Istoria Constructiilor Locuintelor

Încă din cele mai vechi timpuri, nevoia unei locuințe s-a numărat printre instinctele primare ale omului. Nevoia gășirii unui adăpost, care sa fie mai mult decît o șimpla grotă, se manifesta în egala măsură atît la populațiile sedentare, cît și la cele nomade, care foloseau – așa cum fac și astăzi – corturi specifice, transportabile, sau structuri simple, temporare, precum adăposturi rudimentare, realizate adesea din rogojini.

Primele locuințe datează din perioada Neoliticului, cînd s-a produs trecerea de la economia bazata pe cules la cea agrară. Săpăturile arheologice din Polonia, Germania și Cipru au permis reconstituirea planurilor unor locuințe neolitice, fig.1. Era vorba de edificii compuse dintr-o șingura încăpere, cu forma variabilă – triunghiulară, rectangulară, circulara.

Fig.1

fig.2 Plan fig.3 Perspectiva exterioara

fig.4. Perspectiva interioara – ipoteza de reconstruire (după N Chidiosan, I Ordentlich, 1975)

Locuințele cipriote, cu plan circular, amintesc de structura tipică a construcțiilor conice ( trulli ) din Puglia.

Fig.5 fig.6

Concluzionînd din imaginile de mai sus, fig.5-6, putem afirma că în perioada dată, tavanul nu avea loc de decor. Tavanul nu reprezenta altceva decît forma funcțională a construcției încăperii, fie el în formă de o singură pantă, cu două pante sau conică.

De fapt, ce numim astăzi arhitectura clasică, în mare parte, a fost inventat încă în antichitate. Arhitectura antica, ca obiect de studiu, este foarte importantă deoarece a influențat hotărîtor istoria arhitecturii, pînă la începutul secolului XX.

Fig.7 Trezoreria SUA – stil ionic 1855. fig.8 Templul Erechteion, 406 i.e.n, Atena.

Oamenii, folosind materialele naturale sau prelucrate, prin definiție sunt capabili sa construiască, și dintotdeauna au construit adăposturi, locuințe, construcții defensive, însă arhitectura clasică începe în momentul în care oamenii au încercat și reușit, în zona Mediteranei, sa translateze în piatră arhitectura monumentală a templelor.

Fig.9 Casa în Grecia Antica. Fig.10 Templul zeului în Grecia Antica.

Templele, care erau considerate ca case ale zeilor, au fost inspirate din arhitectura caselor de locuit. Dar, zeii erau considerați superiori oamenilor așa că strămoșii noștri au considerat probabil necesar sa le construiască și o variantă de casă mai superioară, care astăzi are geneza de templu.

Fig.11 Evoluția în plan de la casa la templu

Variantele în care erau realizate templele, și în special coloanele acestora (din latinul stilum, care semnifică coloana) au generat conceptul stilului arhitectural. Cele 3 stiluri ale arhitecturii clasice, luate drep referință sunt:

Fig.12

– Stilul Doric, aceste fiind și cel mai vechi, dar și cel mai des folosit în Grecia antică. Coloanele Dorice sunt puternice, groase, cu capitelul simplu, la partea superioară rectangular. Coloanele Dorice sunt formate din trunchi și capitel, fără bază.

– Stilul Ionic, astfel numit după partea vestica a Greciei, Ionia, este inspirat dintr-o vechea tradiție locală de a împodobi templele din lemn cu cochilii de melci, și mai ales la partea superioara a coloanelor. Aceste forme au fost retransmise într-o arhitectură sculptată în piatră, bazată pe coloane cu capitel ce aveau forme asemănătoare cochiliilor de melci. Trunchiul coloanelor Ionice este mai grațios coloanele Ionice au bază, sub formă de tambur din piatră, spre deosebire de cele Dorice.

– Stilul Corintic, denumire cu origine din orașul Corint, o metropolă veche din Grecia Antică, este inspirat din altă tradiție locală, cea de a lega frunze la partea superioară a coloanelor la temple, desigur că și această idee transpusă în piatra sculptată, își găsește expresie în coloane cu capitele complexe decorate cu frunze. Trunchiul coloanelor Corintice este tot așa de grațios ca al celor Ionice, la fel, coloanele Corintice au bază.

