Istoricul Handabalului

Cap I

Introducere

Istoric

Handbalul a apărut în Europa la sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea prin transformarea unor jocuri cu caracter popular și sub influența altor jocuri sportive, în special al fotbalului din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult.

Părerii unor autori că handbalul își are originea în Germania i se opun date care demonstrează că jocuri asemănătoare ca idee au existat înaintea handbalului în 11 alte țări cum ar fi Cehoslovacia "hazena" și în Danemarca "handbold". Denumirea de handbal este dată de profesorul Karl Schelenz din Berlin.Anul 1921 mai exact ziua de 2 mai poate fi considerat data nașterii handbalului românesc, odată cu desfășurarea unui joc între două echipe școlare din localitate.

În anul 1928 constituie Federația Internațională de Handbal Amator (FIMA),

la cerese stabilește primul regulament internațional de joc. România devine membră în anul 1930.

La Sibiu, Brașov, Bistrița, Mediaș și Sighișoara au loc în anul 1931 primele campionate pe localitate.

În anul1933 handbalul din România s-a organizat alături de volei și baschet într-o federație comună iar la 7 aprilie 1936 este fondată Federația Română de Handbal.

De altfel cel care este socotit pionierul handbalului (în 11 jucători), profesorul Karl Schelenz,de la Institutul de Educație Fizică din Berlin a venit în România în anii 1935-1936 pentru a susține cursuri pentru antrenori și arbitrii și chiar antrenamente cu echipele din Sibiu și Sighișoara, având o contribuție deosebită la pregătirea echipei naționale masculine a României, care a participat la Jocurile Olimpice de la Berlin în 1936. În 1950 se înființează divizia A pentru echipele masculine, iar în 1955 pentru echipele feminine. Între anii 1956-1999 echipele naționale ale României cât și echipele de club, participante la competițiile internaționale au obținut o serie de succese remarcabile, ceea ce face din handal jocul sportive cu cele mai mari performanțe din România.

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge, folosindu-se numai mâinile. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul.

Handbalul ca mijloc al educației fizice

Este un joc sportive de asociație, care se desfășoară in alergare, uneori in cea mai mare viteză, fapt care-i imprimă un caracter dinamic. Deplasarile jucătorilor in teren sunt subordonate manevrării mingii.Prin reușita acțiunilor de atac dă satisfacție imediata incepătorilor, care se simt astfel atrași spre practicarea regulată a acestui joc sportiv, care este in același timp deosebit de atractiv si recreativ.

Handbalul are o tehnica simplă și ușor de învațat, a cărei bază o constituie mișcările de alergare, săritură, prindere si aruncare. Pe lângă aceste mișcări de ușoare și oarecum naturale, mai apar in joc si altele mai complicate ca fentele, sau cele specifice jocului de apărare ori tehnicii portarului. Toate aceste mișcări, simple și mai complicate, au mare influență asupra dezvoltării fizice armonioase.

Jocul de handbal este accesibil tuturor; el poate fi practicat de copii și tineri, bărbați si femei si chiar de oameni mai in vârsta.

Hanbalul ca disciplină sportivă.Ca disciplină sportivă pe parcursul anilor a cunoscut o evoluție și dezvoltare deosebită, astăzi organizându-se competiții sportive la toate categoriile de copii și pâna la cea mai înaltă performanță. Nivelul calitativ și spectacular a crescut deosebit, fiecare competiție de nivel național și internațional vine și aduce îmbunătațiri deosebite, ceea ce presupune că mai exista resurse pentru perfecționare. Concepția de joc elaborată corespunzător exigențelor mondiale în etapa respectivă trebuie mereu actualizată, ținând pasul cu evoluția pe plan internațional. Același lucru se presupune și in elaborarea unor noi programe de pregătire. Handbalul se practică pe baya unui regulament, cu reguli precise, in spiritul eticii sportive, spectatorii trăind din plin fazele spectaculoase ale jocului, desfășurate în cel mai înalt grad de fair-play.

Motivație

Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare în legatură cu acest subiect, deoarece este unul extrem de important, atât pentru mine (pentru că am practicat acest sport si m-am confruntat cu anumite traumatisme si consider că nu am beneficiat de cele mai bune metode de recuperare la vremea respectivă) , cât si pentru cei care practică acest sport si se confruntă cu anumite accidentări/traumatisme si sunt implicați in procesul de recuperare. + de dezvoltat+

Cap II –Fundamentarea teoretică a problemei studiate

Handbalul este un sport de contact și in ultimul timp prvovoacă toată gama de traumatisme și la toate nivelele aparatului locomotor.

Sunt frecvente entorsele la nivelul mâinii, degetelor, gleznei, genunchiului, leziunile musculo-tendinoase, leziunile de menisc.

În timpul practicării jocului de handbal există o multitudine de posibilități de accidentare. Localizarea accidentelor cunoscute de-a lungul timpului este următoarea:

 mâini și degete – 14%;

 gleznă – 10%;

 genunchi – 7%;

 cot – 5%.

