Ipostaze ale Personajului Literar Feminin In Romanul Interbelic.metode Moderne de Predare

=== 80f6fe0e539777ca2ea0bc59f59dc77fb5803632_158048_1 ===

ARGUMENT

În general , imaginea femeii în literatură, evoluează între două abordări : devotată familiei, muză pentru bărbat, cea care alină suferințele, este una dintre ele , cealaltă fiind legată de o interpretare biblică, femeia fiind prezentată ca o ispită, care provoacă o mare confuzie în sufletul bărbatului, pe care îl zăpăcește și din care scoate la lumină tot ce este mai ascuns și mai rău.

Scriitorii români au portretizat femeile în toate ipostazele și în toate etapele vieții pe care le parcurge un om: din tinerețe până la vârste foarte înaintate.

Ca personaj în proză al literaturii române, femeia apare pentru prima dată în nuvelele lui Negruzzi, care publică în 1837 nuvela „Zoe” , unde eroina este o femeie de o moralitate îndoielnică, dar inocentă din punct de vedere sufletesc și capabilă de un mare devotament. Același autor a realizat personajul domnița Ruxandra din „ Alexandru Lăpușneanu” o ființă blândă , de o frumusețe „ care făcea vestite pe femeile române”, care este capabilă însă să acționeze împotriva răului pe care îl reprezenta soțul său pentru Moldova, punând binele țării mai presus de situația sa personală.

Alexandru Odobescu a prezentat un alt tip de femeie, femeia luptătoare pe doamna Chiajna din scrierea cu același titlu, o femeie cu un caracter foarte puternic, care-și urmărește cu determinare obiectivul și face orice ester necesar pentru ca acesta să se realizeze.

Figuri remarcabile în romanul românesc crează Duiliu Zamfirescu prin Sașa Comăneșteanu , model de înțelepciune și devotament prezentată în romanele din ciclul Comăneștenilor, Nicolae Filimon prin Chera Duduca, model de arivistă, în „ Ciocoii vechi și noi” și Ioan Slavici creatorul Marei din romanul omonim.

În secolul XX se produce o emancipare a femeii, fapt care se reflectă și în domeniul literar în toată Europa, deci și în România.

Sunt remarcabile personajele feminine create de Liviu Rebreanu în romanele sale „Ion” , „Răscoala” și „Pădurea Spânzuraților” , deși scopul principal al scriitorului nu a fost prezentarea figurilor feminine.

În perioada interbelică, femeile sunt prezente în toate creațiile importante din literatura română, dintre acstea remarcându-se eroinele Vitoria Lipan din romanul “Baltagul “ scris de Mihail Sadoveanu, Otilia lui George Călinescu, Maitreyi a lui Mircea Eliade sau galeria de personaje feminine pe care le-a creat Hortensia Papadat Bengescu.

Personajele feminine aduc farmec și mister în toate lucrările în care creatorii consideră că este necesară apariția lor, ipostazele în care sunt surprinse având legătură și cu conceperea unui anume tip de cadru imaginat de autor pentru desafășurarea acțiunii.

Analizele dedicate personajelor feminine din literature interbelică sunt mai puțin numeroase decât cele consecrate personajelor masculine, de aceea am considerat că ar fi interesantă studierea eroinelor din romanele acestei perioade, ca un mic semn de recunoaștere a contribuției pe care femeile au avut-o la dezvoltarea societății și a culturii în România.

Ipostaze ale personajului feminin în romanul romȃnesc interbelic

Romanul în literatura romȃnǎ interbelicǎ. Repere teoretice

1.1 Romanul interbelic între tradiție și inovație

Crearea statului unitar român la 1 Decembrie 1918 a marcat puternic atât viața economică, cât și pe cea socială, politică și culturală de pe teritoriul țării noastre. Populația României a crescut ,iar suprafața țării aproape s-a dublat.Aceasta a dus la un schimb mai rapid de idei între provinciile istorice și la apariția unui public mult mai extins care urmărea fenomenul literar, concurența pe piață fiind mult mai acerbă.

O bună parte dintre scriitorii care fuseseră corifeii literaturii antebelice muriseră în această perioadă ce a coincis cu primul război mondial ( Șt.O.Iosif, G.Coșbuc, Al.Vlahuță, Al.Macedonski).Intrarea în rândul politicienilor a făcut ca legătura altor oameni de litere de exemplu N.Iorga, O.Goga, C.Stere cu literatura și jurnalismul să devină tangențială.

Locul lor a fost luat de alți scriitori care până atunci nu fuseseră foarte cunoscuți, dar care erau entuziaști și care doreau progresul literaturii române ( E.Lovinescu, C.Petrescu, L. Blaga, Nechifor Crainic, George Călinescu).

Intreg continentul european intră într-o perioadă de transformări majore, de efervescență în toate domeniile și de creare a unor noi alianțe.

Începe să se manifeste tendința de integrare și sincronozare a culturii românești cu cultura universală, tendință observabilă și în literatura vremii. Noul val de scriitori încearcă o valorificare a specificului românesc in cadrul lărgit al culturii europene .

În această epocă se impun nume mari în presa română, care beneficiază și de experiența generațiilor anterioare, care au fost deschizătorii de drumuri, ce au făcut parte din epoca marilor clasici, majoritatea scriitorilor importanți de la finalul secolului al XIX-lea fiind cei reuniți în “Junimea “, condusă de Titu Maiorescu .

Dintre cercurile literare cu cea mai mare influență în perioada interbelică, poate fi meționat în primul rând „Sburătorul”, care a apărut după încheierea războiului sub conducerea lui Eugen Lovinescu.Caracteristica principală a scriitorilor ce au aderat la această mișcare o reprezenta tendința modernistă, cu toată apartenența lor la generații diferite și deschiderea acestor oameni spre nou .

Reprezentanți de seamă ce s-au raliat acestei idei sunt considerați a fi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu.

Cercul a promovat un concept inovator pentru literatura română și anume acela al „sincronizării” cu marea cultură europeană. Referitor la concepția colaboratorilor revistei, Sburătorul scria „O categorie psihologică nu se poate converti într-o categorie estetică: cântecul din fluier sau înjurătura națională pot fi specifice, fără a deveni și valori estetice(…) cât timp nu pot zice e frumos pentru că e românesc, a mai vorbi de specific în critica literară românească înseamnă a nu face disociație între categorii diverse”

Un alt curent important existent în epocă a fost promovat de revista „Gândirea “care apare la Cluj în anul 1921, mutându-se apoi la București, unde impactul ideilor sale se amplifică.

Fondatorii și colaboratorii acestei publicații au încercat să urmeze idei tradiționaliste și să facă cunoscut ceea ce este caracteristic „sufletului național și vieții românești”.

De aceea „ideologia gândiristă se plasează programatic pe linia tradiționalistă, postulând o incompatibilitate fundamentală între invazivele formule existențiale apusene și «tinerețea primitivă» a sufletului românescˮ.

Ei au preluat unele influențe semănătoriste conform cărora istoria și folclorul domină specificul unui popor.

Prin intermediul revistei s-a încearcat valorizarea miturilor românești, a obiceiurilor și credințelor ce aparțin din timpuri străvechi fondului cultural național. Deși în paginile revistei este combătut modernismul, este acceptată „poezia nouă”, care putea aduce un suflu nou literaturii române.

Reprezentanți de succes, care și-au legat numele de „Gândirea” sunt: Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Nichifor Crainic.

După cum precizează Ov.S.Crohmălniceanu „Rezumarea numai la latura materială a vieții neamului ar fi fost -se credea la „Gândirea” slăbiciunea viziunii semănătoriste.Noua orientare își propune să aducă aici o completare, scoțând în evidență și rolul factorilor spirituali .Între aceștia, religia ortodoxă ar deține o prioritate incontestabilă.”

În același timp cu publicația „Gândirea”, Nichifor Crainic a scos și ziarul „Calendarul”. În sumarele „Gândirii”, s-au aflat, pentru un timp, și alți scriitori de seamă, ca Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Ion Vinea.

Singura publicație antebelică ce a apărut și după primul război mondial a fost „Viața Românească”. Această revistă a fost criticată pentru poziția sa pentru neutralitate manifestată înainte de război.

Atacuri pe această temă s-au mai produs din partea foștilor oponenți ideologici cum ar fi Iorga și Lovinescu chiar după 1918.Nucleul acestei grupări a fost constituit din Ibrăileanu, Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction.

În paginile acestei reviste au publicat majoritatea autorilor reprezentativi ai perioadei citând dintre aceștia pe Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, deoarece această publicație avea un mare prestigiu, câștigat în decursul anilor.

Oamenii de litere din acest cerc aveau o dublă influență, una a maselor populare a căror nemulțumire creștea din pricina nedreptăților la care erau supuse și pe de altă parte cea a păturii mijlocii dornice să găsească un mod de îndreptare a situației prin reforme și nu prin metode ce presupuneau violență și poate chiar vărsare de sânge.

Grupul raliat în jurul revistei „Viața Românească” credea că „singura formă de organizare echitabilă și posibilă a tării noastre” este „democrația rurală”

Un curent interesant a fost cel promovat de „Cuvântul literar și artistic” care a publicat în 1928 „Itinerariu spiritual”, scris de Mircea Eliade . Acest text a născut o dispută în publicațiile vremii pe tema „noii generații”.

Din grupul colaboratorilor la această revistă au făcut parte Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, care au pornit o adevărată cruciadă împotriva „bătrânilor”punându-le în spate toate păcatele.

În același timp, ei promovează intens ideea necesității afirmării altei „generații” care se grăbește să-și găsească un loc sub soare.

Mentorul lor a fost Nae Ionescu, căruia mulți dintre oamenii de litere ce participau la proiect i-au fost studenți și care a exercitat o adevărată fascinație asupra minților tinere.

După primul război mondial romanul a devenit o specie literară prin care scriitorii importanți ai perioadei își puteau exprima ideile și sentimentele, această preferință manifestându-se în daune speciilor prin care le găseau potrivite generațiile anterioare( nuvela, schița).

Așadar romanul apare ca fiind specia literară care ne propune o dublă ipostază asupra timpului. „Timpul este albia în care se scurg evenimentele; mai mult, el face parte din însăși substanța întâmplărilor dintr-un roman, el afectează destinul personajelor; timpul este astfel, în aceeași măsură, curentul care împinge înainte evenimentele și dimensiunea interioară a destinului personajelor.

Dacă secolul al-XIX-lea poate fi este considerat „vârsta de aurˮ a romanului, perioadă care este marcată profund de prestigiul pe care îl aveau scrierilor balzaciene, secolul XX este vârsta europenizării și a maturizării depline a acestei specii literare.

Este adevărat faptul că romanul românesc se naște destul de târziu, arzând etapele și trecând direct de la copilărie la vârsta maturității depline.

El continuă să se impună cu dificultate și la începutul secolului XX, însă rămâne, după cum afirmă criticul Gheorghe Glodeanu, „la vârsta copilăriei, o copilărie prelungită în mod artificial, ce împiedică deocamdată dialogul cu marele roman europeanˮ.

În Poetica romanului interbelic, Gheorghe Glodeanu consideră că acei scriitori care au avut un rol esențial în impunerea și diversificarea orientărilor românești interbelice au fost: Ion Agârbiceanu (este precizat faptul că singurul roman scris de Agârbiceanu, Arhanghelii, care a fost publicat în anul 1914, anticipează apariția romanului românesc modern), Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, M. Blecher .

Romanul nu a fost domeniul predilect numai pentru romancierii “de profesie” , ci și pentru poeți cum ar fi Ion Minulescu (Corigent la limba română) sau Tudor Arghezi (Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire), pentru unii critici literari: G. Călinescu (Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide ), E. Lovinescu (Mite, Bălăuca), G. Ibrăileanu (Adela) și, în final, pentru dramaturgi dintre care pot fi menționați G. M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) și Mihail Sebastian (Orașul cu salcâmi).

Dintre factorii care au determinat interesul acordat pe plan mondial romanului în această perioadă cei mai importanți pot fi considerați : mutațiile fundamentale care s-au realizat în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, “intuiționismul” lui Bergson,“fenomenologia” lui Husserl) și în mentalitatea, modificarea percepției criticilor și a publicului cu privire la această specie literară ( care nu mai este considerată a fi literatură de divertisment), creșterea interesului pentru problema romanului datorită dezbaterilor și articolelor apărute în presa literară a acelei vremi.

În acest context a fost relevată necesitatea sincronizării între literatura română cu aceea europeană, ca  și apariția unei generații de prozatori foarte talentați. 

Perioada interbelică este considerată a fi una dintre cele mai prolifice ale literaraturii române, romanul românesc căutându-și calea, scriitorii experimentând diverse formule care li se păreau a fi potrivite pentru îmbogățirea culturii române cu noi opere valoroase.

Romanul românesc își află în această perioadă apogeul atât în formula tradițională(operele lui Rebreanu sau Sadoveanu) cât și în orientarea modernă ( Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu sau Mircea Eliade.)

Criticul Eugen Lovinescu a identificat în care evolua romanul românesc: o modiificare a sursei de inspirație de la mediul rural la cel urban și o evoluție de la subiect la obiect sau de la lirism la romanul de factură modernă.

În viziunea lui Lovinescu obiectivitatea este stadiul de maturitate al prozei, prin obiectivitate el înțelegând totala respingere a lirismului.

Intrând în polemică cu Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu a propus o altă clasificare a romanului interbelic în opera sa „Studii literare”, la capitolul denumit „Creație și analiză” și anume proza de creație și proza de analiză.

În acest sens, Garabet Ibrăileanu spunea „ Creația e superioară analizei.Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creație nu.”

În opinia sa reprezentant al prozei de creație este Liviu Rebreanu iar al celei de analiză Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban.

O altă clasificare a romanului interbelic a realizat-o Nicolae Manolescu care utilizează o terminologie care este preluată din domeniul arhitecturii din Grecia antică în acest sens fiind evidențiate:

Romanul doric, care are o actiune bine definită, al cărui discurs este la persoana a treia, ce aparține unei vârste de început și unui creator care este la fel de impasibil ca și creatorul însuși.

Romanul ionic are semnificația de psihologie și analiză și scoate în evidență o vârstă a conștiiinței de sine , fiind cele care „nu mai partiază pe obștesc, ci pe individual” .

Romanul corintic este cel în care personajele devin parte a unei galerii de marionete, un fel de arcă a lui Noe ce include făpturi care s-a salvat de la înec, acestea fiind în mod obișnuit romane postrealiste cum ar fi cele scrise de Urmuz sau de Max Blecher.

1.2Discurs epic în romanul tradițional

Romanul tradițional din această perioadă continuă linia să utilizeze temele și procedeele scrierilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea având drept caracteristică fundamentală încercarea de a realiza o frescă socială cu personaje provenind din medii diverse .

Este continuată prezentarea satului românesc în toată complexitatea sa dar își fac apariția și personaje aparținând mediului citadin cum ar fi intelectualul, micul burghez sau muncitorul.

În acea epocă era așteptată cu ardoare apariția unui roman valoros românesc după cum mărturisește Tudor Vianu într-una din scrierile sale: „ În momentul în care realismul artistic și liric crease forma nuvelei și istovise aproape toate posibilitățile schiței, tot mai ades se auzeau glasuri cerând romanul românesc, crearea vastului cadru care să cuprindă zugrăvirea întregului nostru mediu de viață(…) după metoda de integrare naturalistă, practicată în sânul marilor culturi”

Creația unuia dintre marii scriitori ardeleni și anume Liviu Rebreanu a fost de asemenea influențată de realism, pe care l-a cultivat în romanele sale și pe care l-a înțeles pe deplin.

Romanul este privit ca un univers închis și rotund, această idee fiind reflectată în structura circulară a romanului, simetria fiind dată de drumul ce intră și iese din satul Pripas, locul acțiunii romanului. „Ion este, mai mult decât celelalte romane ale sciitorului, o operă rotundă, de un sobru echilibru interior, în care secretul monumentalității simple pare a se închide în el însuși, inaccesibil analizei”

Memorabile între romanele în care se manifestă influențe realiste sunt “Ion “ și “Răscoala”, care se înscriu între puținele romane veridice legate de traiul în mediul rural pe care le-a dat literatura română.

Ov.S.Crohmălniceanu afirmă despre romanul lui Rebreanu „ Cu Rebreanu romanul nostru se apropie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător nestrăin chiar de anumite ecouri ale naturalismului”9

Situația materială pe care au dobândit-o prin originea lor influențeaza covârșitor evoluția personajelor din operele lui Rebreanu ,autorul acordând acestei probleme o importanța mult mai mare decât alți scriitori români.
Ideea centrală prezentă în romanul emblematic din creația rebreniană “Ion”, este dezumanizarea produsă de goana pentru dobândirea prosperitații, care devine pentru o perioadă singurul țel al vieții în cazul personajului principal, scop pentru care este gata să își sacrifice inclusiv fericirea personală.
Victima setei de înavuțire a lui Ion este Ana, ale cărei sentimente le calcă în picioare atât Ion, cât si Vasile Baciu, tatăl său, două personaje puternice a căror idée fixă este dobândirea și deținerea a cât mai mult pământ, aceste fiind pentru ei o garanție a împlinirii.
Aceasta ambiție de a poseda cât mai mult îl determină pe Ion să nesocotească toate legile spre a-și potoli ambiția de a avea tot mai mult pământ, pentru a nu mai trăi o viață chinuită, în sărăcie,așa cum avusese parte în copilărie.

Tudor Vianu ne reliefează magistral ceea ce reprezintă romanul “Ion “ pentru literatura română „ Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,evocat însă nu în motivația ei eroică ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc “

Opera lui Rebreanu cuprinde pe lângă romanele sale care l-au făcut celebru și un număr impresionant de nuvele, în care se regăsesc teme dezvoltate în scrierile sale de mare întindere.

Referitor la creația sa Rebreanu spunea: „ E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază niciodată.Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”19

Ion este primul mare roman cu tematică rurală scris de Liviu Rebreanu, a carui apariție a anunțat nașterea unui romancier de forță,un simbol al Transilvaniei care a cunoscut atâtea secole de oprimare și care își găsise în romancier un glas răsunător , capabil să îi prezinte suferințele în fața cititorilor de pretutindeni.

Ov.S.Crohmălniceanu ne atrage atenția că „În personajul Ion există două chemări ancestrale care se ciocnesc în sufletul lui:cea a pământului care îl face să calce totul în picioare pentru a poseda tot mai mult și cea a iubirii pentru Florica, pasiune ce i-a adus moartea.”

Ion este pentru Rebreanu țăranul în genere, prezent în toți tăranii români, glasul pământului fiind atât de puternic în sufletul țăranului, din cauza lipsei mijloacelor de subsistență, pământul fiind acela care le asigura bunăstarea.

La primirea sa în Academie, scriitorul declara: „ În viața altor neamuri țărănimea a putut avea și a avut un rol secundar, șters, pentru noi e izvorul românismului pur și etern”

Legătura între cele două romane cu tematică rurală „Ion” și „Răscoala” este prezența lui Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas venit la București pentru a deveni ziarist.

În acest roman ni se prezintă ca într-un caleidoscop diverse medii sociale românești , in care Herdelea își face multe cunoștințe și în care încearcă să se integreze.

Poftit de prietenul său, boierul Grigore Iuga să vadă conacul familiei acestuia, ardeleanul ia contact cu viața grea a țăranilor din regat, cu suferințele și umilințele trăite de oamenii de rând asupriți de moșieri, suferințe care erau fără sfârșit, fiecare zi fiind la fel de cenușie ca și cea de dinainte.

Rebreanu ne prezintă răzbunarea cumplită a celor împilați care și-au omorât boierii și le-au incendiat conacele, sătui de viața amară pe care o duceau.

Scriitorul surprinde cu acuratețe disprețul boierilor față de țărani, care reprezentau pentru ei numai o nesecată sursă de venit, sufletul lor fiind o necunoscută pentru aceia care îi stăpâneau.

Realismul lui Rebreanu îl face să surprindă o adevărată „frăție” a intereselor între marea boierime și burghezia aflată în ascensiune, în acele timpuri, în pofida aparentei lupte politice duse între partidele ce reprezentau interesele celor două clase sociale.

„Ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou (…), este viziunea stărilor de mulțime și a omului element al grupului social

Țăranii acționează ca un singur om, durerea unuia devine durerea tuturor, individualitatea se pierde în spiritul masei, atunci când simt că suferința devine de neîndurat.

O altă direcție a literaturii române a dat-o Mihail Sadoveanu, cântărețul fără pereche al satului românesc și al istoriei naționale, pasionat de vânătoare și de pescuit despre care a lăsat posterității pagini care au încântat atât pe cititorii de ieri,cât și pe cei de astăzi.

Sadoveanu a fost romancier, povestitor, academician și om politic, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă prozatori ai secolului XX.

Opera sa a suferit influența unor direcții literare la care s-a raliat pe parcursul creației sale:prima etapă este cea sămănătoristă, din care datează primele sale încercări literare, cea mitico-simbolică ce l-a influențat în scrierea unor romane precum Creanga de aur ori Divanul persian , și cea de a treia în concordanță cu doctrina comunistă la care scriitorul va adera spre sfârșitul vieții..

Complexitatea operei sadoveniene e sugerată de George Călinescu: „ Dragoste, moarte, viața agrară, viața pastorală, război și asceză, totul e reprezentat” , criticul referindu-se la operele importante din creația autorului moldovean.

Criticul remarcă de asemeni monumentalitatea creației sadoveniene , aceasta fiind descrisă sugestiv ca „ o hartă eoliană, o țiteră uriașă cu mii de strune, care-i conferă dimensiunea de epopee a poporului român.”

Tot George Călinescu remarcă faptul că în opera lui Sadoveanu poate fi descoperit în același timp „realismul lui Balzac și melancolia unui romantic ,meditația aspră a lui Miron Costin , voluptatea senzorială a lui Rabelais”

Dacă pâna la Sadoveanu nuvela avea un loc de frunte în evocarea istorică, cu el se realizează evocarea istoriei tumultoase a țării noastre într-o lucrare amplă- romanul istoric, cu valori chiar de roman frescă sau epopeic așa cum este „Frații Jderi”

Romanul Frații Jderi constituie „epopeea renașterii naționale”, o frescă a periodei glorioase în care pe tronul Moldovei se afla domnitorul Ștefan cel Mare.

Sadoveanu crează in această construcție o mulțime de romane: romanul domniei lui Ștefan cel Mare, al curții sale, al unei familii(Jder) și al eroismului dovedit de un întreg popor în confruntarea cu turcii.

Se poate considera că epopeea sadoveniană este o revalorificare modernă a lucrării lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei, căruia scriitorul îi adaugă valențe noi.

Idei privind viața de la curtea domnitorului Ștefan ,geografia Moldovei din acea perioadă, politica și obiceiurile acelei vremi se transformă în literatură, într-o operă ce actualizează istoria și ideile ei fundamentale.

Un alt roman cu o tematică total diferită față de cele istorice este Baltagul văzut de Sadoveanu ca o replică dată baladei populare Miorița, în care scriitorul caută să îmbogățească înțelesurile vestitei creații anonime.

Opera poate fi considerată „romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan” , ale cărei suferințe sunt prezentate în toată complexitatea lor de Mihail Sadoveanu.

Existența păstorilor e marcată de mii de ani, în mod fundamental de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea depănată de Sadoveanu în romanul său este simplă: un păstor este omorât de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului, iar soția omului ucis îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, pe care o consideră neconcludentă, ci după „ legea nescrisă”, aplicabilă în lumea păstorilor.

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, în scopul răzbunării pentru uciderea soțului său, ci îndeplinește formal cerințele din vechime .

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia, care îi incriminează pe tovarăsii lui de drum.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman ce a rămas aparte în literatura română și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor și o dorință de a fi instrumentl destinului care restabilește echilibrul.

1.3Discurs epic în romanul modern

Direcția modernă existentă în literatura din perioada interbelică poate fi susținută având în vedere existența operelor scriitorilor Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Hortensia Papadat Bengescu.

Acest tip de roman, care aducea literaturii un suflu nou în epoca respectivă se bazează pe analiza psihologică la care sunt supuși eroii scrierilor.

Camil Petrescu a fost o personalitate marcantă a literaturii române fiind, romancier, dramaturg, poet și având contribuții în domeniul filozofiei. A fost un elev și un student foarte bun, doctoratul în filozofie fiind luat cu lucrarea „ Modalitatea estetică a teatrului”

Între anii 1916-1918 a fost pe front, ca ofițer, experiența fiind consemnată în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Personajul principal în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este Ștefan Gheorghidiu, remarcabil tip de intelectual, căruia scriitorul i-a prezentat in roman toate iluziile și deziluziile strâns legate de traiul în societatea burgheză interbelică în care trăia.

Credința lui Camil Petrescu era că intelectualitatea constituie o clasă aparte, care poate și trebuie să lumineze masele populare și care va conduce lupta pentru crearea unei noi ordini sociale, scriitorul fiind adept al ideilor de stânga.

Lui Gheorghidiu soarta îi oferă un dar neașteptat și anume lipsa grijilor materiale datorită unei moșteniri, dar acest fapt nu îi aduce liniștea și fericirea așa cum s-ar fi așteptat, banii amplificând problemele existențiale ale acestui personaj..

Pasiunea eroului pentru soția sa este în mare parte carnală,ea fiind o femeie foarte frumoasă, al cărei caracter era dominat de egoism și de dorința de a-și satisface orice capriciu indiferent cu ce implicații.

Lipsa comunicării între sufletele celor doi tineri conduce inevitabil la îndepărtarea lor și la apariția neîntelegerilor care până la urmă îi vor despărți, vina fiind împărțită între cei doi protegoniști.

„Conștiința eroului e obsedată nu de lumea ideilor pure ci de amănunte sentimentale chinuitoare” sustine criticul Ov.S.Crohmălinceanu despre Ștefan Gheorghidiu.

În a doua parte a romanului este relatată experiența lui Gheorghidiu în timpul războiului, o experiență tramatizantă, care l-a coborât din sferele înalte în care trăia și i-a arătat cum poate distruge războiul destinele a milioane de oameni.

Imaginea promovată de o întreagă literatură „eroică”, despre război , Camil Petrescu o respinge ca nefiind conformă cu realitatea, în esență războiul fiind un măcel produs de inconștiența conducătorilor vremii.

Se observă influențe ale scrierilor stendhaliene în special „Mănăstirea din Parma”cu privire la perspectiva din care e perceput războiul și anume aceea a personajului principal, nu a conducătorilor din acele timpuri.

Camil Petrescu a trăit pe viu experiența războiului, nefiind impresionat atât de chinurile fizice ale soldaților, cât de suferințele sufletești ale acestora , de așteptarea chinuitoare care precede moartea care până la urmă devine o izbăvire.

Un alt roman important al literaturii noastre scris de Camil Petrescu este „Patul lui Procust”.În această operă literară autenticitatea faptelor și trăirilor prezentate este transmisă prin documente (scrisori jurnale intime) fiind un roman modern, nu un roman în sens clasic.

Reconstituirea figurii lui Ladima este realizată de către autor din scrisorile lui, scrisorile doamnei T, articolele sale, punctele de vedere ale prietenilor, comentariile Emiliei și amintirile lui Fred.

Acest personaj reprezintă intelectualul ale cărui vise sunt zdrobite de contactul cu o lume meschină pe care nu o mai poate suporta.

El nu mai are parte precum Gheorghidiu de o soartă norocoasă, care să-i aducă bunăstarea materială, ci dimpotrivă el se luptă neobosit pentru traiul zilnic, paentru a putea supraviețui.

Camil Petrescu a fost o personalitate complexă, cu manifestări în diverse direcții ale fenomenului cultural, un creator al noului roman românesc.

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critica literară a acelor vremuri.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar care a fost unul dintre cei care au promovat opera scriitoarei.

În operele autoarei caracteristic este faptul că acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale, pe care scriitoarea le pune mereu în prim plan.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei, ci este un element auxiliar căruia nu i se acordă o importanță deosebită.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și scriitoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității, însușiri ce caracterizează o mare parte a eroinelor sale.

Hortensia Papadat Bengescu a creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, ce acționează mânate de instinct( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună,a romanelor sale există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria cu admirație „Nimeni n-a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a reușit să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze ale epocii în care și-a desfășurat activitatea scriitoarea.

O altă mare valoare a culturii române este Mircea Eliade, care a fost un mare scriitor și un gânditor român a cărui vastă operă merită cunoscută de generațiile următoare.

Opera integrală a lui Mircea Eliade ar ocupa în jur de 80 de volume, neținând seama de jurnalele sale și de unele manuscrise inedite.

Mircea Eliade este autorul a 30 de volume de lucrări științifice, romane, nuvele și eseuri care au fost publicate în 18 limbi, pe lângă acestea scriind și circa 1200 de articole și recenzii cu o documentare foarte variată și din domenii diverse.

Opera literară pe care a creat-o Mircea Eliade ilustrează convingerile sale , și este o ilustrare a problemelor epocii pe care a trăit-o.

După cum spune criticul OV.S.Crohmălniceanu „ Epica lui este o prelungire directă a eseisticii. Romanele sunt, cel puțin la început, niște” jurnale”, menite să înregistreze, fără nici o veleitate „literară” , „trăiri” intelectuale.”27

Scriitorul ia din „caiete” însemnări pe care le-a făcut despre diverși oameni pe care i-a întâlnit , gânduri despre sine și despre alte persoane, discuții pe care le-a purtat pe diverse teme, de artă, de filosofie ori sociale.

De altminteri Eliade mărturisește „ Tot ce scriu aici pare tubure și dezarticulat datorită nepriceperii mele de a povesti cum trebuie”

Întoarcerea din Rai și Huliganii au un caracter semifantastic în care autorul acceptă

că poate exista o realitate care este dincolo de simțuri . Ființa umană este permanent în căutarea

propriilor sale forțe care sunt ascunse, fiind doar un instrument al acestor forțe care scapă de sub

controlul său.

Ideile acestea se regăsesc atât în nuvela La țigănci, cât și în romanul său Noaptea de Sânziene.

Eliade a suferit influența lui Gide din Les faux monnayeurs, aplicând formula acestui roman în mai multe opere ale sale fiind convins că în acest mod lucrările sale devin documente ce înfățișează experiențe veridice ale unor experiențe morale.

Isabel și apele diavolului, Maitreyi și Șantier fac notă aparte fiind romane exotice, a căror acțiune se desfășoară în India, țară în care Eliade a studiat istoria religiilor.

Tema principală a celor trei romane este iubirea. La fel ca un alt scriitor ale epocii, Anton Holban, Eliade analizează câteva iubiri, făcând din acest demers o acțiune de autocunoaștere.

În romanul „Maitreyi”, implicarea sentimentală a autorului este destul de profundă, și autorul realizează o diagramă a momentelor de vârf și a căderilor pe care le poate cunoaște iubirea a doi oameni.

Romanul este de o sinceritate care cucerește cititorul , fiind o confesiune plină de pasiune referitoare la sentimentele trăite de doi oameni cu o formație atât de diferită, care suferă influențele culturii de care aparțin.

Autorului i s-au reproșat de către unii critici stilul și sintaxa deficitare, necizelarea pe care o prezintă exprimarea folosită pe alocuri. În ciuda acestor neajunsuri, mesajul de tip  sentință utilizat își păstrează virulența, textul oferă lectorului senzația de ardere, efervescență spirituală, prospețime.

                Indiferent de tipul de discurs propus și de tematica pe care o au scrierile sale, ceea ce se desprinde clar din majoritatea textelor sale este modelul de om-erou pe care Eliade încearcă să îl creeze.

Omul care este un erou al cunoașterii, „omul nou” – modelator de conștiințe, capabil prin „efervescența” gândirii sau a ideilor sale să schimbe lumi, mentalități, să reașeze „în matcă” idei, să le dea noi sensuri, noi înțelesuri.

             Eliade este un optimist care crede în capacitatea ființei umane de autodepășire.

            Model al generațiilor care i-au urmat, Eliade rămâne un reper, un exemplu care demonstrează „pe viu” că, indiferent care-ți este locul în istorie (pe care tu ți-l alegi sau Istoria, Timpul ți-l impun forțându-te să intri într-un anumit tipar, ), poți „marca” mersul vremii în care trăiești și impune valori care să reașeze, corect, idei, concepții, mentalități în cursul lor firesc,pentru progresul societății în general.

2.Portretul personajului literar în romanul romȃnesc interbelic

2.1 Tipuri de personaje în romanul interbelic

Un personaj este o plăsmuire a minții unui creator, o încercare a unui om de a imita realizarea supremă a divinității, după cum menționează marele filozof antic Aristotel în Poetica.

Termenul este în limba română un neologism ce a fost preluat din franceză, ca multe alte cuvinte actuale din vocabularul nostru, pe vremea când se dorea șlefuirea și îmbogățrea limbii noastre.

Etimologic, originea cuvântului este în latină sub forma persona, semnificația fiind aceea de „mască de teatru” sau „rol”.

Ar putea fi afirmat faptul că orice clasificare a personajelor literare este imposibilă, deoarece personajele, ca și indivizii care prezintă identitate istorică, sunt niște unicate.

S-ar putea spune exact cu aceeași tărie că orice clasificare poate fi posibilă, pentru că toate personajele care sunt create de scriitori , ca și indivizii cu o existență certă , sunt repetabile și identice în totalitatea lor, fiind definite printr-un numitor comun care este condiția umană.

Aceleași personaje ar putea să fie încadrate în categorii diferite și ar fi posibil să se demonstreze faptul că nu există nici o legătură între categoriile formulate, deoarece personalitatea umană este deosebit de complexă, încadrarea fiind dependentă și de personalitatea celui care efectuează analiza .

Personajul creat în operele epice este identificat prin portret, realizat conform opiniei lui Silviu Angelescu, prin următoarele :

1.corpul (siluetă, proporții): talie, constituție, brațele, gâtul, umerii, picioarele;

2.figura: forma capului, conturul feței, părul, fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, buzele, bărbia, tenul, ridurile (barba, mustățile), urechea;

3.semne particulare care au fost căpătate de personaj pe parcursul vieții – rectificări anatomice ce au sens cultural ( de exemplu urme ale unor intervenții chirurgicale), mutilări (juridice, religioase, profesionale, terapeutice, accidentale), tatuaje și ornamente (religioase, politice, erotice);

4.vestimentația pe care personajul alege să o poarte ;

5.podoabe și insigne;

6.trasături dinamice (funcționale): ținuta corpului, poziția capului, mersul, mimica, privirea, vocea, râsul, tusea, vorbirea;

7.efectul de ansamblu sau mina, aerul personajului

Criteriul principal de judecată pentru un personaj conform opiniei lui Roland Barthes , important critic literar și filozof francez, este statutul său ca ființă imaginată ce a avut ca sursă de inspirație realitatea sau care este pur ficțională.

Barthes numește personajul „ființă de hârtie” , sugerând în acest mod faptul că autorul nu mai poate interveni asupra acestuia după ce a fost creat.Personajul devine ca urmare a apariției sale liber și nu mai poate fi supus autorității creatorului său.

Personajele au fost clasificate conform mai multor criterii cele mai importante dintre acestea fiind:

1.Rolul pe care personajul îl poate avea în planul îndepărtat al textului, printr-o viziune de ansamblu: personajul alegoric, a cărui semnificație este descoperită pe deplin de cititor abia la finalul acțiunii, suprapersonajul, ce poate fi reprezentat și de un lucru ccăruia i se conferă valoare de simbol(un exemplu putând fi hanul din creația sadoveniană), arhetipul (ce provine din mitologia ce are caracter inițiatic, având o legătură profundă cu unul dintre miturile umanității), sau mai nou, anarhetipul ce este un termen folosit în cercetarea ce se realizează asupra imaginarului și ale cărui caracteristici sunt contradicția și existența unor simboluri ce ambiguizează mesajul și care este o opziția la unitatea specifică a arhetipului.

2.Rolul pe care îl poate avea un personaj în textul respectiv poate fi:

-pozitiv (acesta fiind un erou înzestrat doar cu calități, care sunt relevate pe parcursul desfășurării acțiunii sau sunt menționate de autor în mod direct)

-negativ( acest tip de personaj are un mare număr de defecte, care sunt esențiale pentru a-l caracteriza)

-complex(cele mai veridice peronaje, deoarece reprezintă cel mai bine ființa umană, în care defectele coexistă cu calitățile)

3.Posibilitatea pe care o are personajul de a evolua odată cu desfășurarea acțiunii:

-tip, ce reprezintă personajul care evidențiată în mod puternic o singură trăsătură de comportament, e a fost denumit de E.M.Forster „personaj plat”, ce nu evoluează

-caracter, care este cel ce își diversifică trăsăturile și evoluează pe parcursul operei, ce a primit denumirea de „personaj rotund” dată de același teoretician.

4.După rolul pe care îl are în desfășurarea acțiunii, personajul poate fi:principal, secundar, episodic sau figurant

5. Conform cu rolul pe care personajul îl are în raport cu naratorul se pot deosebi:

-personajul marionetă care cunoaște mai puțin decât autorul care este omniscient, viziunea lui fiind extradiegetică sau „din spate”.

-personajul –narator care este specific perspectivei”împreună cu” și care aduce senzația autencității faptelor rezultatul fiind o limitare a omniscienței și la posibilitatea realizării mai multor interpretări.

Naratorul este intradigetic și se identifică cu personajul principal, cititorul având acces doar la modul în care gândește și vede lucrurile personajul principal.

-personajul-narator-martor este specific perspectivei „din afară”, fiind un personaj care aduce limitări în ceea ce cunoaște atât personajul principal cât și naratorul sau cititorul .

Vasile Popovici propune o clasificare după criteriul complexității judecării personajului : -Personajul monologic nu se confruntă cu tensiuni ce nu pot fi rezolvate, autodistructive, astfel încât conștiința sa nu are posibilitatea de a fi în opoziție cu ea însăși.

-Personajul dialogic este diferit de cel monologic tocmai pentru că lui îi lipsește unitatea și liniștea deoarece își duce existența într-un univers pe care nu îl poate controla, ideile lui se succed în mod treptat, văzând în experiențe o cale de transformare. Se poate spune că el intră în dialog cu sine și descoperă „o conștiință incontrolabilă: a celuilalt, însă totodată și a sa .

-„Delegat al socialului”, personajul trialogic are un „orizont mai îndepărtat”, unificator, o instanță din interiorul ficțiunii care realizează judecarea protagoniștilor. De obicei, acest personaj joacă rolul unei instanțe superioare, de exemplu „gura satului”, care anulează impresiile subiective pe care le are personajului dialogic. Acest tip de personaj prezintă o totală neimplicare în acțiune, având funcția de martor și prezintă o instanță care punctează întocmai desfășurarea unor evenimente .

În perioada interbelică în romanul românesc au fost create personaje remarcabile, rămase în istoria literaturii române.

Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, are în centru povestea unui fiu al satului transilvănean Pripas, care caută să își depășească condiția pe care o avea prin descendența sa din unii dintre cei mai săraci oameni ai locului.

Caracterizarea directă făcută de narator este definitorie pentru prezentarea personajului Ion, la inceputul romanului , în scena horei “Avea ceva straniu in privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, aceasta fiind o aticipare a comportamentului ulterior.

Deoarece știa totul despre el, naratorul îi subliniază toate calitățile “Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. iar pământul îi era drag ca o ibovnică”.  Rebreanu mai precizează faptul că “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. 

Comparația aceasta este sugestivă în sublinierea sentimentului de dragoste nețărmurită pentru pământul care i-ar fi adus o poziție onorabilă în ierarhia socială existentă în comunitate și respectul sătenilor in satul în care el considera că averea este o mare cinste.

Compararea pământului cu mama, femeia ce joacă un rol primordial în viața fiecărui bărbat, are un înțeles deosebit pentru el, deoarece pământul i-ar aduce un sentiment de ocrotire și siguranță.

Caracterizarea directă care este făcută de alte personaje demonstrează că este firesc ca personajul să fie văzut în mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancționare, conducând la întregirea chipului celui care se afirmă și ca personaj exponențial, diferit de toți ceilalți țărani care sunt pesonaje în literatura română.

Pentru Vasile Baciu, tatăl soției sale Ion este „hoțul”, „ sărăntocul” și „ tâlharul”, pentru Ana este „ Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numește „ stricat ș-un om de nimic”, „ un obraznic” ce este necesar să primească „ o lecție”, dar după ce Ion lasă pământul bisericii, este numit „ mândru creștin”. Lipsa de respect față de autorități îi aduce caracterizarea de „ becisnic”.

Pentru Titu Herdelea el este „ o canalie” și este curios faptul că până și mama sa îl crede “proclet”, deci se constată faptul că se contureaza chipul unui bărbat dur, violent, egoist și furios pe toată lumea deoarece nu are pământ.

Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestivă în acest caz având în vedere ceea ce face personajul. Fiind de origine umilă, batjocorit de cei bogați, realizează faptul că nu poate scăpa de sărăcie pentru că nu avea cum să moștenească de la înaintașii săi nimic și nici nu avea disponibilitatea financiară să cumpere pământ, după cum procedau alții, de aceea Ion își fixează un țel al existenței sale obținerea de pământuri și singurul glas pe care îl aude și îl ascultă este cel al pământului.

Faptele care au fost sărvârșite de țăranul ce era obsedat de ideea obținerii a cât mai mult pamant îl fac să devină un om fără inimă deoarece o batjocorește pe Ana și o face de râsul satului, o bate , vrea să-și lovească propria mamă și își injură tatăl.

Caracterizarea indirectă care este făcută prin comportamentul său arată degradarea umană suferită de personaj, disprețul și ura sa față de Ana, supusă și umilă pe care o consideră vinovată de nefericirea sa.

Răzbunarea sa pe cei bogați este seducerea Anei căreia îi dă de înțeles că o place , alintând-o și făcând-o să creadă în sinceritatea sentimentelor lui.

Caracterizarea lui Ion prin gesturi și atitudini este realizată printr-un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decât cuvintele, comunicând în acest fel despre individ mai multe decât acestea.

Gesturile de tandrețe pe care le face în prezența Floricăi surprind un Ion umanizat, care este capabil să păstreze în sufletul său și glasul iubirii, care a fost învins în mod clar de glasul pamântului.

Atitudinea pe care o are în fața pământului este aceea a unui barbat îndrăgostit ce își exteriorizează patima prin gesturi fierbinți.

Scena în care Ion sărută pamântul lui Vasile Baciu, depășește limitele firescului în dragostea pentru pământ.

După ce o face să sufere pe Ana, aceasta se sinucide, dar Ion rămâne nepăsător și indiferent, ascultă glasul iubirii și incearcă să o recapete pe Florica, considerând că fericirea lui nu este deplină dacă nu o are alături.

Autocaracterizarea arată faptul că atunci când incearca sa se lămurească cu privire la calea pe care trebuie să o urmeze, Ion oscilează intre a se considera prost sau inteligent.

De aceea, vorbind cu sine, rostește „ Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, învinovățindu-se pentru momentele sale de slăbiciune în care , văzând frumusețea Floricăi, ar fi fost tentat să fugă cu ea în lume, renunțând la Ana.

În viziunea lui Rebreanu , Ion este „un individ care în lipsa de orientare a celorlalți știe ce vrea”

În Enigma Otiliei, George Călinescu crează o adevărată galerie de personaje masculine, fiecare dintre ele reprezentând un tip aparte.

Despre Costache Giurgiuveanu se admite a fi un avar în tradiția lui Hagi Tudose, însă Călinescu s-a arătat rezervat față de aprecierile de acest fel spunând” Am descris un om, atâta tor, n-am avut în vedere o schemă”. Și tot el spunea „… a fi zgârcit cred că nu este de ajuns pentru a fi numit avar”

Eugen Simion descrie din perspectivă proprie acest personaj „ Costache Giurgiuveanu, numit mai simplu moș Costache, este un bătrân suspicios și zgârcit nu lipsit de anumite calități morale. Este, în culori răsăritene, un moș Goriot care-și iubește fiica adoptivă (Otilia), dar ezită s-o înzestreze legal, după cum în calitate de tutore al orfanului Felix Sima , ține o contabilitate corectă a veniturilor, dar , dintr-o precauție aproape morbidă, sporită de senectute, nu-i dă pe lună decât o sumă modică de bani”

În operele literare, zgârcitul este de obicei un personaj detestat ,plin de ridicol, dar Călinescu face din el un personaj simpatic, capabil de afecțiune.

Într-adevăr,făcând comparație cu Harpagon, Grandet sau Hagi Tudose constatăm că avariția lui este „mai mult o manie”, după cum reflectează Felix .Un adevărat avar nu ar consimți nicidecum să se despartă de banii lui, dar Otilia are o mare influență asupra bătrânului și reușește să smulgă de la bani pentru cheltuieli zilnice și banii cuveniți lui Felix.

Scena în care bătrânul fiind bolnav face o rețetă este relevantă în acest sens.Prețul cerut de primul farmacist la care a mers i s-a părut prea mare, așa că merge și la al doilea care îi cere mai mult cu treizeci de bani ceea ce îl determină să se întoarcă la primul farmacist.

Concepția lui privitoare la nesiguranța păstrării banilor la bănci, și ideea de a găsi în casă un loc pentru păstrarea averii este comună multor oameni, chiar din zilele noastre.El își apără averea într-un mod care până la urma s-a dovedit a fi ineficient , deoarece Stănică i-a găsit ascunzătoarea.

Cu toate acestea, după ce a suferit cel de al doilea infarct, îi dă lui Pascalopol o sută de mii pentru a crea un fond pentru Otilia, iubirea sa pentru fată fiind evidentă.

Este o persoană puternic ancorată în trecut , pe care îl socotește superior prezentului, tinerețea lui fiind un punct de referință în toate domeniile vieții.Pentru a asigura viitorul Otiliei, se hotărăște să-i facă o casă deoarece locuința, se gândea el „ nu ți-o poate cheltui ginerele”

Costache este în esență un om practic, dar această fugă din fața realităților epocii face ideile sale, bune în fond să nu mai fie potrivite timpului în care își trăiește ultimii ani.

Temerile lui moș Costache referitoare la setea nepotolită de avere a surorii sale s-au dovedit a fi adevărate, familia Tulea neașteptând moartea bătrânului pentru a da lovitura.

Căratul mobilelor în locuința lor atunci când bătrânul are al doilea atac reprezintă cel mai bun exemplu al vânătorii avuției lui Giurgiuveanu de către rudele acestuia „ Decât să vină cineva să le fure mai bine să le ducem dincolo”

Un alt personaj important al acestui roman este Felix Sima, tânărul care provine dintr-o familie respectabilă ( tatăl lui fiind doctor), rămas orfan înainte de vreme și pe care părintele său l-a pus sub ocrotirea lui moș Costache până la maturitate.

Felix este definit chiar de scriitor „ martor și actor” , ne introduce în atmosfera romanului prin descrierea casei lui moș Costache, privită în detaliu.

Opera literară are în centru formarea personalității tânărului, din acest punct de vedere putând fi considerat un bildungsroman. Felix participă direct la desfășurarea acțiunii, de aceea el este un actor în cadrul romanului.

Tot prin ochii lui ni se prezintă lumea adunată la jocul de cărți din casa Giurgiuveanu, celelalte personaje fiind privite în funcție de sentimentele pe care le nutrește personajul martor în privința lor.

Portretul lui fizic relevă unele din trăsăturile lui morale și anume ambiția și determinarea. Aflăm deci că „ fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „ de culoare măslinie” , nasul „ de o tăietură elinică”, acesta conferindu-i o notă voluntară.

Comportamentul lui, gesturile, acțiunile, sugerează o fire voluntară, lucidă, o mare nevoie de a cunoaște adevărul și un spirit de observație foarte ascuțit.

Atracția dintre el și Otilia a fost spontană și s-a transformat cu repeziciune în iubire . De aceea, el ajunge să se îndrăgostească profund de enigmatica tânără, dar este chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între iubirea sa inocentă și răutățile strecurate de clanul Tulea la adresa fetei.

Otilia este pentru Felix cea care îl inițiază într-o lume nouă pentru el, este un intermediar între el și răutatea celor din jur. Realitatea ostilă este de multe ori îndulcită de încurajările fetei.

Față de primirea ciudată pe care i-o face moș Costache, simpatia cu care îl tratează Otilia îi ridică moralul și îl face mai încrezător în forțele proprii.

Călinescu fixează statutul lui Felix în raport cu celelalte personaje iar această schemă a evoluției lui fiind fixată el o îmbogățește prin intermediul faptelor sale.

Plecarea Otiliei la Paris însoțită de Pascalopol îl motivează pentru a deveni și mai bun în profesia pe care a îmbrățișat-o , eșecul în dragoste adăugându-i un plus de maturitate.

După dispariția Otiliei, el nu caută să iasă din această dezamăgire profundă printr-o soluție tragică, Felix nu este un Werther , care suferă neîncetat după iubirea pierdută.

Omul cu aspirații înalte își urmează calea proprie, lecuindu-se de această iubire care i-a adus suferință.

Relațiile sale cu celelalte personaje, ne înfățișează un Felix în postură de intelectual superior, care se află deasupra intereselor meschine și superficialității lumii burgheze, fiind condus de un cod superior de norme etice „ să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.

Înzestrat cu o mare ambiție, Felix este un student foarte bun și pasionat de domeniul medicinii.. El muncește cu seriozitate și publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză, devenind un nume cunoscut în medicină, și muncind cu dăruire devine profesor universitar.

Se căsătorește cu o fată de politician al vremii, căsătorie care îi asigură un statul social invidiat de mulți, având relații în diferite medii ale vieții publice.

Suferințele pe care le trăiește din cauza iubirii îl fac să înțeleagă faptul că banul are o putere foarte mare în societate și că singura șansă de a supraviețui este supunerea totală la regulile societății.

Această ipostază de personaj martor este dată de observațiile pe care Felix le face descriind amănunțit exterioarele (străzi, clădiri) ,interioarele( încăperi, case) , ori înfățișarea diverselor personaje.

Stănică Rațiu este un personaj, care prin ceea ce spune și ceea ce face se înscrie în tipologia ariviștilor care apar pentru prima oară în literatura română odată cu Dinu Păturică, și care continuă cu Tănase Scatiu sau Lică Trubaduru.În același timp este tipul demagogului, având asemănări cu Nae Cațavencu al lui Caragiale .

Modul lui de a parveni este cu totul nou, deoarece și societatea în care trăiește este diferită de cea a secolului trecut. Urmărirea propriilor interese și îmbogățirea fără muncă sunt singurele percepte pe care la respectă cu sfințenie Stănică.

Stănică Rațiu este soțul nelegitim al Olimpiei, fata cea mare a lui Simion și Aglae Tulea.Este un avocat fără clienți, care urmărește o împrejurare favorabilă pentru a se îmbogăți.Banii reprezintă zeul suprem pentru el, de aceea nu se căsătorește legitim cu Olimpia, deoarece tatăl acesteia nu vrea să-i dea acesteia casa promisă ca zestre.

Eroul călinescian este o persoană îngrijită, căreia îi place să fie în pas cu moda și care arată multă hotărâre. Autorul îi face un portret fizic amănunțit „ Era roșu la față, fără să fie propriu zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul mare și negru, foarte creț și cu mustața în chip de muscă. Un guler înalt și tare ținea o cravată înfoiată ca o lavalieră.”

Caracteristica lui Stănică este vocea , așa după cum ni-l prezintă autorul „ Stănică vorbea sonor, cu gest artistic și declamator” .

Avocatul provine dintr-o familie numeroasă, de aceea puțina avuție pe care a avut-o s-a împărțit la multe persoane. De aceea, el este hotărât să obțină bani ca să poată trăi.Meșteșugul său este vorbitul, cuvintele lui având mare efect asupra interlocutorilor .

În unele privințe, el seamănă cu moș Costache, deoarece împrumută bani de la cine reușește , chiar și de la servitoarea Marina. El este cel mai vorbăreț personaj al romanului, cu un talent oratoric deosebit.

El a dorit o relație cu Olimpia , deoarece spera că va avea o situație materială sigură , dar sentimentele pe care le tot expune sunt pură demagogie, el fiind atras de Georgeta, o femeie ușoară influentă.

Ține nenumărate discursuri, dar nici el nu crede ceea ce afirmă cu tărie despre religie, morală, societate și ai ales referitor la tema lui favorită familia.

Comportarea lui este diferită în fața oamenilor, aceasta depinzând de persoana pe care dorește să o impresioneze , adoptând maniere alese cu soacra sa, pe când pe Aurica „o ia în brațe și o sărută viguros”. Este un actor cu talent, jucând o mulțime de roluri, funcție de interesele de moment .De exemplu în timpul bolii lui Costache îi povestește despres decese cu scopul de a-l demoraliza și a-l înspăimânta.

Găsirea locului în care moș Costache a ascuns banii devine preocuparea lui centrală atunci când moș Costache se îmbolnăvește.Profită din plin de ocazia ivită și fură banii lui Giurgiuveanu provocându-i un șoc teribil acestuia.

După ce reușește să ascundă banii, o părăsește pe Olimpia și se însoară cu Georgeta, de care se simțea mult mai mult atras.În final, escrocul Stănică devine o personă remarcabilă și respectată în această societate, pentru care nu contează mijloacele prin care se parvine, ci numai bogăția.Este singurul personaj al romanului care obține tot ceea ce își dorește, împlinindu-și toate visele.

Din galeria personajelor masculine face parte și Leonida Pascalopol, bogatul moșier care era în strada Antim ca la el acasă.

Fiind o persoană manierată, contrastul între el și persoanele care frecventau în mod obișnuit acea casă este foarte mare.

Felix constată că Pascalopol „ era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuși evitând impresia de exces ,carnoc la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustăților cărunte.”

Moșierul era un iubitor de frumos și un adept al traiului bun, bucurându-se de avantajele oferite de averea sa „ și de originea sa socială”. Buna creștere evidentă, îl făcea să aibă un comportament cavaleresc chiar și față de Aglae , ale cărei mojicii le suportă cu stoicism.

Se poate spune că motivul prezenței sale în casa Giurgiuveanu este Otilia, pe care o știa din copilărie și de care ajunsese să se îndrăgostească.

Visul lui era să devină soțul fetei, pentru a-i putea oferi tot ceea ce își dorea cu ajutorul averii consistente de care dispunea iar atunci când Otilia s-ar plictisi de ocrotirea lui să o lase liberă să-și trăiască viața, nu să fie legată de un om aproape de bătrânețe.

Ion Bălu crede despre Pascalopol că „ reprezintă întruchiparea opulenței din vis a lui Călinescu.Cu puțin sânge grecesc în vine, cultivat deasupra mediei, moșierul este un rafinat epicureu, a cărui situație materială prosperă îl pune la adăpost de vicisitudinile existenței”

Felix nutrește sentimente de gelozie față de moșier, considerând că acesta nu este potrivit pentru Otilia, a cărei dragoste vroia și el să o câștige.

Sunt interesante și afirmașiile lui Eugen Simion referitoare la personalitatea lui Pascalopol „ Ca personaj de roman, Pascalopol ilustrează ideea criticului despre bărbatul matur și ocrotitor , pasioonat cu măsură, afabil și lucid. El discută deschis cu Felix și își apără cauza sentimentală fără a abuza de situația lui de om cu bani…Fapt rar în epica lui G. Călinescu , personajul scapă de ironia naratorului. În fine, Pascalopol nu-și pune niciodată întrebări la care nu știe să răspundă”

Otilia îl vede pe Pascalopol ca pe un „om de lume”, „un bărbat șic și singur, săracul” și „un om de mare caracter”. Pentru a fi aproape de tânără, dornic să aibă o familie, vine mereu în casa lui moș Costache, acceptând să piardă la cărți în favoarea bătrânului, aduce bunătăți pentru cină,rabdă fliturile Auricăi și vulgaritatea, ca și tupeul lui Stănică.

Cu discreție și delicatețe, el este pentru fată un sprijin nu numai financiar, ci și moral, ocrotind-o pe orfană cu o mare eleganță.

Titi și Simion Tulea sunt două cazuri patologice, nebunia fiind ceva ereditar în familia Tulea.

Titi Tulea este un retardat, care nu poate gândi ceva creativ. Înfățișarea sa este descrisă de Felix la prima vizită pe care o face în casa familiei Tulea. Tânărul era „ mai în vârstă decât Felix cu câțiva ani”, având” o ușoară mustață și bărbia despicată în două „ și semăna foarte bine cu tatăl său. Ca și acesta, are preocupări copilărești copiază note muzicale sau cărți poștale și este din ce în ce mai apatic, cu excepția perioadelor când face o criză.

Nu este capabil să învețe carte, rămânând repetent de mai multe ori.Este foarte ascultător față de mama sa, pe sprijinul căreia contează și care crede în capacitățile lui intelectuale

Evoluția sa este previzibilă, și anume demența senilă, asemenea tatălui său pe care îl moștenește, devenind la fel de apatic și de dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jur.Relațiile sale amoroase nu durează, femeile nefiind interesate prea multă vreme de acest tânăr bolnav.

Tatăl lui Titi, Simion Tulea este un pensionar care face pe parcursul romanului pași repezi spre nebunie.

Starea lui este manifestată prin crize de melancolie profundă, sau de agitație, devine obsedat să mănânce cât mai mult, crede că este Isus Cristos, lucrează la gherghef .

Toate aceste ciudățenii o lasă indiferentă pe soția sa , care era interesată numai de bani, grija ei față de Simion manifestându-se datorită faptului că reprezenta o sursă importantă de venit.

Portertul fizic este realizat de către Felix, la începutul romanului , în care ni se prezintă „ un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare și cu o broboadă pe umeri”, cu mustăți „pleoștite și cu un mic smoc de barbă”

Pe parcursul romanului, starea sa este din ce în ce mai proastă, fiind din ce în ce mai bolnav „ cu fața suptă și cu părul foarte albit , avea o privire fanatică, de o fixitate suparătoare”.

Soarta lui este până la final să fie internat la ospiciu, deoarece nebunia sa devine din ce în ce mai supărătoare.

Acestea sunt câteva tipuri de personaje interesante create de scriitorii perioadei interbelice în operele lor cu o tematică extremă de diversă.

2.2 Personajul feminin în literatura interbelică

Încă din cele mai vechi timpuri, bărbații au considerat că sunt stăpânii absoluți ai acestei lumi iar femeile sunt ființe imperfecte, care trebuie să fie supuse și răbdătoare în fața bărbatului, să îi asculte indiferent câte defecte ar fi avut aceștia.

O femeie nu putea fi mai inteligentă decât un bărbat și trebuia să accepte hotărârile pe care le lua capul familiei, deoarece acesta era persoana înțeleaptă care era abilitată în acest sens.

De asemenea, dreptul la educație le era îngrădit, deoarece doamnele și domnișoarele trebuiau să fie ființe decorative, care să încânte privirea și să se ocupe de treburile casnice și eventual de creșterea copiilor.

O femeie care muncea la sfârșitul secolului XIX nu putea supraviețui singură în condiții decente, deoarece munca femeilor era foarte prost plătită, femeile fiind în acea epocă dependente total de bărbați, sau sortite să ducă o existență mizeră.

În același timp, șansa la un măritiș convenabil depindea de dota (zestrea) pe care părinții o ofereau viitorului ginere pentru ca acesta să ia respectiva fată în căsătorie.

Emanciparea femeii se produce la începutul secolului XX, în perioada interbelică, acest fapt fiind ilustrat și de literatura creată în acea perioadă, în special de romanele din acea epocă.

Scriitorul și filozoful francez Gilles Lipovetsky încearcă să dea o explicație modificării structurale și mentale a femeii de-a lungul timpului definind în evoluția acestui concept trei epoci.

Prima femeie ar putea fi caracterizată drept o „femeie depreciată”, condiție care a fost determinată în societățile primitive de slăbiciunea fizică a femeii în raport cu bărbatul. În aceste comunități femeia reprezenta mai mult un lucru decât o ființă înzestrată cu voință și cu personalitate proprie, fiind în mod sistematic devalorizată și disprețuită.

A doua femeie este cea care corespunde „femeii slăvite”, model ce se face remarcat începând cu a doua jumătate a Evului Mediu. Aceasta este femeia diafană, un simbol al dorinței, vaporoasă și inaccesibilă. În unele cazuri , nu numai dragostea pe care acest tip de femeie o poate oferi este ieșită din comun, ci, se poate manifesta și o ipostaza de ființă sacră, care este o protectoare a casei, ce are drept atribuție principală educarea copiilor, uneori îndeplinid scopul ca prin intermediul oamenilor pe care-i formează să modifice fața societății.

A treia femeie este femeia nedefinită care are de îndată ce dobândește libertatea și puterea financiară, posibilitatea de a se reinventa. Își exercită drepturi care altădată erau de neconceput cum ar fi accesul la educație, la studii, ceea ce îi oferă posibilitatea de a fie la fel de bine pregătită din punct de vedere intelectual ca și bărbatul, existând în multe situații o concurență directă cu acesta în ceea ce privește ocupațiile, profesiile. Femeia a devenit un factor decizional, atât în cuplu, cât și în împărțirea sarcinilor între parteneri pentru a asigura o educație solidă pentru copii .

În privința evoluției personajului feminin în general, literatura creată de-a lungul vremii s-a dovedit a fi destul de nedreaptă, deoarece majoritatea scriitorilor fiind bărbați, perspectiva asupra acestui tip de personaj a fost într-un orecare mod distorsionată.

Este de ajuns să ne aducem aminte de argumentul lui G. Călinescu în acest sens ,,femeia, legată de pământ prin fiziologia ei, nu se simte Beatrice, nu are vocația conducerii spre cer. Ea e stăpânită mereu de problema raporturilor cu bărbații și a procreației”.

Se poate spune că, această femeie, pe care mulți scriitori, îndeosebi cei romantici, au idealizat-o, are defectele sale, dintre care cel mai important care trebuie să fie menționat este acela că latura sa predominantă este cea socială, deoarece femeia trăiește în societate, fiind dependentă de ceilalți indivizi în special de familia sa, în aceeași măsură în care și ei, la rândul lor, depind de ea. Ea nu are nevoie de recunoașterea postumă, afirmă tot criticul G. Călinescu, fiindcă gândirea ei este practică.

Sigmund Freud, care și-a întemeiat metoda sa revoluționară din domeniul psihopatologiei chiar prin sondarea inconștientului, la sfârșitul vieții n-a putut spune altceva decât că „ Marea întrebare la care nu s-a răspuns niciodată și la care nu am fost în stare nici eu să dau un răspuns, după 30 de ani de studiu, este sufletul feminin.”

Se cuvine deci a fi menționate câteva trăsături particulare ale psihicului feminin:o imaginație debordantă, sensibilitate accentuată, răbdare, capacitate impresionantă de a asculta și simplifica, predominanța vieții vegetative, ușurința de a se exprima, inteligență dee tip afectiv – intuitiv, dexteritate, prevalența sentimentelor estetice.

Evoluția socială și istorică a omenirii a determinat modificarea psihologiei personajului feminin. Din antichitate și până în zilele noastre, personajul feminin a fost supus evoluției, aceasta realizându-se în funcție de statutul socio-istoric pe care l-a avut femeia.

Femeia are așadar posibilitatea să își modeleze propriul destin, într-o lume care din nefericire este dominată tot de bărbați, acest model social fiind dus mai departe prin intermediul păstrării (uneori inconștient) a vechilor norme și tradiții.

Emanciparea femeiicare s-a realizat în perioada interbelică va genera noi tipuri de personaje feminine, având o viață psihologică intensă, care luptă să ascundă sau să divulge secrete, să-și asigure ei și copiilor ei un trai liniștit și confortabil . De cele mai multe ori în romanele epocii apare conturat chipul femeii-mamă, mai ales în literatura română, căci la urma urmei aceasta este valoarea supremă a femeii.

Marii romancieri români de la începutul secolului XX au creat diverse tipuri feminine care dau o atracție suplimentară operelor respective, datorită însușirilor cu care autorii și-au înzestrat eroinele, indiferent dacă acestea au fost femei adânc ancorate în tradiție, prezentate în romanele lui Rebreanu sau sadoveanu sau femei moderne și sofisticate create de Camil Petrescu sau Hortensia –Papadat Bengescu.

În romanul Ion figura principală feminină este cea a Anei, tipul soției îndrăgostite și devotate care nu are parte de iubire și care are un destin crunt, care este total nemeritat pentru o ființă onestă, care nu a dorit decât să fie fericită.

Dintre toate personajele feminine care sunt propuse publicului de romanul interbelic, fiecare dintre acestea reprezentând o ipostază afeminității , Ana, care este fata unui om cu stare din satul Pripas, pe nume Vasile Baciu, pare născuta sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existențe tragic care o marchează încă din fragedă tinerețe.

Scriitorul o surprinde pe Ana in trei ipostaze succesive ale evoluției sale, care îi conturează în mod treptat profilul moral, prin analiza sufletului ei chinuit: cea de femeie tânără și naivă , care este indrăgostită profund de Ion, cel căruia îi incredințează inima și viața sa, aceea de soție, care îndură cu umilință vorbele nedrepte și loviturile bărbatului pe care și l-a ales și cea de mamă, ipostază care în împrejurări normale, ar fi putut fi salvarea pentru femeia nefericită.

Firele care o leagă pe Ana de viață sunt de la început destul de firave iar pecetea anilor cenușii pe care i-a petrecut în casa tatălui ei se observă în firea tăcută a eroinei, în puterea de a îndura. Iubirea sa pentru Ion este și o smulgere din ce fusese viața ei de până atunci și o speranță pentru un viitor mai luminous care s-a dovedit a fi doar o iluzie.

Intreaga existență a Anei, deși scurtă ca durată stă sub semnul iubirii și blandeții, virtuți care reliefează un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, rușinoasă, cumnite, prototipul femeii de la țară. Din punct de vedere fizic, Ana nu impresionează prin nimic, pentru Ion, ea fiind o fată „ slăbuță”, „ urâțică”.

Ana nu e frumoasă, fapt ce generează tragedia personală, căci pentru țăranii care sunt mânați de instincte este mai important ceea ce văd, ceea ce au, nu calitățile sufletești ale soției de care nu sunt prea interesați.

Nici celălalt pretendent al Anei, George Bulbuc nu o consideră pe Ana cea subțirică, cu mersul șovăielnic, foarte frumoasă: „Nu zicea că-i cine știe ce de frumoasă, ‟ însă Ana îi fusese „făgăduită „ .

Destinul nu îi hărăzește Anei doar un tată bețiv, autoritar ci și un soț viclean care nu a iubit-o un singur moment, nefericirea sa fiind totală, destinul neoferindu-i nici măcar o clipă în care să se potă declara fericită. .

Dragostea poate face minuni iar George reușește să-și schimbe perspectiva atunci când Ana pare a fi inaccesibilă și neinteresată de el : mergând mereu pe la ea, „i se părea frumoasă ruptă din soare‟, această perspectivă fiind creată și de averea pe care Ana urma să o moștenească..

Fiind o ființă firavă și lipsită de personalitate, copleșită de voința lui Ion, convinsă de cuvintele și de gesturile lui drăgăstoase care au copleșit-o șiau făcut-o să creadă în fericire , Ana va deveni o victima ușoară a bărbatului ce era interesat numai de zestrea e care i-o putea aduce.

În pofida acestei firi slabe relevată la inceputul cărții , Ana va dovedi pe parcursul romanului o voință ca și o putere de a răbda toate umilințele uluitoare. Se poate constata că nu numai Ion este un revoltat, care încalcă normele colectivității din care face parte , Ana insăși are aceeași condiție, deoarece nesocoteste obiceul tipic al lumii rurale de a accepta căsătoria plănuită pentru ea , în care latura sentimentală nu are nici un fel de importanță , Rebreanu comentând în acest sens „ Ana lui Vasile Baciu era făgăduită lui George Bulbuc de nevastă. Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau”.

Având motivul dragostei sale nețărmurite pentru Ion, Ana acceptă relația cu acesta și chiar și în momentul în care rămâne însărcinată și ajunge de râsul satului și este crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproșează nimic bărbatului iubit.

Deoarece „ a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângaietoare[…] sufletul ei trist căuta o dragoste sfioasă și adâncă”, pe care a crezut cu putere că i-o poate oferi Ion, bărbatul de care se îndrăgostise.

