Jocurile Didactice

Introducere

Exercitând puternice influențe instructiv-educative, jocurile didactice sunt utilizate, cu o mare frecventă si eficiență, in invățamântul primar, la toate dișciplinele, dar mai ales la matematică și limba română.

Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire și educare a copiilor deoarece rezolvă, într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive complexe.

Utilizarea jocului didactic la vârstă școlară mică accelerează însușirea cunoștințelor, formarea priceperilor și deprinderilor ce contribuie la dezvoltarea tuturor proceselor psihice. La vârsta școlară mică, jocul este de fapt un mijloc de învațare. Datorită conținutului și modului de organizare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activare a întregii clase, contribuind la formarea și dezvoltarea deprinderilor practice elementare. Scopul jocului este acela de a-l înarma pe elev cu un aparat de gândire logică, polivalentă, care să-i permită să se orienteze în problemele realității înconjurătoare, să exprime judecați și raționamente variate într-un limbaj simplu.Această formă de activitate oferă un cadru prielnic pentru învățatra activă, stimulând inițiativa și creativitatea elevilor.

Lucrarea evidențiază plusurile pe care le aduce jocul didactic în evoluția pe plan creativ al personalității copiilor.

Jocul este puntea ce poate uni școala cu viața.

Reușita jocului didactic este condiționată de proiectarea , organizarea și desfașurarea lui metodică sub directa conducere a învațătorului.

Învățătorul trebuie să asigure un demers didactic adecvat învățăturii active și interactive folosind metode, procedee și tehnici de învățare eficiente, cu scopul dezvoltării gândirii critice a elevilor.Fără a exclude srategiile învătământului tradițional ,învațătorul trebuie să folosească și strategii didactice moderne,care vor menține interesul elevilor, vor avea atmosferă propice de învațare și vor ridica actul educațional la nivelul necesar momentului în care trăim începutul mileniului III.

În esență, elevul trebuie să fie ajutat să-și manifeste și să-și dezvolte personalitatea,fiind lăsat să se exprime, să acționeze conform cu preocupările și interesele sale.

Jocul didactic nu trebuie să lipsească din activitatea școlară mai ales din lecțiile în care se solicită un efort intelectual intens.

VI. Cum consideri că sunt rezultatele obținute la sfârșitul jocului față de rezultatele de la finalul unui exercițiu obișnuit ?

1. mult mai bune

2. la fel de bune

3. mai puțin bune

VII. Care este materia ta preferată?

1.Limba și literatura română

2.Matematica

3.Cunoașterea mediului

VI. Cum consideri că sunt rezultatele obținute la sfârșitul jocului față de rezultatele de la finalul unui exercițiu obișnuit ?

1. mult mai bune

2. la fel de bune

3. mai puțin bune

VII. Care este materia ta preferată?

1.Limba și literatura română

2.Matematica

3.Cunoașterea mediului

Capitolul I: Notiuni generale despre joc

1.1. Teorii despre joc

1.2. Clasificari ale jocului didactic in invatamantul primar

1.3. Jocul didactic, caracteristici

1.4. Unele probleme de pedagogia jocului

Teorii despre joc

,,Jocul este singura atmosfera

in care fiinta sa psihologica poate sa respire si in consecinta

poate sa actioneze.

A ne intreba de ce se joaca copilul

inseamna a ne intreba de ce este copil,

nu ne putem imagina copilarie fara rasetele si jocurile sale”.

(Ed. Claparède)

Una dintre cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul.

In mod obișnuit o asemenea activitate este izvorâtă din nevoia de acțiune, de mișcare a copilului-o modalitate de a-și consuma energia- sau de a se distra, un mod plăcut, de a utiliza timpul liber,și nu numai.

.

Incorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu si mai atragător, aduce varietate si o stare de bună dispoziție functională, de veselie si bucurie,de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii.

Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care învațătorul consolidează , precizează și chiar verifică cunoștințele elevilor, le imbogățește sfera lor de cunoștințe, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora

Atunci când jocul este utilizat în procesul de învățământ,el dobândește funcții psihopedagogice semnificative,asigurând participarea activă a elevului lecții,sporind interesul de cunoaștere fată de conținutul lecției.

O dată cu împlinirea vârstei de 6ani , în viața copilului începe procesul de integrare în viața școlară, ca o necesitate obiectivă determinată de cerințele instruirii și dezvoltării sale multilaterale.De la această vârstă, o bună parte din

timp este rezervată școlii, /activității de învățare,care devine o preocupare majoră.In programul zilnic al elevului intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are acum școala, schimbări care nu diminuează însă dorința lui de joc, jocul rămânâd o problemă majoră în prioada copilăriei.

Știm că jocul didactic reprezintă o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică simulată.Această acțiune valorifică la nivelul instrucției finălitățile adaptive de tip recreativ proprii activității umane, în general ,în anumite momente ale evoluției sale ontogenice, în mod special.

Jocul este un prim și fundamental izvor al dezvoltării personalității umane. Activitatea de joc reprezintă un ansamblul complex de acte, operații și acțiuni centrate în jurul unei teme principale și care se scurge secvențial; este o stare de captivație totală și de abandon față de presiunile din afară, de bucurie reală și plăcere, de angajare într-o lume imaginară a energiilor și a încordărilor proprii.

Pentru copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicații psihologice și pedagogice care contribuie la informarea și formarea lui ca om; jocul pune în mișcare toată ființa copilului, îi activează gândirea, îi reliefează voința, îi înaripează fantezia și-i ascute inteligența. De aceea s-a spus și se spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se pună bazele personalității și caracterului copilului” .

Copiii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se juca, fie din cauză că nu au cu cine, fie din cauză că nu sunt obișnuiți, rămân „săraci” atât sub aspectul cognitiv, cât și sub aspectul personalității. Jocul oferă copiilor condiții inepuizabile de impresii care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, formează și dezvoltă în mod direct capacități observative, iar în mod indirect jocul creează o mai mare antrenare, competență, deprinderi active, mărește capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe, creează capacități de reținere, dar și de dozare a forțelor fizice și spirituale, dezvoltă caractere, deprinderi, înclinații, aspirații.

Există o strânsă relație între joc și muncă, jocul fiind – așa cum preciza Jean Chateau – „o punte aruncată între copilărie și vârsta matură” . Deși jocul evoluează mai ales în lumea ficțiunii pure, specifice numai visului, ca orice altă formă a creativității și fanteziei, el suportă o anumită presiune și o inducție modelatoare ce vine din experiența interacțiunii omului cu natura, realizată mai ales prin muncă.

Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Fixându-i locul pe scara unei realități mai cuprinzătoare decât preșcolaritatea, și anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un caracter universal. Astfel, jocul este o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire cu rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării.

„În anii copilăriei, jocul este o activitate centrală; odată cu intrarea copilului în școală jocul trece de pe planul prim în al doilea plan, pentru ca la tinerețe să devină o activitate de canalizare și consum de energie, iar la vârstele de muncă devine o activitate de reconfortare.”

Jocul are caracter polivalent, fiind pentru copil și muncă, și artă, și realitate, și fantezie. În acest sens, pedagogul elvețian E. Claparède precizează că „jocul este însăși viața”.

J. Piaget, referindu-se la evoluția jocului, acordă un rol deosebit factorului imitație, în timp ce alți psihologi socotesc de maximă importanță evoluția proceselor de cunoaștere, trecerea de la planul concret al acțiunii la cel abstract.

Jocul este „o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i aceste activități alimentația necesară și transformând realul în funcție de multiplele trebuințe ale eului” .

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului; el deschide în fața copilului nu doar universul activității, ci și universul extrem de variat al relațiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora și dezvoltând dorința copilului de a se comporta ca adulții. Prin joc copilul învață să cunoască lumea reală, își dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică, dobândește încredere în forțele proprii.

Conform teoriei biologice, St. Hall asemăna jocul cu o repetare a instinctelor și formelor de viață primitivă, în ordinea cronologică a apariției lor. Acestei teorii i se poate reproșa simplitatea explicației, îngustimea locului pe care-l oferă jocului în evoluția individului.

De pe o poziție, de asemenea biologizantă, Carr K. Groos consideră jocul ca pe un exercițiu pregătitor pentru viața adultului, un mijloc de exersare a predispozițiilor în scopul maturizării, iar H. Spencer și Fr. Schiller elaborează teoria surplusului de energie conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Aceste teorii sunt cu multe inconveniente deoarece Karl Groos identifică jocul copiilor cu cel al animalelor, iar conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea răspunde pentru care motiv copilul se joacă și atunci când este obosit.

