Judecata ÎN Fața Primei Instanțe

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALIZAREA: DREPT

FORMĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

CONF. UNIV. DR. GÂNFĂLEAN IOAN

ABSOLVENT

GUSTEA IULIAN

Alba Iulia

2016

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

SPECIALIZAREA: DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

JUDECATA ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

CONF. UNIV. DR. IOAN GÂNFĂLEAN

ABSOLVENT

GUSTEA IULIAN

Alba Iulia

2016

Cuprins

CAPITOLUL I

DREPT PROCESUAL CIVIL – RAMURĂ DE DREPT

1. Noțiuni generale despre dreptul procesual civil.

1.1 Noțiune

Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului de drept, și-a schimbat de-a lungul timpului atât denumirea, cît și conținutul. Pînă în secolul al XVIII-lea, denumirile predominante au fost acelea de ,,practică judiciară”, ,,practică civilă” și ,,practica procesului civil”. Un secol mai tîrziu, cuvîntul ,,procedură” l-a înlocuit pe acela de practică. Încet își face loc și denumirea de ,,drept procesual civil”. Totuși și în doctrina contemporană au apărut unele încercări de renunțare la terminologia care abia se consacrase. Astfel, în doctrina franceză întâlnim denumirea de ,,droit judiciare privé”. În literatura spaniolă și-a făcut loc sintagma ,,derecho jurisdiccional”.

Astăzi, termenul ,,proces civil” este polisemantic și poate avea înțelesul de:

– ramură de drept;

– obiect de studiu;

– activitate a instanței de judecată cu privire la examinarea și soluționarea cauzelor civile;

– cauză civilă concretă examinată în instanța de judecată.

Dreptul procesual civil ca ramură de drept, în definiția restrînsă, constituie totalitatea normelor juridice care reglementează modul de desfășurare a activității judiciare în scopul soluționării litigiilor civile.

Protecția juridică a drepturilor subiective civile și a altor situații juridice ocrotite de lege se obține prin intermediul procesului civil.

Considerăm că Procesul civil constituie un mijloc de apărare, atât pentru reclamantul al cărui drept se consolidează prin admiterea, în mod definitiv, a cererii sale, dar și pentru pârâtul căruia i se oferă posibilitatea să se opună pretențiilor adversarului și, dacă dovedește lipsa de temeinicie a acestora, prin respingerea cererii reclamantului își va consolida el situația juridică premergătoare conflictului.

„Procesul civil în opinia autorului Gabriel Boroiu poate fii definit ca fiind activitatea pe care o desfășoară instanța de judecată, părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice depuse judecății, precum și al executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege” .

Într-o altă opinie autorul Ioan Leș susține că dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modul de desfășurare a activităților judiciare în scopul soluționării litigiilor civile.

Alți autori precum V. Negru, D. Radu, consideră că dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice, a părților și a celorlalți participanți, precum și raporturile între aceștea, în vederea soluționării cauzelor civile și executării hotărârilor pronunțate în aceste cauze.

La analiza de ansamblu a definițiilor citate mai sus observăm că în formularea lor sunt cuprinse anumite similitudini privind definirea ramurii dreptului procesual civil. Dreptul procesual civil este o ramură de drept:

-constituie o totalitate de norme juridice dislocate într-un sistem. Ca element esențial al definiției unei ramuri de drept este totalitatea regulilor de conduită sau totalitatea normelor juridice;

-reglementează relațiile sociale ce apar între instanța de judecată, pe de o parte, și participanții la proces, pe de altă parte. Subiect obligatoriu al relațiilor procesual civile este instanța de judecată;

Relațiile stabilite între instanța de judecată și participanții la procesul civil sunt de subordonare.Activitatea desfășurată de către instanțele judecătorești și participanții la proces la examinarea cauzelor civile și la executarea hotărîrilor, deciziilor și a altor acte de dispoziție ale instanțelor judecătorești sau ale altor organe de jurisdicție. Activitatea acestor subiecți de drept procesual se limitează la aceste două categorii menționate mai sus. În principiu procesul civil parcurge două mari faze:

Faza de judecată propriu-ziă care se desfășoară mai întîi în fața instanței de fond și se finalizează cu deliberarea și pronunțarea hotărîrii urmată de judecata în căile ordinare de atac (apelul și recursul), etape după care hotărîrea judecătorească rămîne definitivă sau irevocabilă, urmată, dacă este cazul, de judecata în căile extraordinare de atac

Faza executării silite a hotărîrilor judecătorești ce include activitatea executorilor judecătorești care își îndeplinesc atribuțiile sub controlul instanței judecătorești.

Asemănător fazelor mari, procesului civil corespunde și activității 1) de examinare a cauzelor civile; 2) de executare a hotărîrilor, deciziilor și a altor acte de dispoziție ale instanțelor judecătorești sau ale altor organe de jurisdicție.

În acest context, considerăm dreptul procesual civil ca o ramură de drept de sine stătătoare, constituită din totalitatea normelor juridice, dislocate într-un sistem, ce reglementează relațiile sociale apărute între instanța de judecată și participanții la proces în legătură cu examinarea și soluționarea cauzelor civile, precum și a executării hotărîrilor, deciiziilor și a altor acte de dispoziție ale instanței judecătorești.

De aici se subînțelege „în conținutul său și raporturile procesuale care se stabilesc înte instanță, părți și ceilalți subiecți de drept. Instanța, pe de o parte, urmărește înfăptuirea actului de justiție, iar părțile prin mijloace diferite tind la obținerea unei soluții favorite. Datorită acestui fapt dreptul procesual civil le recunoaște participanțiilor la activitatea judiciară facultății și le impune obligații strict determinate.”

„Din punct de vedere al obiectuui dreptului procesual civil îl formează raporturile juridice ce se stabilesc între participanții procesuali, în cadrul activității de examinare și soluționare. Aceste raporturi pot genera drepruri în favoarea participanțiilor la activitatea judiciară dar le pot impune de aseamenea și obligații corespunzătare. Aceste drepturi și obligații ce formeză obiectul raporturilor procesuale civile sunt de natură diferită față de acelea ce structurează conținutul unor raporturi de drept substanțial.

Dreptul procesual este considerat ca find tocmai puterea conferită părțiilor de a provoca activitarea instanței de judecată. Raporturile procesuale nu se stabilesc doar între instanță și părți. Asemenea raporturi se stabilesc, de pildă, între instanță și martori, între instantă și procuror, între instantă și experți.etc. O altă categorie de raportui procesuale se stabilesc între părți, exemplu fiind încheierea unei tranzacții sau al amânării cauzei de acord comun.

O sarcină importantă a științei dreptului procesual civil este și aceea de a studia reglementările în materie cu cerințele vieții sociale contemporane, spre a sesiza de exemplu unele lacune și a formula propuneri corespunzătoare de legiferare. Rolul științei dreptului procesual civil este, și de a contribui la regăsirea sau reabilitarea dreptului procesual civil. Cu alte cuvinte contribuie la formarea unei imagini reale asupra naturii și importanța acestuia în sistemul juridic.

“Referitor la acest lucru „J.Vincent” și „S. Guinchard” remarcă că pentru justițiabili această procedurănu evocă libertățiile și realizarea facilă a drepturilor,dar și cana timpul pierdut pentru a obține satisfacție, o cursă de obstacole mai mult sau mai punțin justificată…și… în final, pentru cel ce câștigă procesul sentimental că victoria l-a costat scump… timp, energie, bani.”

1.2 Dreptul procesual civil Drept autonom și Drept comun

Idea conceptului de drept procesual civil ca fiind drept autonom și drept comun nu poate fii contestată deși ea nu se poate încadra nici în dreptul public nici în cel privat, luând în considerare o privire dihitomică asupra dreptului.

Dreptul Procesual Civil este ramura distinctă (caracter autonom) pentru ca are obiect propriu de reglementare și dispune de metode specifice de reglementare pe baza de principii fundamentale.

Câteva argumente care susțin independența dreptului procesual civil ar fii :

Obiectul de reglementare specific, care nu se poate cuprinde în nici o ramură de drept substanțial (organizarea și desfășurarea procesului, competența, acțiunea civila etc.);

Principiile desfășurării procesului civil distincte de principiile dreptului civil;

Caracterul normelor de drept procesual, în mare parte imperative, distinct așadar de caracterul normelor de drept material (civil), sancțiunile specific, precum și efectele acestora (decăderea procesuală);

Toate acestea relevă rolul sancționator al dreptului procesual civil, destinat să asigure respectarea altor dispoziții de norme, făcând parte din alte ramuri de drept.

Dreptul procesual civil îndeplinște și rolul de drept comun pentru toate celelalte rauri de drept ptocesual,care protejează drepturi substanțiale aparținând fie dreptului privat, fie dreptului public.

Procesul civil, ca obiect al dreptului procesual civil, cuprinde orice activitate ce presupune examinarea și soluționarea anumitor divergențe ce nu conțin o problemă legată de o anumită procedură specială. Obiectul procesului civil constituie toate cauzele privind apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanei ce nu urmează a fi examinate într-o altă procedură expres prevăzută de lege . Determinarea cauzelor ce sunt examinate în ordinea procedurii civile are loc prin excluderea cauzelor ce urmează a fi soluționate în alte proceduri prevăzute de lege (de ex.: cauzele penale și contravenționale). Astfel, litigiile ce nu sunt soluționate într-o procedură specială vor fi examinate și soluționate în procedura civilă.

„Sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, se susține în literatura de specialitate și că aplicarea procedurii civile trebuie făcută numai dacă respectiva ramură de drept, care nu are dispoziții procedurale, aparține dreptului privat, fără a se arăta ce se întâmplă în cazul procedurii administrative, ținând de dreptul public.’”

Noul Cod de Procedură Civilă reglementează însă calitatea de drept comun a dreptului procesual civil, în primul rând prin art. 2 NCPC intitulat „Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă”. Acesta arată că dispozițiile codului constituie procedura de drept comun în materie civilă, iar în materia civilă (din punct de vedere procedural) trebuie incluse raporturile

juridice de drept privat și de drept public, cu excepția celor supuse legii penale.

Din punct de vedere juridic dreptul procesual civil este un drept comun în sensul că îndeplinește anumite rapoarte juridice cu alte ramuri de drept cum ar fi:

a) Dreptul procesual civil și dreptul civil:

Principala și cea mai importantă legătură ce trebuie stabilită este dată de raportul procedurii cu dreptul civil, substanțial. Utilitatea fiecăreia dintre aceste ramuri se concretizează prin intermediul celeilalte, nefiind de conceput drept material fără drept procesual și viceversa. Pentru a exprima raportul între cele două ramuri de drept în literatura de specialitatese arată că legătura dintre ele „dă expresie corelației dintre conținut și formă”

b) Dreptul procesual civil și alte ramuri de drept privat:

Dreptul procesual civil se aplică și raporturilor procesuale determinate de raporturi de

drept substanțial născute potrivit altor ramuri de drept privat, în măsura în care procedura

reglementată în aceste ramuri nu este îndestulătoare pentru soluționarea posibilelor litigii( ec dreptul muncii).

c) Dreptul procesual civil și alte ramuri de drept procesual:

“Dreptul procesual civil este ramură de drept comun pentru orice procedură aparținând

dreptului public, astfel încât el va asigura prevederile necesare sau completarea celor

existente în orice ramură de drept procesual. În aceeași măsură și procedura penală apelează la procedura civilă, atunci când în discuție este executarea unor dispoziții privind despăgubiri civile pronunțate în hotărâri penale. Importanța distincției între cele două proceduri este determinată de situația în care una și aceeași faptă constituie un delict civil, dar se încadrează și în sfera infracțiunii.

Principii esențiale în materie substanțială, cum sunt repararea integrală a prejudiciului, dar

și non bis in eadem, fac dificilă alegerea între parcurgerea celor două proceduri, astfel că s-a

impus instituirea unor reguli care să soluționeze eventualul conflict între acestea, respectiv

electa una via non datur recursus ad alteram față și de slăbiciunea individului persoană vătămată

care, cel puțin din punct de vedere financiar, preferă procedura penală”.

d) Dreptul procesual civil și dreptul internațional privat

„Dreptul internațional privat cuprinde reguli privind determinarea instanțelor competente,

a formei și a modului de soluționare a litigiilor, ivite în raporturi juridice cu elemente

de extraneitate, recunoașterea și executarea hotărârilor străine. Astfel, dreptul procesual civil este influențat, ca aplicare în spațiu, de reglementările dreptului internațional privat, astfel că se poate afirma că în această sferă prezentată cele două ramuri de drept se suprapun”.

1.3 Izvoarele Dreptului procesal civil ca ramură de drept.

Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de exprimare a normelor juridice. În această accepțiune urmează să avem în vedere diferitele acte normative în care sunt concre tizate norme de drept procesual civil. În cadrul acestor considerații prealabile, se cuvine să subliniem că majoritatea izvoarelor de drept aparțin, așa cum este fi resc, dreptului intern. Totuși nu putem ignora existența unor semnificative tendințe de dezvoltare a unui drept procesual comunitar. O atare realitate trebuie observată cu consecvență și de legiuitorul român, dar și de către toți cei chemați să aplice normele dreptului comunitar.