Fig.13

În afara de temple, orașele Greciei antice beneficiau de construcții multifuncționale numite STOA, cu rolul de galerie comercială, hală a orașului, ateliere sau pur și simplu cu rol de galerie de circulație în lungul piețelor orașului. Stoa (plural: stoas, stoai, sau stoae), este un termen care definește, în arhitectura Greacă antică, un portic sau un culoar acoperit (hipostil), adeseori pentru folos public. Cele timpurii aveau și la intrare coloane, de obicei dorice, creând astfel o atmosferă sigură și protectivă. Exemplele mai târzii au fost construite cu două utilități, uneori colonadele interioare despărțeau spațiul în magazine sau diferite oficii, coloanele urmând de această dată arhitectura ionică. Aceste clădiri erau deschise publicului, negustorii își vindeau bunurile sau artiștii își arătau operele. Aceste stoa de obicei înconjurau zona bazarelor, a magazinelor, marilor orașe. Numele școlii filosofice a stoicismului fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 a.Chr., în perioada elenistică, derivă din „stoa”.

Fig.14. Stoa lui Attalos, Atena

Construcțiile tip STOA erau amplasate în AGORA care înseamnă piața centrala a orașului sau a așezării. Practic, agora era mărginită pe cel puțin o latură de o construcție de tip STOA.

Fig.15 Ilustrare a unei STOA de dimensiuni mici, cu magazine

Construcțiile de tip STOA sunt ppractic primele construcții cu destinație pur civilă, de mari dimensiuni, cunoscute în istorie și au constituit la vremea respectiva provocări speciale din punct de vedere al ingineriei structurale.

Fig.16. STOA lui Attalus

STOA lui Attalus, sau STOA de Sud, este construcție de foarte mari dimensiuni, perfect restaurată, în fosta Agora din Atena.

În unele cazuri structurile stoa-urilor erau acoperite cu șarpante de lemn cu deschidere considerabilă. În alte cazuri zona centrală din stoa era supraînălțată pentru a permite accesul persoanelor pe la partea superioară din zona centrală a clădirii.

În spațiul latin, aceste structuri poartă numele de BAZILICĂ. În prezent prin bazilică înțelegem biserică, dar adevărul istoric este de fapt că la originea acestei construcții erau folosite atît în Imperiul Roman, exact ca și în Grecia Antică, ca și hale ale orașului, clădiri multifuncționale în care intra printre coloane, din lateral, prin orice zonă, neexistînd pereți de închidere sau uși. Aceste clădiri numite bazilica, au funcționat în Imperiul Roman ca spații pentru petreceri ale orașului, spital temporar, săli de judecată, întruniri politice, ateliere de producție, chiar și producerea echipamentului militar pe timp de război sau ateliere de construcție pentru legiunea amplasată în castrul respectiv.

Fig.17 Bazilica Iulia din Roma antica.

Această construcție publică permitea accesul liber pe mai multe laturi din Forul Roman, iar în interior avea un spațiu amplu pe mai multe nivele. Însă odată cu raspîndirea Creștinismului și prăbușirea Imperiului Roman de Apus, majoritatea clădirilor de tip bazilică, sunt transformate în biserici închise. În unele cazuri s-au zidit spațiile dintre coloane, s-a sfințit spațiul interior, devenind lăcaș de cult Creștin, și statuia împăratului Roman, ctitor, a fost transformat în Împărat Ceresc sau chiar Isus Hristos. Bazilicile odată închise și transformate în biserici Creștine au avut un rol important în istoria Evului Mediu, asigurînd protecție și liniște credincioșilor în contextul unui mediu exterior foarte violent, măcinat de războaie și infracționalitate.

O altă construcție aparte în lumea păgînă Greco-Romană a fost TEATRUL.

Teatrul ca și construcție a apărut din nevoia cetățenilor din orașele Greciei Antice de a se aduna în număr mare la sărbătorile zeilor păgîni și a urmări serbările și cîntările tradiționale. Deși o mare parte a ritualurilor se desfășurau în interiorul și de jur împrejurul templului, însăși spectacolul, urma să aibă loc seara, în exterior, corul se deplasa în apropierea unei coline astfel încît oamenii să urce pe colină pentru a admira mai bine procesiunea ce urma.

Desigur, cu timpul colinele au fost amenajate cu de elemente din piatră care dețineau funcția de bănci, geometria reliefului era rectificată sub forma unei suprafețe conice, rezultînd formula celebra de TEATRU ANTIC. Teatrele antice erau în aer liber, elementele componente erau: scena (skena) + podium și laterale, orchestra – spațiul central unde stătea corul, și desigur, gradene organizate pe sectoare, analogic peluzelor de pe stadioanele din prezent.