Teoria lui Edouard Claparède cu privire la joc își are rădăcinile în „teoria exercițiului pregătitor” pentru viața de adult a lui K. Groos. În acest sens, Claparède afirmă că jocul este determinat, pe de o parte, de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice; jocul este un agent de dezvoltare, de expansiune a personalității în devenire.

Jean Chateau vede în joc o activitate fizică sau mintală gratuită, realizată datorită plăcerii pe care o provoacă.

„Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Sufletul și inteligența devin mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune că el crește și atât; trebuie să spunem că el se dezvoltă prin joc.”

Privitor la semnificația psihosocială și pedagogică a jocului, Jan Huizinga spune că jocul este un fenomen de cultură.

„Jocul – scrie savantul olandez – este o acțiune sau o activitate efectuată de bună-voie, înăuntrul unor anumite limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bună-voie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un anumit sentiment de încordare și de bucurie și de ideea că «este altfel» decât în viața obișnuită.”

Pedagogul rus K.D. Ușinschi a definit jocul ca pe o formă de activitate liberă, prin care copilul își poate dezvolta capacitățile creatoare și învață să își cunoască posibilitățile proprii. De asemenea, acesta subliniază rolul mediului social în determinarea conținutului și caracterului jocului.

În viziunea lui A.N. Leontiev, jocul este o activitate de tip fundamental, cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale, într-o modificare proprie copilului. Jocul este transpunerea în plan imaginar a vieții reale pe baza transfigurării realității, a prelucrării aspirațiilor, tendințelor, dorințelor copilului.

Pedagogul A.S. Makarenko arată că prin joc se realizează educația viitorului om de acțiune. El stabilește asemănările și deosebirile dintre joc și muncă, precum și raportul dintre cele două forme de activitate, subliniind faptul că jocul are în viața copilului un rol la fel de mare ca și munca, activitatea sau serviciul la adulți.

Jean Piaget consideră că jocul este o formă de activitate a cărei motivație este nu adaptarea la real, ci asimilarea realului la „eul” său fără constrângeri sau sancțiuni.

În sistemul pedagogic al lui P.F. Leshaft, jocurile ocupă un loc foarte important. El le atribuie un mare rol instructiv-educativ, văzând în acestea și un important mijloc de educație morală. Posibilitatea de a imita prin joc, de a se manifesta creator, de a înțelege raporturile interindividuale dau posibilitatea copilului să respecte niște reguli bine stabilite, încadrându-l în regimul unui comportament unanim acceptat.

Subliniind valoarea instructiv-educativă a jocului, N. K. Krupskaia arată că prin joc se educă și se formează la copii intelectul, voința și caracterul.

Oricare ar fi natura și orientarea acestor teorii asupra jocului (biologistă sau sociologizantă), cert este că autorii sunt unanimi în a recunoaște funcțiile formative ale jocului. Într-adevăr, jocul are o semnificație funcțională esențială și nu este un simplu amuzament.

1.2 Clasificari ale jocului didactic in invatamantul primar

Exista mai multe criterii de clasificare a jocurilor didactice:

1)Dupa scopul educational urmarit,jocurile se pot clasifica:

*jocuri de miscare -care urmaresc dezvoltarea calitatilor,priceperilor si deprinderilor motrice.

*jocuri de exersare a pronuntiei corecte

*jocuri de atentie si orientare spatiala

*jocuri de dezvoltarea memoriei,gandirii

*jocuri de expresie afectiva

2)Dupa sarcina didactica urmarita ,jocurile se pot clasifica:

*jocuri pentru fixarea si sistematizarea cunostintelor

*jocuri de transmitere si insusire de noi cunostinte

*jocuri de verificare si evaluare a cunostintelor,priceperilor si deprinderilor

3)Dupa continut,jocurile se pot clasifica:

*jocuri didactice pentru cunoasterea mediului inconjurator

*jocuri didactice cu continut matematic

*jocuri didactice pentru educarea limbajului

4)Dupa locul care il ocupa in activitate jocurile se pot clasifica:

*jocuri organizate ca activitate de sine statatoare

*jocuri integrate in activitate

În lucrarea „Probleme ale adaptării școlare – ghid pentru perfecționarea activității educatoarelor și învățătorilor”, Editura All, București 1999, autoarea, Elvira Crețu realizează următoarea clasificare a jocurilor:

jocuri în care sunt solicitate funcțiile psihofiziologice (senzoriale, motorii, intelectuale);

jocuri tehnice (productive) care solicită fondul de reprezentări, memoria, motricitatea și care dezvăluie medii de viață (agricole, industriale, meșteșugărești, școala);

jocuri care exersează relațiile sociale (de familie, de grup școlar);

jocuri artistice (desen, muzică, arte plastice, ș.a.)

J. Piaget abordează evoluția jocului la copil și realizează o interesantă clasificare a jocurilor, concludentă pentru buna înțelegere a funcțiilor sale:

jocul exercițiu – forma cea mai elementară a jocului, prezentă în etapa inteligenței senzorio-motorii și constă în repetarea unei activități însușite anterior pe alte căi pentru plăcerea activității;

jocul simbolic (de imaginație) îndeplinește în cea mai mare măsură funcția de adaptare. Permite asimilarea realului la „eu-l” copilului fără constrângeri și sancțiuni, asigură retrăirea unor realități transformate după propriile trebuințe;

jocul cu reguli apare în stadiul gândirii preoperatorii (2-7 ani). Are un rol deosebit în socializarea copilului, deoarece realizează înțelegerea reciprocă prin intermediul cuvântului și disciplinei;

jocul de construcție care se dezvoltă pe baza jocului simbolic după vârsta de 5-6 ani. Jocurile de construcție apar ca jocuri integrate în simbolismul ludic pentru ca mai târziu să devină autentice adaptări, rezolvări de probleme, creații inteligente

O clasificare a jocurilor realizează și A.N. Leontiev, stabilind următoarele tipuri:

jocurile cu rol în care prim plan apare rolul asumat de copil, care reprezintă de fapt o funcție socială generalizată a adultului;

jocurile cu rol și subiect în care copilul își asumă o funcție socială anume pe care o realizează prin acțiunile sale;

jocurile cu reguli care apar mai târziu, în cadrul lor copilul subordoneazăunei ordini fixe și raporturi între participanți, includ o anumită sarcină, au un mare rol în structurarea personalității și în socializarea copilului;

jocurile de tranziție spre activitatea de învățare („jocurile de graniță”). Din această categorie fac parte: jocurile distractive, dramatizările, jocurile sportive, jocurile didactice. Acestea pregătesc învățarea, încep să substituie procesul de joc cu învățarea.

O clasificare mai complexă și mai nuanțată, luând în considerare mai multe criterii ce operează succesiv, realizează autoarele lucrării „Activități de joc și recreativ-distracție. Manual pentru școlile normale”.

Ele împart jocurile în două mari categorii după schema de mai jos:

(Barbu H., Popescu E., Șerban F., – „Activități de joc și recreativ-distractive. Manual pentru școlile normale”, Edit. Didactică și Pedagogică, București 1993)

Din punct de vedere educativ trebuie sa fie asigurata o justa proportionare a jocului cu munca,elementul distractiv cu efortul fizic si intelectual.

In scoala se pot organiza si jocuri didactice interdisciplinare in care se imbina sarcini didactice in diferite domenii de cunoastere,ele au aceasi structura si respecta aceeleasi conditii de realizare ca si jocul didactic dintr-un singur domeniu de activitate.

Jocul didactic are o valoare deosebit de importanta in dezvoltarea capacitatii si formarea personalitatii acestora in activitatile instructiv-educative.

1.3 Jocul didactic,caracteristici

Conform dicționarului de pedagogie „jocul didactic este o specie de joc care îmbină armonios elementul instructiv și educativ cu elementul distractiv. Este un tip de joc prin care educatorul consolidează, precizează și verifică cunoștințele predate copiilor, le îmbogățește sfera de cunoștințe”. “ (Dicționar de pedagogie”, București, E.D.P., 1979, p. 241)

Conținutul, sarcina didactică (problema intelectuală), regulile și acțiunile de joc (ghicire, surpriză, mișcare etc.) conferă jocului didactic un caracter specific, înlesnind rezolvarea problemelor puse copiilor.

Jocul didactic se clasifică în funcție de: a) conținut și b) materialul folosit. După conținut există jocuri didactice: pentru cunoașterea mediului și dezvoltarea vorbirii; pentru formarea reprezentărilor matematice; și muzicale. După material, se poate vorbi de jocuri didactice cu material sau fără (orale).

În sistemul nostru de învățământ o funcție formativă deosebit de complexă o are de îndeplinit școala generală, începând chiar cu primii patru ani. În această perioadă, pașii copilului spre cunoaștere și afirmare au un îndrumător instituționalizat unic – învățătorul.

