor reale. Ceea ce la acest nivel se numește relaționare, noi numim pe planul acțiunii collective ideologice.

Partea a VII-a

Științele au păstrat ceva din filozofie: iluzia teoriei pure. Aceasta nu determină practical or de cercetare, cid oar concepția pe care ele și-o fac despre ele însele. În măsura în care această autoînțelegere are o repercusiune asupra practicii lor, ea nu este lipsită de un sens pozitiv.

TEHNICA ȘI ȘTIINȚA CA IDEOLOGIE

Acest studiu, Tehnica și știința ca ideologie, reprezintă intervenția teoreticianului în dezbaterea problemei semnificației socio-umane a expansiunii tehnico-științifice din “capitalismul târziu”.

Max Weber a introdus conceptul de “raționalitate” pentru a determina forma activității economice în capitalism, a dreptuilui privat burghez și a dominației birocratice. Raționalizare înseamnă în primul rând, extinderea domeniilor sociale care sunt supuse criteriilor deciziei raționale. Acestui concept îi corespunde industrializarea muncii sociale, care are drept urmare pătrunderea criteriilor acțiunii instrumentale și în alte domenii ale vieții.

“Raționalizarea” progresivă a societății se află în corelație cu instituționalizarea progresului științific și tehnic. În măsura în care tehnica și știința pătrund în domeniile instituționale ale societății și transform prin aceasta înseși instituțiile, vechile legitimări sunt scoase din funcțiune.

Partea I

“Raționalizarea” lui Max Weber nu este numai un process pe termen lung de schimbare a structurilor sociale, ci și, în același timp, o “raționalizare” în sensul lui Freud: adevăratul motiv, care este cel al menținerii unei dominații obiectiv depășite, este mascat prin referința la imperative tehnice. Această referință este posibilă numai pentru că raționalitatea științei și tehnicii este imanent una a dispunerii de lucruri, o raționalitate a dominației.

Acest concept, conform căruia raționalizarea științei moderne este o formație istoricească determinată, Marcuse îl datorează atât analizei lui Husserl asupra crizei științei europene, cât și destrucției metafizicii occidentale a lui Heidegger.

Partea a II-a

Marcuse are în vedere nu numai o altă elaborare a teoriei, ci și o metodologie a științei principal diferită de cea a științei existente. Cadrul transcendental în care natura ar devein obiect al unei noi experiențe nu ar mai fi cel al cercului funcțional al acțiunii instrumentale. Dimpotrivă, punctual de vedere al dispunerii tehnicii posibile de lucruri ar fi înlocuit cu un punct de vedere al solicitudinii și grijii, ce ar elibera potențialitățile naturii.

Concepției lui Marcuse i se poate replica că știința modern ar putea fi concepută ca un proiect istoric singular numai dacă s-ar putea concepe cel puțin un proiect alternativ. O știință nouă, alternativă, ar trebui să includă definiția unei noi tehnici.

Partea a III-a

Cu ajutorul conceptului de “raționalizare” Max Weber a încercat să formuleze repercusiunile progresului științifico-tehnic asupra cadrului instituțional al societăților care sunt angajate într-un proces de “modernizare”. Interesul său este aici cel al sociologiei tradiționale.

Acțiunea rațională în raport cu un scop realizează țeluri definite în condiții date, dar, în timp ce acțiunea instrumental organizează mijloace care sunt adecvate sau neadecvate, după criteriile unui control eficace al realității, acțiunea strategic depinde numai de o evaluare corectă a alternativelor de comportament care se rezultă dintr-o deducție stabilită prin referință la valori maxime.

Partea a IV-a

Termenul de “societate tradițională” s-a încetățenit ca titlu pentru toate sistemele sociale ce corespund în general criteriilor culturilor clasice. Acestea reprezintă o treaptă determinată în istoria dezvoltării specie umane. Ele se deosebesc de formele de societate anterioare: prin existența unei forțe de dominație centralizată, prin scindarea societății în clase socio-economice, prin existența unei imagini central asupra lumii.