Din iubire Ana își înfruntă tatăl, acceptând umilințele lui pentru a-și ocroti copilul, rodul dragostei sale cu bărbatul iubit . Ceea ce o distruge este faptul că la un moment dat sesizează lipsa totală de afecțiune a lui Ion, pentru care ea făcuse cel mai important sacrificiu, cel al onoarei ei : „ își zicea mereu, că fără el ar trebui să moară”.

Frământările fetei, care devenise nesigură de dragostea lui Ion, și care era complexată de frumusețea Floricăi, au fost surprinse cu fină intuiție psihologică, scriitorul insistând în mod deosebit pe deznădejdea ei care îi da adesea „ gânduri de moarte”.

Un eveniment care marchează un moment de cumpănă în viața Anei este nunta Floricăi cu George deoarece femeia întrevede din acea zi moartea ca pe o scăpare, o eliberare de suferința care o măcina de atâta vreme. Ana realizează că simte “o silă grea pentru tot ceea ce o inconjoară”, iar copilul îi pare o povară iar în minte încpe să îi apară în mod obsesiv imaginea lui Avrum care se spânzurase.

Sinuciderea ei este descrisa de Rebreanu minuțios intr-un capitol cu mare forță analitică, pe care l-a intitulat Ștreangul. Moartea ei, fără ca Ana să fi avut intenția asta, devine prin urmările ei, o pedeapsă cumplită pe care o aplică celui care i-a distrus viața.

Rebreanu o caracterizează în mod direct înaintea scenei sinuciderii: „Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat părea însăși desperarea‟.

Pe Florica, pe care o iubește, Ion o vede ca pe un etalon al frumuseții „Râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”, iar George o privește la început doar ca pe un tovarăș de suferință iar singurul motiv pentru care dansează cu ea este gelozia, căci plecarea Anei de la horă cu Ion stârnește o mare mâhnire în sufletul lui.

Femeile devin, deci, ținte ale bărbaților care doresc să parvină, în cazul în care provin din familii bogate, sau monede de schimb ale orgoliului lor.

Acestea sunt „femei-trofeu‟, care sunt dorite pentru o perioadă sau din anumite motive, iar dragostea și plăcerea de a privi o femeie au în sistemul de referință pe care îl are bărbatul, în mod evident, caracter mai puțin important.

Femeii îi rămâne așadar de jucat un rol neînsemnat, secundar, căci societatea nu îi dă posibilitatea de a intra în lumea bărbaților.

Sadoveanu s-a dovedit a fi un adevărat creator de tipuri feminine, frumusețea fiind un atribut al eroinelor sale , dar de multe ori și o cauză a nefericirii, tocmai pentru că ele se transformă în obiect de adorație.

Acest roman, care este o capodoperă a literaturii scrise de Mihail Sadoveanu are ca punct de plecare balada populară Miorița , pe care o adaptează vremurilor moderne, reconstituind o întreagă civilizație a păstorilor, care provine din vremuri imemoriale pe aceste locuri unde sălășluiesc românii.

Existența păstorilor e marcată profund de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea este simplă: un cioban este ucis de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului și nevasta omului omorât îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, ci după „ legea nescrisă”

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, ci îndeplinește formal cerințele acestora, urmându-și drumul său pentru a face dreptate.

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor.

Încă de la începutul romanului se sugereză neliniștea de care era cuprinsă această femeie, îngrijorarea provocată de întârzierea întoarcerii acasă a soțului său, Nechifor Lipan, plecat ca în multe alte rânduri să cumpere oi.

Sadoveanu îi realizează un portret fizic concludent, care ne face să ne-o imaginăm pe această munteancă aprigă, îngândurată care încerca să facă față problemelor ivite în existența ei obișnuită ; „ Obrazul ei parcă era un portret neclintit (…) , ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe”.

Portretul ei moral se poate observa din faptele eroinei, prin caracterizare indirectă. Ca majoritatea oamenilor simpli, care își duceau traiul în mediul rural, în viața Vitoriei credința în sprijinul divin are o importanță foarte mare.

De aceea, ea merge la părintele Daniel Milieș pentru a se sfătui cu acesta și pentru a-i primi povețele.Cu toate acestea, nu este de acord cu părintele care îi sugerează că bărbatul ei ar mai întârzia fiind la petreceri „ Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari și cu petreceri… însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă” .

Dragostea pentru soțul său o îndeamnă să aleagă și calea aflării unui răspuns referitor la soarta acestuia mergând la vrăjitoarea satului Maranda, dar prezicerile acesteia cum că soțul ei ar fi părăsit-o pentru altă femeie nu o conving.

Vitoria este o păstrătoare a tradițiilor populare , se ghidează în presupunerile sale pe semne străvechi cum ar fi visele care îi dau de știre că soțului său i s-a întâmplat o nenorocire.

În cursul narațiunii, eroina evoluează de la neliniște la bănuială, apoi la siguranța că soțul său a fost ucis.Calitatea sa de soție este dublată de cea de mamă devotată copiilor săi Minodora și Gheorghiță.

Transformările prin care trecea mama sa au fost pentru prima oară remarcate de fiul ei „ Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute, iar cel care observa primul schimbarea este Gheorghiță: „maică-sa s-a schimbat (…) se uita numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”

păru luieFiind o ființă cu o inteligență nativă, dar și înzestrată cu o puternică voință, femeia se hotărăște să afle adevărul prin propriile mijloace și pornește în căutarea soțului dispărut .

Pentru ca să izbândească în ceea ce și-a propus și pentru a implora ajutorul divin , ea ține post negru în toate vinerile.

Gheorghiță are un profund respect pentru mama sa, pe care o privește ca pe o persoană înzestrată cu calități superioare „ Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului” .

Înțelepciunea Vitoriei își are izvorul în experiența de viață a înaintașilor, deoarece ea este o presoană fără carte prea multă . De aceea ea se exprimă uneori în pilde culese din popor cum ar fi ” cine nu cearcă, nu izbutește”sau „ cel ce spune multe , știe puține”.

Devotamentul său față de familie îi dă impulsul necesar să afle ce s-a întâmplat cu dragostea vieții ei și tatăl copiilor săi pe a cărui susținere s-a putut baza întotdeauna.

Înaintea plecării în călătorie, o încredințează pe fiica ei măicuțelor de la mănăstirea Bistrița, cărora le dăruiește în semn de muțumire și o icoană cu Sfânta Ana.

Ea va reconstitui drumul urmat de Nechifor Lipan și va afla tot ceea ce se poate de la persoanele pe care acesta le-a întâlnit în călătoria sa, care în final îi va aduce sfârșitul prematur.

Știind că este doar o femeie care are nevoie de un sprijin, ea caută susținere la fiul său, mizând pe avantajul său psihologic „ Eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte, urmă femeia , înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”

Criticul Ov.S.Crohmălniceanu comentează finalul acestei povești în următorul mod „ Deznodământul ilustrează, la răndul lui , reacțiile etice fundamentale ale sufletului țărănesc primitiv, pe care îl studiază în special Sadoveanu.Femeia își îngroapă bărbatul după datini.Îl bocește, apoi dă un praznic și aici, în fața oamenilor îi acuză pe asasini.Restabilirea justiției se împlinește cu o măreție tragică”

„ – Gheorghiță- îi spune eroina lui fecioru-său întinzându-i arma criminalului -, mi se pare că pe baltagul acesta e scris sânge , și acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.”

Vitoria are o energie nebănuită și și- a mobilizat tot ceea ce exista în ființa ei în scopul împlinirii pedepsirii celor vinovați de moartea unui om nevinovat, care au încălcat o lege inviolabilă și anume acea a încrederii în oamenii cu care te întovărășești pentru a te apăra de primejdiile unei călătorii anevoioase.

Ov.S .Crohmălniceanu face o remarcă interesantă referitoare al acest roman și anume „ există aici, s-ar putea spune, chiar o replică adusă vechii balade păstorești, accentul reconstituirii căzând nu pe resemnare, pe împăcarea cu destinul, ci pe efortul omenesc depus pentru ca dreptatea să triumfe în cele din urmă”

Nici măcar valorile moralei creștine pe care Vitoria le prețuia atât de mult nu o fac să îi acorde iertarea ucigașului soțului său, ci spune simplu „ Dumnezeu să te ierte”.

Așa după cum remarcă criticul literar C.Ciopraga , Vitoria trăiește în „ Ithaca ei cvasi-mistică” și pune mai presus de orice altceva datinile păstrate din vremurile de demult , care sunt baza existenței pentru acești oameni.NnnNici

În Frații Jderi sunt prezente câteva doamne și domnițe cum ar fi Nasta, Marușca, Candachia, dar personajul feminin cel mai important este jupâneasa Ilisafta, soția comisului Manole Păr Negru și mama fraților Jderi Simion, Cristea, Nicoară și Damian și mamă adoptivă a lui Ionuț, rodul unei aventuri a comisului cel bătrân.

Domnița Nasta a cucerit din prima clipă inima lui Ionuț Jder, nașterea acetui sentiment al dragostei fiind surprinsă de autor în următorul fragment: „ Jder rămase neclintit și fără răsuflet , privind acea înfățișare delicată și subțirică în boi. Când îl fură cu ochii o clipă, inima-i tresări împunsă. O iubi dintrodată” .

Ea se îndrăgostește la rândul ei de Ionuț, deși cel care-i făcuse primul curte era chiar fiul domnitorului Ștefan

Jupâneasa Candachia, soția lui Cristea Păr Negru, era o doamnă de neam ales, a cărei frumusețe era mult lăudată de cei care o vedeau. Ea își iubește soțul, dar are o înclinare deosebită spre a fi cochetă și a-și păstra înfățișarea pentru care era atât de admirată :” aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite că numai la neguțătorii sași se găsesc dresurile și rumenelile de veșnică tinerețe”

Un alt personaj feminin este jupânița Marușca, o fată a cărei frumusețe nu era spectaculoasă, dar care a reușit să farmece inima lui Simion, după cum spune autorul „ Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iațco n-ar fi decât o ruscuță balană , cu ochii de leuștean și cu obrajii stropiți de pistrui.Așa îmi place mie: dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea”

Jupâneasa Ilisafta este văzută în mai multe ipostaze: ca mamă, soție, soacră și în final văduvă. Portretul fizic este descris amănunțit de către Sadoveanu „ Avea un sân larg dumneaei și un trup bine împlinit, care fusese frumusețe în Țara –de-Sus : și o privire tare sub sprâncene negre și un glas îmbelșugat, ce săgeta ades, însă nu cu răutate. Dar mai ales Ilisafta era mândră de pelița obrazului încă subțire, cu care puține jupânese pot să se laude” . Din această prezentare se poate deduce că jupâneasa a fost în zilele de glorie ale tinereții sale o mare frumusețe care încă mai poate să placă

Sufletul său bun face să accepte să-l crească pe fiul nelegitim al lui Manole, ca pe propriul ei copil.

Pentru Ilisafta o regula nescrisă este ospitalitatea pe care era datoare să o ofere din plin acelora care îi călcau pragul. Femeie harnică, ea nu se ferește de muncile casnice, ci primește cu mândrie laudele referitoare la bucatele ei deosebite ce dovedeau că este o gospodină desâvârșită.

Ea este prin excelență stăpâna casei, o adevărată matroană „O junonă dublată de o Minervă , adevărat geniu matrimonial „ , după cum spune Perpessicius despre Ilisafta.

Prin aceasta, ea se deosebește de nora ei Candachia, cu care de altfel nu are relații prea cordiale , femeia tânără preferând să fie apreciată pentru strălucirea adusă casei de frumusețea și spiritul său.

În acest sens Nicolae Manolescu face următoarea constatare: „Candachia, nevasta lui Cristea, femeie frumoasă și ambițioasă stârnește limba ascuțită a comisoaiei care simte instinctiv că generația tânără tinde să-și schimbe odată cu rangul și obiceiurile”

Nora sa nu se mai obosește să supravegheze ritualul pregătirii bucatelor ci are alte preocupări, de care comisoaia a fost străină și anume să se plimbe și să se gătească .

Atunci când îi vin băieții acasă, ea îi tratează ca pe niște copii, fiind convinsă că numai ea poate să le ofere cele mai bune mâncăruri și cele mai alese vorbe.

După cum susține Perpessicius „ Depozitară a unei tradiții matrimoniale străvechi, in comisoaia Ilisafta e intrupat sufletul feminin al unei epoci, creațiune unică in vasta galerie a feminității”

Dorința sa cea mai fierbinte este să-și știe copiii în siguranță, fiind o mamă ocrotitoare, de tipul cloștei.

De aceea, pentru ea cea mai mare nenorocire este războiul, care-i punea în pericol progeniturile.

Din nefericire pentru ea, presimțirile nu i-au fost lipsite de temei, lupta alături de marele voievod fiind fatală la un moment dat pentru unii dintre membrii familiei sale.

Într-o epocă în care literatura română crea romane ionice, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie.

Un alt element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea existentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.

Romanul Enigma Otiliei are drept personaj central pe Otilia, o adolescentă aflată la vârsta marilor întrebări existențiale, punctul din decursul vieții în care în fața oricui se deschid mai multe căi, dintre care trebuie aleasă cea care se potrivește persoanei respective.

Imaginea Otiliei a prins contur în mintea scriitorului datorită unei fete mult mai în vârstă decât el, pe care a cunoscut-o în timpul copilăriei și cu care existau legături de rudenie.Fata din realitate avea același prenume și aceeași pasiune pentru bucățile muzicale interpretate cu expresivitate la pian ca și personajul lui Călinescu.

Autorul se confesa la un moment dat „ Ori de câte ori admirația mea a înregistrat o ființă feminină, în ea era un minim de Otilia „

Literatura română are puține eroine atât de bine realizate ca Otilia, opersoană in aparență fragilă, dar in esență cu o tărie de oțel, având un discernământ foarte dezvoltat în ciuda anilor săi puțini la număr.

Un element de modernitate al romanului este caracterizarea Otiliei exclusiv prin comportamentism .

Romancierul renunță la a fi omniscient , așa cum era practica realismului, cititorul recepționând numai comportamentul fetei și anume fapte, gesturi, replici , fără a cunoaște cu exactitate gândurile fetei, afară de cazul când aceasta dorește să le împărtășească.

Scriitorul folosește această modalitate a comportamentismului în mod intuitiv deoarece numai în acest mod reușește să creeze în jurul fetei o atmosferă încărcată de mister.Această abordare are drept urmare reflectarea poliedrică a Otiliei în sufletul celorlalte personaje .

Moș Costache o înconjoară cu dragoste , în timp ce Pascalopol și Felix se luptă pentru un loc în inima ei.

Privirile celorlalți membri ai familiei care fac parte din clanul Tulea,receptează deformat chipul Otiliei , din cauza modului în care receptionează comportamentul fetei.Stănică Rațiu spune că fata dorește căsătoria cu Pascalopol deoarece „ umblă după avere”.

Aglae Tulea e convinsă că fata nu urmărește decât să-l amețească pe moș Costache pentru a beneficia de averea lui și în felul acesta să-i păgubească pe ei de moștenire.

Cititorul receptează perspectiva din care privește Aglae, precum și insinuările făcute de Stănică cu neîncredere.

Autorul folosește de asemenea ambiguitatea, care este un procedeu modern la nivelul eroilor săi.

Această noțiune are semnificația unei situații comportamentale ivite din împrejurările felurite prin care trec oamenii în decursul vieții.

Se conferă în acest mod personajelor o complexitate deasupra mediei . Personajele construite în acest mod rețin atenția cititorului, personalitatea lor este o dilemă, iar rațiunea încearcă să găsească motivații semnificative.

Un astfel de personaj ambiguu este Otilia, ambiguitatea ei rezultând în primul rând din comportamentul său.Fata oscilează oscilează o vreme îndelungată, cu argumente logice pentru o alegere sau alta, între dragostea pentru Felix și afecțiunea pentru Pascalopol.

După o discuție cu Otilia, Felix rămâne derutat și are impresia că Otilia are un suflet în care nu poate pătrunde nimeni .

Ceea ce făcea ea ,” poate din cochetărie” nu spunea lui Felix că îl iubește, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubește.” Iar pe de altă parte îi explică lui Felix de ce ține la Pascalopol . ” Pascalopol nu crede că-l iubesc.El se poartă cu mine așa cum s-a purtat când eram mică, de cinci ani.Mi s-ar părea curios să fie altfel”

Otilia este aceeași, și totuși mereu alta, trăsăturile sale morale depinzând de personajul care îi realizează portretul.Ea este o persoană admirată de colegii de la Universitate, urâtă de Aglae și Aurica, iubită sincer de Felix și Pascalopol ,curtată grosolan de Stănică.

Trăsăturile ei caracteristice se descoperă prin tehnica pluriperspectivistă, fiecare personaj al romanului având o anumită opinie despre Otilia.Otilia este un punct mobil într-o lume incremenită în tipare din care nu poate ieși.

Fata este caracterizată direct de către scriitor, dar alte trăsături se reliefează prin autocaracterizare și indirect folosindu-se fapte, vorbe, relațiile sale cu alți eroi ai cărții, mediu de viață .

Ea știe că o fată ca ea nu pate să răzbată singură, de aceea mărturisește:

„Oricât de independentă aș fi , simt nevoia unei ocrotiri”

Femeile aveau unele limite pe care le impunea societatea în mjlocul căreia trăiau, iar libertatea pe care o câștigau era plătită cu dușmănia pe care le-o nutreau celelalte femei care nu avuseseră curajul să depășească barierele impuse sexului frumos, care trebuia să fie doar un element docil de decor.

Trăsăturile fizice ale Otiliei se dezvăluie treptat, în tot cuprinsul romanului.La inceput ni se prezintă „un cap prelung și tânăr de fată,încărcat cu bucle, căzând până la umeri”, o fată subțirică cu brațe delicate.

Portretul ei fizic este realizat în tehnică balzaciană „ Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani.Fața măslinie, cu nasul mic și ochii albaștri, arăta și mai copilă între multele bucle și gulerul de dantelă.”

Mediul de viață al Otiliei ne dă indicii privitoare la comportamentul acesteia, dezordinea din camera ei poate fi un semn al instabilității ei emoționale legate de transformările prin care trece pentru a deveni din copil femeie, al firii ei nebunatice care urăște constrăngerile ce îi sunt impuse

„ Sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară de diferite grade și-n ele se vedeau, ca niște intestine colorate, ghemuri de panglic, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată.”

Costache Giurgiuveanu are grijă de Otilia și o crește, dar nu are curajul să o facă moștenitoarea sa o cauză probabilă fiind avariția sa, iar alta teama de reacția surorii sale Aglae, în ciuda faptului că are o slăbiciune față de tânără .

Zgârcenia lui reprezintă o constrângere în evoluția tinerei, nesiguranța traiului zilnic după decesul bătrânului făcând-o să accepte „atențiile” lui Pascalopol care era fermecat de frumusețea și gingășia fetei.

Situația ei de copil orfan, determină o mare parte din reacțiile sale, neîncrederea evidentă în persoane la care a observat o atitudine duplicitară în ceea ce o privește este în fond o metodă de autoapărare, de supraviețuire într-un mediu care nu a fost favorabil pentru ea, unde era clar că nu putea să-și împlinească visele.

Otilia nu cerea decât șansa să fie eliberată de închisoarea în care trăia, să-și poată hotărâ singură soarta, să nu depindă în mod fundamental de nimeni, să nu existe momente în care să poată fi șantajată să se întoarcă la o anumită situație din care căutase să iasă.

„Drama Otiliei e că Pascalopol nu-și poate realiza instinctul patern decât într-o expersie erotică.El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soț”

Pascalopol crede că fata este „o mare ștrengăriță”, „un temperament de artistă, o femeie gingașă ce merită ocrotirea mea”.

Afecțiunea Otiliei față de Pascalopol se manifestă prin gesturi mărunte, fiind un fel de joacă în care fata imită gesturile unei mame.

„Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura ușor umerii, privindu-l cu o grațioasă maternitate”.

Gesturi materne are și față de alte persoane pentru care nutrește afecțiune, adică pentru Felix și moș Costache.

Moșierul Leonida Pascalopol a devenit una dintre persoanele care intrau în casa lui moș Costache în mod obișnuit datorită simpatiei evidente pe care o încerca pentru Otilia, ce era un amestec între sentimente paterne și o pasiune de îndrăgostit „ N-aș putea să-ți spun dacă iubesc pe domnișoara Otilia ca părinte sau ca bărbat „, se confesează el la un moment dat.

Pascalopol este cel care-l sfătuiește pe moș Costache să o înfieze pe Otilia, argumentându-i bătrânului că fata ar putea fi sprijinul lui în caz de nevoie și că poziția ei în societate este incertă din cauza situației neclare în care se găsește.

Călinescu spunea că „ Otilia e eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină”.Fata își asumă rolul de ocrotitoare a tânărului Felix, fiind mișcată de soarta lui, în care vede o reflectare a propriului destin.

Ea este cea care îl introduce pe tânăr în „cuibul de viespi” reprezentat de familia Tulea și îi deschide ochii asupra caracterului persoanelor care fac parte din acesta.

Otilia este plină de feminitate, un model adolescentin ce exercită o adevărată fascinație asupra lui Pascalopol, care este fermecat de frumusețea și gingășia fetei, ca și asupra lui Felix care vede în ea viitoarea lui tovarășă de viață.

Dar Otilia își cunoaște bine destinul, care este acela al unei ființe tolerate, ce trabuie să își rezolve singură problemele existențiale.

Prospețimea , delicatețea și franchețea de care dă dovadă sunt cele mal puternice motive de admirație din partea tânărului Felix care îi poartă o dragoste romantică, plină de sensibilitate și delicatețe.

Cu toate că Otilia nutrește sentimente de caldă simpatie față de tânar , ea este o ființă obiectivă și își dă seama că această apropiere între ei , nu poate dura o veșnicie, ci se va sfârși la un moment dat.

Preferă deci să rămână cu Pascalopol, pentru care nu are aceași atracție, dar care știe că o va putea ocroti rămânând liberă iar atunci când va simți nevoia să plece de lângă el nu se va împotrivi.

De aceea, ea decide să-i lase o intrebare perpetuă lui Felix, ce s-ar fi întâmplat dacă situația lor s-ar fi prezentat diferit și dacă ar fi rămas împreună.Imaginea pe care o are Felix despre Otilia este aceea a unei ființe a cărei structură sufletească i-a rămas neconoscută, ea neputând fi încadrată în nici un tipar.

Criticul literar Ov.S.Crohmălniceanu ajunge referitor la personajul central al cărții la următoarele concluzii „ Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii una copilăroasă, tandră, lilială a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux și având nevoie de protecție a lui Pascalopol, o a treia „fe-fetița” plină de tact a lui moș Costache, în sfârșit, cea de-a patra „zăpăcita”, „dezmățata”, „străina” de care vorbește mătușa Aglaia.”22

Aceeași părere despre Otilia o are Stănică „ Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. Nostimă fată, delicioasă, dar ușuratică, cheltuitoare, e femeia care să te ruineze”și până la urmă are un pic de dreptate, averea lui Pascalopol scăzând simțitor la încheierea aventurii sale cu Otilia .

Opțiunea ei finală pentru traiul în America de Sud îi reliefează firea aventuroasă, receptivă la nou, dornică să încerce mereu senzații tari, să descopere noi provocări în viață.

Sensibilitatea ei aparte este dovedită de dragostea pentru muzică, ea dorind să se perfecționeze în acest domeniu artistic.Este o floare ce își descoperă treptat mireasma, o „rara avis” printre tinerii generației sale.„ Otilia este fata nubilă, cum îi spune prozatorul ,fermecătoare și imprevizibilă, dornică să călătorească și să fie adorată.

Ar putea fi până la urmă o Madame Bovary în mediu românesc, dar nimic nu este sigur cu această tânără orfană care trăiește într-un mediu ostil”

Otilia este surprinsă în plin proces de transformare, de maturizare trecând de la tânăra fată, la viitoarea femeie ale cărei trăsături încep să transpară până la sfârșitul romanului

Libertatea interioară la care râvnește este foarte greu de atins din cauza conjuncturilor în care este prinsă ca într-o plasă de păianjen.

Deși în aparență multe dintre actele ei nu au o justificare logică, una dintre cele mai puternice dorințe ale fetei este cea de a fi liberă”.Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.

Aceasta dorință și în replica referitoare la condiția ei de fată, pe care ar schimba-o oricând cu cea de băiat, stiut fiind faptul că regulile care se impuneau în acea perioadă băieților erau mai relaxate „Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea să fiu băiat”

In cursul unei conversații cu Felix ,Otilia își spune părerea sinceră despre condiția femeii din acea societate „Noi fetele, Felix suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta”.

Otilia își asumă libertatea de a nu se conforma regulilor stricte ale societății în care trăia și îsi asumă consecințele ce decurg din acest fapt.

Cea mai importantă figură a clanului Tulea este Aglae, ea fiindu-ne prezentată ca soția lui Simion Tulea și mamă a trei copii:Olimpia, Aurica și Titi.

Nici o trăsătură pozitivă nu ne relevă autorul cu privire la doamna Tulea, chiar dragostea pentru progeniturile sale influențează în rău evoluția acestora.de exemplu faptul că îl încurajează pe Titi să se legene după crizele lui va agrava boala acestuia, iar pe Aurica o încurajează în căutarea ei perpetuă pentru a găsi un pretendent.

Concepția ei despre relațiile care trebuie să existe între părinți și copii sunt foarte bine detaliate de propriile sale cuvinte „ Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i dorește decât binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu era asta. După nuntă, vine și dragostea”

Ea nu poate înțelege trăirile pe care le avea de exemplu Felix, care i se par mofturi, deoarece inima ei este rece, nestrăbătută măcar de un fior care ar putea s-o facă să reacționeze așa cum nu este” potrivit”.

Portretul ei este realizat de George Călinescu de la sosirea lui Felix in casa lui moș Costache, deoarece sora lui Giurgiuveanu era un personaj foarte important în desfășurarea ulterioară a acțiunii.Este evidentă repulsia și dezaprobarea autorului față de această femeie a cărei înfățișare dezagreabilă îi prefigurează în bună măsură caracterul.

Doamna Tulea este o femeie între două vârste, cu o figură pe care și-au pecetea vârsta și răutatea „ Fața îi era gălbicioasă, gura cu buze subțiri acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari”

Îmbrăcămintea ei neagră vrea să dea o impresie de sobrietate, eleganță și dezvăluie dorința de a fi impunătoare, de a impresiona, de a produce impresia că este o adevărată doamnă.

Cu toate aceste încercări de a părea ceea ce nu este în realitate, grotescul personajului reiese din fiecare replică pe care o dă celorlalți eroi ai romanului, chiar calitatea de mamă iubitoare pe care încearcă să și-o revendice este distructivă pentru propriile progenituri, iar sfaturile sale reprezintă pentru copiii săi niște poveri, nu îndemnuri spre a cuceri un loc în societate.

Dragostea ei este o iubire otrăvită și tot ceea ce atinge cu scopul chiar bine intenționat de a ajuta este sortit eșecului.

Venirea lui Felix trezește uimirea doamnei Tulea, care încearcă să-i trezească lui moș Costache îndoieli cu privire la decizia lui de a-l găzdui pe Felix și totodată îl ironizează, încercând să-i inițieze instinctul de conservare propriu unui avar , prin aceste cuvinte simple , ce se referă în mod ascuns la cheltuielile ce trebuie făcute pentru a întreține un orfan „ Așa? se miră Aglae. N-am știut: faci azil de orfani”

Constatând că nu poate să-și impresioneze fratele, deoarece i s-a dat replica în privința lui Felix și a venitului acestuia, deci nu era un concurent la averea lui Giurgiuveanu, următoarea țintă pe care încearcă să o lovească este Pascalopol ,pe care încearcă să-l facă gelos „o să aibă Otilia cu cine se distra”

Satisfacția doamnei Tulea a fost foarte mare când a putut să rostească aceste cuvinte, ea sperând că prin apariția lui Felix fiica sa avea o șansă în plus să se căsătorească.

Între Aglae și fratele se remarcă, chiar de la inceputul romanului existența unui conflict latent, generat de averea pe care o posedă moș Costache.

La un moment dat, Aglae îl jignește pe Giurgiuveanu, spunând că acesta este senil și insinuând că ar avea o relație nepotrivită cu fiica sa vitregă .

Cuvintele prin care Aglae încearcă s-o discrediteze pe Otilia lasă urme în sufletul lui Felix, împărțit între dragostea lui pentru fată și bârfele clanului Tulea, de care era influențat fără să realizeze aceasta.

Doamnei Tulea i se pare în virtutea drepturilor pe care le are ca rudă, că această avere îi aparține și ca urmare trebuie să aibă grijă ca banii să nu se risipească, pentru a putea în viitor să-și „aranjeze convenabil copiii”

După moarte lui Giurgiuveanu, ea intuiește că ar putea câștiga bani de pe urma lui Felix și îi propune rămânerea în casă .

„Dumneata, cum ești singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache poți să-mi dai mie și stai la noi sau, dacă vrei rămâi acolo, unde nu te supără nimeni”

„Întrebările Aglaei se subordonează unui procedeu stilistic numit de retoricile vechi interogație figurativă.Aglae nu așteaptă un răspuns de la Giurgiuveanu sau Pascalopol; întrebările ei,exprimând ciuda sau nemulțumirea , le sunt adresate special pentru a-i pune în dificultate și a le cerceta reacțiile sufletești”

Ura ei față de educație poate fi ușor explicată prin faptul că progeniturile sale nu sunt capabile să ajungă oameni importanți și de aceea, dușmănește pe orice tânăr care va deveni cineva de seamă folosindu-și capacitățile intelectuale , resurse cu care copiii săi nu sunt înzestrați .

Replica doamnei Tulea referitoare la cei care studiază este revelatoare, referitor la concepția ei „Mai dă-o -n plata Domnului de carte, că doar n-am să te fac filozof.Cine citește prea mult se scrântește”, îi spune ea lui Titi, care nici nu se omora cu învățătura.Referitor la îndeletnicirile intelectuale, ea concluzionează

„ De ce să meargă tinerii la universitate?Dacă au un venit, să-și găsească o slujbă acolo și gata”, ea considerând că este suficient să obții suficienți bani pentru a-ți duce existența

„ În materie de educație, teoretizează darea din coate.Despre băiat se plânge ” l-a lăsat corigent iar… îl persecută … fiindcă el e timid, nu e îndrăzneț ca alții”

Din paragraful anterior reiese faptul că ea nu atribuie insuccesele școlare ale fiului adevăratului motiv și anume boala psihică a lui Titi, ci faptului că aveau profesorii ceva cu el.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război nu este altceva decât o lungă confesiune, ce cuprinde jurnalui lui Ștefan Gheorghidiu, care se afla pe front în mijlocul bătăliilor din primul război mondial , acest jurnal începând cu mărturii intime.

Naratorul realizează o introducere a amintirilor în realitatea concretă reprezentată de prezent, în modul în care memoria involuntară oferă axceste rememorări conștiinței, ceea ce conferă impresia de autenticitate a trăirii.

Această operă, deși este un jurnal, prezintă o structură interesantă. El are două părți, care sunt corespunzătoare celor două „nopți” din titlu, prima făcând analiza unei pasiuni, a unei gelozii, iar a doua, ce relatează experiența războiului.

Unitatea romanului este o problemă de sens deoarece experiența îngrozitoare pe care o trăiește în război din cea de-a doua parte a cărții îl ajută pe protagonist să realizeze că a comis o eroare în momentul în care a dat o prea mare atenție propriei drame sentimentale.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război prezintă povestea unei iubiri caracterizate de gelozie , desfășurate în preajma primului război mondial și care se consumă din interior , eroul narator fiind unul dintre personajele principale.Subiectul este reprezentat de rememorarea etapelor prin care a trecut iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa Ela.

Personajul Elei nu poate beneficia din start de o caracterizare obiectivă, având la bază atât mărturiile proprii, precum și pe cele ale celor din jur, deoarece imaginea sa este fragmentata dediscursul și gandirea eroului masculin.

Ea reprezintă tipul omului comun , care se îndrăgostește de o persoană superioară din punct de vedere spiritual , la al cărui univers încearcă să acceadă fără succes, făcând compromisuri pentru a deveni ființa ideală pentru persoana iubită.

Ela e privită cu admirație de lumea universitară din care făcea parte și Gheorghidiu „ era adorată de toți camarazii căci înfrumuseța toată viața studențească. Făcea totul cu pasiune” La începutul romanului aflăm că cei doi s-au căsătorit din dragoste, nici unul dintre ei neavând o avere care să-i pună la adăpost de încercările pe care sărăcia le aduce iubirii.

Ela simbolizează idealul de iubire către care tinde cu ardoare Ștefan Gheorghidiu și este văzută numai prin ochii soțului care este însetat de iubirea absolută și care este incapabil să facă concesii sentimentale.”Cei care se iubesc au dreptul de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Ea nu este văzută ca o individualitate conturată ferm, ci este tot timpul prezentată în relația cu soțul ei.

Trăsăturile fizice ale Elei sunt puțin reliefate , dar suficiente pentru a sugera frumusețea tinerei.Dragostea ei pentru Ștefan era așa de mare încât deși „ avea oroare de matematici” îl însoțește pe Ștefan la cursuri de neînțeles pentru ea „ numai ca să fim împreună(…) și asculta, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial.”

Trăsăturile morale transpar în mod indirect, prin prisma bărbatului aflat în căutarea siguranței referitoare la faptul că soția sa îl înșeală. De altminteri, acest roman începe cu dilema lui Ștefan „ Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșeală”.

În prima perioadă a căsătoriei, ei duc o existență liniștită, consecință a unei vieți aproape de sărăcie, cel mai mari bucurii ale lor fiind „ excursia la Moși, ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și de a bea un țap de bere”.

O moștenire venită pe neașteptate le schimbă în totalitate viața celor doi eroi ai acestei opera literare.Gheorghidiu descoperă că soția sa poate fi pragmatică și că în procesul ce a urmat cu rudele lui , ea ține morțiș ca ca Ștefan să nu facă nici o concesie, și să nu renunțe la nici un procent din moștenire.

El este uimit de această transformare a nevestei sale pe care ar fi dorit-o „ mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare , plăpândă și având nevoia să fie ea protejată,” nu să privească totul cu interes.

Ela se adaptează mult mai rapid la noua existență, lumea mondenă fiind impresionată de această figură proaspătă. „ Zău, e încântătoare!  iar Ela era fericită și surâdea ca o școlăriță…era orgolioasă că place unei femei pretențioase”

Ștefan este tentat să condamne purtarea soției sale pe care o consideră ispitită de „ lux și superficialitate”.

Ela îl îndeamnă pe soțul său să intre în afaceri, dar acesta renunță ușor și se întoarce la studiul filozofiei, ceea ce o face pe eroină să exclame” Uf…și filosofia asta”.

Femeia dobândește o pasiune pentru cumpărături și lux și încearcă să-l schimbe și pe Ștefan, care nu dorește să se desprindă de preocupările sale filozofice.

Fidelitatea ei este din ce în ce mai pusă la îndoială de Ștefan,în mintea căruia orice privire sau gest care se adresau unui anume domn din cercul lor recent de prieteni devine o adevărată nenorocire.

Pe parcursul romanului, Ela își pierde aura de femeie unică, devenind treptat o femeie oarecare în ochii soțului său.

Frumusețea este singura calitate a Elei care este scoasă în evidență atât de soțul ei, cât și de alte personaje. De exemplu colonelul exclamă „ Frumoasă femeie!”.Unii bărbați s-ar fi simțit măguliți de complimentele primite de soția lor, dar acesta nu este cazul lui Ștefan care se enervează și devine suspicios.

Eroarea majoră pe care o face Gheorghidiu este faptul că a considerat-o pe soția sa ca fiind o parte a lui și nu i-a dat posibilitatea să-și dezvolte propria personalitate.Ela este într-un fel prizonieră a lui Ștefan și paradoxal și el este prizonierul și victima pasiunii sale pentru soția sa.

În cuprinsul romanului nu se găsește nici un pasaj referitor la frământările interioare ale Elei, dar acest lucru este normal în condițiile în caare autorul a ales să privească tot ceea ce se întâmpla doar din perspectiva lui Ștefan.

Nicolae Manolescu evidențiază în „ Arca lui Noe” modul subiectiv în care scriitorul face construcția eroinei „ Nu Ela se schimbă ( poate doar superficial, dându-și arama pe față( cum se spune după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan.”

Ov.S. Crohmălniceanu face următoarele constatări referitoare la relația existentă între cei doi soți „ Între cei doi soți , nu există, de fapt, o comunicare sufletească autentică. Obiectul pasiunii lui Gheorghidiu e o femeie foarte frumoasă, dar și foarte comună: copilăroasă, sensibilă, înclinată însă și spre o cicăleală măruntă,stăruitoare, alintată, care ascunde în fond egoism și suficiență.

Eroul e urmărit la seminarii, controlat permanent ca nu cumva să flirteze cu colegele”1. Lipsa dialogului între cei doi soți la un moment dat amplifică ruptura dintre cei doi care nu mai găsesc cum să creeze o punte între sufletele lor.

Romanul prezintă eșecul experienței eroului care a crezut că lipsa grijilor de natură materială îi va aduce fericirea și liniștea de care avea nevoie pentru a trăi în lumea sa. Dar gelozia de care ajunge să fie stăpânit îi face viața un calvar, iar conștiința lui este obsedată de analiza pe care o face fiecărei mișcări a soției sale.

Pasiunea de care este stăpânit ajunge să-i guverneze viața până la începerea războiului, care îi modifică scara valorilor.

Conform sistemului filozofic ale cărui idei le împărtășea Ștefan, care spune că adevărul nu poate fi aflat niciodată, iar simțurile sunt înșelătoare, s-ar putea spune că , nici pe Ela n-o va putea cunoaște cu adevărat nimeni, niciodată

O a doua figură feminină realizată de Camil Petrescu în proza sa este doamna T., personaj principal al romanului Patul lui Procust, scris de autor la scurt timp după succesul repurtat cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război .

Prozatorul a realizat prin doamna T. o a doua femeie de afaceri în literaratura română, prima femeie de acest tip fiind personajul Mara din romanul omonim al lui Slavici.

Doamna T este o business-woman, un personaj modern, care este integrat în mod corespunzător în spațiul temporal specific perioadei interbelice.

În afară de simțul practic care îl are în comun cu personajul lui Slavici, ea se poate caracteriza printr-o inteligență sclipitoare, o cultură deosebită , și cunoștinte de specialitate în domeniul de afaceri în caree excelează.

Prima impresie se referă la faptul că materialul pare așezat la întâmplare, dar documentele sunt de fapt ordonate în funcție de semnificația pe care o au.

Perspectiva narativă se realizează prin intermediul eroilor Fred,Ladima, doamnaT, Emilia, dar și a scriitorului ce-și exprimă ideile în subsolul paginii.

Realitatea e privită din diverse unghiuri, ca o reflectare a relațiilor existente între personaje.Doamna T este posesoarea unor calități extraordinare precum inteligență dezvoltată, frumusețe, cinste, mândrie măsurată, modestie.

Doamna T își spune povestea în paginile romanului depănând amintiri „ din fragedă tinerețe” Acum cincisprezece ani eram, cum se spune astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru.”

Ni se spune că doamna T se căsătorește la vârsta de optsprezece ani cu un tânăr inginer, pleacă în Germania, divorțează, și se întoarce acasă.

Viața interioară a doamnei T. poate fi cel mult bănuită, dar nu descifrată: "Eu n-am nimic de spus", mărturisește personajul la un moment dat.

Scrisorile ne introduc doar în universul trăirilor sale sufletești, nu îl străbat în întregime, deoerece doamna T era o persoană de o discreție rar întâlnită .
După acea căsătorie care s-a încheiat cu un divorț, care a fost justificat printr-o sumară caracterizare a fostului ei soț:” nu l-am iubit m-a dezgustat cel dintâi “, ea nu mai are încredere în căsnicie.

Iubirea, după cum îi răspunde lui Fred, “mă atrage Poate că e singurul rost al unei vieți mărginite, comune, cum e viața noastră. Și-mi place dar știu că nu durează”.

După divorț are numeroase dificultăți materiale și stă cu o prietenă, în condiții foarte modeste care o marchează.

Ea se autocaracterizează în acea perioadă „ Devenisem acră, de dezgust trezit de umilințele înghițite și neajunsuri”. La început se angajează ca dactilografă, apoi pătrunde într-o afacere cu mobilă.

Doamna T a avut norocul de a primi de la viață o șansă pe care a stiut sa o valorifice din plin. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână avea un magazin de mobilă și artizanat.

Tânăra femeie i-a propus doamnei în vârstă o colaborare: cea dintâi aducea importul de mobilier modern și în același timp a solicitat postul de „directoare"; cealaltă doamnă aducea spațiul comercial și chiria plătita la zi.

Doamna T. a comandat in Germania garnituri de birou din nuc și din plăci groase de stejar, etajere asimetrice, biblioteci cubice de arțar placat și lăcuit, lămpi de interior, impunand, în mod treptat în București noul stil cubist.

Colaborând cu un specialist german și câțiva lucrători pe care i-a adus din Târgu-Mureș, a înființat pe Șoseaua Iancului un atelier unde se produceau mobilă și obiecte moderne.

Doamna T. era cea care indica direct modelul ce urma să fie executat de meseriași sau întocmea schițe proprii, controlând intregul proces de productie: „ Munca aceasta – spunea femeia atunci când era întrebată -înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însumi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase.”

Doamna T este tipul de feminitate modernă, prezența ei exercitând o adevărată fascinație asupra bărbaților , fiind o femeie frumoasă, inteligentă și nu în cele din urmă, independentă din punct de vedere financiar , deoarece era proprietara acestui magazin de mobilă stil.

Comenzile pentru ceea ce se producea în atelier au venit mai întâi de la bănci, apoi, tot mai mulți bucureșteni au început să-și mobileze locuințele in spiritul vremii.

Realizase venituri atât de însemnate înct, in doi ani, după cum menționa Fred Vasilescu, își construise în parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanți, o locuință foarte modernă, cu două apartamente pe car le închiria și unul pentru ea.

Universul preferințelor sale dezvăluie o atmosferă caracterizată printr-o reală distincție: „imi place lumina apoi pământul. . cartea rochia .. fructele zăpada tot ce e neprefăcut". Punctele de suspensie sugereaza nu atât ezitarea, nesiguranța, cât greutatea de a vorbi despre sine, de a se dezvălui în fața altor oameni, deoarece în acest fel misterul ei era dezvăluit..
Portretul fizic al tinerei femei este realizat din unghiuri diferite, fiind dependent de personajul care o privea . Prietenii lui Fred Vasilescu o considerau „urâtă".

Uneori, atunci cand era serioasă, lui Fred însuși i se părea că este dizgrațioasă, dar când surâdea „vag indurerat totdeauna" devenea de „o feminitate fără pereche”; îl atrăgea mai ales freamătul ei continuu „nervoasă, vie, mobilă, mlădioasă psihologicește, ca o panteră gânditoare" iar corpul ii părea a fi statuia unei zeițe, pe care o contempla ca pe o pictură.

Autorul îi realizează un portret fizic detaliat „ nu înaltă și insultător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului”. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, cu ochi albaștri ca platina,lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect , îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime.”

Zbuciumul ei interior este autentic. Fraza care este rostită de tânărul D.: “E îngrozitor câți barbați sunt îndrăgostiți de tine” – o revoltă sufletește, pentru că nu poate înțelege atitudinea lui Fred Vasilescu: “Dacă sunt intr-adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai un joc al întâmplării toată iubirea? Și dacă el mă prețuiește ca pe singura femeie al cărei suflet a stat față-n față cu al lui, atunci pentru ce acum e in brațele alteia?”

În această operă literară Camil Petrescu prezintă un model de feminitate, o persoană sensibilă și delicată, care este un adevărat omagiu adus femeii” extrem de emotivă,alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice”.

Autorul îi conferă toate atributele unei femei superioare , un model pentru celelalte femei.

Pentru Fred, ea este femeia care se detașează de toate celelalte, femeia iubită. Sentimente profunde de dragoste nutrește și doamna T în privința lui Fred.Dragostea lor este copleșitoare, îi face pe amândoi să uite de tot ce există în jur și este tainică, deoarece lumea e „ atât de rea… neînțelegătoare”

Maitreyi este una dintre cele mai importante lucrări ale lui Mircea Eliade care este unul dintre marii scriitori români, care a fost, de asemenea filozof și istoric al religiilor.

Tema pe care o are acest roman este iubirea incompatibilă, această poveste amintind despre istoriile celebre precm ar fi Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda , Perpessicius fiind de părere că datorită acestui roman „ Mircea Eliade a sporit cu unul seria miurilor erotice ale umanității”.

Toate aceste întâmplări se desfășoară într-un jurnal interior al descoperirii dragostei: „jurnalul descoperirii unui dublu necunoscut. Maitreyi nu e o iubita oarecare, e o iubită (pentru Allan) fără pereche, unică într-o existență. Și este Indianca. Cam ceea ce e pentru Ragaiac al lui Gib I. Mihăescu rusoaica. Allan nu este, firește, la prima lui aventură amoroasă. Însă numai prin Maitreyi descoperă adevărata dragoste. Iar prin dragoste se introduce în misterul sufletului indianˮ

Printre operele lui se află La țigănci, Nuntă in cer, Domnișoara Cristina și altele.

Maitreyi, este personajul principal feminin,singular,pozitiv,real creat de Eliade în romanul omonim.Eroina a avut ca izvor de inspirație realitatea,reprezentnd tipul femeii hinduse fiind caracterizată de scriitor , atât în mod direct (de către narator sau de alte personaje), cât și in mod indirect (prin nume,felul de a vorbi, statut său social, vestimentație, comportament sau relația pe care o are cu celelalte personaje).

Personajul este construit într-o manieră realistă, remarcându-se prezența a numeroase calități și defecte atât fizice cât și de caracter.

Prin caracterizare directă, aflăm faptul că Maitreyi este o fată de 16 ani, fiica omului de afaceri Narendra Sen.

Fata este o persoană foarte inteligentă, cu o cultură vastă,  având înclinații spre literatură și filozofie.

Totodata, Maitreyi este „ o ciudată” având în vedere povestea de iubire pe care susținea că a trăit-o cu un copac, numit „ șapte frunze”.

Prin caracterizarea indirectă, ce rezultă din nume și din descrierea vestimentației, aflăm că Maitreyi este o indiancă pură, care respectă cu mare strictețe regulile specifice ale lumii din care face parte.

De multe ori avem prezentă în text imaginea vizuală, care ne descrie imbrăcămintea purtată de aceasta, sari-urile ei, care sunt un element foarte des întâlnit in text.

„ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent care trăia, s-ar fi spus prin miracol, nu prin biologie(…) nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid(…) și în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete.”

Tot prin caracterizare indirecta, care provine de aceasta dată din comportament, se spune că Maitreyi este o fată iubitoare și ascultătoare. De asemenea ni se relevă faptul că eroina este persoana lucidă din cuplul format care cunoaște urmările pe care le poate avea povestea sa de dragoste, deoarece cunoaște foarte bine interdicțiile existente în lumea sa.

Femeia care este legată profund de civilizațiile străvechi este văzută ca o întruchipare a Marii Zeițe a Pământului –Mamă, iubirea având pentru ea în primul rând semnificația sacrificiului și a rodniciei: „ Mă leg de tine, pămânule, că eu voi fi a lui Allan, și a numeni altuia.Voi crește din el ca iarba din tine(…) Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. “

Datorita timpului pe care îl petrece alături de Alan, Maitreyi începe să se indrăgostească de acesta,ajungând să comita fapte de care nu se credea capabilă din cauza aceste iubiri.

Chiar dacă ea este o fată ascultătoare, față de părinții ei, demonstrând acest lucru de mai multe ori, atunci cand dragostea pune stăpânire pe sufletul ei, ajunge la unele fapte pe care nu s-ar fi gândit nimeni că le-ar putea face vreodată. Un exemplu este atunci cand se culcă cu vânzătorul de fructe, doar pentru a fi exclusă din societatea căreia îi aparținea și a putea fi din nou cu Allan.

Prin caracterizarea directă, rezultată din vorbele celorlalte personaje, adica din cee ce povestește Allan, la început, in ochii acestuia, Maitreyi este doar o fată “cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin,ca un fruct trecut in copt”, culoarea acesteia neplăcându-I lui Allan.

Odată cu trecerea timpului, iar sentimentele lui Allan ajungând să fie puternice, acesta o vede drept foarte frumoasă, mai mult, acesta îi ia apărarea în fata acelora care o văd precum o văzuse și el la inceput.

„ Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic al cuvântului.”

Iubirea lui Maitreyi și a lui Allan este o iubire imposibilă, între protagoniști aparținând unor culturi diferite, cu valori diferite o iubire care nu s-a putut împlini în primul rând din cauza diferențelor existente între cei doi eroi.

Într-un studiu referitor la roman, Pompiliu Constantinescu a realizat un portret convingător al fetei „în centrul romanului este figura imaterială și totuși de o prezență carnală atât de vie a Matreyiei.Ființă umană și aspirație metafizică, naivitate animală și trecere lunară printre nori diafani, ingenuitate și rafinament, pudicitate și îndrăzneală impetuoasă, pachet de senzații forte și prelungire de vis magic, consumare de simțuri și ecou de adorație magică”.

Un alt roman al lui Mircea Eliade care succită un viu interes este Nuntă în cer, în care leitmotivul este tot dragostea.

„ Cel mai izbitor lucru în cazul noilor cupluri „adamice“ din Nuntă în cer (Ileana-Mavrodin și Lena-Hasnaș) îmi pare astăzi natura – cum să-i spun? – franco-britanică a bărbaților (legați oarecum și de maniera evocativă de tip Mateiu Caragiale) și sufletul rus al femeii. Vreau să spun că, în timp ce masculinul evoluează (cel puțin până la un punct, atunci când se declanșează pasiunea) în tiparele siguraței de sine, ale calmului donjuanic, puțin flegmatic, puțin tandru sau pasional, soarta femeii pare pecetluită din capul locului: patimă, suferință, eșuare.”

Ileana/Lena este un amestec fermecător de nehotărâre și neliniști, de dileme, presimțiri care sunt inexplicabile și insolvabile, care își desfășoară destinul prin patima cu care se dăruiește și prin refuzul maternității.

E semnificativ faptul că, în relatarea lui Hasnaș, ea își face apariția în roman având în mâini romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, iar soarta își face încă de la început presimțită prezența: „ – Erai cât pe-aci să te zvârli sub roțile trenului ca în romanul dumitale, îi spusei eu râzând […] – Așa se omoară Anna? întrebă ea, parcă mai neliniștită. Mă surprinse familiaritatea ei cu eroina cărții pe care o citea […] Rămase gânditoare, copleșită. Își duse mâna la frunte și oftă; gestul acela dezamăgit pe care îl fac copiii când vor să semene cu cei mari. Trenul alerga acum mai repede. O văzui cum se uită pe fereastră și cât de mult o înspăimântă întunericul de afară“.

Dacă bărbatul, în ambele ipostaze înfățișate în roman, oferă imaginea clasică a seducătorului nepăsător care nu se gândește decât la cucerirea femeilor („mă gândeam câți ani îi cheltuisem stupid, printre femei și cărți, trăind în aventură, la întâmplare” declară Mavrodin; „Aveam o singură dorință, afirmă Hasnaș: să trăiesc, prin orice mijloc, bine, să fiu bogat, să fiu de capul meu. În privința femeilor și a dragostei, mai ales, eram poate un cinic“) destinul femeii pare acela de a-și consuma erosul printr-o combustie care devine ușor morbidă: „Mi-a spus doica, răspunse cu simplitate, că voi avea la început o dragoste mare, care mă va duce aproape la moarte“

Eugen Simion o vede pe Lena/Ileana o „creație din stirpea eroinelor lui Turgheniev“, după cum dreptate avea și O. Șuluțiu atunci când observa că lucrarea „Nuntă în cer” este o replică autohtonă a lui Maitreyi. Iubirea ce se naște între Mavrodin și Ileana, pe de o parte, și dintre Hasnaș și Lena, pe de alta, prezintă totuși caracterele universale ale pasiunii umane în general.” Ileana/Lena este o eroină din familia Beatricei și a Roxanei, așa cum era și Maitreyi…“

„ Și totuși: “… de ce-i spui Nuntă în cer? m-a întrebat profesorul (Nae Ionescu, n.n.). N-am știut, atunci, să-i răspund cum trebuie. Pentru că Nuntă în cer exprimă ambiguitatea întregii situații, ar fi trebuit să-i răspund. Cerându-și iertare Ilenei, romancierul încearcă, prin acest titlu, să-și justifice purtarea: asumând destinul lui de «creator» în ordinea spiritului, scriitorul spera că “nunta” la care visa Ileana se va împlini totuși undeva, într-o lume trancendentă, în cer, in aeternum. Dar, dacă ar fi putut afla de acest titlu, Ileana l-ar fi înțeles altfel; ea trăise de la început nunta în cer; pentru ea, asta fusese „dragostea perfectă“; o nesfârșită beatitudine, un raptus, o desăvârșită unire, căreia, în sine, nu-i lipsea nimic. Dar pentru Ileana o asemenea nuntă în cer nu era condiția indispensabilă unei împliniri ulterioare, care o privea numai pe ea. Nu era vorba, așa cum greșit a putut crede Mavrodin, de un instinct specific feminin, cel al maternității, pentru că atunci nu se înțelege de ce Ileana își părăsise soțul după ce acesta îi ceruse să aibă un copil […] Nu maternitatea ca atare era implicată aici, ci dorința – de natură mistică – de a întrupa “nunta în cer” integrând-o în sfera vieții, într-un anumit sens, sacrificând din nou viața… Într-un anumit sens, încercam să suprind în acest roman “eternul feminin”, așa cum putea fi intuit de un român cu oarecare înțelegere a sensului sacramental al existenței “.

Metode și procedee didactice utilizate în predarea personajului feminin, la clasele de liceu

Metode moderne versus metode tradiționale

Literatura, care este în mod categoric o ramură a artei, este privită din punct de vedere didactic dilematic deoarece nu este încă destul de clar stabilit ce direcție principală trebuie urmată în școală: predarea sau receptarea literaturii?

De obicei , prin predare este înțeleasă emiterea unor informații privind o realitate, ceea ce reprezintă un proces în care emițătorul deține un rol activ, iar receptorul un rol pasiv. În cazul unei opere literare este vorba despre comunicarea unor impresii ale emițătorului, care dorește ca aceste judecăți să fie însușite de elevi ca fiind interpretările cele mai releante pentru opera literară în cauză.

Obiectivul principal pe care îl are studierea limbii și literaturii române în învățământ este cel de a dezvolta competențele în ceea ce privește comunicarea scrisă și orală a elevilor precum și familiarizarea acestora cu texte care sunt potrivite vârstei lor, fiind prin urmare accesibile la nivelul de înțelegere la care ajung într-o anumită etapă a vieții.

Se încearcă în același timp ca elevii să fie interesați să studieze alte texte din literatura română sau universală cu care pot fi realizate analogii, să fie stimulați să descopere frumusețea și valoarea pe care o au acestea.

„A înțelege literatura înseamnă a avea puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta experiență de viață, a stabili legătri nu numai cu cunoștințele cunoscute ci și cu emoțiile, simțămintele pe care le-ai trăit”

Scopul principal pe care îl are studierea literaturii române în perioada de formare timpurie a elevilor este cel de a realiza formarea unui om cu o cultură de bază, care să poată interacționa cu cei din jurul său și care să poată fi capabil să intre în legătură cu semenii săi.

Activitatea instructiv-educativă în școală este desfășurată în baza unor finalități, este pusă în practică utilizând un sistem de metode și procedee, apelând la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele obținute sunt verificate și evaluate prin strategii specifice.

Curriculum-ul școlar realizează o integrare a tuturor acestor componente, dintre care o poziție centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea finalităților educaționale.
Metoda poate fi definită conform lui I. Cerghit „drept un model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat (programat) și eficace la realizarea scopurilor propuse.”

Elevii au numeroase particularități psihoindividuale, astfel încât seste impusă folosirea unei game cât mai ample de metode de predare care să poată să le valorifice potențialul. Semnificația metodelor adoptate este dependentă, în cea mai mare măsură, de utilizator și de contextul în care este folosită.

Specialiștii în domeniul metodicii au încercat să cuprindă în sisteme unitare marea diversitate a metodelor, criteriile folosite fiind diverse, unul dintre cele care au cea mai mare relevanță fiind cel istoric ce împarte metodele în tradiționale și moderne.

Practica a dovedit faptul că nu vechimea pe care o are o metodă este importantă, ci eficiența ei care reprezintă în mod cert o necesitate și constă în raportul existent între efortul depus și rezultatele obținute .

S-a constatat faptul că la o eficiență maximă se poate ajunge prin corelarea, conjugarea metodei cu obiectivul, conținutul procesului educațional și forma de organizare a învățământului care este un element al tehnologiei educaționale.

Reforma curriculară ce se realizează în România cuprinde și modificări efectuate la nivelul metodologiei care se poate utiliza, în favoarea activismului și a creativității, acestea fiind o consecință firească a mutațiilor care s-au făcut în zilele noastre, ce influențează societatea, ce sunt reprezentate de creșterea explozivă a informațiilor, creșterea rolului științei și ritmul accelerat al schimbărilor.

Un elev poate fi denumit activ în măsura în care nu mai este un simplu receptor, un destinatar al informației care este prelucrată de către profesor și încearcă să ajungă la noile cunoștințe prin eforturile sale, reorganizându-și cunoștințele pe care le-a dobândit, utilizând pentru acest scop operații superioare ale gândirii:analiză, comparație, sinteză, generalizare, abstractizare și concretizare.

De aceea, metoda este necesar să devină, dintr-o cale de cunoaștere care este propusă de către profesor, o cale de învățare realizată efectiv de elevi, cu sprijinul căreia aceștia să-și poată construi o personalitate autonomă, care este capabilă de o gândire critică și creativă.

Nici o metodă folosită nu este responsabiă de eșecul sau succesul didactic, deoarece ea este doar o modalitate de lucru ce devine eficientă numai prin priceperea profesorului și doar în măsura în care contribuie la atingerea scopurilor pe care cadrul didactic și le-a propus și în măsura în care reușește să facă lecția interesantă pentru elev.

Procedeul didactic este o secvență a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată de acțiune, astfel încât metodele apar ca ansambluri de procedee, ce sunt utilizate de profesor în funcție de oportunitatea lor într-o situație concretă de instruire.

Metodele tradiționale care sunt expozitive ori frontale ar putea conduce la impresia că nu ar mai fi în concordanță cu noile principii ce vizează participarea activă și conștientă a elevului, însă pot avea o valoare deosebită în condițiile existenței unui auditoriu numeros, ce prezintă un nivel cultural care să-i asigure accesul facil la mesajul informațional transmis raportat la unitatea de timp.

Metodologia didactică folosită în prezent este orientată în principal către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și realizarea stimulării creativității acestora. În acest context, prefacerile continue pe care le cunosc metodele de învățământ urmează câteva direcții foarte importante. Reevaluarea în mod permanent a metodelor tradiționale se referă la adaptarea lor în funcție de necesitățile existente și raportarea lor la evoluția științei.

1.Metodele de comunicare tradiționale sunt metode folosite de multă vreme, de heterostructurare, după cum le denumește Marc Bru, care menționează faptul că sub această etichetă sunt cuprinse metode destul de eterogene, care au însă în comun ideea conform căreia a preda înseamnă a transmite un volum de cunoștințe de la un știutor, profesorul, la un neștiutor, elevul, aceste metode având adevărate virtuți pedagogice, confirmate de-a lungul timpului.

Ele pot fi optimizate și pot fi adaptate cu succes noilor cerințe atât în sensul reconfigurării sistemului de procedee ce sunt utilizate, cât și prin modificarea acestora , ca urmare a încorporării unora noi.

Metodele tradiționale folosite și în prezent sunt: algoritmizarea, analiza gramaticală, exercițiul, observarea, lectura, expunerea, modelarea, prelegerea, comentariul literar, analiza literară, conversația, demonstrația, rezumatul, explicația, lucrul cu manualul.

Metodele tradiționale prezintă următoarele caracteristici principale:

– accentul este pus pe însușirea conținutului comunicării, având în vedere, în principal, latura informativă pe care o are educația.

– pe activitatea de predare a profesorului este considerată a fi cea mai important, elevul fiind privit ca obiect al instruirii, așadar comunicarea se realizează în mod unidirecțional.

-sunt în mod predominant comunicative.

-prezintă o orientare spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunoștințelor accumulate de elev

-au un caracter formal și contribuie la mărirea competiției

-stimulează motivația extrinsecă pentru învățare, fapt ce se referă la obținerea de elevi a aprecierii profesorului în condițiile în care își dau interesul să asimileze cunoștințele

-relația existentă între professor și elev este autocritică, disciplina școlară fiind impusă.

2.Metodele moderne, active, de autostructurare care au la bază conceptul de învățare activă, ceea ce presupune că se angajează operațiile de gândire și de imaginație și se apelează la structuri pe care elevul le utilizează ca pe instrumente în vederea unei noi învățări. Se pot considera activ-participative acele metode care sunt capabile să-i antreneze pe elevi într-o activitate, concretă sau mentală, ce prezintă puternice valențe formative și care are impact mare asupra dezvoltării personalității lor.

Metodele activ-participative pot fi considerate : problematizarea, instruirea programată, activitatea în grupuri mici, lectura anticipativă, sinectica, simularea, studiul de caz, învățarea prin descoperire, dezbaterea, jocul de rol, reflecția, brainstormingul, procesul literar; metode și tehnici ale gândirii critice: cubul, cvintetul, ciorchinele, metoda SINELG, predarea reciprocă, jurnalul cu dublă intrare, jurnalul de lectură, turul galeriei, metoda mozaic, metoda cadranelor, tehnica Știu-Vreau să știu- Am învățat, pălăriile gânditoare etc.

Exigențele pe care le are învățământul din zilele noastre , ce sunt provocate de existența modificărilor în plan social, necesită reconsiderarea rolurilor deținute de actorii ce sunt implicați în actul educațional și mutarea accentului de la profesor la cel care învață și a atribuțiilor care revin tuturor în aceste condiții, democratizarea relației exisente între profesor și elev, elaborarea unei fundamentări din punct de vedere teoretic privind managementul clasei, ca și diversificarea surselor de informare pe care le poate utiliza elevul.

Din aceste exigențe modificate se vor contura anumite atitudini ce se referă la metodele folosite, cum ar fi: îmbogățirea și diversificarea metodologiei didactice, punând accent pe promovarea celor activ-participative.

Pe lângă diversificarea propriu-zisă a metodelor utilizate , se impun deopotrivă în privința noilor modalități de valorificare a potențialului elevilor : utilizarea metodelor tradiționale în direcția activizării elevilor și accentuarea caracterului euristic al metodelor, îmbinarea metodelor de învățare individuală cu cele care folosesc învățarea prin cooperare ca și adoptarea unor metode și tehnici variate și îmbinarea acestora.

Constantin Parfene, în lucrarea Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, menționa faptul că folosirea metodelor și procedeelor specifice procesului didactic al studierii limbii și literaturii române este necesar să fie determinată de realizarea unei învățări active, în care profesorului îi revine rolul unui ghid competent și abil, care să-și pună elevii în situații concrete de învățare, renunțând la recurgerea la expunerea obișnuită a cunoștințelor, a informației.

Metodele moderne ce sunt utilizate pentru înțelegerea operelor literare de către elevi au următoarele caracteristici:

-se acordă prioritate dezvoltării personalității elevilor, având în vedre latura formativă a educației;

-sunt focalizate pe activitatea de învățare a elevului, iar acesta devine subiect al procesului educațional;

-sunt centrate în mod special pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

– orientarea este spre proces;

-este prezentă flexibilitatea ceea ce încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea realizată fiind una formativă;

-stimulează motivația intrinsecă;

-relația ce se stabilește între profesor și elev este democratică, având ca fundament respectul și colaborarea, iar disciplina derivă din modul în care se organizează lecția

O altă clasificare a metodelor didactice poate fi efectuată după funcția didactică principală pe care o realizează:

– metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se remarcă:

a)metode prin care sunt transmise cunoștințele: expunerea, problematizarea, lectura etc…

b)metode al căror obiectiv este formarea unor deprinderi: exercițiul, lucrările practice etc

-metode de evaluare

a)după modul în care se organizează activitatea elevilor sunt metode frontale(expunerea, demonstrația), metode de activitate individuală(lectura), metode de activitate în grup(studiul de caz, jocul cu roluri), experimentul

b)conform tipului de strategie didactică : algoritmice( exercițiul, demonstrația) sau euristice(problematizarea)

c)după sursa pe care o au cunoștințele:din experiența milenară a omenirii, explorarea realității sau activitate personală

Pentru învățământul modern a devenit foarte importantă interactivitatea ce presupune faptul că procesul de învățare este însoțit în mod inevitabil de comunicare între profesori și elevi, sau între elevi.

De aceea, este necesar ca profesorii de azi să aibă un ansamblu de calități dintre care pot fi amintite: adaptare la noile cerințe, dorință de a se perfecționa în mod continuu, gândire flexibilă, creativitate.

Unele teorii consideră educația drept o activitate în care continuitatea este mult mai importantă în comparație cu schimbarea, însă situația actuală impune adaptarea în mod permanent la mediu, deoarece condițiile se schimbă foarte repede

Pentru ca un text să poată fi receptat în mod corespunzător de elevi pot fi parcurși în mod obișnuit următorii pași:

-se fac exerciții ce vizează audierea și lectura textului

-se identifică și se caracterizează personajele

-se stabilesc cel mai importante momente ale acțiunii

-se elaborează planul de idei

-se face o analiză a vocabularului utilizat în text și a punctuației

-se exprimă opinii referitoare la opera literară

-se realizează dramatizarea

-elevii elaborează compoziții pe baza textului ce pot consta în: rezumat, povestire, modificarea finalului, caracterizarea personajelor

– evenimentele și personajele pot fi surprinse în desene

Pentru a studia textul epic pot fi folosite mai multe metode de învățare, utilizarea uneia sau a alteia rămânând la latitudinea profesorului ce activează la clasa respectivă

Metodele moderne care sunt cele mai folosite pentru înțelegerea textelor din programa de limba și literatura română pentru liceu pot fi considerate următoarele:

1. Proiectul

Această metodă începe în clasă, fiind necesară definirea și înțelegerea sarcinii de lucru , eventual și prin începerea rezolvării acesteia și se continuă acasă de către elevi pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni în care elevul are permanente consultări cu profesorul cu privire la problemele pe care le întâmpină .

Proiectul este încheiat tot în clasă, aceasta realizându-se prin prezentarea în fața colegilor a unui raport vizând rezultatele ce au fost obținute și dacă este cazul, a aplicației care a fost realizată.

Proiectul este o formă activă, participativă care are în vedere și încurajează transferul de cunoștințe, capacități, oferă posibilitatea abordările interdisciplinare și consolidarea abilităților sociale pe care le au elevii.

Este deosebit de util atunci când profesorul este interest de accentuarea caracterului practic/aplicativ al învățării și de apropierea între discursul teoretic și experiența de viață a elevilor.

Avantajele pe care le prezintă utilizarea acestei metode sunt:

-oferă profesorului șansa de a distinge în ce măsură elevul folosește în mod corespunzător cunoștințele, instumentele, materialele pe care le are la sunt dispoziție pentru atingerea finalităților propuse;

-reprezintă o metodă alternativă de evaluare care scoate elevii și cadrul didactic din rutina zilnică

-dă posibilitatea elevilor de a acționa și a rezolva sarcini în mod individual sau în grup, realizându-se o autotestare a capacităților cognitive, sociale și practice.

Criteriile de apreciere a muncii elevilor pot fi negociate cu aceștia, iar evaluarea proiectului realizat presupune din partea profesorului foarte multă atenție. Sarcina cadrului didactic este aceea de a asista elevul/grupul de elevi pe durata desfîșurării proiectului , sfătuindu-i și încurajându-i în demersurile pe care le întreprind .