Pe acest drum nebătătorit al pregătirii pentru viață, din bogăția de mijloace care stau la îndemâna învățătorului, jocul este o componentă de care trebuie să se țină în permanență seama, din cel puțin trei motive:

primul, un adevăr de mult confirmat, este faptul că jocul reprezintă o necesitate „vitală” pentru copilul aflat în plină dezvoltare. A desconsidera această realitate înseamnă a-l frustra pe copil de un drept inalienabil, ceea ce cu siguranță va avea efecte nefavorabile asupra evoluției sale ulterioare.

al doilea motiv izvorăște din opiniile psihologilor și ale pedagogilor care afirmă că prin joc copilul învață, se formează, ceea ce înseamnă că

între joc și școală nu există nici un fel de contradicție, ci mai degrabă un consens întregit de faptul că pentru copil „jocul reprezintă munca, binele, datoria, idealul de viață”.( Claparede, E. – “Psihologia copilului și pedagogia experimentală”, București, E.D.P., 1975, p. 99)

în sfârșit, al treilea motiv este faptul că jocul se transformă într-un adevărat „turn” de observare a copilăriei, întrucât, jucându-se, copilul nu este în stare să ascundă nimic din sentimentele care îl animă, ceea ce îi dă învățătorului posibilitatea de a-l cunoaște mai bine și de a-i aprecia cu mai multă ușurință posibilitățile de care dispune.

Făcând o scurtă privire asupra modului în care acest mijloc este valorificat pe plan pedagogic, vom constata că orientările în favoarea sa sunt prezente atât în școala de ieri, cât și în cea de astăzi. J. A. Comenius își autointitula noua sa școală „schola ludus”, marele pedagog urmărind prin aceasta nu transformarea muncii școlare în joc, ci, mai degrabă, o adaptare a jocului la cerințele școlii, tot așa precum școala se adaptează cerințelor societății.

Luând poziție împotriva întreruperii brutale a cursului fermecător al copilăriei, Eduard Claparede arăta că, „în loc de a continua să urmeze calea naturii, școala deviază brusc și, fără tranziție, transplantează copilul din domeniul jocului celui mai naiv în acela al muncii celei mai respingătoare, în domeniul muncii forțate; preocupat numai de datoriile copilului, uită să distingă și drepturile lui. (ibidem, p. 40, 104)

O interpunere a jocului între copil și școală o găsim și , care afirmă că „la copilul mic învățătura reprezintă ceva mai puțin decât muncă și ceva mai mult decât joc”. (Chateau, J, – “Copilul și jocul”, București, E.D.P., 1970, p. 196)

Jocul este recunoscut în același timp ca fiind „una dintre principalele metode active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv-educativă cu preșcolarii și școlarii mici, care imprimă un caracter mai viu și mai atrăgător activității școlare” ( Cerghit, I., op. citată, p. 167)

Analizând în ce măsură învățământul primar de la noi integrează acest mijloc valoros, fără a cădea într-o extremă sau alta, am putea afirma că anumite rezerve încă se mai păstrează. Există unii învățători mai puțin încrezători în valoarea instructivă și educativă a jocului, care, preferând munca riguroasă, directă și efectivă cu copilul, îi declară deschis, încă de la intrarea în școală, că va trebui „s-o termine cu jocul”, fiindcă îl așteaptă o activitate de mare responsabilitate socială – învățătura. În această situație, jocul atât de mult gustat în perioada preșcolară va trebui abandonat cu amărăciune la porțile școlii.

Adoptând cu îngustime o asemenea atitudine față de copil, se comite o greșeală pedagogică, dându-se astfel dovadă că nu se cunosc suficient de bine trăsăturile și trebuințele sale fundamentale, cauză ce generează adeseori primele „incidente” cu noua instituție. Astfel de situații nu trebuie însă generalizate, întrucât școala s-a străduit întotdeauna să se prezinte copilului într-un mod cât mai atrăgător, din care jocul nu poate lipsi.

Există însă și mulți învățători deplin conștienți de avantajele pedagogice ale jocului; important este cum îl integrează în activitatea școlară și ce rezultate obțin. Ca o părere personală, pot spune că, totuși, învățământul primar de la noi încă nu dispune de un sistem mai larg de jocuri care să-i satisfacă cerințele.

Din studiul efectuat asupra literaturii consacrate jocului a rezultat că se face, așa cum este firesc, o distincție netă între jocurile așa-zis intelectuale (logice) și cele de mișcare (dinamice), în funcție de elementele de bază care le determină conținutul preponderent psiho-intelectual sau fizico-motric. Aceste două categorii distincte de joc se integrează în mod diferit în practica pedagogică: în timp ce prin jocurile intelectuale se acționează asupra dezvoltării psihice concomitent cu dobândirea de cunoștințe, priceperi și deprinderi de ordin intelectual, prin jocurile de mișcare se urmărește însușirea unor priceperi și deprinderi motrice în strânsă legătură cu dezvoltarea calităților fizice.

În practică, această disociere a jocului prezintă, însă, dezavantaje. Între cele două categorii de jocuri se află o barieră, care, prin delimitarea ce o impune , nu oferă uneori, teoretic cel puțin, posibilitatea ca un joc de mișcare să conțină elemente de logică sau vreun alt amestec intelectual și nici unui joc intelectual să aibă exteriorizări motrice mai accentuate. Pe lângă orizontul intelectual restrâns al jocurilor de mișcare, jocurile intelectuale au și ele de suferit de pe urma cadrului neprielnic în care se desfășoară, copilul purtând aceleași „cătușe” ca și în timpul lecțiilor: aceeași sală de clasă ermetică, poziție statică prelungită a corpului, procesele fiziologice (inclusiv cele de la nivelul creierului) fiind încetinite. Doresc ca prin această lucrare să arăt și cum am încercat să elimin aceste dezavantaje, prezentând și câteva jocuri în aer liber în care s-au programat atât o încărcătură motrică, cât și una intelectuală, fără a fi una în detrimentul celeilalte. Am experimentat acest lucru în munca la catedră fiindcă, la modul ideal, „jocul trebuie să exerseze nu numai mușchii, ci și inteligența”.( Chateau, J.- “Copilul și jocul”, București, E.D.P., 1970, p. 192)

Ele îmbină spontanul și imaginarul, elemente specifice acestei vârste, cu efortul solicitat și programat de procesul învățării. După conținutul și obiectivele urmărite se pot distinge jocuri senzoriale, de observare a mediului înconjurător, de dezvoltare a vorbirii, aritmetice, de orientare, aplicative, de imaginație, de creație, de îndemânare etc.; după materialul folosit; jocuri cu materiale și fără materiale, jocuri orale, cu întrebări, jocuri-ghicitori etc. Organizarea învățării sub forma unor activități cu caracter de joc aduce voioșie și destindere, plăcere și bucurie, înviorând procesul de învățământ.( ibidem, p. 78)

Jocul are la copil rolul pe care munca îl are la adult. Copilul se simte mare prin succesele sale ludice, jocul său este un exercițiu, dar în spiritul copilului este vorba în primul rând de o în cercare a personalității sale și de o afirmare a eului propriu. (Chateau, J., op. citată, p. 34-35)

E.E. Geissler caracteriza noțiunea de joc drept „spontaneitate originală”, ca o acțiune urmărită prin ea însăși, fără utilitate imediată, generatoare de distracție și de reconfortare, de sentimente de plăcere și bucurie.

Ioan Cerghit vorbea despre o perspectivă interesantă asupra jocului generată de anumite întrebări:

privind problema jocului dintr-o perspectivă mai largă, oare nu cumva însăși organizarea învățării ar putea lua forma unor acțiuni cu caracter de joc?

cât anume din activitatea didactică poate fi dominată de joc?

ce consecințe anume pot avea asemenea acțiuni de învățare asupra jocului? (Cerghit, I, Neacșu, I., Negreș-Dobridor, I., Pânișoară, I.O. – “Prelegeri pedagogice », Iași, Ed. POLIROM, 2001, p. 89-91)

Astfel, I. Cerghit amintește că cercetările în domeniu au constatat că se determină un transfer de energie, de motivație funcțională între jocul propriu-zis spre activitatea de învățare; se asociază un interes imediat și puternic, specific jocului, unor obiective și sarcini de învățare, existând posibilitatea ca acțiunea distractivă să se transforme într-un important factor de exersare (de antrenament, de însușire a unor modele comportamentale) fără ca cel ce se joacă să fi avut această intenție. De asemenea, precizează că pedagogia actuală atribuie jocului o semnificație de asimilare a realului la activitatea proprie a copilului.