Culturile clasice sunt stabilite pe baza unei tehnici relativ dezvoltate și a unei organizări a proceselor producției sociale prin diviziunea muncii, care permit un plusprodus, un excedent în raport cu satisfacerea trebuințelor nemijlocite și elementare.

Partea a V-a

Începând cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea s-au conturat în țările capitaliste cele mai avansate două tendințe de dezvoltare: o creștere a activității intervenționiste a statului, care trebuie să asigure stabilitatea sistemului; o interdependență crescândă a cercetării și tehnicii, care a transformat științele în principala forță de producție. Aceste două tendințe destramă acea constelație a cadrului instituțional și a subsistemului acțiunii raționale în raport cu un scop, prin care se caracteriza capitalismul liberal. Astfel, unele condiții relevante de aplicare a economiei politice, pe care Marx a formulat-o în mod întemeiat având în vedere capitalismul liberal, dispar.

Partea a VI-a

De la sfârșitul secolului al XIX-lea se impune tot mai mult o altă tendință de dezvoltare ce marchează capitalismul târziu: scientizarea tehnicii. Presiunea instituțioanală pentru creșterea producțivității muncii prin promovarea de noi tehnici a existat totdeauna în capitalism. Atâta timp cât forțele de producție erau manifest legate de deciziile raționale și de acțiunile instrumentale ale oamenilor ce produc socialmente, ele puteau fi înțelese ca potențial pentru o forță de dispunere tehnică crescândă, dar nu puteau fi confundate cu cadrul instituțional în care ele erau integrate. Potențialu de forțe de producție a luat o formă care face ca în conștiința oamenilor să se estompeze până la ștergerea dualismul muncii și interacțiunii.

Partea a VII-a

Pe baza modului de producție capitalistă, lupta claselor sociale abia s-a constituit ca atare și s-a creat astfel o situație obiectivă ce a permis să se recunoască retroactiv structura de clasă a societăților tradiționale. Acestea au o structură nemijlocit politică. Capitalismul bazat pe intervenția statului, care s-a născut dintr-o reacție la periclitarea sistemului, produsă de către conflictul de clasă deschis estompează acest conflict.

Partea a VIII-a

Relația dintre foțele de producție și relațiile de producție ar trebui înlocuită cu relația mai abstractă dintre muncă și interacțiune. Relațiile de producție desemnează un plan in care cadrul instituțional a fost ancorat numai în faza dezvoltării capitalismului liberal; acest caz nu a existat anterior și nici ulterior. Pe de altă parte, tocmai forțele de producție, în care se cumulează evenimentele de învățare, organizate în subsistemele acțiunii raționale în raport cu un scop, au fost într-adevăr, de la început, motorul dezvoltării sociale, dar ele nu par să fie în toate împrejurările un potențial de eliberare și să declanșeze mișcări emancipatoare cum considera Marx; în orice caz, ele nu mai sunt din momentul în care creșterea continuă a forțelor de producție a devenit dependentă de un progres științifico-tehnic care preia și funcții legitimatoare de dominație.

Partea a IX-a

Definițiile admise oficial se extind în consecință asupra întrebării cu privire la ceea ce vrem să avem pentru a trăi, dar nu asupra întrebării cum am dori să trăim, dacă ne-am pune întrebarea, în legătură cu potențialul ce poate fi atins, cum am putea trăi.

Cine va anima această zonă conflictuală este greu de pronosticat. Nici vechiul conflict de clasă, nici situațiile subprivilegiere de tip nou nu comportă potențial protestatar care să tindă prin originea lui la a repolitiza o sferă publică care este ca și secată. Singurul potențial de protest care se orientează spre noua zonă de conflict prin interese ce pot fi recunoscute se manifestă pentru moment în sânul unor grupuri de studenți și școlari.