Este necesar ca profesorul să-i îndemne să reflecteze cu privire la activitatea pe care o desfășoară , asupra achizițiilor pe care le-au făcut (cunoștințe, aptitudini, atitudini, experiențe), să îi învețe cum să-și autoevalueze activitatea și progresul și să fie capabil să discute cu elevii despre dificultățile pe care le-au întâmpinat pe parcursul proiectului.

Cadrul didactic poate să alcătuiască fișe de evaluare în care să fie consemnate la anumite interval de timp observații și aprecieri asupra activității fiecărui elev/grup de lucru.

2.Portofoliul este un instrument care  îl ajută pe elev să realizeze o autoevaluare. Portofoliul poate reprezenta o “cartea de vizită” a elevului, prin i care cadrul didactic îi poate urmări progresul la o anumită disciplină, pe parcursul unui interval de mai lung de timp. La începutul acestui demers educativ este realizeaza un diagnostic cu privire la necesitățile elevului de învățare cu scopul de a stabili obiectivele și criteriile de evaluare.

Portofoliul va include : sumarul; lucrările pe care le va realiza elevul individual sau în grup; rezumate; eseuri; articole; referate; fișe individuale de studiu; proiecte și experimente; temele de zi de zi; probleme rezolvate; teste și lucrări semestriale; chestionare de atitudini; fotografii care reflectă activitatea desfășurată de elev individual sau împreună cu colegii săi; autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului; interviuri de evaluare; alte materiale, hărți cognitive, contribuții la activitate care reflectă participarea elevului/ grupului la derularea și soluționarea temei date; obiective viitoare ce pornesc de la realizările ale elevului/grupului, având ca bază interesele și progresele înregistrate; comentarii suplimentare și evaluări făcute de profesor, ale altor grupuri de învățare și/sau ale altor părți interesate, de exemplu părinții.

3. Tehnica 3-2-1. Denumirea acesteia provine din faptul că elevii scriu:

3 termeni (concepte) referitoare la ceea ce au învățat,

2 idei despre care și-ar dori să învețe mai mult în continuare și

o capacitate, o pricepere sau o abilitate pe care ei cred că au dobândit-o în urma activităților de predare-învățare.

Tehnica 3-2-1 poate fi considerată ca o bună modalitatea de autoevaluare care are efecte formative în planul învățării realizate în clasă.

Aceasta este o modalitate de a afla rapid și eficient care au fost efectele proceselor de predare și învățare, deoarece are valoare constatativă și de feed-back. Pe baza existenței conexiunii inverse externe, profesorul poate regla procesele de predare viitoare, îmbunătățindu-le și poate elabora programe compensatorii dacă rezultatele sunt sub așteptări ori programe în concordanță cu nevoile și așteptările elevilor.Este un instrument al evaluării continue, formative și formatoare, ale cărei funcții principale sunt de constatare și de sprijinire continuă a elevilor.

4. Învățarea prin descoperire este o metodă didactică modernă care se bazează pe forța personală de cunoaștere, fiind o cunoaștere preponderent individuală, autodirijată, elevul ajungând prin efort personal, prin explorare, prin cercetare proprie la adevăruri cunoscute deja, având în vedere că descoperirile de tip didactic sunt, de fapt, niște redescoperiri.

Al. Găvănea, afirma că învățarea prin descoperire este „o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realitățile de conținut”.

Vistian Goia spunea că rolul profesorului utilizând această metodă este acela de îndrumător, participând mai întâi la formularea ipotezei de lucru, fiind apoi un consultant permanent al elevilor care își desfășoară activitatea fie frontal, independent, individual, fie pe grupe.

Învățarea prin descoperire se mai numește și „metodă a experienței de încercare", și are scopul de a antrena elevul în ceea ce privește selectarea informației și în ordonarea argumentelor. Învățarea prin descoperire parcurge traseul cunoașterii științifice și corespunde principalelor forme de raționament: inductiv, deductiv și analogic.

Descoperirea inductivă se referă la receptarea unei opere literare pe calea gradării de la concret la abstract, de la particular la general și de la informație la concept. În ceea ce privește predarea limbii și literaturii române, în liceu, această metodăeste folosită , cu precădere, pentru predarea noțiunilor de teorie literară și a temelor studiate.

Metoda poate fi utilizată și în lecția de comentare a unei opere literare, însă, în această situație , descoperirea inductivă va necesita studiul aprofundat al textului care depășește comentariul făcut în mod tradițional. Dacă este bazată pe metoda învățării prin descoperire, lecția va avea următoarea structură:

a.Crearea unei situații problemă.

b.Analiza detaliată a acestei situații-problemă.

c. Găsirea presupunerilor și justificarea ipotezelor.

d.Demonstrarea ipotezei pe baza căreia s-a lucrat și rezolvarea problemei.

e. Verificarea rezolvării și analizarea procesului de rezolvare.

În procesul complex de predare-învățare a limbii și literaturii române, investigarea textului literar reprezintă o modalitate esențială. Această explorare a textului s-a efectuat și în învățământul de tip tradițional, îndeosebi sub forma exercițiilor aplicative, însă nu a reprezentat principalul mod de cunoaștere, nu a fost la baza formării elevilor și nu a constituit faza preliminară în privința introducerii lor în lumea operei literare.

Descoperirea deductivă se referă la receptarea unei opere literare în sens invers și anume de la abstract la concret, de la general la particular, de la concept la informație.

Descoperirea prin analogie este bazată pe realizarea unei comparații și paralelism între fenomenele literare, această metodă putând fi folosită atât în receptarea de către elevi a textului literar, cât și în lecțiile ce vizează sistematizarea cunoștințelor.

5. Problematizarea se referă la punerea în fața elevului a unor dificultăți care au fost create în modvoit, pentru depășirea cărora, prin efortpersonal, elevul va învăța lucruri noi. Problematizarea necesită din partea elevilor un efort intelectual destul de intens, atât pentru a afla soluțiile unor probleme, cât și pentru a le verifica și aplica, pentru descoperirea de noi adevăruri în mod independent.

Baza acestei metode este dată de crearea unor situații – problemă, de acțiunea ce vizează rezolvarea problemei și de rezolvarea propriu-zisă. Criteriul prin care se stabilește o situație – problemă sau întrebările – problemă va fi impus de particularitățile pe care le prezintă o operă literară, de aria problematică ce are influență asupra valorii ei artistice. Aplicarea metodei este legată de punerea și rezolvarea unor probleme, cu scopul de a dinamiza activitatea elevilor la orele de literatură română și de a putea oferi o mai mare eficiență însușirii de cunoștințe și dezvoltării funcțiilor intelectuale ale elevilor în procesul cunoașterii.

Problematizarea este considerată a fi o metodă principală, ce poate fi folosită cu succes în procesul complex de receptare a unei opere literare, deoarece, prin ea, este realizată dinamizarea gândirii cititorului și poate realize o receptare mai profundă a operei literare. Totodată, se pune problema diferențierii între întrebarea-problemă care necesită reproducerea unor cunoștințe și întrebarea care „cuprinde datele necesare pentru ca elevii, uzând de procedeele gândirii logice, să găsească răspunsurile implicate în aceste date, dar care nu se găsește explicit formulat în problemă.”

6. Dezbaterea este o metodă pe care elevii o găsesc a fi foarte interesantă ce propune abordarea unei teme din două perspective diametral opuse.

De multe ori e considerată o formă aparte a discuției; Ioan Cerghit o consideră o „discuție pe larg și amănunțită a unor probleme, deseori controversate și rămase deschise (dezbatere cu catacter polemic, urmărindu-se influențarea convingerilor, atitudinilor și conduitei participanților)“

În consecință, în toate tipurile de dezbateri există două echipe: una dintre acestea (echipa afirmatoare) trebuie să susțină un anumit punct de vedere , iar cealaltă (echipa negatoare) să îl combată. Acest tip de abordare le va oferi elevilor posibilitatea de a analiza din multiple perspective diverse probleme controversate și îi stimulează să emită judecăți cu privire la un fenomen sau fapt utilizând criterii obiective și să apere o anumită poziție utilizând argumente ce sunt susținute de dovezi și nu de opinii. Tehnicile dezbaterii dezvoltă:

-gândirea critică ( se realizează examinarea propriei gândiri ca și pe a celorlalți participanți , cu obiectivul de a putea fi clarificate anumite cunoștințe și de a se înțelege în mod profund un fenomen, o idée prin citirea cu atenție a documentației, participarea activă, formularea unor argumente pro sau contra bazate pe dovezi

-toleranța elevilor față de opiniile diferite sau adverse ale colegilor lor

– este îmbunătățit stilul de prezentare a unei argumentații în fața unui auditoriu, care include abilitățile de exprimare orală( corectitudine, coerență, concizie, utilizarea în mod corespunzător a mijloacelor verbale, nonverbale și paraverbale);

-capacitatea de persuasiune a auditoriului (vorbitorii trebuie să convingă prin claritatea, structura și adevărulu raționamentului pe cre îl prezintă în fața publicului );

-abilitățile în ceea ce privește munca în cadrul unei echipe(spiritual de echipă)

Modelul de dezbatere care este în mod obișnuit folosit la clasă este cel propus de filosoful britanic Karl Popper. Formatul pe care îl are acest tip de dezbatere a fost adaptat pentru a putea fi folosit mai ușor și mai eficient în orele de curs și prezintă următoarea structură:

1.Inițierea dezbaterii

-tema este anunțată cu mai multe săptămâni înainte de data desfășurării dezbaterii la clasă(în mod obișnuit 2-4 săptămâni). Tema propusă pentru dezbatere trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie echilibrată, ceea ce area semnificația oferirii posibilității de argumentareambelor echipe care vor fi alcătuite, să fie clară, să fie disponibile pentru aceasta pentru ea suficiente surse de documentare pentru ambele echipe.

-se va face recomandarea bibliografiei adecvate temei care va oferi elevilor dovezile pe baza cărora își vor putea concepe argumentarea. Aceste surse trebuie să fie variate, relevante, reprezentative și accesibile.

2.Pregătirea dezbaterii necesită documentarea asupra temei prin lectura activă și de către toți elevii în ceea ce privește bibliografia recomandată și identificarea tuturor posibilităților de interpretare prin clasificarea, analiza și sistematizarea dovezilor.

3.Desfășurarea dezbaterii ce se va întinde pe cele două ore consacrate aplicării metodei este următoarea:

În prima oră:

-clasa se va împărți în echipe formate din 3-5 elevi, fiecare echipă va avea sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul care să susțină și altul care să contrazică afirmațiile propuse în cadrul temei

-echipele formate au puse la dispoziție 5 minute pentru a se informa în mod reciproc cu privire la dovezile și informațiile ce au fost culese de fiecare membru al echipei în cadrul fazei de documentare cu privire la tema respectivă

-profesorul stabilește, împreună cu elevii, utilizând metoda brainstormingului argumentele pro și contra care vor fi scrise pe tablă și în caietele elevilor în formulări concise

-fiecare dintre echipe va realiza construcția sistemelor de argumente atât pentru cazul afirmator cât și pentru cel negator. Profesorul va deține rolul de moderator realizând îndrumarea echipelor la solicitarea acestora;

-la sfârșitul primei ore destinate dezbaterii , fiecare echipă trebuie să aibă construit atât cazul afirmator, cât și cel negator.

În cea de a doua oră se va face:

-alegerea echipelor (echipa afirmatoare, cea negatoare (alcătuite din trei elevi fiecare) și echipele de arbitri/ judecători (compuse din trei-cinci elevi fiecare).

Arbitrii vor avea sarcina de a analiza și de a nota pe fișele de arbitraj modul în care a participat la dezbatere fiecare membru al celor două echipe formate.

Profesorul va avea atribuția să împartă rolurile în cadrul dezbaterilor astfel încât fiecare elev să fie, participant direct la dezbatere sau arbitru, deoarece scopul acestor lecții este să-l pună pe fiecare elev atât în situația atât de vorbitor, cât și de arbitru;

-desfășurarea dezbaterii între cele două echipe care au fost desemnate este de obicei 25 de minute.

Etapele ce trebuie urmate în construcția unui argument sunt: afirmația, explicația, dovezile și concluzia, iar pentru construcția unui contraargument sunt: identificarea argumentului pe care îl are echipa oponentă , urmată de enunțarea contraargumentului, urmțnd aceleași etape ca la construcția argumentului.

Etapele ce se regăsesc în reconstrucția unui argument contraagumentat în mod anterior sunt: reenunțarea afirmației care a fost făcută în argumentul inițial, reenunțarea afirmației pe care a adus-o în discuție contraargumentul echipei oponente, întărirea poziției pe care o are echipa cu noi explicații și cu noi dovezi.

În timpul dezbaterii vor avea loc în mod alternativ discursurile fiecărui vorbitor cu timpul de lucru destinat pentru pregătirea contraagumentelor.

Profesorul va putea aloca un timp de maximum trei minute pentru discursul pe care îl va susține fiecare vorbitor și un minut pentru pauzele de gândire. Metoda impune și cronometrarea fiecărei intervenții pe care o au elevii în cadrul dezbaterii.

4. Analizei dezbaterii i se acordă 23 de minute, distribuite astfel:

arbitrii pot pune întrebări ambelor echipe, în scopul de a-și clarifica unele aspecte importante ale dezbaterii (5 minute);

există un timp de gândire pentru analiza dezbaterii, concluzii și acordarea deciziei în favoarea uneia sau alteia dintre echipe (5 minute);

discursul de justificare a deciziei va fi planificat să dureze 8 minute: echipele de arbitri pot să aleagă un vorbitor care să prezinte concluziile și decizia echipei, într-un discurs de maximum 2 minute;

-feedback-ul profesorului care va prezenta concluziile dezbaterii

7.Ghidul de învățare reprezintă un procedeu ce se concentrează pe împărțirea elevilor în grupe mici, utilizându-se un set de întrebări sau cerințe ce au drept consecință înțelegerea ideilor dintr-un text literar.Acest ghid este necesar să fie făcut în așa mod încât răspunsurile la întrebări să implice activități de analiză, sinteză, comparare, gândire individuală sau în grup cu privire la faptele prezentate în opera literară.

Etape în aplicarea acestei metode pot fi:

-Se prezintă elevilor sarcinile pe care le au de făcut și li se cere să citească setul pe fișele de muncă independentă

Activitatea se va face în grupulețe de 3-4 elevi și de obicei constau în citirea textului și rezolvarea cerințelor.

Răspunsurile la cerințele de pe fișă se vor da în ordinea în care acestea sunt trecute pe materialul didactic, iar cadrul didactic va corecta și completa rezolvările și va trebui să accepte punctele de vedere deosebite dacă elevul va aduce argumente în sensul dorit de el.

În cadrul acestei metode se va face o evaluare a răspunsurilor de profesor și o autoevaluare a elevului ce se poate realiza pe baza unei grile.

8.Studiul de caz reprezintă o metodă de grup ce ce concretizează în antrenarea școlarilor în analizarea unui caz ce se alege pentru a elabora concluzii care au valoare de reguli ori de principii privind conviețuirea în societate.

Utilizarea acestei metode didactice produce următoarele efecte în ceea ce privește formarea elevilor:

-solicită utilizarea gândirii elevilor

-contribuie la declanșarea unei lupte de idei

-este o metodă prin care se încearcă dezvoltarea exprimării libere a elevilor

-se îmbunătățesc relațiile existente între elevi și între elevi și învățător

-se încurajează creativitatea și spontaneitatea copiilor

Etape care aparțin aplicării acestei metode sunt:

Cazul propus pentru a fi dezbătut este prezentat școlarilor prin lectura aprofundată a textului sau prntr-un joc unde elevii au sarcina de a pune în aplicare un scenariu ce a fost imaginat de cadrul didactic.

Elevii vor fi stimulați să emită idei, iar cele mai valoroase dintre acestea vor fi reținute.Un aspect important este faptul că acel caz care se dorește a fi rezolvat trebuie analizat în profunzime luând în considerare toate informațiile existente.

Ideile emise se vor analiza și vor fi evaluate fiind identificate semnificațiile pe care le au datele ce au fost prezentate, iar ipotezele vor fi verificate cu mare atenție.

Concluziile se vor extinde și cu privire la alte situații de viață iar în discuții pot fi dezbătute cazuri asemănătoare din realitate insistând asupra atitudinii care trebuie adoptată ce trebuie să fie constructivă.

9.Cvintetul poate fi denumit o tehnică de reflecție care constă în crearea a cinci versuri care respectă cinci reguli având scopul de a sintetiza conținutul unei teme care a fost abordată.

-Primul vers-este alcătuit dintr-un singur cuvânt ce denumește subiectul.

-Al doilea vers-cuprinde două cuvinte care definesc caracteristicile subiectului (două adjective).

-Al treilea vers-este alcătuit din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu).

– Al patrulea vers-este format din patru cuvinte ce se referă la starea noastră față de subiect.

-Al cincilea vers-este format dintr-un cuvânt/două cuvinte care marchează însușirea esențială a subiectului.

10.Metoda cadranelor este o modalitate prin care conținutul unui text este rezumat solicitându-se participarea elevilor.

Pentru a se putea aplica se vor desena două linii perpendiculare și se vor obține în acest mod patru cadrane : în primul se vor trece ideile principale desprinse din text, în cel de al doilea se vor consemna sentimentele pe care le trezește respectiva lucrare, în cadranul trei se vor realiza legături între operă și cunoștințe ale elevilor ce au fost dobândite anterior iar în cadranul patru se va scrie morala caracteristică textului studiat.

11.Metoda ciorchinelui dezvoltă gândirea creatoare a copiilor scopul acestei tehnici fiind ca elevii să facă apel la toate cunoștințele lor legate de un cuvânt care este reprezentativ pentru textul respectiv.

Modalitatea prin care poate fi aplicată această metodă constă în următoarele etape:

1.copiii vor scrie un cuvânt sau o expresie de la care se va porni în centrul unei pagini.

2.se va solicita ca elevii să noteze cât de multe cuvinte sau expresii le vin în minte ce au o legătură cu expresia sau cuvântul anterior.

3.la scurgerea timpului destinat pentru desfășurarea exercițiului toată structura apărută va fi comentată.

Participarea tuturor elevilor la apariția ciorchinelui va fi o provocare pentru copii și îi va face să realizeze conexiuni în relație cu subiectul care a fost propus.

Realizarea ciorchinelui poate fi nedirijată în cazul în care copiii vor trece toate ideile ce le vin în minte într-o rețea și semidirijată în situația în care cadrul didactic stabilește unele criterii pe care elevii trebuie să le respecte pentru desfășurarea activității.

12. Metoda cubului este utilizată în situația în care se vrea a se găsi mai multe perspective asupra unui subiect și este posibilitatea pentru ca elevii să reușească să deprindă abilitățile necesare pentru o abordare complexă a unei probleme.

Această metodă se va desfășura conform scenariului următor:

1.se va realiza un cub pe fețele căruia vor fi notate cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

2.se va prezenta propunerea temei

3.clasa va fi împărțită în șase subgrupuri ce vor rezolva fiecare una dintre cerințele aflate pe fețele cubului, având legătură cu respectivul text

4.se va comunica întregii clase ce a notat fiecare grup în parte

Metoda prezintă avantajul că se va realiza participarea tuturor elevilor, va stimula competiția între echipe, mărește responsabilitatea elevilor ca și eficiența învățării deoarece elevii învață unii de la alții și dezvoltă abilitățile de comunicare cu colegii.

Dezavantajele constau în consumul mare de timp pentru ca metoda să fie aplicată și faptul că nu poate exista o estimare cu privire la cantitatea de informații pe care a dobândit-o fiecare elev în parte.

13. Metoda STARBURST (explozie stelară). Acest termen provine din limba engleză (star=stea, burst=a exploda) și se referă la o metodă care este similară brainstorming-ului, cu care totuși nu se poate confunda.

Aceasta presupune organizarea clasei de elevi într-un grup și stimulează crearea de întrebări la întrebări, așa cum brainstorming-ul dezvoltă construcția de idei pe idei.

Se va scrie ideea sau problema pe care o avem de discutat pe o foaie de hârtie, apoi se înșiră, în jurul conceptului respectiv, cât mai multe întrebări care au legătură cu el. Se recomandă, pentru început, întrebări uzuale, de tipul: Cine?, Ce?, Unde?, Când?, Din ce cauză?, care pot contribui la apariția, altor întrebări, unele chiar ciudate, dar binevenite (prin intermediul acestora urmărindu-se, în fond, și interpretări neobișnuite ale operei literare respective , sau constatarea unor analogii aparent surprinzătoare între opere literare, autorii lor sau personaje).

Aplicarea acestei metode ia în considerare parcurgerea câtorva etape distincte:

-propunerea problemei;

– împărțirea clasei în mai multe grupuri, fiecare dintre acestea notând problema pe o foaie de hârtie;

-elaborarea în fiecare grup a unei liste cu întrebări diverse care au legătură cu problema care trebuie discutată

-comunicarea rezultatelor muncii de grup;

-evidențierea celor mai interesante întrebări care au fost puse și aprecierea muncii în echipă. Starburst se poate aplica în orele în care se realizează familiarizarea elevului cu trăsăturile unui curent literar,însă poate fi la fel de bine folosită și în orele dedicate receptării textului narativ.

14.Metoda SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii și a Gândirii) este o metodă care contribuie la menținerea implicării active a gândirii elevilor în citirea unui text și la monitorizare a gradului de înțelegere a acestuia.

Etapele metodei SINELG:

Înainte de a se începe lectura textului, elevilor li se cere să noteze toate cunoștințele pe care le au referitoare la tema/problema care va fi abordată în text. Este extrem de important să scrie tot ceea ce le vine în minte cu privire la subiectul respectiv, indiferent dacă ceea ce este menționat este corect sau nu. Ideile pe care le-au emis elevii sunt inventariate și scrise pe tablă.

Elevii sunt invitați să citească textul cu mare atenție. În timpul citirii textului elevii marchează în text sau pe marginea lui următoarele semne:

În anumite cazuri se poate recomanda simplificarea procesului de marcare prezentat mai sus prin folosirea a numai două semne (de exemplu semnul „+” pentru marcarea informațiilo noi și semnul „?” pentru informațiile neclare, care constituie o problemă), pentru ca atenția cititorului să fie concentrată pe informațiile noi și nu pe ceea ce el știa deja.

După marcarea semnelor putem oferi elevilor un moment pentru reflecție cu privire la cele citite în text.

Elevii sunt împărțiți în perechi și timp de 5 minute discută despre convingerile pe care le au , care s-au confirmat sau nu, comparând lista ideilor proprii cu textul studiat și marcat.

Elevii vor lucra în mod individual și vor grupa informațiile din text pe categorii într-un tabel, având următoarea structură:

În final are loc o discuție cu întreaga clasă unde se vor puncta informațiile cu care au fost toți de acord, se discută deschis despre dezacorduri, se realizează clarificarea anumitor aspecte și sunt indicate resursele bibliografice pentru completarea cunoștințelor

15.Metoda R.A.I. este fundamentată pe stimularea și dezvoltarea capacităților pe care le au elevii de a comunica (cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor) ceea ce tocmai au învățat.

Denumirea provine de la inițialele cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează și modul în care se desfășoară este următorul : la finalul unei lecții sau a unei părți a lecției, profesorul împreună cu elevii săi, iau parte la un joc de aruncare a unei mingi mici și ușoare de la un elev la altul.

Elevul care aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecția predată celui care o prinde.

Elevul care prinde mingea răspunde la acea întrebare și apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare.

Evident cel care formulează întrebarea este necesar să știe și răspunsul la întrebărea adresată.

Dacă elevul care a prins mingea nu cunoaște răspunsul iese din joc, iar răspunsul va fi dat de cel care a pus întrebarea.

Acesta are oportunitatea de a mai arunca încă o dată mingea, și, deci, de a mai pune o întrebare.

În cazul în care, cel care pune întrebarea este descoperit că nu cunoaște răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea.

Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor care nu au dat niciun răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai bine pregătiți elevi, care au studiat cel mai mult textul.

Metoda R.A.I. poate fi utilizată la finalul lecției, pe parcursul ei sau la începutul activității, când se verifică cunoștințele referitoare la lecția predată anterior, înaintea începerii noului demers didactic, cu scopul descoperirii, de către profesorul ce asistă la joc, a eventualelor deficiențe în cunoștințele elevilor și a reactualizării ideilor .

Ar putea fi puse următoarele întrebări următoarele întrebări:

Ce știi despre textul respectiv ?

Care sunt ideile principale ale operei?

Care este tema operei?

Care este importanța faptului că ?

Ce ți s-a părut mai interesant?

Această metodă poate fi utilizată atât în cazul școlarilor din școala generală cât și cu liceeni, putând fiind formulate în funcție de vârstă, întrebări cât mai diverse și răspunsuri complexe.

16.Brainstorming este o metodă de lucru cu aplicare în toate domeniile de activitate, nu numai în învățământ și constă în asaltul de idei pe care îl generează o temă anumită fundamentul acesteia fiind legat de două principii:

-cantitatea de idei determină calitatea acestora

-analizarea ideilor celorlalți participanți la emiterea de idei

Etapele aplicării acestei metode sunt următoarele:

1.Se va alege tema ce este supusă dezbaterii și se stabilesc sarcinile

2.Se cere participanților exprimarea într-un mod cât se poate de rapid, folosind enunțuri la obiect, a ideilor chiar dacă acestea par neobișnuite, fanteziste sau chiar absurde, cerința fiind legătura cu subiectul menționat .

Pot fi făcute conexiuni cu afirmațiile altor elevi, ideile se pot completa ori modifica dar este exclusă criticarea acestora.

Toate ideile sunt înregistrate cu metode tradiționale (cum ar fi notarea lor) sau cu mijloace moderne de înregistrare.

Sunt reluate ideile ce au fost emise și se grupează pe diverse criterii, după care întreaga clasă va fi divizată pe grupulețe ce vor dezbate ideile discutate.

Această fază va fi consacrată argumentelor în favoarea sau în defavoarea fiecărie idei și se vor selecta cele mai bune idei prezentate.

În acest proces învățătorul trebuie să fie cel care să permită exprimarea liberă a tuturor opiniilor și să încurajeze asaltul de idei al copiilor cu privire la o anumită temă.

Sunt multe avantaje ale utilizării acestei metode ce se referă la:

1.generarea într-un timp scurt a unui număr mare de idei și a unor soluții care vor lămuri problema aflată în discuție

2.aria de aplicare este foarte mare

3.este o șansă importantă de a determina copii să fie spontani și creativi

4. crează spiritul de echipă care le va fi util elevilor pe tot parcursul vieții

Este de la sine înțeles că metodele didactice pe care le utilizează un cadru didactic depind în primul rând de personalitatea acestuia și de modul în care dorește să își stimuleze elevii pentru a obține performanțe.

Nu în ultimul rând clasa este cea care indică învățătorilor metoda pe care o poate aplica și modalitatea în care îi poate face pe elevi să se autodepășească.

2.Aplicații metodice în predarea personajului feminin (Ana, Florica, Ela, Maitreyi, Otilia,DoamnaT,Ileana-Lena)

1.Aplicarea metodei cvintetului

-Primul vers-este alcătuit dintr-un singur cuvânt ce denumește subiectul.

-Al doilea vers-cuprinde două cuvinte care definesc caracteristicile subiectului (două adjective).

-Al treilea vers-este alcătuit din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu).

– Al patrulea vers-este format din patru cuvinte ce se referă la starea noastră față de subiect.

-Al cincilea vers-este format dintr-un cuvânt/două cuvinte care marchează însușirea esențială a subiectului.

Am ales să aplic această metodă în cazul mai multor personaje feminine din operele studiate în liceu.

OTILIA

Enigmă

Frumoasă, capricioasă

Cochetând,vorbind ,cântând

Există totuși o enigmă

Diferită

ANA

1.Ana

2..Blândă,șovăielnică

3.Iubind,îndurând,suferind

4.O soartă foarte crudă

5.Nefericire

FLORICA

1.Florica

2.Frumoasă,îndrăgostită

3.Așteptând,înșelând,iubind

4.Ispită eternă pentru Ion

5.Fermecătoare

VITORIA

1.Vitoria

2.Credincioasă, aprigă

3.Așteptând, gândind, iubind

4.Statuie vie a răzbunării

5.Hotărâtă

ELA

1.Surprinzătoare

2.Frumoasă,copilăroasă

3.Cochetând,iubind,simțind

4.Enigmă pentru soțul ei

5.Dorință

DOAMNA T

Feminitate

Modernă, inteligentă

Raționând, iubind, reamintind

O fascicinație pentru bărbați

Model feminin

2.Aplicarea metodei cubului în cazul Maitreyi

– O metodă modernă des folosită este cea a cubului.

-Cu ajutorul acesteia putem studia personajul Maitreyi din mai multe perspective.

-Se realizează un cub, care să aibă fiecare față de o altă culoare și pe care să fie scrise următoarele instrucțiuni: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

-DESCRIE vestimentația pe care o poartă Maitreyi:

„ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent care trăia, s-ar fi spus prin miracol, nu prin biologie(…) nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid(…) și în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete

-APLICĂ etichete descriptive personajului Maitreyi

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU ALLAN: Maitreyi își aștepta tatăl în mașină, în fața unei librării

„ Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat și-a pus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară.”

-ANALIZEAZA etapele iubirii lui Allan pentru Maitreyi

„ Mă simțeam atras de ea; nu știu ce farmec și ce chemare aveau până și Pașii ei. Dar(…)

întreaga mea viață din Bhowanipore – nu numai fata – mi se Părea miraculoasă și ireală.” „ Nu are o

frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic

al cuvântului. Recunosc că nu mi-am putut lua gândul de la ea toată noaptea.”

„Maitreyi mi se părea mândră și disprețuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet

distant și puțin răutăcios.”

„erau zile când se urâțea și zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o”;

„Fără îndoială, e cea mai talentată și mai enigmatică fată din câte am cunoscut, dar eu pur și

simplu nu pot fi căsătorit.“

„mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit”.

3. Aplicarea metodei Starburst pentru personajul Ana din romanul Ion

Clasa la care se va desfășura studiul de caz are un număr de 30 de elevi majoritatea acestora fiind de nivel mediu din punct de vedere intelectual, prin urmare fiind capabili să înțeleagă în mod corect un text epic, să poarte discuții cu privire la acesta și să formuleze concluzii.

Prima etapă a acestei metode didactice constă în înfățișarea cazului ce este supus dezbaterii , această situație fiind prezentată elevilor prin contactul direct al acestora cu romanul Ion, în cadrul orelor de limbă și literatură română .

Se dorește ca elevii să fie familiarizați cu opera lui Liviu Rebreanu , de aceea înainte de a discuta despre romanul Ion învățătorul va adresa copiilor întrebări cu privire la scriitor și va completa cunoștințele acestora cu informații referitoare la alte opere în care scriitorul a înfățișat universul copilăriei.

Profesorul va verifica apoi dacă elevii au înțeles sensul cuvintelor din opera literară, insistând în mod deosebit pe cele specifice epocii în care a trăit Rebreanu și care sunt mai greu de înțeles de generațiile actuale.

Cine?

Ce? Când?

Unde? Cum?

Cine este Ana? Ce vise are Ana?

Cine era tatăl său? Ce declanșează disperarea Anei ? Cine era logodnicul ei? Ce crede Ana despre Ion?

Cine este flăcăul de care s-a îndrăgostit? Ce declanșează disperarea Anei ?

Când se petrece acțiunea?

Când urmează Ion “glasul iubirii”?

Unde are loc acțiunea?

Cum sfârșește Ana?

În etapa a doua se va purta o discuție referitoare la textul care a fost dat elevilor pentru a fi studiat .

În această etapă elevii trebuie încurajați să emită idei modalitatea cea mai ușoară fiind aceea de a primi un ajutor de la profesor care va adresa elevilor întrebări ce îi vor ajuta să își exprime ideile.

Aceste întrebări pot fi de forma:

-Ce situație se prezintă în textul analizat?

-Ce trăsături de caracter areAna ?

-Ce părți sunt implicate în această schiță?

-De ce credeți că persoanele implicate au reacționat în acest mod?

Elevii vor fi ajutați să privească (pe cât se poate, potrivit înțelegerii unui text la vârsta lor ) dincolo de ceea ce este mai evident în această operă literară, să compare această situație cu unele întâlnite de ei în viața reală și să își comunice opiniile în legătură cu cazul prezentat de autor în scrierea supusă analizei.

Elevii pot fi ajutați de cadrul didactic prin adresarea unor întrebări ajutătoare de genul:

-Care sunt faptele ce demonstrează faptul că soarta Anei este inevitabilă?

-Pot fi aduse argumente care să pledeze în favoarea deciziei Anei?

-Ce variante de comportament ar mai putea exista?

În cea de a treia etapă se va realiza analizarea și evaluarea ideilor ce au fost formulate de elevi .

4.Aplicare metodă brainstorming

Interesul cititorilor este legat în primul rând de titlul romanului .Această enigmă ar putea fi deslușită pe baza părerilor emise de celelalte personaje care apar în acest roman.

Ce părere au celelalte personaje ale romanului despre Otilia?

Otilia -copilăroasă

-interesată financiar

-inteligentă

-talentată

-misterioasă

-frivolă

-generoasă

-iubitoare

CONCLUZII

Literatura interbelică oferă cititorilor multe modele de femei de tipuri diverse, de la femeile din mediul rural ale lui Rebreanu și Sadoveanu, caracterizate de simplitate, la femeile sofisticate și moderne create de Camil Petrescu sau Hortensia Papadat Bengescu.

Modificarea percepției scriitorilor asupra universului feminin este reliefată de apariția acestor eroine de o mare forță sugestivă, ce au un mare impact asupra publicului cititor.

Romanul interbelic oferă un material bogat din acest punct de vedere, al personajelor feminine cre sunt cuprinse în programa de liceu.

Pentru realizarea lucrării de față a fost utilizaăt cercetarea pedagogică de tip combinat: teoretico-fundamentală și practico-aplicativă punctul de pornire fiind reprezentat de încadrarea temei într-un spațiu teoretic dorindu-se să se ajungă la scoaterea în evidență a implicațiilor practice care sunt destinate să îmbunătățească, să optimizeze activitatea de învățare.

Din punct de vedere metodologic, această cercetare este experimentală, deoarece , prin introducerea în activitatea elevilor a diverselor metode didactice sunt declanșate acțiuni educaționale noi, ale căror rezultate pot fi înregistrate și prelucrate în vederea demonstrării valorii pe care o au.În cadul procesului educativ, la materia limba și literatura română, în cadrul predării oricărui roman interbelic , pot fi folosite cu succes toate metodele, atât procedeele și strategiile didactice tradiționale, cât și cele moderne.

Diversitatea personajelor din romanul interbelic românesc este foarte mare, de aceea am ales prezentarea doar a unei mici părți dintre acestea, marea lor majoritate fiind din operele studiate de elevi ]n timpul liceului.

În cea de a doua parte a lucrării am prezentat diverse metode tradiționale și moderne care pot fi utilizate de profesori în activitatea de predare-învățare la disciplina limba și literatura română acestea fiind parte integrată a strategiei didactice.

De asemenea, acest capitol face referire la etapele proiectării activității didactice: încadrarea activității didactice în sistemul de lecții sau în planul tematic; stabilirea competențelor sau obiectivelor și operaționalizarea acestora în contextul proiectării unei lecții; selectarea, structurarea logică, esențializarea, adecvarea conținutului, transpunerea lui didactică; elaborarea strategiei de instruire, stabilirea activităților de învățare.

Metodele de învățare centrată pe elev contribuie la interesul mărit al elevilor față de materie și îi ajută pe elevi să înțeleagă și să valorifice conținuturile într-un alt mod decât dacă acestea ar fi predate prin metode tradiționale.

În procesul instructiv-educativ în care se utilizează aceste metode activ-participative elevii lucrează eficient unii cu alții și își dezvoltă abilități de colaborare și de ajutor reciproc.

În orele în care sunt folosite aceste metode, profesorul are rolul de a-i ghida , de a-i îndruma și de a-i stimula pe elevi pentru a recepta sau sistematiza cunoștințele acumulate . Deoarece cunoaște potențialul fiecărui elev, cadrul didactic le respectă părerile și le arată că pot emite idei valoroase, le apreciază ideile bune și manifestă înțelegere pentru ideile nereușite. Totodată prin utilizarea acestor metode moderne, este încurajată independența cognitivă, spontaneitatea și autonomia de învățare.

Este favorizat în acest mod accesul rapid la cunoaștere prin forțele proprii, stimulându-se atitudinea de reflectare asupra propriilor demersuri de învățare.

Cadrul didactic le dă elevilor posibilitatea de a-și exprima părerea într-o atmosferă plăcută, de colaborare și de respect reciproc, promovând o atitudine deschisă, pozitivă și receptivă.

Studiul activ și interactiv al limbii și literaturii române este în zilele noastre profund legat de utilizarea unor metode moderne, precum: învățarea prin descoperire, problematizarea, brainstormingul, lucrul în echipă, jocul de rol

BIBLIOGRAFIE

1.Bălu Ion, Prefață la romanul „Enigma Otiliei”, Ed. Albatros, București, 1983,

2. Birăescu Traian Liviu , Condiția romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971

3. Bru Marc , Metodele în pedagogie, Editura Grafoart, București, 2007

4. Călin Marin , Teoria educației, Ed All, București,1996

5. Călinescu George ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” Ed Minerva, 1982

6.Călinescu George prefață la volumul „Mihail Sadoveanu.Romane și povestiri istorice

7. Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

8. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Editura Minerva

9. Crețu Nicolae , Constructori ai romanului, Editura Eminescu, București, 1982

10. Crohmălniceanu Ovidiu , Literatura română între cele două războaie mondiale, Epl,1967

11. Dumitru Al I, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2000

12. Eliade,Mircea în Memorii , vol I , 1707 – 1960, Ed. Humanitas, 1997

13. Goia, Vistian, Drăgătoiu, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române

14. Glodeanu Gheorghe , Poetica romanului interbelic, Editura Ideea Europeană, București, 2007

15 .Ibrăileanu Garabet ,Studii literare, volII, București, Ed.Minerva, 1979,

16. Ioana Nicolae , Crihană Alina, Ifrim Nicoleta , Probleme speciale ale literaturii. Metamorfozele romanului românesc al secolului XX, Editura Europlus, Galați, 2006

17. Lovinescu Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol III, București, 1981

18. Luca Daniel , Dinamica prozei în perioada interbelică, ed Lumen, Iași, 2009

19. Manolescu Nicolae, Arca lui Noe, Ed,Grammar, București 2004

20. Manolescu Nicolae ” Istoria critică a literaturii române.5 secole de literatură”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008

21. Manolescu Nicolae , „ Sadoveanu sau utopia cărții „, S.C.Universul S.A, 1993

22. Micu Dumitru , Prefață la Maitreyi și Nuntă în cer, Editura pentru Literatură, București, 1969

23. Mihăilescu, Dan C. – Prefață (Maitreyi, Ileana și… sufletul rus),la Nuntă în cer, Ed. Cartex, 2000

24. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală,

25. Perpessicius, Scriitori români, vol IV, București, ed.Minerva, 1989

26. Rebreanu Liviu Mărturisiri, Amalgam-1943

27. Simion Eugen, prefață la romanul „Enigma Otiliei”, Jurnalul Național 2010

28. Simion, Eugen – Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995

29. Șoluțiu,O, Cronica literară în România literară, I, nr.11/1939

30. Vianu Tudor , Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatură, 1966,

31. Poporanismul anacronic” în Sburătorul nr.4,5-1926

32.http://epochtimes-romania.com/news/istoria-presei-vi–182698

33. https://www.scribd.com/doc/50950437/Maitreyi-caracterizare

34. https://www.slideshare.net/getasoca/receptarea-textului-literar-referat

35. https://edict.ro/studiu-comparativ-intre-metodele-traditionale-si-moderne-utilizate-in-procesul-de-predare-invatare

36. https://edict.ro/metode-interactive-utilizate-in-evaluarea-didactica/

=== 80f6fe0e539777ca2ea0bc59f59dc77fb5803632_158107_1 ===

ARGUMENT

În general , imaginea femeii în literatură, evoluează între două abordări : devotată familiei, muză pentru bărbat, cea care alină suferințele, este una dintre ele , cealaltă fiind legată de o interpretare biblică, femeia fiind prezentată ca o ispită, care provoacă o mare confuzie în sufletul bărbatului, pe care îl zăpăcește și din care scoate la lumină tot ce este mai ascuns și mai rău.

Scriitorii români au portretizat femeile în toate ipostazele și în toate etapele vieții pe care le parcurge un om: din tinerețe până la vârste foarte înaintate.

Ca personaj în proză al literaturii române, femeia apare pentru prima dată în nuvelele lui Negruzzi, care publică în 1837 nuvela „Zoe” , unde eroina este o femeie de o moralitate îndoielnică, dar inocentă din punct de vedere sufletesc și capabilă de un mare devotament. Același autor a realizat personajul domnița Ruxandra din „ Alexandru Lăpușneanu” o ființă blândă , de o frumusețe „ care făcea vestite pe femeile române”, care este capabilă însă să acționeze împotriva răului pe care îl reprezenta soțul său pentru Moldova, punând binele țării mai presus de situația sa personală.

Alexandru Odobescu a prezentat un alt tip de femeie, femeia luptătoare pe doamna Chiajna din scrierea cu același titlu, o femeie cu un caracter foarte puternic, care-și urmărește cu determinare obiectivul și face orice ester necesar pentru ca acesta să se realizeze.

Figuri remarcabile în romanul românesc crează Duiliu Zamfirescu prin Sașa Comăneșteanu , model de înțelepciune și devotament prezentată în romanele din ciclul Comăneștenilor, Nicolae Filimon prin Chera Duduca, model de arivistă, în „ Ciocoii vechi și noi” și Ioan Slavici creatorul Marei din romanul omonim.

În secolul XX se produce o emancipare a femeii, fapt care se reflectă și în domeniul literar în toată Europa, deci și în România.

Sunt remarcabile personajele feminine create de Liviu Rebreanu în romanele sale „Ion” , „Răscoala” și „Pădurea Spânzuraților” , deși scopul principal al scriitorului nu a fost prezentarea figurilor feminine.

În perioada interbelică, femeile sunt prezente în toate creațiile importante din literatura română, dintre acstea remarcându-se eroinele Vitoria Lipan din romanul “Baltagul “ scris de Mihail Sadoveanu, Otilia lui George Călinescu, Maitreyi a lui Mircea Eliade sau galeria de personaje feminine pe care le-a creat Hortensia Papadat Bengescu.

Personajele feminine aduc farmec și mister în toate lucrările în care creatorii consideră că este necesară apariția lor, ipostazele în care sunt surprinse având legătură și cu conceperea unui anume tip de cadru imaginat de autor pentru desafășurarea acțiunii.

Analizele dedicate personajelor feminine din literature interbelică sunt mai puțin numeroase decât cele consecrate personajelor masculine, de aceea am considerat că ar fi interesantă studierea eroinelor din romanele acestei perioade, ca un mic semn de recunoaștere a contribuției pe care femeile au avut-o la dezvoltarea societății și a culturii în România.

Ipostaze ale personajului feminin în romanul romȃnesc interbelic

Romanul în literatura romȃnǎ interbelicǎ. Repere teoretice

1.1 Romanul interbelic între tradiție și inovație

Crearea statului unitar român la 1 Decembrie 1918 a marcat puternic atât viața economică, cât și pe cea socială, politică și culturală de pe teritoriul țării noastre. Populația României a crescut ,iar suprafața țării aproape s-a dublat.Aceasta a dus la un schimb mai rapid de idei între provinciile istorice și la apariția unui public mult mai extins care urmărea fenomenul literar, concurența pe piață fiind mult mai acerbă.

O bună parte dintre scriitorii care fuseseră corifeii literaturii antebelice muriseră în această perioadă ce a coincis cu primul război mondial ( Șt.O.Iosif, G.Coșbuc, Al.Vlahuță, Al.Macedonski).Intrarea în rândul politicienilor a făcut ca legătura altor oameni de litere de exemplu N.Iorga, O.Goga, C.Stere cu literatura și jurnalismul să devină tangențială.

Locul lor a fost luat de alți scriitori care până atunci nu fuseseră foarte cunoscuți, dar care erau entuziaști și care doreau progresul literaturii române ( E.Lovinescu, C.Petrescu, L. Blaga, Nechifor Crainic, George Călinescu).

Intreg continentul european intră într-o perioadă de transformări majore, de efervescență în toate domeniile și de creare a unor noi alianțe.

Începe să se manifeste tendința de integrare și sincronozare a culturii românești cu cultura universală, tendință observabilă și în literatura vremii. Noul val de scriitori încearcă o valorificare a specificului românesc in cadrul lărgit al culturii europene .

În această epocă se impun nume mari în presa română, care beneficiază și de experiența generațiilor anterioare, care au fost deschizătorii de drumuri, ce au făcut parte din epoca marilor clasici, majoritatea scriitorilor importanți de la finalul secolului al XIX-lea fiind cei reuniți în “Junimea “, condusă de Titu Maiorescu .

Dintre cercurile literare cu cea mai mare influență în perioada interbelică, poate fi meționat în primul rând „Sburătorul”, care a apărut după încheierea războiului sub conducerea lui Eugen Lovinescu.Caracteristica principală a scriitorilor ce au aderat la această mișcare o reprezenta tendința modernistă, cu toată apartenența lor la generații diferite și deschiderea acestor oameni spre nou .

Reprezentanți de seamă ce s-au raliat acestei idei sunt considerați a fi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu.

Cercul a promovat un concept inovator pentru literatura română și anume acela al „sincronizării” cu marea cultură europeană. Referitor la concepția colaboratorilor revistei, Sburătorul scria „O categorie psihologică nu se poate converti într-o categorie estetică: cântecul din fluier sau înjurătura națională pot fi specifice, fără a deveni și valori estetice(…) cât timp nu pot zice e frumos pentru că e românesc, a mai vorbi de specific în critica literară românească înseamnă a nu face disociație între categorii diverse”

Un alt curent important existent în epocă a fost promovat de revista „Gândirea “care apare la Cluj în anul 1921, mutându-se apoi la București, unde impactul ideilor sale se amplifică.

Fondatorii și colaboratorii acestei publicații au încercat să urmeze idei tradiționaliste și să facă cunoscut ceea ce este caracteristic „sufletului național și vieții românești”.

De aceea „ideologia gândiristă se plasează programatic pe linia tradiționalistă, postulând o incompatibilitate fundamentală între invazivele formule existențiale apusene și «tinerețea primitivă» a sufletului românescˮ.

Ei au preluat unele influențe semănătoriste conform cărora istoria și folclorul domină specificul unui popor.

Prin intermediul revistei s-a încearcat valorizarea miturilor românești, a obiceiurilor și credințelor ce aparțin din timpuri străvechi fondului cultural național. Deși în paginile revistei este combătut modernismul, este acceptată „poezia nouă”, care putea aduce un suflu nou literaturii române.

Reprezentanți de succes, care și-au legat numele de „Gândirea” sunt: Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Nichifor Crainic.

După cum precizează Ov.S.Crohmălniceanu „Rezumarea numai la latura materială a vieții neamului ar fi fost -se credea la „Gândirea” slăbiciunea viziunii semănătoriste.Noua orientare își propune să aducă aici o completare, scoțând în evidență și rolul factorilor spirituali .Între aceștia, religia ortodoxă ar deține o prioritate incontestabilă.”

În același timp cu publicația „Gândirea”, Nichifor Crainic a scos și ziarul „Calendarul”. În sumarele „Gândirii”, s-au aflat, pentru un timp, și alți scriitori de seamă, ca Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Ion Vinea.

Singura publicație antebelică ce a apărut și după primul război mondial a fost „Viața Românească”. Această revistă a fost criticată pentru poziția sa pentru neutralitate manifestată înainte de război.

Atacuri pe această temă s-au mai produs din partea foștilor oponenți ideologici cum ar fi Iorga și Lovinescu chiar după 1918.Nucleul acestei grupări a fost constituit din Ibrăileanu, Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction.

În paginile acestei reviste au publicat majoritatea autorilor reprezentativi ai perioadei citând dintre aceștia pe Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, deoarece această publicație avea un mare prestigiu, câștigat în decursul anilor.

Oamenii de litere din acest cerc aveau o dublă influență, una a maselor populare a căror nemulțumire creștea din pricina nedreptăților la care erau supuse și pe de altă parte cea a păturii mijlocii dornice să găsească un mod de îndreptare a situației prin reforme și nu prin metode ce presupuneau violență și poate chiar vărsare de sânge.

Grupul raliat în jurul revistei „Viața Românească” credea că „singura formă de organizare echitabilă și posibilă a tării noastre” este „democrația rurală”

Un curent interesant a fost cel promovat de „Cuvântul literar și artistic” care a publicat în 1928 „Itinerariu spiritual”, scris de Mircea Eliade . Acest text a născut o dispută în publicațiile vremii pe tema „noii generații”.

Din grupul colaboratorilor la această revistă au făcut parte Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, care au pornit o adevărată cruciadă împotriva „bătrânilor”punându-le în spate toate păcatele.

În același timp, ei promovează intens ideea necesității afirmării altei „generații” care se grăbește să-și găsească un loc sub soare.

Mentorul lor a fost Nae Ionescu, căruia mulți dintre oamenii de litere ce participau la proiect i-au fost studenți și care a exercitat o adevărată fascinație asupra minților tinere.

După primul război mondial romanul a devenit o specie literară prin care scriitorii importanți ai perioadei își puteau exprima ideile și sentimentele, această preferință manifestându-se în daune speciilor prin care le găseau potrivite generațiile anterioare( nuvela, schița).

Așadar romanul apare ca fiind specia literară care ne propune o dublă ipostază asupra timpului. „Timpul este albia în care se scurg evenimentele; mai mult, el face parte din însăși substanța întâmplărilor dintr-un roman, el afectează destinul personajelor; timpul este astfel, în aceeași măsură, curentul care împinge înainte evenimentele și dimensiunea interioară a destinului personajelor.

Dacă secolul al-XIX-lea poate fi este considerat „vârsta de aurˮ a romanului, perioadă care este marcată profund de prestigiul pe care îl aveau scrierilor balzaciene, secolul XX este vârsta europenizării și a maturizării depline a acestei specii literare.

Este adevărat faptul că romanul românesc se naște destul de târziu, arzând etapele și trecând direct de la copilărie la vârsta maturității depline.

El continuă să se impună cu dificultate și la începutul secolului XX, însă rămâne, după cum afirmă criticul Gheorghe Glodeanu, „la vârsta copilăriei, o copilărie prelungită în mod artificial, ce împiedică deocamdată dialogul cu marele roman europeanˮ.

În Poetica romanului interbelic, Gheorghe Glodeanu consideră că acei scriitori care au avut un rol esențial în impunerea și diversificarea orientărilor românești interbelice au fost: Ion Agârbiceanu (este precizat faptul că singurul roman scris de Agârbiceanu, Arhanghelii, care a fost publicat în anul 1914, anticipează apariția romanului românesc modern), Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, M. Blecher .

Romanul nu a fost domeniul predilect numai pentru romancierii “de profesie” , ci și pentru poeți cum ar fi Ion Minulescu (Corigent la limba română) sau Tudor Arghezi (Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire), pentru unii critici literari: G. Călinescu (Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide ), E. Lovinescu (Mite, Bălăuca), G. Ibrăileanu (Adela) și, în final, pentru dramaturgi dintre care pot fi menționați G. M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) și Mihail Sebastian (Orașul cu salcâmi).

Dintre factorii care au determinat interesul acordat pe plan mondial romanului în această perioadă cei mai importanți pot fi considerați : mutațiile fundamentale care s-au realizat în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, “intuiționismul” lui Bergson,“fenomenologia” lui Husserl) și în mentalitatea, modificarea percepției criticilor și a publicului cu privire la această specie literară ( care nu mai este considerată a fi literatură de divertisment), creșterea interesului pentru problema romanului datorită dezbaterilor și articolelor apărute în presa literară a acelei vremi.

În acest context a fost relevată necesitatea sincronizării între literatura română cu aceea europeană, ca  și apariția unei generații de prozatori foarte talentați. 

Perioada interbelică este considerată a fi una dintre cele mai prolifice ale literaraturii române, romanul românesc căutându-și calea, scriitorii experimentând diverse formule care li se păreau a fi potrivite pentru îmbogățirea culturii române cu noi opere valoroase.

Romanul românesc își află în această perioadă apogeul atât în formula tradițională(operele lui Rebreanu sau Sadoveanu) cât și în orientarea modernă ( Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu sau Mircea Eliade.)

Criticul Eugen Lovinescu a identificat în care evolua romanul românesc: o modiificare a sursei de inspirație de la mediul rural la cel urban și o evoluție de la subiect la obiect sau de la lirism la romanul de factură modernă.

În viziunea lui Lovinescu obiectivitatea este stadiul de maturitate al prozei, prin obiectivitate el înțelegând totala respingere a lirismului.

Intrând în polemică cu Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu a propus o altă clasificare a romanului interbelic în opera sa „Studii literare”, la capitolul denumit „Creație și analiză” și anume proza de creație și proza de analiză.

În acest sens, Garabet Ibrăileanu spunea „ Creația e superioară analizei.Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creație nu.”

În opinia sa reprezentant al prozei de creație este Liviu Rebreanu iar al celei de analiză Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban.

O altă clasificare a romanului interbelic a realizat-o Nicolae Manolescu care utilizează o terminologie care este preluată din domeniul arhitecturii din Grecia antică în acest sens fiind evidențiate:

Romanul doric, care are o actiune bine definită, al cărui discurs este la persoana a treia, ce aparține unei vârste de început și unui creator care este la fel de impasibil ca și creatorul însuși.

Romanul ionic are semnificația de psihologie și analiză și scoate în evidență o vârstă a conștiiinței de sine , fiind cele care „nu mai partiază pe obștesc, ci pe individual” .

Romanul corintic este cel în care personajele devin parte a unei galerii de marionete, un fel de arcă a lui Noe ce include făpturi care s-a salvat de la înec, acestea fiind în mod obișnuit romane postrealiste cum ar fi cele scrise de Urmuz sau de Max Blecher.

1.2Discurs epic în romanul tradițional

Romanul tradițional din această perioadă continuă linia să utilizeze temele și procedeele scrierilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea având drept caracteristică fundamentală încercarea de a realiza o frescă socială cu personaje provenind din medii diverse .

Este continuată prezentarea satului românesc în toată complexitatea sa dar își fac apariția și personaje aparținând mediului citadin cum ar fi intelectualul, micul burghez sau muncitorul.

În acea epocă era așteptată cu ardoare apariția unui roman valoros românesc după cum mărturisește Tudor Vianu într-una din scrierile sale: „ În momentul în care realismul artistic și liric crease forma nuvelei și istovise aproape toate posibilitățile schiței, tot mai ades se auzeau glasuri cerând romanul românesc, crearea vastului cadru care să cuprindă zugrăvirea întregului nostru mediu de viață(…) după metoda de integrare naturalistă, practicată în sânul marilor culturi”

Creația unuia dintre marii scriitori ardeleni și anume Liviu Rebreanu a fost de asemenea influențată de realism, pe care l-a cultivat în romanele sale și pe care l-a înțeles pe deplin.

Romanul este privit ca un univers închis și rotund, această idee fiind reflectată în structura circulară a romanului, simetria fiind dată de drumul ce intră și iese din satul Pripas, locul acțiunii romanului. „Ion este, mai mult decât celelalte romane ale sciitorului, o operă rotundă, de un sobru echilibru interior, în care secretul monumentalității simple pare a se închide în el însuși, inaccesibil analizei”

Memorabile între romanele în care se manifestă influențe realiste sunt “Ion “ și “Răscoala”, care se înscriu între puținele romane veridice legate de traiul în mediul rural pe care le-a dat literatura română.

Ov.S.Crohmălniceanu afirmă despre romanul lui Rebreanu „ Cu Rebreanu romanul nostru se apropie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător nestrăin chiar de anumite ecouri ale naturalismului”9

Situația materială pe care au dobândit-o prin originea lor influențeaza covârșitor evoluția personajelor din operele lui Rebreanu ,autorul acordând acestei probleme o importanța mult mai mare decât alți scriitori români.
Ideea centrală prezentă în romanul emblematic din creația rebreniană “Ion”, este dezumanizarea produsă de goana pentru dobândirea prosperitații, care devine pentru o perioadă singurul țel al vieții în cazul personajului principal, scop pentru care este gata să își sacrifice inclusiv fericirea personală.
Victima setei de înavuțire a lui Ion este Ana, ale cărei sentimente le calcă în picioare atât Ion, cât si Vasile Baciu, tatăl său, două personaje puternice a căror idée fixă este dobândirea și deținerea a cât mai mult pământ, aceste fiind pentru ei o garanție a împlinirii.
Aceasta ambiție de a poseda cât mai mult îl determină pe Ion să nesocotească toate legile spre a-și potoli ambiția de a avea tot mai mult pământ, pentru a nu mai trăi o viață chinuită, în sărăcie,așa cum avusese parte în copilărie.

Tudor Vianu ne reliefează magistral ceea ce reprezintă romanul “Ion “ pentru literatura română „ Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,evocat însă nu în motivația ei eroică ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc “

Opera lui Rebreanu cuprinde pe lângă romanele sale care l-au făcut celebru și un număr impresionant de nuvele, în care se regăsesc teme dezvoltate în scrierile sale de mare întindere.

Referitor la creația sa Rebreanu spunea: „ E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază niciodată.Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”19

Ion este primul mare roman cu tematică rurală scris de Liviu Rebreanu, a carui apariție a anunțat nașterea unui romancier de forță,un simbol al Transilvaniei care a cunoscut atâtea secole de oprimare și care își găsise în romancier un glas răsunător , capabil să îi prezinte suferințele în fața cititorilor de pretutindeni.

Ov.S.Crohmălniceanu ne atrage atenția că „În personajul Ion există două chemări ancestrale care se ciocnesc în sufletul lui:cea a pământului care îl face să calce totul în picioare pentru a poseda tot mai mult și cea a iubirii pentru Florica, pasiune ce i-a adus moartea.”

Ion este pentru Rebreanu țăranul în genere, prezent în toți tăranii români, glasul pământului fiind atât de puternic în sufletul țăranului, din cauza lipsei mijloacelor de subsistență, pământul fiind acela care le asigura bunăstarea.

La primirea sa în Academie, scriitorul declara: „ În viața altor neamuri țărănimea a putut avea și a avut un rol secundar, șters, pentru noi e izvorul românismului pur și etern”

Legătura între cele două romane cu tematică rurală „Ion” și „Răscoala” este prezența lui Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas venit la București pentru a deveni ziarist.

În acest roman ni se prezintă ca într-un caleidoscop diverse medii sociale românești , in care Herdelea își face multe cunoștințe și în care încearcă să se integreze.

Poftit de prietenul său, boierul Grigore Iuga să vadă conacul familiei acestuia, ardeleanul ia contact cu viața grea a țăranilor din regat, cu suferințele și umilințele trăite de oamenii de rând asupriți de moșieri, suferințe care erau fără sfârșit, fiecare zi fiind la fel de cenușie ca și cea de dinainte.

Rebreanu ne prezintă răzbunarea cumplită a celor împilați care și-au omorât boierii și le-au incendiat conacele, sătui de viața amară pe care o duceau.

Scriitorul surprinde cu acuratețe disprețul boierilor față de țărani, care reprezentau pentru ei numai o nesecată sursă de venit, sufletul lor fiind o necunoscută pentru aceia care îi stăpâneau.

Realismul lui Rebreanu îl face să surprindă o adevărată „frăție” a intereselor între marea boierime și burghezia aflată în ascensiune, în acele timpuri, în pofida aparentei lupte politice duse între partidele ce reprezentau interesele celor două clase sociale.

„Ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou (…), este viziunea stărilor de mulțime și a omului element al grupului social

Țăranii acționează ca un singur om, durerea unuia devine durerea tuturor, individualitatea se pierde în spiritul masei, atunci când simt că suferința devine de neîndurat.

O altă direcție a literaturii române a dat-o Mihail Sadoveanu, cântărețul fără pereche al satului românesc și al istoriei naționale, pasionat de vânătoare și de pescuit despre care a lăsat posterității pagini care au încântat atât pe cititorii de ieri,cât și pe cei de astăzi.

Sadoveanu a fost romancier, povestitor, academician și om politic, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă prozatori ai secolului XX.

Opera sa a suferit influența unor direcții literare la care s-a raliat pe parcursul creației sale:prima etapă este cea sămănătoristă, din care datează primele sale încercări literare, cea mitico-simbolică ce l-a influențat în scrierea unor romane precum Creanga de aur ori Divanul persian , și cea de a treia în concordanță cu doctrina comunistă la care scriitorul va adera spre sfârșitul vieții..

Complexitatea operei sadoveniene e sugerată de George Călinescu: „ Dragoste, moarte, viața agrară, viața pastorală, război și asceză, totul e reprezentat” , criticul referindu-se la operele importante din creația autorului moldovean.

Criticul remarcă de asemeni monumentalitatea creației sadoveniene , aceasta fiind descrisă sugestiv ca „ o hartă eoliană, o țiteră uriașă cu mii de strune, care-i conferă dimensiunea de epopee a poporului român.”

Tot George Călinescu remarcă faptul că în opera lui Sadoveanu poate fi descoperit în același timp „realismul lui Balzac și melancolia unui romantic ,meditația aspră a lui Miron Costin , voluptatea senzorială a lui Rabelais”

Dacă pâna la Sadoveanu nuvela avea un loc de frunte în evocarea istorică, cu el se realizează evocarea istoriei tumultoase a țării noastre într-o lucrare amplă- romanul istoric, cu valori chiar de roman frescă sau epopeic așa cum este „Frații Jderi”

Romanul Frații Jderi constituie „epopeea renașterii naționale”, o frescă a periodei glorioase în care pe tronul Moldovei se afla domnitorul Ștefan cel Mare.

Sadoveanu crează in această construcție o mulțime de romane: romanul domniei lui Ștefan cel Mare, al curții sale, al unei familii(Jder) și al eroismului dovedit de un întreg popor în confruntarea cu turcii.

Se poate considera că epopeea sadoveniană este o revalorificare modernă a lucrării lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei, căruia scriitorul îi adaugă valențe noi.

Idei privind viața de la curtea domnitorului Ștefan ,geografia Moldovei din acea perioadă, politica și obiceiurile acelei vremi se transformă în literatură, într-o operă ce actualizează istoria și ideile ei fundamentale.

Un alt roman cu o tematică total diferită față de cele istorice este Baltagul văzut de Sadoveanu ca o replică dată baladei populare Miorița, în care scriitorul caută să îmbogățească înțelesurile vestitei creații anonime.

Opera poate fi considerată „romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan” , ale cărei suferințe sunt prezentate în toată complexitatea lor de Mihail Sadoveanu.

Existența păstorilor e marcată de mii de ani, în mod fundamental de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea depănată de Sadoveanu în romanul său este simplă: un păstor este omorât de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului, iar soția omului ucis îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, pe care o consideră neconcludentă, ci după „ legea nescrisă”, aplicabilă în lumea păstorilor.

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, în scopul răzbunării pentru uciderea soțului său, ci îndeplinește formal cerințele din vechime .

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia, care îi incriminează pe tovarăsii lui de drum.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman ce a rămas aparte în literatura română și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor și o dorință de a fi instrumentl destinului care restabilește echilibrul.

1.3Discurs epic în romanul modern

Direcția modernă existentă în literatura din perioada interbelică poate fi susținută având în vedere existența operelor scriitorilor Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Hortensia Papadat Bengescu.

Acest tip de roman, care aducea literaturii un suflu nou în epoca respectivă se bazează pe analiza psihologică la care sunt supuși eroii scrierilor.

Camil Petrescu a fost o personalitate marcantă a literaturii române fiind, romancier, dramaturg, poet și având contribuții în domeniul filozofiei. A fost un elev și un student foarte bun, doctoratul în filozofie fiind luat cu lucrarea „ Modalitatea estetică a teatrului”

Între anii 1916-1918 a fost pe front, ca ofițer, experiența fiind consemnată în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Personajul principal în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este Ștefan Gheorghidiu, remarcabil tip de intelectual, căruia scriitorul i-a prezentat in roman toate iluziile și deziluziile strâns legate de traiul în societatea burgheză interbelică în care trăia.

Credința lui Camil Petrescu era că intelectualitatea constituie o clasă aparte, care poate și trebuie să lumineze masele populare și care va conduce lupta pentru crearea unei noi ordini sociale, scriitorul fiind adept al ideilor de stânga.

Lui Gheorghidiu soarta îi oferă un dar neașteptat și anume lipsa grijilor materiale datorită unei moșteniri, dar acest fapt nu îi aduce liniștea și fericirea așa cum s-ar fi așteptat, banii amplificând problemele existențiale ale acestui personaj..

Pasiunea eroului pentru soția sa este în mare parte carnală,ea fiind o femeie foarte frumoasă, al cărei caracter era dominat de egoism și de dorința de a-și satisface orice capriciu indiferent cu ce implicații.

Lipsa comunicării între sufletele celor doi tineri conduce inevitabil la îndepărtarea lor și la apariția neîntelegerilor care până la urmă îi vor despărți, vina fiind împărțită între cei doi protegoniști.

„Conștiința eroului e obsedată nu de lumea ideilor pure ci de amănunte sentimentale chinuitoare” sustine criticul Ov.S.Crohmălinceanu despre Ștefan Gheorghidiu.

În a doua parte a romanului este relatată experiența lui Gheorghidiu în timpul războiului, o experiență tramatizantă, care l-a coborât din sferele înalte în care trăia și i-a arătat cum poate distruge războiul destinele a milioane de oameni.

Imaginea promovată de o întreagă literatură „eroică”, despre război , Camil Petrescu o respinge ca nefiind conformă cu realitatea, în esență războiul fiind un măcel produs de inconștiența conducătorilor vremii.

Se observă influențe ale scrierilor stendhaliene în special „Mănăstirea din Parma”cu privire la perspectiva din care e perceput războiul și anume aceea a personajului principal, nu a conducătorilor din acele timpuri.

Camil Petrescu a trăit pe viu experiența războiului, nefiind impresionat atât de chinurile fizice ale soldaților, cât de suferințele sufletești ale acestora , de așteptarea chinuitoare care precede moartea care până la urmă devine o izbăvire.

Un alt roman important al literaturii noastre scris de Camil Petrescu este „Patul lui Procust”.În această operă literară autenticitatea faptelor și trăirilor prezentate este transmisă prin documente (scrisori jurnale intime) fiind un roman modern, nu un roman în sens clasic.

Reconstituirea figurii lui Ladima este realizată de către autor din scrisorile lui, scrisorile doamnei T, articolele sale, punctele de vedere ale prietenilor, comentariile Emiliei și amintirile lui Fred.

Acest personaj reprezintă intelectualul ale cărui vise sunt zdrobite de contactul cu o lume meschină pe care nu o mai poate suporta.

El nu mai are parte precum Gheorghidiu de o soartă norocoasă, care să-i aducă bunăstarea materială, ci dimpotrivă el se luptă neobosit pentru traiul zilnic, paentru a putea supraviețui.

Camil Petrescu a fost o personalitate complexă, cu manifestări în diverse direcții ale fenomenului cultural, un creator al noului roman românesc.

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critica literară a acelor vremuri.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar care a fost unul dintre cei care au promovat opera scriitoarei.

În operele autoarei caracteristic este faptul că acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale, pe care scriitoarea le pune mereu în prim plan.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei, ci este un element auxiliar căruia nu i se acordă o importanță deosebită.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și scriitoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității, însușiri ce caracterizează o mare parte a eroinelor sale.

Hortensia Papadat Bengescu a creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, ce acționează mânate de instinct( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună,a romanelor sale există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria cu admirație „Nimeni n-a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a reușit să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze ale epocii în care și-a desfășurat activitatea scriitoarea.