Restul de 64% dintre localizări sunt cotate ca diverse, deoarece mai mult de jumătate dintre acestea sunt contuzii cu localizare musculară sau tendinoasă.

Din punctul de vedere al gravității acestora, cifrele către care converg, au următoarele valori:

 48% sunt contuzii, legate în mare parte de faptul că handbalul este un

sport de contact;

 36% entorse;

 8% luxații și fracturi;

 8% rupturi musculare sau tendinoase și plăgi.

Bazele anatomo-funcționale și Biomecanice ale umărului

Articulațiile centurii scapulare

Se realizează între cele două oase ale centurii scapulare, între claviculă și stern, prin care centura scapulară se prinde de trunchi.

Articulația acromio-claviculară, este o diartroză planiformă cu mișcări limitate, formată de acromion și extremitatea laterală a claviculei. Între fețele articulare se găsește frecvent un disc fibrocartilaginos, care separă incomplet cavitatea articulară.

Pe partea superioară, capsula este întarită de un singur ligament, ligamentul acromioclavicular.

Contactul între claviculă si omoplat este menținut de ligamentul coracoclavicular, mult mai puternic decât primul, format din două părți distincte: ligamentul trapezoid și ligamentul conoid cu punct de plecare de pe apofiza coracoidă și inserția pe linia și tuberozitatea omonimă a claviculei.

Rolul ligamentului coracoclavicular este de a limita mișcările între scapulă si claviculă și în același timp, face ca greutatea membrului superior să fie suportată în mai mare măsură de claviculă, și în mai mică măsură de acromion.

Între cele două articulații, deasupra incizurii articulare a sternului, se întinde ligamentul interclavicular, îar între primul cartilaj costal impresiunea omonimă de pe claviculă legătura se face prin ligamentul costoclavicular.

Articulația scapulohumerală

Este o diartroză sferoidă cu mișcări de mare amplitudine, alcătuită din cavitatea glenoidă a omoplatului și capului humeral.

Cavitatea glenoidă este lărgită și adâncită de un inel fibricartilaginos, labrum glenoidale.

Capsula articulară, laxă și slabă, de forma unui manșon, se inseră pe labrul glenoidal, depășindu-l și închizând în ea tuberculul supraglenoidian al humerusului.

Pe humerus capsula se prinde pe colul anatomo. Mușchii situați în jurul articulației trimit fibre de inserție pe capsulă, acționând și ca mușchi tensori ai acesteia. Capsula este întarită de fibre longitudinale, care ajung până la colul chirurgical al humerusului denumite impropriu ligamente glenohumerale, care limitează mișcările de extensie, rotație și abducție.

Mai important este ligamentul coracohumeral cu originea pe baya apofizei coracoide a scapulei și inserția pe tuberculul mare al humerusului, limitează mișcările de flexie.

Mușchii centurii scapulare

Din punct de vedere funcțional, mușchii care mobilizează se împart în:

Mușchi care unesc membrul superior cu coloana vertebrală;

Mușchi care unesc membrul superior cu peretele antero-lateral al toracelui;

Mușchii vertebrohumerali

mușchiul trapez își are originea pe protuberanța occipitală externă, pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale și toracale (până la vertebra T 12). Fibrele superioare se inseră pe treimea laterală a claviculei, cele mijlocii pe acromion, iar cele inferioare pe spina scapulei;

mușchiul romboid mare si mic sunt situați pe peretele posterior al toracelui, sub mușchiul trapez. Pleacă de pe apofizele spinoase ale vertebrelor C6-7 (romboidul mic) și T1-4 (romboidul mare), se inseră pe marginea mediană a scapulei;

mușchiul mare dorsal, întins ca un larg evantai, are originea pe apofizele spinoase ale vertebrelor T6-12, pe cele cinci vertebre lombare și fascia toracolombară pe ultimele trei coaste și treimea posterioară a crestei iliace;

mușchiul ridicător al scapulei are originea pe apofiyele transverse ale vertebrelor C1-4, iar inserția pe unghiul superior și marginea medială a scapulei;

Mușchii toracohumerali

mușchiul pectoral mare, are formă triunghiulară, fiind situat superficial pe peretele anterior al toracelui. Se compune din trei părți cu originea diferită care converg spre humerus, devin tendinoase și se inseră împreuna pe creasta tuberculului mare al humerusului;

mușchiul mare dințat situat pe partea laterală a toracelui, acoperit de omoplat, pleacă de pe fața laterală a coastelor I-IX și se inseră pe marginea medială a scapulei;

Mușchii umărului

Au originea pe scapulă și inserția pe extremitatea superioară a humerusului. Realizează o manta musculară în formă de con în jurul articulației scapulo-humerale, asupra căreia își exercită acțiunea.