 Principalul izvor de drept procesual civil este legea fundamentala ce consacra un capitol autoritatii judecatoresti in care se regasesc unele din principiile fundamentale privind organizarea judecatoreasca si desfasurarea procesului civil cum ar fi :

principiul neretroactivității legii;

principiul egalitatii, al accesului liber la justitie, dreptul la aprare, art.11,alin.2 din constituție prevede ca tratatele internaționale ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern art.20,alin.1 din Constitutie-dispozitiile constitutionale privitoare la drepturi si libertati cetatenesti vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului,cu pactele si tratatele la care Romania este parte;

De asemenea izvoarele dreptului procesual civil se grupează în:

Izvoarele directe sau propriu-zise,cum ar fii legile (Constituția,legile constituționale,legile organice,legile ordinare,între care Codul de Procedură Civilă care prezintă o importanță deosebită).

Actele normative subordonate legii (hotărârile Guvernului,ordonanțele și ordonanțele de urgență emise de Guvern,alte acte normative emise de organele centrale ale administraației publice.Actele normative subordonate legii cu aplicabilitate specifică unor domenii,precum regulamentele,statutele,contractele-tip (în măsura în care prin asemenea acre se reglementează aspecte procedurale privind soluționarea diferitelor cargorii de litigii), obiceiul,regulile de conviețuire socială etc.

Izvoarele indirecte, din grupa cărora fac parte jurisprudența și știința dreptului.

Au valoare de izvor de drept Constituția, Codul de procedură civil, Codul civil, Codul muncii, Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea avocaturii, Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, Legea 304/2004 privind organizarea judiciară ș.a.

Principalele izvoare ale dreptului procesual civil român sunt:

a.Legea

“Legea constituie, fără îndoială, principalul izvor de drept procesual civil. În acest sens art.126 al.2din Constituție instituie regula potrivit căreia ,,Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”.

În materie procesuală are valoare de izvor de drept atât Constituția cât și legea ordinară. Așa cum am arătat și în precedent, legea fundamentală consacră unele din principiile esențiale ale activității judiciare.

Dintre legile ordinare o importanță deosebită revine Codului de procedură civilă. Primul Cod de procedură a fost promulgat la 11 septembrie 1865 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. El a fost adoptat după modelul Legii genoveze din anul 1819, fiind o reproducere a acesteia. Legea genoveză însă constituia o variantă a Codului francez de procedură civilă din anul 1806. Codul de procedură român a fost modificat succesiv în anii 1900(reforma Dissescu), 1925, 1934 și 1948.

Însă în pofida aplicării sale îndelungate și a modificărilor succesive Codul de procedură nu a mai fost în concordanță cu progresele înregistrate în dreptul modern și cerințele reformei justiției. În acest context a fost adoptat Noul Cod prin Legea nr.134/2010 care va intra în vigoare la data prevăzută în legea de punere în aplicare a acestuia care va fi supusă spre aprobare Parlamentului în termen de 6 luni de la data publicării Noului Cod.

Norme cu caracter procedural se întâlnesc și în alte legi cum ar fi Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată, Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, Legea nr.59/2003 a Codului muncii, Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești etc.

b.Ordonanțele Guvernului

Și ordonanțele guvernamentale pot constitui izvor de drept procesual civil, însă numărul acestora este relativ redus. Exemplificăm pentru această categorie:Ordonanța de urgență nr.138/2000, Ordonanța de urgență nr.59/2001, Ordonanța de urgență nr.212/2008 privind modificările aduse taxelor de timbru judiciare.

c. Acte adoptate de Comisia și Parlamentul European

Cele mai importante documente internaționale adoptate la nivelul Uniunii Europene și care fac parte din dreptul intern potrivit dispozițiilor constituționale sunt:

“Regulamentul C.E. nr.44/2001privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială pronunțate în statele membre;

Regulamentul C.E.nr.2201/2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și a răspunderii părintești;

Regulamentul C.E. 1206/2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială;

Regulamentul nr.805/2004 al Consiliului și Parlamentului European privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanțele necontestate;

Regulamentul (C.E.) nr.1896/2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată;

Regulamentul (C.E.) nr.861/2007 de stabilire a unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă.

Toate aceste reglementări comunitare au o bază constituțională, materializată în prevederile art.65 al Tratatului de la Roma.

Tratatul indică, ca domeniu general de acțiune a măsurilor vizate de text cooperarea judiciară în materie civilă. Art.65 se referă la domenii foarte concrete de simplificare a cooperării judiciare în materie civilă, domenii pentru care au fost deja adoptate reglementări comunitare corespunzătoare.

Reglementările comunitare au un caracter obligatoriu pentru toate statele membre, astfel că aplicarea lor nu poate fi evitată de instanțele judecătorești ”.

d.Practica judiciară și cutuma

Practica judiciară și cutuma au format obiect de controversă în privința calificării lor ca izvoare de drept.

În doctrina civilistă interbelică s-a susținut că ,,deși soluțiile instan- țelor judiciare și chiar ale instanței supreme nu sunt obligatorii pentru instanțele inferioare, acestea, totuși, le urmează, deoarece tind spre unitate și pentru că deciziile instanței supreme se bucură de prestigiu.

Concepția asupra caracterului de izvor de drept a jurisprudenței a evoluat. Modificările aduse codului de procedură civilă după anul 1989 și reglementările referitoare la unificarea practicii judiciare, devenită punct de referință în strategia de reformă a justiției, au reactualizat problema naturii practicii judiciare, în special a celei realizate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța supremă este competentă să soluționeze și calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii. Această cale extraordinară de atac are ca obiect ,,chestiunile de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești”. Recursul în interesul legii are ca finalitate ,,interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”.

Practica determinată de Înalta Curte de Casație și Justiție poate fi reconsiderată dacă se apreciază necesar de către una din secțiile sale. Competența de schimbare a practicii judiciare aparține Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (art.25 din Legea nr.304/2004).

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție are și sarcina de a asigura ,,interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești” (art.18 al.(2) din Legea nr.304/2004).

Mai mult decât atât Noul Cod cuprinde un Titlu71 dedicat unificării practicii judiciare în cuprinsul căruia este reconsiderată instituția recursului în interesul legii și introdusă procedura sesizării Înaltei Curți de Casație Acest lucru este menționat în mod expres de Noul Cod la art.3 așa cum am arătat și în precedent;

Deasemeni amintim și prevederile art.315C.pr.civ. privitoare la caracterul obligatoriu al îndrumărilor date de instanțele de recurs, în privința problemelor de drept dezlegate.

Nu în ultimul rând menționăm faptul că instanțele judecătorești dispun de un Regulament de ordine interioară care cuprinde o serie întreagă de atribuții în sarcina președinților de instanțe, a judecătorilor delegați precum și a judecătorilor în general referitoare la obligația de unificare a practicii judiciare.

Toate argumentele expuse conduc la concluzia că practica judiciară constituie izvor de drept . Un cunoscut profesor spunea că ,,particularitatea jurisprudenței ca izvor de drept rezultă din împrejurarea că instanțele judecătorești nu sunt obligate să se alinieze unei jurisprudențe cristalizate;în fapt însă, în majoritatea cazurilor instanțele judecătorești se conformează unei astfel de practici, indiferent dacă la baza unei astfel de soluții se află convingerea, imitația sau teama de a nu fi desființată hotărârea de către instanțele judecătorești.”

Cât privește obiceiul, acesta nu constituie izvor de drept decât pentru dreptul civil. Într-un stat de drept cutuma este incompatibilă cu natura normelor procesual civile”.

e.Doctrina

În dreptul modern doctrina nu este considerat izvor formal de drept material sau procesual. Ea a jucat însă, în istoria dreptului, un rol important de care nimeni nu poate face abstracție.

Rolul doctrinei nu trebuie nici subestimat dar nici supraevaluat. Doctrina, chiar dacă nu are caracter normativ, a contribuit la interpretarea corectă a legii și la formarea unei jurisprudențe unitare.

Doctrina este cea care creează adesea vocabularul și noțiunile de drept, iar în unele cazuri influențează legiuitorul însuși, acesta preluând pur și simplu în legi tendințele exprimate în doctrină .

1.4 Normele de proceură civilă

1.4.1 Noțiune și clasificare

Norma juridică este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului. În doctrină au fost propuse mai multe criterii de clasificare a normelor dreptului procesual civil.

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a cauzelor civile și punerea în executare a titlurilor executorii.

Autorul român Gheorghe Boroiu a grupat normele de procedură civilă astfel:

a) În funcție de obiectul lor, normele de procedură se împart în norme de organizare judecătorească, norme de competență și norme de procedură propriu-zise.

Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea și funcționarea instanțelor judecătorești, a Ministerului Public, numirea și avansarea magistraților, statutul magistraților, compunerea și constituirea instanței.

Normele de competență reglementează atribuțiile instanțelor judecătorești față de atribuțiile altor organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională, precum și repartizarea pricinilor civile de competența instanțelor între instanțe de grad diferit (competența materială) și între instanțe de același grad (competența teritorială).

Normele de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de judecată al pricinilor civile și de executare silită a titlurilor executorii iar sediul principal al acestora îl reprezintă C.pr.civ.

b) În funcție de întinderea câmpului de aplicare, normele de procedură se împart în norme generale și norme speciale.

Normele generale sau de drept comun sunt acelea care se aplică în orice materie și în toate cazurile, în afară de cele pentru care legea prevede altfel.

Normele speciale reglementează anumite materii expres stabilite de lege.

c) În funcție de caracterul conduitei pe care o prescriu, normele de procedură se împart în norme imperative și norme dispozitive.

Normele imperative sunt cele care impun părților o acțiune sau le obligă la o abstențiune și, sub sancțiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele.

Normele dispozitive sunt cele care suplinesc sau interpretează voința neexprimată sau insuficient exprimată a părților, ori protejează interesele uneia dintre părți prin posibilitatea acesteia de a deroga de la dispozițiile pe care le cuprind.

Normele dreptului procesual civil constituie cealaltă ,,fațetă” a normelor de drept material ( a dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii etc). Norma de drept material reglementează raportul juridic material litigios, iar normele procesual civile reglementează organizarea instanței de judecată, activitatea acesteia și conduita participanților la proces în vederea soluționării litigiului ce derivă din raportul material litigios prin aplicarea normei materiale. Normele de drept material în procedura civilă mai sunt denumite și norme de fond.

1.4..2 Acțiunea normelor de procedură civilă

Normele de procedură ca și celelalte norme juridice se aplică în timp, spațiu și asupra persoanelor.

a) “Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă Potrivit art. 15 alin. 2 din Constituție, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân bine efectuate dacă au respectat dispozițiile Drept procesual civil– I 5 acelei legi și nu trebuie refăcute iar după intrarea în vigoare a legii noi actele de procedură vor fi efectuate potrivit acestei legi. Astfel, legile de procedură sunt de imediată aplicare atât la cauzele noi, cât și la cauzele vechi care au fost începute sub incidența legii abrogate.

Precizări:

– normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplicare, deoarece au un caracter imperativ, reglementează modul de organizare și funcționare a instituțiilor judecătorești;

– normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare.

– în ceea ce privește admisibilitatea dovezilor privind acte juridice se aplică legea în vigoare la data încheierii acestora;

–probele care constituie mijloace tehnice sunt admisibile potrivit legii în vigoare la data la care se solicită efectuarea lor;

– administrarea probelor se face după legea în vigoare în acel moment. – în materia executării silite, legea nouă este de imediată aplicare chiar dacă la momentul la care s-a obținut titlul executoriu era aplicabilă o altă lege.

b) Aplicarea în spațiu a normelor de procedură civilă Aplicarea normelor de procedură civilă în spațiu este guvernată de principiul teritorialității, ceea ce înseamnă că legile române se aplică pe întreg teritoriul țării.

Consecințe:

– normele de procedură române se aplică doar litigiilor ce se soluționează de către instanțele române.

– în principiu, este exclusă aplicarea normei procedurale străine pe teritoriul statului nostru; – dacă se solicită, de către o autoritate străină, efectuarea unei comisii rogatorii, aceasta se face după norma procesuală română;

– hotărârile judecătorești pronunțate în străinătate pot fi executate în țara noastră numai după ce se încuviințează urmărirea silită de către instanța română competentă. Există și hotărâri recunoscute de plin drept, cum este cazul hotărârilor străine care se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate.

c) Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor

Potrivit art. 16 alin. 1 din Constituție, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Pentru cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România art. 18 alin. 1 din Constituție menționează că aceștia se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor, garantată de Constituție și de alte legi. Totodată, cetățenii străini și apatrizii din România se pot bucura de toate drepturile și libertățile, afară de acelea pentru care Constituția sau legea impun calitatea de cetățean român”.

Reieșind din cele menționate mai sus, considerăm că normele de procedură civilă sunt regulile obligatorii, generale și impersonale ce reglementează organizarea instanțelor judecătorești, competența organelor de justiție, conduita instanței de judecată și a participanților la proces în legătură cu examinarea și soluționarea cazurilor civile și executarea a documentului executoriu.

CAPITOLUL II

PROCEDURA CONTENCIOASĂ ÎN FAȚA PRIMEI INSTANȚE

2. Ședința de judecată.

2.1 Activitatea premergătoare ședinței de judecată.

Procesul civil în România parcurge, în mod obișnuit – dar nu indinspensabil, două faze-judecata și executarea silită.