O altă mare valoare a culturii române este Mircea Eliade, care a fost un mare scriitor și un gânditor român a cărui vastă operă merită cunoscută de generațiile următoare.

Opera integrală a lui Mircea Eliade ar ocupa în jur de 80 de volume, neținând seama de jurnalele sale și de unele manuscrise inedite.

Mircea Eliade este autorul a 30 de volume de lucrări științifice, romane, nuvele și eseuri care au fost publicate în 18 limbi, pe lângă acestea scriind și circa 1200 de articole și recenzii cu o documentare foarte variată și din domenii diverse.

Opera literară pe care a creat-o Mircea Eliade ilustrează convingerile sale , și este o ilustrare a problemelor epocii pe care a trăit-o.

După cum spune criticul OV.S.Crohmălniceanu „ Epica lui este o prelungire directă a eseisticii. Romanele sunt, cel puțin la început, niște” jurnale”, menite să înregistreze, fără nici o veleitate „literară” , „trăiri” intelectuale.”27

Scriitorul ia din „caiete” însemnări pe care le-a făcut despre diverși oameni pe care i-a întâlnit , gânduri despre sine și despre alte persoane, discuții pe care le-a purtat pe diverse teme, de artă, de filosofie ori sociale.

De altminteri Eliade mărturisește „ Tot ce scriu aici pare tubure și dezarticulat datorită nepriceperii mele de a povesti cum trebuie”

Întoarcerea din Rai și Huliganii au un caracter semifantastic în care autorul acceptă

că poate exista o realitate care este dincolo de simțuri . Ființa umană este permanent în căutarea

propriilor sale forțe care sunt ascunse, fiind doar un instrument al acestor forțe care scapă de sub

controlul său.

Ideile acestea se regăsesc atât în nuvela La țigănci, cât și în romanul său Noaptea de Sânziene.

Eliade a suferit influența lui Gide din Les faux monnayeurs, aplicând formula acestui roman în mai multe opere ale sale fiind convins că în acest mod lucrările sale devin documente ce înfățișează experiențe veridice ale unor experiențe morale.

Isabel și apele diavolului, Maitreyi și Șantier fac notă aparte fiind romane exotice, a căror acțiune se desfășoară în India, țară în care Eliade a studiat istoria religiilor.

Tema principală a celor trei romane este iubirea. La fel ca un alt scriitor ale epocii, Anton Holban, Eliade analizează câteva iubiri, făcând din acest demers o acțiune de autocunoaștere.

În romanul „Maitreyi”, implicarea sentimentală a autorului este destul de profundă, și autorul realizează o diagramă a momentelor de vârf și a căderilor pe care le poate cunoaște iubirea a doi oameni.

Romanul este de o sinceritate care cucerește cititorul , fiind o confesiune plină de pasiune referitoare la sentimentele trăite de doi oameni cu o formație atât de diferită, care suferă influențele culturii de care aparțin.

Autorului i s-au reproșat de către unii critici stilul și sintaxa deficitare, necizelarea pe care o prezintă exprimarea folosită pe alocuri. În ciuda acestor neajunsuri, mesajul de tip  sentință utilizat își păstrează virulența, textul oferă lectorului senzația de ardere, efervescență spirituală, prospețime.

                Indiferent de tipul de discurs propus și de tematica pe care o au scrierile sale, ceea ce se desprinde clar din majoritatea textelor sale este modelul de om-erou pe care Eliade încearcă să îl creeze.

Omul care este un erou al cunoașterii, „omul nou” – modelator de conștiințe, capabil prin „efervescența” gândirii sau a ideilor sale să schimbe lumi, mentalități, să reașeze „în matcă” idei, să le dea noi sensuri, noi înțelesuri.

             Eliade este un optimist care crede în capacitatea ființei umane de autodepășire.

            Model al generațiilor care i-au urmat, Eliade rămâne un reper, un exemplu care demonstrează „pe viu” că, indiferent care-ți este locul în istorie (pe care tu ți-l alegi sau Istoria, Timpul ți-l impun forțându-te să intri într-un anumit tipar, ), poți „marca” mersul vremii în care trăiești și impune valori care să reașeze, corect, idei, concepții, mentalități în cursul lor firesc,pentru progresul societății în general.

2.Portretul personajului literar în romanul romȃnesc interbelic

2.1 Tipuri de personaje în romanul interbelic

Un personaj este o plăsmuire a minții unui creator, o încercare a unui om de a imita realizarea supremă a divinității, după cum menționează marele filozof antic Aristotel în Poetica.

Termenul este în limba română un neologism ce a fost preluat din franceză, ca multe alte cuvinte actuale din vocabularul nostru, pe vremea când se dorea șlefuirea și îmbogățrea limbii noastre.

Etimologic, originea cuvântului este în latină sub forma persona, semnificația fiind aceea de „mască de teatru” sau „rol”.

Ar putea fi afirmat faptul că orice clasificare a personajelor literare este imposibilă, deoarece personajele, ca și indivizii care prezintă identitate istorică, sunt niște unicate.

S-ar putea spune exact cu aceeași tărie că orice clasificare poate fi posibilă, pentru că toate personajele care sunt create de scriitori , ca și indivizii cu o existență certă , sunt repetabile și identice în totalitatea lor, fiind definite printr-un numitor comun care este condiția umană.

Aceleași personaje ar putea să fie încadrate în categorii diferite și ar fi posibil să se demonstreze faptul că nu există nici o legătură între categoriile formulate, deoarece personalitatea umană este deosebit de complexă, încadrarea fiind dependentă și de personalitatea celui care efectuează analiza .

Personajul creat în operele epice este identificat prin portret, realizat conform opiniei lui Silviu Angelescu, prin următoarele :

1.corpul (siluetă, proporții): talie, constituție, brațele, gâtul, umerii, picioarele;

2.figura: forma capului, conturul feței, părul, fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, buzele, bărbia, tenul, ridurile (barba, mustățile), urechea;

3.semne particulare care au fost căpătate de personaj pe parcursul vieții – rectificări anatomice ce au sens cultural ( de exemplu urme ale unor intervenții chirurgicale), mutilări (juridice, religioase, profesionale, terapeutice, accidentale), tatuaje și ornamente (religioase, politice, erotice);

4.vestimentația pe care personajul alege să o poarte ;

5.podoabe și insigne;

6.trasături dinamice (funcționale): ținuta corpului, poziția capului, mersul, mimica, privirea, vocea, râsul, tusea, vorbirea;

7.efectul de ansamblu sau mina, aerul personajului

Criteriul principal de judecată pentru un personaj conform opiniei lui Roland Barthes , important critic literar și filozof francez, este statutul său ca ființă imaginată ce a avut ca sursă de inspirație realitatea sau care este pur ficțională.

Barthes numește personajul „ființă de hârtie” , sugerând în acest mod faptul că autorul nu mai poate interveni asupra acestuia după ce a fost creat.Personajul devine ca urmare a apariției sale liber și nu mai poate fi supus autorității creatorului său.

Personajele au fost clasificate conform mai multor criterii cele mai importante dintre acestea fiind:

1.Rolul pe care personajul îl poate avea în planul îndepărtat al textului, printr-o viziune de ansamblu: personajul alegoric, a cărui semnificație este descoperită pe deplin de cititor abia la finalul acțiunii, suprapersonajul, ce poate fi reprezentat și de un lucru ccăruia i se conferă valoare de simbol(un exemplu putând fi hanul din creația sadoveniană), arhetipul (ce provine din mitologia ce are caracter inițiatic, având o legătură profundă cu unul dintre miturile umanității), sau mai nou, anarhetipul ce este un termen folosit în cercetarea ce se realizează asupra imaginarului și ale cărui caracteristici sunt contradicția și existența unor simboluri ce ambiguizează mesajul și care este o opziția la unitatea specifică a arhetipului.

2.Rolul pe care îl poate avea un personaj în textul respectiv poate fi:

-pozitiv (acesta fiind un erou înzestrat doar cu calități, care sunt relevate pe parcursul desfășurării acțiunii sau sunt menționate de autor în mod direct)

-negativ( acest tip de personaj are un mare număr de defecte, care sunt esențiale pentru a-l caracteriza)

-complex(cele mai veridice peronaje, deoarece reprezintă cel mai bine ființa umană, în care defectele coexistă cu calitățile)

3.Posibilitatea pe care o are personajul de a evolua odată cu desfășurarea acțiunii:

-tip, ce reprezintă personajul care evidențiată în mod puternic o singură trăsătură de comportament, e a fost denumit de E.M.Forster „personaj plat”, ce nu evoluează

-caracter, care este cel ce își diversifică trăsăturile și evoluează pe parcursul operei, ce a primit denumirea de „personaj rotund” dată de același teoretician.

4.După rolul pe care îl are în desfășurarea acțiunii, personajul poate fi:principal, secundar, episodic sau figurant

5. Conform cu rolul pe care personajul îl are în raport cu naratorul se pot deosebi:

-personajul marionetă care cunoaște mai puțin decât autorul care este omniscient, viziunea lui fiind extradiegetică sau „din spate”.

-personajul –narator care este specific perspectivei”împreună cu” și care aduce senzația autencității faptelor rezultatul fiind o limitare a omniscienței și la posibilitatea realizării mai multor interpretări.

Naratorul este intradigetic și se identifică cu personajul principal, cititorul având acces doar la modul în care gândește și vede lucrurile personajul principal.

-personajul-narator-martor este specific perspectivei „din afară”, fiind un personaj care aduce limitări în ceea ce cunoaște atât personajul principal cât și naratorul sau cititorul .

Vasile Popovici propune o clasificare după criteriul complexității judecării personajului : -Personajul monologic nu se confruntă cu tensiuni ce nu pot fi rezolvate, autodistructive, astfel încât conștiința sa nu are posibilitatea de a fi în opoziție cu ea însăși.

-Personajul dialogic este diferit de cel monologic tocmai pentru că lui îi lipsește unitatea și liniștea deoarece își duce existența într-un univers pe care nu îl poate controla, ideile lui se succed în mod treptat, văzând în experiențe o cale de transformare. Se poate spune că el intră în dialog cu sine și descoperă „o conștiință incontrolabilă: a celuilalt, însă totodată și a sa .

-„Delegat al socialului”, personajul trialogic are un „orizont mai îndepărtat”, unificator, o instanță din interiorul ficțiunii care realizează judecarea protagoniștilor. De obicei, acest personaj joacă rolul unei instanțe superioare, de exemplu „gura satului”, care anulează impresiile subiective pe care le are personajului dialogic. Acest tip de personaj prezintă o totală neimplicare în acțiune, având funcția de martor și prezintă o instanță care punctează întocmai desfășurarea unor evenimente .

În perioada interbelică în romanul românesc au fost create personaje remarcabile, rămase în istoria literaturii române.

Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, are în centru povestea unui fiu al satului transilvănean Pripas, care caută să își depășească condiția pe care o avea prin descendența sa din unii dintre cei mai săraci oameni ai locului.

Caracterizarea directă făcută de narator este definitorie pentru prezentarea personajului Ion, la inceputul romanului , în scena horei “Avea ceva straniu in privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, aceasta fiind o aticipare a comportamentului ulterior.

Deoarece știa totul despre el, naratorul îi subliniază toate calitățile “Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. iar pământul îi era drag ca o ibovnică”.  Rebreanu mai precizează faptul că “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. 

Comparația aceasta este sugestivă în sublinierea sentimentului de dragoste nețărmurită pentru pământul care i-ar fi adus o poziție onorabilă în ierarhia socială existentă în comunitate și respectul sătenilor in satul în care el considera că averea este o mare cinste.

Compararea pământului cu mama, femeia ce joacă un rol primordial în viața fiecărui bărbat, are un înțeles deosebit pentru el, deoarece pământul i-ar aduce un sentiment de ocrotire și siguranță.

Caracterizarea directă care este făcută de alte personaje demonstrează că este firesc ca personajul să fie văzut în mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancționare, conducând la întregirea chipului celui care se afirmă și ca personaj exponențial, diferit de toți ceilalți țărani care sunt pesonaje în literatura română.

Pentru Vasile Baciu, tatăl soției sale Ion este „hoțul”, „ sărăntocul” și „ tâlharul”, pentru Ana este „ Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numește „ stricat ș-un om de nimic”, „ un obraznic” ce este necesar să primească „ o lecție”, dar după ce Ion lasă pământul bisericii, este numit „ mândru creștin”. Lipsa de respect față de autorități îi aduce caracterizarea de „ becisnic”.

Pentru Titu Herdelea el este „ o canalie” și este curios faptul că până și mama sa îl crede “proclet”, deci se constată faptul că se contureaza chipul unui bărbat dur, violent, egoist și furios pe toată lumea deoarece nu are pământ.

Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestivă în acest caz având în vedere ceea ce face personajul. Fiind de origine umilă, batjocorit de cei bogați, realizează faptul că nu poate scăpa de sărăcie pentru că nu avea cum să moștenească de la înaintașii săi nimic și nici nu avea disponibilitatea financiară să cumpere pământ, după cum procedau alții, de aceea Ion își fixează un țel al existenței sale obținerea de pământuri și singurul glas pe care îl aude și îl ascultă este cel al pământului.

Faptele care au fost sărvârșite de țăranul ce era obsedat de ideea obținerii a cât mai mult pamant îl fac să devină un om fără inimă deoarece o batjocorește pe Ana și o face de râsul satului, o bate , vrea să-și lovească propria mamă și își injură tatăl.

Caracterizarea indirectă care este făcută prin comportamentul său arată degradarea umană suferită de personaj, disprețul și ura sa față de Ana, supusă și umilă pe care o consideră vinovată de nefericirea sa.

Răzbunarea sa pe cei bogați este seducerea Anei căreia îi dă de înțeles că o place , alintând-o și făcând-o să creadă în sinceritatea sentimentelor lui.

Caracterizarea lui Ion prin gesturi și atitudini este realizată printr-un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decât cuvintele, comunicând în acest fel despre individ mai multe decât acestea.

Gesturile de tandrețe pe care le face în prezența Floricăi surprind un Ion umanizat, care este capabil să păstreze în sufletul său și glasul iubirii, care a fost învins în mod clar de glasul pamântului.

Atitudinea pe care o are în fața pământului este aceea a unui barbat îndrăgostit ce își exteriorizează patima prin gesturi fierbinți.

Scena în care Ion sărută pamântul lui Vasile Baciu, depășește limitele firescului în dragostea pentru pământ.

După ce o face să sufere pe Ana, aceasta se sinucide, dar Ion rămâne nepăsător și indiferent, ascultă glasul iubirii și incearcă să o recapete pe Florica, considerând că fericirea lui nu este deplină dacă nu o are alături.

Autocaracterizarea arată faptul că atunci când incearca sa se lămurească cu privire la calea pe care trebuie să o urmeze, Ion oscilează intre a se considera prost sau inteligent.

De aceea, vorbind cu sine, rostește „ Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, învinovățindu-se pentru momentele sale de slăbiciune în care , văzând frumusețea Floricăi, ar fi fost tentat să fugă cu ea în lume, renunțând la Ana.

În viziunea lui Rebreanu , Ion este „un individ care în lipsa de orientare a celorlalți știe ce vrea”

În Enigma Otiliei, George Călinescu crează o adevărată galerie de personaje masculine, fiecare dintre ele reprezentând un tip aparte.

Despre Costache Giurgiuveanu se admite a fi un avar în tradiția lui Hagi Tudose, însă Călinescu s-a arătat rezervat față de aprecierile de acest fel spunând” Am descris un om, atâta tor, n-am avut în vedere o schemă”. Și tot el spunea „… a fi zgârcit cred că nu este de ajuns pentru a fi numit avar”

Eugen Simion descrie din perspectivă proprie acest personaj „ Costache Giurgiuveanu, numit mai simplu moș Costache, este un bătrân suspicios și zgârcit nu lipsit de anumite calități morale. Este, în culori răsăritene, un moș Goriot care-și iubește fiica adoptivă (Otilia), dar ezită s-o înzestreze legal, după cum în calitate de tutore al orfanului Felix Sima , ține o contabilitate corectă a veniturilor, dar , dintr-o precauție aproape morbidă, sporită de senectute, nu-i dă pe lună decât o sumă modică de bani”

În operele literare, zgârcitul este de obicei un personaj detestat ,plin de ridicol, dar Călinescu face din el un personaj simpatic, capabil de afecțiune.

Într-adevăr,făcând comparație cu Harpagon, Grandet sau Hagi Tudose constatăm că avariția lui este „mai mult o manie”, după cum reflectează Felix .Un adevărat avar nu ar consimți nicidecum să se despartă de banii lui, dar Otilia are o mare influență asupra bătrânului și reușește să smulgă de la bani pentru cheltuieli zilnice și banii cuveniți lui Felix.

Scena în care bătrânul fiind bolnav face o rețetă este relevantă în acest sens.Prețul cerut de primul farmacist la care a mers i s-a părut prea mare, așa că merge și la al doilea care îi cere mai mult cu treizeci de bani ceea ce îl determină să se întoarcă la primul farmacist.

Concepția lui privitoare la nesiguranța păstrării banilor la bănci, și ideea de a găsi în casă un loc pentru păstrarea averii este comună multor oameni, chiar din zilele noastre.El își apără averea într-un mod care până la urma s-a dovedit a fi ineficient , deoarece Stănică i-a găsit ascunzătoarea.

Cu toate acestea, după ce a suferit cel de al doilea infarct, îi dă lui Pascalopol o sută de mii pentru a crea un fond pentru Otilia, iubirea sa pentru fată fiind evidentă.

Este o persoană puternic ancorată în trecut , pe care îl socotește superior prezentului, tinerețea lui fiind un punct de referință în toate domeniile vieții.Pentru a asigura viitorul Otiliei, se hotărăște să-i facă o casă deoarece locuința, se gândea el „ nu ți-o poate cheltui ginerele”

Costache este în esență un om practic, dar această fugă din fața realităților epocii face ideile sale, bune în fond să nu mai fie potrivite timpului în care își trăiește ultimii ani.

Temerile lui moș Costache referitoare la setea nepotolită de avere a surorii sale s-au dovedit a fi adevărate, familia Tulea neașteptând moartea bătrânului pentru a da lovitura.

Căratul mobilelor în locuința lor atunci când bătrânul are al doilea atac reprezintă cel mai bun exemplu al vânătorii avuției lui Giurgiuveanu de către rudele acestuia „ Decât să vină cineva să le fure mai bine să le ducem dincolo”

Un alt personaj important al acestui roman este Felix Sima, tânărul care provine dintr-o familie respectabilă ( tatăl lui fiind doctor), rămas orfan înainte de vreme și pe care părintele său l-a pus sub ocrotirea lui moș Costache până la maturitate.

Felix este definit chiar de scriitor „ martor și actor” , ne introduce în atmosfera romanului prin descrierea casei lui moș Costache, privită în detaliu.

Opera literară are în centru formarea personalității tânărului, din acest punct de vedere putând fi considerat un bildungsroman. Felix participă direct la desfășurarea acțiunii, de aceea el este un actor în cadrul romanului.

Tot prin ochii lui ni se prezintă lumea adunată la jocul de cărți din casa Giurgiuveanu, celelalte personaje fiind privite în funcție de sentimentele pe care le nutrește personajul martor în privința lor.

Portretul lui fizic relevă unele din trăsăturile lui morale și anume ambiția și determinarea. Aflăm deci că „ fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „ de culoare măslinie” , nasul „ de o tăietură elinică”, acesta conferindu-i o notă voluntară.

Comportamentul lui, gesturile, acțiunile, sugerează o fire voluntară, lucidă, o mare nevoie de a cunoaște adevărul și un spirit de observație foarte ascuțit.

Atracția dintre el și Otilia a fost spontană și s-a transformat cu repeziciune în iubire . De aceea, el ajunge să se îndrăgostească profund de enigmatica tânără, dar este chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între iubirea sa inocentă și răutățile strecurate de clanul Tulea la adresa fetei.

Otilia este pentru Felix cea care îl inițiază într-o lume nouă pentru el, este un intermediar între el și răutatea celor din jur. Realitatea ostilă este de multe ori îndulcită de încurajările fetei.

Față de primirea ciudată pe care i-o face moș Costache, simpatia cu care îl tratează Otilia îi ridică moralul și îl face mai încrezător în forțele proprii.

Călinescu fixează statutul lui Felix în raport cu celelalte personaje iar această schemă a evoluției lui fiind fixată el o îmbogățește prin intermediul faptelor sale.

Plecarea Otiliei la Paris însoțită de Pascalopol îl motivează pentru a deveni și mai bun în profesia pe care a îmbrățișat-o , eșecul în dragoste adăugându-i un plus de maturitate.

După dispariția Otiliei, el nu caută să iasă din această dezamăgire profundă printr-o soluție tragică, Felix nu este un Werther , care suferă neîncetat după iubirea pierdută.

Omul cu aspirații înalte își urmează calea proprie, lecuindu-se de această iubire care i-a adus suferință.

Relațiile sale cu celelalte personaje, ne înfățișează un Felix în postură de intelectual superior, care se află deasupra intereselor meschine și superficialității lumii burgheze, fiind condus de un cod superior de norme etice „ să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.

Înzestrat cu o mare ambiție, Felix este un student foarte bun și pasionat de domeniul medicinii.. El muncește cu seriozitate și publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză, devenind un nume cunoscut în medicină, și muncind cu dăruire devine profesor universitar.

Se căsătorește cu o fată de politician al vremii, căsătorie care îi asigură un statul social invidiat de mulți, având relații în diferite medii ale vieții publice.

Suferințele pe care le trăiește din cauza iubirii îl fac să înțeleagă faptul că banul are o putere foarte mare în societate și că singura șansă de a supraviețui este supunerea totală la regulile societății.

Această ipostază de personaj martor este dată de observațiile pe care Felix le face descriind amănunțit exterioarele (străzi, clădiri) ,interioarele( încăperi, case) , ori înfățișarea diverselor personaje.

Stănică Rațiu este un personaj, care prin ceea ce spune și ceea ce face se înscrie în tipologia ariviștilor care apar pentru prima oară în literatura română odată cu Dinu Păturică, și care continuă cu Tănase Scatiu sau Lică Trubaduru.În același timp este tipul demagogului, având asemănări cu Nae Cațavencu al lui Caragiale .

Modul lui de a parveni este cu totul nou, deoarece și societatea în care trăiește este diferită de cea a secolului trecut. Urmărirea propriilor interese și îmbogățirea fără muncă sunt singurele percepte pe care la respectă cu sfințenie Stănică.

Stănică Rațiu este soțul nelegitim al Olimpiei, fata cea mare a lui Simion și Aglae Tulea.Este un avocat fără clienți, care urmărește o împrejurare favorabilă pentru a se îmbogăți.Banii reprezintă zeul suprem pentru el, de aceea nu se căsătorește legitim cu Olimpia, deoarece tatăl acesteia nu vrea să-i dea acesteia casa promisă ca zestre.

Eroul călinescian este o persoană îngrijită, căreia îi place să fie în pas cu moda și care arată multă hotărâre. Autorul îi face un portret fizic amănunțit „ Era roșu la față, fără să fie propriu zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul mare și negru, foarte creț și cu mustața în chip de muscă. Un guler înalt și tare ținea o cravată înfoiată ca o lavalieră.”

Caracteristica lui Stănică este vocea , așa după cum ni-l prezintă autorul „ Stănică vorbea sonor, cu gest artistic și declamator” .

Avocatul provine dintr-o familie numeroasă, de aceea puțina avuție pe care a avut-o s-a împărțit la multe persoane. De aceea, el este hotărât să obțină bani ca să poată trăi.Meșteșugul său este vorbitul, cuvintele lui având mare efect asupra interlocutorilor .

În unele privințe, el seamănă cu moș Costache, deoarece împrumută bani de la cine reușește , chiar și de la servitoarea Marina. El este cel mai vorbăreț personaj al romanului, cu un talent oratoric deosebit.

El a dorit o relație cu Olimpia , deoarece spera că va avea o situație materială sigură , dar sentimentele pe care le tot expune sunt pură demagogie, el fiind atras de Georgeta, o femeie ușoară influentă.

Ține nenumărate discursuri, dar nici el nu crede ceea ce afirmă cu tărie despre religie, morală, societate și ai ales referitor la tema lui favorită familia.

Comportarea lui este diferită în fața oamenilor, aceasta depinzând de persoana pe care dorește să o impresioneze , adoptând maniere alese cu soacra sa, pe când pe Aurica „o ia în brațe și o sărută viguros”. Este un actor cu talent, jucând o mulțime de roluri, funcție de interesele de moment .De exemplu în timpul bolii lui Costache îi povestește despres decese cu scopul de a-l demoraliza și a-l înspăimânta.

Găsirea locului în care moș Costache a ascuns banii devine preocuparea lui centrală atunci când moș Costache se îmbolnăvește.Profită din plin de ocazia ivită și fură banii lui Giurgiuveanu provocându-i un șoc teribil acestuia.

După ce reușește să ascundă banii, o părăsește pe Olimpia și se însoară cu Georgeta, de care se simțea mult mai mult atras.În final, escrocul Stănică devine o personă remarcabilă și respectată în această societate, pentru care nu contează mijloacele prin care se parvine, ci numai bogăția.Este singurul personaj al romanului care obține tot ceea ce își dorește, împlinindu-și toate visele.

Din galeria personajelor masculine face parte și Leonida Pascalopol, bogatul moșier care era în strada Antim ca la el acasă.

Fiind o persoană manierată, contrastul între el și persoanele care frecventau în mod obișnuit acea casă este foarte mare.

Felix constată că Pascalopol „ era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuși evitând impresia de exces ,carnoc la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustăților cărunte.”

Moșierul era un iubitor de frumos și un adept al traiului bun, bucurându-se de avantajele oferite de averea sa „ și de originea sa socială”. Buna creștere evidentă, îl făcea să aibă un comportament cavaleresc chiar și față de Aglae , ale cărei mojicii le suportă cu stoicism.

Se poate spune că motivul prezenței sale în casa Giurgiuveanu este Otilia, pe care o știa din copilărie și de care ajunsese să se îndrăgostească.

Visul lui era să devină soțul fetei, pentru a-i putea oferi tot ceea ce își dorea cu ajutorul averii consistente de care dispunea iar atunci când Otilia s-ar plictisi de ocrotirea lui să o lase liberă să-și trăiască viața, nu să fie legată de un om aproape de bătrânețe.

Ion Bălu crede despre Pascalopol că „ reprezintă întruchiparea opulenței din vis a lui Călinescu.Cu puțin sânge grecesc în vine, cultivat deasupra mediei, moșierul este un rafinat epicureu, a cărui situație materială prosperă îl pune la adăpost de vicisitudinile existenței”

Felix nutrește sentimente de gelozie față de moșier, considerând că acesta nu este potrivit pentru Otilia, a cărei dragoste vroia și el să o câștige.

Sunt interesante și afirmașiile lui Eugen Simion referitoare la personalitatea lui Pascalopol „ Ca personaj de roman, Pascalopol ilustrează ideea criticului despre bărbatul matur și ocrotitor , pasioonat cu măsură, afabil și lucid. El discută deschis cu Felix și își apără cauza sentimentală fără a abuza de situația lui de om cu bani…Fapt rar în epica lui G. Călinescu , personajul scapă de ironia naratorului. În fine, Pascalopol nu-și pune niciodată întrebări la care nu știe să răspundă”

Otilia îl vede pe Pascalopol ca pe un „om de lume”, „un bărbat șic și singur, săracul” și „un om de mare caracter”. Pentru a fi aproape de tânără, dornic să aibă o familie, vine mereu în casa lui moș Costache, acceptând să piardă la cărți în favoarea bătrânului, aduce bunătăți pentru cină,rabdă fliturile Auricăi și vulgaritatea, ca și tupeul lui Stănică.

Cu discreție și delicatețe, el este pentru fată un sprijin nu numai financiar, ci și moral, ocrotind-o pe orfană cu o mare eleganță.

Titi și Simion Tulea sunt două cazuri patologice, nebunia fiind ceva ereditar în familia Tulea.

Titi Tulea este un retardat, care nu poate gândi ceva creativ. Înfățișarea sa este descrisă de Felix la prima vizită pe care o face în casa familiei Tulea. Tânărul era „ mai în vârstă decât Felix cu câțiva ani”, având” o ușoară mustață și bărbia despicată în două „ și semăna foarte bine cu tatăl său. Ca și acesta, are preocupări copilărești copiază note muzicale sau cărți poștale și este din ce în ce mai apatic, cu excepția perioadelor când face o criză.

Nu este capabil să învețe carte, rămânând repetent de mai multe ori.Este foarte ascultător față de mama sa, pe sprijinul căreia contează și care crede în capacitățile lui intelectuale

Evoluția sa este previzibilă, și anume demența senilă, asemenea tatălui său pe care îl moștenește, devenind la fel de apatic și de dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jur.Relațiile sale amoroase nu durează, femeile nefiind interesate prea multă vreme de acest tânăr bolnav.

Tatăl lui Titi, Simion Tulea este un pensionar care face pe parcursul romanului pași repezi spre nebunie.

Starea lui este manifestată prin crize de melancolie profundă, sau de agitație, devine obsedat să mănânce cât mai mult, crede că este Isus Cristos, lucrează la gherghef .

Toate aceste ciudățenii o lasă indiferentă pe soția sa , care era interesată numai de bani, grija ei față de Simion manifestându-se datorită faptului că reprezenta o sursă importantă de venit.

Portertul fizic este realizat de către Felix, la începutul romanului , în care ni se prezintă „ un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare și cu o broboadă pe umeri”, cu mustăți „pleoștite și cu un mic smoc de barbă”

Pe parcursul romanului, starea sa este din ce în ce mai proastă, fiind din ce în ce mai bolnav „ cu fața suptă și cu părul foarte albit , avea o privire fanatică, de o fixitate suparătoare”.

Soarta lui este până la final să fie internat la ospiciu, deoarece nebunia sa devine din ce în ce mai supărătoare.

Acestea sunt câteva tipuri de personaje interesante create de scriitorii perioadei interbelice în operele lor cu o tematică extremă de diversă.

2.2 Personajul feminin în literatura interbelică

Încă din cele mai vechi timpuri, bărbații au considerat că sunt stăpânii absoluți ai acestei lumi iar femeile sunt ființe imperfecte, care trebuie să fie supuse și răbdătoare în fața bărbatului, să îi asculte indiferent câte defecte ar fi avut aceștia.

O femeie nu putea fi mai inteligentă decât un bărbat și trebuia să accepte hotărârile pe care le lua capul familiei, deoarece acesta era persoana înțeleaptă care era abilitată în acest sens.

De asemenea, dreptul la educație le era îngrădit, deoarece doamnele și domnișoarele trebuiau să fie ființe decorative, care să încânte privirea și să se ocupe de treburile casnice și eventual de creșterea copiilor.

O femeie care muncea la sfârșitul secolului XIX nu putea supraviețui singură în condiții decente, deoarece munca femeilor era foarte prost plătită, femeile fiind în acea epocă dependente total de bărbați, sau sortite să ducă o existență mizeră.

În același timp, șansa la un măritiș convenabil depindea de dota (zestrea) pe care părinții o ofereau viitorului ginere pentru ca acesta să ia respectiva fată în căsătorie.

Emanciparea femeii se produce la începutul secolului XX, în perioada interbelică, acest fapt fiind ilustrat și de literatura creată în acea perioadă, în special de romanele din acea epocă.

Scriitorul și filozoful francez Gilles Lipovetsky încearcă să dea o explicație modificării structurale și mentale a femeii de-a lungul timpului definind în evoluția acestui concept trei epoci.

Prima femeie ar putea fi caracterizată drept o „femeie depreciată”, condiție care a fost determinată în societățile primitive de slăbiciunea fizică a femeii în raport cu bărbatul. În aceste comunități femeia reprezenta mai mult un lucru decât o ființă înzestrată cu voință și cu personalitate proprie, fiind în mod sistematic devalorizată și disprețuită.

A doua femeie este cea care corespunde „femeii slăvite”, model ce se face remarcat începând cu a doua jumătate a Evului Mediu. Aceasta este femeia diafană, un simbol al dorinței, vaporoasă și inaccesibilă. În unele cazuri , nu numai dragostea pe care acest tip de femeie o poate oferi este ieșită din comun, ci, se poate manifesta și o ipostaza de ființă sacră, care este o protectoare a casei, ce are drept atribuție principală educarea copiilor, uneori îndeplinid scopul ca prin intermediul oamenilor pe care-i formează să modifice fața societății.

A treia femeie este femeia nedefinită care are de îndată ce dobândește libertatea și puterea financiară, posibilitatea de a se reinventa. Își exercită drepturi care altădată erau de neconceput cum ar fi accesul la educație, la studii, ceea ce îi oferă posibilitatea de a fie la fel de bine pregătită din punct de vedere intelectual ca și bărbatul, existând în multe situații o concurență directă cu acesta în ceea ce privește ocupațiile, profesiile. Femeia a devenit un factor decizional, atât în cuplu, cât și în împărțirea sarcinilor între parteneri pentru a asigura o educație solidă pentru copii .

În privința evoluției personajului feminin în general, literatura creată de-a lungul vremii s-a dovedit a fi destul de nedreaptă, deoarece majoritatea scriitorilor fiind bărbați, perspectiva asupra acestui tip de personaj a fost într-un orecare mod distorsionată.

Este de ajuns să ne aducem aminte de argumentul lui G. Călinescu în acest sens ,,femeia, legată de pământ prin fiziologia ei, nu se simte Beatrice, nu are vocația conducerii spre cer. Ea e stăpânită mereu de problema raporturilor cu bărbații și a procreației”.

Se poate spune că, această femeie, pe care mulți scriitori, îndeosebi cei romantici, au idealizat-o, are defectele sale, dintre care cel mai important care trebuie să fie menționat este acela că latura sa predominantă este cea socială, deoarece femeia trăiește în societate, fiind dependentă de ceilalți indivizi în special de familia sa, în aceeași măsură în care și ei, la rândul lor, depind de ea. Ea nu are nevoie de recunoașterea postumă, afirmă tot criticul G. Călinescu, fiindcă gândirea ei este practică.

Sigmund Freud, care și-a întemeiat metoda sa revoluționară din domeniul psihopatologiei chiar prin sondarea inconștientului, la sfârșitul vieții n-a putut spune altceva decât că „ Marea întrebare la care nu s-a răspuns niciodată și la care nu am fost în stare nici eu să dau un răspuns, după 30 de ani de studiu, este sufletul feminin.”

Se cuvine deci a fi menționate câteva trăsături particulare ale psihicului feminin:o imaginație debordantă, sensibilitate accentuată, răbdare, capacitate impresionantă de a asculta și simplifica, predominanța vieții vegetative, ușurința de a se exprima, inteligență dee tip afectiv – intuitiv, dexteritate, prevalența sentimentelor estetice.

Evoluția socială și istorică a omenirii a determinat modificarea psihologiei personajului feminin. Din antichitate și până în zilele noastre, personajul feminin a fost supus evoluției, aceasta realizându-se în funcție de statutul socio-istoric pe care l-a avut femeia.

Femeia are așadar posibilitatea să își modeleze propriul destin, într-o lume care din nefericire este dominată tot de bărbați, acest model social fiind dus mai departe prin intermediul păstrării (uneori inconștient) a vechilor norme și tradiții.

Emanciparea femeiicare s-a realizat în perioada interbelică va genera noi tipuri de personaje feminine, având o viață psihologică intensă, care luptă să ascundă sau să divulge secrete, să-și asigure ei și copiilor ei un trai liniștit și confortabil . De cele mai multe ori în romanele epocii apare conturat chipul femeii-mamă, mai ales în literatura română, căci la urma urmei aceasta este valoarea supremă a femeii.

Marii romancieri români de la începutul secolului XX au creat diverse tipuri feminine care dau o atracție suplimentară operelor respective, datorită însușirilor cu care autorii și-au înzestrat eroinele, indiferent dacă acestea au fost femei adânc ancorate în tradiție, prezentate în romanele lui Rebreanu sau sadoveanu sau femei moderne și sofisticate create de Camil Petrescu sau Hortensia –Papadat Bengescu.

În romanul Ion figura principală feminină este cea a Anei, tipul soției îndrăgostite și devotate care nu are parte de iubire și care are un destin crunt, care este total nemeritat pentru o ființă onestă, care nu a dorit decât să fie fericită.

Dintre toate personajele feminine care sunt propuse publicului de romanul interbelic, fiecare dintre acestea reprezentând o ipostază afeminității , Ana, care este fata unui om cu stare din satul Pripas, pe nume Vasile Baciu, pare născuta sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existențe tragic care o marchează încă din fragedă tinerețe.

Scriitorul o surprinde pe Ana in trei ipostaze succesive ale evoluției sale, care îi conturează în mod treptat profilul moral, prin analiza sufletului ei chinuit: cea de femeie tânără și naivă , care este indrăgostită profund de Ion, cel căruia îi incredințează inima și viața sa, aceea de soție, care îndură cu umilință vorbele nedrepte și loviturile bărbatului pe care și l-a ales și cea de mamă, ipostază care în împrejurări normale, ar fi putut fi salvarea pentru femeia nefericită.

Firele care o leagă pe Ana de viață sunt de la început destul de firave iar pecetea anilor cenușii pe care i-a petrecut în casa tatălui ei se observă în firea tăcută a eroinei, în puterea de a îndura. Iubirea sa pentru Ion este și o smulgere din ce fusese viața ei de până atunci și o speranță pentru un viitor mai luminous care s-a dovedit a fi doar o iluzie.

Intreaga existență a Anei, deși scurtă ca durată stă sub semnul iubirii și blandeții, virtuți care reliefează un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, rușinoasă, cumnite, prototipul femeii de la țară. Din punct de vedere fizic, Ana nu impresionează prin nimic, pentru Ion, ea fiind o fată „ slăbuță”, „ urâțică”.

Ana nu e frumoasă, fapt ce generează tragedia personală, căci pentru țăranii care sunt mânați de instincte este mai important ceea ce văd, ceea ce au, nu calitățile sufletești ale soției de care nu sunt prea interesați.

Nici celălalt pretendent al Anei, George Bulbuc nu o consideră pe Ana cea subțirică, cu mersul șovăielnic, foarte frumoasă: „Nu zicea că-i cine știe ce de frumoasă, ‟ însă Ana îi fusese „făgăduită „ .

Destinul nu îi hărăzește Anei doar un tată bețiv, autoritar ci și un soț viclean care nu a iubit-o un singur moment, nefericirea sa fiind totală, destinul neoferindu-i nici măcar o clipă în care să se potă declara fericită. .

Dragostea poate face minuni iar George reușește să-și schimbe perspectiva atunci când Ana pare a fi inaccesibilă și neinteresată de el : mergând mereu pe la ea, „i se părea frumoasă ruptă din soare‟, această perspectivă fiind creată și de averea pe care Ana urma să o moștenească..

Fiind o ființă firavă și lipsită de personalitate, copleșită de voința lui Ion, convinsă de cuvintele și de gesturile lui drăgăstoase care au copleșit-o șiau făcut-o să creadă în fericire , Ana va deveni o victima ușoară a bărbatului ce era interesat numai de zestrea e care i-o putea aduce.

În pofida acestei firi slabe relevată la inceputul cărții , Ana va dovedi pe parcursul romanului o voință ca și o putere de a răbda toate umilințele uluitoare. Se poate constata că nu numai Ion este un revoltat, care încalcă normele colectivității din care face parte , Ana insăși are aceeași condiție, deoarece nesocoteste obiceul tipic al lumii rurale de a accepta căsătoria plănuită pentru ea , în care latura sentimentală nu are nici un fel de importanță , Rebreanu comentând în acest sens „ Ana lui Vasile Baciu era făgăduită lui George Bulbuc de nevastă. Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau”.

Având motivul dragostei sale nețărmurite pentru Ion, Ana acceptă relația cu acesta și chiar și în momentul în care rămâne însărcinată și ajunge de râsul satului și este crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproșează nimic bărbatului iubit.

Deoarece „ a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângaietoare[…] sufletul ei trist căuta o dragoste sfioasă și adâncă”, pe care a crezut cu putere că i-o poate oferi Ion, bărbatul de care se îndrăgostise.

Din iubire Ana își înfruntă tatăl, acceptând umilințele lui pentru a-și ocroti copilul, rodul dragostei sale cu bărbatul iubit . Ceea ce o distruge este faptul că la un moment dat sesizează lipsa totală de afecțiune a lui Ion, pentru care ea făcuse cel mai important sacrificiu, cel al onoarei ei : „ își zicea mereu, că fără el ar trebui să moară”.

Frământările fetei, care devenise nesigură de dragostea lui Ion, și care era complexată de frumusețea Floricăi, au fost surprinse cu fină intuiție psihologică, scriitorul insistând în mod deosebit pe deznădejdea ei care îi da adesea „ gânduri de moarte”.

Un eveniment care marchează un moment de cumpănă în viața Anei este nunta Floricăi cu George deoarece femeia întrevede din acea zi moartea ca pe o scăpare, o eliberare de suferința care o măcina de atâta vreme. Ana realizează că simte “o silă grea pentru tot ceea ce o inconjoară”, iar copilul îi pare o povară iar în minte încpe să îi apară în mod obsesiv imaginea lui Avrum care se spânzurase.

Sinuciderea ei este descrisa de Rebreanu minuțios intr-un capitol cu mare forță analitică, pe care l-a intitulat Ștreangul. Moartea ei, fără ca Ana să fi avut intenția asta, devine prin urmările ei, o pedeapsă cumplită pe care o aplică celui care i-a distrus viața.

Rebreanu o caracterizează în mod direct înaintea scenei sinuciderii: „Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat părea însăși desperarea‟.

Pe Florica, pe care o iubește, Ion o vede ca pe un etalon al frumuseții „Râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”, iar George o privește la început doar ca pe un tovarăș de suferință iar singurul motiv pentru care dansează cu ea este gelozia, căci plecarea Anei de la horă cu Ion stârnește o mare mâhnire în sufletul lui.

Femeile devin, deci, ținte ale bărbaților care doresc să parvină, în cazul în care provin din familii bogate, sau monede de schimb ale orgoliului lor.

Acestea sunt „femei-trofeu‟, care sunt dorite pentru o perioadă sau din anumite motive, iar dragostea și plăcerea de a privi o femeie au în sistemul de referință pe care îl are bărbatul, în mod evident, caracter mai puțin important.

Femeii îi rămâne așadar de jucat un rol neînsemnat, secundar, căci societatea nu îi dă posibilitatea de a intra în lumea bărbaților.

Sadoveanu s-a dovedit a fi un adevărat creator de tipuri feminine, frumusețea fiind un atribut al eroinelor sale , dar de multe ori și o cauză a nefericirii, tocmai pentru că ele se transformă în obiect de adorație.

Acest roman, care este o capodoperă a literaturii scrise de Mihail Sadoveanu are ca punct de plecare balada populară Miorița , pe care o adaptează vremurilor moderne, reconstituind o întreagă civilizație a păstorilor, care provine din vremuri imemoriale pe aceste locuri unde sălășluiesc românii.

Existența păstorilor e marcată profund de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea este simplă: un cioban este ucis de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului și nevasta omului omorât îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, ci după „ legea nescrisă”

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, ci îndeplinește formal cerințele acestora, urmându-și drumul său pentru a face dreptate.

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor.

Încă de la începutul romanului se sugereză neliniștea de care era cuprinsă această femeie, îngrijorarea provocată de întârzierea întoarcerii acasă a soțului său, Nechifor Lipan, plecat ca în multe alte rânduri să cumpere oi.

Sadoveanu îi realizează un portret fizic concludent, care ne face să ne-o imaginăm pe această munteancă aprigă, îngândurată care încerca să facă față problemelor ivite în existența ei obișnuită ; „ Obrazul ei parcă era un portret neclintit (…) , ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe”.

Portretul ei moral se poate observa din faptele eroinei, prin caracterizare indirectă. Ca majoritatea oamenilor simpli, care își duceau traiul în mediul rural, în viața Vitoriei credința în sprijinul divin are o importanță foarte mare.

De aceea, ea merge la părintele Daniel Milieș pentru a se sfătui cu acesta și pentru a-i primi povețele.Cu toate acestea, nu este de acord cu părintele care îi sugerează că bărbatul ei ar mai întârzia fiind la petreceri „ Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari și cu petreceri… însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă” .

Dragostea pentru soțul său o îndeamnă să aleagă și calea aflării unui răspuns referitor la soarta acestuia mergând la vrăjitoarea satului Maranda, dar prezicerile acesteia cum că soțul ei ar fi părăsit-o pentru altă femeie nu o conving.

Vitoria este o păstrătoare a tradițiilor populare , se ghidează în presupunerile sale pe semne străvechi cum ar fi visele care îi dau de știre că soțului său i s-a întâmplat o nenorocire.

În cursul narațiunii, eroina evoluează de la neliniște la bănuială, apoi la siguranța că soțul său a fost ucis.Calitatea sa de soție este dublată de cea de mamă devotată copiilor săi Minodora și Gheorghiță.

Transformările prin care trecea mama sa au fost pentru prima oară remarcate de fiul ei „ Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute, iar cel care observa primul schimbarea este Gheorghiță: „maică-sa s-a schimbat (…) se uita numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”

păru luieFiind o ființă cu o inteligență nativă, dar și înzestrată cu o puternică voință, femeia se hotărăște să afle adevărul prin propriile mijloace și pornește în căutarea soțului dispărut .

Pentru ca să izbândească în ceea ce și-a propus și pentru a implora ajutorul divin , ea ține post negru în toate vinerile.

Gheorghiță are un profund respect pentru mama sa, pe care o privește ca pe o persoană înzestrată cu calități superioare „ Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului” .

Înțelepciunea Vitoriei își are izvorul în experiența de viață a înaintașilor, deoarece ea este o presoană fără carte prea multă . De aceea ea se exprimă uneori în pilde culese din popor cum ar fi ” cine nu cearcă, nu izbutește”sau „ cel ce spune multe , știe puține”.

Devotamentul său față de familie îi dă impulsul necesar să afle ce s-a întâmplat cu dragostea vieții ei și tatăl copiilor săi pe a cărui susținere s-a putut baza întotdeauna.

Înaintea plecării în călătorie, o încredințează pe fiica ei măicuțelor de la mănăstirea Bistrița, cărora le dăruiește în semn de muțumire și o icoană cu Sfânta Ana.

Ea va reconstitui drumul urmat de Nechifor Lipan și va afla tot ceea ce se poate de la persoanele pe care acesta le-a întâlnit în călătoria sa, care în final îi va aduce sfârșitul prematur.

Știind că este doar o femeie care are nevoie de un sprijin, ea caută susținere la fiul său, mizând pe avantajul său psihologic „ Eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte, urmă femeia , înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”

Criticul Ov.S.Crohmălniceanu comentează finalul acestei povești în următorul mod „ Deznodământul ilustrează, la răndul lui , reacțiile etice fundamentale ale sufletului țărănesc primitiv, pe care îl studiază în special Sadoveanu.Femeia își îngroapă bărbatul după datini.Îl bocește, apoi dă un praznic și aici, în fața oamenilor îi acuză pe asasini.Restabilirea justiției se împlinește cu o măreție tragică”

„ – Gheorghiță- îi spune eroina lui fecioru-său întinzându-i arma criminalului -, mi se pare că pe baltagul acesta e scris sânge , și acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.”

Vitoria are o energie nebănuită și și- a mobilizat tot ceea ce exista în ființa ei în scopul împlinirii pedepsirii celor vinovați de moartea unui om nevinovat, care au încălcat o lege inviolabilă și anume acea a încrederii în oamenii cu care te întovărășești pentru a te apăra de primejdiile unei călătorii anevoioase.

Ov.S .Crohmălniceanu face o remarcă interesantă referitoare al acest roman și anume „ există aici, s-ar putea spune, chiar o replică adusă vechii balade păstorești, accentul reconstituirii căzând nu pe resemnare, pe împăcarea cu destinul, ci pe efortul omenesc depus pentru ca dreptatea să triumfe în cele din urmă”

Nici măcar valorile moralei creștine pe care Vitoria le prețuia atât de mult nu o fac să îi acorde iertarea ucigașului soțului său, ci spune simplu „ Dumnezeu să te ierte”.

Așa după cum remarcă criticul literar C.Ciopraga , Vitoria trăiește în „ Ithaca ei cvasi-mistică” și pune mai presus de orice altceva datinile păstrate din vremurile de demult , care sunt baza existenței pentru acești oameni.NnnNici

În Frații Jderi sunt prezente câteva doamne și domnițe cum ar fi Nasta, Marușca, Candachia, dar personajul feminin cel mai important este jupâneasa Ilisafta, soția comisului Manole Păr Negru și mama fraților Jderi Simion, Cristea, Nicoară și Damian și mamă adoptivă a lui Ionuț, rodul unei aventuri a comisului cel bătrân.

Domnița Nasta a cucerit din prima clipă inima lui Ionuț Jder, nașterea acetui sentiment al dragostei fiind surprinsă de autor în următorul fragment: „ Jder rămase neclintit și fără răsuflet , privind acea înfățișare delicată și subțirică în boi. Când îl fură cu ochii o clipă, inima-i tresări împunsă. O iubi dintrodată” .

Ea se îndrăgostește la rândul ei de Ionuț, deși cel care-i făcuse primul curte era chiar fiul domnitorului Ștefan

Jupâneasa Candachia, soția lui Cristea Păr Negru, era o doamnă de neam ales, a cărei frumusețe era mult lăudată de cei care o vedeau. Ea își iubește soțul, dar are o înclinare deosebită spre a fi cochetă și a-și păstra înfățișarea pentru care era atât de admirată :” aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite că numai la neguțătorii sași se găsesc dresurile și rumenelile de veșnică tinerețe”

Un alt personaj feminin este jupânița Marușca, o fată a cărei frumusețe nu era spectaculoasă, dar care a reușit să farmece inima lui Simion, după cum spune autorul „ Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iațco n-ar fi decât o ruscuță balană , cu ochii de leuștean și cu obrajii stropiți de pistrui.Așa îmi place mie: dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea”

Jupâneasa Ilisafta este văzută în mai multe ipostaze: ca mamă, soție, soacră și în final văduvă. Portretul fizic este descris amănunțit de către Sadoveanu „ Avea un sân larg dumneaei și un trup bine împlinit, care fusese frumusețe în Țara –de-Sus : și o privire tare sub sprâncene negre și un glas îmbelșugat, ce săgeta ades, însă nu cu răutate. Dar mai ales Ilisafta era mândră de pelița obrazului încă subțire, cu care puține jupânese pot să se laude” . Din această prezentare se poate deduce că jupâneasa a fost în zilele de glorie ale tinereții sale o mare frumusețe care încă mai poate să placă

Sufletul său bun face să accepte să-l crească pe fiul nelegitim al lui Manole, ca pe propriul ei copil.

Pentru Ilisafta o regula nescrisă este ospitalitatea pe care era datoare să o ofere din plin acelora care îi călcau pragul. Femeie harnică, ea nu se ferește de muncile casnice, ci primește cu mândrie laudele referitoare la bucatele ei deosebite ce dovedeau că este o gospodină desâvârșită.

Ea este prin excelență stăpâna casei, o adevărată matroană „O junonă dublată de o Minervă , adevărat geniu matrimonial „ , după cum spune Perpessicius despre Ilisafta.

Prin aceasta, ea se deosebește de nora ei Candachia, cu care de altfel nu are relații prea cordiale , femeia tânără preferând să fie apreciată pentru strălucirea adusă casei de frumusețea și spiritul său.

În acest sens Nicolae Manolescu face următoarea constatare: „Candachia, nevasta lui Cristea, femeie frumoasă și ambițioasă stârnește limba ascuțită a comisoaiei care simte instinctiv că generația tânără tinde să-și schimbe odată cu rangul și obiceiurile”

Nora sa nu se mai obosește să supravegheze ritualul pregătirii bucatelor ci are alte preocupări, de care comisoaia a fost străină și anume să se plimbe și să se gătească .

Atunci când îi vin băieții acasă, ea îi tratează ca pe niște copii, fiind convinsă că numai ea poate să le ofere cele mai bune mâncăruri și cele mai alese vorbe.

După cum susține Perpessicius „ Depozitară a unei tradiții matrimoniale străvechi, in comisoaia Ilisafta e intrupat sufletul feminin al unei epoci, creațiune unică in vasta galerie a feminității”

Dorința sa cea mai fierbinte este să-și știe copiii în siguranță, fiind o mamă ocrotitoare, de tipul cloștei.

De aceea, pentru ea cea mai mare nenorocire este războiul, care-i punea în pericol progeniturile.

Din nefericire pentru ea, presimțirile nu i-au fost lipsite de temei, lupta alături de marele voievod fiind fatală la un moment dat pentru unii dintre membrii familiei sale.

Într-o epocă în care literatura română crea romane ionice, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie.

Un alt element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea existentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.

Romanul Enigma Otiliei are drept personaj central pe Otilia, o adolescentă aflată la vârsta marilor întrebări existențiale, punctul din decursul vieții în care în fața oricui se deschid mai multe căi, dintre care trebuie aleasă cea care se potrivește persoanei respective.

Imaginea Otiliei a prins contur în mintea scriitorului datorită unei fete mult mai în vârstă decât el, pe care a cunoscut-o în timpul copilăriei și cu care existau legături de rudenie.Fata din realitate avea același prenume și aceeași pasiune pentru bucățile muzicale interpretate cu expresivitate la pian ca și personajul lui Călinescu.

Autorul se confesa la un moment dat „ Ori de câte ori admirația mea a înregistrat o ființă feminină, în ea era un minim de Otilia „

Literatura română are puține eroine atât de bine realizate ca Otilia, opersoană in aparență fragilă, dar in esență cu o tărie de oțel, având un discernământ foarte dezvoltat în ciuda anilor săi puțini la număr.

Un element de modernitate al romanului este caracterizarea Otiliei exclusiv prin comportamentism .

Romancierul renunță la a fi omniscient , așa cum era practica realismului, cititorul recepționând numai comportamentul fetei și anume fapte, gesturi, replici , fără a cunoaște cu exactitate gândurile fetei, afară de cazul când aceasta dorește să le împărtășească.

Scriitorul folosește această modalitate a comportamentismului în mod intuitiv deoarece numai în acest mod reușește să creeze în jurul fetei o atmosferă încărcată de mister.Această abordare are drept urmare reflectarea poliedrică a Otiliei în sufletul celorlalte personaje .

Moș Costache o înconjoară cu dragoste , în timp ce Pascalopol și Felix se luptă pentru un loc în inima ei.

Privirile celorlalți membri ai familiei care fac parte din clanul Tulea,receptează deformat chipul Otiliei , din cauza modului în care receptionează comportamentul fetei.Stănică Rațiu spune că fata dorește căsătoria cu Pascalopol deoarece „ umblă după avere”.

Aglae Tulea e convinsă că fata nu urmărește decât să-l amețească pe moș Costache pentru a beneficia de averea lui și în felul acesta să-i păgubească pe ei de moștenire.

Cititorul receptează perspectiva din care privește Aglae, precum și insinuările făcute de Stănică cu neîncredere.

Autorul folosește de asemenea ambiguitatea, care este un procedeu modern la nivelul eroilor săi.

Această noțiune are semnificația unei situații comportamentale ivite din împrejurările felurite prin care trec oamenii în decursul vieții.

Se conferă în acest mod personajelor o complexitate deasupra mediei . Personajele construite în acest mod rețin atenția cititorului, personalitatea lor este o dilemă, iar rațiunea încearcă să găsească motivații semnificative.

Un astfel de personaj ambiguu este Otilia, ambiguitatea ei rezultând în primul rând din comportamentul său.Fata oscilează oscilează o vreme îndelungată, cu argumente logice pentru o alegere sau alta, între dragostea pentru Felix și afecțiunea pentru Pascalopol.

După o discuție cu Otilia, Felix rămâne derutat și are impresia că Otilia are un suflet în care nu poate pătrunde nimeni .

Ceea ce făcea ea ,” poate din cochetărie” nu spunea lui Felix că îl iubește, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubește.” Iar pe de altă parte îi explică lui Felix de ce ține la Pascalopol . ” Pascalopol nu crede că-l iubesc.El se poartă cu mine așa cum s-a purtat când eram mică, de cinci ani.Mi s-ar părea curios să fie altfel”

Otilia este aceeași, și totuși mereu alta, trăsăturile sale morale depinzând de personajul care îi realizează portretul.Ea este o persoană admirată de colegii de la Universitate, urâtă de Aglae și Aurica, iubită sincer de Felix și Pascalopol ,curtată grosolan de Stănică.

Trăsăturile ei caracteristice se descoperă prin tehnica pluriperspectivistă, fiecare personaj al romanului având o anumită opinie despre Otilia.Otilia este un punct mobil într-o lume incremenită în tipare din care nu poate ieși.

Fata este caracterizată direct de către scriitor, dar alte trăsături se reliefează prin autocaracterizare și indirect folosindu-se fapte, vorbe, relațiile sale cu alți eroi ai cărții, mediu de viață .

Ea știe că o fată ca ea nu pate să răzbată singură, de aceea mărturisește:

„Oricât de independentă aș fi , simt nevoia unei ocrotiri”

Femeile aveau unele limite pe care le impunea societatea în mjlocul căreia trăiau, iar libertatea pe care o câștigau era plătită cu dușmănia pe care le-o nutreau celelalte femei care nu avuseseră curajul să depășească barierele impuse sexului frumos, care trebuia să fie doar un element docil de decor.

Trăsăturile fizice ale Otiliei se dezvăluie treptat, în tot cuprinsul romanului.La inceput ni se prezintă „un cap prelung și tânăr de fată,încărcat cu bucle, căzând până la umeri”, o fată subțirică cu brațe delicate.

Portretul ei fizic este realizat în tehnică balzaciană „ Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani.Fața măslinie, cu nasul mic și ochii albaștri, arăta și mai copilă între multele bucle și gulerul de dantelă.”

Mediul de viață al Otiliei ne dă indicii privitoare la comportamentul acesteia, dezordinea din camera ei poate fi un semn al instabilității ei emoționale legate de transformările prin care trece pentru a deveni din copil femeie, al firii ei nebunatice care urăște constrăngerile ce îi sunt impuse

„ Sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară de diferite grade și-n ele se vedeau, ca niște intestine colorate, ghemuri de panglic, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată.”

Costache Giurgiuveanu are grijă de Otilia și o crește, dar nu are curajul să o facă moștenitoarea sa o cauză probabilă fiind avariția sa, iar alta teama de reacția surorii sale Aglae, în ciuda faptului că are o slăbiciune față de tânără .

Zgârcenia lui reprezintă o constrângere în evoluția tinerei, nesiguranța traiului zilnic după decesul bătrânului făcând-o să accepte „atențiile” lui Pascalopol care era fermecat de frumusețea și gingășia fetei.

Situația ei de copil orfan, determină o mare parte din reacțiile sale, neîncrederea evidentă în persoane la care a observat o atitudine duplicitară în ceea ce o privește este în fond o metodă de autoapărare, de supraviețuire într-un mediu care nu a fost favorabil pentru ea, unde era clar că nu putea să-și împlinească visele.

Otilia nu cerea decât șansa să fie eliberată de închisoarea în care trăia, să-și poată hotărâ singură soarta, să nu depindă în mod fundamental de nimeni, să nu existe momente în care să poată fi șantajată să se întoarcă la o anumită situație din care căutase să iasă.

„Drama Otiliei e că Pascalopol nu-și poate realiza instinctul patern decât într-o expersie erotică.El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soț”

Pascalopol crede că fata este „o mare ștrengăriță”, „un temperament de artistă, o femeie gingașă ce merită ocrotirea mea”.

Afecțiunea Otiliei față de Pascalopol se manifestă prin gesturi mărunte, fiind un fel de joacă în care fata imită gesturile unei mame.

„Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura ușor umerii, privindu-l cu o grațioasă maternitate”.

Gesturi materne are și față de alte persoane pentru care nutrește afecțiune, adică pentru Felix și moș Costache.

Moșierul Leonida Pascalopol a devenit una dintre persoanele care intrau în casa lui moș Costache în mod obișnuit datorită simpatiei evidente pe care o încerca pentru Otilia, ce era un amestec între sentimente paterne și o pasiune de îndrăgostit „ N-aș putea să-ți spun dacă iubesc pe domnișoara Otilia ca părinte sau ca bărbat „, se confesează el la un moment dat.

Pascalopol este cel care-l sfătuiește pe moș Costache să o înfieze pe Otilia, argumentându-i bătrânului că fata ar putea fi sprijinul lui în caz de nevoie și că poziția ei în societate este incertă din cauza situației neclare în care se găsește.

Călinescu spunea că „ Otilia e eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină”.Fata își asumă rolul de ocrotitoare a tânărului Felix, fiind mișcată de soarta lui, în care vede o reflectare a propriului destin.

Ea este cea care îl introduce pe tânăr în „cuibul de viespi” reprezentat de familia Tulea și îi deschide ochii asupra caracterului persoanelor care fac parte din acesta.

Otilia este plină de feminitate, un model adolescentin ce exercită o adevărată fascinație asupra lui Pascalopol, care este fermecat de frumusețea și gingășia fetei, ca și asupra lui Felix care vede în ea viitoarea lui tovarășă de viață.

Dar Otilia își cunoaște bine destinul, care este acela al unei ființe tolerate, ce trabuie să își rezolve singură problemele existențiale.

Prospețimea , delicatețea și franchețea de care dă dovadă sunt cele mal puternice motive de admirație din partea tânărului Felix care îi poartă o dragoste romantică, plină de sensibilitate și delicatețe.

Cu toate că Otilia nutrește sentimente de caldă simpatie față de tânar , ea este o ființă obiectivă și își dă seama că această apropiere între ei , nu poate dura o veșnicie, ci se va sfârși la un moment dat.

Preferă deci să rămână cu Pascalopol, pentru care nu are aceași atracție, dar care știe că o va putea ocroti rămânând liberă iar atunci când va simți nevoia să plece de lângă el nu se va împotrivi.

De aceea, ea decide să-i lase o intrebare perpetuă lui Felix, ce s-ar fi întâmplat dacă situația lor s-ar fi prezentat diferit și dacă ar fi rămas împreună.Imaginea pe care o are Felix despre Otilia este aceea a unei ființe a cărei structură sufletească i-a rămas neconoscută, ea neputând fi încadrată în nici un tipar.

Criticul literar Ov.S.Crohmălniceanu ajunge referitor la personajul central al cărții la următoarele concluzii „ Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii una copilăroasă, tandră, lilială a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux și având nevoie de protecție a lui Pascalopol, o a treia „fe-fetița” plină de tact a lui moș Costache, în sfârșit, cea de-a patra „zăpăcita”, „dezmățata”, „străina” de care vorbește mătușa Aglaia.”22

Aceeași părere despre Otilia o are Stănică „ Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. Nostimă fată, delicioasă, dar ușuratică, cheltuitoare, e femeia care să te ruineze”și până la urmă are un pic de dreptate, averea lui Pascalopol scăzând simțitor la încheierea aventurii sale cu Otilia .

Opțiunea ei finală pentru traiul în America de Sud îi reliefează firea aventuroasă, receptivă la nou, dornică să încerce mereu senzații tari, să descopere noi provocări în viață.

Sensibilitatea ei aparte este dovedită de dragostea pentru muzică, ea dorind să se perfecționeze în acest domeniu artistic.Este o floare ce își descoperă treptat mireasma, o „rara avis” printre tinerii generației sale.„ Otilia este fata nubilă, cum îi spune prozatorul ,fermecătoare și imprevizibilă, dornică să călătorească și să fie adorată.

Ar putea fi până la urmă o Madame Bovary în mediu românesc, dar nimic nu este sigur cu această tânără orfană care trăiește într-un mediu ostil”

Otilia este surprinsă în plin proces de transformare, de maturizare trecând de la tânăra fată, la viitoarea femeie ale cărei trăsături încep să transpară până la sfârșitul romanului

Libertatea interioară la care râvnește este foarte greu de atins din cauza conjuncturilor în care este prinsă ca într-o plasă de păianjen.

Deși în aparență multe dintre actele ei nu au o justificare logică, una dintre cele mai puternice dorințe ale fetei este cea de a fi liberă”.Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.

Aceasta dorință și în replica referitoare la condiția ei de fată, pe care ar schimba-o oricând cu cea de băiat, stiut fiind faptul că regulile care se impuneau în acea perioadă băieților erau mai relaxate „Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea să fiu băiat”

In cursul unei conversații cu Felix ,Otilia își spune părerea sinceră despre condiția femeii din acea societate „Noi fetele, Felix suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta”.

Otilia își asumă libertatea de a nu se conforma regulilor stricte ale societății în care trăia și îsi asumă consecințele ce decurg din acest fapt.

Cea mai importantă figură a clanului Tulea este Aglae, ea fiindu-ne prezentată ca soția lui Simion Tulea și mamă a trei copii:Olimpia, Aurica și Titi.

Nici o trăsătură pozitivă nu ne relevă autorul cu privire la doamna Tulea, chiar dragostea pentru progeniturile sale influențează în rău evoluția acestora.de exemplu faptul că îl încurajează pe Titi să se legene după crizele lui va agrava boala acestuia, iar pe Aurica o încurajează în căutarea ei perpetuă pentru a găsi un pretendent.

Concepția ei despre relațiile care trebuie să existe între părinți și copii sunt foarte bine detaliate de propriile sale cuvinte „ Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i dorește decât binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu era asta. După nuntă, vine și dragostea”

Ea nu poate înțelege trăirile pe care le avea de exemplu Felix, care i se par mofturi, deoarece inima ei este rece, nestrăbătută măcar de un fior care ar putea s-o facă să reacționeze așa cum nu este” potrivit”.

Portretul ei este realizat de George Călinescu de la sosirea lui Felix in casa lui moș Costache, deoarece sora lui Giurgiuveanu era un personaj foarte important în desfășurarea ulterioară a acțiunii.Este evidentă repulsia și dezaprobarea autorului față de această femeie a cărei înfățișare dezagreabilă îi prefigurează în bună măsură caracterul.

Doamna Tulea este o femeie între două vârste, cu o figură pe care și-au pecetea vârsta și răutatea „ Fața îi era gălbicioasă, gura cu buze subțiri acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari”

Îmbrăcămintea ei neagră vrea să dea o impresie de sobrietate, eleganță și dezvăluie dorința de a fi impunătoare, de a impresiona, de a produce impresia că este o adevărată doamnă.

Cu toate aceste încercări de a părea ceea ce nu este în realitate, grotescul personajului reiese din fiecare replică pe care o dă celorlalți eroi ai romanului, chiar calitatea de mamă iubitoare pe care încearcă să și-o revendice este distructivă pentru propriile progenituri, iar sfaturile sale reprezintă pentru copiii săi niște poveri, nu îndemnuri spre a cuceri un loc în societate.

Dragostea ei este o iubire otrăvită și tot ceea ce atinge cu scopul chiar bine intenționat de a ajuta este sortit eșecului.

Venirea lui Felix trezește uimirea doamnei Tulea, care încearcă să-i trezească lui moș Costache îndoieli cu privire la decizia lui de a-l găzdui pe Felix și totodată îl ironizează, încercând să-i inițieze instinctul de conservare propriu unui avar , prin aceste cuvinte simple , ce se referă în mod ascuns la cheltuielile ce trebuie făcute pentru a întreține un orfan „ Așa? se miră Aglae. N-am știut: faci azil de orfani”

Constatând că nu poate să-și impresioneze fratele, deoarece i s-a dat replica în privința lui Felix și a venitului acestuia, deci nu era un concurent la averea lui Giurgiuveanu, următoarea țintă pe care încearcă să o lovească este Pascalopol ,pe care încearcă să-l facă gelos „o să aibă Otilia cu cine se distra”

Satisfacția doamnei Tulea a fost foarte mare când a putut să rostească aceste cuvinte, ea sperând că prin apariția lui Felix fiica sa avea o șansă în plus să se căsătorească.

Între Aglae și fratele se remarcă, chiar de la inceputul romanului existența unui conflict latent, generat de averea pe care o posedă moș Costache.

