Istoricul Traducerilor din Limba Romana In Limba Rusa

Preliminarii istorico-literare: traduceri și traducători de limba rusă în spațiul culturii românești

Istoricul traducerilor din literatura rusă în limba română

Traducerile au reprezentat dintotdeauna un mod de comunicare și de cunoaștere a celuilalt. O generație, o civilizație nu se pot raporta autentic la sine decât din perspectiva alterității culturale. Limbajul facilitează imersiunea în universul străin, alogen și diversitatea lingvistică poate fi „îmblânzită” prin soluția trecerii unui text din limba în care a fost creat în cea a receptorului. Un istoric al traducerilor se poate pierde în timp, existând o rațiune exterioară – socială,politică, economică sau cognitivă și una interioară, predominant afectivă.

Atestări ale traducerilor în spațiul românesc se pot găsi din perioada medievală, când au circulat sub forma cărților populare ( Alexandria, Esopia, Tilu Buhoglindă , Varlaam și Ioasaf) , a textelor biblice și liturgice, a documentelor cu caracter politic . Raportate la numărul știutorilor de carte, titlurile sunt reduse și, mai mult, o parte din cititori pot să apeleze la lectura lor în limbile greacă, slavonă, eventual latină sau polonă.

Textele în limba română au devenit o necesitate îndeosebi în practica religioasă. Întreaga slujbă devenea ineficientă dacă liturghia, evangheliile, predica nu erau înțelese de cei care luau parte la ceremonie, necunoscători ai limbii de cult. Și, pentru că mai bine este să înțelegi zece cuvinte în limba ta decât o sută într-o limbă necunoscută, se trece la transpunerea scrierilor în limba română, „pentru uzul bunului creștin”. Semnul unei comuniuni creștine transpare din darul făcut de patriarhul Ioachim al Moscovei – o tiparniță cu teascuri și mai multe caractere tipografice – pentru care primește în semn de recunoștință, versuri de laudă din partea mitropolitului Dosoftei. Din limba slavonă se traduc , fapt demn de reținut, nu numai cărți bisericești, ci și dicționare și manuale de școală, după cum recunoaște Dimitrie Eustatievici, autorul primei gramatici românești , tipărită în 1757. De asemenea, nu trebuie omis efortul de traducători și de editori, depus de cărturari și prelați precum Petru Movilă, Varlaam, Antim Ivireanul. (1)

Tot acum apare și prima problemă legată de traduceri. Mitropolitul Simion Ștefan, în de la Noul Testament de la Bălgrad atrage atenția asupra insuficienței limbajului secolului al XVII-lea. Nu există corespondenți în limba română pentru terminologia religioasă sau pentru termenii din contextul biblic. Dilema cu care se confruntă va preocupa traducătorii și traductologii secolelor următoare: cum e mai bine să se procedeze în asemenea situații – adaptând termenii, căutând similitudini, apelând la calcuri lingvistice sau introducând termenii întâlniți sub forma neologismelor? Răspunsurile nu sunt definitivate nici azi, talentul lingvistic al celui care se încumetă la traduceri , buna cunoaștere a limbilor străine, a nuanțelor limbii române și, nu în ultimul rând, cultura traducătorului sunt elementele-cheie ale unei transpuneri într-o altă limbă.

Evoluția societății românești de la începutul secolului al XIX-lea , moda saloanelor literare, a societăților culturale, a bibliotecilor particulare, precum și apariția publicațiilor periodice , însoțite se suplimente literare, a revistei „Dacia literară” deschid o nouă perspectivă asupra receptării literaturii. Este o perioadă în care de citește mult, se comandă cărți la marile edituri europene, se intensifică dorința de cunoaștere a altor lumi, în esență, a gândirii și a sensibilității celorlalți. Pe lângă literatura franceză, germană, și engleză, literatura rusă este bine cunoscută cititorilor din cele trei principate române. Traducerile din perioada 1820-1840 se datorează în cea mai mare parte lui Costache Negruzzi, Alecu Donici, Gheorghe Asachi, Costache Stamati. Prin strădania și prin pasiunea lor pătrund în spațiul românesc scrierile lui Antioh Cantemir ( fiul domnitorului Dimitrie Cantemir , considerat primul poet modern al Rusiei), Derjavin, Jukovski, Krîlov și în special opera lui Alexandr Sergheevici Pușkin și a lui Mihail Iurievici Lermontov.