Faza judecății poate cuprinde două mari etape:

• judecata în fața primei instanță;

• judecata în căile de atac (judecata în apel, judecata în recurs, judecata în căile de atac de retractare, dar trebuie see minținut ca sunt foarte rare cazurile când un proces parcurge toate aceste căi de atac);

În opinia lui Gabriel Boroiu : Judecata în prima instant este declanșată prin introducerea cereri de chemare în judecată și se finalizează prin pronunțarea hotărârii judecătorești, moment care coincide cu dezînvestirea respectivei instanțe de soluționare a litigiului.

Indiferent că este în primă instanță sau în căile de atac, în general, judecata parcurge patru etape:

etapa scrisă, în care părțile iau reciproc cunoștință de prenențiile și apărările lor, dar și mijloacele de probă pe care le vor administra;

etapa cercetării procesului, care începe la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și se finalizează la momentul în care judecătorul se socotește lămurit și declară, prin încheere cercetarea procesului terminată.

etapa dezbaterilor în fond, în care părțile discută în contradictoriu asupra împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept invocate în cererile lor sau, după caz, invocate de către instanță din oficiu;

etapa deliberării și pronunțării hotărârii.

Așa cum arătau reputații proceduriști I. Stoenescu și S. Zilberstein, „ședința de judecată este o etapă hotărâtoare în desfășurarea procesului civil, întrucât în această etapă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părți prin administrarea și cercetarea probelor și mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile lezate sau contestate în legătură cu care instanța va trebui să emită hotărârea de restabilire a ordinii de drept încălcate”.

Sesizarea instanței de judecată civilă se realizează deci prin cererea de chemare în judecată.

Introducerea cererii de chemare în judecată învestește instanța cu soluționarea cauzei. Ea

creează cadrul procedural în care urmează să se desfășoare judecata. Aceasta în sensul că

judecătorii vor hotărî numai cu privire la obiectul pricinii deduse judecății.

În această etapă a procesului civil ființează și își regăsesc aplicabilitatea principiile călăuzitoare ale procedurii civile, principiile constituționale, precum și cele consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin transpunerea lor în viață în cadrul ședinței de judecată instanța asigură realizarea unui proces echitabil. În această etapă se asigură atât transparența actului de justiție, cât și conștientizarea de către părți (justițiabili) a corectitudinii și imparțialității judecătorului, prin aplicarea principiilor fundamentale ce guvernează întreaga activitate judiciară la care ne-am referit anterior.

Întrucât ședința de judecată materializează spațiul de întâlnire, în plan general, a cetățenilor cu justiția și, în plan concret, a justițiabilului cu judecătorul, locul, felul și modalitatea de desfășurare a acesteia creează practic imaginea sistemului juridic în conștiința oamenilor.

Cererea de preschimbare a primului termen de judecată este in atribuția președintelui instanței, a vicepreședintelui instanței, a președintelui de secție ori a judecătorului care îl înlocuiește. În cursul judecării procesului, cererea de preschimbare a termenului se soluționează de către completul de judecată.

Pentru fiecare ședință de judecată se întocmește o listă cu obiectivere fixate să se judece în acea zi, care va fi afișată la ușa sălii de ședință, cu cel puțin o oră înainte de începerea ei.

Ședințele de judecată sunt publice, dacă legea nu dispune altfel. Instanța poate hotărî ca dezbaterile să se facă în ședință secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părți. Acestea vor putea fi însoțite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele. Cei care participă la ședință sunt obligați să aibă o purtare politicoasă, iar atunci când vorbesc instanței trebuie să stea în picioare.

Președintele completului de judecată:

• poate lua măsuri pentru păstrarea ordinii;

• poate înlătura pe cei ce ar veni mai târziu sau pe cei care depășesc numărul locurilor;

• poate dispune îndepărtarea din sală a minorilor și a persoanelor care s-ar înfățișa într-o ținută necuviincioasă;

• poate chema la ordine orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor;

• poate invita orice persoană care tulbură ședința de judecată să părăsescă sala și la nevoie, poate da ordin să fie îndepărtată din sală;

• poate ordona îndepărtarea tuturor persoanelor din sală, dacă altfel nu se poate păstra ordinea.

Dacă din sala de judecată a fost îndepărtată vreo parte, înainte de închiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată iar președintele completului de judecată îi va preciza aspectele dezbătute în lipsă, precum și declarațiile celor ascultați. Această dispoziție nu se aplică în situația în care partea îndepărtată din ședință a fost asistată de avocat, care a rămas mai departe în sală.

Președintele completului de judecată deschide, sistează și ridică ședința de judecată. Acesta are obligația să vă menționeze drepturile și obligațiile care vă revin în funcție de calitatea pe care o aveți în proces. În toate fazele procesuale (atât în prima instanță, cât și în căile de atac) judecătorii au datoria de căuta soluționarea amiabilă a cauzei.

Președintele va da cuvântul mai întâi reclamantului și apoi pârâtului. Dacă este necesar, acesta va da cuvântul părților, ori de câte ori este nevoie, având dreptul să-l limiteze de fiecare dată.

La începutul ședinței de judecată, părțile pot cere instanței amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată la acel termen și care nu provoacă dezbateri, adică discuții contradictorii. Această amânare se poate face și de un singur judecător.

Este bine de știut că amânarea în temeiul învoielii părților nu se poate încuviința decât o singură dată în cursul judecății. După o asemenea amânare, dacă nu va persista, judecata va fi suspendată și nu va fi redeschisă decât după plata sumelor prevăzute de legea taxelor judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Instanța este obligată să cerceteze dacă amânarea cerută de amândouă părțile pentru un anumit motiv, nu tinde la o amânare prin învoiala lor.Este socotită de asemeanea cererea de amânare la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi. Pricinile în care procedura este îndeplinită și care nu se pot judeca din lipsă de timp vor fi amânate, la cererea uneia din părți, la un termen scurt pentru când părțile nu se vor mai cita. Aceste pricini vor fi judecate cu prioritate.

După amânarea cauzelor care nu au provocat dezbateri, cauzele se strigă în ordinea listei iar cele care sunt în stare de judecată, se soluționează. Dacă părțile se înțeleg, ele pot solicita schimbarea rândului, în sensul ca cauzele lor să fie soluționate fără a se respecta numărul de ordine de pe lista cauzelor.

Cauzele declarate urgente se vor judeca înaintea altora. Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una din părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții, se va pronunța pe baza dovezilor administrate, putând primi excepțiile și apărările părții care lipsește.

Pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel. Dezbaterile purtate în ședință se vor consemna în încheierea de ședință.

Legea prevede că ședințele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio, ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările sau stenogramele se transcriu de îndată.Această reglementare se aplică, însă la acele instanțe dotate cu mijoacele tehnice corespunzătoare și în măsura în care există persoane specializate în stenografiere.

La prima zi de înfățișare:

instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi;

• reclamantul va putea propune probele pe care le consideră necesare, ori va putea propune probe noi;

cererea reconvențională se depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare. Dacă nu a fost depusă în acest termen, ea se va judeca separat, cu excepția cazului în care părțile consimt să se judece împreună.

dacă pârâtul a depus cerere reconvențională, reclamantul poate solicita termen pentru a depune întâmpinare și a propune probe în apărare. În fiecare cauză strigată în ordinea de pe listă, dacă este în stare de judecată, președintele completului de judecată va declara dezbaterile închise și va acorda cuvântul părților pentru a pune concluzii pe fond, apoi o va reține pentru a pronunța hotărârea. Celelealte cauze care nu sunt în stare de judecată și în care se poartă discuții în contradictoriu vor primi alt termen.

După epuizarea cauzelor, președintele ridică ședința, completul de judecată urmând să se pronunțe asupra cauzelor judecate. Referitor la componența completului de judecată, este bine să știți că 5 la prima instanță completul de judecată este format dintr-un singur judecător, în timp ce în căile de atac acesta este format din doi judecători (în cazul apelului), sau trei judecători (în cazul recursului).

Soluțiile pronunțate în fiecare cauză, termenele acordate în cauzele care au fost amânate, precum și orice alte măsuri dispuse în celelalte cauze în ședința de judecată repectivă se vor menționa pe scurt în condica ședinței de judecată, astfel încât părțile să poată lua cunoștință despre situația dosarului.

Dacă după deliberare, completul apreciază că sunt necesare noi lămuriri, poate repune cauza pe rol. În această situație, în cauză completul de judecată va stabili un nou termen și va dispune citarea părților, după caz, cu mențiunea motivului de repunere pe rol. În afara soluțiilor pronunțate, după caz, pe fondul cauzei, sau în căile de atac, instanța poate să mai dispună și alte soluții, astfel cum se va arăta în continuare.

Instanța va dispune suspendarea judecății:

• atunci când ambele părți o cer;

• dacă nici una din acestea nu se înfățișează la strigarea pricinii.

În cauzele civile, așa cum am menționat mai sus, nu aveți obligația de a vă prezenta fizic în instanță atât timp cât vă îndepliniți obligațiile procesuale menționate și aveți posibilitatea să solicitați judecarea cauzei în lipsa dumneavoastră. În acest ultim caz, pricina nu se va suspenda chiar dacă nici una dintre părți nu se înfățișează.

Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învestește instanța de judecată cu o pretenție civilă. Întreaga activitate de soluționare a litigiului se va derula în limitele pretențiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Nici judecătorul nu poate depăși limitele judecății determinate de părți.

Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor (persoanelor care nu au exercițiul drepturilor lor), dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

În materie comercială termenul de perimare este de șase luni. De regulă, marea majoritate a cauzelor rămase în nelucrare sunt cele suspendate pentru motivele menționate mai sus, precum și cele pentru neîndeplinirea anumitor obligații prevăzute de lege sau stabilite de către instanță în sarcina părții, astfel încât trebuie să nu 6 lăsați să treacă termenul de perimare, dacă aveți interes ca litigiul să se soluționeze.

Judecata reîncepe:

• prin cererea de redeschidere făcută de una din părți, când ea s-a suspendat prin învoirea părților sau prin lipsa lor;

• prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părții 7 interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, după caz.

Renunțarea la judecată se poate face oricând, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.

Renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel. Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.

Dacă s-a intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. Dacă doriți să renunțați chiar la dreptul pretins, instanța va da o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor.

Renunțarea la drept se poate face și fără învoirea celelilalte părți, atât în prima instanță, cât și în apel. Renunțarea se poate face în ședință sau prin înscris autentic iar hotărârea se dă fără drept de apel.

2.1.1 Activitatea în timpul ședinței de judecată

Participanții procesului sunt: instanța de judecată, părțile, organul de executare, alte persoane și organe. Procurorul participă la activitatea de judecată în materie civilă atât în calitate de parte sub aspect procesual, cât și ca organ de stat în vederea respectării dispozițiilor legale.

Instanța de judecată este organul de stat împuternicit de lege să soluționeze litigiul cu care a fost investită. Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, instanțele judecătorești sunt: Înalta Curte de Casație și Justiție, Curți de Apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. În limitele stabilite prin lege vor funcționa și instanțe militare. Competența instanțelor judecătorești se stabilește prin lege.

Activitatea instanței de judecată cuprinde două funcții procesuale: cercetarea cauzei și soluționarea ei.

Cercetarea cauzei de către instanța de judecată constă în stabilirea situației de fapt ca urmare a administrării probelor solicitate de părți sau ordonate din oficiu. Soluționarea cauzei de către instanța de judecată constă în pronunțarea hotărârii judecătorești prin aplicarea textului de lege în funcție de situația de fapt stabilită.

În activitatea judiciară, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii (art. 124 alin. 3 din Constituție) și trebuie să respecte și celelalte principii fundamentale care guvernează procesul civil.

Compunerea instanței

Prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea instanței de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.

Potrivit art. 54 alin. din Legea privind organizarea judiciară, republicată, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un judecător. De la regula prevăzută de dispozițiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, se prevede o excepție, respectiv cauzele privind conflictele de muncă și asigurări sociale, care se judecă în prima instanță de complete formate din doi judecători și doi asistenți judiciari. Asistenții judiciari participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre iar opinia separată se motivează.

Apelurile și recursurile se judecă în complet format din doi judecători respectiv trei judecători.

Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Completul de judecată este prezidat prin rotație de unul dintre membrii acestuia, iar compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuității completului (art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată).

La Înalta Curte de Casație și Justiție completele de judecată se compun din 3 judecători din aceeași secție. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecătorii de la celelalte secții desemnați de către președintele sau vicepreședintele Înaltei Curții de Casație și Justiție (art. 31 din Legea nr. 304/2004).

Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prezidează Secțiile Unite, completul de 9 judecători iar în cadrul secțiilor orice complet când participă la judecată. În lipsa președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, ședințele la care acesta trebuie să ia parte vor fi prezidate de vicepreședinte sau de un președinte de secție (art. 33 din Legea nr. 304/2004).

Normele care reglementează compunerea instanței sunt norme de organizare judecătorească astfel că este greșit să se vorbească despre necompetența instanței pentru că a soluționat cauza într-o compunere nelegală.

Greșita compunere a completului de judecată poate fi invocată pe cale de excepție.