La un moment dat, Aglae îl jignește pe Giurgiuveanu, spunând că acesta este senil și insinuând că ar avea o relație nepotrivită cu fiica sa vitregă .

Cuvintele prin care Aglae încearcă s-o discrediteze pe Otilia lasă urme în sufletul lui Felix, împărțit între dragostea lui pentru fată și bârfele clanului Tulea, de care era influențat fără să realizeze aceasta.

Doamnei Tulea i se pare în virtutea drepturilor pe care le are ca rudă, că această avere îi aparține și ca urmare trebuie să aibă grijă ca banii să nu se risipească, pentru a putea în viitor să-și „aranjeze convenabil copiii”

După moarte lui Giurgiuveanu, ea intuiește că ar putea câștiga bani de pe urma lui Felix și îi propune rămânerea în casă .

„Dumneata, cum ești singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache poți să-mi dai mie și stai la noi sau, dacă vrei rămâi acolo, unde nu te supără nimeni”

„Întrebările Aglaei se subordonează unui procedeu stilistic numit de retoricile vechi interogație figurativă.Aglae nu așteaptă un răspuns de la Giurgiuveanu sau Pascalopol; întrebările ei,exprimând ciuda sau nemulțumirea , le sunt adresate special pentru a-i pune în dificultate și a le cerceta reacțiile sufletești”

Ura ei față de educație poate fi ușor explicată prin faptul că progeniturile sale nu sunt capabile să ajungă oameni importanți și de aceea, dușmănește pe orice tânăr care va deveni cineva de seamă folosindu-și capacitățile intelectuale , resurse cu care copiii săi nu sunt înzestrați .

Replica doamnei Tulea referitoare la cei care studiază este revelatoare, referitor la concepția ei „Mai dă-o -n plata Domnului de carte, că doar n-am să te fac filozof.Cine citește prea mult se scrântește”, îi spune ea lui Titi, care nici nu se omora cu învățătura.Referitor la îndeletnicirile intelectuale, ea concluzionează

„ De ce să meargă tinerii la universitate?Dacă au un venit, să-și găsească o slujbă acolo și gata”, ea considerând că este suficient să obții suficienți bani pentru a-ți duce existența

„ În materie de educație, teoretizează darea din coate.Despre băiat se plânge ” l-a lăsat corigent iar… îl persecută … fiindcă el e timid, nu e îndrăzneț ca alții”

Din paragraful anterior reiese faptul că ea nu atribuie insuccesele școlare ale fiului adevăratului motiv și anume boala psihică a lui Titi, ci faptului că aveau profesorii ceva cu el.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război nu este altceva decât o lungă confesiune, ce cuprinde jurnalui lui Ștefan Gheorghidiu, care se afla pe front în mijlocul bătăliilor din primul război mondial , acest jurnal începând cu mărturii intime.

Naratorul realizează o introducere a amintirilor în realitatea concretă reprezentată de prezent, în modul în care memoria involuntară oferă axceste rememorări conștiinței, ceea ce conferă impresia de autenticitate a trăirii.

Această operă, deși este un jurnal, prezintă o structură interesantă. El are două părți, care sunt corespunzătoare celor două „nopți” din titlu, prima făcând analiza unei pasiuni, a unei gelozii, iar a doua, ce relatează experiența războiului.

Unitatea romanului este o problemă de sens deoarece experiența îngrozitoare pe care o trăiește în război din cea de-a doua parte a cărții îl ajută pe protagonist să realizeze că a comis o eroare în momentul în care a dat o prea mare atenție propriei drame sentimentale.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război prezintă povestea unei iubiri caracterizate de gelozie , desfășurate în preajma primului război mondial și care se consumă din interior , eroul narator fiind unul dintre personajele principale.Subiectul este reprezentat de rememorarea etapelor prin care a trecut iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa Ela.

Personajul Elei nu poate beneficia din start de o caracterizare obiectivă, având la bază atât mărturiile proprii, precum și pe cele ale celor din jur, deoarece imaginea sa este fragmentata dediscursul și gandirea eroului masculin.

Ea reprezintă tipul omului comun , care se îndrăgostește de o persoană superioară din punct de vedere spiritual , la al cărui univers încearcă să acceadă fără succes, făcând compromisuri pentru a deveni ființa ideală pentru persoana iubită.

Ela e privită cu admirație de lumea universitară din care făcea parte și Gheorghidiu „ era adorată de toți camarazii căci înfrumuseța toată viața studențească. Făcea totul cu pasiune” La începutul romanului aflăm că cei doi s-au căsătorit din dragoste, nici unul dintre ei neavând o avere care să-i pună la adăpost de încercările pe care sărăcia le aduce iubirii.

Ela simbolizează idealul de iubire către care tinde cu ardoare Ștefan Gheorghidiu și este văzută numai prin ochii soțului care este însetat de iubirea absolută și care este incapabil să facă concesii sentimentale.”Cei care se iubesc au dreptul de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Ea nu este văzută ca o individualitate conturată ferm, ci este tot timpul prezentată în relația cu soțul ei.

Trăsăturile fizice ale Elei sunt puțin reliefate , dar suficiente pentru a sugera frumusețea tinerei.Dragostea ei pentru Ștefan era așa de mare încât deși „ avea oroare de matematici” îl însoțește pe Ștefan la cursuri de neînțeles pentru ea „ numai ca să fim împreună(…) și asculta, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial.”

Trăsăturile morale transpar în mod indirect, prin prisma bărbatului aflat în căutarea siguranței referitoare la faptul că soția sa îl înșeală. De altminteri, acest roman începe cu dilema lui Ștefan „ Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșeală”.

În prima perioadă a căsătoriei, ei duc o existență liniștită, consecință a unei vieți aproape de sărăcie, cel mai mari bucurii ale lor fiind „ excursia la Moși, ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și de a bea un țap de bere”.

O moștenire venită pe neașteptate le schimbă în totalitate viața celor doi eroi ai acestei opera literare.Gheorghidiu descoperă că soția sa poate fi pragmatică și că în procesul ce a urmat cu rudele lui , ea ține morțiș ca ca Ștefan să nu facă nici o concesie, și să nu renunțe la nici un procent din moștenire.

El este uimit de această transformare a nevestei sale pe care ar fi dorit-o „ mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare , plăpândă și având nevoia să fie ea protejată,” nu să privească totul cu interes.

Ela se adaptează mult mai rapid la noua existență, lumea mondenă fiind impresionată de această figură proaspătă. „ Zău, e încântătoare!  iar Ela era fericită și surâdea ca o școlăriță…era orgolioasă că place unei femei pretențioase”

Ștefan este tentat să condamne purtarea soției sale pe care o consideră ispitită de „ lux și superficialitate”.

Ela îl îndeamnă pe soțul său să intre în afaceri, dar acesta renunță ușor și se întoarce la studiul filozofiei, ceea ce o face pe eroină să exclame” Uf…și filosofia asta”.

Femeia dobândește o pasiune pentru cumpărături și lux și încearcă să-l schimbe și pe Ștefan, care nu dorește să se desprindă de preocupările sale filozofice.

Fidelitatea ei este din ce în ce mai pusă la îndoială de Ștefan,în mintea căruia orice privire sau gest care se adresau unui anume domn din cercul lor recent de prieteni devine o adevărată nenorocire.

Pe parcursul romanului, Ela își pierde aura de femeie unică, devenind treptat o femeie oarecare în ochii soțului său.

Frumusețea este singura calitate a Elei care este scoasă în evidență atât de soțul ei, cât și de alte personaje. De exemplu colonelul exclamă „ Frumoasă femeie!”.Unii bărbați s-ar fi simțit măguliți de complimentele primite de soția lor, dar acesta nu este cazul lui Ștefan care se enervează și devine suspicios.

Eroarea majoră pe care o face Gheorghidiu este faptul că a considerat-o pe soția sa ca fiind o parte a lui și nu i-a dat posibilitatea să-și dezvolte propria personalitate.Ela este într-un fel prizonieră a lui Ștefan și paradoxal și el este prizonierul și victima pasiunii sale pentru soția sa.

În cuprinsul romanului nu se găsește nici un pasaj referitor la frământările interioare ale Elei, dar acest lucru este normal în condițiile în caare autorul a ales să privească tot ceea ce se întâmpla doar din perspectiva lui Ștefan.

Nicolae Manolescu evidențiază în „ Arca lui Noe” modul subiectiv în care scriitorul face construcția eroinei „ Nu Ela se schimbă ( poate doar superficial, dându-și arama pe față( cum se spune după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan.”

Ov.S. Crohmălniceanu face următoarele constatări referitoare la relația existentă între cei doi soți „ Între cei doi soți , nu există, de fapt, o comunicare sufletească autentică. Obiectul pasiunii lui Gheorghidiu e o femeie foarte frumoasă, dar și foarte comună: copilăroasă, sensibilă, înclinată însă și spre o cicăleală măruntă,stăruitoare, alintată, care ascunde în fond egoism și suficiență.

Eroul e urmărit la seminarii, controlat permanent ca nu cumva să flirteze cu colegele”1. Lipsa dialogului între cei doi soți la un moment dat amplifică ruptura dintre cei doi care nu mai găsesc cum să creeze o punte între sufletele lor.

Romanul prezintă eșecul experienței eroului care a crezut că lipsa grijilor de natură materială îi va aduce fericirea și liniștea de care avea nevoie pentru a trăi în lumea sa. Dar gelozia de care ajunge să fie stăpânit îi face viața un calvar, iar conștiința lui este obsedată de analiza pe care o face fiecărei mișcări a soției sale.

Pasiunea de care este stăpânit ajunge să-i guverneze viața până la începerea războiului, care îi modifică scara valorilor.

Conform sistemului filozofic ale cărui idei le împărtășea Ștefan, care spune că adevărul nu poate fi aflat niciodată, iar simțurile sunt înșelătoare, s-ar putea spune că , nici pe Ela n-o va putea cunoaște cu adevărat nimeni, niciodată

O a doua figură feminină realizată de Camil Petrescu în proza sa este doamna T., personaj principal al romanului Patul lui Procust, scris de autor la scurt timp după succesul repurtat cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război .

Prozatorul a realizat prin doamna T. o a doua femeie de afaceri în literaratura română, prima femeie de acest tip fiind personajul Mara din romanul omonim al lui Slavici.

Doamna T este o business-woman, un personaj modern, care este integrat în mod corespunzător în spațiul temporal specific perioadei interbelice.

În afară de simțul practic care îl are în comun cu personajul lui Slavici, ea se poate caracteriza printr-o inteligență sclipitoare, o cultură deosebită , și cunoștinte de specialitate în domeniul de afaceri în caree excelează.

Prima impresie se referă la faptul că materialul pare așezat la întâmplare, dar documentele sunt de fapt ordonate în funcție de semnificația pe care o au.

Perspectiva narativă se realizează prin intermediul eroilor Fred,Ladima, doamnaT, Emilia, dar și a scriitorului ce-și exprimă ideile în subsolul paginii.

Realitatea e privită din diverse unghiuri, ca o reflectare a relațiilor existente între personaje.Doamna T este posesoarea unor calități extraordinare precum inteligență dezvoltată, frumusețe, cinste, mândrie măsurată, modestie.

Doamna T își spune povestea în paginile romanului depănând amintiri „ din fragedă tinerețe” Acum cincisprezece ani eram, cum se spune astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru.”

Ni se spune că doamna T se căsătorește la vârsta de optsprezece ani cu un tânăr inginer, pleacă în Germania, divorțează, și se întoarce acasă.

Viața interioară a doamnei T. poate fi cel mult bănuită, dar nu descifrată: "Eu n-am nimic de spus", mărturisește personajul la un moment dat.

Scrisorile ne introduc doar în universul trăirilor sale sufletești, nu îl străbat în întregime, deoerece doamna T era o persoană de o discreție rar întâlnită .
După acea căsătorie care s-a încheiat cu un divorț, care a fost justificat printr-o sumară caracterizare a fostului ei soț:” nu l-am iubit m-a dezgustat cel dintâi “, ea nu mai are încredere în căsnicie.

Iubirea, după cum îi răspunde lui Fred, “mă atrage Poate că e singurul rost al unei vieți mărginite, comune, cum e viața noastră. Și-mi place dar știu că nu durează”.

După divorț are numeroase dificultăți materiale și stă cu o prietenă, în condiții foarte modeste care o marchează.

Ea se autocaracterizează în acea perioadă „ Devenisem acră, de dezgust trezit de umilințele înghițite și neajunsuri”. La început se angajează ca dactilografă, apoi pătrunde într-o afacere cu mobilă.

Doamna T a avut norocul de a primi de la viață o șansă pe care a stiut sa o valorifice din plin. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână avea un magazin de mobilă și artizanat.

Tânăra femeie i-a propus doamnei în vârstă o colaborare: cea dintâi aducea importul de mobilier modern și în același timp a solicitat postul de „directoare"; cealaltă doamnă aducea spațiul comercial și chiria plătita la zi.

Doamna T. a comandat in Germania garnituri de birou din nuc și din plăci groase de stejar, etajere asimetrice, biblioteci cubice de arțar placat și lăcuit, lămpi de interior, impunand, în mod treptat în București noul stil cubist.

Colaborând cu un specialist german și câțiva lucrători pe care i-a adus din Târgu-Mureș, a înființat pe Șoseaua Iancului un atelier unde se produceau mobilă și obiecte moderne.

Doamna T. era cea care indica direct modelul ce urma să fie executat de meseriași sau întocmea schițe proprii, controlând intregul proces de productie: „ Munca aceasta – spunea femeia atunci când era întrebată -înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însumi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase.”

Doamna T este tipul de feminitate modernă, prezența ei exercitând o adevărată fascinație asupra bărbaților , fiind o femeie frumoasă, inteligentă și nu în cele din urmă, independentă din punct de vedere financiar , deoarece era proprietara acestui magazin de mobilă stil.

Comenzile pentru ceea ce se producea în atelier au venit mai întâi de la bănci, apoi, tot mai mulți bucureșteni au început să-și mobileze locuințele in spiritul vremii.

Realizase venituri atât de însemnate înct, in doi ani, după cum menționa Fred Vasilescu, își construise în parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanți, o locuință foarte modernă, cu două apartamente pe car le închiria și unul pentru ea.

Universul preferințelor sale dezvăluie o atmosferă caracterizată printr-o reală distincție: „imi place lumina apoi pământul. . cartea rochia .. fructele zăpada tot ce e neprefăcut". Punctele de suspensie sugereaza nu atât ezitarea, nesiguranța, cât greutatea de a vorbi despre sine, de a se dezvălui în fața altor oameni, deoarece în acest fel misterul ei era dezvăluit..
Portretul fizic al tinerei femei este realizat din unghiuri diferite, fiind dependent de personajul care o privea . Prietenii lui Fred Vasilescu o considerau „urâtă".

Uneori, atunci cand era serioasă, lui Fred însuși i se părea că este dizgrațioasă, dar când surâdea „vag indurerat totdeauna" devenea de „o feminitate fără pereche”; îl atrăgea mai ales freamătul ei continuu „nervoasă, vie, mobilă, mlădioasă psihologicește, ca o panteră gânditoare" iar corpul ii părea a fi statuia unei zeițe, pe care o contempla ca pe o pictură.

Autorul îi realizează un portret fizic detaliat „ nu înaltă și insultător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului”. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, cu ochi albaștri ca platina,lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect , îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime.”

Zbuciumul ei interior este autentic. Fraza care este rostită de tânărul D.: “E îngrozitor câți barbați sunt îndrăgostiți de tine” – o revoltă sufletește, pentru că nu poate înțelege atitudinea lui Fred Vasilescu: “Dacă sunt intr-adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai un joc al întâmplării toată iubirea? Și dacă el mă prețuiește ca pe singura femeie al cărei suflet a stat față-n față cu al lui, atunci pentru ce acum e in brațele alteia?”

În această operă literară Camil Petrescu prezintă un model de feminitate, o persoană sensibilă și delicată, care este un adevărat omagiu adus femeii” extrem de emotivă,alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice”.

Autorul îi conferă toate atributele unei femei superioare , un model pentru celelalte femei.

Pentru Fred, ea este femeia care se detașează de toate celelalte, femeia iubită. Sentimente profunde de dragoste nutrește și doamna T în privința lui Fred.Dragostea lor este copleșitoare, îi face pe amândoi să uite de tot ce există în jur și este tainică, deoarece lumea e „ atât de rea… neînțelegătoare”

Maitreyi este una dintre cele mai importante lucrări ale lui Mircea Eliade care este unul dintre marii scriitori români, care a fost, de asemenea filozof și istoric al religiilor.

Tema pe care o are acest roman este iubirea incompatibilă, această poveste amintind despre istoriile celebre precm ar fi Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda , Perpessicius fiind de părere că datorită acestui roman „ Mircea Eliade a sporit cu unul seria miurilor erotice ale umanității”.

Toate aceste întâmplări se desfășoară într-un jurnal interior al descoperirii dragostei: „jurnalul descoperirii unui dublu necunoscut. Maitreyi nu e o iubita oarecare, e o iubită (pentru Allan) fără pereche, unică într-o existență. Și este Indianca. Cam ceea ce e pentru Ragaiac al lui Gib I. Mihăescu rusoaica. Allan nu este, firește, la prima lui aventură amoroasă. Însă numai prin Maitreyi descoperă adevărata dragoste. Iar prin dragoste se introduce în misterul sufletului indianˮ

Printre operele lui se află La țigănci, Nuntă in cer, Domnișoara Cristina și altele.

Maitreyi, este personajul principal feminin,singular,pozitiv,real creat de Eliade în romanul omonim.Eroina a avut ca izvor de inspirație realitatea,reprezentnd tipul femeii hinduse fiind caracterizată de scriitor , atât în mod direct (de către narator sau de alte personaje), cât și in mod indirect (prin nume,felul de a vorbi, statut său social, vestimentație, comportament sau relația pe care o are cu celelalte personaje).

Personajul este construit într-o manieră realistă, remarcându-se prezența a numeroase calități și defecte atât fizice cât și de caracter.

Prin caracterizare directă, aflăm faptul că Maitreyi este o fată de 16 ani, fiica omului de afaceri Narendra Sen.

Fata este o persoană foarte inteligentă, cu o cultură vastă,  având înclinații spre literatură și filozofie.

Totodata, Maitreyi este „ o ciudată” având în vedere povestea de iubire pe care susținea că a trăit-o cu un copac, numit „ șapte frunze”.

Prin caracterizarea indirectă, ce rezultă din nume și din descrierea vestimentației, aflăm că Maitreyi este o indiancă pură, care respectă cu mare strictețe regulile specifice ale lumii din care face parte.

De multe ori avem prezentă în text imaginea vizuală, care ne descrie imbrăcămintea purtată de aceasta, sari-urile ei, care sunt un element foarte des întâlnit in text.

„ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent care trăia, s-ar fi spus prin miracol, nu prin biologie(…) nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid(…) și în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete.”

Tot prin caracterizare indirecta, care provine de aceasta dată din comportament, se spune că Maitreyi este o fată iubitoare și ascultătoare. De asemenea ni se relevă faptul că eroina este persoana lucidă din cuplul format care cunoaște urmările pe care le poate avea povestea sa de dragoste, deoarece cunoaște foarte bine interdicțiile existente în lumea sa.

Femeia care este legată profund de civilizațiile străvechi este văzută ca o întruchipare a Marii Zeițe a Pământului –Mamă, iubirea având pentru ea în primul rând semnificația sacrificiului și a rodniciei: „ Mă leg de tine, pămânule, că eu voi fi a lui Allan, și a numeni altuia.Voi crește din el ca iarba din tine(…) Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. “

Datorita timpului pe care îl petrece alături de Alan, Maitreyi începe să se indrăgostească de acesta,ajungând să comita fapte de care nu se credea capabilă din cauza aceste iubiri.

Chiar dacă ea este o fată ascultătoare, față de părinții ei, demonstrând acest lucru de mai multe ori, atunci cand dragostea pune stăpânire pe sufletul ei, ajunge la unele fapte pe care nu s-ar fi gândit nimeni că le-ar putea face vreodată. Un exemplu este atunci cand se culcă cu vânzătorul de fructe, doar pentru a fi exclusă din societatea căreia îi aparținea și a putea fi din nou cu Allan.

Prin caracterizarea directă, rezultată din vorbele celorlalte personaje, adica din cee ce povestește Allan, la început, in ochii acestuia, Maitreyi este doar o fată “cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin,ca un fruct trecut in copt”, culoarea acesteia neplăcându-I lui Allan.

Odată cu trecerea timpului, iar sentimentele lui Allan ajungând să fie puternice, acesta o vede drept foarte frumoasă, mai mult, acesta îi ia apărarea în fata acelora care o văd precum o văzuse și el la inceput.

„ Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic al cuvântului.”

Iubirea lui Maitreyi și a lui Allan este o iubire imposibilă, între protagoniști aparținând unor culturi diferite, cu valori diferite o iubire care nu s-a putut împlini în primul rând din cauza diferențelor existente între cei doi eroi.

Într-un studiu referitor la roman, Pompiliu Constantinescu a realizat un portret convingător al fetei „în centrul romanului este figura imaterială și totuși de o prezență carnală atât de vie a Matreyiei.Ființă umană și aspirație metafizică, naivitate animală și trecere lunară printre nori diafani, ingenuitate și rafinament, pudicitate și îndrăzneală impetuoasă, pachet de senzații forte și prelungire de vis magic, consumare de simțuri și ecou de adorație magică”.

Un alt roman al lui Mircea Eliade care succită un viu interes este Nuntă în cer, în care leitmotivul este tot dragostea.

„ Cel mai izbitor lucru în cazul noilor cupluri „adamice“ din Nuntă în cer (Ileana-Mavrodin și Lena-Hasnaș) îmi pare astăzi natura – cum să-i spun? – franco-britanică a bărbaților (legați oarecum și de maniera evocativă de tip Mateiu Caragiale) și sufletul rus al femeii. Vreau să spun că, în timp ce masculinul evoluează (cel puțin până la un punct, atunci când se declanșează pasiunea) în tiparele siguraței de sine, ale calmului donjuanic, puțin flegmatic, puțin tandru sau pasional, soarta femeii pare pecetluită din capul locului: patimă, suferință, eșuare.”

Ileana/Lena este un amestec fermecător de nehotărâre și neliniști, de dileme, presimțiri care sunt inexplicabile și insolvabile, care își desfășoară destinul prin patima cu care se dăruiește și prin refuzul maternității.

E semnificativ faptul că, în relatarea lui Hasnaș, ea își face apariția în roman având în mâini romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, iar soarta își face încă de la început presimțită prezența: „ – Erai cât pe-aci să te zvârli sub roțile trenului ca în romanul dumitale, îi spusei eu râzând […] – Așa se omoară Anna? întrebă ea, parcă mai neliniștită. Mă surprinse familiaritatea ei cu eroina cărții pe care o citea […] Rămase gânditoare, copleșită. Își duse mâna la frunte și oftă; gestul acela dezamăgit pe care îl fac copiii când vor să semene cu cei mari. Trenul alerga acum mai repede. O văzui cum se uită pe fereastră și cât de mult o înspăimântă întunericul de afară“.

Dacă bărbatul, în ambele ipostaze înfățișate în roman, oferă imaginea clasică a seducătorului nepăsător care nu se gândește decât la cucerirea femeilor („mă gândeam câți ani îi cheltuisem stupid, printre femei și cărți, trăind în aventură, la întâmplare” declară Mavrodin; „Aveam o singură dorință, afirmă Hasnaș: să trăiesc, prin orice mijloc, bine, să fiu bogat, să fiu de capul meu. În privința femeilor și a dragostei, mai ales, eram poate un cinic“) destinul femeii pare acela de a-și consuma erosul printr-o combustie care devine ușor morbidă: „Mi-a spus doica, răspunse cu simplitate, că voi avea la început o dragoste mare, care mă va duce aproape la moarte“

Eugen Simion o vede pe Lena/Ileana o „creație din stirpea eroinelor lui Turgheniev“, după cum dreptate avea și O. Șuluțiu atunci când observa că lucrarea „Nuntă în cer” este o replică autohtonă a lui Maitreyi. Iubirea ce se naște între Mavrodin și Ileana, pe de o parte, și dintre Hasnaș și Lena, pe de alta, prezintă totuși caracterele universale ale pasiunii umane în general.” Ileana/Lena este o eroină din familia Beatricei și a Roxanei, așa cum era și Maitreyi…“

„ Și totuși: “… de ce-i spui Nuntă în cer? m-a întrebat profesorul (Nae Ionescu, n.n.). N-am știut, atunci, să-i răspund cum trebuie. Pentru că Nuntă în cer exprimă ambiguitatea întregii situații, ar fi trebuit să-i răspund. Cerându-și iertare Ilenei, romancierul încearcă, prin acest titlu, să-și justifice purtarea: asumând destinul lui de «creator» în ordinea spiritului, scriitorul spera că “nunta” la care visa Ileana se va împlini totuși undeva, într-o lume trancendentă, în cer, in aeternum. Dar, dacă ar fi putut afla de acest titlu, Ileana l-ar fi înțeles altfel; ea trăise de la început nunta în cer; pentru ea, asta fusese „dragostea perfectă“; o nesfârșită beatitudine, un raptus, o desăvârșită unire, căreia, în sine, nu-i lipsea nimic. Dar pentru Ileana o asemenea nuntă în cer nu era condiția indispensabilă unei împliniri ulterioare, care o privea numai pe ea. Nu era vorba, așa cum greșit a putut crede Mavrodin, de un instinct specific feminin, cel al maternității, pentru că atunci nu se înțelege de ce Ileana își părăsise soțul după ce acesta îi ceruse să aibă un copil […] Nu maternitatea ca atare era implicată aici, ci dorința – de natură mistică – de a întrupa “nunta în cer” integrând-o în sfera vieții, într-un anumit sens, sacrificând din nou viața… Într-un anumit sens, încercam să suprind în acest roman “eternul feminin”, așa cum putea fi intuit de un român cu oarecare înțelegere a sensului sacramental al existenței “.

Metode și procedee didactice utilizate în predarea personajului feminin, la clasele de liceu

Metode moderne versus metode tradiționale

Literatura, care este în mod categoric o ramură a artei, este privită din punct de vedere didactic dilematic deoarece nu este încă destul de clar stabilit ce direcție principală trebuie urmată în școală: predarea sau receptarea literaturii?

De obicei , prin predare este înțeleasă emiterea unor informații privind o realitate, ceea ce reprezintă un proces în care emițătorul deține un rol activ, iar receptorul un rol pasiv. În cazul unei opere literare este vorba despre comunicarea unor impresii ale emițătorului, care dorește ca aceste judecăți să fie însușite de elevi ca fiind interpretările cele mai releante pentru opera literară în cauză.

Obiectivul principal pe care îl are studierea limbii și literaturii române în învățământ este cel de a dezvolta competențele în ceea ce privește comunicarea scrisă și orală a elevilor precum și familiarizarea acestora cu texte care sunt potrivite vârstei lor, fiind prin urmare accesibile la nivelul de înțelegere la care ajung într-o anumită etapă a vieții.

Se încearcă în același timp ca elevii să fie interesați să studieze alte texte din literatura română sau universală cu care pot fi realizate analogii, să fie stimulați să descopere frumusețea și valoarea pe care o au acestea.

„A înțelege literatura înseamnă a avea puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta experiență de viață, a stabili legătri nu numai cu cunoștințele cunoscute ci și cu emoțiile, simțămintele pe care le-ai trăit”

Scopul principal pe care îl are studierea literaturii române în perioada de formare timpurie a elevilor este cel de a realiza formarea unui om cu o cultură de bază, care să poată interacționa cu cei din jurul său și care să poată fi capabil să intre în legătură cu semenii săi.

Activitatea instructiv-educativă în școală este desfășurată în baza unor finalități, este pusă în practică utilizând un sistem de metode și procedee, apelând la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele obținute sunt verificate și evaluate prin strategii specifice.

Curriculum-ul școlar realizează o integrare a tuturor acestor componente, dintre care o poziție centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea finalităților educaționale.
Metoda poate fi definită conform lui I. Cerghit „drept un model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat (programat) și eficace la realizarea scopurilor propuse.”

Elevii au numeroase particularități psihoindividuale, astfel încât seste impusă folosirea unei game cât mai ample de metode de predare care să poată să le valorifice potențialul. Semnificația metodelor adoptate este dependentă, în cea mai mare măsură, de utilizator și de contextul în care este folosită.

Specialiștii în domeniul metodicii au încercat să cuprindă în sisteme unitare marea diversitate a metodelor, criteriile folosite fiind diverse, unul dintre cele care au cea mai mare relevanță fiind cel istoric ce împarte metodele în tradiționale și moderne.

Practica a dovedit faptul că nu vechimea pe care o are o metodă este importantă, ci eficiența ei care reprezintă în mod cert o necesitate și constă în raportul existent între efortul depus și rezultatele obținute .

S-a constatat faptul că la o eficiență maximă se poate ajunge prin corelarea, conjugarea metodei cu obiectivul, conținutul procesului educațional și forma de organizare a învățământului care este un element al tehnologiei educaționale.

Reforma curriculară ce se realizează în România cuprinde și modificări efectuate la nivelul metodologiei care se poate utiliza, în favoarea activismului și a creativității, acestea fiind o consecință firească a mutațiilor care s-au făcut în zilele noastre, ce influențează societatea, ce sunt reprezentate de creșterea explozivă a informațiilor, creșterea rolului științei și ritmul accelerat al schimbărilor.

Un elev poate fi denumit activ în măsura în care nu mai este un simplu receptor, un destinatar al informației care este prelucrată de către profesor și încearcă să ajungă la noile cunoștințe prin eforturile sale, reorganizându-și cunoștințele pe care le-a dobândit, utilizând pentru acest scop operații superioare ale gândirii:analiză, comparație, sinteză, generalizare, abstractizare și concretizare.

De aceea, metoda este necesar să devină, dintr-o cale de cunoaștere care este propusă de către profesor, o cale de învățare realizată efectiv de elevi, cu sprijinul căreia aceștia să-și poată construi o personalitate autonomă, care este capabilă de o gândire critică și creativă.

Nici o metodă folosită nu este responsabiă de eșecul sau succesul didactic, deoarece ea este doar o modalitate de lucru ce devine eficientă numai prin priceperea profesorului și doar în măsura în care contribuie la atingerea scopurilor pe care cadrul didactic și le-a propus și în măsura în care reușește să facă lecția interesantă pentru elev.

Procedeul didactic este o secvență a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată de acțiune, astfel încât metodele apar ca ansambluri de procedee, ce sunt utilizate de profesor în funcție de oportunitatea lor într-o situație concretă de instruire.

Metodele tradiționale care sunt expozitive ori frontale ar putea conduce la impresia că nu ar mai fi în concordanță cu noile principii ce vizează participarea activă și conștientă a elevului, însă pot avea o valoare deosebită în condițiile existenței unui auditoriu numeros, ce prezintă un nivel cultural care să-i asigure accesul facil la mesajul informațional transmis raportat la unitatea de timp.

Metodologia didactică folosită în prezent este orientată în principal către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și realizarea stimulării creativității acestora. În acest context, prefacerile continue pe care le cunosc metodele de învățământ urmează câteva direcții foarte importante. Reevaluarea în mod permanent a metodelor tradiționale se referă la adaptarea lor în funcție de necesitățile existente și raportarea lor la evoluția științei.

1.Metodele de comunicare tradiționale sunt metode folosite de multă vreme, de heterostructurare, după cum le denumește Marc Bru, care menționează faptul că sub această etichetă sunt cuprinse metode destul de eterogene, care au însă în comun ideea conform căreia a preda înseamnă a transmite un volum de cunoștințe de la un știutor, profesorul, la un neștiutor, elevul, aceste metode având adevărate virtuți pedagogice, confirmate de-a lungul timpului.

Ele pot fi optimizate și pot fi adaptate cu succes noilor cerințe atât în sensul reconfigurării sistemului de procedee ce sunt utilizate, cât și prin modificarea acestora , ca urmare a încorporării unora noi.

Metodele tradiționale folosite și în prezent sunt: algoritmizarea, analiza gramaticală, exercițiul, observarea, lectura, expunerea, modelarea, prelegerea, comentariul literar, analiza literară, conversația, demonstrația, rezumatul, explicația, lucrul cu manualul.

Metodele tradiționale prezintă următoarele caracteristici principale:

– accentul este pus pe însușirea conținutului comunicării, având în vedere, în principal, latura informativă pe care o are educația.

– pe activitatea de predare a profesorului este considerată a fi cea mai important, elevul fiind privit ca obiect al instruirii, așadar comunicarea se realizează în mod unidirecțional.

-sunt în mod predominant comunicative.

-prezintă o orientare spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunoștințelor accumulate de elev

-au un caracter formal și contribuie la mărirea competiției

-stimulează motivația extrinsecă pentru învățare, fapt ce se referă la obținerea de elevi a aprecierii profesorului în condițiile în care își dau interesul să asimileze cunoștințele

-relația existentă între professor și elev este autocritică, disciplina școlară fiind impusă.

2.Metodele moderne, active, de autostructurare care au la bază conceptul de învățare activă, ceea ce presupune că se angajează operațiile de gândire și de imaginație și se apelează la structuri pe care elevul le utilizează ca pe instrumente în vederea unei noi învățări. Se pot considera activ-participative acele metode care sunt capabile să-i antreneze pe elevi într-o activitate, concretă sau mentală, ce prezintă puternice valențe formative și care are impact mare asupra dezvoltării personalității lor.

Metodele activ-participative pot fi considerate : problematizarea, instruirea programată, activitatea în grupuri mici, lectura anticipativă, sinectica, simularea, studiul de caz, învățarea prin descoperire, dezbaterea, jocul de rol, reflecția, brainstormingul, procesul literar; metode și tehnici ale gândirii critice: cubul, cvintetul, ciorchinele, metoda SINELG, predarea reciprocă, jurnalul cu dublă intrare, jurnalul de lectură, turul galeriei, metoda mozaic, metoda cadranelor, tehnica Știu-Vreau să știu- Am învățat, pălăriile gânditoare etc.

Exigențele pe care le are învățământul din zilele noastre , ce sunt provocate de existența modificărilor în plan social, necesită reconsiderarea rolurilor deținute de actorii ce sunt implicați în actul educațional și mutarea accentului de la profesor la cel care învață și a atribuțiilor care revin tuturor în aceste condiții, democratizarea relației exisente între profesor și elev, elaborarea unei fundamentări din punct de vedere teoretic privind managementul clasei, ca și diversificarea surselor de informare pe care le poate utiliza elevul.

Din aceste exigențe modificate se vor contura anumite atitudini ce se referă la metodele folosite, cum ar fi: îmbogățirea și diversificarea metodologiei didactice, punând accent pe promovarea celor activ-participative.

Pe lângă diversificarea propriu-zisă a metodelor utilizate , se impun deopotrivă în privința noilor modalități de valorificare a potențialului elevilor : utilizarea metodelor tradiționale în direcția activizării elevilor și accentuarea caracterului euristic al metodelor, îmbinarea metodelor de învățare individuală cu cele care folosesc învățarea prin cooperare ca și adoptarea unor metode și tehnici variate și îmbinarea acestora.

Constantin Parfene, în lucrarea Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, menționa faptul că folosirea metodelor și procedeelor specifice procesului didactic al studierii limbii și literaturii române este necesar să fie determinată de realizarea unei învățări active, în care profesorului îi revine rolul unui ghid competent și abil, care să-și pună elevii în situații concrete de învățare, renunțând la recurgerea la expunerea obișnuită a cunoștințelor, a informației.

Metodele moderne ce sunt utilizate pentru înțelegerea operelor literare de către elevi au următoarele caracteristici:

-se acordă prioritate dezvoltării personalității elevilor, având în vedre latura formativă a educației;

-sunt focalizate pe activitatea de învățare a elevului, iar acesta devine subiect al procesului educațional;

-sunt centrate în mod special pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

– orientarea este spre proces;

-este prezentă flexibilitatea ceea ce încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea realizată fiind una formativă;

-stimulează motivația intrinsecă;

-relația ce se stabilește între profesor și elev este democratică, având ca fundament respectul și colaborarea, iar disciplina derivă din modul în care se organizează lecția

O altă clasificare a metodelor didactice poate fi efectuată după funcția didactică principală pe care o realizează:

– metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se remarcă:

a)metode prin care sunt transmise cunoștințele: expunerea, problematizarea, lectura etc…

b)metode al căror obiectiv este formarea unor deprinderi: exercițiul, lucrările practice etc

-metode de evaluare

a)după modul în care se organizează activitatea elevilor sunt metode frontale(expunerea, demonstrația), metode de activitate individuală(lectura), metode de activitate în grup(studiul de caz, jocul cu roluri), experimentul

b)conform tipului de strategie didactică : algoritmice( exercițiul, demonstrația) sau euristice(problematizarea)

c)după sursa pe care o au cunoștințele:din experiența milenară a omenirii, explorarea realității sau activitate personală

Pentru învățământul modern a devenit foarte importantă interactivitatea ce presupune faptul că procesul de învățare este însoțit în mod inevitabil de comunicare între profesori și elevi, sau între elevi.

De aceea, este necesar ca profesorii de azi să aibă un ansamblu de calități dintre care pot fi amintite: adaptare la noile cerințe, dorință de a se perfecționa în mod continuu, gândire flexibilă, creativitate.

Unele teorii consideră educația drept o activitate în care continuitatea este mult mai importantă în comparație cu schimbarea, însă situația actuală impune adaptarea în mod permanent la mediu, deoarece condițiile se schimbă foarte repede

Pentru ca un text să poată fi receptat în mod corespunzător de elevi pot fi parcurși în mod obișnuit următorii pași:

-se fac exerciții ce vizează audierea și lectura textului

-se identifică și se caracterizează personajele

-se stabilesc cel mai importante momente ale acțiunii

-se elaborează planul de idei

-se face o analiză a vocabularului utilizat în text și a punctuației

-se exprimă opinii referitoare la opera literară

-se realizează dramatizarea

-elevii elaborează compoziții pe baza textului ce pot consta în: rezumat, povestire, modificarea finalului, caracterizarea personajelor

– evenimentele și personajele pot fi surprinse în desene

Pentru a studia textul epic pot fi folosite mai multe metode de învățare, utilizarea uneia sau a alteia rămânând la latitudinea profesorului ce activează la clasa respectivă

Metodele moderne care sunt cele mai folosite pentru înțelegerea textelor din programa de limba și literatura română pentru liceu pot fi considerate următoarele:

1. Proiectul

Această metodă începe în clasă, fiind necesară definirea și înțelegerea sarcinii de lucru , eventual și prin începerea rezolvării acesteia și se continuă acasă de către elevi pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni în care elevul are permanente consultări cu profesorul cu privire la problemele pe care le întâmpină .

Proiectul este încheiat tot în clasă, aceasta realizându-se prin prezentarea în fața colegilor a unui raport vizând rezultatele ce au fost obținute și dacă este cazul, a aplicației care a fost realizată.

Proiectul este o formă activă, participativă care are în vedere și încurajează transferul de cunoștințe, capacități, oferă posibilitatea abordările interdisciplinare și consolidarea abilităților sociale pe care le au elevii.

Este deosebit de util atunci când profesorul este interest de accentuarea caracterului practic/aplicativ al învățării și de apropierea între discursul teoretic și experiența de viață a elevilor.

Avantajele pe care le prezintă utilizarea acestei metode sunt:

-oferă profesorului șansa de a distinge în ce măsură elevul folosește în mod corespunzător cunoștințele, instumentele, materialele pe care le are la sunt dispoziție pentru atingerea finalităților propuse;

-reprezintă o metodă alternativă de evaluare care scoate elevii și cadrul didactic din rutina zilnică

-dă posibilitatea elevilor de a acționa și a rezolva sarcini în mod individual sau în grup, realizându-se o autotestare a capacităților cognitive, sociale și practice.

Criteriile de apreciere a muncii elevilor pot fi negociate cu aceștia, iar evaluarea proiectului realizat presupune din partea profesorului foarte multă atenție. Sarcina cadrului didactic este aceea de a asista elevul/grupul de elevi pe durata desfîșurării proiectului , sfătuindu-i și încurajându-i în demersurile pe care le întreprind .

Este necesar ca profesorul să-i îndemne să reflecteze cu privire la activitatea pe care o desfășoară , asupra achizițiilor pe care le-au făcut (cunoștințe, aptitudini, atitudini, experiențe), să îi învețe cum să-și autoevalueze activitatea și progresul și să fie capabil să discute cu elevii despre dificultățile pe care le-au întâmpinat pe parcursul proiectului.

Cadrul didactic poate să alcătuiască fișe de evaluare în care să fie consemnate la anumite interval de timp observații și aprecieri asupra activității fiecărui elev/grup de lucru.

2.Portofoliul este un instrument care  îl ajută pe elev să realizeze o autoevaluare. Portofoliul poate reprezenta o “cartea de vizită” a elevului, prin i care cadrul didactic îi poate urmări progresul la o anumită disciplină, pe parcursul unui interval de mai lung de timp. La începutul acestui demers educativ este realizeaza un diagnostic cu privire la necesitățile elevului de învățare cu scopul de a stabili obiectivele și criteriile de evaluare.

Portofoliul va include : sumarul; lucrările pe care le va realiza elevul individual sau în grup; rezumate; eseuri; articole; referate; fișe individuale de studiu; proiecte și experimente; temele de zi de zi; probleme rezolvate; teste și lucrări semestriale; chestionare de atitudini; fotografii care reflectă activitatea desfășurată de elev individual sau împreună cu colegii săi; autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului; interviuri de evaluare; alte materiale, hărți cognitive, contribuții la activitate care reflectă participarea elevului/ grupului la derularea și soluționarea temei date; obiective viitoare ce pornesc de la realizările ale elevului/grupului, având ca bază interesele și progresele înregistrate; comentarii suplimentare și evaluări făcute de profesor, ale altor grupuri de învățare și/sau ale altor părți interesate, de exemplu părinții.

3. Tehnica 3-2-1. Denumirea acesteia provine din faptul că elevii scriu:

3 termeni (concepte) referitoare la ceea ce au învățat,

2 idei despre care și-ar dori să învețe mai mult în continuare și

o capacitate, o pricepere sau o abilitate pe care ei cred că au dobândit-o în urma activităților de predare-învățare.

Tehnica 3-2-1 poate fi considerată ca o bună modalitatea de autoevaluare care are efecte formative în planul învățării realizate în clasă.

Aceasta este o modalitate de a afla rapid și eficient care au fost efectele proceselor de predare și învățare, deoarece are valoare constatativă și de feed-back. Pe baza existenței conexiunii inverse externe, profesorul poate regla procesele de predare viitoare, îmbunătățindu-le și poate elabora programe compensatorii dacă rezultatele sunt sub așteptări ori programe în concordanță cu nevoile și așteptările elevilor.Este un instrument al evaluării continue, formative și formatoare, ale cărei funcții principale sunt de constatare și de sprijinire continuă a elevilor.

4. Învățarea prin descoperire este o metodă didactică modernă care se bazează pe forța personală de cunoaștere, fiind o cunoaștere preponderent individuală, autodirijată, elevul ajungând prin efort personal, prin explorare, prin cercetare proprie la adevăruri cunoscute deja, având în vedere că descoperirile de tip didactic sunt, de fapt, niște redescoperiri.

Al. Găvănea, afirma că învățarea prin descoperire este „o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realitățile de conținut”.

Vistian Goia spunea că rolul profesorului utilizând această metodă este acela de îndrumător, participând mai întâi la formularea ipotezei de lucru, fiind apoi un consultant permanent al elevilor care își desfășoară activitatea fie frontal, independent, individual, fie pe grupe.

Învățarea prin descoperire se mai numește și „metodă a experienței de încercare", și are scopul de a antrena elevul în ceea ce privește selectarea informației și în ordonarea argumentelor. Învățarea prin descoperire parcurge traseul cunoașterii științifice și corespunde principalelor forme de raționament: inductiv, deductiv și analogic.

Descoperirea inductivă se referă la receptarea unei opere literare pe calea gradării de la concret la abstract, de la particular la general și de la informație la concept. În ceea ce privește predarea limbii și literaturii române, în liceu, această metodăeste folosită , cu precădere, pentru predarea noțiunilor de teorie literară și a temelor studiate.

Metoda poate fi utilizată și în lecția de comentare a unei opere literare, însă, în această situație , descoperirea inductivă va necesita studiul aprofundat al textului care depășește comentariul făcut în mod tradițional. Dacă este bazată pe metoda învățării prin descoperire, lecția va avea următoarea structură:

a.Crearea unei situații problemă.

b.Analiza detaliată a acestei situații-problemă.

c. Găsirea presupunerilor și justificarea ipotezelor.

d.Demonstrarea ipotezei pe baza căreia s-a lucrat și rezolvarea problemei.

e. Verificarea rezolvării și analizarea procesului de rezolvare.

În procesul complex de predare-învățare a limbii și literaturii române, investigarea textului literar reprezintă o modalitate esențială. Această explorare a textului s-a efectuat și în învățământul de tip tradițional, îndeosebi sub forma exercițiilor aplicative, însă nu a reprezentat principalul mod de cunoaștere, nu a fost la baza formării elevilor și nu a constituit faza preliminară în privința introducerii lor în lumea operei literare.

Descoperirea deductivă se referă la receptarea unei opere literare în sens invers și anume de la abstract la concret, de la general la particular, de la concept la informație.

Descoperirea prin analogie este bazată pe realizarea unei comparații și paralelism între fenomenele literare, această metodă putând fi folosită atât în receptarea de către elevi a textului literar, cât și în lecțiile ce vizează sistematizarea cunoștințelor.

5. Problematizarea se referă la punerea în fața elevului a unor dificultăți care au fost create în modvoit, pentru depășirea cărora, prin efortpersonal, elevul va învăța lucruri noi. Problematizarea necesită din partea elevilor un efort intelectual destul de intens, atât pentru a afla soluțiile unor probleme, cât și pentru a le verifica și aplica, pentru descoperirea de noi adevăruri în mod independent.

Baza acestei metode este dată de crearea unor situații – problemă, de acțiunea ce vizează rezolvarea problemei și de rezolvarea propriu-zisă. Criteriul prin care se stabilește o situație – problemă sau întrebările – problemă va fi impus de particularitățile pe care le prezintă o operă literară, de aria problematică ce are influență asupra valorii ei artistice. Aplicarea metodei este legată de punerea și rezolvarea unor probleme, cu scopul de a dinamiza activitatea elevilor la orele de literatură română și de a putea oferi o mai mare eficiență însușirii de cunoștințe și dezvoltării funcțiilor intelectuale ale elevilor în procesul cunoașterii.

Problematizarea este considerată a fi o metodă principală, ce poate fi folosită cu succes în procesul complex de receptare a unei opere literare, deoarece, prin ea, este realizată dinamizarea gândirii cititorului și poate realize o receptare mai profundă a operei literare. Totodată, se pune problema diferențierii între întrebarea-problemă care necesită reproducerea unor cunoștințe și întrebarea care „cuprinde datele necesare pentru ca elevii, uzând de procedeele gândirii logice, să găsească răspunsurile implicate în aceste date, dar care nu se găsește explicit formulat în problemă.”

6. Dezbaterea este o metodă pe care elevii o găsesc a fi foarte interesantă ce propune abordarea unei teme din două perspective diametral opuse.

De multe ori e considerată o formă aparte a discuției; Ioan Cerghit o consideră o „discuție pe larg și amănunțită a unor probleme, deseori controversate și rămase deschise (dezbatere cu catacter polemic, urmărindu-se influențarea convingerilor, atitudinilor și conduitei participanților)“

În consecință, în toate tipurile de dezbateri există două echipe: una dintre acestea (echipa afirmatoare) trebuie să susțină un anumit punct de vedere , iar cealaltă (echipa negatoare) să îl combată. Acest tip de abordare le va oferi elevilor posibilitatea de a analiza din multiple perspective diverse probleme controversate și îi stimulează să emită judecăți cu privire la un fenomen sau fapt utilizând criterii obiective și să apere o anumită poziție utilizând argumente ce sunt susținute de dovezi și nu de opinii. Tehnicile dezbaterii dezvoltă:

-gândirea critică ( se realizează examinarea propriei gândiri ca și pe a celorlalți participanți , cu obiectivul de a putea fi clarificate anumite cunoștințe și de a se înțelege în mod profund un fenomen, o idée prin citirea cu atenție a documentației, participarea activă, formularea unor argumente pro sau contra bazate pe dovezi

-toleranța elevilor față de opiniile diferite sau adverse ale colegilor lor

– este îmbunătățit stilul de prezentare a unei argumentații în fața unui auditoriu, care include abilitățile de exprimare orală( corectitudine, coerență, concizie, utilizarea în mod corespunzător a mijloacelor verbale, nonverbale și paraverbale);

-capacitatea de persuasiune a auditoriului (vorbitorii trebuie să convingă prin claritatea, structura și adevărulu raționamentului pe cre îl prezintă în fața publicului );

-abilitățile în ceea ce privește munca în cadrul unei echipe(spiritual de echipă)

Modelul de dezbatere care este în mod obișnuit folosit la clasă este cel propus de filosoful britanic Karl Popper. Formatul pe care îl are acest tip de dezbatere a fost adaptat pentru a putea fi folosit mai ușor și mai eficient în orele de curs și prezintă următoarea structură:

1.Inițierea dezbaterii

-tema este anunțată cu mai multe săptămâni înainte de data desfășurării dezbaterii la clasă(în mod obișnuit 2-4 săptămâni). Tema propusă pentru dezbatere trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie echilibrată, ceea ce area semnificația oferirii posibilității de argumentareambelor echipe care vor fi alcătuite, să fie clară, să fie disponibile pentru aceasta pentru ea suficiente surse de documentare pentru ambele echipe.

-se va face recomandarea bibliografiei adecvate temei care va oferi elevilor dovezile pe baza cărora își vor putea concepe argumentarea. Aceste surse trebuie să fie variate, relevante, reprezentative și accesibile.

2.Pregătirea dezbaterii necesită documentarea asupra temei prin lectura activă și de către toți elevii în ceea ce privește bibliografia recomandată și identificarea tuturor posibilităților de interpretare prin clasificarea, analiza și sistematizarea dovezilor.

3.Desfășurarea dezbaterii ce se va întinde pe cele două ore consacrate aplicării metodei este următoarea:

În prima oră:

-clasa se va împărți în echipe formate din 3-5 elevi, fiecare echipă va avea sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul care să susțină și altul care să contrazică afirmațiile propuse în cadrul temei

-echipele formate au puse la dispoziție 5 minute pentru a se informa în mod reciproc cu privire la dovezile și informațiile ce au fost culese de fiecare membru al echipei în cadrul fazei de documentare cu privire la tema respectivă

-profesorul stabilește, împreună cu elevii, utilizând metoda brainstormingului argumentele pro și contra care vor fi scrise pe tablă și în caietele elevilor în formulări concise

-fiecare dintre echipe va realiza construcția sistemelor de argumente atât pentru cazul afirmator cât și pentru cel negator. Profesorul va deține rolul de moderator realizând îndrumarea echipelor la solicitarea acestora;

-la sfârșitul primei ore destinate dezbaterii , fiecare echipă trebuie să aibă construit atât cazul afirmator, cât și cel negator.

În cea de a doua oră se va face:

-alegerea echipelor (echipa afirmatoare, cea negatoare (alcătuite din trei elevi fiecare) și echipele de arbitri/ judecători (compuse din trei-cinci elevi fiecare).

Arbitrii vor avea sarcina de a analiza și de a nota pe fișele de arbitraj modul în care a participat la dezbatere fiecare membru al celor două echipe formate.

Profesorul va avea atribuția să împartă rolurile în cadrul dezbaterilor astfel încât fiecare elev să fie, participant direct la dezbatere sau arbitru, deoarece scopul acestor lecții este să-l pună pe fiecare elev atât în situația atât de vorbitor, cât și de arbitru;

-desfășurarea dezbaterii între cele două echipe care au fost desemnate este de obicei 25 de minute.

Etapele ce trebuie urmate în construcția unui argument sunt: afirmația, explicația, dovezile și concluzia, iar pentru construcția unui contraargument sunt: identificarea argumentului pe care îl are echipa oponentă , urmată de enunțarea contraargumentului, urmțnd aceleași etape ca la construcția argumentului.

Etapele ce se regăsesc în reconstrucția unui argument contraagumentat în mod anterior sunt: reenunțarea afirmației care a fost făcută în argumentul inițial, reenunțarea afirmației pe care a adus-o în discuție contraargumentul echipei oponente, întărirea poziției pe care o are echipa cu noi explicații și cu noi dovezi.

În timpul dezbaterii vor avea loc în mod alternativ discursurile fiecărui vorbitor cu timpul de lucru destinat pentru pregătirea contraagumentelor.

Profesorul va putea aloca un timp de maximum trei minute pentru discursul pe care îl va susține fiecare vorbitor și un minut pentru pauzele de gândire. Metoda impune și cronometrarea fiecărei intervenții pe care o au elevii în cadrul dezbaterii.

4. Analizei dezbaterii i se acordă 23 de minute, distribuite astfel:

arbitrii pot pune întrebări ambelor echipe, în scopul de a-și clarifica unele aspecte importante ale dezbaterii (5 minute);

există un timp de gândire pentru analiza dezbaterii, concluzii și acordarea deciziei în favoarea uneia sau alteia dintre echipe (5 minute);

discursul de justificare a deciziei va fi planificat să dureze 8 minute: echipele de arbitri pot să aleagă un vorbitor care să prezinte concluziile și decizia echipei, într-un discurs de maximum 2 minute;

-feedback-ul profesorului care va prezenta concluziile dezbaterii

7.Ghidul de învățare reprezintă un procedeu ce se concentrează pe împărțirea elevilor în grupe mici, utilizându-se un set de întrebări sau cerințe ce au drept consecință înțelegerea ideilor dintr-un text literar.Acest ghid este necesar să fie făcut în așa mod încât răspunsurile la întrebări să implice activități de analiză, sinteză, comparare, gândire individuală sau în grup cu privire la faptele prezentate în opera literară.

Etape în aplicarea acestei metode pot fi:

-Se prezintă elevilor sarcinile pe care le au de făcut și li se cere să citească setul pe fișele de muncă independentă

Activitatea se va face în grupulețe de 3-4 elevi și de obicei constau în citirea textului și rezolvarea cerințelor.

Răspunsurile la cerințele de pe fișă se vor da în ordinea în care acestea sunt trecute pe materialul didactic, iar cadrul didactic va corecta și completa rezolvările și va trebui să accepte punctele de vedere deosebite dacă elevul va aduce argumente în sensul dorit de el.

În cadrul acestei metode se va face o evaluare a răspunsurilor de profesor și o autoevaluare a elevului ce se poate realiza pe baza unei grile.

8.Studiul de caz reprezintă o metodă de grup ce ce concretizează în antrenarea școlarilor în analizarea unui caz ce se alege pentru a elabora concluzii care au valoare de reguli ori de principii privind conviețuirea în societate.

Utilizarea acestei metode didactice produce următoarele efecte în ceea ce privește formarea elevilor:

-solicită utilizarea gândirii elevilor

-contribuie la declanșarea unei lupte de idei

-este o metodă prin care se încearcă dezvoltarea exprimării libere a elevilor

-se îmbunătățesc relațiile existente între elevi și între elevi și învățător

-se încurajează creativitatea și spontaneitatea copiilor

Etape care aparțin aplicării acestei metode sunt:

Cazul propus pentru a fi dezbătut este prezentat școlarilor prin lectura aprofundată a textului sau prntr-un joc unde elevii au sarcina de a pune în aplicare un scenariu ce a fost imaginat de cadrul didactic.

Elevii vor fi stimulați să emită idei, iar cele mai valoroase dintre acestea vor fi reținute.Un aspect important este faptul că acel caz care se dorește a fi rezolvat trebuie analizat în profunzime luând în considerare toate informațiile existente.

Ideile emise se vor analiza și vor fi evaluate fiind identificate semnificațiile pe care le au datele ce au fost prezentate, iar ipotezele vor fi verificate cu mare atenție.

Concluziile se vor extinde și cu privire la alte situații de viață iar în discuții pot fi dezbătute cazuri asemănătoare din realitate insistând asupra atitudinii care trebuie adoptată ce trebuie să fie constructivă.

9.Cvintetul poate fi denumit o tehnică de reflecție care constă în crearea a cinci versuri care respectă cinci reguli având scopul de a sintetiza conținutul unei teme care a fost abordată.

-Primul vers-este alcătuit dintr-un singur cuvânt ce denumește subiectul.

-Al doilea vers-cuprinde două cuvinte care definesc caracteristicile subiectului (două adjective).

-Al treilea vers-este alcătuit din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu).

– Al patrulea vers-este format din patru cuvinte ce se referă la starea noastră față de subiect.

-Al cincilea vers-este format dintr-un cuvânt/două cuvinte care marchează însușirea esențială a subiectului.

10.Metoda cadranelor este o modalitate prin care conținutul unui text este rezumat solicitându-se participarea elevilor.

Pentru a se putea aplica se vor desena două linii perpendiculare și se vor obține în acest mod patru cadrane : în primul se vor trece ideile principale desprinse din text, în cel de al doilea se vor consemna sentimentele pe care le trezește respectiva lucrare, în cadranul trei se vor realiza legături între operă și cunoștințe ale elevilor ce au fost dobândite anterior iar în cadranul patru se va scrie morala caracteristică textului studiat.

11.Metoda ciorchinelui dezvoltă gândirea creatoare a copiilor scopul acestei tehnici fiind ca elevii să facă apel la toate cunoștințele lor legate de un cuvânt care este reprezentativ pentru textul respectiv.

Modalitatea prin care poate fi aplicată această metodă constă în următoarele etape:

1.copiii vor scrie un cuvânt sau o expresie de la care se va porni în centrul unei pagini.

2.se va solicita ca elevii să noteze cât de multe cuvinte sau expresii le vin în minte ce au o legătură cu expresia sau cuvântul anterior.

3.la scurgerea timpului destinat pentru desfășurarea exercițiului toată structura apărută va fi comentată.

Participarea tuturor elevilor la apariția ciorchinelui va fi o provocare pentru copii și îi va face să realizeze conexiuni în relație cu subiectul care a fost propus.

Realizarea ciorchinelui poate fi nedirijată în cazul în care copiii vor trece toate ideile ce le vin în minte într-o rețea și semidirijată în situația în care cadrul didactic stabilește unele criterii pe care elevii trebuie să le respecte pentru desfășurarea activității.

12. Metoda cubului este utilizată în situația în care se vrea a se găsi mai multe perspective asupra unui subiect și este posibilitatea pentru ca elevii să reușească să deprindă abilitățile necesare pentru o abordare complexă a unei probleme.

Această metodă se va desfășura conform scenariului următor:

1.se va realiza un cub pe fețele căruia vor fi notate cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

2.se va prezenta propunerea temei

3.clasa va fi împărțită în șase subgrupuri ce vor rezolva fiecare una dintre cerințele aflate pe fețele cubului, având legătură cu respectivul text

4.se va comunica întregii clase ce a notat fiecare grup în parte

Metoda prezintă avantajul că se va realiza participarea tuturor elevilor, va stimula competiția între echipe, mărește responsabilitatea elevilor ca și eficiența învățării deoarece elevii învață unii de la alții și dezvoltă abilitățile de comunicare cu colegii.

Dezavantajele constau în consumul mare de timp pentru ca metoda să fie aplicată și faptul că nu poate exista o estimare cu privire la cantitatea de informații pe care a dobândit-o fiecare elev în parte.

13. Metoda STARBURST (explozie stelară). Acest termen provine din limba engleză (star=stea, burst=a exploda) și se referă la o metodă care este similară brainstorming-ului, cu care totuși nu se poate confunda.

Aceasta presupune organizarea clasei de elevi într-un grup și stimulează crearea de întrebări la întrebări, așa cum brainstorming-ul dezvoltă construcția de idei pe idei.

Se va scrie ideea sau problema pe care o avem de discutat pe o foaie de hârtie, apoi se înșiră, în jurul conceptului respectiv, cât mai multe întrebări care au legătură cu el. Se recomandă, pentru început, întrebări uzuale, de tipul: Cine?, Ce?, Unde?, Când?, Din ce cauză?, care pot contribui la apariția, altor întrebări, unele chiar ciudate, dar binevenite (prin intermediul acestora urmărindu-se, în fond, și interpretări neobișnuite ale operei literare respective , sau constatarea unor analogii aparent surprinzătoare între opere literare, autorii lor sau personaje).

Aplicarea acestei metode ia în considerare parcurgerea câtorva etape distincte:

-propunerea problemei;

– împărțirea clasei în mai multe grupuri, fiecare dintre acestea notând problema pe o foaie de hârtie;

-elaborarea în fiecare grup a unei liste cu întrebări diverse care au legătură cu problema care trebuie discutată

-comunicarea rezultatelor muncii de grup;

-evidențierea celor mai interesante întrebări care au fost puse și aprecierea muncii în echipă. Starburst se poate aplica în orele în care se realizează familiarizarea elevului cu trăsăturile unui curent literar,însă poate fi la fel de bine folosită și în orele dedicate receptării textului narativ.

14.Metoda SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii și a Gândirii) este o metodă care contribuie la menținerea implicării active a gândirii elevilor în citirea unui text și la monitorizare a gradului de înțelegere a acestuia.

Etapele metodei SINELG:

Înainte de a se începe lectura textului, elevilor li se cere să noteze toate cunoștințele pe care le au referitoare la tema/problema care va fi abordată în text. Este extrem de important să scrie tot ceea ce le vine în minte cu privire la subiectul respectiv, indiferent dacă ceea ce este menționat este corect sau nu. Ideile pe care le-au emis elevii sunt inventariate și scrise pe tablă.

Elevii sunt invitați să citească textul cu mare atenție. În timpul citirii textului elevii marchează în text sau pe marginea lui următoarele semne:

În anumite cazuri se poate recomanda simplificarea procesului de marcare prezentat mai sus prin folosirea a numai două semne (de exemplu semnul „+” pentru marcarea informațiilo noi și semnul „?” pentru informațiile neclare, care constituie o problemă), pentru ca atenția cititorului să fie concentrată pe informațiile noi și nu pe ceea ce el știa deja.

După marcarea semnelor putem oferi elevilor un moment pentru reflecție cu privire la cele citite în text.

Elevii sunt împărțiți în perechi și timp de 5 minute discută despre convingerile pe care le au , care s-au confirmat sau nu, comparând lista ideilor proprii cu textul studiat și marcat.

Elevii vor lucra în mod individual și vor grupa informațiile din text pe categorii într-un tabel, având următoarea structură:

În final are loc o discuție cu întreaga clasă unde se vor puncta informațiile cu care au fost toți de acord, se discută deschis despre dezacorduri, se realizează clarificarea anumitor aspecte și sunt indicate resursele bibliografice pentru completarea cunoștințelor

15.Metoda R.A.I. este fundamentată pe stimularea și dezvoltarea capacităților pe care le au elevii de a comunica (cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor) ceea ce tocmai au învățat.

Denumirea provine de la inițialele cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează și modul în care se desfășoară este următorul : la finalul unei lecții sau a unei părți a lecției, profesorul împreună cu elevii săi, iau parte la un joc de aruncare a unei mingi mici și ușoare de la un elev la altul.

Elevul care aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecția predată celui care o prinde.

Elevul care prinde mingea răspunde la acea întrebare și apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare.

Evident cel care formulează întrebarea este necesar să știe și răspunsul la întrebărea adresată.

Dacă elevul care a prins mingea nu cunoaște răspunsul iese din joc, iar răspunsul va fi dat de cel care a pus întrebarea.

Acesta are oportunitatea de a mai arunca încă o dată mingea, și, deci, de a mai pune o întrebare.

În cazul în care, cel care pune întrebarea este descoperit că nu cunoaște răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea.

Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor care nu au dat niciun răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai bine pregătiți elevi, care au studiat cel mai mult textul.

Metoda R.A.I. poate fi utilizată la finalul lecției, pe parcursul ei sau la începutul activității, când se verifică cunoștințele referitoare la lecția predată anterior, înaintea începerii noului demers didactic, cu scopul descoperirii, de către profesorul ce asistă la joc, a eventualelor deficiențe în cunoștințele elevilor și a reactualizării ideilor .

Ar putea fi puse următoarele întrebări următoarele întrebări:

Ce știi despre textul respectiv ?

Care sunt ideile principale ale operei?

Care este tema operei?

Care este importanța faptului că ?

Ce ți s-a părut mai interesant?

Această metodă poate fi utilizată atât în cazul școlarilor din școala generală cât și cu liceeni, putând fiind formulate în funcție de vârstă, întrebări cât mai diverse și răspunsuri complexe.

16.Brainstorming este o metodă de lucru cu aplicare în toate domeniile de activitate, nu numai în învățământ și constă în asaltul de idei pe care îl generează o temă anumită fundamentul acesteia fiind legat de două principii:

-cantitatea de idei determină calitatea acestora

-analizarea ideilor celorlalți participanți la emiterea de idei

Etapele aplicării acestei metode sunt următoarele:

1.Se va alege tema ce este supusă dezbaterii și se stabilesc sarcinile

2.Se cere participanților exprimarea într-un mod cât se poate de rapid, folosind enunțuri la obiect, a ideilor chiar dacă acestea par neobișnuite, fanteziste sau chiar absurde, cerința fiind legătura cu subiectul menționat .

Pot fi făcute conexiuni cu afirmațiile altor elevi, ideile se pot completa ori modifica dar este exclusă criticarea acestora.

Toate ideile sunt înregistrate cu metode tradiționale (cum ar fi notarea lor) sau cu mijloace moderne de înregistrare.

Sunt reluate ideile ce au fost emise și se grupează pe diverse criterii, după care întreaga clasă va fi divizată pe grupulețe ce vor dezbate ideile discutate.

Această fază va fi consacrată argumentelor în favoarea sau în defavoarea fiecărie idei și se vor selecta cele mai bune idei prezentate.

În acest proces învățătorul trebuie să fie cel care să permită exprimarea liberă a tuturor opiniilor și să încurajeze asaltul de idei al copiilor cu privire la o anumită temă.

Sunt multe avantaje ale utilizării acestei metode ce se referă la:

1.generarea într-un timp scurt a unui număr mare de idei și a unor soluții care vor lămuri problema aflată în discuție

2.aria de aplicare este foarte mare

3.este o șansă importantă de a determina copii să fie spontani și creativi

4. crează spiritul de echipă care le va fi util elevilor pe tot parcursul vieții

Este de la sine înțeles că metodele didactice pe care le utilizează un cadru didactic depind în primul rând de personalitatea acestuia și de modul în care dorește să își stimuleze elevii pentru a obține performanțe.

Nu în ultimul rând clasa este cea care indică învățătorilor metoda pe care o poate aplica și modalitatea în care îi poate face pe elevi să se autodepășească.

2.Aplicații metodice în predarea personajului feminin (Ana, Florica, Ela, Maitreyi, Otilia,DoamnaT,Ileana-Lena)

1.Aplicarea metodei cvintetului

-Primul vers-este alcătuit dintr-un singur cuvânt ce denumește subiectul.

-Al doilea vers-cuprinde două cuvinte care definesc caracteristicile subiectului (două adjective).

-Al treilea vers-este alcătuit din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu).

– Al patrulea vers-este format din patru cuvinte ce se referă la starea noastră față de subiect.

-Al cincilea vers-este format dintr-un cuvânt/două cuvinte care marchează însușirea esențială a subiectului.

Am ales să aplic această metodă în cazul mai multor personaje feminine din operele studiate în liceu.