Fig. 18. Teatrul din Epidaur – Grecia Antica

Orașele Greciei Antice beneficiau de obicei de teatre amplasate în zona Acropolei unde era și templul, și teatrele erau construite direct pe relieful din piatră, rectificat.

Spre deosebire de Grecia Antică, teatrele Romane erau amplasate chiar în oraș, suprafața conică a gradenelor fiind sprijinită pe o mare structura semicirculara din arce de zidărie, prin care se și circula spre peluze.

Fig. 19. Teatrul din Bosra – actuala Syria, fostul Imperiu Roman

Practic, teatrele grecești era o amenajare a teritoriului pe cînd cele romane era o construcție.

Fig. 20. Teatrul din Pompei –3D vizualizare

De asemenea, la teatrele grecești de obicei publicul vedea peisajul natural din afara orașului, pe cînd la teatrele romane scena avea un decor fix extrem de înalt pentru a obtura peisajul orașului. Acesta, numit PROSCENIUM,  era foarte decorat cu elemente arhitecturale și sculpturale.

Fig. 21. Amfiteatru Colosseum din Roma

Fig.22 Amfiteatrul din Verona

Fig. 23 Secțiune transversala prin Colosseum.

Termenul de AMFITEATRU definește un teatru fără scenă, cu gradene de jur împrejur pe întreg perimetrul care este de formă circulară sau eliptică. Amfiteatrul reprezintă strămoșul formal și funcțional a ceea ce astăzi numim STADION. Însă, termenul de STADION în antichitate definea tot o construcție cu gradene, însă cu o forma de potcoavă foarte alungită, destinat întrecerilor sportive.

Fig.24 Circul Maximus din Roma

Circul din Roma, Maximus, de forma unui stadion antic, adică potcoavă alungită, fig.24, însă de dimensiuni și mai mari, destinat întrecerilor. Avea lungimea de 621m și lățimea de 118m și asigura un nr.de 250000 locuri, adică un sfert din populația Romei Antice. Este cel mai mare stadion construit vreodată și datează din timpul lui Iulius Caesar, acum 2060 de ani.

Cît privește descrierea arhitecturii în Imperiul Roman, dintre toate manualele de arhitectură romană, o singură carte s-a păstrat integral și este bine cunoscută și în prezent. Autorul, arhitectul imperial Vitruvius, a sintetizat întreaga știință a construcțiilor la nivelul anului 15 înainte de Hristos.

Cartea se numește simplu De Architectura și constă în zece capitole ce descriu întreg procesul de proiectare și execuție a construcțiilor civile dar și a altor construcții inginerești, lucrări hidroedilitare și altele.

Acest manual de arhitectură a avut un rol considerabil în perioada Renașterii, cînd a fost redescoperită, copiată și a circulat în multe exemplare în Italia și ulterior în tot vestul Europei.

Fig.25 Fig.26 Fig.27

Fig.25 Desen din carte ilustrînd realizarea pardoselii încălzite într-o terma;

Fig.26 Ilustrație cu Vitruvius dedicînd cartea împăratului Augustus;

Fig.27 Coperta cărții într-o versiune din Renaștere.

În cartea sa De Architectura, fig. 25-27, la capitolul III, Vitruvius definește arhitectura ca fiind o contopire a 3 componente:

Firmitas – adică elementele ferme ale construcției, cum ar fi ceea ce numim astăzi structura de rezistență. Termenul nu se referă însă strict la structura de rezistența, ci desemnează și durabilitatea în timp a tuturor elementelor construcției.

Utilitas – adică utilitatea și funcționalitatea construcției. Acest termen desemnează toate deciziile de concepție și proiectare de natură a configura construcția pentru a face față eficient scopului pentru care a fost proiectată.

Venustas – de la numele zeiței frumuseții, Venus. Vitruvius, la fel ca și arhitecții Renașterii, 1500 de ani mai tîrziu, erau în căutarea frumuseții formelor, proporțiilor, materialelor, compoziției, decorației, precum și a altor elemente care generează frumusețea în arhitectură și artă.