Astfel, în 1837, Alexandru Donici traduce în românește poemul pușkinian Țiganii, poem publicat apoi de Ion Heliade Rădulescu în tipografia sa. Din acest poem Vasile Alecsandri citează pasaje întregi în povestirea Istoria unui galbân ș-a unei parale evidențiind astfel condiția nedreaptă a etniei supusă prin robie.

În „Curier de ambe sexe”, suplimentul literar al „Curierului românesc”, apare în traducerea lui Costache Negruzzi Șalul negru poem cu o mare încărcătură dramatică, născut dintr-o poveste nefericită de dragoste trăită de Pușkin și grecoaica Caliopi. Mai mult, într-una din scrisorile lui, evocă tragicul episod, acreditând legenda conform căreia osemintele tinerei femei de găsesc la Mănăstirea Neamț. Admirator al poetului rus, Negruzzi îi mai transpune în românește Kîrdjali, evocarea figurii unui haiduc moldovean. În 1872, prefațând opera lui Negruzzi , Păcatele tinereților , Vasile Alecsandri apreciază faptul că „ limba lui era corectă, versificarea armonioasă și traducerea demnă de original”. (2)

Specializată în literatura rusă, traducătoarea Tamara Gane remarcă și influența pe care a avut-o asupra nuvelei Alexandru Lăpușneanul drama istorică Boris Godunov de Pușkin. (3) Ambele texte se înscriu în romantismul dominant al primei jumătăți a secolului al XIX-lea. Se înrudesc prin viziunea asupra forței maselor populare care își impune, chiar vremelnic, voința asupra voinței domnitorului. Teoria despre rolul maselor în determinarea evenimentelor istorice este ilustrată prin măiestria scenelor de masă, în care se îmbină forța realismului cu procedeul romantic al răsturnărilor spectaculoase de situație. Reminiscențe din lectura operei lui Pușkin se resimt în nuvela O alergare de cai , de data aceasta din romanul liric Evgheni Oneghin : tonul romantic-realist și numele eroinei,Olga. (4)

Pușkin exercită o influență deosebită și asupra lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, îndeosebi asupra dramei Răzvan și Vidra unde se regăsesc ecouri din același Boris Godunov.

Un alt promotor al culturii ruse este Alexandru Odobescu. Cunoștea limba rusă din familie, tatăl său fiind colonel înrolat în armata țarului, iar propria lui soție Sașa Preșbeanu descindea din renumita familie Bagration. Preferința lui Odobescu se îndreaptă spre scrierile lui Nikolai Gogol, pe care îl citise în original . Când piesa Revizorul este adaptată de Petre Grădișteanu sub titlul Revizorul general , ia atitudine și repune textul în drepturile lui. În Pseudikynegetikos are ca model pentru descrierea Bărăganului faimoasa descriere a stepei din nuvela Taras Bulba. (5)

Primele traduceri din Mihail Lermontov datează tot din această perioadă, varianta în limba română pentru Demonul, Borodino, Cântec de leagăn aparținând lui T.Vîrnav și A Naccu.

Mihai Eminescu a fost primul comentator al lui Nukolai Gogol în cultura noastră, iar poemul Luceafărul prezintă similitudini cu poemul Demonul de Mihail Lermontov, ambele fiind create pe tema iubirii imposibile dintre două ființe aparținând unor lumi incompatibile.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea poate fi văzută ca o etapă de adâncire a relațiilor culturale și de reorientare a mișcării de idei social-politice și a viziunii critice, Lev Tolstoi și Maxim Gorki cucerind atenția cercurilor de cititori aderenți tendinței promovate de Constantin Dobrogeanu-Gherea și Constantin Stere. Primul , vorbitor de limbă rusă, va oferi , alături de Nicolae Dunăreanu, tălmăciri din Anton Pavlovici Cehov, Lev Nicolaevici Tolstoi, Maxim Gorki , Leonid Andreev sau V.Korolenko, de un nivel comparabil cu al textului original.