OTILIA

Enigmă

Frumoasă, capricioasă

Cochetând,vorbind ,cântând

Există totuși o enigmă

Diferită

ANA

1.Ana

2..Blândă,șovăielnică

3.Iubind,îndurând,suferind

4.O soartă foarte crudă

5.Nefericire

FLORICA

1.Florica

2.Frumoasă,îndrăgostită

3.Așteptând,înșelând,iubind

4.Ispită eternă pentru Ion

5.Fermecătoare

VITORIA

1.Vitoria

2.Credincioasă, aprigă

3.Așteptând, gândind, iubind

4.Statuie vie a răzbunării

5.Hotărâtă

ELA

1.Surprinzătoare

2.Frumoasă,copilăroasă

3.Cochetând,iubind,simțind

4.Enigmă pentru soțul ei

5.Dorință

DOAMNA T

Feminitate

Modernă, inteligentă

Raționând, iubind, reamintind

O fascicinație pentru bărbați

Model feminin

ILEANA-ELA

1.Dualitate

2.Fermecătoare, inteligentă

3.Simțind, iubind, gândind

4. Iubită de doi bărbați

5.Nedumerire

2.Aplicarea metodei cubului în cazul Maitreyi

– O metodă modernă des folosită este cea a cubului.

-Cu ajutorul acesteia putem studia personajul Maitreyi din mai multe perspective.

-Se realizează un cub, care să aibă fiecare față de o altă culoare și pe care să fie scrise următoarele instrucțiuni: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

-DESCRIE vestimentația pe care o poartă Maitreyi:

„ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent care trăia, s-ar fi spus prin miracol, nu prin biologie(…) nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid(…) și în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete

-APLICĂ etichete descriptive personajului Maitreyi

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU ALLAN: Maitreyi își aștepta tatăl în mașină, în fața unei librării

„ Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat și-a pus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară.”

-ANALIZEAZA etapele iubirii lui Allan pentru Maitreyi

„ Mă simțeam atras de ea; nu știu ce farmec și ce chemare aveau până și Pașii ei. Dar(…)

întreaga mea viață din Bhowanipore – nu numai fata – mi se Părea miraculoasă și ireală.” „ Nu are o

frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic

al cuvântului. Recunosc că nu mi-am putut lua gândul de la ea toată noaptea.”

„Maitreyi mi se părea mândră și disprețuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet

distant și puțin răutăcios.”

„erau zile când se urâțea și zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o”;

„Fără îndoială, e cea mai talentată și mai enigmatică fată din câte am cunoscut, dar eu pur și

simplu nu pot fi căsătorit.“

„mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit”.

3. Aplicarea metodei Starburst pentru personajul Ana din romanul Ion

Clasa la care se va desfășura studiul de caz are un număr de 30 de elevi majoritatea acestora fiind de nivel mediu din punct de vedere intelectual, prin urmare fiind capabili să înțeleagă în mod corect un text epic, să poarte discuții cu privire la acesta și să formuleze concluzii.

Prima etapă a acestei metode didactice constă în înfățișarea cazului ce este supus dezbaterii , această situație fiind prezentată elevilor prin contactul direct al acestora cu romanul Ion, în cadrul orelor de limbă și literatură română .

Se dorește ca elevii să fie familiarizați cu opera lui Liviu Rebreanu , de aceea înainte de a discuta despre romanul Ion învățătorul va adresa copiilor întrebări cu privire la scriitor și va completa cunoștințele acestora cu informații referitoare la alte opere în care scriitorul a înfățișat universul copilăriei.

Profesorul va verifica apoi dacă elevii au înțeles sensul cuvintelor din opera literară, insistând în mod deosebit pe cele specifice epocii în care a trăit Rebreanu și care sunt mai greu de înțeles de generațiile actuale.

Cine?

Ce? Când?

Unde? Cum?

Cine este Ana? Ce vise are Ana?

Cine era tatăl său? Ce declanșează disperarea Anei ? Cine era logodnicul ei? Ce crede Ana despre Ion?

Cine este flăcăul de care s-a îndrăgostit? Ce declanșează disperarea Anei ?

Când se petrece acțiunea?

Când urmează Ion “glasul iubirii”?

Unde are loc acțiunea?

Cum sfârșește Ana?

În etapa a doua se va purta o discuție referitoare la textul care a fost dat elevilor pentru a fi studiat .

În această etapă elevii trebuie încurajați să emită idei modalitatea cea mai ușoară fiind aceea de a primi un ajutor de la profesor care va adresa elevilor întrebări ce îi vor ajuta să își exprime ideile.

Aceste întrebări pot fi de forma:

-Ce situație se prezintă în textul analizat?

-Ce trăsături de caracter areAna ?

-Ce părți sunt implicate în această schiță?

-De ce credeți că persoanele implicate au reacționat în acest mod?

Elevii vor fi ajutați să privească (pe cât se poate, potrivit înțelegerii unui text la vârsta lor ) dincolo de ceea ce este mai evident în această operă literară, să compare această situație cu unele întâlnite de ei în viața reală și să își comunice opiniile în legătură cu cazul prezentat de autor în scrierea supusă analizei.

Elevii pot fi ajutați de cadrul didactic prin adresarea unor întrebări ajutătoare de genul:

-Care sunt faptele ce demonstrează faptul că soarta Anei este inevitabilă?

-Pot fi aduse argumente care să pledeze în favoarea deciziei Anei?

-Ce variante de comportament ar mai putea exista?

În cea de a treia etapă se va realiza analizarea și evaluarea ideilor ce au fost formulate de elevi .

4.Aplicare metodă brainstorming

Interesul cititorilor este legat în primul rând de titlul romanului .Această enigmă ar putea fi deslușită pe baza părerilor emise de celelalte personaje care apar în acest roman.

Ce părere au celelalte personaje ale romanului despre Otilia?

Otilia -copilăroasă

-interesată financiar

-inteligentă

-talentată

-misterioasă

-frivolă

-generoasă

-iubitoare

5.Aplicarea metodei horoscopului

-Este specifică disciplinei limba și literatura română, dar poate fi utilizată doar în cazul unor lecții în care se urmărește caracterizarea unor personaje literare.

-Practic, în ora de literatură în care se utilizează metoda, se organizează clasa în grupe de 4 elevi și se desfășoară următorii pași:

-Citirea/ studierea în mod individual a unui text epic sau dramatic ;

-Alegerea / desemnarea unui personaj pentru discuție ( câte unul pentru fiecare echipă sau același pentru toate echipele );

-Citirea trăsăturilor/ descriptorilor fiecărui semn zodiacal ( acestea vor fi date elevilor pe fișe )

1.GEMENI

22.05 – 20.06

Trăsături:

multilateral

altruist

magnetic

perspicace

capricios

ambiguu

neliniștit

VALOARE: deștept

PERICOL: împrăștiat

Poate fi încadrat în această zodie personajul Otilia Mărculescu

-îi ajută pe cei din jur care consideră ea că merită acest lucru

-comportamentul să este dificil de descifrat pentru alte personaje

-are talente în domeniul muzical pe care le valorifică

-nu este consecventă în relațiile cu cei din jur

-inteligența sa este indubitabilă

-intuiește perfect personalitatea altor personaje

-este capricioasă nedumerind pe cei apropiați în multe situații

2. FECIOARA

22.08 – 21.09

Trăsături:

-perfecționist

-obiectiv

-analitic

-încăpătânat

-precaut

-indecis

-modest

VALOARE: capacitate analitică

PERICOL: hipercriticism

Personajul Maitreyi poate fi încadrat în această zodie

-protejează pe cât este posibil dragostea ei și a lui Allan

-este o ființă modestă, în pofida multelor sale calități

-este obiectivă , încercând să cunoască foarte bine pe cei apropiați înainte de a lua decizii

-își analizează sentimentele cu acuratețe

-iși urmărește foarte atent obiectivele

6.Aplicarea metodei dezbaterii

Problemă: Este Ion vinovat de moartea Anei?

Problemă; Ce părere aveți despre faptul că Ileana Lena a ales să nu fie împreună cu Mavrodin deoarece nu i s-a împlinit dorința de a avea un copil?

Metodica cercetǎrii

1.Precizǎri

Termenul cercetare are cu siguranță un înțeles larg, având întrebuințări diverse în multe tipuri de activități umane, dobândid semnificații de căutare, interogare, investigare, cu scopul de a găsi, a afla, a descoperi un anumit lucru .

Activitatea de a cerceta poate acompania omul oricând și oriunde în cazul în care dorește a-și apropia mediul în care trăiește, realizând acest lucru prin cunoaștere și intervenții asupra acestui mediu , pe căi accesibile ori care prezintă dificultăți ce pot fi surmontate.

Cercetarea științifică realizează o restrângere a ariei de cuprindere, ocupându-se într-un fel, la ceea ce aparține științei, dar, în același timp, o deschide către ținte care sunt în mod aparent foarte greu de atins , oferind lumii adevărate cuceriri pentru umanitate.

Cercetarea științifică efectuată în științele socioumane are influență asupra vieții oamenilor, care trăiesc într-o societate care are reguli și norme pe care trebuie să le respecte , existând organizări interne, fluctuații demografice, ideologii și idealuri, mentalități și aspirații ale membrilor ce o compun.

Într-o societate umană, oamenii trebuie să învețe cum să trăiască unii alături de alții și să-și găsească interese comune chiar dacă divergent formulate, să lucreze și să construiască, să iubească și să fie fericiți.

Din trunchiul mare al științelor socioumane s-a desprins în mod treptat treptat domeniul educației, care are principii, reguli și concepte care au fost create cu scopul de a-i confirma locul cuvenit în sistemul științelor sociale.

Educația are un sens comun, care accesibil oricărei persone , referitor la influențele care se pot exercita asupra vârstelor ce se află în plin proces de formare și dezvoltare dinspre adulții care sunt considerați apți să facă acest lucru, cu sau fără o pregătire specială.

Atunci când educația este încredințată unor educatori care sunt specializați în acest domeniu , ce funcționează într-un cadru instituțional organizat în mod ierarhic , problemele se vor formula dintr-o altă perspectivă, devenind mai riguroase, mai complexe și mai susceptibile de a fi supuse unor controverse

Cercetarea științifică în educație și, în mod deosebit , în învățământ operează cu atribute care îi sunt proprii:

• argumentul sau ce anume o provoacă, o declanșează și o susține;

• obiectivul/obiectivele pe care și le propune pentru a fi atinse și a garanta, astfel, clarificări, îmbunătățiri, ameliorări, modificări în fenomenul pe care îl studiază;

• ipoteza care este cea ce îi conferă valoare și ținută științifică, deoarece reprezintă rezultatul unei reflecții, o meditație sau o viziune, ceea ce nu poate fi la îndemâna oricui;

• metoda de operare în plan real, este cea care poate realize o trecere de la idee sau ideal la concret, observabil și măsurabil;

• subiecți, eșantion;

• date de cercetare ce sunt culese (colectate) sau care reprezintă în urma eforturilor (mentale, aplicative, materiale etc.) de până acum;

• procedee de prelucrare a datelor sau cum să faci ca datele culese „să vorbească”, să exprime ceva, să dovedească, și nu oricum, ci în mod ordonat, corect, precis, necontestabil și adevărat;

• forma de prezentare a datelor pe care cercetătorul le are la dispoziție pentru a fi transmise, comunicate, valorificate în mediul academic și pentru a intra în circuitul de idei destinat celor interesați

Direcțiile ce pot fi urmate sunt într-o cercetare sunt

-cercetare pentru a identifica problemele, făcută pentru a ajuta la găsirea problemelor care nu sunt neapărat vizibile, dar pot exista sau pot să apară ulterior

-cercetare pentru a rezolva problemele

Pentru o cercetare este esențială alegerea corectă a celor care vor răspunde la întrebări deoarece concluziile trebuie să fie relevante pentru populația respectivă.4

Cercetarea selectivă care se realizează pe teren are ca bază din punct de vedere teoretic două legi statistice:

-Legea regularității statistice conform căreia orice parte ce aparține unui întreg tinde să aibă caracteristicile întregului.

-Legea numerelor mari cu cît grupurile sunt de dimensiune mai mare, cu atît au o stabilitate mai mare, deci răspunsurile pot fi considerate mai relevante.

Erorile care se pot produce la realizarea unei cercetări selective de teren sunt următoarele:

-Erori de înregistrare (consemnarea unor diferențe între nivelul înregistrării pentru caracteristica unui fenomen și nivelul real al acestuia ).

Aceste erori nu pot fi evitate și se pot compensa reciproc, prin înregistrări în plus sau minus, experiența celui ce realizează cercetarea .

-Erori de reprezentativitate (existența unor diferențe semnificative între nivelul unui indicator sintetic înregistrat pentru eșantionul ales și nivelul aceluiași indicator sintetic pentru colectivitatea generală).

Erorile de reprezentativitate pot fi de următoarele feluri :

a.Sistematice, din cauza nerespectării regulilor teoriei statistice privind selecția unităților de observare

b.Întâmplătoare, care nu au o cauză precisă

2. Metode de culegere a informațiilor

O problemă foarte dificilă în cadrul cercetărilor științifice este obținerea informațiilor de care specialiștii au nevoie.

De aceea se acordă o mare atenție obținerii și prelucrării acestora, în mod general existând patru căi fundamentale :investigând unele surse statistice, prin cercetare directă, prin experimente de marketing sau prin simularea fenomenelor

Informațiile ce provin din surse statistice sunt în cele mai multe cazuri un punct de plecare pentru cercetările științifice .

Sursele statistice pot pune în evidență evoluția unor fenomene , tendințe și direcții ce pot fi utilizate cu succes în cercetările ștințifice .

Aceste surse statistice, care sunt tot mai multe în ultima vreme permit obținerea rapidă și cu costuri mici a unor date ce pot fi utilizate în cercetări.

În cele mai multe cazuri utilizarea acestor informații nu implică probleme deosebite, dar sursele utilizate este necesar să fie obiective, credibile și de încredere pntru ca cercetarea să fie concludentă.

Un alt aspect este faptul că aceste surse nu dau întotdeauna datele directe necesare, deci poate fi nevoie să se recurgă în completare și la alte surse de date indirecte.

În toate situațiile în care este posibil se recomandă studiul statisticilor originale, iar contextual în care a avut loc cercetarea luată ca model trebuie cunoscut foarte bine.

De asemenea se recomană ca sursele consultate să fie cât mai recente și fiecare informație să fie filtrată prin obiectivele proprii cercetării care se dorește a fi realizată.

Atunci când rezultatele obținute pe baza consultării surselor statistice nu sunt relevante, se trece la utilizarea cercetării directe.

Metodele acestea permit culegerea informațiilor necesare studiului , în concordanță cu obiectivele cercetării.

Metodele folosite sunt observarea, atunci când informarea se face fără a se solicita acest lucru subiecților și ancheta atunci când se furnizează datele la cererea celui care efectuează cercetarea.

Observarea mecanică se efectuează cu ajutrul unor aparate ce înregistrează informațiile dorite, iar observarea personală se face de către cercetător.

În cadrul anchetei informațiile pot fi transmise pe cale orală sau pe cale scrisă.

Informațiile dorite pentru cercetări mai pot fi obținute prin experimente care oferă date cu acuratețe ridicată și cu un cost destul de redus.

Este cercetat felul în care un fenomen este influențat de diverși factori. Prin această metodă variația uneia ori mai multor variabile independente este controlată de cel care efectuează cercetarea și se determină influența acestora asupra variabilelor dependente .

O trăsătură principală a acestei metode o reprezintă intervenția celor ce realizează cercetarea cu scopul de a “provoca” apariția datelor.

Date prețioase pot fi obținute și prin folosirea unor simulări ce presupun construirea unor modele ce aproximează fenomenele din realitate și modalitatea în care se vor desfășura aceste.

Un sistem de simulare este format din: model, operatorii simulării (denumiți și jucători), date de intrare și date de ieșire.

Indiferent de metoda pe care specialiștii o aleg pentru cercetarea desfășurată, important este ca rezultatele să fie obținute cu acuratețe.

3.Eșantionarea

În cercetarea din domeniul educației pot fi aplicate următoarele scheme de eșantionare:

-Eșantionarea nealeatoare ce este făcută de către cercetător/operator prin libera lui alegere.

-Eșantionarea aleatoare este cea care dă dreptul fiecărei unități de observare de a fi selectată pentru a fi inclusă în eșantion.

Eșantionarea aleatoare fixă: este determinat un număr exact de unități pentru eșantion.

Eșantionarea aleatoare secvențială: se aleg din cadrul colectivității eșantioane succesive până la îndeplinirea unui anumit număr de restricții.

Eșaantionarea simplă aleatoare: este realizată prin metoda urnei sau a tragerii la sorți. Selecția ce se face poate fi repetată (bila revine în urnă după fiecare extragere) sau nerepetată (bila nu revine în urnă).

-Eșantionarea cu restricții sistemică: se realizează prin metoda pasului mecanic (din 5 în 5, din 10 în 10).

-Eșantionarea stratificată: se bazează pe construirea unor grupuri pe baza unor criterii (categorii socio-profesionale, venituri) și extragerea din aceste grupuri a unui număr predeterminat de subiecți.

-Eșantionarea de grup: are ca fundament constituirea de grupuri din colectivitatea generală, la întîmplare, și extragerea unuia sau mai multor grupuri pentru eșantion sau extragerea unui număr de grupuri din grupurile ce au fos alese în mod aleator.

-Eșantionarea multistadială: se realizează prin combinații între eșantionarea stratificată și cea de grup.

CONCLUZII

Literatura interbelică oferă cititorilor multe modele de femei de tipuri diverse, de la femeile din mediul rural ale lui Rebreanu și Sadoveanu, caracterizate de simplitate, la femeile sofisticate și moderne create de Camil Petrescu sau Hortensia Papadat Bengescu.

Modificarea percepției scriitorilor asupra universului feminin este reliefată de apariția acestor eroine de o mare forță sugestivă, ce au un mare impact asupra publicului cititor.

Romanul interbelic oferă un material bogat din acest punct de vedere, al personajelor feminine cre sunt cuprinse în programa de liceu.

Pentru realizarea lucrării de față a fost utilizaăt cercetarea pedagogică de tip combinat: teoretico-fundamentală și practico-aplicativă punctul de pornire fiind reprezentat de încadrarea temei într-un spațiu teoretic dorindu-se să se ajungă la scoaterea în evidență a implicațiilor practice care sunt destinate să îmbunătățească, să optimizeze activitatea de învățare.

Din punct de vedere metodologic, această cercetare este experimentală, deoarece , prin introducerea în activitatea elevilor a diverselor metode didactice sunt declanșate acțiuni educaționale noi, ale căror rezultate pot fi înregistrate și prelucrate în vederea demonstrării valorii pe care o au.În cadul procesului educativ, la materia limba și literatura română, în cadrul predării oricărui roman interbelic , pot fi folosite cu succes toate metodele, atât procedeele și strategiile didactice tradiționale, cât și cele moderne.

Diversitatea personajelor din romanul interbelic românesc este foarte mare, de aceea am ales prezentarea doar a unei mici părți dintre acestea, marea lor majoritate fiind din operele studiate de elevi ]n timpul liceului.

În cea de a doua parte a lucrării am prezentat diverse metode tradiționale și moderne care pot fi utilizate de profesori în activitatea de predare-învățare la disciplina limba și literatura română acestea fiind parte integrată a strategiei didactice.

De asemenea, acest capitol face referire la etapele proiectării activității didactice: încadrarea activității didactice în sistemul de lecții sau în planul tematic; stabilirea competențelor sau obiectivelor și operaționalizarea acestora în contextul proiectării unei lecții; selectarea, structurarea logică, esențializarea, adecvarea conținutului, transpunerea lui didactică; elaborarea strategiei de instruire, stabilirea activităților de învățare.

Metodele de învățare centrată pe elev contribuie la interesul mărit al elevilor față de materie și îi ajută pe elevi să înțeleagă și să valorifice conținuturile într-un alt mod decât dacă acestea ar fi predate prin metode tradiționale.

În procesul instructiv-educativ în care se utilizează aceste metode activ-participative elevii lucrează eficient unii cu alții și își dezvoltă abilități de colaborare și de ajutor reciproc.

În orele în care sunt folosite aceste metode, profesorul are rolul de a-i ghida , de a-i îndruma și de a-i stimula pe elevi pentru a recepta sau sistematiza cunoștințele acumulate . Deoarece cunoaște potențialul fiecărui elev, cadrul didactic le respectă părerile și le arată că pot emite idei valoroase, le apreciază ideile bune și manifestă înțelegere pentru ideile nereușite. Totodată prin utilizarea acestor metode moderne, este încurajată independența cognitivă, spontaneitatea și autonomia de învățare.

Este favorizat în acest mod accesul rapid la cunoaștere prin forțele proprii, stimulându-se atitudinea de reflectare asupra propriilor demersuri de învățare.

Cadrul didactic le dă elevilor posibilitatea de a-și exprima părerea într-o atmosferă plăcută, de colaborare și de respect reciproc, promovând o atitudine deschisă, pozitivă și receptivă.

Studiul activ și interactiv al limbii și literaturii române este în zilele noastre profund legat de utilizarea unor metode moderne, precum: învățarea prin descoperire, problematizarea, brainstormingul, lucrul în echipă, jocul de rol

BIBLIOGRAFIE

1.Bălu Ion, Prefață la romanul „Enigma Otiliei”, Ed. Albatros, București, 1983,

2. Birăescu Traian Liviu , Condiția romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971

3. Bru Marc , Metodele în pedagogie, Editura Grafoart, București, 2007

4. Călin Marin , Teoria educației, Ed All, București,1996

5. Călinescu George ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” Ed Minerva, 1982

6.Călinescu George prefață la volumul „Mihail Sadoveanu.Romane și povestiri istorice

7. Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

8. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Editura Minerva

9. Crețu Nicolae , Constructori ai romanului, Editura Eminescu, București, 1982

10. Crohmălniceanu Ovidiu , Literatura română între cele două războaie mondiale, Epl,1967

11. Dumitru Al I, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2000

12. Eliade,Mircea în Memorii , vol I , 1707 – 1960, Ed. Humanitas, 1997

13. Goia, Vistian, Drăgătoiu, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române

14. Glodeanu Gheorghe , Poetica romanului interbelic, Editura Ideea Europeană, București, 2007

15 .Ibrăileanu Garabet ,Studii literare, volII, București, Ed.Minerva, 1979,

16. Ioana Nicolae , Crihană Alina, Ifrim Nicoleta , Probleme speciale ale literaturii. Metamorfozele romanului românesc al secolului XX, Editura Europlus, Galați, 2006

17. Lovinescu Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol III, București, 1981

18. Luca Daniel , Dinamica prozei în perioada interbelică, ed Lumen, Iași, 2009

19. Manolescu Nicolae, Arca lui Noe, Ed,Grammar, București 2004

20. Manolescu Nicolae ” Istoria critică a literaturii române.5 secole de literatură”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008

21. Manolescu Nicolae , „ Sadoveanu sau utopia cărții „, S.C.Universul S.A, 1993

22. Micu Dumitru , Prefață la Maitreyi și Nuntă în cer, Editura pentru Literatură, București, 1969

23. Mihăilescu, Dan C. – Prefață (Maitreyi, Ileana și… sufletul rus),la Nuntă în cer, Ed. Cartex, 2000

24. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală,

25. Perpessicius, Scriitori români, vol IV, București, ed.Minerva, 1989

26. Rebreanu Liviu Mărturisiri, Amalgam-1943

27. Simion Eugen, prefață la romanul „Enigma Otiliei”, Jurnalul Național 2010

28. Simion, Eugen – Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995

29. Șoluțiu,O, Cronica literară în România literară, I, nr.11/1939

30. Vianu Tudor , Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatură, 1966,

31. Poporanismul anacronic” în Sburătorul nr.4,5-1926

32.http://epochtimes-romania.com/news/istoria-presei-vi–182698

33. https://www.scribd.com/doc/50950437/Maitreyi-caracterizare

34. https://www.slideshare.net/getasoca/receptarea-textului-literar-referat

35. https://edict.ro/studiu-comparativ-intre-metodele-traditionale-si-moderne-utilizate-in-procesul-de-predare-invatare

36. https://edict.ro/metode-interactive-utilizate-in-evaluarea-didactica/

=== 80f6fe0e539777ca2ea0bc59f59dc77fb5803632_158318_1 ===

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918“ DIN ALBA-IULIA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOLOGIE

Ipostaze ale personajului feminin în romanul romȃnesc interbelic. Metode moderne de predare

COORDONATOR:

Lect. univ.dr. Gabriela Chiciudean

CANDIDAT:

Dumitrescu (Pǎnescu) Diana Camelia

ALBA- IULIA

2018

CUPRINS

Argument

Ipostaze ale personajului feminin în romanul romȃnesc interbelic

Romanul în literatura romȃnǎ interbelicǎ. Repere teoretice

Discursul epic în romanul tradițional

Discursul epic în romanul modern

Romanul interbelic – între tradiție și inovație

Portretul personajului literar în romanul romȃnesc interbelic

Tipuri de personaje. Caracter general

Personajul feminin în romanele Ion de Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întȃia noapte de rǎzboi ,Patul lui Procust de Camil Petrescu, Maitreyi,Nunta in cer de Mircea Eliade, Enigma Otiliei de George Cǎlinescu,. Particularitǎți

Psihologia personajului feminin în romanul interbelic

Metode și procedee didactice utilizate în predarea personajului feminin, la clasele de liceu

Metode moderne vs. metode tradiționale

Aplicații metodice în predarea personajului feminin (Ana, Florica, Ela, Maitreyi, Otilia,DoamnaT,Ileana-Lena)

Metodica cercetǎrii

Precizǎri

Etapele cercetǎrii

Etapa evaluǎrii inițiale

Etapa introducerii factorului de progres

Etapa evaluǎrii finale

Metode de cercetare, tehnici și instrumente utilizate

Metoda observației

Experimentul

Metoda analizei de conținut

Metoda probelor și testelor

Metode de mǎsurare a rezultatelor

Concluzii

Bibliografie

ARGUMENT

În general , imaginea femeii în literatură, evoluează între două abordări : devotată familiei, muză pentru bărbat, cea care alină suferințele, este una dintre ele , cealaltă fiind legată de o interpretare biblică, femeia fiind prezentată ca o ispită, care provoacă o mare confuzie în sufletul bărbatului, pe care îl zăpăcește și din care scoate la lumină tot ce este mai ascuns și mai rău.

Scriitorii români au portretizat femeile în toate ipostazele și în toate etapele vieții pe care le parcurge un om: din tinerețe până la vârste foarte înaintate.

Poezia consacrată femeii este cel mai bine reprezentată de Mihai Eminescu, care a cântat femeia în majoritatea creațiilor sale fiind văzută atât din perspectiva de înger, cât și din aceea de demon.

Erosul în poezia eminesciană este prezent în două variante: o variantă în care sentimentele poetului față de iubită se duc către ideal și care este dorință, aspirație spre fericire ca în poeziile Dorința, Lacul , Sara pe deal , Floare albastră și una care deplânge neîmplinirea pe plan erotic precum se înfățișează în poeziile Pe lângă plopii fără soț, De ce nu-mi vii, Te duci.

În dramaturgie personajele feminine au fost prezente încă de la început rămânând memorabile personajele create de Alecsandri în ciclul Chirițelor, și mai târziu personajele lui Caragiale din toate piesele sale.

Farmecul pieselor lui Caragiale este mărit de prezența eroinelor sale Veta, Zița, Zoe, Mița Baston sau Didina, care sunt adevărați magneți pentru craii din perioada respectivă.

Ca personaj în proză al literaturii române, femeia apare pentru prima dată în nuvelele lui Negruzzi, care publică în 1837 nuvela Zoe , unde eroina este o femeie de o moralitate îndoielnică, dar inocentă din punct de vedere sufletesc și capabilă de un mare devotament. Același autor a realizat personajul domnița Ruxandra din Alexandru Lăpușneanu o ființă blândă , de o frumusețe „ care făcea vestite pe femeile române”, care este capabilă însă să acționeze împotriva răului pe care îl reprezenta soțul său pentru Moldova, punând binele țării mai presus de situația sa personală.

Alexandru Odobescu a prezentat un alt tip de femeie, femeia luptătoare pe doamna Chiajna din scrierea cu același titlu, o femeie cu un caracter foarte puternic, care-și urmărește cu determinare obiectivul și face orice ester necesar pentru ca acesta să se realizeze.

Figuri remarcabile în romanul românesc crează Duiliu Zamfirescu prin Sașa Comăneșteanu , model de înțelepciune și devotament prezentată în romanele din ciclul Comăneștenilor, Nicolae Filimon prin Chera Duduca, model de arivistă, în Ciocoii vechi și noi și Ioan Slavici creatorul Marei din romanul omonim.

În secolul XX se produce o emancipare a femeii, fapt care se reflectă și în domeniul literar în toată Europa, deci și în România.

Sunt remarcabile personajele feminine create de Liviu Rebreanu în romanele sale Ion , Răscoala și Pădurea Spânzuraților , deși scopul principal al scriitorului nu a fost prezentarea figurilor feminine.

În perioada interbelică, femeile sunt prezente în toate creațiile importante din literatura română, dintre acstea remarcându-se eroinele Vitoria Lipan din romanul “Baltagul “ scris de Mihail Sadoveanu, Otilia lui George Călinescu, Maitreyi a lui Mircea Eliade sau galeria de personaje feminine pe care le-a creat Hortensia Papadat Bengescu.

Personajele feminine aduc farmec și mister în toate lucrările în care creatorii consideră că este necesară apariția lor, ipostazele în care sunt surprinse având legătură și cu conceperea unui anume tip de cadru imaginat de autor pentru desafășurarea acțiunii.

Feminitatea este văzută în chipuri diverse de la eroine din mediul rural aflate sub influența puternică a tradițiilor( Ana, Florica, Vitoria Lipan), pînă la eroinele modern cum ar fi Ela Gheorghidiu, Otilia, doamna T, Maitreyi sau Ileana-Lena.

Analizele dedicate personajelor feminine din literature interbelică sunt mai puțin numeroase decât cele consacrate personajelor masculine, de aceea am considerat că ar fi interesantă studierea eroinelor din romanele acestei perioade, ca un mic semn de recunoaștere a contribuției pe care femeile au avut-o la dezvoltarea societății și a culturii în România.

Ipostaze ale personajului feminin în romanul romȃnesc interbelic

Romanul în literatura romȃnǎ interbelicǎ. Repere teoretice

1.1 Romanul interbelic între tradiție și inovație

Crearea statului unitar român la 1 Decembrie 1918 a marcat puternic atât viața economică, cât și pe cea socială, politică și culturală de pe teritoriul țării noastre. Populația României a crescut ,iar suprafața țării aproape s-a dublat.

Aceasta a dus la un schimb mai rapid de idei între provinciile istorice și la apariția unui public mult mai extins care urmărea fenomenul literar, concurența pe piață fiind mult mai acerbă.

O bună parte dintre scriitorii care fuseseră corifeii literaturii antebelice muriseră în această perioadă ce a coincis cu primul război mondial ( Șt.O.Iosif, G.Coșbuc, Al.Vlahuță, Al.Macedonski).Intrarea în rândul politicienilor a făcut ca legătura altor oameni de litere de exemplu N.Iorga, O.Goga, C.Stere cu literatura și jurnalismul să devină tangențială.

Locul lor a fost luat de alți scriitori care până atunci nu fuseseră foarte cunoscuți, dar care erau entuziaști și care doreau progresul literaturii române ( E.Lovinescu, C.Petrescu, L. Blaga, Nechifor Crainic, George Călinescu).

Intreg continentul european intră într-o perioadă de transformări majore, de efervescență în toate domeniile și de creare a unor noi alianțe.

Începe să se manifeste tendința de integrare și sincronozare a culturii românești cu cultura universală, tendință observabilă și în literatura vremii. Noul val de scriitori încearcă o valorificare a specificului românesc in cadrul lărgit al culturii europene .

În această epocă se impun nume mari în presa română, care beneficiază și de experiența generațiilor anterioare, care au fost deschizătorii de drumuri, ce au făcut parte din epoca marilor clasici, majoritatea scriitorilor importanți de la finalul secolului al XIX-lea fiind cei reuniți în „Junimea “, condusă de Titu Maiorescu .

Dintre cercurile literare cu cea mai mare influență în perioada interbelică, poate fi meționat în primul rând „Sburătorul”, care a apărut după încheierea războiului sub conducerea lui Eugen Lovinescu.Caracteristica principală a scriitorilor ce au aderat la această mișcare o reprezenta tendința modernistă, cu toată apartenența lor la generații diferite și deschiderea acestor oameni spre nou .

Reprezentanți de seamă ce s-au raliat acestei idei sunt considerați a fi Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu.

Cercul a promovat un concept inovator pentru literatura română și anume acela al „sincronizării” cu marea cultură europeană. Referitor la concepția colaboratorilor revistei, „Sburătorul” scria „O categorie psihologică nu se poate converti într-o categorie estetică: cântecul din fluier sau înjurătura națională pot fi specifice, fără a deveni și valori estetice(…) cât timp nu pot zice e frumos pentru că e românesc, a mai vorbi de specific în critica literară românească înseamnă a nu face disociație între categorii diverse”

Un alt curent important existent în epocă a fost promovat de revista „Gândirea “care apare la Cluj în anul 1921, mutându-se apoi la București, unde impactul ideilor sale se amplifică.

Fondatorii și colaboratorii acestei publicații au încercat să urmeze idei tradiționaliste și să facă cunoscut ceea ce este caracteristic „sufletului național și vieții românești”.

De aceea „ideologia gândiristă se plasează programatic pe linia tradiționalistă, postulând o incompatibilitate fundamentală între invazivele formule existențiale apusene și «tinerețea primitivă» a sufletului românescˮ.

Ei au preluat unele influențe semănătoriste conform cărora istoria și folclorul domină specificul unui popor.

Prin intermediul revistei s-a încearcat valorizarea miturilor românești, a obiceiurilor și credințelor ce aparțin din timpuri străvechi fondului cultural național. Deși în paginile revistei este combătut modernismul, este acceptată „poezia nouă”, care putea aduce un suflu nou literaturii române.

Reprezentanți de succes, care și-au legat numele de „Gândirea” sunt: Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Nichifor Crainic.

După cum precizează Ov.S.Crohmălniceanu „Rezumarea numai la latura materială a vieții neamului ar fi fost -se credea la „Gândirea” slăbiciunea viziunii semănătoriste.Noua orientare își propune să aducă aici o completare, scoțând în evidență și rolul factorilor spirituali .Între aceștia, religia ortodoxă ar deține o prioritate incontestabilă.”

În același timp cu publicația „Gândirea”, Nichifor Crainic a scos și ziarul „Calendarul”. În sumarele „Gândirii”, s-au aflat, pentru un timp, și alți scriitori de seamă, ca Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Ion Vinea.

Singura publicație antebelică ce a apărut și după primul război mondial a fost „Viața Românească”. Această revistă a fost criticată pentru poziția sa pentru neutralitate manifestată înainte de război.

Atacuri pe această temă s-au mai produs din partea foștilor oponenți ideologici cum ar fi Iorga și Lovinescu chiar după 1918.Nucleul acestei grupări a fost constituit din Ibrăileanu, Sadoveanu, Jean Bart, Gala Galaction.

În paginile acestei reviste au publicat majoritatea autorilor reprezentativi ai perioadei citând dintre aceștia pe Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, deoarece această publicație avea un mare prestigiu, câștigat în decursul anilor.

Oamenii de litere din acest cerc aveau o dublă influență, una a maselor populare a căror nemulțumire creștea din pricina nedreptăților la care erau supuse și pe de altă parte cea a păturii mijlocii dornice să găsească un mod de îndreptare a situației prin reforme și nu prin metode ce presupuneau violență și poate chiar vărsare de sânge.

Grupul raliat în jurul revistei „Viața Românească” credea că „singura formă de organizare echitabilă și posibilă a tării noastre” este „democrația rurală”

Un curent interesant a fost cel promovat de „Cuvântul literar și artistic” care a publicat în 1928 „Itinerariu spiritual”, scris de Mircea Eliade . Acest text a născut o dispută în publicațiile vremii pe tema „noii generații”.

Din grupul colaboratorilor la această revistă au făcut parte Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, care au pornit o adevărată cruciadă împotriva „bătrânilor”punându-le în spate toate păcatele.

În același timp, ei promovează intens ideea necesității afirmării altei „generații” care se grăbește să-și găsească un loc sub soare.

Mentorul lor a fost Nae Ionescu, căruia mulți dintre oamenii de litere ce participau la proiect i-au fost studenți și care a exercitat o adevărată fascinație asupra minților tinere.

După primul război mondial romanul a devenit o specie literară prin care scriitorii importanți ai perioadei își puteau exprima ideile și sentimentele, această preferință manifestându-se în daune speciilor prin care le găseau potrivite generațiile anterioare( nuvela, schița).

Așadar romanul apare ca fiind specia literară care ne propune o dublă ipostază asupra timpului. „Timpul este albia în care se scurg evenimentele; mai mult, el face parte din însăși substanța întâmplărilor dintr-un roman, el afectează destinul personajelor; timpul este astfel, în aceeași măsură, curentul care împinge înainte evenimentele și dimensiunea interioară a destinului personajelor.

Dacă secolul al-XIX-lea poate fi este considerat „vârsta de aurˮ a romanului, perioadă care este marcată profund de prestigiul pe care îl aveau scrierilor balzaciene, secolul XX este vârsta europenizării și a maturizării depline a acestei specii literare.

Este adevărat faptul că romanul românesc se naște destul de târziu, arzând etapele și trecând direct de la copilărie la vârsta maturității depline.

El continuă să se impună cu dificultate și la începutul secolului XX, însă rămâne, după cum afirmă criticul Gheorghe Glodeanu, „la vârsta copilăriei, o copilărie prelungită în mod artificial, ce împiedică deocamdată dialogul cu marele roman europeanˮ.

În Poetica romanului interbelic, Gheorghe Glodeanu consideră că acei scriitori care au avut un rol esențial în impunerea și diversificarea orientărilor românești interbelice au fost: Ion Agârbiceanu (este precizat faptul că singurul roman scris de Agârbiceanu, Arhanghelii, care a fost publicat în anul 1914, anticipează apariția romanului românesc modern), Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, M. Blecher .

Romanul nu a fost domeniul predilect numai pentru romancierii “de profesie” , ci și pentru poeți cum ar fi Ion Minulescu (Corigent la limba română) sau Tudor Arghezi (Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire), pentru unii critici literari: G. Călinescu (Cartea nunții, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide ), E. Lovinescu (Mite, Bălăuca), G. Ibrăileanu (Adela) și, în final, pentru dramaturgi dintre care pot fi menționați G. M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) și Mihail Sebastian (Orașul cu salcâmi).

Dintre factorii care au determinat interesul acordat pe plan mondial romanului în această perioadă cei mai importanți pot fi considerați : mutațiile fundamentale care s-au realizat în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, „intuiționismul” lui Bergson, „fenomenologia” lui Husserl) și în mentalitatea, modificarea percepției criticilor și a publicului cu privire la această specie literară ( care nu mai este considerată a fi literatură de divertisment), creșterea interesului pentru problema romanului datorită dezbaterilor și articolelor apărute în presa literară a acelei vremi.

În acest context a fost relevată necesitatea sincronizării între literatura română cu aceea europeană, ca  și apariția unei generații de prozatori foarte talentați. 

Perioada interbelică este considerată a fi una dintre cele mai prolifice ale literaraturii române, romanul românesc căutându-și calea, scriitorii experimentând diverse formule care li se păreau a fi potrivite pentru îmbogățirea culturii române cu noi opere valoroase.

Romanul românesc își află în această perioadă apogeul atât în formula tradițională(operele lui Rebreanu sau Sadoveanu) cât și în orientarea modernă ( Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu sau Mircea Eliade.)

Criticul Eugen Lovinescu a identificat în care evolua romanul românesc: o modiificare a sursei de inspirație de la mediul rural la cel urban și o evoluție de la subiect la obiect sau de la lirism la romanul de factură modernă.

În viziunea lui Lovinescu obiectivitatea este stadiul de maturitate al prozei, prin obiectivitate el înțelegând totala respingere a lirismului.

Intrând în polemică cu Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu a propus o altă clasificare a romanului interbelic în opera sa Studii literare, la capitolul denumit „Creație și analiză” și anume proza de creație și proza de analiză.

În acest sens, Garabet Ibrăileanu spunea „ Creația e superioară analizei.Artă literară fără analiză poate să existe. Fără creație nu.”

În opinia sa reprezentant al prozei de creație este Liviu Rebreanu iar al celei de analiză Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban.

O altă clasificare a romanului interbelic a realizat-o Nicolae Manolescu care utilizează o terminologie care este preluată din domeniul arhitecturii din Grecia antică în acest sens fiind evidențiate:

Romanul doric, care are o actiune bine definită, al cărui discurs este la persoana a treia, ce aparține unei vârste de început și unui creator care este la fel de impasibil ca și creatorul însuși.

Romanul ionic are semnificația de psihologie și analiză și scoate în evidență o vârstă a conștiiinței de sine , fiind cele care „nu mai partiază pe obștesc, ci pe individual” .

Romanul corintic este cel în care personajele devin parte a unei galerii de marionete, un fel de arcă a lui Noe ce include făpturi care s-a salvat de la înec, acestea fiind în mod obișnuit romane postrealiste cum ar fi cele scrise de Urmuz sau de Max Blecher.

1.2Discurs epic în romanul tradițional

Romanul tradițional din această perioadă continuă linia să utilizeze temele și procedeele scrierilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea având drept caracteristică fundamentală încercarea de a realiza o frescă socială cu personaje provenind din medii diverse .

Este continuată prezentarea satului românesc în toată complexitatea sa dar își fac apariția și personaje aparținând mediului citadin cum ar fi intelectualul, micul burghez sau muncitorul.

În acea epocă era așteptată cu ardoare apariția unui roman valoros românesc după cum mărturisește Tudor Vianu într-una din scrierile sale: „ În momentul în care realismul artistic și liric crease forma nuvelei și istovise aproape toate posibilitățile schiței, tot mai ades se auzeau glasuri cerând romanul românesc, crearea vastului cadru care să cuprindă zugrăvirea întregului nostru mediu de viață(…) după metoda de integrare naturalistă, practicată în sânul marilor culturi”

Creația unuia dintre marii scriitori ardeleni și anume Liviu Rebreanu a fost de asemenea influențată de realism, pe care l-a cultivat în romanele sale și pe care l-a înțeles pe deplin.

Romanul este privit ca un univers închis și rotund, această idee fiind reflectată în structura circulară a romanului, simetria fiind dată de drumul ce intră și iese din satul Pripas, locul acțiunii romanului. „Ion este, mai mult decât celelalte romane ale sciitorului, o operă rotundă, de un sobru echilibru interior, în care secretul monumentalității simple pare a se închide în el însuși, inaccesibil analizei”

Memorabile între romanele în care se manifestă influențe realiste sunt Ion și Răscoala, care se înscriu între puținele romane veridice legate de traiul în mediul rural pe care le-a dat literatura română.

Ov.S.Crohmălniceanu afirmă despre romanul lui Rebreanu „ Cu Rebreanu romanul nostru se apropie cel mai mult de formula unui realism modern, dur, necruțător nestrăin chiar de anumite ecouri ale naturalismului”9

Situația materială pe care au dobândit-o prin originea lor influențeaza covârșitor evoluția personajelor din operele lui Rebreanu ,autorul acordând acestei probleme o importanța mult mai mare decât alți scriitori români.
Ideea centrală prezentă în romanul emblematic din creația rebreniană “Ion”, este dezumanizarea produsă de goana pentru dobândirea prosperitații, care devine pentru o perioadă singurul țel al vieții în cazul personajului principal, scop pentru care este gata să își sacrifice inclusiv fericirea personală.
Victima setei de înavuțire a lui Ion este Ana, ale cărei sentimente le calcă în picioare atât Ion, cât si Vasile Baciu, tatăl său, două personaje puternice a căror idée fixă este dobândirea și deținerea a cât mai mult pământ, aceste fiind pentru ei o garanție a împlinirii.
Aceasta ambiție de a poseda cât mai mult îl determină pe Ion să nesocotească toate legile spre a-și potoli ambiția de a avea tot mai mult pământ, pentru a nu mai trăi o viață chinuită, în sărăcie,așa cum avusese parte în copilărie.

Tudor Vianu ne reliefează magistral ceea ce reprezintă romanul Ion pentru literatura română „ Ion era o largă frescă a vieții românești în Ardealul revenit, eposul permanenții elementului românesc în mijlocul unor împrejurări neprielnice,evocat însă nu în motivația ei eroică ci prin înțelegerea resorturilor statornice ale sufletului țărănesc “

Opera lui Rebreanu cuprinde pe lângă romanele sale care l-au făcut celebru și un număr impresionant de nuvele, în care se regăsesc teme dezvoltate în scrierile sale de mare întindere.

Referitor la creația sa Rebreanu spunea: „ E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele.Artistul nu copiază niciodată.Realitatea pentru mine a fost numai un pretext pentru a-mi crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei”19

Ion este primul mare roman cu tematică rurală scris de Liviu Rebreanu, a carui apariție a anunțat nașterea unui romancier de forță,un simbol al Transilvaniei care a cunoscut atâtea secole de oprimare și care își găsise în romancier un glas răsunător , capabil să îi prezinte suferințele în fața cititorilor de pretutindeni.

Ov.S.Crohmălniceanu ne atrage atenția că „În personajul Ion există două chemări ancestrale care se ciocnesc în sufletul lui:cea a pământului care îl face să calce totul în picioare pentru a poseda tot mai mult și cea a iubirii pentru Florica, pasiune ce i-a adus moartea.”

Ion este pentru Rebreanu țăranul în genere, prezent în toți tăranii români, glasul pământului fiind atât de puternic în sufletul țăranului, din cauza lipsei mijloacelor de subsistență, pământul fiind acela care le asigura bunăstarea.

La primirea sa în Academie, scriitorul declara: „ În viața altor neamuri țărănimea a putut avea și a avut un rol secundar, șters, pentru noi e izvorul românismului pur și etern”

Legătura între cele două romane cu tematică rurală Ion și Răscoala este prezența lui Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas venit la București pentru a deveni ziarist.

În acest roman ni se prezintă ca într-un caleidoscop diverse medii sociale românești , in care Herdelea își face multe cunoștințe și în care încearcă să se integreze.

Poftit de prietenul său, boierul Grigore Iuga să vadă conacul familiei acestuia, ardeleanul ia contact cu viața grea a țăranilor din regat, cu suferințele și umilințele trăite de oamenii de rând asupriți de moșieri, suferințe care erau fără sfârșit, fiecare zi fiind la fel de cenușie ca și cea de dinainte.

Rebreanu ne prezintă răzbunarea cumplită a celor împilați care și-au omorât boierii și le-au incendiat conacele, sătui de viața amară pe care o duceau.

Scriitorul surprinde cu acuratețe disprețul boierilor față de țărani, care reprezentau pentru ei numai o nesecată sursă de venit, sufletul lor fiind o necunoscută pentru aceia care îi stăpâneau.

Realismul lui Rebreanu îl face să surprindă o adevărată „frăție” a intereselor între marea boierime și burghezia aflată în ascensiune, în acele timpuri, în pofida aparentei lupte politice duse între partidele ce reprezentau interesele celor două clase sociale.

„Ceea ce aduce Rebreanu cu totul nou (…), este viziunea stărilor de mulțime și a omului element al grupului social

Țăranii acționează ca un singur om, durerea unuia devine durerea tuturor, individualitatea se pierde în spiritul masei, atunci când simt că suferința devine de neîndurat.

O altă direcție a literaturii române a dat-o Mihail Sadoveanu, cântărețul fără pereche al satului românesc și al istoriei naționale, pasionat de vânătoare și de pescuit despre care a lăsat posterității pagini care au încântat atât pe cititorii de ieri,cât și pe cei de astăzi.

Sadoveanu a fost romancier, povestitor, academician și om politic, fiind considerat unul dintre cei mai de seamă prozatori ai secolului XX.

Opera sa a suferit influența unor direcții literare la care s-a raliat pe parcursul creației sale:prima etapă este cea sămănătoristă, din care datează primele sale încercări literare, cea mitico-simbolică ce l-a influențat în scrierea unor romane precum Creanga de aur ori Divanul persian , și cea de a treia în concordanță cu doctrina comunistă la care scriitorul va adera spre sfârșitul vieții..

Complexitatea operei sadoveniene e sugerată de George Călinescu: „Dragoste, moarte, viața agrară, viața pastorală, război și asceză, totul e reprezentat” , criticul referindu-se la operele importante din creația autorului moldovean.

Criticul remarcă de asemeni monumentalitatea creației sadoveniene , aceasta fiind descrisă sugestiv ca „ o hartă eoliană, o țiteră uriașă cu mii de strune, care-i conferă dimensiunea de epopee a poporului român.”

Tot George Călinescu remarcă faptul că în opera lui Sadoveanu poate fi descoperit în același timp „realismul lui Balzac și melancolia unui romantic ,meditația aspră a lui Miron Costin , voluptatea senzorială a lui Rabelais”

Dacă pâna la Sadoveanu nuvela avea un loc de frunte în evocarea istorică, cu el se realizează evocarea istoriei tumultoase a țării noastre într-o lucrare amplă- romanul istoric, cu valori chiar de roman frescă sau epopeic așa cum este Frații Jderi.

Romanul Frații Jderi constituie „epopeea renașterii naționale”, o frescă a periodei glorioase în care pe tronul Moldovei se afla domnitorul Ștefan cel Mare.

Sadoveanu crează in această construcție o mulțime de romane: romanul domniei lui Ștefan cel Mare, al curții sale, al unei familii(Jder) și al eroismului dovedit de un întreg popor în confruntarea cu turcii.

Se poate considera că epopeea sadoveniană este o revalorificare modernă a lucrării lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei, căruia scriitorul îi adaugă valențe noi.

Idei privind viața de la curtea domnitorului Ștefan ,geografia Moldovei din acea perioadă, politica și obiceiurile acelei vremi se transformă în literatură, într-o operă ce actualizează istoria și ideile ei fundamentale.

Un alt roman cu o tematică total diferită față de cele istorice este Baltagul văzut de Sadoveanu ca o replică dată baladei populare Miorița, în care scriitorul caută să îmbogățească înțelesurile vestitei creații anonime.

Opera poate fi considerată „romanul unui suflet de munteancă, văduva Vitoria Lipan”, ale cărei suferințe sunt prezentate în toată complexitatea lor de Mihail Sadoveanu.

Existența păstorilor e marcată de mii de ani, în mod fundamental de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea depănată de Sadoveanu în romanul său este simplă: un păstor este omorât de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului, iar soția omului ucis îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, pe care o consideră neconcludentă, ci după „ legea nescrisă”, aplicabilă în lumea păstorilor.

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, în scopul răzbunării pentru uciderea soțului său, ci îndeplinește formal cerințele din vechime .

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia, care îi incriminează pe tovarăsii lui de drum.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman ce a rămas aparte în literatura română și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor și o dorință de a fi instrumentl destinului care restabilește echilibrul.

1.3Discurs epic în romanul modern

Direcția modernă existentă în literatura din perioada interbelică poate fi susținută având în vedere existența operelor scriitorilor Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Hortensia Papadat Bengescu.

Acest tip de roman, care aducea literaturii un suflu nou în epoca respectivă se bazează pe analiza psihologică la care sunt supuși eroii scrierilor.

Camil Petrescu a fost o personalitate marcantă a literaturii române fiind, romancier, dramaturg, poet și având contribuții în domeniul filozofiei. A fost un elev și un student foarte bun, doctoratul în filozofie fiind luat cu lucrarea „ Modalitatea estetică a teatrului”

Între anii 1916-1918 a fost pe front, ca ofițer, experiența fiind consemnată în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Personajul principal în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este Ștefan Gheorghidiu, remarcabil tip de intelectual, căruia scriitorul i-a prezentat in roman toate iluziile și deziluziile strâns legate de traiul în societatea burgheză interbelică în care trăia.

Credința lui Camil Petrescu era că intelectualitatea constituie o clasă aparte, care poate și trebuie să lumineze masele populare și care va conduce lupta pentru crearea unei noi ordini sociale, scriitorul fiind adept al ideilor de stânga.

Lui Gheorghidiu soarta îi oferă un dar neașteptat și anume lipsa grijilor materiale datorită unei moșteniri, dar acest fapt nu îi aduce liniștea și fericirea așa cum s-ar fi așteptat, banii amplificând problemele existențiale ale acestui personaj..

Pasiunea eroului pentru soția sa este în mare parte carnală,ea fiind o femeie foarte frumoasă, al cărei caracter era dominat de egoism și de dorința de a-și satisface orice capriciu indiferent cu ce implicații.

Lipsa comunicării între sufletele celor doi tineri conduce inevitabil la îndepărtarea lor și la apariția neîntelegerilor care până la urmă îi vor despărți, vina fiind împărțită între cei doi protegoniști.

„Conștiința eroului e obsedată nu de lumea ideilor pure ci de amănunte sentimentale chinuitoare” sustine criticul Ov.S.Crohmălinceanu despre Ștefan Gheorghidiu.

În a doua parte a romanului este relatată experiența lui Gheorghidiu în timpul războiului, o experiență tramatizantă, care l-a coborât din sferele înalte în care trăia și i-a arătat cum poate distruge războiul destinele a milioane de oameni.

Imaginea promovată de o întreagă literatură „eroică”, despre război , Camil Petrescu o respinge ca nefiind conformă cu realitatea, în esență războiul fiind un măcel produs de inconștiența conducătorilor vremii.

Se observă influențe ale scrierilor stendhaliene în special Mănăstirea din Parma cu privire la perspectiva din care e perceput războiul și anume aceea a personajului principal, nu a conducătorilor din acele timpuri.

Camil Petrescu a trăit pe viu experiența războiului, nefiind impresionat atât de chinurile fizice ale soldaților, cât de suferințele sufletești ale acestora , de așteptarea chinuitoare care precede moartea care până la urmă devine o izbăvire.

Un alt roman important al literaturii noastre scris de Camil Petrescu este Patul lui Procust.În această operă literară autenticitatea faptelor și trăirilor prezentate este transmisă prin documente (scrisori jurnale intime) fiind un roman modern, nu un roman în sens clasic.

Reconstituirea figurii lui Ladima este realizată de către autor din scrisorile lui, scrisorile doamnei T, articolele sale, punctele de vedere ale prietenilor, comentariile Emiliei și amintirile lui Fred.

Acest personaj reprezintă intelectualul ale cărui vise sunt zdrobite de contactul cu o lume meschină pe care nu o mai poate suporta.

El nu mai are parte precum Gheorghidiu de o soartă norocoasă, care să-i aducă bunăstarea materială, ci dimpotrivă el se luptă neobosit pentru traiul zilnic, paentru a putea supraviețui.

Camil Petrescu a fost o personalitate complexă, cu manifestări în diverse direcții ale fenomenului cultural, un creator al noului roman românesc.

Hortensia Papadat Bengescu este un caz destul de rar în literatura română, de reușită a unei femei într-o lume dominată de bărbați, romanele sale profunde, psihologice fiind apreciate mult de critica literară a acelor vremuri.

„ Scriitoarea a surprins la început printr-o literatură de observație a sufletului feminin, pe care nimeni nu-l sondase cu mai multă luciditate și mai mult curaj.” .Acest citat în care se exprimă prețuirea față de opera scriitoarei îi aparține lui Tudor Vianu, cunoscut critic literar care a fost unul dintre cei care au promovat opera scriitoarei.

În operele autoarei caracteristic este faptul că acțiunea se petrece în mediul citadin în care își duc viața eroii și mai ales eroinele sale, pe care scriitoarea le pune mereu în prim plan.

Între stilul de viață al personajelor create de Hortensia Papadat Bengescu cum ar fi Ada Razu, Elena Drăgănescu, Lenora și modul în care trăiesc marea parte din personajele lui Rebreanu este o diferență colosală, deoarece economicul nu constituie un element determinant al evoluției eroilor în romanele scriitoarei, ci este un element auxiliar căruia nu i se acordă o importanță deosebită.

Mediul în care iși desfășoară existența aceste personaje este o „ burghezie de formație recentă, fără tradiții, fără morală, fără gust”.

Ciclul Halipilor este format din cele mai cunoscute opere ale autoarei și anume: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns.

Galeria de personaje feminine este de o mare varietate și scriitoarea le expune ca într-o galerie a degradării, a imoralității și a falsității, însușiri ce caracterizează o mare parte a eroinelor sale.

Hortensia Papadat Bengescu a creat femei ușuratice, extravagante, pline de snobism, docile, ce acționează mânate de instinct( Mika-Le) sau femei bibelou ( Coca Aimee).În toată această faună,a romanelor sale există un singur personaj care tinde să se apropie de normal, Elena Drăgănescu, deși și aici sunt multe abateri de la ceea ce ar trebui să fie un model feminin.

Referitor la cărțile scriitoarei,Eugen Lovinescu scria cu admirație „Nimeni n-a proiectat în literatura română o lumină mai orbitoare asupra sufletului feminin”.

Analizându-se pe sine, autoarea a reușit să creeze multe personaje feminine, alcătuind o întreagă lume, deoarece o femeie poate înțelege psihologia feminină în alt mod față de un bărbat. Romanele sale sunt modele în privința creionării cu tușe delicate sau ferme a personalității unor femei aparținând societății burgheze ale epocii în care și-a desfășurat activitatea scriitoarea.

O altă mare valoare a culturii române este Mircea Eliade, care a fost un mare scriitor și un gânditor român a cărui vastă operă merită cunoscută de generațiile următoare.

Opera integrală a lui Mircea Eliade ar ocupa în jur de 80 de volume, neținând seama de jurnalele sale și de unele manuscrise inedite.

Mircea Eliade este autorul a 30 de volume de lucrări științifice, romane, nuvele și eseuri care au fost publicate în 18 limbi, pe lângă acestea scriind și circa 1200 de articole și recenzii cu o documentare foarte variată și din domenii diverse.

Opera literară pe care a creat-o Mircea Eliade ilustrează convingerile sale , și este o ilustrare a problemelor epocii pe care a trăit-o.

După cum spune criticul OV.S.Crohmălniceanu „Epica lui este o prelungire directă a eseisticii. Romanele sunt, cel puțin la început, niște” jurnale”, menite să înregistreze, fără nici o veleitate literară” , „trăiri” intelectuale.”27

Scriitorul ia din „caiete” însemnări pe care le-a făcut despre diverși oameni pe care i-a întâlnit , gânduri despre sine și despre alte persoane, discuții pe care le-a purtat pe diverse teme, de artă, de filosofie ori sociale.

De altminteri Eliade mărturisește „ Tot ce scriu aici pare tubure și dezarticulat datorită nepriceperii mele de a povesti cum trebuie”

Întoarcerea din Rai și Huliganii au un caracter semifantastic în care autorul acceptă

că poate exista o realitate care este dincolo de simțuri . Ființa umană este permanent în căutarea

propriilor sale forțe care sunt ascunse, fiind doar un instrument al acestor forțe care scapă de sub

controlul său.

Ideile acestea se regăsesc atât în nuvela La țigănci, cât și în romanul său Noaptea de Sânziene.

Eliade a suferit influența lui Gide din Les faux monnayeurs, aplicând formula acestui roman în mai multe opere ale sale fiind convins că în acest mod lucrările sale devin documente ce înfățișează experiențe veridice ale unor experiențe morale.

Isabel și apele diavolului, Maitreyi și Șantier fac notă aparte fiind romane exotice, a căror acțiune se desfășoară în India, țară în care Eliade a studiat istoria religiilor.

Tema principală a celor trei romane este iubirea. La fel ca un alt scriitor ale epocii, Anton Holban, Eliade analizează câteva iubiri, făcând din acest demers o acțiune de autocunoaștere.

În romanul Maitreyi, implicarea sentimentală a autorului este destul de profundă, și autorul realizează o diagramă a momentelor de vârf și a căderilor pe care le poate cunoaște iubirea a doi oameni.

Romanul este de o sinceritate care cucerește cititorul , fiind o confesiune plină de pasiune referitoare la sentimentele trăite de doi oameni cu o formație atât de diferită, care suferă influențele culturii de care aparțin.

Autorului i s-au reproșat de către unii critici stilul și sintaxa deficitare, necizelarea pe care o prezintă exprimarea folosită pe alocuri. În ciuda acestor neajunsuri, mesajul de tip  sentință utilizat își păstrează virulența, textul oferă lectorului senzația de ardere, efervescență spirituală, prospețime.

                Indiferent de tipul de discurs propus și de tematica pe care o au scrierile sale, ceea ce se desprinde clar din majoritatea textelor sale este modelul de om-erou pe care Eliade încearcă să îl creeze.

Omul care este un erou al cunoașterii, „omul nou” – modelator de conștiințe, capabil prin „efervescența” gândirii sau a ideilor sale să schimbe lumi, mentalități, să reașeze „în matcă” idei, să le dea noi sensuri, noi înțelesuri.

             Eliade este un optimist care crede în capacitatea ființei umane de autodepășire.

            Model al generațiilor care i-au urmat, Eliade rămâne un reper, un exemplu care demonstrează „pe viu” că, indiferent care-ți este locul în istorie (pe care tu ți-l alegi sau Istoria, Timpul ți-l impun forțându-te să intri într-un anumit tipar, ), poți „marca” mersul vremii în care trăiești și impune valori care să reașeze, corect, idei, concepții, mentalități în cursul lor firesc,pentru progresul societății în general.

2.Portretul personajului literar în romanul romȃnesc interbelic

2.1 Tipuri de personaje în romanul interbelic

Un personaj este o plăsmuire a minții unui creator, o încercare a unui om de a imita realizarea supremă a divinității, după cum menționează marele filozof antic Aristotel în Poetica.

Termenul este în limba română un neologism ce a fost preluat din franceză, ca multe alte cuvinte actuale din vocabularul nostru, pe vremea când se dorea șlefuirea și îmbogățrea limbii noastre.

Etimologic, originea cuvântului este în latină sub forma persona, semnificația fiind aceea de „mască de teatru” sau „rol”.

Ar putea fi afirmat faptul că orice clasificare a personajelor literare este imposibilă, deoarece personajele, ca și indivizii care prezintă identitate istorică, sunt niște unicate.

S-ar putea spune exact cu aceeași tărie că orice clasificare poate fi posibilă, pentru că toate personajele care sunt create de scriitori , ca și indivizii cu o existență certă , sunt repetabile și identice în totalitatea lor, fiind definite printr-un numitor comun care este condiția umană.

Aceleași personaje ar putea să fie încadrate în categorii diferite și ar fi posibil să se demonstreze faptul că nu există nici o legătură între categoriile formulate, deoarece personalitatea umană este deosebit de complexă, încadrarea fiind dependentă și de personalitatea celui care efectuează analiza .

Personajul creat în operele epice este identificat prin portret, realizat conform opiniei lui Silviu Angelescu, prin următoarele :

1.corpul (siluetă, proporții): talie, constituție, brațele, gâtul, umerii, picioarele;

2.figura: forma capului, conturul feței, părul, fruntea, sprâncenele, ochii, nasul, gura, buzele, bărbia, tenul, ridurile (barba, mustățile), urechea;

3.semne particulare care au fost căpătate de personaj pe parcursul vieții – rectificări anatomice ce au sens cultural ( de exemplu urme ale unor intervenții chirurgicale), mutilări (juridice, religioase, profesionale, terapeutice, accidentale), tatuaje și ornamente (religioase, politice, erotice);

4.vestimentația pe care personajul alege să o poarte ;

5.podoabe și insigne;

6.trasături dinamice (funcționale): ținuta corpului, poziția capului, mersul, mimica, privirea, vocea, râsul, tusea, vorbirea;

7.efectul de ansamblu sau mina, aerul personajului

Criteriul principal de judecată pentru un personaj conform opiniei lui Roland Barthes , important critic literar și filozof francez, este statutul său ca ființă imaginată ce a avut ca sursă de inspirație realitatea sau care este pur ficțională.

Barthes numește personajul „ființă de hârtie” , sugerând în acest mod faptul că autorul nu mai poate interveni asupra acestuia după ce a fost creat.Personajul devine ca urmare a apariției sale liber și nu mai poate fi supus autorității creatorului său.

Personajele au fost clasificate conform mai multor criterii cele mai importante dintre acestea fiind:

1.Rolul pe care personajul îl poate avea în planul îndepărtat al textului, printr-o viziune de ansamblu: personajul alegoric, a cărui semnificație este descoperită pe deplin de cititor abia la finalul acțiunii, suprapersonajul, ce poate fi reprezentat și de un lucru ccăruia i se conferă valoare de simbol(un exemplu putând fi hanul din creația sadoveniană), arhetipul (ce provine din mitologia ce are caracter inițiatic, având o legătură profundă cu unul dintre miturile umanității), sau mai nou, anarhetipul ce este un termen folosit în cercetarea ce se realizează asupra imaginarului și ale cărui caracteristici sunt contradicția și existența unor simboluri ce ambiguizează mesajul și care este o opziția la unitatea specifică a arhetipului.

2.Rolul pe care îl poate avea un personaj în textul respectiv poate fi:

-pozitiv (acesta fiind un erou înzestrat doar cu calități, care sunt relevate pe parcursul desfășurării acțiunii sau sunt menționate de autor în mod direct)

-negativ( acest tip de personaj are un mare număr de defecte, care sunt esențiale pentru a-l caracteriza)

-complex(cele mai veridice peronaje, deoarece reprezintă cel mai bine ființa umană, în care defectele coexistă cu calitățile)

3.Posibilitatea pe care o are personajul de a evolua odată cu desfășurarea acțiunii:

-tip, ce reprezintă personajul care evidențiată în mod puternic o singură trăsătură de comportament, e a fost denumit de E.M.Forster „personaj plat”, ce nu evoluează

-caracter, care este cel ce își diversifică trăsăturile și evoluează pe parcursul operei, ce a primit denumirea de „personaj rotund” dată de același teoretician.

4.După rolul pe care îl are în desfășurarea acțiunii, personajul poate fi:principal, secundar, episodic sau figurant

5. Conform cu rolul pe care personajul îl are în raport cu naratorul se pot deosebi:

-personajul marionetă care cunoaște mai puțin decât autorul care este omniscient, viziunea lui fiind extradiegetică sau „din spate”.

-personajul –narator care este specific perspectivei„împreună cu” și care aduce senzația autencității faptelor rezultatul fiind o limitare a omniscienței și la posibilitatea realizării mai multor interpretări.

Naratorul este intradigetic și se identifică cu personajul principal, cititorul având acces doar la modul în care gândește și vede lucrurile personajul principal.

-personajul-narator-martor este specific perspectivei „din afară”, fiind un personaj care aduce limitări în ceea ce cunoaște atât personajul principal cât și naratorul sau cititorul .

Vasile Popovici propune o clasificare după criteriul complexității judecării personajului : -Personajul monologic nu se confruntă cu tensiuni ce nu pot fi rezolvate, autodistructive, astfel încât conștiința sa nu are posibilitatea de a fi în opoziție cu ea însăși.

-Personajul dialogic este diferit de cel monologic tocmai pentru că lui îi lipsește unitatea și liniștea deoarece își duce existența într-un univers pe care nu îl poate controla, ideile lui se succed în mod treptat, văzând în experiențe o cale de transformare. Se poate spune că el intră în dialog cu sine și descoperă „o conștiință incontrolabilă: a celuilalt, însă totodată și a sa .

-„Delegat al socialului”, personajul trialogic are un „orizont mai îndepărtat”, unificator, o instanță din interiorul ficțiunii care realizează judecarea protagoniștilor. De obicei, acest personaj joacă rolul unei instanțe superioare, de exemplu „gura satului”, care anulează impresiile subiective pe care le are personajului dialogic. Acest tip de personaj prezintă o totală neimplicare în acțiune, având funcția de martor și prezintă o instanță care punctează întocmai desfășurarea unor evenimente .

În perioada interbelică în romanul românesc au fost create personaje remarcabile, rămase în istoria literaturii române.

Romanul „Ion” al lui Liviu Rebreanu, are în centru povestea unui fiu al satului transilvănean Pripas, care caută să își depășească condiția pe care o avea prin descendența sa din unii dintre cei mai săraci oameni ai locului.

Caracterizarea directă făcută de narator este definitorie pentru prezentarea personajului Ion, la inceputul romanului , în scena horei “Avea ceva straniu in privire, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”, aceasta fiind o aticipare a comportamentului ulterior.