Jocurile didactice sunt încadrate în categoria metodelor de simulare, bazate pe acțiunea fictivă. Jocurile de simulare reprezintă o tehnică atractivă de explorare a realității, de aplicare a unor noțiuni și teorii abstracte; strategia jocului este în esență una euristică. Elevii au ocazia să aplice, la situații noi, date și concepte însușite anterior, să exerseze în rezolvarea unor probleme care necesită experimentarea unor strategii alternative, adoptarea de decizii optime, evaluare de situații și rezultate; să exerseze și să consolideze structuri de exprimare orală.

Metoda jocurilor valorifică avantajele dinamicii de grup, spiritul de cooperare, participarea efectivă și totală la joc, angajează atât elevii slabi, cât și pe cei timizi, stimulează creșterea gradului de coeziune în colectivul clasei, precum și întărirea unor calități morale (răbdare și tenacitate, respect pentru alții, stăpânirea de sine, cinstea, autocontrolul etc.) și dobândirea unor comportamente legate de îndeplinirea unor viitoare funcții sau responsabilități socio-profesionale. În sens mai larg, cultivă spiritul critic aptitudinea de a face față unor situații conflictuale, inițiativa și spiritul de răspundere.

Jocul didactic nu recurge doar la reproducerea unor informații, ci „pretinde” ca răspunsurile să fie spontane, să fie date într-un timp scurt, să se facă apel la experiență, să se găsească soluții noi și cât mai variate, cu alte cuvinte, să se stimuleze creativitatea elevilor. Astfel, activitatea de învățare devine o acțiune generatoare de distracție, de bucurie, elevii rețin mai ușor și mai intens ceea ce învață.

1.4. Unele probleme de pedagogia joculuui

Jocul a fost utilizat în toate timpurile ca mijloc educativ, problema aplicării sale în cadrul procesului instructiv-educativ organizat apărând o dată cu înființarea instituțiilor speciale pentru copii mici. Recomandarea de a folosi jocul ca mijloc de educație a fost făcută de Komenski, de gânditorii Renașterii, dar o contribuție importantă la pedagogia jocului a fost adusă de John Locke care arată ca nici munca, nici învățătura nu trebuie să le fie impuse copiilor ca o ocupație obligatorie, ci trebuie să li se asigure varietatea și libertatea care caracterizează jocul.

Reconsiderarea jocului ca mijloc de educație și distracție este strâns legată de reprezentanții școlii active. Ceea ce este comun acestora este punerea pe prim plan a copilului, a intereselor și a nevoilor sale. Concepția pedagogică despre joc a curentului școlii active și a educației libere a pendulat între doi poli: prețuirea excesivă a libertății absolute a copilului în joc și valorificarea excesivă a jocurilor cu caracter instructiv-educativ în care punctul principal de plecare îl constituiau materialul pus la dispoziția copilului și sarcinile lui didactice. ,( p. 253-260 Gîrboveanu, M. (coordonator), Taiban, M. și colaboratorii – “Probleme psihologice ale jocului și distracțiilor”, București, E.D.P.,1970)

Reprezentanții acestor curente au avut meritul de a arăta că jocul constituie o metodă indirectă de învățare, cu o putere formativă apreciabilă.

Jocul didactic face parte din sistemul mijloacelor educative fiind un mijloc de cunoaștere, un mijloc de familiarizare a copiilor cu realitatea înconjurătoare. De asemenea, el constituie un mijloc de valorificare, de aplicare creatoare a cunoștințelor dobândite.

În raportul dintre joc și instrucție se pot stabili două coordonate: jocul stimulează procesul de învățare, îl adâncește și- ameliorează, iar pe de altă parte, jocul este condiționat de procesul de instruire, calitatea și rezultatele lui fiind în mare măsură determinate de pregătirea anterioară a copilului în privința temei date. Totodată, s-a acordat o pondere mare jocului ca mijloc de educație morală și socială.

Jocul didactic poate îndeplini diverse funcții în procesul pedagogic: este un valoros mijloc de instruire și educație; poate fi însă și o metodă eficientă în procesul instructiv-educativ; de asemenea, poate fi utilizat ca procedeu însoțind alte metode educative; în sfârșit, poate să constituie o formă de organizare a activității și vieții copiilor.

Folosirea sistematică a jocului în procesul de educație presupune implicit conducerea, îndrumarea acestuia de către educator. Când activitatea de joc se dezvoltă independent de influențele educației, se cere doar recunoașterea drepturilor copilului de a desfășura această activitate. În cazul în care jocul devine un mijloc pedagogic, didactic, centrul ponderii trece de la copil la acțiuni didactice sub forma unor jocuri elaborate special.

Un joc bine pregătit și organizat constituie un mijloc de cunoaștere și de familiarizare a elevilor cu viața înconjurătoare, deoarece în desfășurarea lui cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea deprinderilor, la consolidarea cunoștințelor și la valorificarea lor creatoare. Johan Huizinga( Huizinga, J., op. citată, p. 46-51)

arăta care sunt caracteristicile jocului: „jocul este liber, este libertatea; jocul nu este viața obișnuită sau propriu-zisă, ci o ieșire din ea, într-o sferă temporară de activitate cu tendință proprie; el are un caracter închis, limitat, desfășurându-se înăuntrul unor limite de timp și de spațiu – desfășurarea și tâlcul lui se află în el însuși; înăuntrul spațiului de joc domnește o ordine proprie și absolută –jocul creează ordine, este ordine. Ordinea pe care o impune jocul este absolută. Cea mai mică abatere de la acea ordine strică jocul, îi denaturează caracterul și-i suprimă valoarea. (…) În această relație intimă cu noțiunea de ordine rezidă fără îndoială motivul pentru care jocul pare situat înăuntrul domeniului esteticului. Jocul are o înclinare: să fie frumos. Orice joc își are regulile lui. Regulile unui joc sunt absolut obligatorii și indispensabile. Paul Valery a spus cândva: <<Cu privire la regulile unui joc nu este posibil nici un fel de scepticism.>> De îndată ce regulile sunt încălcate, lumea jocului se prăbușește. Nu mai e joc.

Jucătorul care se răzvrătește împotriva regulilor sau li se sustrage, strică jocul. De atitudinea față de joc se leagă în modul cel mai strâns noțiunea defair: „trebuie să joci cinstit.”

Aceleași trăsături caracteristice ale jocului sunt tratate și din )spunea că există o disciplină a jocului dată de reguli și ordine. El spunea că, chiar și atunci când se supune unei reguli, un copil încearcă de fapt să-și afirme eul. Plăcerea proprie jocului nu este deci o plăcere senzorială, ci una morală. Înclinația pentru regulă continuă o tendință profundă a sufletului de copil. Regulile îi conferă siguranță. Ordinea guvernează cele mai simple conduite ale copilului. El are ritmurile lui, iar jocurile sale sunt dominate de înclinația pentru ritm și repetare. Copilului îi place regula pentru că în ea găsește cel mai sigur instrument al afirmării sale.

Capitolul II: Jocul didactic

2.1. Conceptul de joc didactic

2.2. Jocul didactic si stimularea vorbirii

2.3. Jocul didactic la varste scolare mici

.

2.1. Conceptul de joc didactic

“Omul este un om întreg numai atunci când se joacă” (Fr. Schiller)

Jocul este o școală deschisă, cu un program tot atât de bogat precum este viața. Prin joc, viitorul este anticipat și pregătit. Se apreciază chiar că jocul îndeplinește în viața copilului de 3-7 ani același rol ca munca la adulți. Este forma specifică în care copilul își asimilează munca și se dezvoltă.

Este suficient să amintim concentrarea copilului prins în joc, precum și gravitatea cu care el urmărește respectarea unor reguli sau lupta în care se angajează pentru a câștiga. Copiii se joacă pentru a se juca.

Jocul este o formă de activitate bine gândită, necesară și indispensabilă procesului educației, este o activitate prin care conținutul, forma și funcționalitatea sa specifică nu se confundă cu nici o altă formă de activitate instructiv-educativă, motiv pentru care nu poate fi suplinită și nici nu este în măsură să suplinească pe una din ele.

Pentru a înțelege specificul jocului ca formă de activitate instructiv-educativă, trebuie să cunoaștem și celelalte sensuri ce i se atribuie jocului, cum ar fi: activitate specific umană, activitate dominantă la vârsta preșcolară, factor hotărâtor în viața copilului preșcolar. Aceste sensuri indică, fie poziția jocului în raport didactic cu celelalte forme de activitate specifice omului, fie aportul jocului în procesul educației.