PRELIMINARII LA O TEORIE A COMPETENȚEI COMUNICATIVE

I. Asupra delimitării competenței comunicative și competenței lingvistice.

Exprimări elementare, propoziții elementare, enunțuri elementare

Chomsky a introdus distincția dintre competența lingvistică și performanța lingvistică. El numește competență capacitatea unui vorbitor ideal de a stăpâni un sistem abstract de reguli generative de vorbire. De aceea exprimarea faptică prin limbă se explică psihologic printr-o conlucrare a competenței și a condițiilor marginale ale aplicării competenței. Această diferență dintre competența limbii și performanța limbii nu ia în considerare împrejurarea că structurile generale ale situațiilor de vorbire posibile sunt ele însele aduse la iveală prin actul vorbirii.

O teorie a competenței comunicative trebuie să explice prestațiile pe care vorbitorul sau ascultătorul le asumă în prealabil, atunci când ei transformă propoziții în exprimări.

II. Universalii pragmatice. O propunere de sistematizare a actelor de vorbire

Cea mai importantă parte a actului de vorbire este, din punct de vedere pragmatic, propoziția performativă. Până acum nu s-a reușit, nici în știința limbii nici în filozofia analitică, să se elaboreze un sistem al actelor de vorbire. Totuși, în măsura în care actele de vorbire pot fi socotite ca universalii pragmatice, varietatea lexică a actelor de vorbire în diferite limbi particulare trebuie să poată fi redusă la o clasificare universal valabilă.

III. Acțiune comunicativă și discurs-cele două forme ale comunicării curente

Acțiunea cominicativă se înfăptuiește în jocuri de vorbire, deprinse și consacrate normativ, în care exprimările din toate cele trei categorii sunt nu numai formate după reguli, ci și legate între ele după regulile întregirii și substituției. Discursul servește la întemeierea pretențiilor de validitate problematizate ale opiniilor și normelor. Urmând propriei lor pretenții, discursurile solicită o virtualizare a coercițiilor acțiunii, încât să fie înlăturate toate motivele, exceptând cel al disponibilității la o înțelegere cooperativă.

IV. Despre teoria consensuală a adevărului. Adevărul enunțurilor,

veracitatea exprimărilor, justețea acțiunilor

Înțelegerea este un concept normativ. Fiecare înțelegere se confirmă printr-un consens adevărat. Altfel ea nu este înțelegere reală. Vorbitorii competenți știu că fiecare consens atins în fapt poate înșela, dar ei presupun prin conceptul consensului înșelător că acesta poate fi înlocuit printr-un consens adevărat. Teoriile ontologice ale adevărului îngăduie răspunsul conform căruia enunțurile sunt adevărate atunci și numai atunci când ele sunt conforme realității, redau realitatea sau chiar o oglindesc.

V. Determinații ale situației de vorbire ideală

În privința deosebirii adevăratului consens de falsul consens, numim ideală o situație de vorbire în care comunicarea nu este împiedicată numai de influențele exterioare, ci și de coercitățiile care rezultă din structura comunicării înseși. Situația de vorbire ideală exclude contorsionarea sistematică a comunicării. Condițiile contrafactuale ale situației de vorbire ideale se dovedesc a fi condiții ale unei forme de viață ideale. Este evident acum că nu numai modelul acțiunii comunicative pure cere posibilitatea discursurilor, ci și că condițiile discursului nu pot fi gândite independent de condițiile acțiunii comunicative pure.

PROBLEME DE LEGITIMARE ÎN CAPITALISMUL TÂRZIU

I. Un concept de criză al științelor sociale

1. Sistem și lume a vieții

Înțelesul preștiințific al conceptului de criză ne este familiar din limbajul medical. Avem în vedere acea fază din evoluția unei boli în care se decide dacă puterea de autovindecare a organismului ese suficientă pentru însănătoșire. O boală infecțioasă este provocată de acțiuni exterioare asupra organismului, iar abaterea organismului afectat de la starea lui obligatorie, starea normală a celui sănătos, poate fi constatată și măsurată prin parametri empirici.