Mușchiul deltoid, voluminos de formă triunghiulară, este așezat superficial, dând forma umărului. La origine are trei fascicule: clavicular, acromial, spinal care converg spre humerus, inserându-se pe tuberozitatea deltoidiană;

Mușchiul supraspinos are originea pe fosa supraspinoasă a scapulei, trece pe sub acromion și se inseră pe fața superioară tuberculului mare;

Mușchiul infraspinos cu originea pe fosa infraspionoasă a scapulei, se inseră pe fața mijlocie a tuberculului mare;

Mușchiul rotund mic pornește de pe marginea laterală a scapulei, inserându-se pe fațeta inferioară a tuberculului mare;

Mușchiul rotund mare are originea pe unghiul inferior al scapulei și împreuna cu tendonul marelui dorsal se inseră pe creasta tuberculului mic;

Mușchiul subscapular are formă triunghiulară, cu originea pe toată fața anterioară a scapulei, de unde fibrele se adună într-un tendon lat, ce se fixează pe tuberculul mic al humerusului.

Biomecanica articulației umărului

Mișcările centurii scapulare

Mișcari de ridicare și coborâre a umărului. Aceste mișcări se execută în jurul unui ax antero-posterior care trece prin punctul de inserție al ligamentului costoclavicular.

Când umărul se ridică,brațul lateral (extremitatea laterală a claviculei) se ridică și el odată cu scapula, iar când umărul coboară, extremitatea laterală a claviculei coboară și ea împreună cu scapula, în timp ce extremitatea sa sternală se deplasează în sus.

Mișcarea de ridicare a umărului se realizează prin contracția mușchilor: trapey și ridicător al scapulei, iar în cea de coborâre intervine mușchiul subclavicular.

Mișcarea de proiecție înainte și înapoi a umărului. Se execută, de asemenea, in jurul unui ax anteroposterior care trece prin același punct de inserție a ligamentului costoclavicular. În cazul proiecției înainte a claviculei, aceasta se va deplasa împreună cu umărul, în timp ce extremitatea ei medială suferă o ușoară alunecare înapoi în articulația sternoclaviculară.

Mușchii ce proiectează umărul înainte sunt: pectoralul mic, dințatul mare și pectoralul mare.Această mișcare este limitată prin întinderea ligamentului anterior al articulației sternoclaviculare.

În mișcarea de proiecție înapoi se petrec fenomene ivnerse. Ea este realizată prin contracția mușchiului romboid. Limitarea acestei mișcări se datorează ligamentului posterior al aceleiași articulații sternoclaviculare.

Circumducția rezultă dintr-o însumare a mișcărilor anterioare executate succesiv: ridicare, proiecție înainte, coborâre și proiecția înapoi a umărului.

Mișcări proprii ale scapulei – de ridicare și coborâre, alunecare laterală și medială – se execută în jurul unui ax care trece prin articulația acromioclaviculară. Atunci când unghiul supermedial se ridică, cel superolateral(articular) coboară. De asemnea, când acesta din urmă coboară, unghiul inferior se apropie de coloana vertebrală. Când, dimpotrivă, unghiul superolateral se ridică, cel inferior se apropie de coloana vertebrală. Mișcările scapulei, cu deosebire ale acestui unghi articular, se transmit umărului ce urmărește fidel deplasările în sus sau în jos ale unghiului amintit. Datorită mișcărilor scapulei este posibilă ducerea brațului chiar și dincolo de poziția orizontală.

Mișcările în articulația scapulohumerală

În articulația scapulohumerală, mișcările membrului superior se efectuează în raport cu cele trei axe de orientare spațială (frontal, sagital și transversal), descriindu-se o mișcare de flexie-extensie, adducție-abducție, rotație internă-externă și circumducție.

Mișcările de flexie-extenie se desfașoară în plan sagittal și înseamna 107 grade din care 70 grade flexie și 37 grade extenie.

Flexia este asigurată de 8 mușchi dintre care cei mai importanți sunt: deltoid, bicepsul brahial, supraspinosul și marele pectoral, care participă cu aproximativ 50%, 10%, 8% și respectiv 5% din forța însumată a mușchilor flexori exprimată în kg/m.

Extensia este asigurată de 5 mușchi dintre care cei mai importanți sunt: deltoidul, marele rotund și marele dorsal care participă cu aproximativ 30%, 27% și respectiv 10% din forța însumată a mușchilor extensori exprimată în kg/m.

Mișcările de adducție-abducție se desfășoară în plan frontal și însumează 96 grade, dintre care 8 adducție și 88 grade abducție.

Adducția este asigurată de 10 mușchi dintre care cei mai importanți sunt: marele pectoral, marele rotund, triceps brahial și marele dorsal care participă cu aproximativ 23%, 10%, 7% și respectiv 3% din forța consumată a mușchilor adductori exprimată în kg/m.

Abducția este asigurată de 6 mușchi, cei mai importanți fiind: deltoidul șsi supraspinosul care participă cu aproximativ 62% și respectiv 14% din forța însemnată a mușchilor abductori exprimată în kg/m.