Tolstoi, Dostoievski și Turgheniev sunt cei trei mari scriitori ruși care au exercitat o influență remarcabilă asupra mentalității unei generații și au servit drept modele estetice pentru scriitorii secolului al XX-lea. Nu pot fi ignorate nici scrierile lui Gogol, Nekrasov, Cehov, A.N. Ostrovski, Kuprin, Gorki. Cel din urmă are o bună rezonanță în preferințele cititorilor și ale traducătorilor: Zaharia Stancu, G. Rădulescu, Ion Nădejde, Al. Luca, O. Călin, Ion Pas, I. Duscian, Sofia Nădejde, Pavel Dima, I. Nour, fiind printre cei care au tradus Makar Ciudra, Mama, Bătrâna Iserghil, Konovalov, În fața vieții, Foști oameni, etc. (6)

Scriitorul Duiliu Zamfirescu afirmă într-o scrisoare cu accente critice, adresată lui Titu Maiorescu, în legătură cu drama Năpasta de Ion Luca Caragiale faptul că dramaturgul este tributar lui Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, dar a aplicat greșit lecția maeștrilor,lipsindu-i suflul autentic românesc. (7)

Marii scriitori ruși se bucură și de o bună primire critică, îndeosebi din partea lui Garabet Ibrăileanu. Criticul ieșean, scriitor el însuși, are afinități certe cu Ivan Turgheniev, ale cărui romane Fum, Un cuib de nobili , Rudin, În ajun, Părinți și copii le consideră opere de un realism autentic, superioare , prin acuratețea stilului lui Zola și Flaubert. (8)

„Turgheniev este un analist lucid și ascuțit, dar în același timp unul dintre cei mai mari poeți lirici”. (G.Ibrăileanu, Studii literare,) (9)

Fin analist al psihologiei feminine în studiul Creație și analiză , Ibrăileanu realizează o replică a lor în romanul Adela, eroina lui fiind comparabilă cu Liza (Un cuib de nobili), Irena (Fum), Vera (Doi prieteni), Zinaida (Prima dragoste).

Și pentru Mihail Sadoveanu, Ivan Turgheniev este un model, în special pentru paginile cinegetice. În 1902 îi traduce Povestiri vânătorești , volum publicat la editura „Minerva”.

Realismul lui Maxim Gorki produce o impresie puternică asupra lui Ibrăileanu, care-i dedică articolul Maxim Gorki în nr. 1/1920 din revista „Viața Românească”.

La începutul secolului, în perioada 1900-1917 apar traduceri din poveștile, parabolele și istorisirile moralizatoare ale lui Lev Nicolaevici Tolstoi, Sonata Kreuzer, Păcat mare, Romanul căsătoriei, dar și romanele Anna Karenina, în 1912 și Război și Pace , în 1918. Romanul Învierea apăruse în traducere românească în 1890, chiar anul publicării lui în Rusia.

Nu trebuie ignorat rolul pe care l-au jucat colecțiile „Biblioteca universală”, „Lumea”, „Lumina” , „Căminul”, „Cartea bună”, „Aurora”, „Lectura”, chiar dacă predilecția celor care le alcătuiesc se îndreaptă spre o literatură de consum, sau spre lucrări ale scriitorilor care s-au desprins de pleiada marilor realiști critici, cum ar fi Leonid Andreev sau Dmitri Merejkovski. Mai trebuie reținut faptul că nu întotdeauna traducerile se făceau după textul original, de multe ori se pornea de la versiuni franceze sau germane, necunoașterea limbii ruse reprezentând un impediment în ceea ce privește calitatea transpunerii în limba română.

Ponderea traducerilor din clasicii ruși va fi legată de perioada interbelică, respectiv 1918-1944. Atunci apar, alături de scrierile lui Lev Tolstoi, romanele, nuvelele și povestirile lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, Kuprin, Vladimir Korolenko, Ivan Bunin, nuvelistica și dramaturgia lui Anton Pavlovici Cehov. Se remarcă amalgamul de preferințe: misticismul dostoievskian, realismul puternic analiza stărilor de conștiință, eticismul stau alături de așa-zisa literatură decadentă reprezentată de Arțibașev sau Dmitri Sergheevici Merejkovski și morbidul din proza lui Leonid Andreev. (10)

Tot acum se fac și primele traduceri din literatura sovietică, promovate de scriitorii și gazetarii Alexandru Sahia, N. D. Cocea , Gala Galaction. Poezia este reprezentată de Vladimir Maiakvoski, Serghei Esenin, Alexandr Blok, Valeri Briusov, M. Isakovski, iar proza de Mihail Șolohov (în special romanul Pe Donul liniștit ), Alexei Tolstoi, F. Gladkov, Valentin Kataev, Nikolai Ostrovski, Leonid Leonov, Ilya Ehrenburg. Maiakovski și Esenin se bucură de o bună transpunere lirică prin intermediul lui Zaharia Stancu și George Lesnea.