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, pentru că numai oamenii îl practică în adevăratul sens al cuvântului. Este una dintre variatele activități desfășurate de om, fiind în strânsă legătură cu acestea. Este determinat de celelalte activități – învățarea, munca, dar în același timp este puternic implicat în acestea. Învățarea, munca, creația, includ elemente de joc și în același timp jocul este purtătorul unor importante elemente psihologice de esență neludică ale celorlalte activități specific umane.

Jocul – activitate dominantă la vârsta preșcolară , are rol hotărâtor în evoluția copilului. La vârsta preșcolară jocul este o activitate cu caracter dominant, fapt demonstrat de modul în care polarizează asupra celorlalte activități din viața copilului, dar și de durata și ponderea sa. Aceasta idee este susținută și de rolul pe care-l are pe planul dezvoltării copilului, favorizând trecerea sa pe o treaptă superioară de dezvoltare. Pentru copil, evidențiază J. Chateau, aproape orice activitate este joc sau, după cum afirmă Claparede “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții…este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze”.

Activitate dominantă, fundamentală , jocul reprezintă o forță cu caracter propulsor în procesul dezvoltării copilului, permițându-i acestuia să pătrundă în realitatea pe care o cunoaște activ, sporindu-ți totodată întregul potential de care dispune.

2.2. Jocul didactic si stimularea vorbirii (de modificat)

„Copilul este o ființă pentru care principala trebuință este jocul; această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să împăcăm școala cu viața, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de clasă” (Ed. Claparede)

Literatura de specialitate arată că în activitatea de zi cu zi a copilului, jocul ocupă în mod evident locul preferat, și că, jucându-se, copilul își satisface nevoia de a acționa cu obiectele reale sau imaginare, de a se transpune în diferite ipostaze și roluri care au menirea de a-l apropia de realitatea înconjurătoare accesibilizându-i-o prin contextul ludic activat de acțiunile de joc.

Astfel, jocul didactic este un mijloc de accelerare a trecerii de la joc la învățare, deoarece îmbină acțiunile din câmpul ludic cu asimilarea de cunoștințe și formarea unor capacități de cunoaștere prin munca școlară. Îmbinarea armonioasă a elementului instructiv și a exercițiului pe de o parte, cu procedeele de joc care-i conferă caracterul distractiv, pe de altă parte, determină trăsătura fundamentală a acestui tip de activitate. De asemenea stările emoționale complexe determinate de specificul acestui tip de joc, stimulează și intensifică procesele de muncă intelectuală antrenate, fixează cu mai multă ușurință cunoștințe, priceperi și deprinderi specifice.

Termenul de „didactic” asociat celui de joc, accentuează latura instructiv-educativă a lecției care devine, în mod necondiționat, parte integrantă a acestuia și se concentrează printr-un volum mare de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită. Indiferent de etapa de vârstă la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ al procesului de învățământ, cât și aspectul formativ al acestuia.

Folosirea jocului didactic în procesul instructiv- educativ face ca elevul să învețe cu plăcere, să manifeste un interes crescut față de activitatea la care participă, face ca cei timizi să devină mai volubili, mai activi, mai curajoși, să capete mai multă încredere în capacitățile lor, mai multă tenacitate și siguranță în găsirea răspunsurilor. În contextul utilizării jocului didactic, unde profesorul are rolul de animator sau de participant direct la joc, elevul are o atenție voluntară, de lungă durată, iar acest aspect este benefic pentru însușirea temeinică și activă a cunoștințelor, exersarea priceperilor și deprinderilor. Pe de altă parte, noi ca și practicieni știm că atenția obținută prin constrângere poate avea efecte îngrijorătoare:

► Definirea elementelor structurale ale jocului didactic, care determină specificul acestuia în raport cu alte tipuri de jocuri:

Titlul jocului : este formulat în funcție de conținut și de vârsta participanților ;

Scopul didactic: reprezintă o finalitate educativă a jocului, el trebuie să fie clar, concis și în strânsă legătură cu specificul jocului;

Obiectivele operaționale: sunt finalități specifice, concrete, direct observabile și măsurabile; numărul lor poate varia în funcție de complexitatea jocului și de vârsta participanților la joc;

Sarcina didactică (consemnul jocului): este formulată în funcție de conținutul activității și de nivelul de vârstă al elevilor. Este elementul de instruire în jurul căruia sunt antrenate operațiile gândirii. Pentru elevi, sarcina didactică ( consemnul jocului) apare ca o problemă de gândire ( de recunoaștere, denumire, comparație etc.). Aceste aspecte trebuie să se reflecte în modul în care sunt formulate de către învățătoare aceste sarcini, ținându-se seama de următoarele caracteristici:

– să fie definită sub forma unui obiectiv operațional, cuprinzând un singur aspect al

conținutului și precizând ceea ce trebuie să facă în mod conștient și concret elevii în desfășurarea jocului, pentru a realiza scopul propus (exemplu: „Rostește mai multe cuvinte care încep cu sunetul….”, „Repetă ce am spus eu!” etc.)

– cuprinde o problemă care trebuie rezolvată de către toți elevii clasei;

– antrenează întreaga personalitate a elevului; chiar și atunci când jocul didactic

este inserat în lecțiile de recapitulare- consolidare el trebuie să facă apel la întregul sistem intelectual (operațiile gândirii, capacități de asociere, identificare, discriminare, flexibilitate, fluiditate);

– valorifică în diferite moduri cunoștințe, priceperi și deprinderi.

Conținutul jocului didactic (desfășurarea) : este reprezentat de sfera cunoștințelor, a modului de desfășurare în care va evolua jocul, succesiunea acțiunilor de joc. El reflectă totalitatea cunoștințelor, priceperilor și a deprinderilor cu care elevii operează în cadrul jocului. Sunt jocuri care urmăresc fixarea, lărgirea sau sinteza cunoștințelor, altele care vizează achiziția de noi cunoștințe, după cum altele, au menirea de a verifica, ori de a determina gradul de operaționalitate al cunoștințelor dobândite anterior. În cazul de față avem în vedere conținuturile jocurilor didactice de limbaj (de exersare a vorbirii) sub aspect fonetic,lexical, structură gramaticală.

Regulile jocului didactic: sunt prestabilite și sunt obligatorii pentru toți participanții. Ele reglementează conduita și acțiunile copiilor în funcție de structura particulară a jocului didactic (arată ce este și ce nu este permis în timpul jocului). Aceste reguli concretizează sarcina didactică, precizând cum poate fi rezolvată problema intelectuală, care sunt căile de utilizat pentru organizarea acțiunilor ludice, în concordanță cu aceasta. Ele sunt cerințe care dirijează acțiunile copiilor, indică acțiunile de joc și succesiunea lor, reglementează distribuirea rolurilor și a relațiilor dintre elevi, stimulează sau inhibă manifestările comportamentale ale participanților la joc.

Elementele de joc (procedee de joc): sunt mijloace prin care jocul devine o acțiune plăcută, distractivă, relaxantă. Ele determină antrenarea vie a elevilor la rezolvarea unei probleme de învățare, satisfăcând dinamismul firesc, declanșând capacitatea lor de transferare, creând o atmosferă specifică ce favorizează performanțe pe care copiii le ating fără să simtă efortul cheltuit.

„Încorporate în activitatea didactică, elemntele de joc imprimă acesteia un caracter mai viu, mai atrăgător, aduc varietate și o stare de bună dispoziție, de veselie și de bucurie, de divertisment și de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii. „ ( Ioan Cerghit, 1980)

Materialul didactic: trebuie să fie atractiv și bine ales, să prezinte varietate, să fie adecvat conținutului activității, vârstei și particularităților individuale ale elevilor (jetoane, fișe, planșe, jucării etc.).

Complicarea jocului didactic: se referă la complicarea itemilor de joc pentru elevii care au aptitudini în domeniul vizat, fie pentru utilizarea în alte contexte , pentru valorificarea în diferite domenii de cunoaștere. Se mai poate realiza și prin introducerea unor elemente noi de joc, prezentarea unor materiale didactice suplimentare, introducerea unor reguli noi de joc, organizarea unei întreceri, utilizarea fișelor de muncă independentă.

c) Sporirea eficienței lectiilor de limba și literatura română prin folosirea jocului didactic ca parte a strategiei de predare- învățare- evaluare

Practica a demonstrat că reușita jocului didactic în procesul de învățământ este condiționată de proiectarea și de organizarea lui metodică, depinde de modul în care noi, profesorii, știm să asigurăm concordanța deplină între elementele care-l definesc.