Excepția greșitei compuneri a completului de judecată este o excepție de procedură și poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanța din oficiu. Asupra excepției instanța se pronunță printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul. În cazul în care excepția greșitei compuneri a completului de judecată a fost admisă, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul din cadrul aceleiași instanțe se va face pe cale administrativă de către președintele instanței. Dacă a fost pronunțată o hotărâre de primă instanță, încălcarea normelor care reglementează compunerea instanței poate fi invocată prin intermediul apelului sau recursului.

b) Constituirea instanței. Prin constituirea instanței se înțelege alcătuirea ei cu toate persoanele și organele prevăzute de lege.

Astfel, alături de judecători participă grefierul, magistratul asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari în conflictele de muncă și procurorul.

În toate sistemele de drept este recunoscut principiul potrivit căruia justiția este nu numai una dintre puterile statului, dar și unul din cele mai importante servicii publice datorat cetățeanului.

Statul are obligația de a tranșa cât mai rapid o stare de conflict social privat, dar și să caute adevărul obiectiv, dând forță autorității de lucru judecat prin emiterea unei hotărâri legale și întemeiate. Modul în care statul își vede realizarea acestei obligații este un factor care determină rolul judecătorului în proces. Aceasta deoarece, în cazul în care judecătorului i se stabilește obligația de a stărui în vederea stabilirii adevărului obiectiv în fiecare caz în parte, i se oferă și competențele necesare.

Judecătorului i se conferă un rol activ, care să-i permită să intervină în mersul dezbaterilor în scopul supravegherii nu numai a respectării regulilor de drept material ci și a bunului mers al procesului, inclusiv prin: conducerea dezbaterilor, supravegherea duratei acestora, posibilitatea solicitării de la părți a probelor considerate utile cauzei, controlul viciilor de procedură și invocarea viciilor de ordine publică.

Judecătorul care veghează în cadrul procesului civil nu doar asupra realizării interesului privat al părților dar și asupra celui public (ce transcende interesul privat), trebuie să beneficieze de o mai largă liberate de acțiune și inițiativă.

Nu există lege care să prevadă expres interesul statului pentru procesul de înfăptuire a justiției în pricinile civile. Acest lucru poate fi doar dedus din conținutul normelor de procedură civilă. Un indicator important care permite a face distincția este sarcina de stabilire a adevărului pusă în fața judecătorului. Astfel, în unele coduri de procedură civilă se stabilește expres sarcina judecătorului de a soluționa în mod echitabil litigiul precum și de a stabili adevărul.

Spre exemplu:

Germania. Codul de procedură civilă al Germaniei (în vigoare din 1879) nu conține o normă care să definească expres rolul judecătorului în procesul civil. Rolul judecătorului în procesul civil poate fi dedus din conținutul unor prevederi relevante ale Codului de procedură civilă al Germaniei:

Secțiunea 138. Obligația de a face declarații privitor la fapte. Obligația de a spune adevărul. (1) Părțile sunt obligate să facă declarații depline și complete cu privire la fapte și circumstanțe și sunt obligate să spună adevărul.

Secțiunea 141. Ordinul ca o parte să se prezinte personal (1) Instanța de judecată ordonă ambelor părți să se prezinte personal când aceasta este necesar pentru stabilirea faptelor și circumstanțelor cauzei.

Secțiunea 142. Ordinul de prezentare a înregistrărilor sau documentelor (1) Instanța de judecată poate ordona unei părți sau unui terț să prezinte înregistrări sau documente, precum și orice alte material pe care le are în posesie și la care una din părți a făcut referință.

Din conținutul prevederilor citate deducem că judecătorul german are un rol activ în procesul civil.

Franța. Codul de procedură civilă al Franței (consolidat la 01 februarie 2013) nu conține o normă care să definească expres rolul judecătorului în procesul civil. Rolul judecătorului în procesul civil poate fi dedus din conținutul unor prevederi relevante ale Codului de procedură civilă al Franței:

Articolul 3. Judecătorul supraveghează asupra derulării corespunzătoare a procesului; el dispune de competența de a stabili termenele limită și de a ordona măsurile necesare.

Artic olul 8. Judecătorul poate invita părțile să prezinte explicații factologice pe care le consideră necesare pentru soluționarea litigiului.

Articolul 10. Judecătorul are competența de a ordona din oficiu orice măsură de investigație necesară din punct de vedere legal.

Din conținutul prevederilor citate se poate deduce că judecătorul francez are un rol activ în proces.

S.U.A. nu au un Cod de procedură civilă.

În principal, procesul civil este reglementat de Regulile Federale privind Procedura Civilă (adoptate la 16 septembrie 1938) și Regulile Federale privind Probele (în vigoare din 2 ianuarie 1975). Aceste Reguli prevăd expres că instanțele judecătorești districtuale pot să- și adopte propriile reguli de procedură și nicăieri nu este prevăzută sarcina judecătorului de stabilire a adevărului. Totodată, judecătorul se ghidează în activitatea sa de normele care reies din precedente (Common Law).

În doctrina americană se menționează că judecătorul are un rol pasiv, atât în procesul civil, cât și în procesul penal. Avocații sunt cei care colectează și prezintă probe în instanța de judecată, audiază probele și prezintă judecătorului precedentele relevante cauzei. La 13 martie 2013 am purtat discuții cu un judecător din SUA (Raymond GROSS, judecător de circumscripție din statul Florida) privitor la rolul judecătorului american în procesul civil.

Judecătorul a confirmat faptul că rolul instanțelor de judecată din SUA este unul pasiv.

Astfel în urma celor analizate mai sus considerăm că rolul judecătorului în procesul civil poate fi determinat în dependență de câțiva indicatori, dintre care:

a) Familia de drept din care face parte sistemul de drept (romanogermanic sau anglo-saxon);

b) Sensul atribuit de sistemul de drept procesului contradictoriu;

c) Sarcina de stabilire a adevărului pusă în fața judecătorului;

d) Alte sarcini puse în fața judecătorului (celeritatea, consolidarea legalității etc.);

e) Sprijinul acordat părților și altor participanți la proces în exercitarea drepturilor procesuale;

f) Limita de acțiune conferită de lege judecătorului.

Pentru conturarea drepturilor și a obligațiilor cu caracter procedural, pe care le au părțile

litigante, de o importanță deosebită este instituția procesual-civilă a primei zile de înfățișare.

Conform dispozițiilor art. 134 Cod procedură civilă: „este socotită ca prima zi de înfățișare

aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii”.

Practic, până la prima zi de înfățișare pot fi introduse în proces terțele persoane sau poate

fi modificat obiectul acțiunii, prin mărirea sau micșorarea pretenției. De asemenea, până la prima

zi de înfățișare există posibilitatea de a se propune probe noi de către reclamant, iar pârâtul

pierde dreptul de a mai invoca excepțiile de procedură pe care le-a cunoscut până la această dată.

Introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripția dreptului la acțiune și

produce efectul punerii în întârziere a debitorului pârât.

Conducerea ședinței de judecată – implică lămuriri asupra organului abilitat să judece

pricinile civile. Acest organ este instanța de judecată civilă. Instanța este constituită din

completul de judecată cu participarea grefierului de ședință.

Completele de judecată sunt prezidate de președintele completului. Acesta poate fi

președintele instanței, vicepreședintele instanței judecătorești, președintele de secție sau un

judecător desemnat de președintele instanței judecătorești.

Președintele completului de judecată deschide, suspendă sau ridică ședința. El are dreptul

de a pune întrebări părților litigante și poate pune în dezbatere orice împrejurare de fapt sau de

drept care conduce la dezlegarea pricinii civile.

Ceilalți membri ai completului de judecată pot pune întrebări părților, martorilor sau

Experților doar prin mijlocirea președintelui. Acest însă poate încuviința ca respectivele întrebări

să poată fi puse în mod direct de ceilalți judecători, membri ai completului de judecată.

Începerea dezbaterilor se concretizează prin strigarea cauzei civile. Se efectuează apelul părților de către grefierul de ședință care va face un scurt referat cu privire la stadiul în care se află judecata și la citarea părților. Președintele completului de judecată va verifica modul de citare și va lua măsurile corespunzătoare:

-va amâna judecarea cauzei dacă părțile nu sunt legal citate sau dacă părțile litigante

prezente solicită amânarea pricinii. Amânarea judecării cauzei civile se poate dispune și pentru

lipsa de timp, dar la solicitarea uneia din părțile litigante ori pentru lipsă de apărare temeinic

motivată;

-va suspenda cauza civilă dacă sunt incidente dispozițiile art. 242; 243 și 244 din Codul de

procedură civilă;

-va proceda la judecarea pricinii când părțile sunt prezente în fața instanței de judecată.

Desigur, părțile litigante se pot prezenta fie personal, fie pot fi reprezentate prin mandatari

(reprezentanți convenționali). Când legea impune partea litigantă poate fi reprezentată prin

reprezentantul său legal.

Ordinea de acordare a cuvântului, în temeiul principiului oralității fazei de judecată, pricinile civile se dezbat verbal. Se va da cuvântul întâi reclamantului și în urmă pârâtului. Instanța de judecată este obligată ca mai întâi să se pronunțe asupra excepțiilor de procedură precum și asupra excepțiilor de fond, care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii. Nimic nu împiedică ca părților să li se acorde cuvântul în replică sau în duplică. De fiecare dată însă, președintele completului de judecată poate mărgini cuvântul acordat părții litigante.

2.1.2 Activitatea ulterioară-încheierea de ședință

„O cauză civilă este cercetată și dezbătută, de regulă, în mai multe ședințe de judecată. După administrarea probelor în ultima ședință se va acorda cuvântul părților litigante asupra fondului cauzei.Aceste concluzii constituie propriile aprecieri ale fiecărei părți referitoare la modul în care ar trebui soluționată pricina.

După închiderea dezbaterilor părțile pot fi obligate, dar au și dreptul de a depune concluzii

scrise. Dacă instanța refuză amânarea judecății, pentru lipsă de apărare, invocată de una dintre

părțile litigante, instanța va amâna pronunțarea, la cererea părții, pentru a se putea depune

concluzii scrise.” „Susținerile părților litigante precum și activitatea completului și măsurile dispuse de acesta, la un termen de judecată, sunt trecute în încheierea de ședință. Ea constituie un act procedural ce se întocmește cu ocazia amânării judecății în care se consemnează activitățile desfășurate în ședința de judecată și măsurile dispuse de completul de judecată în vederea soluționării pricinii civile.

Întru cât încheierile de ședință sunt hotărâri judecătorești ele trebuie să cuprindă cele trei

părți: practicaua, motivele și dispozitivul.

Dacă nu se întocmește încheierea de ședință, acesta va atrage nulitatea hotărârii judecătorești finale, de delegare a pricinii, întrucât instanța de control judiciar este în imposibilitate de a urmări activ modul de desfășurare a judecății în primă instanță.”

Conform Art.105 „(1) Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care va fi scrisă pe cererea de chemare în judecată, pe cererea de apel sau de recurs ori pe ultima încheiere. Transcrierea minutei, integral sau în extras, în condica ședințelor de judecată pe suport hârtie se face de președintele completului ori de un alt judecător, membru al acestuia, iar în sistem informatizat, de către grefierul de ședință. Procurorilor li se asigură accesul la dosarul de minute al instanței și li se eliberează, la solicitare, copii ale minutelor pronunțate în cauze penale, în vederea exercitării căilor de atac prevăzute de lege.

(2) Dacă nu există suficient spațiu sau sunt utilizate formulare tipizate ori tehnica de calcul, atunci minută se va scrie pe o foaie sau, după caz, pe foi separate, numerotate.

(3) Apelurile și recursurile declarate oral în ședința în care s-a pronunțat hotărârea vor fi consemnate într-un proces-verbal semnat de președintele completului și de grefierul de ședință.

(4) Numerele de hotărâre se dau în ordinea înscrierii lor în condica de ședință, separat pe materii.

(5) La curțile de apel și tribunale hotărârile pronunțate în primă instanță, în apel și în recurs primesc număr separat.”

2.2 Cercetarea procesului

2.2.1 Scopul și conținutul cercetării procesului, încheierea pocesului.

Așa cum am arătat, judecata procesului în primă instanță se desfășoară în doua mari etape

1.Etapa cercetării procesului

2. Etapa dezbaterilor în fond.

Cercetarea procesului este reglementată de dispozițiile Art.237-388 C.proc.civ.

În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.

În vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanța:

1. va rezolva excepțiile ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu;

2. va examina cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane, în condițiile legii;

3. va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul;

4. va constata care dintre pretenții sunt recunoscute și care sunt contestate;

5. la cerere, va dispune, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;

6. va lua act de renunțarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacția părților;

7. va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii;

8. va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate;

9. va dispune ca părțile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidență ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;

10. va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluționării cauzei, inclusiv verificări în registrele prevăzute de legi speciale.

Dispozițiile art. 240 alin. (1) C.proc. Civ. Stabilesc în mod expres că cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părților, în timp ce alineatul secund dispune că, în căile de atac, cercetarea procesului, atunci când este necesară, se face în ședință publică. Prin urmare, în fața primei instanțe, dacă legea nu prevede altfel, cercetarea procesului se va desfășura în cameră de consiliu, în condițiile art 213 C.proc. Civ, fără prezența publicului, având în camerade consuliu numai părțile, reprezentanții lor, cei care îi asistă pe minori, apărătorii pârtiilor, martorii, experții, traducătorii, interpreții, precum și alte persoane cărora instanța, pentru motive teeinice, le adminte să asiste la proces.