Mișcările de rotație internă-externă însumeaza 96 grade dintre care 60 grade rotația internă și 36 grade rotație externă.

Rotația internă este asigurată de 6 mușchi, dintre care cei mai importanți sunt: subscapularul, bicepsul brahial și marele pectoral, care participă cu aproximativ 40%, 16% și respectiv 15% din forța însumată a mușchilor rotatori interni exprimată în kg/m.

Rotația externă este asigurată de 5 mușchi dintre care cel mai important este subspinosul care participă cu aproximativ 73% din forța însemnată a mușchilor rotatori externi exprimată în kg/m.

Mișcarea de circumducție rezultă prin executarea alternativă a mișcărilor precedente.

Cotul în activitatea sportivă

Cotul, articulația intermediară a membrului superior se află sub dependența funcțională a umărului și mâinii. Structura sa articulară și organizarea neuro-musculară sunt specialiyate pentru această dublă dependeță umăr-mână.

Complexul osteo-articular

La nivelul cotului întâlnim o singură capsulă articulară care include 3 articulații cu rol complementar.

Articulația humerocubitală (trohleartroză) realizează mișcările de flexie-extenise.

Articulația radio-cubitală superioară(trohoidă) asigură, împreunp articulația radio-cubitală inferioară și radio carpiană efectuarea mișcărilor de prono-supinație sub dominarea funcțională a mâinii.

Articulația humero-radială (condilartoză) participă la mișcările de flexie-extensie și pronosupinație depinzând în același timp de umăr și de mână.

Complexul muscular

Este format din trei grupe musculare cu funcționalitate distinctă:

Mușchii poliarticular care asigură legătura funcțională dintre centura scapulară și antebraț.

Biceps brahial și porțiunea lungă a tricepsului.

Mușchii poliarticulari care asigură funcționalitatea cotului, a pumnului și a mâinii.

-mușchii epicondilieni (cu excepția anconeului și a scurtului supinator)

-primul radial (extensorul lung al carpului)

-mușchii epitrohleeni (cu excepția rotundului pronator )

Mușchii monoarticulari care asigură stabilitatea cotului.

Mușchii longitudinali care participă la flexia și extensia cotului.

Brahialul

Lungul supinator

Vastul intern și extern al tricepsului

Mușchii transversali care intervin în mișcări de pronosupinație (scurtul supinator, rotundul pronator, pătratul pronator, anconeul).

La nivelul cotului acționează 19 mușchi dintre care 12 sunt poliarticulari.

Funcționalitatea cotului în sport

Din punct de vedere funcțional cotul îndeplinește 4 funcții care practic poate da și denumirea de:

Cotul pentru sprijin

Cotul pentru forță

Cotul pentru viteză

Cotul pentru finițe

Cotul pentru viteză participă la mișcările de circumducție ale membrului superior uunde amplitudinea mișcării și viteza liniară a extremitații lanțului functional garantează un gest performant.

Numeroase gesturi sportive (aruncarea suliței, handbal, golf, tenis) fac apel la cotul pentru viteză sub dominarea funcțională a umărului: mișcările umărului inducând o mișcare de bici antebrațului (spre rachetă sau crosă).

Patologie

Mișcările de aruncare sau de lovire se pot efectua spre înainte, folosind două tehnici:

Cu cotul întins asociată cu rotație internă, antebrațul și extenia antebrațului (lovitura de dreapta liftată);

Cu cotul flectat (aruncările din handbal, reverul din tenis etc. )

Epicondilalgii :

Entezite ale epicondilienilor ± calcifieri

Tendinite

Microrupturi ale tendoanelor

Dezinserții musculare

Întinderi ale complexului capsulor ligamentar extern

Pumnul și mâna în activitatea sportivă

Anatomia funcțională și biomecanica pumnului și mîinii

Membruk superior se termină printr-un segment deosebit de perfecționat, indispensabil complicatelor procese de prehensiune li muncă – mâna. Aces segment terminal al membului superior este pe de o parte, un organ perfecționat de mișcare alcătuit din 27 de segmente osoase, 30 de articulații și 19 mușchi intrinseci, pe de altă parte, un organ specializat al sensibilității.

Componenta osoasă

Oasele mâinii sunt formate din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul și oasele degetelor.

Carpul

Este format din 8 oase, scurte, dispuse în 2 rânduri: în primul rând sau proximal și, încerpând de la police în direcția degetului mic se găsesc 4 oase: scafoidul, semilunarul, piramidalul și pisiformul; în al doilea rând sau distal se găsesc în aceeași ordine alte 4 oase: trapezul, trapezoidul, capitalul și osul cu cârlig. Toate aceste oase au o formă aproape cubică; fiecare are o față superioară, una inferioară, o față palmară și una dorsală, o față laterală și una medială.

Metacarpul

Constituie scheletul palmei și dosul mâinii; este format din cinci oase metacarpiene.