Trebuie observat faptul ca în timp ce Firmitas și Utilitas se refera la concepte obiective și cuantificabile, Venustas, frumusețea, este un concept abstract, subiectiv, variabil în timp, spațiu și de la individ la individ, și foarte greu daca nu imposibil de definit precis. Însă, în accepțiunea multor istorici și arhitecți, adevărata istorie a arhitecturii începe din zona Greciei și Romei antice, deoarece arhitecții de aici căutau în mod susținut și științific obținerea unui rezultat nu doar rezistent și practic ci și frumos și armonios, încă din faza de concepție, iar rezultatul se materializă sub forma unei construcții perfect conforme cu proiectul. De Architectura

Ingineria a fost elementul cheie care a adus bunăstare, prosperitate și a schimbat radical modul de viață al populației, cronologic, prima tehnologie inginereasca preluata și dezvoltata de Romani în domeniul construcțiilor a fost arcul de zidărie.

Fig.28 Arcul de zidărie roman.

Execuția se face cu elemente radiale dispuse pe cofraje fig.28, arcul de zidărie se executa din zidărie de piatră sau din zidărie ceramica + mortar, prin dispunerea radială a cărămizilor pe niște elemente de susținere temporare, numite cofraje. Cofrajele au concomitent rol de susținere și rol de a da forma viitoarei geometrii a elementului. Cofrajele sunt folosite și astăzi peste tot pentru lucrări din beton simplu și armat, însă ele au fost folosite inițial, timp de 2000 de ani, aproape exclusiv pentru construcții de zidărie, pentru realizarea arcelor, bolților, cupolelor de zidărie.

Fig.29 Tehnologia romana de execuție a arcelor de zidărie

Alternativa la construcțiile de zidărie cu arce și eventual cu bolți o reprezenta în antichitate sistemul trilitic, sistem străvechi ce consta în dispunerea de stîlpi încastrați în pămînt și de grinzi rezemate peste capetele stîlpilor.

În timp ce în zona Greciei Antice erau preferate construcțiile cu structura trilitică, în Imperiul Roman domină construcțiile în structura de zidărie cu arce. Ingineria Romană a preluat și rafinat mai vechea știință generală și comună a tîmplăriei, pentru construcția de acoperișuri cu deschideri foarte mari, realizîndu-se astfel lucrări fastuoase și impunătoare, cu acoperiri impresionante cum ar construcțiile de tipul Bazilică.

Din zona Babiloniei, Romanii au preluat tehnologia fundațiilor de adîncime, care au permis realizarea de fundații de locuințe pe apă, în zone mlăștinoase. Fundațiile de adîncime, executate din trunchiuri lungi de copaci, au permis construcția de poduri peste rîuri relativ mari.

La fel, știința topometriei și cartografiei au permis realizarea unor construcții hidrotehnice, aducțiuni, fără precedent. Toate orașele Romane aveau o sursă de apă curgătoare de foarte bună calitate, adusă uneori de la distanțe considerabile. Roma deținea în perioadă de maximă dezvoltare, 11 apeducte, dezvoltate pe parcursul a 500 de ani. Apa venea pe canale subterane în formele de relief iar uneori străbăteau văi pe poduri ridicate din zidărie. În localități apa ajungea fie la înălțime, fie sub presiune, de unde era repartizată prin țăvi de plumb spre fîntînile orașului sau spre fîntîni private.

Fig. 30 Apeductul din Segovia.

Toate orașele romane aveau cel puțin o termă. Terma -baie publică, deseori de mari dimensiuni, deseori aveau căzi, bazine de apa caldă și rece, piscine, zone de înnot, spații pentru gimnastică, saună precum și alte facilități.

Fig.31 Terma romană, localitatea Bath, provincia Romană Britania (actuala Anglie).

Terma romană din localitatea Bath din provincia Romană Britania a fost restaurată total. Termele aveau în unele spații încălzire prin pardoseală, apă caldă sau aburul circulînd prin trasee din țevi pe sub pardoseală. În unele cazuri, termele beneficiau de spații enorme cu bazine, spații acoperite de sisteme complexe de bolți. Ingineria construcțiilor de biserici creștine a fost puternic inspirata de ingineria romană a termelor.

Fig.32 anterior Terma lui Diocletian din Roma, Ruinele au fost restaurate în perioada Renașterii de către Michelangelo, prezent Biserica Santa Maria degli Angeli

Fig.33 Termele lui Diocletian din Roma, transformate în Biserica Santa Maria degli Angeli. 

Fig.34 Biserica Santa Maria degli Angeli

Remarcăm așadar că inginerii Romani nu se limitau numai la acoperirea cu șarpante de lemn a clădirilor mari, cunoșteau și au dezvoltat sisteme de acoperire cu bolta de cărămidă, de forma semicirculara sau încrucișată – ca în imaginea interioară a bisericii de mai sus fig. unde bolta este originală, din antichitate. Bineînțeles, pentru construcția de bolti se executa un cofraj curb, din lemn, sprijinit de un eșafodaj gigantic, se executa bolta cărămidă cu cărămidă după care, dacă aceasta era bine proiectată, se scotea cofrajul de dedesubt, bolta ramînînd suspendată în aer, descărcîndu-se eforturile, prin reacțiuni înclinate, în structura laterală a construcției.