De remarcat este faptul că, prin art. XII alin. (1) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, s-a stabilit că dispozițiile codului privind cercetarea procedului și, după caz, dezbarerea fondului în camera de consiliu se aplica proceselor pornite începând de 1 ianuarie 2016.

În ceea ce privește procesele inițiate începând cu data întării în vigoare a legii (15 ianuarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015, atât cercetarea rocesului, cât și dupăcaz, dezbaterea fondului se vor desfășura în ședință publică, exceptând cazul când legea ar prevedea expres altfel. Ascultarea părților este necesară pentru că instanța să își fixeze elementele în funcție de care, în mod orientativ, va stabili o durată aproximativă a etapei cercetării procesului.

Pârtiile pot fii și reprezentate, nefiind necesară prezența personală a acestora. Faptul că una sau mai multe părți lipsesc este de natură să împiedice instanță de a face estimarea, în condițiile în care la dosar există cererile și apărările acestora, în funcție de care instanța poate să aprecieze durata procedurilor.

Cu titlu de exemplu, în aprecierea duratei estimative, judecătorul va avea în vedere dacă instanță este însoțită cu o singură chemare în judecată sau pe aceasta sau grefat deja și cereri incidentale, natura cererilor, complexitatea rap juridic dedus judecății și tipul de probatoriu pe care îl necesită în rezolvarea sa, necesitatea administrării unor probe care presupun trecerea timpului (expertize). Ipoteza coparticipării procesuale, cu atât mai mul când sunt foarte multe părți litigante. Nerespectarea duratei estimate a cercetații procesului nu atrage nulitatea actelor de procedura efectuate cu depășirea acestei durate.

Judecătorul are obligația de a respecta această durată, luând toate măsurile care s e pun în acest scop, inclusiv aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege pentru a determina participanții la proces să respecte termenele și măsurile dispuse pe parcursul cercetării procesului.

În egală măsură pârtiile sau procurorul pot să recurgă la contestația privind tergiversarea procesului, potrivit art. 522 alin. 2 C.proc. Civ. Art. 241 C.Proc.Civ. stabilește măsurile pe care trebuie să le ia instanță, precum și îndatoririle pe care aceasta le poate stabilii în sarcina părților în scopul asugurarii celerității procesului civil, componentă a dreptului la soluționarea cauze într-un termen optim și rezonabil.

Altfel spus, pentru cercetare procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. La acordarea termenelor scurte se vor avea în vedere atunci când este cazul, termenele prevăzute de lege pentru citarea părților. În ceea ce privește acordarea termenelor de la o zi la alta să arătat că aceasta este posibilă doar în ipoteza în care părțile au termen de cunoștință în condițiile art. 22 C.proc.Civ.

Potrivit dispozițiilor art. 244 alin 1.C.proc. Civ, în momentul în care judecătorul apreciază că este lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședința publică

Acest moment procesual constituie un punct de referință între etapa cercetării și etapa dezbateri în font, până la care pot fii făcut anumite acte de procedura (ex. Cererile de intervenție forțată formulate de reclamant sau de intervenientul principal pot fii făcute până la acer moment procedural- art 68 alin 2.C.proc. Civ. și art 73 alin. 2 C.proc. Civ. Iar dincolo de această limita, unele acte de procedura pot fii făcute, dar numai în anumite condiții. (ex. Completarea ori refacerea unor probe poate avea loc în cazul în care din dezbateri rezulta acestei măsuri).

Încheierea pe care o pronunță instanță potrivit art. 244 are caracter interlocutoriu. Astfel ca judecătorul va stabili și terenul pentru dezbaterile fondului, care urmează a se desfășura în ședința publică, cu excepția cazului în care părțile sunt de acord că dezbaterile în fond să urmeze în camera de consiliu în acelasi și sau la un alt termen.

Menționăm că există probabilitatea ca într-un proces să nu se ajungă la etapa dezbaterilor în fond, judecata finalizându-se chiar în etapa cercetării procesului.

Astfel reclamantul renunța la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părților sau sunt admise cereri ori excepții care pun la capăt în întregime procesului, fără a mai fii necesară dezbaterea asupra cauzei prin hotărâre.

Așadar împrejurările care pot pune capăt procesului în etapa cercetații procesului fără să se mai ajungă la etapa dezbaterilor în fond, pot consta fie în încheierea unor acte procesuale de dispoziție care împiedică intrarea în fond, fie în admiterea unor excepții procesuale care fac inutilă analiza acestuia.

Dacă judecata se amână, grefierul de ședință pe baza notelor luate în cursul ședinței întocmește în 24 de ore încheierea de ședință care este practic un Proces-verbal a celor petrecute în ședința de judecată.

Pentru fiecare termen al dosarului se întocmește o încheiere de ședință, cu excepția ședinței în care au avut loc dezbaterile și unde această încheiere formează practicaoa hotărâii.

Părțile hotărârii judecătorești: practica, considerente, dispozitiv.

Încheierile care preced hotărârile se numesc încheieri premergătoare și se clasifică în: încheieri preparatorii, încheieri înterlocutorii;

Ceea ce deosebește cele 2 încheieri este faptul că încheierile înterlocutorii leagă instanța aceasta neputând reveni asupra celor ce a decis.

Art. 268 prevede că încheierile premergătoare se dau cu același număr de voturi. Ca și hotărârile, încheierile se motivează întotdeauna.

Încheierile premergătoare pot fi atacate, în principiu numai odată cu fondul.

– pentru că sunt exceptate de la această formă, încheierile la care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecății pot fi judecate separat – excepție de la această regulă.

Există încheieri care nu pot fi atacate niciodată: – cele prin care s-a încuvințat sau respins admiterea sau recuzarea.

Excepțiile procedural

Dezvoltarea relațiilor interumane, dobândirea unor valențe complexe ale acestui tip de relații au determinat, la scară istorică, apariția statului. Încă de la primele forme de organizare statală au existat preocupări pentru stabilirea unor norme prin care să se asigure respectarea drepturilor și obligațiilor persoanelor. Treptat, aceste norme au evoluat, concretizând intenția autorităților statale de a asigura climatul necesar stabilității relațiilor sociale, atât între cetățeni, cât și în raporturile acestora cu statul. Astfel s-au conturat cele trei funcții ale statului: funcția legislativă, funcția executivă și funcția jurisdicțională. Analizând funcția jurisdicțională, doctrina a subliniat că „în societatea modernă, rolul de a înfăptui justiția și l-a asumat statul, el deținând monopolul justiției”.

Plecând de la această premisă, au fost conturate două consecințe importante. În primul rând, nici o altă autoritate decât instanțele judecătorești legal instituite nu poate împărți justiția, prin intermediul hotărârilor care să se bucure de autoritate de lucru judecat și de forță executorie. În consecință, este necesar ca instanțele să fie înființate prin lege.

A doua consecință are în vedere faptul că statul este obligat să împartă justiția atunci când este solicitat. Statul, deținând monopolul justiției, datorează cetățenilor justiția, așa cum datorează ordinea și siguranța lor. Acțiunea civilă a fost definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecția dreptului subiectiv civil – prin recunoașterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situații juridice ocrotite de lege.

Într-o analiză a procesului civil, s-a exprimat opinia potrivit căreia acesta„poate fi apreciat drept un mijloc de apărare”.

Un alt autor caracterizează excepția ca fiind „unul dintre mijloacele prin care, în cadrul procesului civil, partea interesată, procurorul sau instanța din oficiu invocă, în condițiile legii, fără a pune în discuție fondul dreptului, dar și fără a-l contesta. Neregularități procedurale sau neîndeplinirea condițiilor prescrise de lege privitoare la punerea în funcțiune a dreptului la acțiune urmărind întârzierea sau împiedicarea judecății”.

Excepțiile procedurale sunt mijloace de apărare, în general. În sens larg prin apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a opține respingerea cererii. În sens restrâns se înțelege numai acele mijloace care-i permit pârâtului să invoce obiecțiuni îndreptate împotriva fondului pretenției reclamantului.

În cursul procesului civil părțile pot forma excepții care sunt: de fond și de formă.

Clasificarea excepțiilor procedurale:

1.După obiectul asura căruia poartă:

a. excepții de procedură – care vizează încălcarea regulilor procedurale privind compunerea instanței, competența acesteia și procedura de judecată;

b. excepții de fond – vizează lipsurile referitoare la exercițiu dreptului de acțiune;

2.După efectul lor:

a. excepții dilatatorii – tind la amânarea judecății, declinarea judecății sau refacerea unor acte;

b. excepții peremptorii – care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea procesului.

Unele excepții peremptorii încep prin a avea un efect dilatatoriu în sensul că se acordă un termen pentru împlinirea lipsei și nu se anulează automat cererea. Aceeași excepție poate produce efecte diferite: excepția de necompetență este de regulă dilatatorie.

3. După caracterul imperativ sau dispozitiv al normai încălcate:

a. excepții absolute – care privesc încălcarea unor norme imperative și pot fi invocate de părți, procuror sau instanță din oficiu în orice față a procesului chiar în apel sau recurs;

b. excepții relative – care privesc încălcarea unor norme dispozitive și pot fi invocate numai de partea interesată și numai într-un anumit termen (la prima zi de învățișare sau la următorul termen în care s-a săvârșit neregularitatea);

Potrivit art. 137 C.pr.civilă, instanța este obligată să se pronunțe înainte de a intra în fondul dezbaterilor asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac de prisos în total sau în parte cercetarea în fond a pricinii. Numai în mod excepțional, excepția poate fi unită cu fondul numai atunci când pentru soluționarea ei este necesară administrarea unui prabatoriu legat și de fondul pricinii. Legea actuală nu prevede ordinea în care trebuie rezolvate excepțiile în cazul în care sunt invocate concomitent.

Dacă excepția invocată este întemeiată, instanța o va admite și va pronunța o încheiere atunci când dispune amânarea judecății sau o hotărâre.

În cazul respingerii excepției, instanța pronunță o încheiere interlocutorie și continuă judecata.

Caracteristicile excepțiilor procedurale

Excepția procesuală presupune existența unui proces în curs.

Excepția procesuală este un mijloc de apărare fiind de regulă folosit de pârât.

Excepția procesuală este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Admiterea excepției constituie în cazul excepțiilor dilatatorii un obstacol temporar în soluționarea cererii principale, iar în cazul excepțiilor peremptorii un obstacol dirimant, determinând stingerea excepțiilor.

Admiterea excepției procesuale nu afectează în principiu dreptul reclamantului, iar hotărârea pronunțată ca urmare a admiterii unei excepții nu are putere de lucru judecat în ceea ce privește fondul dreptului.

În privința excepțiilor, judecătorul se pronunță prin încheiere, de regulă, și numai în mod excepțional prin sentință ori decizie. Astfel, dacă excepția nu este întemeiată, va fi respinsă prin încheiere. Tot încheiere va pronunța judecătorul și în situația în care excepția este admisă, dar dosarul rămâne în continuare la judecătorul învestit cu soluționarea cauzei (de exemplu, în cazul excepției de conexitate ori al excepției de litispendență).

Încheierea prin care judecătorul se pronunță asupra excepției prezintă anumite particularități:

– este interlocutorie, judecătorul nemaiputând reveni asupra acesteia, fiind obligat să

continue judecata (art. 268 alin. 3 C. pr. civ.);

– încheierea va putea fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul, afară numai

de cazul în care legea nu prevede în mod expres altfel.

2.2.3 Probele

Judecătorul nu poate soluționa litigiul pe baza simplelor afirmații ale părților, convingerea sa trebuind să se bazeze și pe probele administrate în cauză.

Titularul dreptului subiectiv pentru a obține satisfacție trebuie să-și probeze susținerile. Pentru acest motiv se vorbește de un drept subiectiv procesual – dreptul la probă care dublează și întărește dreptul substanțial.

În sens larg prin probă se înțelege acțiunea de stabilire, existenței sau inexistenței unui fapt.

În sens restrâns prin probă se desemnează mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt care este folosit fie de sine stătător, fie pentru dovedirea unui alt fapt material. În mod obișnuit noțiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă (expertize, martori).

Clasificarea probelor:

După cum se fac în fața instanței sau în afara ei:

probe judiciare:

probe extrajudiciare

După natura lor:

probe personale – mărturisirea;

proba materiale;

După cum duc direct sau nu la stabilirea faptului principal:

probe directe

probe indirecte

După caracterul originar sau derivat:

probe primare primare ( imediate, nemijlocite);

probe secundare (mediate, mijlocite);

După modul de percepție al faptelor de către judecător:

probe care constau în perceperea personală a judecătorului – cercetarea la fața locului;

probe care constau în perceperea de la alte persoane.

Convențiile asupra probelor sunt în principiu admise cu condiția ca ele să ducă la lărgirea posibilităților de probă fără a se încălca normele imperative din dreptul material sau procesual. Convenția de restrângere a posibilităților de probă sunt nule.

Subiectul probei: este judecătorul.

Obiectul probei: sunt faptele juridice în sens larg care au creat, modificat sau stins raportul juridic ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia.

Sarcina probei: revine, potrivit articolul 1169, celui ce face o propunere înaintea judecătorului.