Numerotarea lor se face lateromedial, de la I la V. Metacarpienii sunt oase lungi și perechi; prezintă un corp, o bază și un cap.

Metacarpianul I este cel mai scurt și cel mai gros. Baza are formă de șa și se articulează cu trapezul, dar nu se articulează cu metacarpianul II.

Metacarpianul II este cel mai lung. Baza se articulează cu trapezul, trapezoidul, osul capitat, respectiv cu metacarpianul III.

Metacarpianul III. Baza are un proces stiloidian îndreptat lateral și se articuleză cu osul capitat, respectiv cu metarcapianul II și IV.

Metacarpianul IV. Baza se articulează cu osul capitat și cu osul cârlig, respectiv cu metacarpianul III și V.

Metarcapianul V. Baza se articulează cu osul cârlig, respectiv cu metarcapianul IV.

Oasele degetelor

Degetele sunt în număr de cinci numerotate latero-medial de la I la V. Fiecare deget are câte un nume: police (policis), indice (index), mediu (digitus medius), inelar (digitus anularis) și mic (digitus minimus) sau auricular.

Falanga proximală – are caracterele unui os lung, ce prezintă un corp, o bază și un cap.

Falanga mijlocie are și ea corp, bază și cap.

Falanga distală are un corp foare redus. Baza seamănă cu cea a falangei mijlocii. Falanga distală se termină cu o tuberozitate dispusă ca o potcoavă ce răspunde unghiei.

Articulația radiocarpiană

Face parte din articulațiile elipsdoidale, este o diartroză condiliană. Unește radiusul cu rândul proximal al carpului. I se spune articulația radiocarpiană, deoarece ulna nu ia parte la formarea ei.Aceasta se separă de oasele carpului prin discul articular al articulației radioulnare distale.

Suprafețele articulare

De partea antebrațului găsim o cavitate de recepție, ovalară, având axul mare orientat transversal. La formarea acesteia iau parte:

Fața anterioară a epifizei distale radiale

Fața articulară carpiană

Fața inferioară a discului articular

De partea carpului se află o proeminență elipsoidală formată din oasele: scafoid, semilunar și piramidal, solidarizate prin ligamente interosoase.

Suprafața articulară a antebrațului este reprezentată de cavitatea glenoidă antebrahială, de formă elipsoidală, cu marea axă transversală, de la stilodia radială la stiloida cubitală. Cavitatea glenoidă antebrahială este formată de fața articulară a extremitații inferioare a radiusului și de fața inferioară a ligamentului triunghiular.

Suprafața articulară a oaselor carpiene este reprezentată de condilul format din unirea primelor oase externe ale primului rând a carpului. Acest condil carpian, lungit de asemnea transversal, se mulează exact pe glena antebrahială.

Mijloace de unire

Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă întărită de ligamente.

Capsula articulară. Stratul fibros al acesteia are o forma unui manșon care se inseră în sul la periferia suprafeței articulare radiale și a discului articular, iar în jos, pe periferia elipsoidului carpian la limita cartilajului articular al oaselor carpiene.

Ligamentele palmare. Au forma literei ,,V” fiind constituite din două fascicule, denumite: a) ligamentul radiocarpian se inseră pe partea superioară pe marginea anterioară a suprafeței articulare radiale și a procesului stiloid radial, când în partea inferioară fibrele sale se îndreaptă unele spre semilunar și piramidal, iar altele spre osul capitat; b) ligamentul ulnocarpian se inseră pe marginea anterioară a discului articular și a fosetei ce separă capul de procesul stiloid ulnar. De acolo, fibrele acestui ligament descind către oasele carpului, inserându-se pe semilunar, piramidal și osul capitat.

Ligamentul radiocarpian dorsal este mai slab dezvoltat decât ligamentele palmare. El se inseră pe partea superioară pe marginea posterioară a feței articulare radiale, iar în partea inferioară se termină pe fața posterioară a osului piramidal.

Ligamentul colateral radial al carpului se inseră pe vârful procesului stiloid al radiusului și pe scafoid.

Ligamentul colateral ulnar al carpului se inseră pe procesul stiloid al ulnei, pe de o parte, iar pe de alta pe piramidal și pisiform.

Stratul sinovial al capsulei articulare tapetează pe cel fibros și se termină la nivelul cartilajului articular care acoperă suprafețele articulare. El trimite o prelungire înaintea procesului stiloid al radiusului și comunică uneori cu sinoviala articulației radioulnare distale printr-un orificiu situat în discul articular.

Articulațiile intercarpiene

La acest nivel vom descrie trei grupe de articulații:

Articulațiile rândului întâi (proximal)

Articulațiile rândului al doilea (distal)

Articulațiile celor două rânduri de oase între ele

Articulațiile rândului întâi sunt articulațiile plane. Ca mijloace de unire există două ligamente interosoase, două ligamente palmare și două ligamente dorsale. Sinovialele sunt prelungiri provenite din stratul sinovial al capsulei articulare mediacarpiene.