Au fost traduse și comentate în aceeași perioadă de către mari scriitori români opere celebre : „ Tudor Arghezi a tradus la nivelul originalului fabulele lui Krîlov, M. Sadoveanu – din Gogol și Cehov, poetul Radu Gyr a ținut la Ateneul Român o remarcabilă conferință despre Învierea lui Tolstoi, la o sută de ani de la nașterea „titanului de la Iasnaia Poliana”. Dostoievski era deosebit de apreciat de Lucian Blaga , care-l considera cea mai reprezentativă personalitate a spiritului slav; Nichifor Crainic ( inițiator, în 1926, la Facultatea de Teologie, al unui curs special intitulat „Dostoievski și creștinismul rus”, reluat în 1933), a scris magistral despre misticismul romancierului rus; Mircea Eliade , puternic impresionat de lupta eroului dostoievskian cu propriul destin, îi consacra studiul „Dostoievski și tradiția europeană”, iar Nicolae Steinhardt îl cita deseori pe autorul Fraților Karamazov .” (11)

Plecând de la ideea lui Marcel Proust că „totul se află în conștiință”, profesorul Virgil Șoptereanu demonstrează prezența ei într-un remarcabil studiu atât în opera lui Ivan Bunin cât și în romanul camilpetrescian Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. (12)

Atracția către literatura rusă o mărturisesc și poetul Octavian Goga și criticul literar Tudor Vianu. Student în Germania, Vianu îi citise pe Pușkin, Gogol, Saltîkov-Șcedrin, Ostrovski, Turgheniev, Korolenko, Cehov, Gorki și Tolstoi. În cazul lui Dostoievski, este impresionat de „adâncimea și precizia analizelor sale și zguduit de acea teribilă imaginație a suferinței umane, despre care îmi spuneam că va contribui în mod substanțial să răstoarne nedreptatea și înjosirea.” Aceeași zguduire lăuntrică o mărturisește Octavian Goga după lectura romanului Crimă și pedeapsă , când aproape un an „este bolnav și urmărit de umbra lui Raskolnikov, ascunzând sub haină o secure pătată de sânge.” (13)

Convins de rolul mesianic al artei, Octavian Goga regăsește aceeași viziune în literatura rusă. În 1917 publică articolul Scriitorii ruși , unul din cele șase apărute în revista „România”, în care apreciază că „nicăieri nu s-au sfărâmat atâtea cătușe, nu s-au strigat atâtea revolte , nu s-au analizat atâtea acte de conștiință ca în paginile poeților și romancierilor ruși de-o sută de ani.” (14)

În paralel cu literatura devenită clasică se remarcă interesul pentru scriitorii ale căror cărți sunt inspirate de noua realitate, sunt traduse și apar în colecția „Autori celebri contemporani” nuvele de F. Gladkov, A. Neverov, Gumilevici, iar culegerea lui Camil Baltazar „Zece prozatori sovietici” insistă asupra noului tip de proză, care va servi drept reper pentru literatura proletcultistă. Literatura sovietică se caracterizează printr-un spirit tezist și propagandistic , evocând tragediile din Cel De-al Doilea Război Mondial ( Strada Mezinului de Lev Kassil și Max Poleanovski, Tânăra Gardă de A. Fadeev, Așa s-a călit oțelul de N. Ostrovski, Cimentul, de F.Gladkov, O pânză în depărtare, și Fiul regimentului de Valentin Kataev), schimbările din societate, noua mentalitate (Școala de Arkadi Gaidar, La revedere, băieți! de Boris Polevoi sau Poemul pedagogic de Makarenko).