2.2.4 Administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici

Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor

Reguli comune privind admisibilitatea: proba trebuie să fie legală, să fie verosimilă, să fie pertinentă, să aibă legătură cu obiectul cauzei; să fie concludentă, adică să ducă la rezolvarea cauzei.

Reguli comune privind administrarea: propunerea probelor se face de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare. Nepropunerea probelor în aceste condiții atrage decăderea părților din dreptul de a cere probe, afară de cazurile expres prevăzute de articolul 138 C.pr. civilă și anume:

când nevoia dovezi reiese din dezbateri și partea nu avea cum să o prevadă;

când administrarea dovezi nu pricinuiește amânarea judecății;

când dovada nu a fost cerută în condițiile legii din pricina neștiinței sau lipsei de pregătire a părții care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat. Partea care a lipsit la propunerea

și încuviințarea dovezi este încuvințată să ceară dovada contrarie la ședința următoare iar în caz de împiedicare la prima zi de înfățișare. Dacă o parte renunță la probele pe care le-a produs, acestea pot fi însușite de cealaltă parte, iar dacă ambele părți renunță instanța din oficiu poate administra probele. Partea decăzută din dreptul de a administra probe poate să se apere discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și dovezilor adversarului. Probele se încuvințează și se resping prin încheiare motivată.

Administrarea probelor se face în fața instanțelor de judecată în ordinea statornicită de către aceasta. Dovada și dovada contrarie se va administra pe cât este posibil în același timp.

Reguli comune privind aprecierea: probele se apreciază liber de către judecător.

Asigurarea probelor sau a dovezilor

Reglementare: Art. 235 – 241 Cod de procedură civilă prevede asigurarea dovezilor reprezintă o posibilitate dată persoanei care este interesată în constatarea de urgență a mărturiei unei persoane, a părerii unui expert a stării unor bunuri mobile și imobile sau care dorește să le dobândească recunoașterea unui inscris, a unui fapt, drept care sunt în primejdie să dispară sau sunt greu de administrat în viitor.

Cererea poate fi făcută și în cazul în care nu este primeșdie de întârziere dar numai cu învoiala pârâtului. În cererea de asigurare de dovezi trebuie să se arate dovezile care se solicită a fi administrate, starea de urgență sau acordul pârâtului.

Asigurarea dovezilor se poate cere:

pe cale principală înainte de a se introduce cererea de chemare în judecată;

pe cale incidentală în timpul judecății.

Dacă cererea se introduce pe cale principală, competența revine Judecătoriei în raza căreia se află martorul sau obiectul cercetării. Dacă cererea este incidentă e competentă instanța care judecă pricina. Întâmpinarea nu este obligatorie. Judecata se face în camera de consiliu cu sau fără citarea părților, iar instanța se pronunță prin încheiere fie imediat, fie la un termen faxat ulterior.

Încheiarea este executorie și se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare (cu citare) sau de la comunicare (fără citare).

Încheierea dată în timpul judecății – pe cale incidentă nu poate fi atacată odată cu fondul.

Codul reglementează o procedură de constatare a stărilor de fapt. Ea poate fi făcută când există urgență, care rezidă din posibilitatea încetării ori schimbării stării de fapt până la administrarea dovezilor. Cererea este de competența instanței în circumscripția căreia urmează să se facă constatarea. Pentru facerea constatării este delegat un executor judecătoresc. Se poate face și fără încunoștințarea celui împotriva căruia se cere. Se face printr-un proces-verbal care se comunică în copie și celui împotriva căruia s-a făcut. Procesul – verbal constituie dăvada până la proba contrarie. Dacă există primeșdie de întârziere, constatarea se poate face și în zilele de sărbătoare și în afara orelor legale dar numai cu încuviințarea magistratului.

Probele conservate prin instituția asigurării dovezilor pot fi folosite și de partea potrivnică în derularea procesului.

Cheltuielile pricinuite cu asigurarea dovezilor vor fi avute în vedere de instanța care judecă fondul. Probele care se pot asdministra în procesul civil. Potrivit articolul 112 și 116 Codul de procedură civilă, părțile anexează la cererea de chemare în judecată și la întâmpinare, copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă.

Dacă ele sunt într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune traducerile sau copii cu litere latine certificate de părți.

În cazul în care se contestă traducerile se poate apela la un traducător certificat. Părțile sunt datoare să aibă asupra lor originalele înscrisurilor sau să le depună spre păstrare la grefă sub pedeapsa de a nu se ține seama de ele. Toate înscrisurile depuse la dosar rămân dobândite judecății și nu se pot retrage fără învoirea celorlalte părți. Dacă partea învederează că adversarul deține un înscris privitor la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui. În cazul în care adversarul refuză să răspundă la interogatoriul luat pentru dovedirea deținerii sau existenței înscrisurilor sau se dovedește că l-a ascuns sau distrus sau pur și simplu nu vrea să-l înfățișeze, instanța poate socoti că înscrisul are conținutul pe care-l pretinde partea care a solicitat înfățișarea lui.

Cererea de înfățișare a acestui act poate fi respinsă dacă cuprinsul lui privește chestiuni cu totul personale sau dacă prin prezentarea înscrisului s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul sau dacă ar atrage urmărirea penală impotriva părți sau a altei persoane ori ar dispune-o disprețului public.

Dacă înscrisul se găsește la o autoritate sau o terță persoană instanța va lua măsuri pentru ca acesta să fie adus la dosar. În cazul în care înscrisul nu se poate trimite, cercetarea lui se va face cu citarea părților la acea autoritate.

În cazul în care se contestă un înscris sub semnătură privată, legea reglementează instituția reglementării de scripte – aceasta înseamnă că partea căreia i se impune înscrisul este obligată să recunoască sau să conteste semnătura sau scrisul, singuri care pot să adopte o poziție neutră fiind moștenitorii și succesorii autorului actului.

Dacă partea declară că nu recunoaște scrisul sau semnătura, președintele completului îl va obliga să scrie și să semneze sub dictarea sa, părți din înscris. Refuzul de a scrie sau semna va putea fi socotit ca o recunoaștere a înscrisului. Dacă verificarea nu este concludentă pentru instanță se va dispune efectuarea unei expertize. Pentru aceasta părțile vor depune înscrisuri autentice sau sub semnătură privată urmând a se trimite toate acestea împreună cu înscrisul tăgăduit și cu probele luate de judecător, expertului .

Înscridurile depuse spre verificare vor fi semnate întotdeauna de președinte, grefier și părți.

După verificarea făcută de instanță sau în raport de concluziile expertizei rămâne sau nu în proces.

În cazul înscrisurilor autentice care sunt contestate există în Codul de procedură civilă instituția procedurii înscrierii în fals. În cazul în care se declașează această procedură, dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă în instanță se va amâna cauza și se va dispune înfățișarea părții personal sau prin mandatar cu procură specială. La termenul prezentării cel ce a invocat înscrisul îl va depune pentru verificare și va indica mijloacele sale de apărare.

Președintele instanței constată prin proces-verbal starea materială a înscrisului dacă există pe el ștersături, adăugiri sau îndreptări iar apoi îl va semna împreună cu grefierul și părțile și îl va depune la grefă.

Tot la acest termen președintele întreabă partea care a depus înscrisul dacă înțelege să se folosească de el. Dacă partea refuză să răspundă, nu se prezintă sau declară că nu se mai folosește de înscris acesta va fi înlăturat din proces.

În cazul în care se stăruie în defăimarea înscrisului, înscrisul împreună cu procesul-verbal se va trimite procurorului pentru cercetări. Procurorul face cercetările și va informa instanța.

În cazul sesizării procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals arată și pe autorul sau complicele falsului, instanța civilă poate suspenda judecata.

Proba cu martori sau testimonială

În procesul civil, martorii pot fi numai persoane fizice care au cunoștință despre faptele care formează obiectul judecății. Nu există limită de vărstă.

Legea prevede că aprecierea depoziției martorului care este minor sub 14 ani sau este o persoană lipsită vremelnic de discernământ se va ține seama de situațiile arătate. Articolul 189 prevede persoanele care sunt exceptate de a fi acceptate ca martori:

rudele și afinii până la gradul 3 inclusiv;

soțul sau fostul soț

interziși judecătorești și cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.

Prin convenția expresă sau tacită a părților rudele, afinii și soțul pot fi ascultați ca martori.

În pricinile privitoare la starea civilă sau divorț se pot audia rudele și afinii cu excepția descendenților.

Există o categorie de persoane care ar putea fi martori, dar pe care legea le scutește să depună mărturie:

cei ținuți de secretul profesional;

cei ținuți de secretul de serviciu, dar numai asupra împrejurărilor secrete de care a luat cunoștință în timpul serviciului;

cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei însuși sau ar expune rudele, afini ori soțul la o pedeapsă penală sau disprețul public.

Primele 2 categorii cu excepția preoților pot depune mărturie dacă au fost dezlegate de îndatorirea păstrării secretului de către cei interesați în păstrarea secretului.

Propunerea probei cu martori se face la prima zi de înfățișare. Lista cu numele și adresa acestora urmând să fie depusă sub sancțiunea nulității în cel mult 5 zile de la încuvințare. Instanța poate limita numărul martorilor propuși cu respectarea principiului egalității părților, iar martorii care au fost încuvințați se vor asculta neputându-se renunța la ei.

Odată propuși martorii, înlocuirea acestora se va putea face numai în caz de moarte, dispariție sau motive temeinice (certificate medicale).

După încuvințare, instanța dispune citarea martorilor care pot fi ascultați în instanță sau la locuința lor.

Dacă martorul lipsește la prima citare, instanța va da mandat de aducere și dacă există urgență mandatul se poate da de la primul termen.

Fiecare martor va fi ascultat deosebit în ordinea stabilită de președinte, cei ce urmează a fi ascultati ulterior fiind îndepărtați din sală.

Înainte de a se lua mărturia, președintele îi cere martorului:

să arate domiciliul, profesia, vârsta;

dacă este rudă sau afin cu una din părți și în ce grad;

dacă se află în serviciul unei părți și dacă este în judecată, dușmănie sau legătură de interese cu vreuna din părți, după aceasta martorul depune jurământul.

Martorii fără confesiune jură pe conștiință, iar cei care din motive confesionale sau de conștiință nu depun jurământ se obligă să spună adevărul și să nu ascundă nimic.

Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământul dar i se atrage atenția să spună adevărul.

În depoziția sa, martorul arată împrejurările pe care le cunoaște și răspunde la întrebările președintelui și ale părților. El nu are voie să citească un răspuns dinainte dar cu încuvințaea președintelui se poate cu privire la cifre și denumiri.

Dacă președintele găsește că întrebarea pusă de părți nu este concludentă, jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege o va respinge. Respingerea împreună cu motivarea se trec în încheierea de ședință. Mărturia se face orar și se consemnează în scris de frefier la dictarea președintelui. Depoziția este semnată pe fiecare pagină și la sfârșitul ei de președinte, grefier și martor după ce citește declarația.

Când cel care urmează să fie martor este mut sau surd și nu poate fi înțeles va fi pus să scrie răspunsul. Dacă nu știe să scrie se folosesc experții interpreți.

Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în depoziție se vor semna de judecător, grefier și martor sub sancțiunea neluării lor în seamă. Locurile nescrise se barează pentru a nu se adăuga nimic.

După ascultare, martorul rămâne în sala de ședință dacă instanța nu decide altfel.

Dacă instanța are bănuieli puternice că mărturia este mincinoasă sau martorul este mituit, încheie un proces-verbal și sesizează procurorul.

La aprecierea probelor în cazul în care instanța față de restul probatoriului administrat ajunde la concluzia că mărturia nu este sinceră o înlătură și scrie motivarea.

Proba cu interogatoriu sau mărturisire

Interogatoriul este admis în toate materiile și toate procesele civile. O excepție expres prevăzută de lege exclude interogatoriu în procesele de divorț pentru dovedirea motivelor de divorț. Pentru celelalte capete de cerere pentru divorț se poate lua interogatoriu.

Mărturisirea are ca obiect numai fapte și este admisibilă numai în legătură cu drepturile de care o parte poate să dispună.

În anumite procese mărturisirea singură nu poate duce la admiterea acțiunii.

Mărturisirea fiind un act personal poate fi făcută numai personal de parte scop în care dacă nu este prezentă va fi citată cu mențiunea personal la interogatoriu.

Partea care vrea să recunoască apărările, pretențiile pății adverse o poate face și printr-un mandatar cu procură specială.

Când partea are domiciliul în străinătate interogatoriu se comunică în scris mandatarului care va depune răspunsul părții în cuprinsul unei procuri speciale și autentice.

Președintele poate respinge din interogatoriu acele întrebări care nu sunt concludente sau jignitoare. Răspunsurile se trec pe aceeași foaie cu întrebările și fiecare pagină va fi semnată de președinte, grefier, de cel care l-a propus și de partea care a răspuns.

Statul și persoanele juridice de drept privat sau public răspund în scris la interogatoriu care li se comunică.

Dacă partea, deși a fost citată nu se prezintă la interogatoriu sau deși se prezintă refuză să răspundă fără a avea motive temeinice, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă scrisă.

2.2.5 Unele incidente procedurale

1. Suspendarea înseamnă oprirea cursului procesului datorită unor imprejurări voite de părți care nu mai stăruie în soluționarea cauzei sau independent de voința lor când sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta.