În afară de materiale ca lemn, zidărie de piatră, zidărie ceramică și mortar, Romanii foloseau și betonul (simplu), pe care îl turnau în cofraje, similare sau asemănătoare cofrajelor pentru zidărie.

Betonul Roman se executa după aceeași rețetă ca în prezent, din ciment, pietriș, nisip, apă și posibil și var sau alte adaosuri. Romanii cunoșteau atît tehnologia costisitoare a calcinării calcarului la temperaturi foarte ridicate pentru obținerea clincherului care se măcina, însă de preferință foloseau un fel de ciment nehidratat, foarte rar în natură însă existent în zona vulcanică Putzolu, de unde și numele Putz=ciment din limba Germana.

Fig. 35 Pantheonul din Roma, exterior. Fig. 36 Pantheonul din Roma, interior.

Pantheonul din Roma, fig. 35-36, comandat de Marcus Agrippa ca un templu pentru toți zeii din Roma Antică, și reconstruit de împăratul Hadrian, în aproximativ anul 126 d.Hr. A fost construită inițial ca templu pentru cele șapte zeități guvernatoare ale celor șapte planete în statul religios al Romei Antice, din secolul al VII – lea fiind transformată într-o biserică creștină. Este cea mai bine conservată clădire romană și cea mai importantă clădire veche din lume cu acoperișul original intact. Deși identitatea arhitectului rămâne incertă, mulți o atribuie lui Apolodor din Damasc. Până în secolul al XX-lea, Pantheonul a fost cea mai mare construcție din beton existentă în lume. O construcție unică, acoperită cu o cupolă de beton, sub forma unei coji nervurate. La partea superioară cupola este spartă sub forma unui cerc numit și ochi/oculus, prin care se iluminează spațiul. Cupola din beton este relativ ușoară, pentru că în compoziția betonului nu s-a folosit pietriș ci puzzolană. Puzzolanele naturale sunt minerale ușoare, rezistente la apa de mare, formate prin sedimentarea cenușii vulcanice produse în timpul erupțiilor vulcanice bazaltice. Conțin silice, aluminiu și oxid de fier (care îi conferă culoarea roșie), precum și var și oxid de magneziu.

Odată cu decăderea Imperiului Roman, secretul betonului roman a fost pierdut, cupola Pantheonului rămînînd un artefact unic și inexplicabil de-a lungul istoriei. De abia în jurul anilor 1750-1850 numeroși cercetători și chimiști au încercat sa dezvolte o tehnologie de fabricație a cimentului, culminînd în final cu inventarea Cimentului Portland pe care îl cunoaștem și folosim în prezent.

Locuințele în Antichitate, spre exemplu, orașul antic Priene – o colonie din Grecia Antică, acum în Turcia, se observă parcelarea perfect ortogonală, fig.37, proprietățile aveau mici dimensiuni, cu locuințe modeste și relativ identice, însă fiecare proprietate avea totuși o curte proprie.

Este o asociere directă cu principiul townhouse-lor din epoca contemporană.

fig.37 Locuințele din Grecia Antică

Locuințele din Grecia Antică sau din Imperiul Roman erau diferite în funcție de zonă, tradiție, materiale locale, perioada, densitatea orașului sau așezării și bineînțeles, în funcție de situația materiala a familiei.

Însă, există cîteva principii de bază:

Familiile, de multe ori inclusiv rude, angajați și/sau sclavi, beneficiau de o parcelă în oraș, cu acces la străzi perimetrale.

Familia era izolată de privirile trecătorilor, de ziduri înalte pe conturul proprietății.

Încăperile se construiau la rînd, una după alta, pe conturul proprietății, pe lîngă gard.

Rezultă de fiecare dată cel puțin o curte interioară cu încăperi perimetrale.

În jurul curții interioare, pe lîngă intrările în încăperi, se executa un acoperiș, fie în consolă dar de cele mai multe ori susținut pe stîlpi. Aceasta purta numele latin de portic/peristylium.