2. Unele elemente constitutive ale elementelor sociale

Sistemele sociale se pot menține în fața naturii exterioare prin acțiuni instrumentale, iar în fața naturii interioare prin acțiuni comunicative, deoarece pe treapta de evoluție socio-culturală comportamentul animal este reorganizat de imperativele pretențiilor de validitate. Această reorganizare se realizează în structurile de intersubiectivitate create de limbă.

3. Ilustrarea principiilor de organizare socială

Principiul de organizare este o dominație de clasă în formă politică. Prin apariția unui aparat de dominație birocratic, din sistemul de înrudirese diferențiază integral un centru de conducere care permite reorientarea producției și repartiției avuției sociale de la forme de organizare familiale spre proprietatea asupra mijloacelor de prducție.

4. Criza sistemului-exemplificată prin ciclul

de crize al capitalismului liberal

În capitalismul liberal apar crize în forma problemelor nesoluționate de conducere economică. Periclitări ale integrării în sistem sunt nemijlocit amenințări ale integrării sociale; aceasta ne îndreptățește să vorbim despre criza economică.

II. Tendințe de criză în capitalismul tîrziu

1. Un model descriptiv al capitalismului tîrziu

Expresia „capitalism organizat” sau “bazat pe intervenția statului” se referă la două clase de fenomene, care pot fi reduse la stadiul avansat al procesului de acumulare: pe de o parte la procesul de concentrare a întreprinderilor; pe de altă parte, la aceea că statul intervenționist acoperă lacunele funcționale crescânde ale pieței.

2. Probleme-efect ale creșterii în capitalismul tîrziu

Procesele de creștere rapidă a societăților capitalist-tîrzii au confruntat sistemul societății mondiale cu probleme care nu se lasă înțelese ca fenomene de criză specific sistemului, cu toate că posibilitățile de controlare a crizei sunt limitate într-un mod specific sistemului.

3. O clasificare a tendințelor de criză posibile

Sistemul economic necesită un input de muncă și capital. O criză care provine dintr-un input insuficient este netipică pentru modul de producție capitalist. Perturbările capitalismului liberal au fost crize , care, au pus mereu sub semnul întrebării repartiția valorilor conformă sistemului.

4. Cu privire la teoreme ale crizei economice

Potrivit poziției ortodoxe, statul capitalist târziu rămâne un “capitalist general ideal” (Engels) în măsura în care în nici un caz nu pune capăt caracterului istorico-natural al producției anarhice; el limitează producția capitalist, dar nu o domină în sensul unei instanțe de planificare general-capitaliste.

5. Cu privire la teoreme ale crizei de raționalitate

Modul de funcționare a statului capitalist tîrziu nu poate fi conceput în chip adecvat după modelul organului executiv ce funcționează inconștient, al legilor economice care acționează la fel ca și înainte, nici după modelul unu agent al capitaliștilor monopoliști, care acționează conform planului.

6. Cu privire la teoremele crizei de legitimare

Conceptul de criză de raționalitate este sructurat după conceptul de criză economic. Potrivit acestuia, imperativele contradictorii ale conducerii trebuie să se impună prin acțiunea rațională.

7. Cu privire la teoremele crizei de motivație

Cea mai importantă contribuție la motivație pe care aceasta o realizează în societățile capitaliste târzii, constă în sindroamele unui privatism civic și familial-profesional. Privatism civic înseamnă interes pentru performanțele de conducere și aprovizionare ale sistemului administrative în condițiile unei paricipări la procesul de legitimare, reduse dar adecvate șanselor prevăzute instituțional.