După natura împrejurărilor care a determinat suspendarea, avem: suspendare voluntară și suspendare legală.

Suspendare voluntară intervine datorită manifestării de voință a părților care poate fi expresă sau tacită. Pentru ca acest consimțământ tacit al părții trebuie ca la termenul respectiv ambele părți să fie legal citate sau cu termen în cunoștință și nici una să nu fi solicitat judecarea în lipsă. Judecata se suspendă chiar dacă cererea nu este legal timbrată.

Reînceperea judecății în aceste cazuri se face ca urmare a unei cereri de repunere pe rol făcută de partea care justifică un interes, care va trebui să achite ½ din taxa de timbru datorată pentru proces timbrul judiciar. Instanța nu poate repune cauza pe rol din oficiu.

Suspendare legală poate interveni de drept sau este lăsată la aprecierea instanței.

Suspendarea legală de drept – articolul 243 – reglementează 5 cazuri de suspendare de drept și anume:

– moartea uneia din părți – valabil și pentru S.C. în cazul dizolvării și lichidării;

– punerea sub interdicție sau curateră a unei părți până la numirea tutorelui sau curaterei;

– moartea mandatarului uneia din părți dacă a intervenit cu 15 zile înaintea termenului de judecată;

– încetarea funcției tutorelui sau curatorului;

– prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului reclamantului în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

– Suspendarea intervine dacă aceste cauze au apărut înainte de închiderea dezbaterilor.

– Judecata reîncepe prin cererea de repunere pe rol făcută de persoana îndreptățită.

Alte cauze de suspendare de drept:

Art. 21 – care reglementează conflictul de competență;

Art. 155 – care spune că după amânare în temeiul învoieli părților dacă ele nu stăruie acesta va fi suspendat;

Art. 19 Cod procedură penală.

Suspendarea legală facultativă este lăsată la aprecierea instanței. Este reglementată în Art. 244. Are 2 situații și anume:

– când deslegarea procesului atârnă în tot sau în parte de existența sau neexistența unui drept face obiectul altei judecăți;

– apare când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.

În cazul în care se dispune suspendarea în baza articolul 244 aceasta dăinuie până când hotărârea pronunțată în cauză civilă sau penală a devenit irevocabilă, respectiv definitivă.

În toate cazurile de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere care poate fi atacată separat cu recurs; recursul se declară cât timp durează suspendarea.

În cazul în care se respinge cererea de repunere pe rol, încheierea de respingere pronunțată este atacabilă și ea cu recurs în același termen ca și recursul pentru suspendare.

Suspendarea operează în bloc față de toate părțile din proces și are ca efect rămânerea în nelucrare a cauzei.

orice act de procedură făcut în această perioadă este lovit de nulitate.

La repunerea pe rol la cauzele suspendate citarea părților este obligatorie.

2. Perimarea

Reglementare: articolul 248 și următoarele din Codul de procedură civilă

„ orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept chiar în potriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an în materie civilă și 6 luni în materie comercială”.

Natura juridică este mixtă: o sancțiune procesuală prezumție de desistare a părților.

Perimarea se aplică acțiunilor imprescriptibile cât și acțiunilor prescriptibile. Este aplicabilă atât în faza de judecată în primă instanță cât și în căile de atac. Lăsarea în nelucrare a cauzei să se datoreze părților. Nu există culpă când actul de procedură trebuie efectuat din oficiu. Perimarea începe să curgă de la îndeplinirea ultimului act de procedură. Termenul poate fi întrerupt sau suspendat.

– Întreruperea se face prin îndeplinirea oricărui act de procedură de către părți sau din oficiu.

– Termenul este suspendat până la încetarea cauzei care a dus la suspendarea legală facultativă 244, iar în cazul suspendării legale de drept – 243 – de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au dus la suspendare.

Perimarea operează de drept.

Constatarea perimării se face printr-o hotărâre judecătorească care este supusă numai Curții de Apel cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.

Părțile se citează pentru constatarea judecării perimării. La judecarea acestei cereri compunerea completului fiind aceeași cu cea care ar trebui să judece procesul.

Poate fi invocată și pe cale de excepție în cursul judecății în primă instanță.

Efectele perimării:

Perimarea stinge procesul împreună cu actele de procedură. Dacă se perimă cererea de chemare în judecată cade și efectul întreruptiv de prescripție.

Într-o nouă cerere părțile pot folosi probele administrate în dosarul perimat.

Perimarea apelului sau recursului stinge posibilitatea introducerii unui nou apel sau recurs.

Actele de dispoziție ale părților

Renunțarea

Achiesarea fiind acte de dispoziție trebuie făcute personal de parte sau cu mandatar prin procură specială.

Tranzacția

1. Renunțarea

Reclamantul are 2 opțiuni:

să renunțe la judecarea procesului

să renunțe la dreptul dedus judecății

Renunțarea la judecată poate avea loc oricând pe parcursul procesului și poate fi făcută verbal în ședință sau prin cerere scrisă.

După intrarea în dezbaterea fondului renunțarea reclamantului la judecată se poate face numai cu învoirea pârâtului.

Constatarea renunțării la judecată se face prin încheierea dată fără drept de apel.

Excepție: divorțul.

Renunțarea la dreptul dedus judecății – nu se mai poate introduce o nouă acțiune.

Renunțarea la drept se poate face oricând și fără învoirea celeilalte părți. Ea se poate face în ședință personal sau prin înscris autentic.

Înstanța va pronunța o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărâ asupra cheltuielilor de judecată.

2. Achiesarea se poate prezenta în 2 forme:

Achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului => are loc prin recunoașterea pretențiilor reclamantului, fie spontan, fie la interogatoriu.

– este un act unilateral și își produce efectele fără acceptul reclamantului.

– pârâtul poate recunoaște parțial pretențiile reclamantului, în acest caz instanța putând pronunța o hotărâre parțială care este executorie de drept.

Achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărârea primei instanțe => se realizează prin faptul că acesta renunță la atacarea hotărârii, fie cu apel fie cu recurs. Achiesarea poate fi în aceste condiții expresă sau tacită. Este tacită când execută de bună voie și este expresă cănd declară după pronunțarea hotărârii că renunță la calea de atac.

3. Tranzacția

acțiune de dispoziție prin care părțile termină un proces început sau pot preîntâmpina prin concesii reciproce constând în renunțări reciproce la pretenții sau în prestații noi săvârșite sau promise de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic

Reglementare: – articolul 271, 273 Codul de procedură civilă iar ca drept material în articolul 1704, 1714.

Părțile se pot prezenta oricând în timpul procesului, chiar dacă nu au fost citate pentru a cere pronunțarea unei hotărâri care să consfințească învoiala lor. Această hotărâre mai poartă denumirea de hotărâre de expedient.

Tranzacția mai poate fi exercitată în faza căii de atac și executării silite.

Când părțile se prezintă la termenul de judecată, tranzacția poate fi primită de un singur judecător, când părțile se prezintă între termene hotărârea se dă în camera de consiliu.

Învoiala părților se prezintă în scris, chiar de mână și va alcătui dispozitivul hotărârii.

Hotărârea de expedient se atacă cu recurs.

Împotriva hotărârii de expedient se poate introduce acțiune în anulare. La tranzacție revizuirea este inadmisibilă.

Ca efecte, toate actele de dispoziție ale părților duc la încheierea (stingerea) procesului, respectiv la închiderea dosarului, prin darea unei hotărâri judecătorești, care, în principiu, are autoritate de lucru judecat. Un act de dispoziție produce efecte numai între părțile din instanță, între care acesta a intervenit. Nu se produce nici un efect, și nu poate fi invocat un act de dispoziție, față de părțile care, deși prezente în instanță, nu sunt vizate de respectivul act. În cazul în care există o coparticipare procesuală (activă sau pasivă) procesul continuă între toți cei care nu s-au asociat la respectivul act de dispoziție, instanța fiind obligată să continue judecarea cauzei cu aceștia. Actul de dispoziție care vizează cererea principală, antrenează și ineficacitatea cererilor incidentale. Totuși, în considerarea autonomiei lor, cererea de intervenție principală sau cererea reconvențională, rămâne în continuare spre judecată. Cu excepția renunțării la judecată, în toate cazurile în care părțile intervin cu un act de dispoziție, ulterior nu se va mai putea purta un proces pentru același obiect, pentru aceeași cauză și între aceleași părți. Actele de dispoziție din moment ce au fost efectuate, sunt irevocabile. Părțile nu mai pot reveni asupra manifestării lor de voință, în sensul de a retracta. De asemenea, nici instanța de judecată, din moment ce a luat act de voința părților și a pronunțat o hotărâre, în consecință, nu mai poate reveni asupra deciziei luate. Hotărârile judecătorești pronunțate ca urmare a efectuării unui act de dispoziție, sunt supuse recursului.

CONCLUZIII

CAPITOLUL III

DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI

3. Deliberarea și pronunțarea hotărârii

Presupune o activitate de gândire în secret asupra soluției care urmează a fi dată cauzei

civile.

Art. 256 alin. 2 Cod pr. civilă prevede că președintele completului de judecată „adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcțiune, el pronunțându-se cel din urmă”. În cadrul deliberării judecătorii care compun completul de judecată colegial sau judecătorul care formează completul de judecată monocratic trebuie: să analizeze materialul probator care are rolul de a stabili existența sau inexistența faptelor care au generat litigiul; să realizeze operațiunea juridică de încadrare a faptelor în normele juridice incidente în cauza civilă; să realizeze operațiunea logico-juridică care constă în alegerea soluției care se impune a fi dată pentru soluționarea litigiului.

În ipoteza existenței completului colegial există posibilitatea intervenirii unor incidente în

cursul deliberării.

Astfel, în cazul completului de judecată alcătuit din doi judecători, dacă aceștia nu ajung la un acord asupra soluției, cauza se va judeca din nou, în complet de divergență. În acest sens, în alcătuirea completului de judecată va intra președintele sau vicepreședintele instanței, președintele de secție ori un alt judecător desemnat de președintele instanței judecătorești. Cauza se va repune pe rol, dezbaterea urmând a fi reluată doar asupra punctelor, chestiunilor rămase în divergență.

Dacă și după judecarea din nou a pricinii civile sub aspectele divergente vor exista mai mult de două păreri, judecătorii ai căror opinii se apropie mai mult sunt obligați să-și unească aceste opinii într-una singură (art. 257 Cod procedură civilă). Aceeași procedură se aplică și în ipoteza unui complet colegial alcătuit din trei judecători dacă din deliberare rezultă mai mult de două opinii. Desigur, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, judecata civilă în primă instanță, se desfășoară, cu unele excepții, în fața unor complete de judecată monocratice.

După încheierea dezbaterilor judecătorii deliberează în secret asupra soluției în camera de consiliu. Dacă nu se poate hotărâ în acea zi, pronunțarea se amână cel mult 7 zile.

Judecătorul care a luat parte la judecată se poate pronunța înăuntru acestui termen chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței, înafara cazului în care i-a încetat calitatea de magistrat. Dacă completul este format din mai mulți judecători, președintele completului adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcție, el pronunțându-se ultimul. În cazul în care nu se întrunește majoritatea cauza se va judeca în complet de divergență, adică la completul inițial se adaugă președintele instanței sau vecepreședintele instanței sau un judecător numit de acesta. Judecata se face în aceeași zi sau cel mult 5 zile.

La instanța de fond în cazul în care judecata nu se face în acea zi în complet de divergență, părerile trebuie motivate înainte de judecarea divergenței.

Pentru judecarea divergenței procesul se pune pe rol, părțile se citează, se pun concluzii.

Dacă după judecarea divergenței sunt mai multe păreri judecătorii ce se apropie mai mult unul de altul se vor uni.

Soluția poate fi pronunțată în unanimitate sau majoritate de voturi. Opinia separată a unui membru a completului se consemnează în minută. Cu ocazia deliberării se soluționează toate cererile formulate. Soluțiile constau în: admitere, respingere și perimare.

Rezultatul deliberării se consemnează pe scurt de îndată într-o minută care va fi scrisă de un membru a completului. Minuta se consemnează sub sancțiunea nulității de toți membrii.

După redactarea minutei conținutul acesteia se trece în condica de ședință arătându-se și care dintre judecători va redacta hotărârea.

Întocmirea minutei

Imediat după deliberare rezultatul acesteia se consemnează în minută. Aceasta va fi scrisă

de unul dintre judecătorii completului colegial sau de judecătorul ce formează completul

monocratic și va fi semnată, sub sancțiunea nulității, de judecători/judecător. Când există o opinie separată a unui judecător dintr-un complet de judecată colegial, se va face vorbire despre aceasta în cuprinsul minutei. Minuta constituie dispozitivul hotărârii judecătorești. Ea se pronunță de președintele completului de judecată în ședință publică. După ce hotărârea judecătorească (minuta, dispozitivul hotărârii) a fost pronunțată, nici un judecător nu mai poate reveni asupra opiniei exprimate.

Minuta se consemnează într-un registru special, denumit condica de ședințe, ținută pe materii (art. 258 Cod procedură civilă).

Dispozitivul hotărârii poate cuprinde soluții de respingere a acțiunii civile sau soluții de admitere a acțiunii civile.