Articulația osului pisiform este tot o articulație plană, care diferă de precedentele printr-un număr mai mare de ligamente ce întăresc capsula. Dintre acestea, două sunt mai dezvoltate: ligamentul pisometarpian care se întinde între pisiform și baya metacarpianului V și ligamentul psihamat, care se află între pisiform și cârligul osului hamat.

Articulațiile rândului al doilea. Trapezul, trapezoidul, osul capitat și osul cu cârlig se articulează între ele formând trei articulații plane. Mijloacele de unire sunt reprezentate prin trei ligamente interosoase, trei ligamente palmare și trei ligamente dorsale similare celor ale rândului întâi.

Sinovialele acestor articulații sunt prelungiri aparținând sinovialei articulației mediocarpiene.

Articulația mediocarpiană unește rândul proximal exceptând pisiformul, cu rândul distal al carpului.

Suprafețele articulare

Considerând articulația în totalitate, remarcăm următoareșe caractere:

Existența a două cavități glenoide și a doi condili

Rândul proximal prezintă medial o cavitate glenoidă formată din: piramidal, semilunar și fața internă a scafoidului, iar lateral un mic condil format de scafoid

Rândul distal prezintă medial un condil voluminos format de osul capitat și osul cu cârlig.Acesta pătrunde în cavitatea glenoidă a rândului precedent. În partea laterala există o cavitate glenoidă formată de trapez și trapezoid.

Suprafața articulară distală se articulează cu cea proximală. Linia articulară are forma unui S orizontal.

Mijloace de unire

Cele două rânduri ale carpului sunt unite printr-o capsulă laxă, întărită de câteva ligamente.

Ligamenul radial al carpului este un ligament puternic de forma literei V situat pe fața palmară. Cele două ramuri componente ale ligamentul pornesc de pe colul osului capitat și de acolo diverg, ramura externă inserându-se pe scafoid, iar cea internă pe piramidal.

Ligamentul dorsal este slab dezvoltat și inconstant. Fibrele lui își au punctul principal de inserție pe fața posterioară a piramidalului. De acolo ele se desprind sub forma a două fascicule: unul superior care se îndreaptă spre scafoid și altul inferior care se termină pe trapez, trapezoid. Stratul sinovial al capsulei emite prelungiri ascendente între oasele rândului proximal și descendente între oasele rândului distal.

Mușchii motori ai articulațiilor mâinii

Mușchii flexori: mușchiul flexor radial al carpului, lungul palmar, flexorul ulnar al carpului, flexorul superficial al degetelor, flexorul profund al degetelor și flexorul lung al policelui.

Mușchii extensori: mușchiul extensor ulnar al carpului, extensor scurt radial al carpului, extensor lung radial al carpului, extensorul degetelor și extensorul lung al policelui.

Mușchii abductori (înclinare radială): mușchiul lung extensor radial al carpului, lung abductor al policelui, flexor radial al carpului, lungul flexor al policelui și extensorul policelui.

Mușchii abductori (înclinare cubitală): mușchiul extensor ulnar al carpului, flexorul superficial al degetelor.

#Reeducarea pumnului traumatic #

Principii

Fracturi ale extremității inferioare a radiusului

Leziuni ale articulației radio-cubitale inferioare

Fracturi de scafoid carpian

Alte fracturi ale carpului

Entorsa pumnului

Luxația pumnului

Principii

Înainte de recuperare un diagnostic precis al leziunii este necesar, pentru că la pumn numeroase “entorse” tratate corespunzător sau dovedit a fi veritabile fracturi.

Cele trei obiective clasice: combaterea durerii, mobilitatea și stabilitatea, prioritatea dându-se ultimului. În reeducare se urmărește obținerea unui pumn ce dezvolta destulă forță în prehensiune, indispensabilă marii majorități de activități sportive. Această stabilitate, dificilă de obținut ar putea fi completată eficace prin aplicarea ortezelor de stabilitate : contenție, orteze termo-plastice etc.

Recuperarea mobilității trebuie interzisă în entorsele sau luxațiile articulațiilor carpului sau radio-cubitale inferioare, deoarece leyiunea atinge direct materialul de contenție. În cazul fracturilor câștigarea mobilității se recomandă în cazul limitării extensiei (frecventă în fracturile extremității inferioare ale celor două oase ale antebrațului) pentru că această limitare diminuează prizele de forță, sau influențează mobilitatea celorlalte articulații care nu au fost implicate în traumatism (înainte de consolidare).

O atenție deosebită trebuie acordată întârzierilor de consolidare variabile în această regiune și eventualelor sechele: pe de-o parte fracturile de scafoid necesită cea mai lungă perioadă de consolidare dintre fracturile membrului superior, iar riscurile de pseudartroză sunt ridicate, pe de altă parte existența unei laxități cronice reziduale după o entorsă sau luxație oferă puține soluții terapeutice.