În desfășurarea jocului didactic profesorul trebuie să cuprindă următoarele secvențe:

♦ anunțarea jocului și trezirea curiozității,

♦ prezentarea materialului, scopului și a regulilor de joc,

♦ explicarea, demonstrarea și efectuarea jocului de probă,

♦ desfășurarea propriu-zisă a jocului cu consemnarea rezultatelor,

♦ încheierea jocului, aprecieri, recompensarea câștigătorilor.

Folosirea jocului didactic în predarea abecedarului ajută elevii să depășească greutățile întâmpinate în înțelegerea și însușirea unor concepte, a înțelegerii și aplicării unor reguli gramaticale în scopul formării uni copil competent a se exprima în limba română adecvat momentului la care se raportează la un moment dat. În practica predării scris-cititului, jocul va cunoaște înfățișări diverse și va fi folosit în diferite momente ale lecției, de la familiarizarea cu sunetul și litera nouă, predarea regulilor gramaticale și până la fixarea și consolidarea cuvintelor și a textelor literare intrate în sfera cunoștințelor elevilor, sau consolidarea deprinderilor de a folosi corect reguli gramaticale specifice limbii vorbite și scrise.

În scopul depășirii greșelilor și a greutăților de pronunțare a anumitor sunete sau cuvinte organizăm diferite jocuri didactice sub formă de întrecere de grup și mai puțin de întrecere individuală în scopul diminuării tensiunii care se poate centra pe elev, aspect psihologic deloc în favoarea elevului care deja are o problemă de limbaj. În acest scop clasa este împărțită în 2- 3 grupe. Pentru discriminarea sunetelor răspunsul poate fi dat prin ridicarea unui jeton de o anumită culoare( de exemplu verde pentru răspuns corect, roșu pentru răspuns eronat). Profesorul observă și notează bifând în caietul de observații elevii care au probleme cu auzul fonematic în scopul creionării unie hărți privind calitatea vorbirii la clasa la care predă. Pe baza acestor însemnări vor putea fi urmăriți mai bine elevii care au probleme de limbaj, aceștia fiind ulterior urmăriți și ajutați prin strategii diferențiate sau individualizate, după caz..

Jocul „Cine face așa?” se desfășoară pe baza pronunțării onomatopeelor.

Elevii sunt grupați câte 4-5. Fiecare grup are pe masă jetoane cu imagini de instrumente muzicale, animale, păsări etc. Ridicarea mâinii de către profesor marchează momentul liniștii depline, al ascultării. Se ascultă onomatopeea- sunetele înregistrate pe un DVD, iar elevii trebuie să indice cu un arătător jetonul care ne arată cine/ce a produs sunetele respective.

Exemplu: pentru sssss! elevul va ridica cartonașul cu șarpele, pentru tu-tu-tu! El va ridica jetonul care reprezintă locomotiva etc. Confruntarea se va face prin afișarea imaginii corecte pe un ecran.

Pentru a-i ajuta să alcătuiască corect propoziții din două sau trei cuvinte se pot folosi jocuri ca: ”Cutia cu surprize”, „Anotimpuri” , „Spune ceva despre…(imagini din povești), ș.a.

Pentru jocul „Anotimpuri” avem așezate pe masă imagini acoperite care reprezintă schimbări din natură specifice fiecăruia dintre cele patru anotimpuri. Sarcina elevului este de a extrage un jeton, de a face o propoziție scurtă cu imaginea respectivă și de a asocia imaginea cu anotimpul pe care-l reprezintă.

Exemplu: narcisă – Primăvara înfloresc narcisele.; zăpadă- Zăpada acoperă pământul.

Jocuri didactice care au ca scop consolidarea și exersarea deprinderilor de verbalizare însușite ( cursivitate, expresivitate) accentul fiind pus pe dezvoltarea gândirii creatoare, a imaginației , a atenției voluntare, dar și pe spontaneitate, rapiditate și corectitudine în exprimarea scrisă și cea orală pentru îmbogățirea vocabularului activ a școlarului mic.

Când jocul este folosit în procesul de învățământ, el dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigură participarea activă a elevului la lecție, sporește interesul acestuia pentru cunoaștere, față de conținutul lecțiilor, oferă cadrul organizat de exersare a comunicării în perechi, în grupuri mici cu respectarea cerințelor unei bune comunicări.

Jocul didactic poate fi folosit ca o tehnică atractivă de explorare, de exersare și de consolidare a conținuturilor oricărei lecții de limba și literatura română, iar pentru desfășurarea lui profesorul trebuie să aibă în vedere respectarea etapelor metodice detaliate anterior.

Jocul didactic dă un randament sporit față de celelalte modalități de lucru folosite în învățare la clasele mici dacă aduce în fața lor teme accesibile și reguli de interrelaționare și de comunicare transpuse din (și în) realitatea socială imediată.

Prin intermediul jocurilor didactice se pot asimila informații noi, se pot verifica și consolida priceperi și deprinderi,cunoștințe, se pot dezvolta capacități cognitive, afective și volitive ale elevilor.

Și tot prin intermediul practicării strategiei de joc didactic se pot asimila modele de vorbire și modele relații interpersonale, se pot forma, mult mai ușor și pe înțelesul copiilor, atitudini și convingeri.

2.3. Jocul didactic la varste scolare mici

Jocul didactic este un mijloc important de educație și instruire în ciclul primar care asigură

participarea activă și eficientă la lecție, durabilitatea noțiunilor însușite și un grad mare de

socializare.

La clasele primare, o bază solidă în studiul ulterior se realizează prin cultivarea interesului si a

pasiunii pentru rezolvări de sarcini transdisciplinare. Prin jocul didactic le stimulăm elevilor efortul

susținut și îi determinăm să lucreze cu plăcere și interes atât în școală, cât și în afara ei.

Jocul este o formă de activitate cu serioase implicații psihologice și pedagogice, care

contribuie la informarea și formarea copilului. Jocul didactic dă un randament sporit față de celelalte

modalități de lucru folosite în activitatea de învățare, în special la școlarii mici, deoarece el face parte

din preocupările zilnice preferate ale copiilor.

În activitatea didactică s-a constatat că, fie datorită slabei rezistențe la efort intelectual a

elevilor, fie din cauza negăsirii celor mai adecvate metode si procedee de menținere a atenției

acestora, se pierde continuitatea evenimentelor, necesară desfășurării lecției.

De aici nevoia introducerii din când în când a jocului didactic, metodă care asigură captarea,

activizarea, relaxarea intelectuală și fizică a elevilor.

Introducerea jocului didactic în cadrul procesului de învățământ este imperios reclamată de

particularitațile de vârstă ale elevilor mici și de necesitatea tratării individuale a acestora, în vederea

creșterii randamentului școlar, deci îmbunătățirea performanțelor școlare.

Prin caracterul său atractiv, prin dinamismul său, prin stimularea interesului si a

competitivității, contribuie la consolidarea cunoștințelor și la însușirea unor concepte și noțiuni noi.

Este știut că jocul didactic are în activitatea școlară o deosebită valoare practică, ajutând la

obținerea următoarelor obiective:

 permite valorificarea la timp a disponibilității școlarului mic;

 reprezintă un mijloc eficient prin care elevii, mai ales cei care învață mai greu, sunt

ajutați să descopere cunoștințele;

 îmbogățește experiența de viață și limbajul copiilor;

 corespunde intereselor copilului de a dobândi cunoștințe;

 reprezintă o cale sigură ce înlesnește înțelegerea și formarea reprezentărilor;

 jocul didactic folosește stimuli schimbători, fiind o cale sigură spre succesul școlar al

elevilor;

 contribuie la dezvoltarea imaginației creatoare și a perspicacității elevilor, a încrederii

acestora în forțe proprii, creează satisfacții, asigură adaptarea lafizică a cojocul didactic, contribuie în mare masură la realizarea sarcinilor educaționale, fiind o

formă de activitate accesibilă și atractivă.

Din activitatea practică desfășurată la catedră, din studiul experienței dobândite, am constatat

că jocul didactic poate fi introdus în orice moment al lecției, pentru întelegerea unor noțiuni, pentru

consolidarea cunoșințelor, în evaluarea formativă, dar și în momentele în care elevii dau semne de

oboseală, de lipsă de atenție. De aceea consider că jocul didactic este o formă de activitate plăcută și atractivă pentru elevii de vârstă școlară mică.

Invățătorul poate organiza o mare diversitate de jocuri,menite a contribui la dezvoltarea atenției,îndemânării,spiritului de observație,la îmbogățirea cunostințelor etc.Dacă aceste jocuri vor fi organizate sub forma de concurs –individual sau pe grupe-ele își vor spori atractivitatea.

Calitatea de școlar îi schimbă relațiile cu cei din jur,îi creează obligații și datorii elevului.