În mod ideal, pentru o familie de clasa medie, în imperiul Roman, locuința avea 2 curți interioare, una mica chiar la intrare, ATRIUM, iar a 2-a, mai mare și mai selectă, numită PERISTYLIUM (adică stîlpi pe perimetru/perimetru de stîlpi). În peristylium se găsea ideal o mică gradina cu o fîntînă cu apă potabilă în mijloc fig. .

Fig.38 vizualizare 3D secționată a unei locuințe romane.

Aceasta tipologie era larg răspîndită în tot imperiul, din Asia pînă la Gibraltar.

Încăperile locuinței romane aveau nume diferite după funcționalitate:

La strada —

Vestibulum = Vestibul = Hol mic de acces în locuință

Tabernae = Taverne, magazine mici, posibil restaurante sau bistrouri, ateliere, care aveau acces pentru clienți direct din stradă.

În jurul atriumului = curte în imediată apropiere de vestibul

Cubiculum = Camera de ori ce tip, de obicei de dormit / locuit dar posibil și de depozitare.

Alae = Aripi = Niște spații deschise, în stînga și dreapta atriumului, de depozitare sau cu funcțiune variabilă.

Fig.39 Curtea principală înconjurată de coloane pe perimetru = peristylium

În jurul curții principale (Peristylium)

Tablinium = Camera centrala, a seniorului casei, de obicei cu rol de birou/arhiva documente. Cîteodată sau în mod tradițional seniorul/seniorii dormeau în aceasta cameră. Tablinium era concepută cu 2 uși avînd vedere spre ambele curți ale casei, pentru ca seniorul casei să supravegheze activitatea membrilor familiei sau a sclavilor, să dea indicații, să primească vizitatori.

Triclinium = Sufrageria, camera de luat masa. De obicei avea 3 bănci pe 3 laturi și în centru o masă.

Culina = Bucătăria. Numele vine de la arta culinară iar în italiană, Cucina înseamnă bucătărie. Aici era o masa de preparat, un cuptor, stoc de lemne, rafturi depozitări, butoi cu apa etc.

Cubiculum = Camera de orice tip, de obicei de dormit / locuit. Camerele de locuit în jurul peristylium-ului erau destinate membrilor familiei, oaspeților importanți.

Esedra sau Exedra = Un spațiu deschis cu vedere spre portic și grădina/piscină sau fîntînă.

Fig. 40 Locuință romană în orașul Pompei.

1.Vestibulum, 2.Tabernae, 3.Atrium, 4.Impluvium, 5.Tablinium, 6.Triclinium, 7.Alae, 8.Cubiculum, 9.Culina, 10.Posticum, 11.Peristylium, 12.Piscina, 13.Exedra cf.

Locuințele din orașele antice erau grupate în insule de locuit. O insulă de locuit este totalitatea locuințelor alipite una de alta, înconjurate pe perimetru de străzi. Totuși, trebuie spus că în afară de aceste locuințe oarecum standard în orașele imperiului, există numeroase excepții. Spre exemplu, oamenii bogați aveau baie/therma proprie, racord la canalizare, aducțiune cu una sau mai multe fîntîni, mai mult de 2 curți interioare, apartamente extinse pentru sclavi precum și alte spații atent decorate, coloane, statui, finisaje spectaculoase, pardoseli din mozaic.

Un alt caz interesant este cel al locuințelor înalte multietajate, întîlnite în Ostia, portul Romei. Acestea, construite pe structura din zidărie, puteau ajunge și la un regim de înălțime de P+6.

Fig. 41 Insula de locuințe înalte la Ostia.

Pe baza cercetărilor arheologice s-a reconstruit modelul unor astfel de insule de locuit foarte înalte la Ostia. Aceste insule înalte aveau o curte interioară, asemeni caselor joase, însă în jurul acestei curți se putea circula la fiecare nivel pe o cursivă perimetrală de unde se putea accede la apartamente. Locatarii erau chiriași sau familii sărace.

Desigur, comparativ cu blocurile de locuit din prezent, cele romane erau mult mai insalubre, astfel cum nu existau instalații sanitare avansate, toți cetățenii mergeau zilnic la băile publice pentru igiena personală.

Unul dintre motivele majore ale decăderii Imperiului Roman este distrugerea concomitentă a tuturor apeductelor Romei de către Vizigoți. Fiind dependenți de apa curgătoare, proaspătă, toți locuitorii Romei, însumînd mai mult de 1 milion, au părăsit orașul refugiindu-se în provincii, aceasta rămînînd în ruină pînă în jurul anului 1450-1500, în perioada Renașterii.