După deceniile 6-7 se vor traduce , în paralel, scrierile clasicilor ruși și ale scriitorilor sovietici contemporani, având și tiraje generoase din partea editurilor, în special Cartea Rusă”.

Prin anii 70 se remarcă nume noi , voci de o autentică valoare estetică: Cinghiz Aitmatov , V.G. Rasputin, Vasili Afonin, Vladimir Kuprin, Viktor Astafiev.

Revista de cultură „Secolul XX” dedică numere întregi scriitorilor autentici din literatura rusă, publicând poezie și proză de Anna Ahmatova, Marina Țvataeva, Bella Ahmadulina, Boris Pasternak, Velimir Hlebnikov, Osip Mandelștam, Evgheni Evtușenko, R.I.Rojdestvenski.

Schimbarea de paradigmă istorică de după anii 90 înseamnă traduceri din scriitorii considerați indezirabili și, prin urmare cenzurați sau chiar puși la index: Boris Pasternak ( Doctor Jivago), Alexandr Soljenițîn (O zi din viața lui Ivan Denisovici, Pavilionul canceroșilor, Arhipelagul Gulag ), Mihail Bulgakov (Garda Albă ).

Încercarea de reconstituire a aproape trei secole de traducere din literatura rusă, deși incompletă, scoate în evidență faptul că aceasta a avut o contribuție importantă în formarea gustului cititorilor de-a lungul timpului și a servit drept model pentru scriitorii care au considerat că important nu e să preiei , ci să exprimi cât mai original o idee, să propui cititorului și posterității combinații ideatice și lingvistice în manieră și cu o notă de sensibilitate cât mai personală. Moda saloanelor literare, a societăților de lectură , elementul aristocratic prin care a pătruns literatura universală în cultura română s-a văzut depășită destul de repede și cărțile de valoare, scriitorii care au format conștiințe și noii scriitori au rămas pentru totdeauna în rândul preferințelor cititorilor , demonstrând, încă o dată că teoria lovinesciană a mutației valorilor nu se aplică și în cazul capodoperelor.

Probleme de traductologie

Majoritatea traducătorilor au conștientizat problemele specifice pe care le suscită transpunerea unui text dintr-o limbă de cultură în alta, iar cunoașterea nuanțelor lingvistice, a sensurilor , a expresiilor este doar un segment, spinos, dar care poate fi depășit de traducător. Mult mai important este cunoașterea substratului cultural și mintal, a epocii și a spațiului geografic, atât al emițătorului, cât și al receptorului. Urmărind logica spațiilor geografice și a specificității culturale, sociologul român Traian Herseni remarca existența „unei corespondențe între opera literară și necesitățile sau cerințele literare ale acestor spații.” (15) George Steiner asemănă actul traducerii cu reconstituirea Turnului Babel, nu în sensul multitudinii limbilor, ci al refacerii unui text deja tradus în unul nou, corespunzător timpului , mentalității și sensibilității cititorului. În rescrierea , prin retraducere a unei cărți, în ignorarea modelului precedent, „rezidă chinul acestei activități de traducere, dar și singura reparație pe care o putem aduce Turnului distrus.” (16)

Întrebându-se retoric care este noul ethos al Europei, filosoful Paul Ricoeur vorbește despre necesitatea plierii celor două realități lingvistice ( limba operei originale și cea a traducerii) pentru evitarea incompatibilității, avertizând că „ limbajul nu există nicăieri altundeva decât în limbi. El nu-și realizează potențialitățile universale decât în sisteme diferențiate în plan fonologic, lexical, sintactic, stilistic etc.” (17)

Un model ar fi cel al savantului Alexander von Humboldt care înalță geniul propriei limbi la nivelul geniului limbii străine. El consideră , în scrisoarea adresată lui A.S.Schlegel în 1796 că „Toate traducerile îmi par mie a fi o încercare de a rezolva o sarcină imposibilă. Orice traducător este blestemat să se împiedice de una din cele două blocaje: fie va sta prea aproape de original, în detrimentul gustului și limbii națiunii sale, sau va adera prea apropiat la particularitățile specifice ale națiunii sale, în detrimentul originalului.” (18)