Oricare ar fi natura traumatismului, este indispensabilă integrarea reeducării în zona lezată în ansamblul fiziologiei pumnului însă și activității mâinii, cotului și a umărului. De exemplu, în reeducarea unei fracturi de scafoid:

Analiză transversală: integrarea recuperării scafoidului în mișcările diferitelor articulații ale carpului (flexie-extensie, înlcinare radială și cubitală);

Analiză longitudinala: integrarea recuperării scafoidului în fiziologia coloanei policelui (flexie-extensie, abducție, adducție) a cotului (prono-supinație, flexie-extenie) și a umărului.

Instalarea unei algo-neuro-distrofii la nivelul pumnului trebuie suspecatată în cazul:

Persistenței durerilor la distanță de traumatism, și reapariția lor;

Existenței unor dureri după ședințe, sau apariția lor în repaus;

Stagnarea sau regresul în procesul recuperării;

Durerilor anormal de ridicate în mobilizări aparent moderate;

Unui pumn cu aspect lucios, cu creșterea temperaturii locale.

Nu trebuie așteptate semnele clinice (roșeață, temperatură locală, dureri inflamatorii, redoare) nici semnele radiologice caracteristice (demineralizare) pentru:

a instaura un tratament medical adaptat: anti inflamatoare, calcitonine

adaptarea recuperării: trecerea la hidrokinetoterapie (băi alternante, mobilizări active în apă), fizioterapie antalgică și anti-inflamatorie, masaje la distanță (masaj reflex, masaj al cotului, umărului)

Trebuie întotdeauna să ținem seama de pericolul apariției unei capsulite retractile chiar în absența alog-neuro-distrofiei pumnului: mobilizarea umărului face parte integrantă din reeducarea pumnului.

Entorsa pumului: instabilitatea scafo-ulnară (diagonostic adesea pus după căderea cu pumnul în hiperextensie)

Tratament în funcție de deplasare

entorse fără complicații asociate: tratament ortopedic – imobilizare ghipsată de la 4 pâna la 6 săptămâni;

consolidare – 6 săptămâni.

Dominantele tratamentului reeducativ:

lucru orientat în speță spre stabilizarea pumnului: tonifiere musculară, lucru muscular proprioceptiv, contenție adezivă la reluarea activității sportive.

Principalele complicații:

sindrom AND;

instabilitate reziduală;

artroză pe termen lung.

Luxația pumnului (cel mai adesea peri-ulnare posterioare cu o mână ,,blocată” în extensie)

Tratament în funcție de deplasare:

luxații fără fracturi asociate: tratament ortopedic – reeducere + imobilizare ghipsată în flexie 10 zile, apoi în rectitudine 21 de zile. Consolidare 6 săptămâni.

Luxații cu fracturi asociate: tratament chirurgical – reeducere + osteosinteză (șuruburi, broșe) + imobilizare ghipsată 4 până la 6 săptămâni. Consolidare 6 la 8 săptămâni.

Dominantele tratamentului de recuperare:

Înaintea consolidării: evitarea instalării redorii umărului, cotului și a IFP și IFD libere.

După consolidare: recuperarea poziției funcționale a pumnului (extensie-înclinare radială), lucru essential orientat către stabilizarea pumnului și recuperarea forței.

Principale complicații:

Sindrom AND;

Instabilitate reziduală

Necroză osoasă;

Posibile leziuni neurologice asociate (nerv median);

Artroză pe termen lung.

Oricare ar fi patologia putem decupa systematic recuperare în două etape în funcție de imobilizare.

Faza I de recuperare: perioada de imobilizare, leziunea neconsolidată: ziua 1-45(după Chanussot și Danowski, 1999)

Obiectivul tratamentului Tehnici și mijloace

Antalgic anti-inflamator – Masajul coloanei cervicale, a centurii scapulare;

– Îndepărtarea tensiunilor musculare;

– Stimulare electrică transcutanată antalgică (SETA) în

teritoriul nervului median, cubital sau radial în funcție de

localizarea durerii.

Vascular trofic – Posturări declive ale membrului superior cât mai dese în timpul zilei și

sistematic pe timpul nopții (pernă declivă în pat)

Masaj circulator

Verificarea regulată a calității imobilizării și a punctelor de contact cutanate accesibile

Vegherea asupra semnelor de absență a semnelor evocatoare unui sindrom Volkman sau a unui sinrom algo-neuro-distrofic

Articular – Întreținerea activă ale articulațiilor libere: coloana cervicală, umăr,

degete. În cazul în care cotul este liber, nu trebuie insistat pe mișcările

de prono-supinație care antrenează constrângeri la nivelul articulațiilor

radio-carpiene.

Muscular – Lucru static și dinamic pentru mușchii umărului.

Contracții izometrice ale diferitelor grupe musculare ale antebrațului, pumnul închis.

Stimularea electrică transcutanată cu scop excito-motor ambulator sub ghips a mușchilor anti-brahiali.