Perioada școlară mică se caracterizează și printr-o permanentă solicitare a gândirii, a cunoașterii sistematice și a realității sau a adevărurilor acceptate și verificate.

Capacitatea de a învăța , derivă după mulți pedagogi-de capacitatea de adaptare,este partea componenta a inteligenței și se consideră ca abilitatea specială prin care se produc schimbări permanente în răspunsuri și în conduite.

Învățătorul înlesnește adaptarea copilului la munca școlară,dând caracter de joc multor activități didactice desfășurate.Astfel conținutul serios al învățământului apare în forme atractive, asemănătoare jocului.

„De îndată ce un elev învață cu plăcere, el va participa, de la sine, activ la procesul învățării, manifestând o concentrare calificată, o foarte largă întindere a ariei atenției. El va căuta singur diferite soluții, va căuta strategii de rezolvare a problemelor, va aduna material suplimentar și, ramificând problema, se va interesa pentru unul sau altul din domeniile învecinate.” de învăță Geissler, E., – “Mijloace mânt”, București, E.D.P., 1977, p. 216

Poate că cele afirmate în citatul de mai sus constituie banalități, pentru că orice cadru didactic resimte la ore necesitatea de a captiva și menține la un nivel înalt interesul copiilor. Problema care se pune este aceea a modalităților concrete de stimulare a motivației elevilor. Motivația apare sub mai multe forme: pozitivă și negativă, intrinsecă – extrinsecă, cognitivă –afectivă. Ele au un grad mai mic sau mai mare de productivitate, în funcție de situația concretă de învățare. Cel puțin teoretic, motivația intrinsecă pare să fie superioară celei extrinseci. Când un elev învață la obiectul limba si literatura romana pentru că iubește acest obiect,., atunci el dispune de un puternic interes obiectiv voluntar. Tensiunea motivațională își are sursa chiar în activitatea de învățare și se produce o identificare între scopul și mobilul învățării, cu efecte benefice asupra trăiniciei cunoștințelor însușite. Este vorba, practic, de un proces de învățare activă, care se soldează întotdeauna cu rezultate superioare. În cazul în care elevul învață datorită impulsionării date de factori externi (recompensă, încurajare, dojană, laudă, mustrare, pedeapsă etc.), atunci cunoștințele vor fi asimilate într-o manieră formală, superficială. Contradicția „motivație intrinsecă – extrinsecă” nu poate fi tranșată însă prin optarea categorică pentru una din forme și excluderea celeilalte, căci ne vom lovi de un paradox. Prezența intereselor involuntare este determinată de existența unui anumit volum de cunoștințe, acumulate anterior.

Dacă ținem seama și de faptul că elevii se află încă în stadiul concret-operatoriu al dezvoltării intelectuale, înțelegem dificultățile care pot apărea. În această situație, a apela la interese voluntare, îndeosebi la mijloace de constrângere, ar fi un demers ineficient care ar putea să aibă efecte dezastruoase pe termen lung, influențând atitudinea ulterioară față de învățare și muncă. E posibil ca elevul să adopte un comportament pasiv, evazionist în timpul orelor, ba chiar să se îndepărteze definitiv de acest obiect de învățământ. Pare exagerat, dar aceasta este în general atitudinea pe care o au elevii față de disciplinele la care predarea se face într-o manieră rigidă, nestimulativă. Este limpede că procedeele de motivare trebuie căutate undeva la mijloc, depășindu-se dihotomia interes voluntar – involuntar. Geissler numește aceste procedee „stimulente surogat” (lauda, răsplata, întrecerea etc.), incluzând între ele și formele ludice. Se va acorda atenție, cu precădere, motivației pozitive. Plăcerea care se degajă din joc va fi un adevărat antidot pentru fenomenele cu caracter frenator care apar inevitabil la această vârstă în activitatea de învățare. Nu trebuie să uităm că jocurile didactice reprezintă motivări secundare, pe care le utilizăm ca elemente de sprijin ale învățării. Ele nu trebuie folosite în exces, pentru că riscăm să impiedicam asupra modului de desfășurare a activității școlare. De exemplu, se poate organiza un joc didactic fără să reușim să le insuflăm elevilor o veritabilă stare ludică în măsură să le aducă bucurie, o trăire autentică. Să presupunem că se prezintă un rebus, un aritmogrif, care va fi însă completat de un număr restrâns de elevi; ceilalți copii vor manifesta un interes redus față de activitatea colegilor, mimând însă atenția sau se vor ocupa în mod clandestin cu altceva. E posibilă și situația în care starea ludică provocată de un joc didactic să se extindă și asupra unor situații de învățare propriu-zisă, provocând dezordine în clasă. De pildă, după efectuarea unui joc competițional, în euforia victoriei, câștigătorii vor fi agitați, gălăgioși, infatuați, manifestând un nivel scăzut atenției în fața solicitărilor ulterioare. Cei care au pierdut vor trăi un sentiment de frustrare și vor adopta o atitudine pasivă în fața noilor cunoștințe.

John Dewey atrăgea atenția asupra unor erori care apar frecvent în procesul educativ. Există cadre didactice, adepte ale „teoriei efortului” sau unele care susțin că trebuie cultivat interesul copiilor. Educatorii din prima categorie pretind de la elevi o încordare a voinței pentru asimilarea unor cunoștințe indigeste, prezentate într-o manieră neatrăgătoare, inculcându-le ideea că vor culege roadele strădaniilor lor mai târziu. Satisfacția reușitei este proiectată într-un viitor destul de îndepărtat. Dar se știe că succesul are o importanță deosebită în activitatea de învățare. Reușita unei acțiuni reprezintă o întărire pozitivă care determină reluarea ei. Or, prin metoda prezentată mai sus se amână confirmarea realizării corecte a unei sarcini. Învățarea devine o activitate dezagreabilă ale cărei rezultate concrete sunt învăluite în ceață. Când un copil este constrâns să învețe, aflându-se permanent sub amenințarea unor sancțiuni prompte, el se va achita formal de sarcini, învățând mecanic și încercând să creeze aparența că este interesat de expunerea cadrului didactic. Este evident că acest mod de predare este total neproductiv. Se creează iluzia că prin presiuni continue și atenție impusă se obțin caractere puternice, perseverente.

La extrema cealaltă se situează acei educatori care, pentru a reține atenția elevilor, caută să facă lucrurile să pară cât mai interesante decât sunt. De obicei, la lecțiile acestora se înregistrează o abundență de materiale didactice .

Capitolul III: Valorificarea jocului didactic in procesul de invatamant

3.1. Strategii ale jocului didactic

3.2. Necesitatea jocului didactic in invatamantul primar

3.3 Jocul didactic in predarea limbii romane

3.4. Jocul didactic in predarea matematicii

3.1. Strategii ale jocului didactic

Folosind jocul ca o strategie de bază în procesul de invatare pentru toti elevii sunt descrise principalele caracteristici ale jocului ca metodă de învățare și avantajele sale în comparație cu metodele tradiționale. Jocul susține motivația elevilor și a interesului și face educația eficientă și plăcută.

Metoda de joc ca o strategie în domeniul educației este considerată ca o activitate de învățare cu scop practic și să își folosească aptitudinile creative în atmosfera plină de bucurie ca o activitate. Unii metodiști, de exemplu Richard și Rodgers, nu examinează un joc ca metodă de educație , alții cred că jocul este doar un dispozitiv suplimentar pentru construirea competențelor de bază în educație, în școala primară. În prezent se mentine ideea că jocul trebuie să fie considerat ca o strategie de bază , nu doar în școala primară, ci de toți elevii de vârstă prescolara si scolara.

Plăcerea de jocuri nu are limita de vârstă. Unele persoane pot fi mai puțin pasionate de jocuri decât altele. Dar atât de mult depinde de oportunitatea de jocuri și rolul de jucător. Este general acceptat faptul că tinerii care învață doresc să joace jocuri. Jocuri care pot fi jucate în perechi sau în grupuri pot fi deosebit de utile pentru ei.

Jocurile pot încuraja elevii să susțină mai multe interese și munca lor. Au rolul de a consolida motivația elevilor și formează o atmosferă emoțională creativă și pozitivă în procesul de învățare.

Jocurile sunt una dintre cele mai bune activități de formare și, de asemenea, o pauză activă. Multe jocuri furnizează utilizarea unor forme de limbaj repetate . Jocuri de (citire, scriere, ascultare, vorbire), în toate etapele de predare / învățare (prezentare, repetiție, Jocuri de limbaj sunt legate de noțiunea de informații.