Studiind implicarea lingvistului Eugenio Coseriu în fenomenul traductologic, Ana Catană-Spenchiu sublinia faptul că, devenită știință „traductologia își împrumută metalimbajul necesar constituirii aparatului critic întrebuințat în evaluarea actului de traducere” (19), iar creativitatea și intuiția „sunt doar două elemente ale activității de traducere care, deși fac parte din procesul traductologic, nu pot fi încadrate într-o teorie anume. Traductologia, ca știință distinctă, are drept obiect diversele aspecte ale teoriei și practicii traducerii. Domeniul teoretic vizează definirea și descrierea fenomenelor traducerii, precum și teoretizarea practicilor traductologice, iar domeniul aplicativ vizează mai ales critica traducerii.”(20)

Pentru Eugenio Coseriu actul de traducere este o vorbire, cu un conținut virtual identic, în două limbi diferite. El consideră că „nu traducem limbi , ci vorbiri și afirmații; nu traducem ceea ce o limbă dată ca atare spune, ci ceea ce se spune cu acea limbă, nu traducem deci semnificații, ci traducem ceea ce este desemnat cu ajutorul semnificațiilor.” (21)

Vorbind despre provocarea și plăcerea traducerii, Paul Ricoeur evidenția felul în care „actul de traducere stabilește într-adevăr o relație între doi parteneri, străinul-termen care acoperă opera, autorul, limba acestuia – și cititorul destinatar al lucrării traduse. Iar între ei se află traducătorul, cel care transmite, înlesnește trecerea întregului mesaj dintr-un idiom în altul.” (22) În momentul în care întâlnește „cuvintele-cheie”, piatră de încercare prin care actul retroversiunii devine artă și știință, Paul Ricoeur consideră că se poate vorbi de o adevărată „rezistență la traducere”, ceea ce poate fi preîntâmpinat și soluționat prin textualitatea extinsă, intretextualitate și valorificarea câmpurilor semantice.

Interesant este faptul că aceeași problemă a fidelității față de textul original, de spiritul și de stilul acestuia , mărturisește că a întâlnit-o în 1688 și unul din traducătorii Bibliei de la București, Radu Greceanu: „ cu greu iaste a tălmăci neștine singur, despre limba elinească spre cea rumânească […]. Iar eu am iscodit și în tot chipul m-am nevoit a nu lăsa nici un cuvânt ca să nu dea întru înțelegerea limbii noastre rumânești.” (23)

Note bibliografice

Vasile Alecsandri, Introducere în scrierile lui C.Negruzzi, 1872, apud Tamara Gane,op.cit.p.10

Idem Tamara Gane, op.cit.,p.12

Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului XIX, Editura Humanitas, București, 2010,p.228

Idem Tamara Gane, op.cit.,p.14

Idem Tamara Gane, op.cit.,p.18

Ioana Pârvulescu, op. cit. ,p.230

Idem Tamara Gane, op.cit.,p.20

G. Ibrăileanu,Studii literare, Editura Tineretului, 1957, p.320

Idem Tamara Gane, op.cit.,p.22

Ion Dodu Bălan, Maria Osiac, Aspecte ale receptării literaturii ruse în România, „Romanoslavica”, vol.XLVIII, nr.4, p.25

Ion Dodu Bălan, Maria Osiac,op. cit., p.26

Idem Ion Dodu Bălan, Maria Osiac,op. cit., p.26

Octavian Goga, Scriitorii ruși, „România”, I, nr.143, 27 iuni2 1917, p.1

Traian Herseni, Sociologia literaturii ,Editura Univers, București, 1973, p.260

George Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii și traducerii, Editura Univers, București, 1983, p.105

Paul Ricoeur, Care este noul ethos al Europei în Despre traduceri,Editura Polirom, Iași, 2005, p.47

Cf. Ana Catană-Spenchiu, Eugenio Coseriu și dezvoltarea fenomenului traductologic, p.90

Apud Ana Catană-Spenchiu, op.cit. , 87

Apud Ana Catană-Spenchiu, op.cit. , 87

Apud Ana Catană-Spenchiu, op.cit. , 90

Paul Ricoeur, Despre provocarea și plăcerea traducerii, în Despre traduceri,Editura Polirom, Iași, 2005, p.66

Radu Greceanu, apud G.I.Tohăneanu, Termnologia traducerii, în „Orizont”, nr. 25(639), 1980, p.6