8. Retrospectivă

Tendințele de criză economică sunt deplasate în sistemul politic prin acțiunea de evitare reactivă a atatului, în așa fel încât preocupările de legitimare pot echilibra deficitele de raționalitate și extinderile raționalității organizării pot echilibra deficite de legitimare.

III. Cu privire la logica problemelor de legitimare

Conceptul lui Max Weber al dominației legitime îndreaptă atenția asupra relației dintre credința legitimării și potențialul de justificare a ordinilor, și valibilitatea lor faptică. Gradul cel mai înalt al conștiinței morale corespunde unei morale universale reductibile la normele de bază ale discursului rațional, care ridică o pretenție de superioritate nu numai empirică, ci și sistematică.

1. Conceptul de legitimare al lui Max Weber

Controversa asupra dependenței de adevăr a legitimărilor a fost stârnită pe plan sociologic de formularea echivocă dată de câtre Max Weber “dominației raționale”, adică tipului de dominație formal legală și reglată procedural, caracteristic pentru societățile moderne. Dacă credința în legitimitate este concepută ca un fenomen empiric, cauzele pe care se sprijină au doar o însemnătate psihologică.

2. Capacitatea de adevăr a problemelor practice

Susținerile decizioniste au în vedere că propozițiile practice aparțin unui domeniu autonom, care se supune unei alte logici decât propozițiile teoretico-empirice și care se asociază cu acte de credință sau decizii în loc de experiențe.

3. Modelul reprimării intereselor capabile de generalizare

Excursul în dezbaterea contemporană asupra eticii ar fi trebuit să sprijine afirmația că problemele practice pot să primească valoare de adevăr. Pot fi deosebite norme capabile să justifice astfel de norme care stabilizează raporturi de putere. În măsura în care normele exprimă interese capabile de generalizare, ele se întemeiază pe un consens rațional.

4.Sfîrșitul individului?

Sociologia clasică nu a pus niciodată în discuție faptul că subiecții capabili de comunicare prin limbă și de acțiune își pot dezvolta unitatea persoanei lor numai în corelație cu tablouri ale lumii și sisteme morale care garantează identitatea. Unitatea persoanei pretinde perspective unificatoare a unei lumi a vieții sociale care garantează ordinea și care are în același timp o însemnătate moral-politică.

5. Complexitate și democrație

Subiectivitatea omului constă în posibilitatea de a indica în comunicarea intersubiectivă temeiuri raționale, respectiv de a se putea supune acestor temeiuri sau contestării temeiurilor proprii.

Problemele de dominație și repartiție care se pun din punctul de vedere al structurii de clasă a unei societăți s-au demodat, ele trădează o perspectivă “europeană învechită”, în care adevăratele probleme care apr din punct de vedere al domeniilor de alternative și capacităților de decizie sunt camuflate.

6. Partinitatea pentru rațiune

La întrebarea fundamental asupra persistenței unui mod de socializare dependent de adevăr și constitutiv societății nu se poate răspunde ușor. Aceasta ne-ar putea duce la idea că nici nu este vorba de o problemă soluționabilă theoretic, ci despre o problemă practică. Punctul de vedere al adversarului a fost déjà acceptat când apare resemnarea în fața dificultăților iluminismului și se înclină în scopul unei organizări raționale ale societății.

TEORII ALE ADEVĂRULUI

I. Trei probleme preliminare

Prima problemă preliminară: Ce este acel ceva despre care noi ne permitem să spunem că este adevărat sau fals? Cu cele mai puține perspective se prezintă încercarea de a disocia o anumită clasă de propoziții drept acelea pe care le-am putea socoti adevărate sau false.

A doua problemă preliminară a apărut datorită teoriei redundanței a adevărului. Dacă este adevărat că în toate propozițiile de forma „p este adeivărat” expresia “este adevărat” este superfluă din punct de vedere logic.

A treia problemă preliminară se referă la o presupoziție fundamentală a teoriei corespondenței a adevărului. Veridicitatea unei informații se măsoară în probabilitatea cu care așteptările de comportament sunt îndeplinite.