Neuro-muscular – Reeducare postural a rahisului cervical și a unității omo-claviculare.

Solicitarea sensibilităților cutanate digitale.

Repetarea imaginară a gesturilor sportive .

Pregătirea fizică generală (stretching, tonifiere, alergare).

Faza a-II-a de recuperare: îndepărtarea imobilizării, consolidarea dobândită: după ziua a 45-a (după Chanussot și Danowski,1999)

Obiectivul tratamentului Tehnici și mijloace

Antalgic,vascular ,trofic – Pregătirea mâinii și pumnului după fiecare ședință: băi, masaj în

apă, aplicarea unui unguent hidratant.

Lupta contra edemului: poziție declivă, drenaj limfatic, presoterapie

Crioterapie după ședințe

Stabilitate * Confecționarea unei orteze termoplastice mulate în poziție funcțională:

– este vorba de o orteză de stabilizare având și un rol antalgic;

-utilizare unui material mai gros ce permite o oarecare elasticitate ortezei

(2-3 mm),

-limita superioară: 10 cm deasupra pliului de flexie a pumnului,

-limita inferioară: 1 cm deasupra pliului de flexie în articulația MCF,

lăsând libere degetele ,

-închidere cu scai: o bandă la limita superioară, o bandă ce privește

stiloidele

Tonifiere musculară contra rezistenței manuale utilizând prize scurte:

-lucru muscular static analitic al stabilizatorilor pumnului

-dezvoltarea sinergiilor pumn-mână:

Într-un plan : flexia degetelor contra rezistență, extensia degetelor contra rezistență – flexia pumnului

În trei planuri : Kabat cu inversări lente apoi stabilizări ritmice

Exerciții de strângere a degetelor în lanț cinetic semi-închis cu stabilizarea pumnului: modificarea gradului de rezistență a obiectelor, adăugarea unei rezistențe manuale

Exerciții de închidere a degetelor în lanț cinetic închis cu stabilizarea pumnului: strângerea prizelor fixe sau semi-mobile asociate cu destabilizări lente ale antebrațului

-dezvoltarea sinergiei umăr-cot/pumn-mână :

Diagonale Kabat cu pivotarea umărului

Dezvoltarea forței cotului, pumnului strâns contra rezistenței manuale progresive.

Tonifierea musculară analitică izocinetică.

Mobilitatea – Mobilizări globale ale pumnului plecând de la mobilizări

cutanate tangențiale : mobilizări în flexie-extenie, înclinări și rotații ,

cele două mâini fiind în opoziție.

Întinderi musculare pasive ale mușchilor peri-articulari asociate cu presiuni alunecânde pe corpul muscular, fricțiuni etajate, tehnici de relaxare ,tehnici de izometrie-izotonie

Mobilizări pasive asociate tracțiunilor articulare și o mobilizare specifică a oaselor carpului : tracțiunea fiind efectuată la nivelul degetelor, mobilizarea specifică induce de manieră automată mișcări de flexie-extensie, înclinări și rotații

Automobilizări și autoposturări cu ajutorul celeilalte mâini

Confecționarea unei orteze de corecție dinamică dacă persistă redoarea

Neuro-muscular Exerciții de percepție a mâinii și a degetelor:

– masaj-mobilizarea mâinii și a pumnului

– recunoașterea texturilor, gradului de duritate, de temperatură și a

formelor diferite

– mobilizări ale mâinii în diferite fluide : băi cu jeturi, nisip cald cu

apă

– relaxarea cu perceperea sprijinelor (utilizarea mingilor, rulourilor

din lemn)

Solicitările umărului și cotului în viteză ținând un obiect a cărui inerție se poate modifica crescător (varierea masei și lungimii obiectului asociate cu viteza exercițiului): pumnul trebuie să asigure stabilitatea mâinii.

Exerciții proprioceptive dinamice :

exerciții de echilibru și stabilitate pe planuri isntabile uni sau multidirecționale în sprijin pe mână

repetarea exercițiilor incluzând cotul de viteză, de forță sau de finețe în balneoterapie variind amplitudinea, viteza exercițiilor și accesoriile (flotori, haltere acvative, jeturi ce facilitează sau se opun mișcărilor)

Reantrenarea la efort :

exerciții de forță : gestul sportiv specific contra rezistenței izocinetice

exerciții de anduranță : flotări, tracțiuni, cățărări

învățarea tehnicilor de stretching specifice sportului, incluzând pumnul

biblio:

1.CHANUSSOT, J-C., DANOWSKI, R-G.,(1999), Reeducation en traumatologie du sport – Membre superiur, Ed. Masson, Paris;

2. DRĂGAN, I. și colab., (1994), Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, București;

3.RADOVICI, I., SANMARINO, E.,(1973), Recuperarea sportivilor traumatizați, Ed. Medicală, București;

4.TRANDAFIR, T., POPESCU, M.,(1999), Artrologie și biomecanică, Ed. Scaiul, București.