Respingerea acțiunii se poate referi la fondul cauzei, după cum se poate întemeia pe aspecte care exced fondului cauzei civile (prescripția dreptului la acțiune sau admiterea excepției autorității la lucru judecat).

3.1 Hotărârea judecătorească

Hotărârea judecătorească este actul final al judecătorilor, act de dispoziție al instanței, având caracter jurisdicțional.

Hotărârile judecătorești se numesc sentințe, decizii sau încheieri.

Sentințele – se dau în primă instanță.

Judecătoriile pot da sentințe, încheieri.

Tribunalul pot da sentințe, decizii, încheieri.

Curtea de Apel pot da sentințe, decizii, încheieri.

După durata acțiunii lor putem avea:

hotărâri propriu-zise – cele care rezolvă fondul și au acțiuni nelimitate în timp;

hotărâri provizorii – au caracter temporar și acțiune limitată;

După cum există sau nu posibilitatea atacării:

nedefinitive – se pot ataca cu apel;

definitive – cele care nu pot fi atacate cu apel sau hotărâri date în apel se numesc definitive;

irevocabile – cele date în recurs;

După cum pot sau nu să fie puse în executare:

executorii – se pronunță în realizarea drepturilor;

neexecutorii – se pronunță în acțiuni în constatare;

Criteriile actului jurisdicțional. Momentul culminant al „fenomenului judiciar” Este considerat „actul jurisdicțional”, numit generic „hotărâre” și semnificând „rostirea Dreptului” (iu ris dicțio). Aceasta, întrucât, în același timp, el este concluzia formulată la un demers având ca obiect o situație juridică litigioasă, cât și consacrarea unei stări de drept irevocabile prin forma ce este atașată actului sub denumirea „autoritatea lucrului Judecat”

Actul jurisdicțional este un act autonom, distinct de celelalte acte juridice. Dar care este criteriul delimitativ al actului jurisdicțional, prin ce anume se particularizează acest act? În pofida „venerabilității” lui și, aparent, a lesnicioasei lui aproprieri, actul jurisdicțional încă își caută determinările incontestabile. Remarcabilul și substanțialul efort doctrinar și jurisprudențial, având ca scop determinarea sau particularizarea actului jurisdicțional, pare sș se fi cristalizat în trei concepții, ultima dintre acestea de factură eclectic.

Într-o primă concepție, criteriile actului jurisdicțional sunt „extrinseci” acestuia, interesând, pentru definirea sa, „calitatea autorului său”1 (criteriul procedural). Având asemenea repere, actul jurisdicțional ar urma să fie definit ca act ce emană de la un organ judiciar, potrivit unei proceduri specifice, având ca scop oferirea de garanții destinatarilor actului. Suficient însă să spunem că această concepție nu rezolvă problema criteriilor actului jurisdic_ional, ci doar o deplasează, întrucât: ar urma să se definească „autorul” actului – ca organ de „jurisdicție” – și să se selecteze „modalitățile de elaborare a actului”, modalități exclusive actului jurisdicțional, pentru a face apoi posibilă delimitarea acestuia de alte acte, provenind de la același autor și emise în cadrul unei proceduri, dar care nu sunt totuși „acte jurisdicționale”, ci simple acte de

„administrație judiciară”;

În cea de-a doua concepție, criteriile actului jurisdicțional sunt „intrinseci” acestuia, interesând, pentru definirea sa, criteriul finalist, adică eficacitatea lui specifică exprimată prin autoritatea lucrului judecat, precum și criteriul material, adică existența unui „litigiu” – patent sau latent – susceptibil de „tranșare” prin „rostirea dreptului” (iuris dictio). Numai că, pe de o parte, autoritatea lucrului judecat, conferită de altfel prin lege, califică a priori unele acte ca jurisdicționale, nu a posteriori, după emiterea actului, iar pe de alta, unele acte, deși jurisdicționale, nu sunt înzestrate cu autoritatea lucrului judecat. Existența unui „litigiu”, a unui „diferend juridic” nu este, de asemenea, premisa imanentă actului jurisdicțional, existând situații când instanța emite un act jurisdicțional în absența oricărui diferend între părți.

Nu ne referim deocamdată la încheierile pronunțate în materie necontencioasă – obiect

de controverse cât privește natura lor – dar, exemplificând, aducem în atenție incontestabile acte

jurisdicționale, emise exclusiv pentru aplicarea corespunzătoare a legii, fără niciun suport litigios

în privin_a lor: încheierea prin care se dispune, la cererea părților, conexarea pricinilor, realizându-se astfel o prorogare legală „directă” de competență; încheierea prin care, la cererea

părților, se dispune suspendarea judecății; încheierea prin care, chiar în pofida voinței comune a

părților, se admite cererea de abținere a unui judecător. S-ar putea însă spune că, în unele

dintre aceste situații sau altele asemănătoare, există totuși un conflict între părți, iar incidentele

rezolvate nu pot fi disociate de acel conflict. Interpretarea astfel, prin extrapolare, ni s-ar părea

exagerată, întrucât starea conflictuală dintre părți a fost aplatizată prin chiar acordul lor și,

oricum, ea nu avea nicio legătură cu înseși actele jurisdicționale emise de instanță în respectivele

situații. Un alt exemplu va fi poate mai convingător: desfacerea căsătoriei pe baza acordului

părților – art. 928 și urm. C. pr. civ.

O altă concepție a rezultat prin combinarea unora dintre criteriile arătate, soluție de care – cum spunea un reputat doctrinar – „finalmente nu se poate scăpa”. Dar care dintre acele criterii? Opțiunile – motivate, desigur – sunt diferite: „existența unui litigiu”, „fără de care o activitate jurisdicțională nu este de conceput”; „emiterea actului de un organism care are toate caracteristicile unei veritabile jurisdicții” și în cadrul unei „proceduri de natură să protejeze pe cei interesați în cauză”; criteriul teleologic, fundat pe „scopul funcției jurisdicționale” și „coincidența între punctul de vedere material și cel formal.

Noțiunea de hotărâre judecătorească. Într-unul dintre sensurile comune, termenul „hotărâre” semnifică dispoziția unei autorități. Acest sens poate fi apropriat și în limbajul juridic, hotărârea fiind actul de dispoziție al instanței.

Într-un sens foarte larg, hotărârea desemnează toate actele instanței adoptate în raporturile ei cu justițiabilii, indiferent dacă prin ele se tranșeazp sau nu un diferend juridic, un litigiu. Într-un asemenea sens, hotărârea cuprinde atât actele de dispoziție în materie contencioasă, cât și actele de dispoziție în materie necontencioasă, actele adoptate la sfârșitul judecății sau în cursul acesteia, actele prin care se tranșează o chestiune litigioasă sau se iau măsuri de administrație judiciară. Într-un asemenea sens, „hotărârea” are o semnificație mai largă decât cea a „actului jurisdicțional”, care implică două componente: iuris dictio – rostirea dreptului, tranșarea litigiului prin aplicarea regulii de drept – și imperium – exercitarea unei fracțiuni din puterea publică,

puterea de a dispune de forța publică.

Într-un sens mai restrâns, hotărârea desemnează numai actul de dispoziție adoptat de instanță în materie contencioasă, indiferent dacă prin el instanța rezolvă chiar fondul litigiului sau numai un incident ivit în cursul judecății, un „litigiu accesoriu” și premergător față de cel principal.

3.2 Redactarea și conținutul hotărârii

În 3 zile de la pronunțare, grefierul predă dosarul pentru motivare judecătorului, după ce în prealabil a redactat partea întroductivă a hotărârii numită practicaua.

Hotărârea trebuie redactată în 30 de zile de la pronunțare – termen de recomandare.

– hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă:

– arătarea instanței care a pronunțat-o, numele judecătorilor care a luat parte;

– numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat;

– numele mandatarilor sau reprezentanților legali ai părților și numele avocaților

– obiectul cererii și susținerii pe scurt cu arătarea dovezilor

– arătarea concluziilor procurorului

– motivele de fapt și de drept care au dus la formarea convingerii instanței și motivele pentru care s-au înlăturat anumite cereri ale părților

– dispozitivul sau minuta

– arătarea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, calea de atac și termenul

– semnătura judecătorului și a grefierului

Adăugirile, ștersăturile și schimbările trebuie semnate de judecător sub pedeapsa de a nu fi ținute de seamă. Hotărărea se redactează în atâtea exemplare câte părți sunt un exemplar pentru instanță un exemplar pentru mapa de hotărâri. Dacă termenul de apel curge de la pronunțare hotărârea se comunică numai dacă se declanșează calea de atac. Hotărârile irevocabile nu se comunică.

Cu ocazia pronunțării hotărârii, judecătorul poate să acorde debitorului o amânare sau eșalonare a plății termen de grație care se acordă la cererea debitorului numai prin hotărârea care rezolvă fondul și se motivează. Dacă s-a acordat termenul de grație executarea nu se poate porni până la împlinirea termenului. Tot cu ocazia pronunțării hotărârii, instanța va acorda la cerere cheltuieli de judecată. Stabilirea cuantumului cheltuielilor se face pe baza actelor justificative. Cheltuielile se pot acorda întegral sau parțial în măsura admiterii acțiunii. Hotărârea care obligă la cheltuieli poate fi pusă în executare în termen de 3 ani.

Ca act final al judecătorului hotărârea produce anumite efecte:

– dezinvestește instanța de soluționarea procesului

– constituie din punct de vedere probator act autentic

– constituie titlu executoriu

– are caracter declarativ în principiu cu excepția cazurilor în care se pronunță în acțiuni constitutive de drepturi

– are putere de lucru judecat. Există putere de lucru judecat când a doua cerere are același obiect, aceeași cauză și este făcută de aceleași părți între ele și în aceeași calitate.

Caracterele puterii lucrului judecat:

exclusivitatea

incontestabilitatea

executorialitatea

obligativitatea

Pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare este necesară investirea cu formulă executorie.

Investirea cu formulă executorie se face de prima instanță. Hotărârea investită cu formulă executorie se dă numai părții care a câștigat procesul.

3.3 Comunicarea hotărârii

Comunicarea hotărârii este obligatorie atunci când căile de atac se exercită de la comunicare. Se îndeplinește la fel ca și înmânarea citației.

Condiții de admisibilitate :

–  prima hotărâre irevocabilă să se fi pronunțat pe fond, nu pe excepții

–  existenșa triplei identități (părți, obiect, cauză)

Hotărârea se va comunica părților, în copie, după redactarea motivării de către judecător, în cazul în care legea prevede că această comunicare este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului.

În situația în care pârâtul, recunoaște o parte din pretenții, instanța, poate da o hotărâre parțială, în măsura recunoașterii. Hotărârea se va da fără drept de apel, împotriva sa putând fi exercitat recurs.

Art. 444 NCPC prevede că „dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”.

Așadar, față de reglementarea actuală, Noul Cod face referire la completarea hotărârilor date în căile extraordinare de atac, însă omite o altă ipoteză, anume aceea a hotărârilor date de judecătorii în primă și ultimă instanță. Într-o atare situație, s-ar putea aplica, prin asemănare, în temeiul art. 5 alin. (3) NCPC, teza finală a art. 444, astfel încât cererea de completare a hotărârilor pronunțate de judecătorie în primă și ultimă instanță să poată fi introdusă în termen de 15 zile de la pronunțare, precum în cazul hotărârilor definitive.

3.4 Cheltuieli de judecată

Un text cu totul nou în cadrul acestor proceduri este cel al art. 447 NCPC. Potrivit acestuia, „În cazul în care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă, cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun”. Plecând de la constatarea – subînțeleasă – că în asemenea situații părțile cărora li s-au admis cererile nu sunt în culpă, noile dispoziții legale obligă la constituirea unui fond bugetar care să servească la despăgubirea părții care a făcut cheltuieli în legătură cu aceste cereri.

Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru, timbrul judiciar, onorariile avocaților și experților, cheltuielile pentru deplasarea părților și martorilor la instanță, cheltuielile făcute pentru administrarea probelor, sumele plătite pentru deplasarea instanței cu ocazia cercetării locale, salariul cuvenit părților sau martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanță și pe care nu l-au încasat de la locul lor de muncă, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat procesul, va dovedi că le-a făcut.

Va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată partea care a căzut în pretenții, adică partea care a pierdut procesul. Temeiul obligației de restituire a cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală.

Cheltuielile de judecată nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, astfel că dacă ați câștigat procesul și ați efectuat cheltuieli, trebuie să le solicitați.

Înainte de închiderea dezbaterilor, instanța trebuie să pună în vedere părților dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată.

În situația în care nu ați cerut acordarea chletuielilor de judecată ori, deși le-ați cerut, instanța a omis să se pronunțe asupra solicitării, le puteți cere pe calea unei acțiuni separate, în termen de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care vi s-a dat câștig de cauză.

Dacă pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța poate face compensarea lor.

Când există mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.

În cuprinsul dispozitivului instanța poate să prevadă și un termen de grație. Termenul de grație reprezintă amânarea sau eșalonarea pe care judecătorul o acordă debitorului pentru executarea hotărârii. Acordarea acestui termen trebuie solicitată de debitor, instanța neputând să ia această măsură din oficiu. În materie comercială, judecătorul nu poate acorda termen de grație.

3.5 Efectele hotărârii judecatorească