II. Pretenții de validitate și trăiri de certitudine

În tradiția filozofică “adevărul” are de multe ori un sens mai larg decât cel cuprins în adevărul enunțului. Cuvântul a fost folosit adesea ca sinonim cu termenul de “raționalitate”. O teorie consensuală a adevărului trebuie să se refere nu numai la adevărul enunțurilor, ci și la justețea ordinelor și aprecierilor. Dacă justețea, alături de adevăr, se poate califica drept pretenție de adevăr convertibilă discursive, atunci normele juste trebuie să se poată întemeia asemănător cu enunțurile adevărate.

III. Modele ale adevărului conducătoare de erori

Teoria consensuală a adevărului are avantajul că identifică adevărul și justețea ca pretenții de adevăr convertibile discursive, fără ca să omită diferențele logice care există între discursurile teoretice și discursurile practice. Teoria consensuală a adevărului are avantajul de a distinge între sistemele în care noi dobândim experiențe și discursurile în care pretențiile de validitate problematizate pot fi clarificate prin argumentare. Teoria consensuală a adevărului are avantajul că distinge între pretențiile de validitate intersubiectivă și trăirile de certitudine pur subiective. Teoria consensuală a adevărului are avantajul că distinge pretențiile de validitate discursive de cele nediscursive. Unele teorii ale adevărului aleg un tip determinat al trăirilor de certitudine ca model eronat al adevărului. Unele teorii ale adevărului confundă conceptual de adevăr cu inteligibilitatea, justețea sau veracitatea.

IV. Asupra logicii discursului

Susținerea că adevărul și justețea sunt pretenții de validitate convertibile discursive ale exprimărilor, se extinde pâna la relațiile universal-pragmatice dintre actele de vorbire, dar în nici un caz la strategiile determinate pentru dobândirea enunțurilor adevărate sau a ordinelor juste. Teoria consensuală a adevărului pretinde să explice coerciția propriu-zis fără coerciție a celui mai bun argument prin proprietățile formale ale discursului și nu prin ceva care se află la baza contextului argumentării, cum este consistența logică a propozițiilor, intră oarecum din exterior în argumentare, cum este în evidența experiențelor.

V. Situația de vorbire ideală

Forma discursului theoretic trebuie să facă posibilă o radicalizare treptată, adică o autoreflecție a subiectului cunoscător. Primul pas este trecerea de la susțineri problematizate, care prezintă înseși acțiuni, la susțineri a căror pretenție de validitate controversată este făcută obiect al unui discurs. Al doilea pas constă în explicarea teoretică a susținerii problematizate, adică în indicarea a unui argument înăuntrul sistemului de limbă ales. Al treilea pas este trecerea la o modificare a sistemului de limbă ales sau la o comparare a adecvării sistemelor de limbă alternative. Ultimul pas constă în trecerea la o reflecție asupra schimbărilor sistematice ale limbilor de întemeiere.

ASUPRA RECONSTRUCȚIEI MATERIALISMULUI ISTORIC

Marx s-a exprimat numai de două ori coherent și systematic asupra concepției materialiste a istoriei.

Partea I

Conceptul lui Marx al muncii sociale este adecvat pentru delimitarea modului de viață al hominidelor față de primate, dar nu delimitează sufficient reproducerea specific umană a vieții. O relație asemănătoare celei familial există numai între mamă și copiii ei și între frați și surori.

Partea a II-a

Marx leagă conceptual muncii sociale de cel al istoriei specie. Acest cuvânt trebuie să semnaleze mesajul materialist conform căruia evoluția naturală este continuată în spațiul de joc al unei singure specii cu alte mijloace, anume prin activitatea productivă a înșiși indivizilor socializați. Deoarece oamenii își susțin viața prin muncă social, ei produc în același timp relațiile lor de viață materială, produc societatea lor și procesul social în care se schimbă indivizii.