Deoarece știa totul despre el, naratorul îi subliniază toate calitățile “Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila. iar pământul îi era drag ca o ibovnică”.  Rebreanu mai precizează faptul că “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”. 

Comparația aceasta este sugestivă în sublinierea sentimentului de dragoste nețărmurită pentru pământul care i-ar fi adus o poziție onorabilă în ierarhia socială existentă în comunitate și respectul sătenilor in satul în care el considera că averea este o mare cinste.

Compararea pământului cu mama, femeia ce joacă un rol primordial în viața fiecărui bărbat, are un înțeles deosebit pentru el, deoarece pământul i-ar aduce un sentiment de ocrotire și siguranță.

Caracterizarea directă care este făcută de alte personaje demonstrează că este firesc ca personajul să fie văzut în mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancționare, conducând la întregirea chipului celui care se afirmă și ca personaj exponențial, diferit de toți ceilalți țărani care sunt pesonaje în literatura română.

Pentru Vasile Baciu, tatăl soției sale Ion este „hoțul”, „ sărăntocul” și „ tâlharul”, pentru Ana este „ Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numește „ stricat ș-un om de nimic”, „ un obraznic” ce este necesar să primească „ o lecție”, dar după ce Ion lasă pământul bisericii, este numit „ mândru creștin”. Lipsa de respect față de autorități îi aduce caracterizarea de „ becisnic”.

Pentru Titu Herdelea el este „ o canalie” și este curios faptul că până și mama sa îl crede „proclet”, deci se constată faptul că se contureaza chipul unui bărbat dur, violent, egoist și furios pe toată lumea deoarece nu are pământ.

Caracterizarea indirecta prin fapte este foarte sugestivă în acest caz având în vedere ceea ce face personajul. Fiind de origine umilă, batjocorit de cei bogați, realizează faptul că nu poate scăpa de sărăcie pentru că nu avea cum să moștenească de la înaintașii săi nimic și nici nu avea disponibilitatea financiară să cumpere pământ, după cum procedau alții, de aceea Ion își fixează un țel al existenței sale obținerea de pământuri și singurul glas pe care îl aude și îl ascultă este cel al pământului.

Faptele care au fost sărvârșite de țăranul ce era obsedat de ideea obținerii a cât mai mult pământ îl fac să devină un om fără inimă deoarece o batjocorește pe Ana și o face de râsul satului, o bate , vrea să-și lovească propria mamă și își injură tatăl.

Caracterizarea indirectă care este făcută prin comportamentul său arată degradarea umană suferită de personaj, disprețul și ura sa față de Ana, supusă și umilă pe care o consideră vinovată de nefericirea sa.

Răzbunarea sa pe cei bogați este seducerea Anei căreia îi dă de înțeles că o place , alintând-o și făcând-o să creadă în sinceritatea sentimentelor lui.

Caracterizarea lui Ion prin gesturi și atitudini este realizată printr-un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decât cuvintele, comunicând în acest fel despre individ mai multe decât acestea.

Gesturile de tandrețe pe care le face în prezența Floricăi surprind un Ion umanizat, care este capabil să păstreze în sufletul său și glasul iubirii, care a fost învins în mod clar de glasul pamântului.

Atitudinea pe care o are în fața pământului este aceea a unui barbat îndrăgostit ce își exteriorizează patima prin gesturi fierbinți.

Scena în care Ion sărută pamântul lui Vasile Baciu, depășește limitele firescului în dragostea pentru pământ.

După ce o face să sufere pe Ana, aceasta se sinucide, dar Ion rămâne nepăsător și indiferent, ascultă glasul iubirii și incearcă să o recapete pe Florica, considerând că fericirea lui nu este deplină dacă nu o are alături.

Autocaracterizarea arată faptul că atunci când incearca sa se lămurească cu privire la calea pe care trebuie să o urmeze, Ion oscilează intre a se considera prost sau inteligent.

De aceea, vorbind cu sine, rostește „ Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului”, învinovățindu-se pentru momentele sale de slăbiciune în care , văzând frumusețea Floricăi, ar fi fost tentat să fugă cu ea în lume, renunțând la Ana.

În viziunea lui Rebreanu , Ion este „un individ care în lipsa de orientare a celorlalți știe ce vrea”

În Enigma Otiliei, George Călinescu crează o adevărată galerie de personaje masculine, fiecare dintre ele reprezentând un tip aparte.

Despre Costache Giurgiuveanu se admite a fi un avar în tradiția lui Hagi Tudose, însă Călinescu s-a arătat rezervat față de aprecierile de acest fel spunând” Am descris un om, atâta tor, n-am avut în vedere o schemă”. Și tot el spunea „… a fi zgârcit cred că nu este de ajuns pentru a fi numit avar”

Eugen Simion descrie din perspectivă proprie acest personaj „ Costache Giurgiuveanu, numit mai simplu moș Costache, este un bătrân suspicios și zgârcit nu lipsit de anumite calități morale. Este, în culori răsăritene, un moș Goriot care-și iubește fiica adoptivă (Otilia), dar ezită s-o înzestreze legal, după cum în calitate de tutore al orfanului Felix Sima , ține o contabilitate corectă a veniturilor, dar , dintr-o precauție aproape morbidă, sporită de senectute, nu-i dă pe lună decât o sumă modică de bani”

În operele literare, zgârcitul este de obicei un personaj detestat ,plin de ridicol, dar Călinescu face din el un personaj simpatic, capabil de afecțiune.

Într-adevăr,făcând comparație cu Harpagon, Grandet sau Hagi Tudose constatăm că avariția lui este „mai mult o manie”, după cum reflectează Felix .Un adevărat avar nu ar consimți nicidecum să se despartă de banii lui, dar Otilia are o mare influență asupra bătrânului și reușește să smulgă de la bani pentru cheltuieli zilnice și banii cuveniți lui Felix.

Scena în care bătrânul fiind bolnav face o rețetă este relevantă în acest sens.Prețul cerut de primul farmacist la care a mers i s-a părut prea mare, așa că merge și la al doilea care îi cere mai mult cu treizeci de bani ceea ce îl determină să se întoarcă la primul farmacist.

Concepția lui privitoare la nesiguranța păstrării banilor la bănci, și ideea de a găsi în casă un loc pentru păstrarea averii este comună multor oameni, chiar din zilele noastre.El își apără averea într-un mod care până la urma s-a dovedit a fi ineficient , deoarece Stănică i-a găsit ascunzătoarea.

Cu toate acestea, după ce a suferit cel de al doilea infarct, îi dă lui Pascalopol o sută de mii pentru a crea un fond pentru Otilia, iubirea sa pentru fată fiind evidentă.

Este o persoană puternic ancorată în trecut , pe care îl socotește superior prezentului, tinerețea lui fiind un punct de referință în toate domeniile vieții.Pentru a asigura viitorul Otiliei, se hotărăște să-i facă o casă deoarece locuința, se gândea el „ nu ți-o poate cheltui ginerele”

Costache este în esență un om practic, dar această fugă din fața realităților epocii face ideile sale, bune în fond să nu mai fie potrivite timpului în care își trăiește ultimii ani.

Temerile lui moș Costache referitoare la setea nepotolită de avere a surorii sale s-au dovedit a fi adevărate, familia Tulea neașteptând moartea bătrânului pentru a da lovitura.

Căratul mobilelor în locuința lor atunci când bătrânul are al doilea atac reprezintă cel mai bun exemplu al vânătorii avuției lui Giurgiuveanu de către rudele acestuia „ Decât să vină cineva să le fure mai bine să le ducem dincolo”

Un alt personaj important al acestui roman este Felix Sima, tânărul care provine dintr-o familie respectabilă ( tatăl lui fiind doctor), rămas orfan înainte de vreme și pe care părintele său l-a pus sub ocrotirea lui moș Costache până la maturitate.

Felix este definit chiar de scriitor „ martor și actor” , ne introduce în atmosfera romanului prin descrierea casei lui moș Costache, privită în detaliu.

Opera literară are în centru formarea personalității tânărului, din acest punct de vedere putând fi considerat un bildungsroman. Felix participă direct la desfășurarea acțiunii, de aceea el este un actor în cadrul romanului.

Tot prin ochii lui ni se prezintă lumea adunată la jocul de cărți din casa Giurgiuveanu, celelalte personaje fiind privite în funcție de sentimentele pe care le nutrește personajul martor în privința lor.

Portretul lui fizic relevă unele din trăsăturile lui morale și anume ambiția și determinarea. Aflăm deci că „ fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină”, obrazul „ de culoare măslinie” , nasul „ de o tăietură elinică”, acesta conferindu-i o notă voluntară.

Comportamentul lui, gesturile, acțiunile, sugerează o fire voluntară, lucidă, o mare nevoie de a cunoaște adevărul și un spirit de observație foarte ascuțit.

Atracția dintre el și Otilia a fost spontană și s-a transformat cu repeziciune în iubire . De aceea, el ajunge să se îndrăgostească profund de enigmatica tânără, dar este chinuit de lupta ce se dă în sufletul său între iubirea sa inocentă și răutățile strecurate de clanul Tulea la adresa fetei.

Otilia este pentru Felix cea care îl inițiază într-o lume nouă pentru el, este un intermediar între el și răutatea celor din jur. Realitatea ostilă este de multe ori îndulcită de încurajările fetei.

Față de primirea ciudată pe care i-o face moș Costache, simpatia cu care îl tratează Otilia îi ridică moralul și îl face mai încrezător în forțele proprii.

Călinescu fixează statutul lui Felix în raport cu celelalte personaje iar această schemă a evoluției lui fiind fixată el o îmbogățește prin intermediul faptelor sale.

Plecarea Otiliei la Paris însoțită de Pascalopol îl motivează pentru a deveni și mai bun în profesia pe care a îmbrățișat-o , eșecul în dragoste adăugându-i un plus de maturitate.

După dispariția Otiliei, el nu caută să iasă din această dezamăgire profundă printr-o soluție tragică, Felix nu este un Werther , care suferă neîncetat după iubirea pierdută.

Omul cu aspirații înalte își urmează calea proprie, lecuindu-se de această iubire care i-a adus suferință.

Relațiile sale cu celelalte personaje, ne înfățișează un Felix în postură de intelectual superior, care se află deasupra intereselor meschine și superficialității lumii burgheze, fiind condus de un cod superior de norme etice „ să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.

Înzestrat cu o mare ambiție, Felix este un student foarte bun și pasionat de domeniul medicinii.. El muncește cu seriozitate și publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză, devenind un nume cunoscut în medicină, și muncind cu dăruire devine profesor universitar.

Se căsătorește cu o fată de politician al vremii, căsătorie care îi asigură un statul social invidiat de mulți, având relații în diferite medii ale vieții publice.

Suferințele pe care le trăiește din cauza iubirii îl fac să înțeleagă faptul că banul are o putere foarte mare în societate și că singura șansă de a supraviețui este supunerea totală la regulile societății.

Această ipostază de personaj martor este dată de observațiile pe care Felix le face descriind amănunțit exterioarele (străzi, clădiri) ,interioarele( încăperi, case) , ori înfățișarea diverselor personaje.

Stănică Rațiu este un personaj, care prin ceea ce spune și ceea ce face se înscrie în tipologia ariviștilor care apar pentru prima oară în literatura română odată cu Dinu Păturică, și care continuă cu Tănase Scatiu sau Lică Trubaduru.În același timp este tipul demagogului, având asemănări cu Nae Cațavencu al lui Caragiale .

Modul lui de a parveni este cu totul nou, deoarece și societatea în care trăiește este diferită de cea a secolului trecut. Urmărirea propriilor interese și îmbogățirea fără muncă sunt singurele percepte pe care la respectă cu sfințenie Stănică.

Stănică Rațiu este soțul nelegitim al Olimpiei, fata cea mare a lui Simion și Aglae Tulea.Este un avocat fără clienți, care urmărește o împrejurare favorabilă pentru a se îmbogăți.Banii reprezintă zeul suprem pentru el, de aceea nu se căsătorește legitim cu Olimpia, deoarece tatăl acesteia nu vrea să-i dea acesteia casa promisă ca zestre.

Eroul călinescian este o persoană îngrijită, căreia îi place să fie în pas cu moda și care arată multă hotărâre. Autorul îi face un portret fizic amănunțit „Era roșu la față, fără să fie propriu zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul mare și negru, foarte creț și cu mustața în chip de muscă. Un guler înalt și tare ținea o cravată înfoiată ca o lavalieră.”

Caracteristica lui Stănică este vocea , așa după cum ni-l prezintă autorul „ Stănică vorbea sonor, cu gest artistic și declamator” .

Avocatul provine dintr-o familie numeroasă, de aceea puțina avuție pe care a avut-o s-a împărțit la multe persoane. De aceea, el este hotărât să obțină bani ca să poată trăi.Meșteșugul său este vorbitul, cuvintele lui având mare efect asupra interlocutorilor .

În unele privințe, el seamănă cu moș Costache, deoarece împrumută bani de la cine reușește , chiar și de la servitoarea Marina. El este cel mai vorbăreț personaj al romanului, cu un talent oratoric deosebit.

El a dorit o relație cu Olimpia , deoarece spera că va avea o situație materială sigură , dar sentimentele pe care le tot expune sunt pură demagogie, el fiind atras de Georgeta, o femeie ușoară influentă.

Ține nenumărate discursuri, dar nici el nu crede ceea ce afirmă cu tărie despre religie, morală, societate și ai ales referitor la tema lui favorită familia.

Comportarea lui este diferită în fața oamenilor, aceasta depinzând de persoana pe care dorește să o impresioneze , adoptând maniere alese cu soacra sa, pe când pe Aurica „o ia în brațe și o sărută viguros”. Este un actor cu talent, jucând o mulțime de roluri, funcție de interesele de moment .De exemplu în timpul bolii lui Costache îi povestește despres decese cu scopul de a-l demoraliza și a-l înspăimânta.

Găsirea locului în care moș Costache a ascuns banii devine preocuparea lui centrală atunci când moș Costache se îmbolnăvește.Profită din plin de ocazia ivită și fură banii lui Giurgiuveanu provocându-i un șoc teribil acestuia.

După ce reușește să ascundă banii, o părăsește pe Olimpia și se însoară cu Georgeta, de care se simțea mult mai mult atras.În final, escrocul Stănică devine o personă remarcabilă și respectată în această societate, pentru care nu contează mijloacele prin care se parvine, ci numai bogăția.Este singurul personaj al romanului care obține tot ceea ce își dorește, împlinindu-și toate visele.

Din galeria personajelor masculine face parte și Leonida Pascalopol, bogatul moșier care era în strada Antim ca la el acasă.

Fiind o persoană manierată, contrastul între el și persoanele care frecventau în mod obișnuit acea casă este foarte mare.

Felix constată că Pascalopol „ era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuși evitând impresia de exces ,carnoc la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustăților cărunte.”

Moșierul era un iubitor de frumos și un adept al traiului bun, bucurându-se de avantajele oferite de averea sa „și de originea sa socială”. Buna creștere evidentă, îl făcea să aibă un comportament cavaleresc chiar și față de Aglae , ale cărei mojicii le suportă cu stoicism.

Se poate spune că motivul prezenței sale în casa Giurgiuveanu este Otilia, pe care o știa din copilărie și de care ajunsese să se îndrăgostească.

Visul lui era să devină soțul fetei, pentru a-i putea oferi tot ceea ce își dorea cu ajutorul averii consistente de care dispunea iar atunci când Otilia s-ar plictisi de ocrotirea lui să o lase liberă să-și trăiască viața, nu să fie legată de un om aproape de bătrânețe.

Ion Bălu crede despre Pascalopol că „reprezintă întruchiparea opulenței din vis a lui Călinescu.Cu puțin sânge grecesc în vine, cultivat deasupra mediei, moșierul este un rafinat epicureu, a cărui situație materială prosperă îl pune la adăpost de vicisitudinile existenței”

Felix nutrește sentimente de gelozie față de moșier, considerând că acesta nu este potrivit pentru Otilia, a cărei dragoste vroia și el să o câștige.

Sunt interesante și afirmașiile lui Eugen Simion referitoare la personalitatea lui Pascalopol „ Ca personaj de roman, Pascalopol ilustrează ideea criticului despre bărbatul matur și ocrotitor , pasioonat cu măsură, afabil și lucid. El discută deschis cu Felix și își apără cauza sentimentală fără a abuza de situația lui de om cu bani…Fapt rar în epica lui G. Călinescu , personajul scapă de ironia naratorului. În fine, Pascalopol nu-și pune niciodată întrebări la care nu știe să răspundă”

Otilia îl vede pe Pascalopol ca pe un „om de lume”, „un bărbat șic și singur, săracul” și „un om de mare caracter”. Pentru a fi aproape de tânără, dornic să aibă o familie, vine mereu în casa lui moș Costache, acceptând să piardă la cărți în favoarea bătrânului, aduce bunătăți pentru cină,rabdă fliturile Auricăi și vulgaritatea, ca și tupeul lui Stănică.

Cu discreție și delicatețe, el este pentru fată un sprijin nu numai financiar, ci și moral, ocrotind-o pe orfană cu o mare eleganță.

Titi și Simion Tulea sunt două cazuri patologice, nebunia fiind ceva ereditar în familia Tulea.

Titi Tulea este un retardat, care nu poate gândi ceva creativ. Înfățișarea sa este descrisă de Felix la prima vizită pe care o face în casa familiei Tulea. Tânărul era „ mai în vârstă decât Felix cu câțiva ani”, având” o ușoară mustață și bărbia despicată în două „ și semăna foarte bine cu tatăl său. Ca și acesta, are preocupări copilărești copiază note muzicale sau cărți poștale și este din ce în ce mai apatic, cu excepția perioadelor când face o criză.

Nu este capabil să învețe carte, rămânând repetent de mai multe ori.Este foarte ascultător față de mama sa, pe sprijinul căreia contează și care crede în capacitățile lui intelectuale

Evoluția sa este previzibilă, și anume demența senilă, asemenea tatălui său pe care îl moștenește, devenind la fel de apatic și de dezinteresat de ceea ce se întâmplă în jur.Relațiile sale amoroase nu durează, femeile nefiind interesate prea multă vreme de acest tânăr bolnav.

Tatăl lui Titi, Simion Tulea este un pensionar care face pe parcursul romanului pași repezi spre nebunie.

Starea lui este manifestată prin crize de melancolie profundă, sau de agitație, devine obsedat să mănânce cât mai mult, crede că este Isus Cristos, lucrează la gherghef .

Toate aceste ciudățenii o lasă indiferentă pe soția sa , care era interesată numai de bani, grija ei față de Simion manifestându-se datorită faptului că reprezenta o sursă importantă de venit.

Portertul fizic este realizat de către Felix, la începutul romanului , în care ni se prezintă „ un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare și cu o broboadă pe umeri”, cu mustăți „pleoștite și cu un mic smoc de barbă”

Pe parcursul romanului, starea sa este din ce în ce mai proastă, fiind din ce în ce mai bolnav „ cu fața suptă și cu părul foarte albit , avea o privire fanatică, de o fixitate suparătoare”.

Soarta lui este până la final să fie internat la ospiciu, deoarece nebunia sa devine din ce în ce mai supărătoare.

Acestea sunt câteva tipuri de personaje interesante create de scriitorii perioadei interbelice în operele lor cu o tematică extremă de diversă.

2.2 Personajul feminin în literatura interbelică

Încă din cele mai vechi timpuri, bărbații au considerat că sunt stăpânii absoluți ai acestei lumi iar femeile sunt ființe imperfecte, care trebuie să fie supuse și răbdătoare în fața bărbatului, să îi asculte indiferent câte defecte ar fi avut aceștia.

O femeie nu putea fi mai inteligentă decât un bărbat și trebuia să accepte hotărârile pe care le lua capul familiei, deoarece acesta era persoana înțeleaptă care era abilitată în acest sens.

De asemenea, dreptul la educație le era îngrădit, deoarece doamnele și domnișoarele trebuiau să fie ființe decorative, care să încânte privirea și să se ocupe de treburile casnice și eventual de creșterea copiilor.

O femeie care muncea la sfârșitul secolului XIX nu putea supraviețui singură în condiții decente, deoarece munca femeilor era foarte prost plătită, femeile fiind în acea epocă dependente total de bărbați, sau sortite să ducă o existență mizeră.

În același timp, șansa la un măritiș convenabil depindea de dota (zestrea) pe care părinții o ofereau viitorului ginere pentru ca acesta să ia respectiva fată în căsătorie.

Emanciparea femeii se produce la începutul secolului XX, în perioada interbelică, acest fapt fiind ilustrat și de literatura creată în acea perioadă, în special de romanele din acea epocă.

Scriitorul și filozoful francez Gilles Lipovetsky încearcă să dea o explicație modificării structurale și mentale a femeii de-a lungul timpului definind în evoluția acestui concept trei epoci.

Prima femeie ar putea fi caracterizată drept o „femeie depreciată”, condiție care a fost determinată în societățile primitive de slăbiciunea fizică a femeii în raport cu bărbatul. În aceste comunități femeia reprezenta mai mult un lucru decât o ființă înzestrată cu voință și cu personalitate proprie, fiind în mod sistematic devalorizată și disprețuită.

A doua femeie este cea care corespunde „femeii slăvite”, model ce se face remarcat începând cu a doua jumătate a Evului Mediu. Aceasta este femeia diafană, un simbol al dorinței, vaporoasă și inaccesibilă. În unele cazuri , nu numai dragostea pe care acest tip de femeie o poate oferi este ieșită din comun, ci, se poate manifesta și o ipostaza de ființă sacră, care este o protectoare a casei, ce are drept atribuție principală educarea copiilor, uneori îndeplinid scopul ca prin intermediul oamenilor pe care-i formează să modifice fața societății.

A treia femeie este femeia nedefinită care are de îndată ce dobândește libertatea și puterea financiară, posibilitatea de a se reinventa. Își exercită drepturi care altădată erau de neconceput cum ar fi accesul la educație, la studii, ceea ce îi oferă posibilitatea de a fie la fel de bine pregătită din punct de vedere intelectual ca și bărbatul, existând în multe situații o concurență directă cu acesta în ceea ce privește ocupațiile, profesiile. Femeia a devenit un factor decizional, atât în cuplu, cât și în împărțirea sarcinilor între parteneri pentru a asigura o educație solidă pentru copii .

În privința evoluției personajului feminin în general, literatura creată de-a lungul vremii s-a dovedit a fi destul de nedreaptă, deoarece majoritatea scriitorilor fiind bărbați, perspectiva asupra acestui tip de personaj a fost într-un orecare mod distorsionată.

Este de ajuns să ne aducem aminte de argumentul lui G. Călinescu în acest sens ,,femeia, legată de pământ prin fiziologia ei, nu se simte Beatrice, nu are vocația conducerii spre cer. Ea e stăpânită mereu de problema raporturilor cu bărbații și a procreației”.

Se poate spune că, această femeie, pe care mulți scriitori, îndeosebi cei romantici, au idealizat-o, are defectele sale, dintre care cel mai important care trebuie să fie menționat este acela că latura sa predominantă este cea socială, deoarece femeia trăiește în societate, fiind dependentă de ceilalți indivizi în special de familia sa, în aceeași măsură în care și ei, la rândul lor, depind de ea. Ea nu are nevoie de recunoașterea postumă, afirmă tot criticul G. Călinescu, fiindcă gândirea ei este practică.

Sigmund Freud, care și-a întemeiat metoda sa revoluționară din domeniul psihopatologiei chiar prin sondarea inconștientului, la sfârșitul vieții n-a putut spune altceva decât că „ Marea întrebare la care nu s-a răspuns niciodată și la care nu am fost în stare nici eu să dau un răspuns, după 30 de ani de studiu, este sufletul feminin.”

Se cuvine deci a fi menționate câteva trăsături particulare ale psihicului feminin:o imaginație debordantă, sensibilitate accentuată, răbdare, capacitate impresionantă de a asculta și simplifica, predominanța vieții vegetative, ușurința de a se exprima, inteligență dee tip afectiv – intuitiv, dexteritate, prevalența sentimentelor estetice.

Evoluția socială și istorică a omenirii a determinat modificarea psihologiei personajului feminin. Din antichitate și până în zilele noastre, personajul feminin a fost supus evoluției, aceasta realizându-se în funcție de statutul socio-istoric pe care l-a avut femeia.

Femeia are așadar posibilitatea să își modeleze propriul destin, într-o lume care din nefericire este dominată tot de bărbați, acest model social fiind dus mai departe prin intermediul păstrării (uneori inconștient) a vechilor norme și tradiții.

Emanciparea femeiicare s-a realizat în perioada interbelică va genera noi tipuri de personaje feminine, având o viață psihologică intensă, care luptă să ascundă sau să divulge secrete, să-și asigure ei și copiilor ei un trai liniștit și confortabil . De cele mai multe ori în romanele epocii apare conturat chipul femeii-mamă, mai ales în literatura română, căci la urma urmei aceasta este valoarea supremă a femeii.

Marii romancieri români de la începutul secolului XX au creat diverse tipuri feminine care dau o atracție suplimentară operelor respective, datorită însușirilor cu care autorii și-au înzestrat eroinele, indiferent dacă acestea au fost femei adânc ancorate în tradiție, prezentate în romanele lui Rebreanu sau sadoveanu sau femei moderne și sofisticate create de Camil Petrescu sau Hortensia –Papadat Bengescu.

În romanul Ion figura principală feminină este cea a Anei, tipul soției îndrăgostite și devotate care nu are parte de iubire și care are un destin crunt, care este total nemeritat pentru o ființă onestă, care nu a dorit decât să fie fericită.

Dintre toate personajele feminine care sunt propuse publicului de romanul interbelic, fiecare dintre acestea reprezentând o ipostază afeminității , Ana, care este fata unui om cu stare din satul Pripas, pe nume Vasile Baciu, pare născuta sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existențe tragic care o marchează încă din fragedă tinerețe.

Scriitorul o surprinde pe Ana in trei ipostaze succesive ale evoluției sale, care îi conturează în mod treptat profilul moral, prin analiza sufletului ei chinuit: cea de femeie tânără și naivă , care este indrăgostită profund de Ion, cel căruia îi incredințează inima și viața sa, aceea de soție, care îndură cu umilință vorbele nedrepte și loviturile bărbatului pe care și l-a ales și cea de mamă, ipostază care în împrejurări normale, ar fi putut fi salvarea pentru femeia nefericită.

Firele care o leagă pe Ana de viață sunt de la început destul de firave iar pecetea anilor cenușii pe care i-a petrecut în casa tatălui ei se observă în firea tăcută a eroinei, în puterea de a îndura. Iubirea sa pentru Ion este și o smulgere din ce fusese viața ei de până atunci și o speranță pentru un viitor mai luminous care s-a dovedit a fi doar o iluzie.

Intreaga existență a Anei, deși scurtă ca durată stă sub semnul iubirii și blandeții, virtuți care reliefează un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, rușinoasă, cumnite, prototipul femeii de la țară. Din punct de vedere fizic, Ana nu impresionează prin nimic, pentru Ion, ea fiind o fată „ slăbuță”, „ urâțică”.

Ana nu e frumoasă, fapt ce generează tragedia personală, căci pentru țăranii care sunt mânați de instincte este mai important ceea ce văd, ceea ce au, nu calitățile sufletești ale soției de care nu sunt prea interesați.

Nici celălalt pretendent al Anei, George Bulbuc nu o consideră pe Ana cea subțirică, cu mersul șovăielnic, foarte frumoasă: „Nu zicea că-i cine știe ce de frumoasă, ‟ însă Ana îi fusese „făgăduită „ .

Destinul nu îi hărăzește Anei doar un tată bețiv, autoritar ci și un soț viclean care nu a iubit-o un singur moment, nefericirea sa fiind totală, destinul neoferindu-i nici măcar o clipă în care să se potă declara fericită. .

Dragostea poate face minuni iar George reușește să-și schimbe perspectiva atunci când Ana pare a fi inaccesibilă și neinteresată de el : mergând mereu pe la ea, „i se părea frumoasă ruptă din soare‟, această perspectivă fiind creată și de averea pe care Ana urma să o moștenească..

Fiind o ființă firavă și lipsită de personalitate, copleșită de voința lui Ion, convinsă de cuvintele și de gesturile lui drăgăstoase care au copleșit-o șiau făcut-o să creadă în fericire , Ana va deveni o victima ușoară a bărbatului ce era interesat numai de zestrea e care i-o putea aduce.

În pofida acestei firi slabe relevată la inceputul cărții , Ana va dovedi pe parcursul romanului o voință ca și o putere de a răbda toate umilințele uluitoare. Se poate constata că nu numai Ion este un revoltat, care încalcă normele colectivității din care face parte , Ana insăși are aceeași condiție, deoarece nesocoteste obiceul tipic al lumii rurale de a accepta căsătoria plănuită pentru ea , în care latura sentimentală nu are nici un fel de importanță , Rebreanu comentând în acest sens „ Ana lui Vasile Baciu era făgăduită lui George Bulbuc de nevastă. Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau”.

Având motivul dragostei sale nețărmurite pentru Ion, Ana acceptă relația cu acesta și chiar și în momentul în care rămâne însărcinată și ajunge de râsul satului și este crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproșează nimic bărbatului iubit.

Deoarece „ a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângaietoare[…] sufletul ei trist căuta o dragoste sfioasă și adâncă”, pe care a crezut cu putere că i-o poate oferi Ion, bărbatul de care se îndrăgostise.

Din iubire Ana își înfruntă tatăl, acceptând umilințele lui pentru a-și ocroti copilul, rodul dragostei sale cu bărbatul iubit . Ceea ce o distruge este faptul că la un moment dat sesizează lipsa totală de afecțiune a lui Ion, pentru care ea făcuse cel mai important sacrificiu, cel al onoarei ei : „ își zicea mereu, că fără el ar trebui să moară”.

Frământările fetei, care devenise nesigură de dragostea lui Ion, și care era complexată de frumusețea Floricăi, au fost surprinse cu fină intuiție psihologică, scriitorul insistând în mod deosebit pe deznădejdea ei care îi da adesea „ gânduri de moarte”.

Un eveniment care marchează un moment de cumpănă în viața Anei este nunta Floricăi cu George deoarece femeia întrevede din acea zi moartea ca pe o scăpare, o eliberare de suferința care o măcina de atâta vreme. Ana realizează că simte “o silă grea pentru tot ceea ce o inconjoară”, iar copilul îi pare o povară iar în minte încpe să îi apară în mod obsesiv imaginea lui Avrum care se spânzurase.

Sinuciderea ei este descrisa de Rebreanu minuțios intr-un capitol cu mare forță analitică, pe care l-a intitulat Ștreangul. Moartea ei, fără ca Ana să fi avut intenția asta, devine prin urmările ei, o pedeapsă cumplită pe care o aplică celui care i-a distrus viața.

Rebreanu o caracterizează în mod direct înaintea scenei sinuciderii: „Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat părea însăși desperarea‟.

Pe Florica, pe care o iubește, Ion o vede ca pe un etalon al frumuseții „Râsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară”, iar George o privește la început doar ca pe un tovarăș de suferință iar singurul motiv pentru care dansează cu ea este gelozia, căci plecarea Anei de la horă cu Ion stârnește o mare mâhnire în sufletul lui.

Femeile devin, deci, ținte ale bărbaților care doresc să parvină, în cazul în care provin din familii bogate, sau monede de schimb ale orgoliului lor.

Acestea sunt „femei-trofeu‟, care sunt dorite pentru o perioadă sau din anumite motive, iar dragostea și plăcerea de a privi o femeie au în sistemul de referință pe care îl are bărbatul, în mod evident, caracter mai puțin important.

Femeii îi rămâne așadar de jucat un rol neînsemnat, secundar, căci societatea nu îi dă posibilitatea de a intra în lumea bărbaților.

Sadoveanu s-a dovedit a fi un adevărat creator de tipuri feminine, frumusețea fiind un atribut al eroinelor sale , dar de multe ori și o cauză a nefericirii, tocmai pentru că ele se transformă în obiect de adorație.

Acest roman, care este o capodoperă a literaturii scrise de Mihail Sadoveanu are ca punct de plecare balada populară Miorița , pe care o adaptează vremurilor moderne, reconstituind o întreagă civilizație a păstorilor, care provine din vremuri imemoriale pe aceste locuri unde sălășluiesc românii.

Existența păstorilor e marcată profund de fenomenul transhumanței, această lume fiind una aparte, fără legături prea profunde cu lumea exterioară.

Povestea este simplă: un cioban este ucis de cei doi tovarăși ai săi în scopul jafului și nevasta omului omorât îi pedepsește pe vinovați fără a apela la justiția vremii, ci după „ legea nescrisă”

Civilizația a creat tribunale, există autorități, dar Victoria Lipan nu se bazează pe acestea pentru a-și face dreptate, ci îndeplinește formal cerințele acestora, urmându-și drumul său pentru a face dreptate.

Femeia face reconstituirea drumului urmat de soțul său și reușește să găsească dovezile morții acestuia.

Vitoria Lipan este eroina acestui roman și a fost prezentată de Sadoveanu cu calitățile fundamentale ale unui om simplu de la țară, care are un adevărat cult pentru cunoașterea adevărului și pentru înfăptuirea dreptății , pentru respectarea cu strictețe a legilor și a datinilor.

Încă de la începutul romanului se sugereză neliniștea de care era cuprinsă această femeie, îngrijorarea provocată de întârzierea întoarcerii acasă a soțului său, Nechifor Lipan, plecat ca în multe alte rânduri să cumpere oi.

Sadoveanu îi realizează un portret fizic concludent, care ne face să ne-o imaginăm pe această munteancă aprigă, îngândurată care încerca să facă față problemelor ivite în existența ei obișnuită ; :„ Obrazul ei parcă era un portret neclintit (…) , ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului erau duși departe”.

Portretul ei moral se poate observa din faptele eroinei, prin caracterizare indirectă. Ca majoritatea oamenilor simpli, care își duceau traiul în mediul rural, în viața Vitoriei credința în sprijinul divin are o importanță foarte mare.

De aceea, ea merge la părintele Daniel Milieș pentru a se sfătui cu acesta și pentru a-i primi povețele.Cu toate acestea, nu este de acord cu părintele care îi sugerează că bărbatul ei ar mai întârzia fiind la petreceri „ Poate zăbovi o zi ori două, cu lăutari și cu petreceri… însă după aceea vine la sălașul lui. Știe că-l doresc și nici eu nu i-am fost urâtă” .

Dragostea pentru soțul său o îndeamnă să aleagă și calea aflării unui răspuns referitor la soarta acestuia mergând la vrăjitoarea satului Maranda, dar prezicerile acesteia cum că soțul ei ar fi părăsit-o pentru altă femeie nu o conving.

Vitoria este o păstrătoare a tradițiilor populare , se ghidează în presupunerile sale pe semne străvechi cum ar fi visele care îi dau de știre că soțului său i s-a întâmplat o nenorocire.

În cursul narațiunii, eroina evoluează de la neliniște la bănuială, apoi la siguranța că soțul său a fost ucis.Calitatea sa de soție este dublată de cea de mamă devotată copiilor săi Minodora și Gheorghiță.

Transformările prin care trecea mama sa au fost pentru prima oară remarcate de fiul ei „ Acei ochi aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute, iar cel care observa primul schimbarea este Gheorghiță: „maică-sa s-a schimbat (…) se uita numai cu supărare și i-au crescut țepi de aricioaică”

păru luieFiind o ființă cu o inteligență nativă, dar și înzestrată cu o puternică voință, femeia se hotărăște să afle adevărul prin propriile mijloace și pornește în căutarea soțului dispărut .

Pentru ca să izbândească în ceea ce și-a propus și pentru a implora ajutorul divin , ea ține post negru în toate vinerile.

Gheorghiță are un profund respect pentru mama sa, pe care o privește ca pe o persoană înzestrată cu calități superioare „ Mama asta trebuie să fie fermecătoare: cunoaște gândul omului” .

Înțelepciunea Vitoriei își are izvorul în experiența de viață a înaintașilor, deoarece ea este o presoană fără carte prea multă . De aceea ea se exprimă uneori în pilde culese din popor cum ar fi ” cine nu cearcă, nu izbutește”sau „ cel ce spune multe , știe puține”.

Devotamentul său față de familie îi dă impulsul necesar să afle ce s-a întâmplat cu dragostea vieții ei și tatăl copiilor săi pe a cărui susținere s-a putut baza întotdeauna.

Înaintea plecării în călătorie, o încredințează pe fiica ei măicuțelor de la mănăstirea Bistrița, cărora le dăruiește în semn de muțumire și o icoană cu Sfânta Ana.

Ea va reconstitui drumul urmat de Nechifor Lipan și va afla tot ceea ce se poate de la persoanele pe care acesta le-a întâlnit în călătoria sa, care în final îi va aduce sfârșitul prematur.

Știind că este doar o femeie care are nevoie de un sprijin, ea caută susținere la fiul său, mizând pe avantajul său psihologic „ Eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte, urmă femeia , înțelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăți bărbat. Eu n-am alt sprijin și am nevoie de brațul tău”

Criticul Ov.S.Crohmălniceanu comentează finalul acestei povești în următorul mod : „Deznodământul ilustrează, la răndul lui , reacțiile etice fundamentale ale sufletului țărănesc primitiv, pe care îl studiază în special Sadoveanu.Femeia își îngroapă bărbatul după datini.Îl bocește, apoi dă un praznic și aici, în fața oamenilor îi acuză pe asasini.Restabilirea justiției se împlinește cu o măreție tragică”

„ – Gheorghiță- îi spune eroina lui fecioru-său întinzându-i arma criminalului -, mi se pare că pe baltagul acesta e scris sânge , și acesta-i omul care a lovit pe tatăl tău.”

Vitoria are o energie nebănuită și și- a mobilizat tot ceea ce exista în ființa ei în scopul împlinirii pedepsirii celor vinovați de moartea unui om nevinovat, care au încălcat o lege inviolabilă și anume acea a încrederii în oamenii cu care te întovărășești pentru a te apăra de primejdiile unei călătorii anevoioase.

Ov.S .Crohmălniceanu face o remarcă interesantă referitoare al acest roman și anume „ există aici, s-ar putea spune, chiar o replică adusă vechii balade păstorești, accentul reconstituirii căzând nu pe resemnare, pe împăcarea cu destinul, ci pe efortul omenesc depus pentru ca dreptatea să triumfe în cele din urmă”

Nici măcar valorile moralei creștine pe care Vitoria le prețuia atât de mult nu o fac să îi acorde iertarea ucigașului soțului său, ci spune simplu „ Dumnezeu să te ierte”.

Așa după cum remarcă criticul literar C.Ciopraga , Vitoria trăiește în „ Ithaca ei cvasi-mistică” și pune mai presus de orice altceva datinile păstrate din vremurile de demult , care sunt baza existenței pentru acești oameni.NnnNici

În Frații Jderi sunt prezente câteva doamne și domnițe cum ar fi Nasta, Marușca, Candachia, dar personajul feminin cel mai important este jupâneasa Ilisafta, soția comisului Manole Păr Negru și mama fraților Jderi Simion, Cristea, Nicoară și Damian și mamă adoptivă a lui Ionuț, rodul unei aventuri a comisului cel bătrân.

Domnița Nasta a cucerit din prima clipă inima lui Ionuț Jder, nașterea acetui sentiment al dragostei fiind surprinsă de autor în următorul fragment: „ Jder rămase neclintit și fără răsuflet , privind acea înfățișare delicată și subțirică în boi. Când îl fură cu ochii o clipă, inima-i tresări împunsă. O iubi dintrodată” .

Ea se îndrăgostește la rândul ei de Ionuț, deși cel care-i făcuse primul curte era chiar fiul domnitorului Ștefan

Jupâneasa Candachia, soția lui Cristea Păr Negru, era o doamnă de neam ales, a cărei frumusețe era mult lăudată de cei care o vedeau. Ea își iubește soțul, dar are o înclinare deosebită spre a fi cochetă și a-și păstra înfățișarea pentru care era atât de admirată :” aflase în taină domnia sa, de la alte jupânese iscusite că numai la neguțătorii sași se găsesc dresurile și rumenelile de veșnică tinerețe”

Un alt personaj feminin este jupânița Marușca, o fată a cărei frumusețe nu era spectaculoasă, dar care a reușit să farmece inima lui Simion, după cum spune autorul „ Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iațco n-ar fi decât o ruscuță balană , cu ochii de leuștean și cu obrajii stropiți de pistrui.Așa îmi place mie: dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea”

Jupâneasa Ilisafta este văzută în mai multe ipostaze: ca mamă, soție, soacră și în final văduvă. Portretul fizic este descris amănunțit de către Sadoveanu „ Avea un sân larg dumneaei și un trup bine împlinit, care fusese frumusețe în Țara –de-Sus : și o privire tare sub sprâncene negre și un glas îmbelșugat, ce săgeta ades, însă nu cu răutate. Dar mai ales Ilisafta era mândră de pelița obrazului încă subțire, cu care puține jupânese pot să se laude” . Din această prezentare se poate deduce că jupâneasa a fost în zilele de glorie ale tinereții sale o mare frumusețe care încă mai poate să placă

Sufletul său bun face să accepte să-l crească pe fiul nelegitim al lui Manole, ca pe propriul ei copil.

Pentru Ilisafta o regula nescrisă este ospitalitatea pe care era datoare să o ofere din plin acelora care îi călcau pragul. Femeie harnică, ea nu se ferește de muncile casnice, ci primește cu mândrie laudele referitoare la bucatele ei deosebite ce dovedeau că este o gospodină desâvârșită.

Ea este prin excelență stăpâna casei, o adevărată matroană „O junonă dublată de o Minervă , adevărat geniu matrimonial „ , după cum spune Perpessicius despre Ilisafta.

Prin aceasta, ea se deosebește de nora ei Candachia, cu care de altfel nu are relații prea cordiale , femeia tânără preferând să fie apreciată pentru strălucirea adusă casei de frumusețea și spiritul său.

În acest sens Nicolae Manolescu face următoarea constatare: „Candachia, nevasta lui Cristea, femeie frumoasă și ambițioasă stârnește limba ascuțită a comisoaiei care simte instinctiv că generația tânără tinde să-și schimbe odată cu rangul și obiceiurile”

Nora sa nu se mai obosește să supravegheze ritualul pregătirii bucatelor ci are alte preocupări, de care comisoaia a fost străină și anume să se plimbe și să se gătească .

Atunci când îi vin băieții acasă, ea îi tratează ca pe niște copii, fiind convinsă că numai ea poate să le ofere cele mai bune mâncăruri și cele mai alese vorbe.

După cum susține Perpessicius „ Depozitară a unei tradiții matrimoniale străvechi, in comisoaia Ilisafta e intrupat sufletul feminin al unei epoci, creațiune unică in vasta galerie a feminității”

Dorința sa cea mai fierbinte este să-și știe copiii în siguranță, fiind o mamă ocrotitoare, de tipul cloștei.

De aceea, pentru ea cea mai mare nenorocire este războiul, care-i punea în pericol progeniturile.

Din nefericire pentru ea, presimțirile nu i-au fost lipsite de temei, lupta alături de marele voievod fiind fatală la un moment dat pentru unii dintre membrii familiei sale.

Într-o epocă în care literatura română crea romane ionice, de analiză psihologică, George Călinescu încearcă o formulă balzaciană de roman, în care introduce și elemente moderne.

Romancierul fixează niște cadre sociale definite cu claritate, realizând o frescă a vieții burgheziei bucureștene.

Evenimentele sunt relatate de un narator, iar cel care completează perspectiva este personajul martor, Felix Sima , care introduce în scenă celelalte personaje și le descrie.

Un alt element specific romanelor balzaciene este conflictul generat de moștenirea lui moș Costache și provocat de tensiunea existentă între familiile Tulea și Giurgiuveanu din cauza îmbolnăvirii lui Costache Giurgiuveanu.

Romanul Enigma Otiliei are drept personaj central pe Otilia, o adolescentă aflată la vârsta marilor întrebări existențiale, punctul din decursul vieții în care în fața oricui se deschid mai multe căi, dintre care trebuie aleasă cea care se potrivește persoanei respective.

Imaginea Otiliei a prins contur în mintea scriitorului datorită unei fete mult mai în vârstă decât el, pe care a cunoscut-o în timpul copilăriei și cu care existau legături de rudenie.Fata din realitate avea același prenume și aceeași pasiune pentru bucățile muzicale interpretate cu expresivitate la pian ca și personajul lui Călinescu.

Autorul se confesa la un moment dat „ Ori de câte ori admirația mea a înregistrat o ființă feminină, în ea era un minim de Otilia „

Literatura română are puține eroine atât de bine realizate ca Otilia, opersoană in aparență fragilă, dar in esență cu o tărie de oțel, având un discernământ foarte dezvoltat în ciuda anilor săi puțini la număr.

Un element de modernitate al romanului este caracterizarea Otiliei exclusiv prin comportamentism .

Romancierul renunță la a fi omniscient , așa cum era practica realismului, cititorul recepționând numai comportamentul fetei și anume fapte, gesturi, replici , fără a cunoaște cu exactitate gândurile fetei, afară de cazul când aceasta dorește să le împărtășească.

Scriitorul folosește această modalitate a comportamentismului în mod intuitiv deoarece numai în acest mod reușește să creeze în jurul fetei o atmosferă încărcată de mister.Această abordare are drept urmare reflectarea poliedrică a Otiliei în sufletul celorlalte personaje .

Moș Costache o înconjoară cu dragoste , în timp ce Pascalopol și Felix se luptă pentru un loc în inima ei.

Privirile celorlalți membri ai familiei care fac parte din clanul Tulea,receptează deformat chipul Otiliei , din cauza modului în care receptionează comportamentul fetei.Stănică Rațiu spune că fata dorește căsătoria cu Pascalopol deoarece „ umblă după avere”.

Aglae Tulea e convinsă că fata nu urmărește decât să-l amețească pe moș Costache pentru a beneficia de averea lui și în felul acesta să-i păgubească pe ei de moștenire.

Cititorul receptează perspectiva din care privește Aglae, precum și insinuările făcute de Stănică cu neîncredere.

Autorul folosește de asemenea ambiguitatea, care este un procedeu modern la nivelul eroilor săi.

Această noțiune are semnificația unei situații comportamentale ivite din împrejurările felurite prin care trec oamenii în decursul vieții.

Se conferă în acest mod personajelor o complexitate deasupra mediei . Personajele construite în acest mod rețin atenția cititorului, personalitatea lor este o dilemă, iar rațiunea încearcă să găsească motivații semnificative.

Un astfel de personaj ambiguu este Otilia, ambiguitatea ei rezultând în primul rând din comportamentul său.Fata oscilează oscilează o vreme îndelungată, cu argumente logice pentru o alegere sau alta, între dragostea pentru Felix și afecțiunea pentru Pascalopol.

După o discuție cu Otilia, Felix rămâne derutat și are impresia că Otilia are un suflet în care nu poate pătrunde nimeni .

Ceea ce făcea ea ,” poate din cochetărie” nu spunea lui Felix că îl iubește, ci numai se apăra de învinuirea că nu-l iubește.” Iar pe de altă parte îi explică lui Felix de ce ține la Pascalopol . ” Pascalopol nu crede că-l iubesc.El se poartă cu mine așa cum s-a purtat când eram mică, de cinci ani.Mi s-ar părea curios să fie altfel”

Otilia este aceeași, și totuși mereu alta, trăsăturile sale morale depinzând de personajul care îi realizează portretul.Ea este o persoană admirată de colegii de la Universitate, urâtă de Aglae și Aurica, iubită sincer de Felix și Pascalopol ,curtată grosolan de Stănică.

Trăsăturile ei caracteristice se descoperă prin tehnica pluriperspectivistă, fiecare personaj al romanului având o anumită opinie despre Otilia.Otilia este un punct mobil într-o lume incremenită în tipare din care nu poate ieși.

Fata este caracterizată direct de către scriitor, dar alte trăsături se reliefează prin autocaracterizare și indirect folosindu-se fapte, vorbe, relațiile sale cu alți eroi ai cărții, mediu de viață .

Femeile aveau unele limite pe care le impunea societatea în mjlocul căreia trăiau, iar libertatea pe care o câștigau era plătită cu dușmănia pe care le-o nutreau celelalte femei care nu avuseseră curajul să depășească barierele impuse sexului frumos, care trebuia să fie doar un element docil de decor.

Trăsăturile fizice ale Otiliei se dezvăluie treptat, în tot cuprinsul romanului.La inceput ni se prezintă „un cap prelung și tânăr de fată,încărcat cu bucle, căzând până la umeri”, o fată subțirică cu brațe delicate.

Portretul ei fizic este realizat în tehnică balzaciană „ Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani.Fața măslinie, cu nasul mic și ochii albaștri, arăta și mai copilă între multele bucle și gulerul de dantelă.”

Mediul de viață al Otiliei ne dă indicii privitoare la comportamentul acesteia, dezordinea din camera ei poate fi un semn al instabilității ei emoționale legate de transformările prin care trece pentru a deveni din copil femeie, al firii ei nebunatice care urăște constrăngerile ce îi sunt impuse

„ Sertarele de la toaletă și de la dulapul de haine erau trase afară de diferite grade și-n ele se vedeau, ca niște intestine colorate, ghemuri de panglic, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie și tot soiul de nimicuri de fată.”

Costache Giurgiuveanu are grijă de Otilia și o crește, dar nu are curajul să o facă moștenitoarea sa o cauză probabilă fiind avariția sa, iar alta teama de reacția surorii sale Aglae, în ciuda faptului că are o slăbiciune față de tânără .

Zgârcenia lui reprezintă o constrângere în evoluția tinerei, nesiguranța traiului zilnic după decesul bătrânului făcând-o să accepte „atențiile” lui Pascalopol care era fermecat de frumusețea și gingășia fetei.

Situația ei de copil orfan, determină o mare parte din reacțiile sale, neîncrederea evidentă în persoane la care a observat o atitudine duplicitară în ceea ce o privește este în fond o metodă de autoapărare, de supraviețuire într-un mediu care nu a fost favorabil pentru ea, unde era clar că nu putea să-și împlinească visele.

Otilia nu cerea decât șansa să fie eliberată de închisoarea în care trăia, să-și poată hotărâ singură soarta, să nu depindă în mod fundamental de nimeni, să nu existe momente în care să poată fi șantajată să se întoarcă la o anumită situație din care căutase să iasă.

„Drama Otiliei e că Pascalopol nu-și poate realiza instinctul patern decât într-o expersie erotică.El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soț”

Pascalopol crede că fata este „o mare ștrengăriță”, „un temperament de artistă, o femeie gingașă ce merită ocrotirea mea”.

Afecțiunea Otiliei față de Pascalopol se manifestă prin gesturi mărunte, fiind un fel de joacă în care fata imită gesturile unei mame.

„Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura ușor umerii, privindu-l cu o grațioasă maternitate”.

Gesturi materne are și față de alte persoane pentru care nutrește afecțiune, adică pentru Felix și moș Costache.

Moșierul Leonida Pascalopol a devenit una dintre persoanele care intrau în casa lui moș Costache în mod obișnuit datorită simpatiei evidente pe care o încerca pentru Otilia, ce era un amestec între sentimente paterne și o pasiune de îndrăgostit „ N-aș putea să-ți spun dacă iubesc pe domnișoara Otilia ca părinte sau ca bărbat „, se confesează el la un moment dat.

Pascalopol este cel care-l sfătuiește pe moș Costache să o înfieze pe Otilia, argumentându-i bătrânului că fata ar putea fi sprijinul lui în caz de nevoie și că poziția ei în societate este incertă din cauza situației neclare în care se găsește.

Călinescu spunea că „ Otilia e eroina mea lirică, proiecția mea în afară, o imagine lunară și feminină”.Fata își asumă rolul de ocrotitoare a tânărului Felix, fiind mișcată de soarta lui, în care vede o reflectare a propriului destin.

Ea este cea care îl introduce pe tânăr în „cuibul de viespi” reprezentat de familia Tulea și îi deschide ochii asupra caracterului persoanelor care fac parte din acesta.

Otilia este plină de feminitate, un model adolescentin ce exercită o adevărată fascinație asupra lui Pascalopol, care este fermecat de frumusețea și gingășia fetei, ca și asupra lui Felix care vede în ea viitoarea lui tovarășă de viață.

Dar Otilia își cunoaște bine destinul, care este acela al unei ființe tolerate, ce trabuie să își rezolve singură problemele existențiale.

Prospețimea , delicatețea și franchețea de care dă dovadă sunt cele mal puternice motive de admirație din partea tânărului Felix care îi poartă o dragoste romantică, plină de sensibilitate și delicatețe.

Cu toate că Otilia nutrește sentimente de caldă simpatie față de tânăr, ea este o ființă obiectivă și își dă seama că această apropiere între ei , nu poate dura o veșnicie, ci se va sfârși la un moment dat.

Preferă deci să rămână cu Pascalopol, pentru care nu are aceași atracție, dar care știe că o va putea ocroti rămânând liberă iar atunci când va simți nevoia să plece de lângă el nu se va împotrivi.

De aceea, ea decide să-i lase o intrebare perpetuă lui Felix, ce s-ar fi întâmplat dacă situația lor s-ar fi prezentat diferit și dacă ar fi rămas împreună.Imaginea pe care o are Felix despre Otilia este aceea a unei ființe a cărei structură sufletească i-a rămas neconoscută, ea neputând fi încadrată în nici un tipar.

Criticul literar Ov.S.Crohmălniceanu ajunge referitor la personajul central al cărții la următoarele concluzii „ Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii una copilăroasă, tandră, lilială a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux și având nevoie de protecție a lui Pascalopol, o a treia „fe-fetița” plină de tact a lui moș Costache, în sfârșit, cea de-a patra „zăpăcita”, „dezmățata”, „străina” de care vorbește mătușa Aglaia.”22

Aceeași părere despre Otilia o are Stănică „ Ca Otilia sunt sute. Numai să-ntinzi mâna. Nostimă fată, delicioasă, dar ușuratică, cheltuitoare, e femeia care să te ruineze”și până la urmă are un pic de dreptate, averea lui Pascalopol scăzând simțitor la încheierea aventurii sale cu Otilia .

Opțiunea ei finală pentru traiul în America de Sud îi reliefează firea aventuroasă, receptivă la nou, dornică să încerce mereu senzații tari, să descopere noi provocări în viață.

Sensibilitatea ei aparte este dovedită de dragostea pentru muzică, ea dorind să se perfecționeze în acest domeniu artistic.Este o floare ce își descoperă treptat mireasma, o „rara avis” printre tinerii generației sale.„ Otilia este fata nubilă, cum îi spune prozatorul ,fermecătoare și imprevizibilă, dornică să călătorească și să fie adorată.

Ar putea fi până la urmă o Madame Bovary în mediu românesc, dar nimic nu este sigur cu această tânără orfană care trăiește într-un mediu ostil”

Otilia este surprinsă în plin proces de transformare, de maturizare trecând de la tânăra fată, la viitoarea femeie ale cărei trăsături încep să transpară până la sfârșitul romanului

Libertatea interioară la care râvnește este foarte greu de atins din cauza conjuncturilor în care este prinsă ca într-o plasă de păianjen.

Deși în aparență multe dintre actele ei nu au o justificare logică, una dintre cele mai puternice dorințe ale fetei este cea de a fi liberă”.Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.

Aceasta dorință și în replica referitoare la condiția ei de fată, pe care ar schimba-o oricând cu cea de băiat, stiut fiind faptul că regulile care se impuneau în acea perioadă băieților erau mai relaxate „Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea să fiu băiat”

In cursul unei conversații cu Felix ,Otilia își spune părerea sinceră despre condiția femeii din acea societate „Noi fetele, Felix suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul meu merit e că îmi dau seama de asta”.

Otilia își asumă libertatea de a nu se conforma regulilor stricte ale societății în care trăia și îsi asumă consecințele ce decurg din acest fapt.

Cea mai importantă figură a clanului Tulea este Aglae, ea fiindu-ne prezentată ca soția lui Simion Tulea și mamă a trei copii:Olimpia, Aurica și Titi.

Nici o trăsătură pozitivă nu ne relevă autorul cu privire la doamna Tulea, chiar dragostea pentru progeniturile sale influențează în rău evoluția acestora.de exemplu faptul că îl încurajează pe Titi să se legene după crizele lui va agrava boala acestuia, iar pe Aurica o încurajează în căutarea ei perpetuă pentru a găsi un pretendent.

Concepția ei despre relațiile care trebuie să existe între părinți și copii sunt foarte bine detaliate de propriile sale cuvinte „ Copilul să asculte de mama lui, fiindcă nimeni mai mult decât mama lui nu-i dorește decât binele. Dragoste! Fleacuri! Pe vremea noastră nu era asta. După nuntă, vine și dragostea”

Ea nu poate înțelege trăirile pe care le avea de exemplu Felix, care i se par mofturi, deoarece inima ei este rece, nestrăbătută măcar de un fior care ar putea s-o facă să reacționeze așa cum nu este” potrivit”.

Portretul ei este realizat de George Călinescu de la sosirea lui Felix in casa lui moș Costache, deoarece sora lui Giurgiuveanu era un personaj foarte important în desfășurarea ulterioară a acțiunii.Este evidentă repulsia și dezaprobarea autorului față de această femeie a cărei înfățișare dezagreabilă îi prefigurează în bună măsură caracterul.

Doamna Tulea este o femeie între două vârste, cu o figură pe care și-au pecetea vârsta și răutatea „ Fața îi era gălbicioasă, gura cu buze subțiri acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari”

Îmbrăcămintea ei neagră vrea să dea o impresie de sobrietate, eleganță și dezvăluie dorința de a fi impunătoare, de a impresiona, de a produce impresia că este o adevărată doamnă.

Cu toate aceste încercări de a părea ceea ce nu este în realitate, grotescul personajului reiese din fiecare replică pe care o dă celorlalți eroi ai romanului, chiar calitatea de mamă iubitoare pe care încearcă să și-o revendice este distructivă pentru propriile progenituri, iar sfaturile sale reprezintă pentru copiii săi niște poveri, nu îndemnuri spre a cuceri un loc în societate.

Dragostea ei este o iubire otrăvită și tot ceea ce atinge cu scopul chiar bine intenționat de a ajuta este sortit eșecului.

Venirea lui Felix trezește uimirea doamnei Tulea, care încearcă să-i trezească lui moș Costache îndoieli cu privire la decizia lui de a-l găzdui pe Felix și totodată îl ironizează, încercând să-i inițieze instinctul de conservare propriu unui avar , prin aceste cuvinte simple , ce se referă în mod ascuns la cheltuielile ce trebuie făcute pentru a întreține un orfan „ Așa? se miră Aglae. N-am știut: faci azil de orfani”

Constatând că nu poate să-și impresioneze fratele, deoarece i s-a dat replica în privința lui Felix și a venitului acestuia, deci nu era un concurent la averea lui Giurgiuveanu, următoarea țintă pe care încearcă să o lovească este Pascalopol ,pe care încearcă să-l facă gelos „o să aibă Otilia cu cine se distra”

Satisfacția doamnei Tulea a fost foarte mare când a putut să rostească aceste cuvinte, ea sperând că prin apariția lui Felix fiica sa avea o șansă în plus să se căsătorească.

Între Aglae și fratele se remarcă, chiar de la inceputul romanului existența unui conflict latent, generat de averea pe care o posedă moș Costache.

La un moment dat, Aglae îl jignește pe Giurgiuveanu, spunând că acesta este senil și insinuând că ar avea o relație nepotrivită cu fiica sa vitregă .

Cuvintele prin care Aglae încearcă s-o discrediteze pe Otilia lasă urme în sufletul lui Felix, împărțit între dragostea lui pentru fată și bârfele clanului Tulea, de care era influențat fără să realizeze aceasta.

Doamnei Tulea i se pare în virtutea drepturilor pe care le are ca rudă, că această avere îi aparține și ca urmare trebuie să aibă grijă ca banii să nu se risipească, pentru a putea în viitor să-și „aranjeze convenabil copiii”

După moarte lui Giurgiuveanu, ea intuiește că ar putea câștiga bani de pe urma lui Felix și îi propune rămânerea în casă .

„Dumneata, cum ești singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plăteai lui Costache poți să-mi dai mie și stai la noi sau, dacă vrei rămâi acolo, unde nu te supără nimeni”

„Întrebările Aglaei se subordonează unui procedeu stilistic numit de retoricile vechi interogație figurativă.Aglae nu așteaptă un răspuns de la Giurgiuveanu sau Pascalopol; întrebările ei,exprimând ciuda sau nemulțumirea , le sunt adresate special pentru a-i pune în dificultate și a le cerceta reacțiile sufletești”

Ura ei față de educație poate fi ușor explicată prin faptul că progeniturile sale nu sunt capabile să ajungă oameni importanți și de aceea, dușmănește pe orice tânăr care va deveni cineva de seamă folosindu-și capacitățile intelectuale , resurse cu care copiii săi nu sunt înzestrați .

Replica doamnei Tulea referitoare la cei care studiază este revelatoare, referitor la concepția ei „Mai dă-o -n plata Domnului de carte, că doar n-am să te fac filozof.Cine citește prea mult se scrântește”, îi spune ea lui Titi, care nici nu se omora cu învățătura.Referitor la îndeletnicirile intelectuale, ea concluzionează

„ De ce să meargă tinerii la universitate?Dacă au un venit, să-și găsească o slujbă acolo și gata”, ea considerând că este suficient să obții suficienți bani pentru a-ți duce existența

„ În materie de educație, teoretizează darea din coate.Despre băiat se plânge ” l-a lăsat corigent iar… îl persecută … fiindcă el e timid, nu e îndrăzneț ca alții”

Din paragraful anterior reiese faptul că ea nu atribuie insuccesele școlare ale fiului adevăratului motiv și anume boala psihică a lui Titi, ci faptului că aveau profesorii ceva cu el.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război nu este altceva decât o lungă confesiune, ce cuprinde jurnalul lui Ștefan Gheorghidiu, care se afla pe front în mijlocul bătăliilor din primul război mondial , acest jurnal începând cu mărturii intime.

Naratorul realizează o introducere a amintirilor în realitatea concretă reprezentată de prezent, în modul în care memoria involuntară oferă axceste rememorări conștiinței, ceea ce conferă impresia de autenticitate a trăirii.

Această operă, deși este un jurnal, prezintă o structură interesantă. El are două părți, care sunt corespunzătoare celor două „nopți” din titlu, prima făcând analiza unei pasiuni, a unei gelozii, iar a doua, ce relatează experiența războiului.

Unitatea romanului este o problemă de sens deoarece experiența îngrozitoare pe care o trăiește în război din cea de-a doua parte a cărții îl ajută pe protagonist să realizeze că a comis o eroare în momentul în care a dat o prea mare atenție propriei drame sentimentale.

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război prezintă povestea unei iubiri caracterizate de gelozie , desfășurate în preajma primului război mondial și care se consumă din interior , eroul narator fiind unul dintre personajele principale.Subiectul este reprezentat de rememorarea etapelor prin care a trecut iubirea dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa Ela.

Personajul Elei nu poate beneficia din start de o caracterizare obiectivă, având la bază atât mărturiile proprii, precum și pe cele ale celor din jur, deoarece imaginea sa este fragmentata dediscursul și gandirea eroului masculin.

Ea reprezintă tipul omului comun , care se îndrăgostește de o persoană superioară din punct de vedere spiritual , la al cărui univers încearcă să acceadă fără succes, făcând compromisuri pentru a deveni ființa ideală pentru persoana iubită.

Ela e privită cu admirație de lumea universitară din care făcea parte și Gheorghidiu „ era adorată de toți camarazii căci înfrumuseța toată viața studențească. Făcea totul cu pasiune” La începutul romanului aflăm că cei doi s-au căsătorit din dragoste, nici unul dintre ei neavând o avere care să-i pună la adăpost de încercările pe care sărăcia le aduce iubirii.

Ela simbolizează idealul de iubire către care tinde cu ardoare Ștefan Gheorghidiu și este văzută numai prin ochii soțului care este însetat de iubirea absolută și care este incapabil să facă concesii sentimentale.”Cei care se iubesc au dreptul de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Ea nu este văzută ca o individualitate conturată ferm, ci este tot timpul prezentată în relația cu soțul ei.

Trăsăturile fizice ale Elei sunt puțin reliefate , dar suficiente pentru a sugera frumusețea tinerei.Dragostea ei pentru Ștefan era așa de mare încât deși „ avea oroare de matematici” îl însoțește pe Ștefan la cursuri de neînțeles pentru ea „ numai ca să fim împreună(…) și asculta, o oră pe săptămână, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial.”

Trăsăturile morale transpar în mod indirect, prin prisma bărbatului aflat în căutarea siguranței referitoare la faptul că soția sa îl înșeală. De altminteri, acest roman începe cu dilema lui Ștefan „ Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșeală”.

În prima perioadă a căsătoriei, ei duc o existență liniștită, consecință a unei vieți aproape de sărăcie, cel mai mari bucurii ale lor fiind „ excursia la Moși, ștrengăria de a ne da în călușei, de a mânca floricele și de a bea un țap de bere”.

O moștenire venită pe neașteptate le schimbă în totalitate viața celor doi eroi ai acestei opera literare.Gheorghidiu descoperă că soția sa poate fi pragmatică și că în procesul ce a urmat cu rudele lui , ea ține morțiș ca ca Ștefan să nu facă nici o concesie, și să nu renunțe la nici un procent din moștenire.

El este uimit de această transformare a nevestei sale pe care ar fi dorit-o „ mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare , plăpândă și având nevoia să fie ea protejată,” nu să privească totul cu interes.

Ela se adaptează mult mai rapid la noua existență, lumea mondenă fiind impresionată de această figură proaspătă. „ Zău, e încântătoare!  iar Ela era fericită și surâdea ca o școlăriță…era orgolioasă că place unei femei pretențioase”

Ștefan este tentat să condamne purtarea soției sale pe care o consideră ispitită de „ lux și superficialitate”.

Ela îl îndeamnă pe soțul său să intre în afaceri, dar acesta renunță ușor și se întoarce la studiul filozofiei, ceea ce o face pe eroină să exclame” Uf…și filosofia asta”.

Femeia dobândește o pasiune pentru cumpărături și lux și încearcă să-l schimbe și pe Ștefan, care nu dorește să se desprindă de preocupările sale filozofice.

Fidelitatea ei este din ce în ce mai pusă la îndoială de Ștefan,în mintea căruia orice privire sau gest care se adresau unui anume domn din cercul lor recent de prieteni devine o adevărată nenorocire.

Pe parcursul romanului, Ela își pierde aura de femeie unică, devenind treptat o femeie oarecare în ochii soțului său.

Frumusețea este singura calitate a Elei care este scoasă în evidență atât de soțul ei, cât și de alte personaje. De exemplu colonelul exclamă „ Frumoasă femeie!”.Unii bărbați s-ar fi simțit măguliți de complimentele primite de soția lor, dar acesta nu este cazul lui Ștefan care se enervează și devine suspicios.

Eroarea majoră pe care o face Gheorghidiu este faptul că a considerat-o pe soția sa ca fiind o parte a lui și nu i-a dat posibilitatea să-și dezvolte propria personalitate.Ela este într-un fel prizonieră a lui Ștefan și paradoxal și el este prizonierul și victima pasiunii sale pentru soția sa.

În cuprinsul romanului nu se găsește nici un pasaj referitor la frământările interioare ale Elei, dar acest lucru este normal în condițiile în caare autorul a ales să privească tot ceea ce se întâmpla doar din perspectiva lui Ștefan.

Nicolae Manolescu evidențiază în „ Arca lui Noe” modul subiectiv în care scriitorul face construcția eroinei „ Nu Ela se schimbă ( poate doar superficial, dându-și arama pe față( cum se spune după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan.”

Ov.S. Crohmălniceanu face următoarele constatări referitoare la relația existentă între cei doi soți „ Între cei doi soți , nu există, de fapt, o comunicare sufletească autentică. Obiectul pasiunii lui Gheorghidiu e o femeie foarte frumoasă, dar și foarte comună: copilăroasă, sensibilă, înclinată însă și spre o cicăleală măruntă,stăruitoare, alintată, care ascunde în fond egoism și suficiență.