Ingredientul esențial al unui joc este provocare. Este foarte important că jocurile sunt bazate pe vorbire și activitatea de reflecție. De exemplu, în cazul în care profesorul le cere elevilor să descrie o casă în pădure (dat pe imagine) ea nu le stimulează pentru activitatea vorbind, deoarece nu există nici o provocare pentru imaginația și gândirea elevului. Aceasta nu este o sarcină de comunicare. Dacă profesorul spune: Imaginați-vă care locuiește în această casă și ce se întâmplă acum nu – Este o sarcină de comunicare bazat pe gândire și provocare și activitatea vorbind .Provocarea nu este sinonimă cu concurența, dar multe din jocuri sunt competitive și este nevoie de cooperarea sau lucrul în echipă pentru a rezolva problemele. Acest tip de jocuri se scufundă o oportunitate de a dezvolta abilități de limbă, precum și aptitudinile sociale ale elevilor mai ales în munca de grup. Problemele trebuie să fie legate de vârstă și interesele elevilor.

Din păcateexista și cazuri când se introduc forțat jocuri didactice. Aceste strategii sunt păgubitoare, căci viciază procesul educativ. Copiii sunt atrași de ambalajul țipător în care sunt înfățișate cunoștințele și se îndepărtează de esența acestora. Se realizează o confuzie periculoasă între joc și situația de învățare. Elevul va pretinde să fie „momit” permanent cu jocuri și momente recreative, va avea o voință slabă, labilă, va fi incapabil să-și mobilizeze atenția în vederea atingerii unui scop, va da înapoi în fața primului obstacol întâlnit.

În concluzie, jocul constituie o manieră didactică adiacentă și nu se poate substitui unei situații de învățare.. Desigur că absolutizarea folosirii unei metode provoacă dezinteres și plictiseală, mai ales dacă aceasta degenerează în verbalism, iar învățătorul așteaptă de la elevi doar o receptare mecanică a cunoștințelor. Jocul didactic poate constitui un excelent mijloc de captare a interesului copiilor și își găsește foarte bine locul în momentul introductiv al lecției. De asemenea, el poate fi folosit în locul exercițiilor prin care se urmărește sistematizarea și fixarea cunoștințelor. În finalul lecției, învățătorul realizează o consolidare succintă, adresându-se întregii clase. De cele mai multe ori elevii buni se evidențiază răspunzând, iar ceilalți preferă o atitudine pasivă. Explicația cea mai simplă și, poate, cea mai rațională, pune această situație pe seama oboselii copiilor. Efortul de înțelege și de a reține explicațiile învățătorului este, desigur, mare și epuizează elevul. A se concentra în continuare pentru a efectua un exercițiu cu nimic deosebit de solicitările anterioare este o perspectivă care nu-l încântă prea mult pe un școlar mic. Un elev dotat și conștiincios este totuși capabil să se mobilizeze pentru a îndeplini sarcina suplimentară (mai ales dacă întrevede la capătul ei și ocazia de a obține calificativul maxim). Pentru a antrena cât mai mulți elevi în această activitate, ajutându-i să-și înfrângă oboseala, trebuie să sporim gradul de atractivitate al cerinței cu care aceștia se confruntă. Organizând o întrecere pe echipe, introducând elemente ludice (competiția, recompensa pe baza unor puncte, obiecte etc.), ne atingem obiectivele urmărite (fixarea cunoștințelor sau realizarea transferului acestora), utilizând același conținut didactic, îmbrăcat însă într-o formă nouă, mai stimulativă și, implicit mai productivă. Jocul didactic își găsește locul și în momentul asigurării conexiunii inverse, realizându-se o economie de timp și o creștere a eficienței controlului asupra corectitudinii performanței elevilor.

Astfel, jocul didactic este inclus firesc în lecție și pus în slujba învățării. El este deosebit de valoros în antrenarea cât mai multor elevi în activitatea de învățare și poate fi folosit atât ca moment al lecției, cât și ca lecție de sine stătătoare.

Jocul didactic servește, după cum am mai arătat, la stimularea motivației învățării în lecție. Ioan Neacșu spunea că „problema controlului, dezvoltării și folosirii motivației existente este, poate, cea mai serioasă dintre cele cărora învățământul trebuie să le facă față”. Stimularea motivației școlare ca suport al activității didactice presupune, între alte condiții, înțelegerea adecvată a conceptului de optimizare a participării elevului la lecție. Una dintre cele mai importante strategii de acțiune este aceea a stimulării motivației prin activități cu caracter de joc. „Structura activităților cognitiv-operaționale specifice unei anumite situații didactice sub forma jocului (ca metodă, ca situație, ca formă de organizare a lecției ș.a.) se soldează, fapt constatat și experimentat, cu performanțe mai bune, cu coeficienți crescuți de activism și angajare în sarcinile școlare. Predarea și învățarea prin joc și jocul ca activitate de învățare, nu se suprapun ca structură și funcții, îmbinarea lor aducând modificări de atitudine față de anumite sarcini didactice, percepute până atunci ca fiind coercitive.( Cerghit, I. (coordonator), Neacșu, I. – “Perfecționarea lecției în școala modernă”, București, E.D.P., 1983, p.157-160)

Deși, nivelul la care această componentă a sistemului de formare și dezvoltare a motivației școlare este mai adecvată este cel al claselor 1-4, totuși acesta își probează valențele pozitive și în clasele mai mari. Structura metodologică a activității de joc, partenerii și obiectivele implică nu numai certe capacități intelectuale științific organizate, dar și strategii de planificare, așteptare, urmărire, competiție sau câștig. Astfel, coeficientul de activitate independentă, de antrenare a elevilor în situații care sunt dorite și practicate, de individualizare și diferențiere a efortului elevilor conform anumitor roluri va fi ridicat, întărindu-se componenta activă a conduitei cognitive și practice din lecții.

Pe scurt, rolul și importanța jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de asimilare, fixare și consolidare a cunoștințelor, iar datorită caracterului său formativ influențează dezvoltarea personalității elevului. Jocul didactic este un important mijloc de educație intelectuală, care pune în valoare și antrenează capacitățile creatoare ale elevului.

3.2. Necesitatea jocului didactic in invatamantul primar

3.3Jocul didactic in predarea limbii romane

Jocul didactic in predarea limbii romane

Putem exemplifica cu jocul „ Așază-mă la locul potrivit!”:

Elevii sunt grupați câte 4 , primesc câte o fișă cu cuvinte scrise în dezordine. Sarcina de joc este ca fiecare echipă să formeze cu ele propoziții cu înțeles.

Exemple de fișe: în doarme ursul bârlog

meu cântă pian colegul

la duce bunica librărie se

Fiecare grup alege un raportor care va scrie propoziția formată pe o coală așezată la loc vizibil pentru întreaga clasă. Pentru grupurile mai rapide se solicită găsirea de variante de construire a propozițiilor cu sens folosindu-se aceleași cuvinte și scrierea variantelor găsite în caiete ca și activitate diferențiată.

La clasele I-IV conținuturile jocurilor didactice folosite în lecțiile de limba și literatura română diferă în funcție de scopul propus și, față de aspectele detaliate anterior, ele mai pot urmări:

♦ corectarea unor tulburări de exprimare,

♦ consolidarea unor neologisme,

♦ familiarizarea și consolidarea deprinderii de a începe propoziția cu majuscule,

♦ activizarea vocabularului și dezvoltarea capacității de exprimare ,

♦ ortografierea corectă a numelor de persoane,

♦ corelarea de propoziții legate prin înțeles,

♦ însușirea sau folosirea sinonimelor, antonimelor, diminutivelor în contexte variate,

♦ consolidarea conținuturilor textelor literare studiate la un moment dat,

♦ îmbogățirea și nuanțarea vocabularului activ.

Jocul didactic „Cutia cu surprize” :

Elevii vor împărți foaia de caiet în două rubrici pe verticală. Profesorul explică elevilor desfășurarea jocului și care sunt regulile de joc pe care trebuie să le respecte.

În urma unui joc-numărătoare se stabilește copilul care va fi legat la ochi. Acesta va trebui să scoată din cutia cu surprize un obiect și cu ajutorul celorlalte organe de simț să-l identifice, să formuleze un enuț scurt reliefând una-două însușiri ale acestuia.

Toți ceilalți copii scriu în prima rubrică denumirea obiectului, iar în a doua însușirea evidențiată de copilul numit. Elevul va fi dezlegat la ochi, moment în care se confirmă sau se infirmă cele spuse. Dacă răspunsul lui a fost corect, elevii bifează răspunsul scris în cele două rubrici, iar dacă răspunsul lui nu este corect, colegii vor elimina tăind cu o linie oblică greșeala. Prin acest joc se acordă o atenție sporită învățării conștiente și active a scris-cititului ca achiziție fundamentală a perioadei școlare mici.