Partea a III-a

În orice societate forțele productive și relațiile de producție constituie, în funcție de modul de producție dominant, o structură economic, care determină toate celelalte sisteme parțiale ale societății. Mult timp s-a impus o concepție econimistă asupra acestei teoreme. Potrivit acestei concepții, orice societate se compune din sisteme parțiale care se lasă ordonate ierarhic în șirul domeniilor economic, administrative-politic, social și cultural.

Partea a IV-a

Conceptul materialist-istoric al istoriei specie pretinde reconstruirea dezvoltării sociale în termenii unui șir evolutiv de moduri de producție. Avantajele se observă în comparația cu încercările concurente, de a afla puncte de vedere după care materialul istoric poate fi ordonat într-o logică a dezvoltării. Astfel, există propuneri de periodizare ce iau ca bază materialele principale care sunt prelucrate sau cele mai importante surse de energie care sunt exploatate.

Partea a V-a

Conceptul de mod de producție nu este destul de abstract pentru a stabili universaliile nivelului dezvoltării sociale. Marx a deosebit proprietatea comună și proprietatea privată. Punctul de vedere al exclusive dispoziții a mijloacelor de producție duce la delimitarea societăților cu și fără structură de clasă. Diferențierea după gradele în care se impune proprietatea privată și după formele exploatării este prea inexact pentru a permite comparații univoce. Principiile organizării sociale se pot caracteriza prin nucleul instituțional care stabilește forma dominantă a integrării sociale.

Partea a VI-a

Societățile divizate în clase sociale se constituie în cadrele unei ordini politice; aici integrarea social nu mai are nevoie să se sprijine de sistemul de înrudire, ea poate fi preluată de către stat. Dacă societățile post-moderne trebuie să se distingă printr-un primat al sistemului științei și educației, se poate medita asupra problemei care apare acum, ce a aunui schimb al sistemului social cu natura interioară.

Partea a VII-a

Drept concepții teoretice cu privire la evoluție se oferă structuralismul, neoevoluționismul și funcționalismul sociologic. Conceptul progresului istoric, care este strâns legat de cel al evoluției sociale, suscită problem logico-teoretice care au fost tratate în forma unei critici a filozofiei istoriei și în cadrele unei etici evoluționiste.

MATERIALISMUL ISTORIC ȘI EVOLUȚIA UNOR

STRUCTURI NORMATIVE

În tradiția teoretică care derivă din Marx, pericolul de a devia într-o filozofie de proastă calitate a fost întotdeauna deosebit de mare atunci când a existat tendința de a se înăbuși abordarea filozofică a problemelor în favoarea unei înțelegeri scientist a științelor. Din acest motiv, când reluăm principalele ipoteze ale materialismului istoric este nevoie de o grijă deosebită. Această grijă nu poate consta într-o metodologie dezvoltată după modelul fizicii, de a împrumuta table de prohibiții pentru a bloca calea pe care pășesc azi teorii despre evoluție din științele sociale.

Încă de la începu a domnit o neclaritate asupra bazei normative a teoriei societății a lui Marx. Aceasta nici nu trebuia să inoveze pretențile ontologice ale dreptului natural clasic, nici să satisfacă pretențiile descriptive ale științelor nomologice, ci să fie o teorie critic a societății. Marx a fost de părere că a rezolvat această problemă printr-o lovitură îndrăzneață, anume printr-o însușire declarat materialistă a logicii.

Legături pot fi stabilite nu numai ăntre teoria acțiunii communicative si bazele materialismului istoric. Dimpotrivă, și în examinarea unor ipoteze particuare ale teoriei evoluției, descoperim problem care fac necesare reflecțiuni de ordinal teoriei comunicării. În vreme ce Marx a localizat procesele de învățare semnificative din punct de vedere evolutiv, care declanșează impulsurile epocale de dezvoltare, în dimensiunile gândirii obiectivatoare, ale cunoașterii tehnice și organizatorice, ale acțiunii instrumentale și strategice.

În dinamica evoluției sale, această schimbare a structurilor normative rămâne dependentă de provocările evolutive ale unor problem de system, condiționate economic și nerezolvate, precum și de procese de învățare care răspund acestora. Cultura rămâne un fenomen de suprastructură chiar dacă, în trecerea spre noi niveluri de dezvoltare, pare să joace un rol mai proeminent decât au presupus multi marxiști până acum. Această proeminență explică contribuția care poate fi adusă de teoria comunicării la un materialism istoric reînnoit.

Când instituțiile sociale și competențele de acțiune a indivizilor socializați sunt cercetate în privința notelor generale, se descoperă aceleași structuri ale conștiinței. Aceasta poate fi aratat convingător în cazul acelor instituții și orientări care sunt specializate pentru menținerea intersubiectivității comunicării amenințate atunci când există conflicte de acțiune. Structurile intersubiectivității, constituite lingvistic, sunt deopotrivă constituite pentru sisteme sociale și de personalitate. Sistemele sociale pot fi concepute ca rețele de acțiuni comunicative; sistemele de personalitate pot fi private sub aspectul capacității verbale și de acțiune.

În procesul impunerii formelor de circulație universaliste în economia capitalistă și în statul modern, atitudinea față de tradiția evreiască-creștină și greacă-ontologică este fântâna subiectivist. Principiile supreme își pierd caracterul lor incontestabil; credința religioasă și atitudinea teoretică devin reflexive. Progresul științelor moderne și avansarea formării voinței moral-practice nu mai sunt prejudiciate printr-o ordine, este adevărat întemeiată, dar stabilită în mod absolut.

În societățiile neolitice identitatea colectivă este asigurată prin aceea că indivizii își deduc originea din figura unui strămoș comun și prin aceasta se asigură, în cadrul imaginii lor mitice despre lume, de o origine cosmogonică comună. Invers, identitatea persoanei fiecăruia rezultă din identificări cu o comunitate tribal, care la rândul ei este percepută ca parte a naturii, interpretate prin categorii de interacțiune.

Realitatea social nefiind încă clar difernțiată de realitatea natural, hotarele lumii sociale și ale lumii în general sunt estompate. Fără granițe précis definite ale sistemului social nu există nici o ambianță natural sau socială.

CONCLUZII

Cunoaștere și comunicare, de Jurgen Habermas, este o analiză a programului de cercetare și a tezelor central. Scrierile sale sunt traduse în multe țări, inclusive în țări socialiste. În ultimii ani, ca recunoaștere a contribuțiilor sale teoretice în filozofie și științele sociale, lui Habermas i s-au decernat premiile “Hegel”, “Freud” și “Adorno”.

Printre teoreticienii contemporani, Habermas a dobândit un profil pregnant înainte de toate prin amplitudinea demersurilor pentru clarificarea sistematică a “relației dintre teorie si praxis”.

Habermas este cel mai proeminent dintre continuatorii „teoriei critice” a societății, promovate de Horkheimer și Adorno. El nu numai că a preluat programul “teoriei critice”, dar a procedat la trabsformarea “bazei normative” a teoriei.

Jurgen Habermas a fost criticat ca „reformist” care ar preconiza “discuție”, “participarea” la instituțiile existente, fără a prevedea depăsirea lor.

Dincolo de rezervele pe care le poate suscita, opera lui Habermas, oricare vor fi înfăptuirile pe care autorul ei le va adăuga în anii ce vin, contribuie la recuperarea interesului unor cercuri largi ale opiniei publice cultural și politice pentru temele gândirii umaniste.

BIBLIOGRAFIE

Jurgen Habermas „Cunoaștere și comunicare”, Editura Politică, București, 1983

https://ro.wikipedia.org