Eroul e urmărit la seminarii, controlat permanent ca nu cumva să flirteze cu colegele”1. Lipsa dialogului între cei doi soți la un moment dat amplifică ruptura dintre cei doi care nu mai găsesc cum să creeze o punte între sufletele lor.

Romanul prezintă eșecul experienței eroului care a crezut că lipsa grijilor de natură materială îi va aduce fericirea și liniștea de care avea nevoie pentru a trăi în lumea sa. Dar gelozia de care ajunge să fie stăpânit îi face viața un calvar, iar conștiința lui este obsedată de analiza pe care o face fiecărei mișcări a soției sale.

Pasiunea de care este stăpânit ajunge să-i guverneze viața până la începerea războiului, care îi modifică scara valorilor.

Conform sistemului filozofic ale cărui idei le împărtășea Ștefan, care spune că adevărul nu poate fi aflat niciodată, iar simțurile sunt înșelătoare, s-ar putea spune că , nici pe Ela n-o va putea cunoaște cu adevărat nimeni, niciodată

O a doua figură feminină realizată de Camil Petrescu în proza sa este doamna T., personaj principal al romanului Patul lui Procust, scris de autor la scurt timp după succesul repurtat cu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război .

Prozatorul a realizat prin doamna T. o a doua femeie de afaceri în literaratura română, prima femeie de acest tip fiind personajul Mara din romanul omonim al lui Slavici.

Doamna T este o business-woman, un personaj modern, care este integrat în mod corespunzător în spațiul temporal specific perioadei interbelice.

În afară de simțul practic care îl are în comun cu personajul lui Slavici, ea se poate caracteriza printr-o inteligență sclipitoare, o cultură deosebită , și cunoștinte de specialitate în domeniul de afaceri în caree excelează.

Prima impresie se referă la faptul că materialul pare așezat la întâmplare, dar documentele sunt de fapt ordonate în funcție de semnificația pe care o au.

Perspectiva narativă se realizează prin intermediul eroilor Fred,Ladima, doamnaT, Emilia, dar și a scriitorului ce-și exprimă ideile în subsolul paginii.

Realitatea e privită din diverse unghiuri, ca o reflectare a relațiilor existente între personaje.Doamna T este posesoarea unor calități extraordinare precum inteligență dezvoltată, frumusețe, cinste, mândrie măsurată, modestie.

Doamna T își spune povestea în paginile romanului depănând amintiri „ din fragedă tinerețe” Acum cincisprezece ani eram, cum se spune astăzi, cea mai frumoasă fată din orășelul nostru.”

Ni se spune că doamna T se căsătorește la vârsta de optsprezece ani cu un tânăr inginer, pleacă în Germania, divorțează, și se întoarce acasă.

Viața interioară a doamnei T. poate fi cel mult bănuită, dar nu descifrată: "Eu n-am nimic de spus", mărturisește personajul la un moment dat.

Scrisorile ne introduc doar în universul trăirilor sale sufletești, nu îl străbat în întregime, deoerece doamna T era o persoană de o discreție rar întâlnită .
După acea căsătorie care s-a încheiat cu un divorț, care a fost justificat printr-o sumară caracterizare a fostului ei soț:” nu l-am iubit m-a dezgustat cel dintâi “, ea nu mai are încredere în căsnicie.

Iubirea, după cum îi răspunde lui Fred, “mă atrage Poate că e singurul rost al unei vieți mărginite, comune, cum e viața noastră. Și-mi place dar știu că nu durează”.

După divorț are numeroase dificultăți materiale și stă cu o prietenă, în condiții foarte modeste care o marchează.

Ea se autocaracterizează în acea perioadă „ Devenisem acră, de dezgust trezit de umilințele înghițite și neajunsuri”. La început se angajează ca dactilografă, apoi pătrunde într-o afacere cu mobilă.

Doamna T a avut norocul de a primi de la viață o șansă pe care a stiut sa o valorifice din plin. Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână avea un magazin de mobilă și artizanat.

Tânăra femeie i-a propus doamnei în vârstă o colaborare: cea dintâi aducea importul de mobilier modern și în același timp a solicitat postul de „directoare"; cealaltă doamnă aducea spațiul comercial și chiria plătita la zi.

Doamna T. a comandat in Germania garnituri de birou din nuc și din plăci groase de stejar, etajere asimetrice, biblioteci cubice de arțar placat și lăcuit, lămpi de interior, impunand, în mod treptat în București noul stil cubist.

Colaborând cu un specialist german și câțiva lucrători pe care i-a adus din Târgu-Mureș, a înființat pe Șoseaua Iancului un atelier unde se produceau mobilă și obiecte moderne.

Doamna T. era cea care indica direct modelul ce urma să fie executat de meseriași sau întocmea schițe proprii, controlând intregul proces de productie: „ Munca aceasta – spunea femeia atunci când era întrebată -înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însumi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase.”

Doamna T este tipul de feminitate modernă, prezența ei exercitând o adevărată fascinație asupra bărbaților , fiind o femeie frumoasă, inteligentă și nu în cele din urmă, independentă din punct de vedere financiar , deoarece era proprietara acestui magazin de mobilă stil.

Comenzile pentru ceea ce se producea în atelier au venit mai întâi de la bănci, apoi, tot mai mulți bucureșteni au început să-și mobileze locuințele in spiritul vremii.

Realizase venituri atât de însemnate înct, in doi ani, după cum menționa Fred Vasilescu, își construise în parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanți, o locuință foarte modernă, cu două apartamente pe car le închiria și unul pentru ea.

Universul preferințelor sale dezvăluie o atmosferă caracterizată printr-o reală distincție: „imi place lumina apoi pământul. . cartea rochia .. fructele zăpada tot ce e neprefăcut". Punctele de suspensie sugereaza nu atât ezitarea, nesiguranța, cât greutatea de a vorbi despre sine, de a se dezvălui în fața altor oameni, deoarece în acest fel misterul ei era dezvăluit..
Portretul fizic al tinerei femei este realizat din unghiuri diferite, fiind dependent de personajul care o privea . Prietenii lui Fred Vasilescu o considerau „urâtă".

Uneori, atunci cand era serioasă, lui Fred însuși i se părea că este dizgrațioasă, dar când surâdea „vag indurerat totdeauna" devenea de „o feminitate fără pereche”; îl atrăgea mai ales freamătul ei continuu „nervoasă, vie, mobilă, mlădioasă psihologicește, ca o panteră gânditoare" iar corpul ii părea a fi statuia unei zeițe, pe care o contempla ca pe o pictură.

Autorul îi realizează un portret fizic detaliat „ nu înaltă și insultător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei (…) era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului”. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate, cu ochi albaștri ca platina,lucind, fremătând de viață, care, când se fixau asupra unui obiect , îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime.”

Zbuciumul ei interior este autentic. Fraza care este rostită de tânărul D.: “E îngrozitor câți barbați sunt îndrăgostiți de tine” – o revoltă sufletește, pentru că nu poate înțelege atitudinea lui Fred Vasilescu: “Dacă sunt intr-adevăr excepțională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai un joc al întâmplării toată iubirea? Și dacă el mă prețuiește ca pe singura femeie al cărei suflet a stat față-n față cu al lui, atunci pentru ce acum e in brațele alteia?”

În această operă literară Camil Petrescu prezintă un model de feminitate, o persoană sensibilă și delicată, care este un adevărat omagiu adus femeii” extrem de emotivă,alternând o sprinteneală nervoasă cu lungi tăceri melancolice”.

Autorul îi conferă toate atributele unei femei superioare , un model pentru celelalte femei.

Pentru Fred, ea este femeia care se detașează de toate celelalte, femeia iubită. Sentimente profunde de dragoste nutrește și doamna T în privința lui Fred. Dragostea lor este copleșitoare, îi face pe amândoi să uite de tot ce există în jur și este tainică, deoarece lumea e „ atât de rea… neînțelegătoare”

Maitreyi este una dintre cele mai importante lucrări ale lui Mircea Eliade care este unul dintre marii scriitori români, care a fost, de asemenea filozof și istoric al religiilor.

Tema pe care o are acest roman este iubirea incompatibilă, această poveste amintind despre istoriile celebre precm ar fi Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda , Perpessicius fiind de părere că datorită acestui roman „ Mircea Eliade a sporit cu unul seria miurilor erotice ale umanității”.

Toate aceste întâmplări se desfășoară într-un jurnal interior al descoperirii dragostei: „jurnalul descoperirii unui dublu necunoscut. Maitreyi nu e o iubita oarecare, e o iubită (pentru Allan) fără pereche, unică într-o existență. Și este Indianca. Cam ceea ce e pentru Ragaiac al lui Gib I. Mihăescu rusoaica. Allan nu este, firește, la prima lui aventură amoroasă. Însă numai prin Maitreyi descoperă adevărata dragoste. Iar prin dragoste se introduce în misterul sufletului indianˮ

Printre operele lui se află La țigănci, Nuntă in cer, Domnișoara Cristina și altele.

Maitreyi, este personajul principal feminin,singular,pozitiv,real creat de Eliade în romanul omonim.Eroina a avut ca izvor de inspirație realitatea,reprezentnd tipul femeii hinduse fiind caracterizată de scriitor , atât în mod direct (de către narator sau de alte personaje), cât și in mod indirect (prin nume,felul de a vorbi, statut său social, vestimentație, comportament sau relația pe care o are cu celelalte personaje).

Personajul este construit într-o manieră realistă, remarcându-se prezența a numeroase calități și defecte atât fizice cât și de caracter.

Prin caracterizare directă, aflăm faptul că Maitreyi este o fată de 16 ani, fiica omului de afaceri Narendra Sen.

Fata este o persoană foarte inteligentă, cu o cultură vastă,  având înclinații spre literatură și filozofie.

Totodata, Maitreyi este „ o ciudată” având în vedere povestea de iubire pe care susținea că a trăit-o cu un copac, numit „ șapte frunze”.

Prin caracterizarea indirectă, ce rezultă din nume și din descrierea vestimentației, aflăm că Maitreyi este o indiancă pură, care respectă cu mare strictețe regulile specifice ale lumii din care face parte.

De multe ori avem prezentă în text imaginea vizuală, care ne descrie imbrăcămintea purtată de aceasta, sari-urile ei, care sunt un element foarte des întâlnit in text.

„ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent care trăia, s-ar fi spus prin miracol, nu prin biologie(…) nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid(…) și în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete.”

Tot prin caracterizare indirecta, care provine de aceasta dată din comportament, se spune că Maitreyi este o fată iubitoare și ascultătoare. De asemenea ni se relevă faptul că eroina este persoana lucidă din cuplul format care cunoaște urmările pe care le poate avea povestea sa de dragoste, deoarece cunoaște foarte bine interdicțiile existente în lumea sa.

Femeia care este legată profund de civilizațiile străvechi este văzută ca o întruchipare a Marii Zeițe a Pământului –Mamă, iubirea având pentru ea în primul rând semnificația sacrificiului și a rodniciei: „ Mă leg de tine, pămânule, că eu voi fi a lui Allan, și a numeni altuia.Voi crește din el ca iarba din tine(…) Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. “

Datorita timpului pe care îl petrece alături de Alan, Maitreyi începe să se indrăgostească de acesta,ajungând să comita fapte de care nu se credea capabilă din cauza aceste iubiri.

Chiar dacă ea este o fată ascultătoare, față de părinții ei, demonstrând acest lucru de mai multe ori, atunci cand dragostea pune stăpânire pe sufletul ei, ajunge la unele fapte pe care nu s-ar fi gândit nimeni că le-ar putea face vreodată. Un exemplu este atunci cand se culcă cu vânzătorul de fructe, doar pentru a fi exclusă din societatea căreia îi aparținea și a putea fi din nou cu Allan.

Prin caracterizarea directă, rezultată din vorbele celorlalte personaje, adica din cee ce povestește Allan, la început, in ochii acestuia, Maitreyi este doar o fată “cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin,ca un fruct trecut in copt”, culoarea acesteia neplăcându-I lui Allan.

Odată cu trecerea timpului, iar sentimentele lui Allan ajungând să fie puternice, acesta o vede drept foarte frumoasă, mai mult, acesta îi ia apărarea în fata acelora care o văd precum o văzuse și el la inceput.

„ Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic al cuvântului.”

Iubirea lui Maitreyi și a lui Allan este o iubire imposibilă, între protagoniști aparținând unor culturi diferite, cu valori diferite o iubire care nu s-a putut împlini în primul rând din cauza diferențelor existente între cei doi eroi.

Într-un studiu referitor la roman, Pompiliu Constantinescu a realizat un portret convingător al fetei „în centrul romanului este figura imaterială și totuși de o prezență carnală atât de vie a Matreyiei.Ființă umană și aspirație metafizică, naivitate animală și trecere lunară printre nori diafani, ingenuitate și rafinament, pudicitate și îndrăzneală impetuoasă, pachet de senzații forte și prelungire de vis magic, consumare de simțuri și ecou de adorație magică”.

Un alt roman al lui Mircea Eliade care succită un viu interes este Nuntă în cer, în care leitmotivul este tot dragostea.

„ Cel mai izbitor lucru în cazul noilor cupluri „adamice“ din Nuntă în cer (Ileana-Mavrodin și Lena-Hasnaș) îmi pare astăzi natura – cum să-i spun? – franco-britanică a bărbaților (legați oarecum și de maniera evocativă de tip Mateiu Caragiale) și sufletul rus al femeii. Vreau să spun că, în timp ce masculinul evoluează (cel puțin până la un punct, atunci când se declanșează pasiunea) în tiparele siguraței de sine, ale calmului donjuanic, puțin flegmatic, puțin tandru sau pasional, soarta femeii pare pecetluită din capul locului: patimă, suferință, eșuare.”

Ileana/Lena este un amestec fermecător de nehotărâre și neliniști, de dileme, presimțiri care sunt inexplicabile și insolvabile, care își desfășoară destinul prin patima cu care se dăruiește și prin refuzul maternității.

E semnificativ faptul că, în relatarea lui Hasnaș, ea își face apariția în roman având în mâini romanul lui Tolstoi, Anna Karenina, iar soarta își face încă de la început presimțită prezența: „ – Erai cât pe-aci să te zvârli sub roțile trenului ca în romanul dumitale, îi spusei eu râzând […] – Așa se omoară Anna? întrebă ea, parcă mai neliniștită. Mă surprinse familiaritatea ei cu eroina cărții pe care o citea […] Rămase gânditoare, copleșită. Își duse mâna la frunte și oftă; gestul acela dezamăgit pe care îl fac copiii când vor să semene cu cei mari. Trenul alerga acum mai repede. O văzui cum se uită pe fereastră și cât de mult o înspăimântă întunericul de afară“.

Dacă bărbatul, în ambele ipostaze înfățișate în roman, oferă imaginea clasică a seducătorului nepăsător care nu se gândește decât la cucerirea femeilor („mă gândeam câți ani îi cheltuisem stupid, printre femei și cărți, trăind în aventură, la întâmplare” declară Mavrodin; „Aveam o singură dorință, afirmă Hasnaș: să trăiesc, prin orice mijloc, bine, să fiu bogat, să fiu de capul meu. În privința femeilor și a dragostei, mai ales, eram poate un cinic“) destinul femeii pare acela de a-și consuma erosul printr-o combustie care devine ușor morbidă: „Mi-a spus doica, răspunse cu simplitate, că voi avea la început o dragoste mare, care mă va duce aproape la moarte“

Eugen Simion o vede pe Lena/Ileana o „creație din stirpea eroinelor lui Turgheniev“, după cum dreptate avea și O. Șuluțiu atunci când observa că lucrarea „Nuntă în cer” este o replică autohtonă a lui Maitreyi. Iubirea ce se naște între Mavrodin și Ileana, pe de o parte, și dintre Hasnaș și Lena, pe de alta, prezintă totuși caracterele universale ale pasiunii umane în general.” Ileana/Lena este o eroină din familia Beatricei și a Roxanei, așa cum era și Maitreyi…“

„ Și totuși: “… de ce-i spui Nuntă în cer? m-a întrebat profesorul (Nae Ionescu, n.n.). N-am știut, atunci, să-i răspund cum trebuie. Pentru că Nuntă în cer exprimă ambiguitatea întregii situații, ar fi trebuit să-i răspund. Cerându-și iertare Ilenei, romancierul încearcă, prin acest titlu, să-și justifice purtarea: asumând destinul lui de «creator» în ordinea spiritului, scriitorul spera că “nunta» la care visa Ileana se va împlini totuși undeva, într-o lume trancendentă, în cer, in aeternum. Dar, dacă ar fi putut afla de acest titlu, Ileana l-ar fi înțeles altfel; ea trăise de la început nunta în cer; pentru ea, asta fusese «dragostea perfectă»; o nesfârșită beatitudine, un raptus, o desăvârșită unire, căreia, în sine, nu-i lipsea nimic. Dar pentru Ileana o asemenea nuntă în cer nu era condiția indispensabilă unei împliniri ulterioare, care o privea numai pe ea. Nu era vorba, așa cum greșit a putut crede Mavrodin, de un instinct specific feminin, cel al maternității, pentru că atunci nu se înțelege de ce Ileana își părăsise soțul după ce acesta îi ceruse să aibă un copil […] Nu maternitatea ca atare era implicată aici, ci dorința – de natură mistică – de a întrupa “nunta în cer” integrând-o în sfera vieții, într-un anumit sens, sacrificând din nou viața… Într-un anumit sens, încercam să suprind în acest roman «eternul feminin», așa cum putea fi intuit de un român cu oarecare înțelegere a sensului sacramental al existenței “.

2.3Psihologia personajului feminin din romanul interbelic

Personajele literare nu pot fi reduse la o psihologie statică, deoarece o anumită tipizare a calităților dă impresia unei anumite lipse de imaginație. „Balzac însuși nu și-a subordonat în mod integral personajele unor structuri dominante, în spatele cărora pier ca individualități spre a ilustra o categorie umană. “

Începând de la trăsăturile fizice și până la viața lor interioară, personajul prezintă o unitate în mișcare ce poate fi caracterizată drept contradictorie care subliniază în mod evident dependența strictă ce se stabilește între caracter și realitatea socială.

Lev Tolstoi a realizat o dezvoltare a ideii enunțate mai sus, pe care a exemplificat-o în cadrul romanelor pe care le-a scris, menționând faptul că fiecare om poartă cu el „germenul tuturor însușirilor omenești și dă la iveală când unele, când altele și adesa nu seamănă deloc cu sine însuși, rămânând mereu unul și același”.

Această intuiție a fost confirmată de psihologia modernă, deoarece elementele particulare, secundare sau latente ale personalității umane pot fi integrate în trăsăturile generale prin intermediul unei interacțiuni între atitudine și aptitudini.

Scriitorii au ajuns deci la concluzia că un personaj nu trebuie creat realizându-se o raportare la o schemă abstractă ci este necesar să fie creat în legătură cu condiționarea psihologică, din punct de vedere istoric și din punct de vedere social a naturii omenești.

Se poate spune că din punct de vedere psihologic existau în perioada interbelică două tipuri diferite de femeie, cea care păstra valorile tradiționale și care era supusă bărbatului regăsită în mod preponderent în mediul rural și femeia care își căuta propria identitate și independență, care își cerea dreptul la educație și la tratament egal cu bărbatul, ce era influențată de noile concepții apărute în Europa acelor timpuri care era întâlnită mai ales în orașe.

Femeia din perioada interbelică din marile orașe este o ființă emancipată, care are încă puternice constrângeri datorită concepțiilor patriarhale existente în societatea românească.

Femeia era interesată de evoluția modei , de farduri și de politică, însă era ușor incomodată de sarcinile existente în gospodărie acestea fiind cele mai expresive portrete ale femeii în presa interbelică românească.

Perioada interbelică a dat posibilitatea româncelor să facă cel mai abrupt salt de la statutul de femeie de casă la cel de doamnă de societate, împreună cu toate privilegiile pe care acest fel de emancipare le aduce: pantaloni, părul tuns, posibilitatea de a face sport alături de bărbați ori de a se plimba cu bicicleta.

Ziarele și revistele acestei perioade țineau o neobosită cronică a acestor schimbări, care erau însoțite de toate dilemele pe care le aduceau aceste modificări în statutul femeii.

„Femeile, la rându-le, să nu uite că rolul lor principal și covârșitor rămâne tot acela de stăpână a căminului, de îndrumătoare a copiilor, care vor forma generația nouă a acelora ce trebuie să poarte înainte făclia progresului în domeniul științific, dar și în cel moral, mai ales în cel moral“, scria, la 4 ianuarie 1930, în ziarul „Universul.

Schimbările apărute în societate au adus evoluția personalității majorității femeilor deci au inclus modificări ale psihologiei reprezentantelor sexului frumos.

Această transformare a fost reflectată în majoritatea romanelor create în epoca interbelică, cele mai evidente manifestându-se în romanele psihologice.

Un autor reprezentativ din acest punct de vedere este Camil Petrescu despre care se poate spune că a creat atât un tip de femeie care avea încă puternice legături cu modul tradițional în care era privită o femeie, aceasta fiind Ela Gheorghidiu cât și femeia modernă prin excelență, evoluată din punct de vedere psihologic, doamna T.

În romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Camil Petrescu surprinde drama intelectualului care este în căutarea absolutului sentimentului de iubire, care este dominat de incertitudini în privința celei pe care a ales-o să îi fie pereche . Ștefan Gheorghidiu reușește să se se salveze prin recunoașterea faptului că există o dramă mult mai puternică decât presupusa lui catastrofă sentimentală aceea a omenirii care trăiește spectacolul unui război absurd și nemilos care este văzut ca iminență a morții.

Ela este personajul feminin al acestui roman, și simbolizează idealul de iubire către care aspiră cu atâta putere Ștefan Gheorghidiu. Femeia creată de autor este construită doar prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face nici un fel de concesii sentimentului de care se simte cuprins, neputând fi considerată o individualitate distinct ci numai o proiecție a ideii de iubire a protagonistului..

Este evident fapul că portretul Elei s-ar fi relevat altfel dacă jurnalul care constituie acest roman ar fi fost scris de femeie, deoarece perspectiva din care erau privite evenimentele ce au condus la schițarea profilului doamnei ar fi fost alta.

Este foarte posibil ca eroina să se fi simțit încorsetată la un moment dat în această căsnicie în care prima egoismul lui Ștefan care dorea ca femeia să fie o prelungire a lui, iar moștenirea pe care Ștefan a primit-o să îi fi oferit posibilitatea să scape din acea colivie care s-a dovedit a fi prea copleșitoare pentru ea și aspirațiile ei care nu contau pentru soțul său.

Personajul principal feminin din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ,Ela Gheorghidiu este diferită de celelalte creații ale lui Camil Petrescu prin faptul că ea rămâne la finalul romanului o taină la fel de mare ca la începutul acestuia.

Portretul ei este conturat în mod exclusiv de Ștefan, se bazează pe observațiile și destăinuirile acestuia, toate reacțiile și mișcările ei fiind redate cititorului prin prisma soțului său.

Referindu-se la realizarea acestui portret Sanda Radian spunea: „Profilul psihologic contradictoriu al personajului feminin se încheagă din gama de impresii a eroului, realitatea personajului rămânând învăluită în tăcere și mister”

În același sens, Nicolae Manolescu afirmă în Arca lui Noe : ,, Noi n-o cunoaștem în fond pe Ela decât prin intermediul lui Ștefan și , înainte de a încerca să ne facem o idee corectă despre ea ,trebuie să reușim sa-l înțelegem pe el.”

Dar chiar Ștefan este nehotărât cu privire la unele aspecte cum ar fi dormitul nemărturisit la Anișoara sau interesul brusc avut de Ela în privința afacerilor pe care l-a piedut pe parcursul evoluției sale.

Refuzul Elei de a avea un copil demonstrează cel mai evident contradicțiile existente în interpretările lui Gheorghidiu.În situația în care paternitatea ar fi fost nesigură, poate tocmai acest refuz ar fi fost o dovadă de onestitate față de soțul său.

Există însă și posibilitatea ca cel vinovat de această situație să fie Ștefan, iar Ela să se simtă nesigură în privința lui, din cauza comportamentului său destul de ciudat, soțul său având o fire schimbătoare, care în cele mai multe situații nu convine femeilor, mai ales în situația în care se simt dependente de un bărbat.

Iubirea lor a apărut inițial din satisfacția pe care a resimțit-o orgoliul lui Ștefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la Litere iar el, student la filozofie, era „măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente, și cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

Trăsăturile fizice ale eroinei sunt puțin scoase în evidență , dar ceea ce l-a impresionat pe Ștefan și i s-a părut definitoriu pentru fată au fost „ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar”.

Convingerea inițială a lui Ștefan era aceea că Ela, care era profund îndrăgostita de el, este capabilă de orice sacrificiu și de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul chiar dacă cursurile la care lua parte alături de el nu o interesau.

Se poate spune că Ela a fost la început pentru Ștefan doar un trofeu, o păpușă care trebuia să fie atrasă de personalitatea bărbatului și impresionată de realizările sale.

Viața relativ modestă din prima etapă a căsniciei a fost pe placul lui Ștefan deoarece soția sa nu avea ochi decât pentru el, care o considera demnă să îi fie alături și să împărtășească cu ea poezia iubirii absolute, fără condiții și compromisuri.

O moștenire nesperată lăsată de o rudă, aduce bogăția în casa soților Gheorghidiu, ceea ce va conduce în mod treptat la deteriorarea relației dintre cei doi soți, acest fapt fiind cauzat de incapacitatea lui Ștefan de a se adapta la o lume cu care simțea că nu are nimic în comun.

Ștefan a descoperit cu uimire faptul că soția sa este subjugată de problemele pragmatice, având un accentuat spirit practic și că în procesul care urmează între rude din cauza testamentului care conțnea ambiguități, eadorește cu îndârjire ca soțul său să nu renunțe la niciun procent din moștenire.

Acest fapt se poate datora faptului că Ela a fost până atunci săracă, iar averea îi aduce un sentiment de siguranță care nu îi putea fi oferit în alt mod , potrivit concepției ei obiective referitoare la lumea în care trăia.

Se poate spune că Ela era o persoană ancorată în acele vremuri, o persoană cu picioarele pe pământ, preocupată de securitatea sa din punct de vedere material, iar Ștefan era opusul său, o persoană mereu cu capul în nori, pentru care nu erau importante decât nevoile spirituale și aspirația către cuplul perfect.

Ștefan este uimit de această atitudine a soției sale, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată".

Spre deosebire de protagonist, Ela s-a adaptat rapid la cerințele acestei societăți de care se simte atrasă o calitate a sa fiind posibilitatea de a pătrunde cu interes într-un mediu necunoscut, pe care era curioasă să îl descopere.

Suferind influența mondenă a Anișoarei, care era verișoara cu Ștefan și măritată cu un moșier bogat, Ela învață să fie interesată de modă, de distracții nocturne sau escapade, ,, era fericită și surâdea ca o școlăriță, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretențioase".

Despre vechii prieteni cu care cuplul avea relații în trecut nici nu mai putea fi vorba, ei nu erau suficient de bine îmbrăcați și nici nu ar fi avut posibilități materiale ca să facă față noilor localuri pe care le frecventau acum soții Gheorghidiu, pentru abandonarea acestora Ela găsind o motivație: ,, aceste despărțiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor”.

Se poate afirma că din acest punct de vedere o trăsătură psihologică definitorie pentru Ela este egoismul care la ea se manifestă în această formă.

Deoarece era preocupată de prezența lor în această lume, Ela nu se mulțumește doar cu înnoirea propriei vestimentații, ci se ocupă și de ținuta lui pentru ca acesta să poată reflecta bunăstarea lor.

Eroul are senzația că simte ,, cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările și admirațiile ei, de mine”, iar cei doi nu mai discută probleme filozofice, care constituiau preocuparea fundamentală a lui Ștefan, nu mai petrec mult timp împreună și Elei nu-i mai este suficientă iubirea lor.

O trăsătură definitorie a Elei este dorința de a cunoaște oameni noi, de a nu fi închisă doar în cercul strâmt relației sale cu Ștefan de a avea o viață socială are să îi ofere încredere în forțele proprii și să îi dovească faptul că și ea este important, că personalitatea sa poate fi apreciată. .

Ștefan se chinuie îngrozitor, deoarece este conștient că nu poate trăi fără soția sa , de aceea afirmă el ,, viața mi-a devenit curând o tortură continuă".

Ștefan Gheorghidiu analizează noua comportare a Elei, cu precădere din cauză că în casa Anișoarei cunoscuseră ,, un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei", care le învăța pe doamne un dans nou, la modă, tangoul și care fusese adus de război de prin cabaretele Parisului și care făcea parte acum din ,, banda noastră".

Fiind sociabilă și dorincă de a cunoaște noi oameni și în mod implicit experiențele acestora de viață, rod al prezenței anterioare a acestora într-o lume care nu îi fusese accesibilă pînă în acel moment, Ela comunică cu cei prezenți, mai ales cu licențiatul în drept Gregoriade.

Acest fapt minor pentru majoritatea oamenilor provoacă o adevărată furtună în sufletul lui Gheorghidiu și generează o serie infinită de suspiciuni în legătură cu fidelitatea Elei.

Deși este considerat de unii critici a fi un „martir” care îndură în tăcere suferințele pe care i le provoacă în mod inconștient soția sa , Ștefan Gheorghidiu este mai curând bărbatul care nu face nimic pentru a-I spune Elei ce anume îl deranjează din comportamentul ei și a stopa această presupusă metamorfozăa soției sale.

 Criticile pe care le face la adresa soției puteau fi înlocuite cu discuții sincere, care să îi dea posibilitatea Elei de a se apăra de acuzațiile pe care Ștefan i le aducea. 

Ela este încântată de excursia la Odobești deoarece o privește ca pe o oportunitate de a testa modul în care s-a adaptat la cerințele noii sale vieți, în timp ce lui Gheorghidiu îi displace excursia însă nu face nimic pentru a nu participa ,deci și el se complace mondenităților, fiind dornic să urmărească din exterior evoluția soției sale.

Așezarea Elei la masă lângă curtenitorul domn G, gesturile familiare de a mânca din farfuria lui, disperarea care i se citea pe chip atunci când bărbatul stătea de vorbă cu altă femeie sunt numai câteva repere ale comportamentului monden al tinerei soții, care lui Gheorghidiu îi demonstreză faptul că soția sa a devenit o mare cochetă, interesată de bărbați străini .

Ștefan observă cu atenție mimica și gesturile Elei atunci când pare deznădăjduită că nu se află în atenția domnului G, constatând cu mare uimire că „ochii albaștri de copil erau tulburi și își mușca îndurerată, deseori, buza de jos, moale și roșie".

Ștefan este deprimat, deoarece fusese convins fde faptul că Ela îl iubea cu adevărat, și că ea ar fi putut să simtă durere sau bucurie numai pentru el, însă observa cu amărăciune că „ochii ei sunt gata să plângă pentru altul".

Chiar și acest fapt ar putea fi doar o impresie nefondată a lui Ștefan, care căuta motive să se convingă că are dreptul de a fi infidel fiindcă soția sa a călcat prima condițiile pe care el le pusese la baza relației lor.

Drama lui are în  centru imposibilitatea lui totală de a comunica , de a găsi o cale prin care să își mărturisească Elei sentimentelepe care le încerca.

Prin natura sa, el îi refuză Elei dreptul de a avea propria personalitate și concepții, de a gândi cu propria minte.Femeia ar fi trebuit să accepte toate ideile sale și să fie alter-ego-ul lui feminin deoarece în acest mod și-a imaginat el iubirea perfectă.

Ela este capabilă să urmeze acest model până la un moment dat, însă până la urmă realizează faptul că are dreptul și ea la o viață proprie, neinfluențată de maniile și concepțiile lui Ștefan.

  Chiar și în momentul în care își dă seama că-și provoacă o suferință inutilă, că vede prea mult rău acolo unde nu e, Ștefan neagă cu vehemență că ar fi gelos, susținând faptul că el este doar lucid .Gesturile Elei, care pentru ceilalți erau considerate banale, îl determină pe naratorul – personajsă să afirme: „

Sunt clipe când ura și dezgustul meu față de femei devin atât de absurd că socotesc că de la oricare dintre ele te poți aștepta la orice”.

S-ar putea spune că Ela are o înclinație naturală spre infidelitate, așa cum susține Ștefan? Opinia personală este aceea că eroul se face vinovat de misoginism și ar fi fost incapabil să comunice cu majoritatea femeilor, nu doar cu Ela.

Infidelitatea Elei nu este probată, ea este doar presupusă de soțul său, în schimb infidelitatea lui Ștefan este recunoscută chiar de acesta,dar scuzele pe care și le găsește au legătură cu lipsa lui de încredere în Ela sau cu dorința pe care o are de a o umili.

Se pot da , în acest sens, câteva exemple: flirtul cu doamna cu părul alb, despre care afirmă că și-ar fi dorit să fie mai tânără, faptul că se închide la un eveniment într-un birou cu altă femeie, aducerea în casă a unei femei ușoare și momentul în care sub pretextul obținerii unor informații despre Ela și-o face amantă pe una dintre prietenele ei.

Atunci când Ștefan o anunță că vrea să divorțeze, Ela este consternată deoarece se considera nevinovată și respinge toate insinuările pe care le face soțul său, jură că nu știe despre ce vorbește el, îi argumentează punându-I în față faptul că toate femeile din cercul lor se comportă la fel că ea și bărbații lor nu se supără pentru asta.

Între cei doi soți intervine o tensiune stânjenitoare, consecință a rupturii sufletești care avusese loc între ei odată cu discuția referitoare la divorț, nu-și vorbesc vreme de două săptămâni, iar la o petrecere Ela se simte umilită și jignită deoarece Ștefan face curte în mod ostentativ altei femei, motivând că „m-a silit să dansez cu ea".

Fiind respinsă de soț prin tot comportamentul pe care îl are acesta, căutând să se consoleze, Ela consolidează prietenia pe care o are cu Anișoara , se îmbracă amândouă la fel "ca să-și sporească frumusețea, una blondă, alta brună, cum își sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecție".

Drama din sufletul lui Ștefan crește în intensistate atunci când, întorcându-se pe neașteptate acasă după două săptămâni de absență, Ștefan nu o găsește acasă pe Ela, nu are nicio informație referitoare la ea și realizează faptul că simte în suflet un pustiu imens și este cuprins de o deznădejde crâncenă: „n-aș fi dorit nici celui mai cumplit dușman al meu să caute în zorii zilei și să sufere cum sufeream eu".

Veselă și nevinovată, nerealizând cutremurul care se produsese în sufletul lui Ștefan, Ela își face apariția acasă pe la opt dimineața, însă nu reușește să rostească nicio explicație, fiindcă el este foarte nervos și o izgonește, făcând o afirmație care contrazice toate faptele petrecute până în acel moment și anume „niciodată femeia aceasta nu mă iubise".

Ela își calcă pe inimă și acceptă să divorțeze de soțul său deși se consideră nevinovată și jignită de bănuielile lui, fapt ce se va confirma.

După un timp în momentul în care răstoarnă din greșeală un teanc de cărți, Ștefan găsește printre ele un bilet care fusese trimis de Anișoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât moșierul plecase la țară și îi era urât să rămână singură, fără a avea o companie plăcută, biletul având data de 15 februarie, adică exact seara când se întorsese el de la Azuga și nu își găsăse soția acasă.

La început Gheorghidiu interpretează faptul că pe un plan care fusese pus la cale de ele, pentru a-i adormi bănuielile, apoi revine la sentimente mai bune și se îndoiește de motivul pentru care ar fi recurs Ela la o astfel de stratagemă.

Ca urmare încearcă să afle de la Iorgu, soțul Anișoarei, dacă în februarie fusese într-adevăr plecat la moșie iar Ela dormise la ei, dar nimeni nu mai ținea minte data exactă, deoarece trecuseră patru luni de atunci.

De aceea, caută să se împace cu Ela și atunci când Ștefan Gheorghidiu pleacă la Dâmbovicioara, fiind concentrat în armată, ca sublocotenent, aranjează ca Ela să poate petrece vara la Câmpulung, aproape de regimentul său, de unde ea îi scrie aproape în fiecare zi.

În capitolul intitulat „Ultima noapte de dragoste" care încheie prima a romanului, Ela îl cheamă „negreșit" la Câmpulung „sâmbătă sau cel mai târziu duminică".

Lui Ștefan femeia i se pare schimbată, iar atitudinea pe care o are Ela o consideră studiată, cu scopul de „a face impresie" și-l surprinde din nou pe Ștefan cu pretențiile ei pragmatice.

Eroul o consideră egoistă și impertinentă, deoarece se arată îngrijorată pentru viitorul ei în cazul în care el și-ar pierde viața în război și îi amintește faptul că ea l-a iubit și atunci când era sărac, apoi îl roagă să treacă pe numele ei „o parte din lirele englezești de la Banca Generală".

Privit din punctual de vedere al unui om obișnuit, care este preocupat de siguranța zilei de mâine acest fapt este ceva normal, care denotă numai dorința de a se proteja în cazul unor evenimente neprevăzute, deci cu siguranță nu poate constitui un fapt condamnabil din perspective majorității oamenilor.

Ștefan îl vede în Câmpulung pe domnul Gregoriade și din acel moment pentru el nu mai există umbră de îndoială referitor la faptul că acesta , „venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant" și ca urmare se hotărăște să-i omoare pe amândoi.

Locotenent-colonelul pe care-l întâlnește în mod întâmplător îl obligă să se întoarcă la regiment, salvând fără să știe viața Elei, așa că Ștefan nu-și duce la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuși amanți.

Atunci când este rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce în București și este primit de Ela cu amabilitate și „ o serie întreagă de demonstrate, care altădată m-ar fi înnebunit de emoție și plăcere", arătându-se excesiv de grijulie. Acest fapt ar putea fi o consecință a dorinței ei de a-I fi de folos, de a-I arăta lui Ștefan faptul că își amintește de vremurile lor bune și este dispusă să o ia de la început, să încerce să reia comunicarea din momentul în care aceasta fusese întreruptă.

El se simte acasă, lângă Ela, înstrăinat definitiv, fără a găsi în el nici o urmă din iubirea de altădată : „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată" și-i propune Elei să se despartă, deși cândva, afirmă el „aș fi putut ucide pentru femeia asta […] aș fi fost închis din cauza ei, pentru crimă".

Își dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel", sau o persoană mai supusă, are să se plieze mult mai bine pe idealul său de femeie.

Ela i se pare acum banală, ca o reproducere a unui tablou original, „ceva uscat, fără viață". Intelectual lucid, interiorizat și analitic, în mod evident în căutarea absolutului în dragoste, Ștefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă, iar dezamăgirea lui este cu atât mai profundă în momentul în care realizează că acest ideal este imposibil de atins.

Un personaj din literatura interbelică al cărui portret psihologic este realizat în alt mod decât precedentul este Otilia din romanul lui George Călinescu.

În tipologia extrem de diversă a romanului Enigma Otiliei, Otilia Mărculescu este cu siguranță  ingenuă, fiind unul dintre cele mai moderne personaje feminine din literatura noastră, reprezentând misterul, un echilibru fragil destul de fragil între copil și femeie.

Personalitatea Otiliei este complexă, autorul romanului conferindu-i mai multe dimensiuni, fiind un personaj cu un temperament aparte, sensibilă, cu un suflet de artistă, capabilă să facă mulți bărbați cu caractere diferite să se îndrăgostească de ea.

Otilia este diferită de majoritatea personajelor din roman al căror caracter este deja format, evoluția sa psihologică fiind caracterizată în devenire, în continuă transformare, fiind o reprezentantă a categoriei personajelor mobile.

„Otilia aduce o psihologie aflată în plin proces de sedimentare, un comportament de n iraționalism tulburător.Otilia nu are nici o enigmă, cum lasă titlul cărții să se înțeleagă.Rostul lui e de a sugera procesele unei anumite vârste”

Fata este este feminitatea surprinsă în procesul ei de formare, conturată în mod remarcrcabil de scriitor. Prezența diafană a Otiliei este cea care învigorează și luminează atmosfera apăsătoare și sumbră a casei în care locuiește ea răspândind în jurul său grație, delicatețe, tumult de pasiuni oferind celorlalte personaje motive de meditație .

În reliefarea personalității Otiliei, autorul utilizează tehnica modernă a perspectivelor, a oglinzilor, și a observației psihologice. Otilia evoluează în existența sa, din perioada care a fost surprinsă în roman între Pascalopol și Felix, iar trăsăturile ei sunt accentuate în mod treptat, pe parcursul desfășurării firului epic, cu fiecare intrare în scenă, fațetele prezentate fiind uneori contradictorii, schimbând părerea pe care cititorul și-o crease cu privire la acest personaj.

La începutul romanului, Otilia este caracterizată direct de către autor care îi realizează portretul fizic ale cărui detalii dau sugestii referitoare la  delicatețea,  inocența și dorința de a se face plăcută a tinerei, pe care autorulu o numea eroina mea lirică și despre care afirma că este „ fata subțirică, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect.”

La sosirea lui Felix în București, Otilia îl întâmpină cu bucurie, “întinzându-i cu franchețe un braț gol și delicat.”, văzând în el un viitor tovarăș, un prieten care i-ar putea fi confident.

Personajul este definit prin multiple modalități și anume fapte, gesturi, limbaj, reacții comportamentale, dar și prin mediul în care își desfășoară existența, autorul scoțând în evidență multiple fațete ale personalității sale. 

Camera fetei este cea mai concludentă oglindă a temperamentului și pasiunilor sale fiind consemnat faptul că, partiturile, parfumurile, cărțile și obiectele vestimentare sunt risipite într-o dezordine grațioasă, care nu deranja privitorul, în deplin acord cu temperamentul ei plin de exuberanță.

Otilia dă dovadă de o profundă înțelegere a realităților existente în epoca în care trăiește, realizând faptul că că o fată nu poate să răzbată singură, într-o lume a bărbaților, de aceea mărturisește:„Oricât de independentă aș fi , simt nevoia unei ocrotiri”

Psihologia modernă a evidențiat faptul că prin trăiri care prezintă un anumit grad de specificitate, procesele emoționale vor reflecta circumstanțe reale de viață, secvențe atestate ale existenței umane.

Deși are un comportament care poate derutant pentru unii cititori, adolescenta este capabilă de emoții puternice și de gesturi generoase făcute pentru persoanele care îi sunt apropiate.

Ea reușește datorită firii sale complicate să trezească atât pasiuni, cât și resentimente, în special în relațiile cu celelalte personaje.

Pe Pascalopol îl respectă, considerându-l un salvator, un protector în fața atacurilor murdare la adresa ei care nu conteneau, venite din partea familiei Tulea.

Pe Moș Costache îl iubeșteîn mod sincer, intersul ei cu privire la sănătatea bătrânului fiind real, nu ca urmare a averii pe care o are acesta.

Otilia este capabilă să își stăpânească adevăratele sentimente, fiind generoasă cu Aurica (deși este evident pentru oricine că aceasta o invidiază pentru farmecul feminin) și tolerează cu stoicism răutatea Aglaei, pe care nu o taxează așa cum ar merita pentru modul în care bătrâna se comporta.

Față de Felix, pe care îl consideră cel mai apropiat prieten, Otilia are gesturi tandre, chiar materne, îl iubește sincer, dar nu vrea sa stea în calea unei cariere de excepție la care tânărul ar putea accede datorită calităților sale.

Acesta poate constitui unul dintre motivele pentru care-l părăsește, alt motiv foarte important fiind acela că a dorit să rămână în amintirea lui tânără, frumoasă și enigmatică, deoarece procesul natural de îmbătrânire umană o înspăimântă.

Cu o uimitoare maturitate care nu este caracteristică vârstei ei biologice , Otilia îi mărturisește băiatului : „Felix, noi, femeile, nu trăim decât 5-6 ani”. Este o încercare de autocaracterizare, ca și atunci când tânăra încearcă să-i explice motivele pentru care nu pot rămâne împreună, deși dragostea lo este reciprocă : „ am un temperament trist, mă plictisesc repede și sufăr când sunt contrariată.”

Finalul romanului amplifică taina ce înconjoară acest personaj enigmatic pentru majoritatea celorlalte . Felix contemplă cu nostalgie o fotografie în care nu o mai recunoaște pe adolescenta de odinioară, constatând cu tristețe platitudinea femeii, care se schimbase foarte mult în anii de când nu o mai văzuse.

Cu toate acestea rîmâne o întrebare: oare numai Otilia s-a schimbat în timpul scurs de la despărțire sau și Felix a devenit altul, care nu mai este interest de descifrarea enigmei reprezentată de Otilia?

Otilia este unul din cele mai controversate personaje din literatura română, iar acest lucru poate fi explicat prin tehnica modernă de construcție folosită de autor, deoarece este vorba de relativizarea imaginii personajului prin tehnica oglinzilor paralele (viziune poliedrică).

Eroina se reflectă în mod diferit în conștiința personajelor cu care relaționează, fiecare dezvăluind o fațetă a alcătuirii sale . Pentru Moș Costache este „fetița mea”, copilul pe care nu l-a avut și pe care a învățat să îl iubească, Pascalopol o consideră o artistă, o femeie în devenire, capabilă să îl înțeleagă, în timp ce pentru Felix ea reprezintă prima iubire, său idealul feminin.

Otilia se reflectă deformat în conștiința clanului Tulea, care este incapabil să-i înțeleagă comportamentul nonconformist. Pentru ei toți este o persoană tolerată, ca și Felix, pe care trebuie să o supravegheze ca să nu poată intra în posesiaaverii lui moș Costache.. Cu răutatea ei proverbială, de „babă absolută”, Aglae o considera „o dezmățată, o stricată,”, care este capabilă să farmece bărbații în timp ce Stănică Rațiu vede în ea „o fată deșteaptă, cu spirit practic.”

Toate aceste perspective diferite asupra personajului sunt reunite de autor într-o imagine unitară, prin intermediul căreia conturează unul dintre cele mai fascinante personaje ce au fost create în proza românească.

Metode și procedee didactice utilizate în predarea personajului feminin, la clasele de liceu

Metode moderne versus metode tradiționale

Literatura, care este în mod categoric o ramură a artei, este privită din punct de vedere didactic dilematic deoarece nu este încă destul de clar stabilit ce direcție principală trebuie urmată în școală: predarea sau receptarea literaturii?

De obicei , prin predare este înțeleasă emiterea unor informații privind o realitate, ceea ce reprezintă un proces în care emițătorul deține un rol activ, iar receptorul un rol pasiv. În cazul unei opere literare este vorba despre comunicarea unor impresii ale emițătorului, care dorește ca aceste judecăți să fie însușite de elevi ca fiind interpretările cele mai releante pentru opera literară în cauză.

Obiectivul principal pe care îl are studierea limbii și literaturii române în învățământ este cel de a dezvolta competențele în ceea ce privește comunicarea scrisă și orală a elevilor precum și familiarizarea acestora cu texte care sunt potrivite vârstei lor, fiind prin urmare accesibile la nivelul de înțelegere la care ajung într-o anumită etapă a vieții.

Se încearcă în același timp ca elevii să fie interesați să studieze alte texte din literatura română sau universală cu care pot fi realizate analogii, să fie stimulați să descopere frumusețea și valoarea pe care o au acestea.

„A înțelege literatura înseamnă a avea puterea de a raporta impresiile, trăirile autorului la propria ta experiență de viață, a stabili legătri nu numai cu cunoștințele cunoscute ci și cu emoțiile, simțămintele pe care le-ai trăit”

Scopul principal pe care îl are studierea literaturii române în perioada de formare timpurie a elevilor este cel de a realiza formarea unui om cu o cultură de bază, care să poată interacționa cu cei din jurul său și care să poată fi capabil să intre în legătură cu semenii săi.

Activitatea instructiv-educativă în școală este desfășurată în baza unor finalități, este pusă în practică utilizând un sistem de metode și procedee, apelând la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele obținute sunt verificate și evaluate prin strategii specifice.

Curriculum-ul școlar realizează o integrare a tuturor acestor componente, dintre care o poziție centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea finalităților educaționale.
Metoda poate fi definită conform lui I. Cerghit „drept un model sau un ansamblu organizat al procedeelor sau modurilor de realizare practică a operațiilor care stau la baza acțiunilor parcurse în comun de profesori și elevi și care conduc în mod planificat (programat) și eficace la realizarea scopurilor propuse.”

Elevii au numeroase particularități psihoindividuale, astfel încât seste impusă folosirea unei game cât mai ample de metode de predare care să poată să le valorifice potențialul. Semnificația metodelor adoptate este dependentă, în cea mai mare măsură, de utilizator și de contextul în care este folosită.

Specialiștii în domeniul metodicii au încercat să cuprindă în sisteme unitare marea diversitate a metodelor, criteriile folosite fiind diverse, unul dintre cele care au cea mai mare relevanță fiind cel istoric ce împarte metodele în tradiționale și moderne.

Practica a dovedit faptul că nu vechimea pe care o are o metodă este importantă, ci eficiența ei care reprezintă în mod cert o necesitate și constă în raportul existent între efortul depus și rezultatele obținute .

S-a constatat faptul că la o eficiență maximă se poate ajunge prin corelarea, conjugarea metodei cu obiectivul, conținutul procesului educațional și forma de organizare a învățământului care este un element al tehnologiei educaționale.

Reforma curriculară ce se realizează în România cuprinde și modificări efectuate la nivelul metodologiei care se poate utiliza, în favoarea activismului și a creativității, acestea fiind o consecință firească a mutațiilor care s-au făcut în zilele noastre, ce influențează societatea, ce sunt reprezentate de creșterea explozivă a informațiilor, creșterea rolului științei și ritmul accelerat al schimbărilor.

Un elev poate fi denumit activ în măsura în care nu mai este un simplu receptor, un destinatar al informației care este prelucrată de către profesor și încearcă să ajungă la noile cunoștințe prin eforturile sale, reorganizându-și cunoștințele pe care le-a dobândit, utilizând pentru acest scop operații superioare ale gândirii:analiză, comparație, sinteză, generalizare, abstractizare și concretizare.

De aceea, metoda este necesar să devină, dintr-o cale de cunoaștere care este propusă de către profesor, o cale de învățare realizată efectiv de elevi, cu sprijinul căreia aceștia să-și poată construi o personalitate autonomă, care este capabilă de o gândire critică și creativă.

Nici o metodă folosită nu este responsabiă de eșecul sau succesul didactic, deoarece ea este doar o modalitate de lucru ce devine eficientă numai prin priceperea profesorului și doar în măsura în care contribuie la atingerea scopurilor pe care cadrul didactic și le-a propus și în măsura în care reușește să facă lecția interesantă pentru elev.

Procedeul didactic este o secvență a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată de acțiune, astfel încât metodele apar ca ansambluri de procedee, ce sunt utilizate de profesor în funcție de oportunitatea lor într-o situație concretă de instruire.

Metodele tradiționale care sunt expozitive ori frontale ar putea conduce la impresia că nu ar mai fi în concordanță cu noile principii ce vizează participarea activă și conștientă a elevului, însă pot avea o valoare deosebită în condițiile existenței unui auditoriu numeros, ce prezintă un nivel cultural care să-i asigure accesul facil la mesajul informațional transmis raportat la unitatea de timp.

Metodologia didactică folosită în prezent este orientată în principal către implicarea activă și conștientă a elevilor în procesul propriei formări și realizarea stimulării creativității acestora. În acest context, prefacerile continue pe care le cunosc metodele de învățământ urmează câteva direcții foarte importante. Reevaluarea în mod permanent a metodelor tradiționale se referă la adaptarea lor în funcție de necesitățile existente și raportarea lor la evoluția științei.

1.Metodele de comunicare tradiționale sunt metode folosite de multă vreme, de heterostructurare, după cum le denumește Marc Bru, care menționează faptul că sub această etichetă sunt cuprinse metode destul de eterogene, care au însă în comun ideea conform căreia a preda înseamnă a transmite un volum de cunoștințe de la un știutor, profesorul, la un neștiutor, elevul, aceste metode având adevărate virtuți pedagogice, confirmate de-a lungul timpului.

Ele pot fi optimizate și pot fi adaptate cu succes noilor cerințe atât în sensul reconfigurării sistemului de procedee ce sunt utilizate, cât și prin modificarea acestora , ca urmare a încorporării unora noi.

Metodele tradiționale folosite și în prezent sunt: algoritmizarea, analiza gramaticală, exercițiul, observarea, lectura, expunerea, modelarea, prelegerea, comentariul literar, analiza literară, conversația, demonstrația, rezumatul, explicația, lucrul cu manualul.

Metodele tradiționale prezintă următoarele caracteristici principale:

– accentul este pus pe însușirea conținutului comunicării, având în vedere, în principal, latura informativă pe care o are educația.

– pe activitatea de predare a profesorului este considerată a fi cea mai important, elevul fiind privit ca obiect al instruirii, așadar comunicarea se realizează în mod unidirecțional.

-sunt în mod predominant comunicative.

-prezintă o orientare spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunoștințelor accumulate de elev

-au un caracter formal și contribuie la mărirea competiției

-stimulează motivația extrinsecă pentru învățare, fapt ce se referă la obținerea de elevi a aprecierii profesorului în condițiile în care își dau interesul să asimileze cunoștințele

-relația existentă între professor și elev este autocritică, disciplina școlară fiind impusă.

2.Metodele moderne, active, de autostructurare care au la bază conceptul de învățare activă, ceea ce presupune că se angajează operațiile de gândire și de imaginație și se apelează la structuri pe care elevul le utilizează ca pe instrumente în vederea unei noi învățări. Se pot considera activ-participative acele metode care sunt capabile să-i antreneze pe elevi într-o activitate, concretă sau mentală, ce prezintă puternice valențe formative și care are impact mare asupra dezvoltării personalității lor.

Metodele activ-participative pot fi considerate : problematizarea, instruirea programată, activitatea în grupuri mici, lectura anticipativă, sinectica, simularea, studiul de caz, învățarea prin descoperire, dezbaterea, jocul de rol, reflecția, brainstormingul, procesul literar; metode și tehnici ale gândirii critice: cubul, cvintetul, ciorchinele, metoda SINELG, predarea reciprocă, jurnalul cu dublă intrare, jurnalul de lectură, turul galeriei, metoda mozaic, metoda cadranelor, tehnica Știu-Vreau să știu- Am învățat, pălăriile gânditoare etc.

Exigențele pe care le are învățământul din zilele noastre , ce sunt provocate de existența modificărilor în plan social, necesită reconsiderarea rolurilor deținute de actorii ce sunt implicați în actul educațional și mutarea accentului de la profesor la cel care învață și a atribuțiilor care revin tuturor în aceste condiții, democratizarea relației exisente între profesor și elev, elaborarea unei fundamentări din punct de vedere teoretic privind managementul clasei, ca și diversificarea surselor de informare pe care le poate utiliza elevul.

Din aceste exigențe modificate se vor contura anumite atitudini ce se referă la metodele folosite, cum ar fi: îmbogățirea și diversificarea metodologiei didactice, punând accent pe promovarea celor activ-participative.

Pe lângă diversificarea propriu-zisă a metodelor utilizate , se impun deopotrivă în privința noilor modalități de valorificare a potențialului elevilor : utilizarea metodelor tradiționale în direcția activizării elevilor și accentuarea caracterului euristic al metodelor, îmbinarea metodelor de învățare individuală cu cele care folosesc învățarea prin cooperare ca și adoptarea unor metode și tehnici variate și îmbinarea acestora.

Constantin Parfene, în lucrarea Metodica studierii limbii și literaturii române în școală, menționa faptul că folosirea metodelor și procedeelor specifice procesului didactic al studierii limbii și literaturii române este necesar să fie determinată de realizarea unei învățări active, în care profesorului îi revine rolul unui ghid competent și abil, care să-și pună elevii în situații concrete de învățare, renunțând la recurgerea la expunerea obișnuită a cunoștințelor, a informației.

Metodele moderne ce sunt utilizate pentru înțelegerea operelor literare de către elevi au următoarele caracteristici:

-se acordă prioritate dezvoltării personalității elevilor, având în vedre latura formativă a educației;

-sunt focalizate pe activitatea de învățare a elevului, iar acesta devine subiect al procesului educațional;

-sunt centrate în mod special pe acțiune, pe învățarea prin descoperire;

– orientarea este spre proces;

-este prezentă flexibilitatea ceea ce încurajează învățarea prin cooperare și capacitatea de autoevaluare la elevi, evaluarea realizată fiind una formativă;

-stimulează motivația intrinsecă;

-relația ce se stabilește între profesor și elev este democratică, având ca fundament respectul și colaborarea, iar disciplina derivă din modul în care se organizează lecția

O altă clasificare a metodelor didactice poate fi efectuată după funcția didactică principală pe care o realizează:

– metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se remarcă:

a)metode prin care sunt transmise cunoștințele: expunerea, problematizarea, lectura etc…

b)metode al căror obiectiv este formarea unor deprinderi: exercițiul, lucrările practice etc

-metode de evaluare

a)după modul în care se organizează activitatea elevilor sunt metode frontale(expunerea, demonstrația), metode de activitate individuală(lectura), metode de activitate în grup(studiul de caz, jocul cu roluri), experimentul

b)conform tipului de strategie didactică : algoritmice( exercițiul, demonstrația) sau euristice(problematizarea)

c)după sursa pe care o au cunoștințele:din experiența milenară a omenirii, explorarea realității sau activitate personală

Pentru învățământul modern a devenit foarte importantă interactivitatea ce presupune faptul că procesul de învățare este însoțit în mod inevitabil de comunicare între profesori și elevi, sau între elevi.

De aceea, este necesar ca profesorii de azi să aibă un ansamblu de calități dintre care pot fi amintite: adaptare la noile cerințe, dorință de a se perfecționa în mod continuu, gândire flexibilă, creativitate.

Unele teorii consideră educația drept o activitate în care continuitatea este mult mai importantă în comparație cu schimbarea, însă situația actuală impune adaptarea în mod permanent la mediu, deoarece condițiile se schimbă foarte repede

Pentru ca un text să poată fi receptat în mod corespunzător de elevi pot fi parcurși în mod obișnuit următorii pași:

-se fac exerciții ce vizează audierea și lectura textului

-se identifică și se caracterizează personajele

-se stabilesc cel mai importante momente ale acțiunii

-se elaborează planul de idei

-se face o analiză a vocabularului utilizat în text și a punctuației

-se exprimă opinii referitoare la opera literară

-se realizează dramatizarea

-elevii elaborează compoziții pe baza textului ce pot consta în: rezumat, povestire, modificarea finalului, caracterizarea personajelor

– evenimentele și personajele pot fi surprinse în desene

Pentru a studia textul epic pot fi folosite mai multe metode de învățare, utilizarea uneia sau a alteia rămânând la latitudinea profesorului ce activează la clasa respectivă

Metodele moderne care sunt cele mai folosite pentru înțelegerea textelor din programa de limba și literatura română pentru liceu pot fi considerate următoarele:

1. Proiectul

Această metodă începe în clasă, fiind necesară definirea și înțelegerea sarcinii de lucru , eventual și prin începerea rezolvării acesteia și se continuă acasă de către elevi pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni în care elevul are permanente consultări cu profesorul cu privire la problemele pe care le întâmpină .

Proiectul este încheiat tot în clasă, aceasta realizându-se prin prezentarea în fața colegilor a unui raport vizând rezultatele ce au fost obținute și dacă este cazul, a aplicației care a fost realizată.

Proiectul este o formă activă, participativă care are în vedere și încurajează transferul de cunoștințe, capacități, oferă posibilitatea abordările interdisciplinare și consolidarea abilităților sociale pe care le au elevii.

Este deosebit de util atunci când profesorul este interest de accentuarea caracterului practic/aplicativ al învățării și de apropierea între discursul teoretic și experiența de viață a elevilor.

Avantajele pe care le prezintă utilizarea acestei metode sunt:

-oferă profesorului șansa de a distinge în ce măsură elevul folosește în mod corespunzător cunoștințele, instumentele, materialele pe care le are la sunt dispoziție pentru atingerea finalităților propuse;

-reprezintă o metodă alternativă de evaluare care scoate elevii și cadrul didactic din rutina zilnică

-dă posibilitatea elevilor de a acționa și a rezolva sarcini în mod individual sau în grup, realizându-se o autotestare a capacităților cognitive, sociale și practice.

Criteriile de apreciere a muncii elevilor pot fi negociate cu aceștia, iar evaluarea proiectului realizat presupune din partea profesorului foarte multă atenție. Sarcina cadrului didactic este aceea de a asista elevul/grupul de elevi pe durata desfîșurării proiectului , sfătuindu-i și încurajându-i în demersurile pe care le întreprind .

Este necesar ca profesorul să-i îndemne să reflecteze cu privire la activitatea pe care o desfășoară , asupra achizițiilor pe care le-au făcut (cunoștințe, aptitudini, atitudini, experiențe), să îi învețe cum să-și autoevalueze activitatea și progresul și să fie capabil să discute cu elevii despre dificultățile pe care le-au întâmpinat pe parcursul proiectului.

Cadrul didactic poate să alcătuiască fișe de evaluare în care să fie consemnate la anumite interval de timp observații și aprecieri asupra activității fiecărui elev/grup de lucru.

2.Portofoliul este un instrument care  îl ajută pe elev să realizeze o autoevaluare. Portofoliul poate reprezenta o “cartea de vizită” a elevului, prin i care cadrul didactic îi poate urmări progresul la o anumită disciplină, pe parcursul unui interval de mai lung de timp. La începutul acestui demers educativ este realizeaza un diagnostic cu privire la necesitățile elevului de învățare cu scopul de a stabili obiectivele și criteriile de evaluare.

Portofoliul va include : sumarul; lucrările pe care le va realiza elevul individual sau în grup; rezumate; eseuri; articole; referate; fișe individuale de studiu; proiecte și experimente; temele de zi de zi; probleme rezolvate; teste și lucrări semestriale; chestionare de atitudini; fotografii care reflectă activitatea desfășurată de elev individual sau împreună cu colegii săi; autoevaluări scrise de elev sau de membrii grupului; interviuri de evaluare; alte materiale, hărți cognitive, contribuții la activitate care reflectă participarea elevului/ grupului la derularea și soluționarea temei date; obiective viitoare ce pornesc de la realizările ale elevului/grupului, având ca bază interesele și progresele înregistrate; comentarii suplimentare și evaluări făcute de profesor, ale altor grupuri de învățare și/sau ale altor părți interesate, de exemplu părinții.

3. Tehnica 3-2-1. Denumirea acesteia provine din faptul că elevii scriu:

3 termeni (concepte) referitoare la ceea ce au învățat,

2 idei despre care și-ar dori să învețe mai mult în continuare și

o capacitate, o pricepere sau o abilitate pe care ei cred că au dobândit-o în urma activităților de predare-învățare.

Tehnica 3-2-1 poate fi considerată ca o bună modalitatea de autoevaluare care are efecte formative în planul învățării realizate în clasă.

Aceasta este o modalitate de a afla rapid și eficient care au fost efectele proceselor de predare și învățare, deoarece are valoare constatativă și de feed-back. Pe baza existenței conexiunii inverse externe, profesorul poate regla procesele de predare viitoare, îmbunătățindu-le și poate elabora programe compensatorii dacă rezultatele sunt sub așteptări ori programe în concordanță cu nevoile și așteptările elevilor.Este un instrument al evaluării continue, formative și formatoare, ale cărei funcții principale sunt de constatare și de sprijinire continuă a elevilor.

4. Învățarea prin descoperire este o metodă didactică modernă care se bazează pe forța personală de cunoaștere, fiind o cunoaștere preponderent individuală, autodirijată, elevul ajungând prin efort personal, prin explorare, prin cercetare proprie la adevăruri cunoscute deja, având în vedere că descoperirile de tip didactic sunt, de fapt, niște redescoperiri.

Al. Găvănea, afirma că învățarea prin descoperire este „o modalitate de a intra în posesia adevărurilor prin demersuri proprii, în contact cu realitățile de conținut”.

Vistian Goia spunea că rolul profesorului utilizând această metodă este acela de îndrumător, participând mai întâi la formularea ipotezei de lucru, fiind apoi un consultant permanent al elevilor care își desfășoară activitatea fie frontal, independent, individual, fie pe grupe.

Învățarea prin descoperire se mai numește și „metodă a experienței de încercare", și are scopul de a antrena elevul în ceea ce privește selectarea informației și în ordonarea argumentelor. Învățarea prin descoperire parcurge traseul cunoașterii științifice și corespunde principalelor forme de raționament: inductiv, deductiv și analogic.

Descoperirea inductivă se referă la receptarea unei opere literare pe calea gradării de la concret la abstract, de la particular la general și de la informație la concept. În ceea ce privește predarea limbii și literaturii române, în liceu, această metodăeste folosită , cu precădere, pentru predarea noțiunilor de teorie literară și a temelor studiate.

Metoda poate fi utilizată și în lecția de comentare a unei opere literare, însă, în această situație , descoperirea inductivă va necesita studiul aprofundat al textului care depășește comentariul făcut în mod tradițional. Dacă este bazată pe metoda învățării prin descoperire, lecția va avea următoarea structură:

a.Crearea unei situații problemă.

b.Analiza detaliată a acestei situații-problemă.

c. Găsirea presupunerilor și justificarea ipotezelor.

d.Demonstrarea ipotezei pe baza căreia s-a lucrat și rezolvarea problemei.

e. Verificarea rezolvării și analizarea procesului de rezolvare.

În procesul complex de predare-învățare a limbii și literaturii române, investigarea textului literar reprezintă o modalitate esențială. Această explorare a textului s-a efectuat și în învățământul de tip tradițional, îndeosebi sub forma exercițiilor aplicative, însă nu a reprezentat principalul mod de cunoaștere, nu a fost la baza formării elevilor și nu a constituit faza preliminară în privința introducerii lor în lumea operei literare.

Descoperirea deductivă se referă la receptarea unei opere literare în sens invers și anume de la abstract la concret, de la general la particular, de la concept la informație.

Descoperirea prin analogie este bazată pe realizarea unei comparații și paralelism între fenomenele literare, această metodă putând fi folosită atât în receptarea de către elevi a textului literar, cât și în lecțiile ce vizează sistematizarea cunoștințelor.

5. Problematizarea se referă la punerea în fața elevului a unor dificultăți care au fost create în modvoit, pentru depășirea cărora, prin efortpersonal, elevul va învăța lucruri noi. Problematizarea necesită din partea elevilor un efort intelectual destul de intens, atât pentru a afla soluțiile unor probleme, cât și pentru a le verifica și aplica, pentru descoperirea de noi adevăruri în mod independent.

Baza acestei metode este dată de crearea unor situații – problemă, de acțiunea ce vizează rezolvarea problemei și de rezolvarea propriu-zisă. Criteriul prin care se stabilește o situație – problemă sau întrebările – problemă va fi impus de particularitățile pe care le prezintă o operă literară, de aria problematică ce are influență asupra valorii ei artistice. Aplicarea metodei este legată de punerea și rezolvarea unor probleme, cu scopul de a dinamiza activitatea elevilor la orele de literatură română și de a putea oferi o mai mare eficiență însușirii de cunoștințe și dezvoltării funcțiilor intelectuale ale elevilor în procesul cunoașterii.

Problematizarea este considerată a fi o metodă principală, ce poate fi folosită cu succes în procesul complex de receptare a unei opere literare, deoarece, prin ea, este realizată dinamizarea gândirii cititorului și poate realize o receptare mai profundă a operei literare. Totodată, se pune problema diferențierii între întrebarea-problemă care necesită reproducerea unor cunoștințe și întrebarea care „cuprinde datele necesare pentru ca elevii, uzând de procedeele gândirii logice, să găsească răspunsurile implicate în aceste date, dar care nu se găsește explicit formulat în problemă.”

6. Dezbaterea este o metodă pe care elevii o găsesc a fi foarte interesantă ce propune abordarea unei teme din două perspective diametral opuse.

De multe ori e considerată o formă aparte a discuției; Ioan Cerghit o consideră o „discuție pe larg și amănunțită a unor probleme, deseori controversate și rămase deschise (dezbatere cu catacter polemic, urmărindu-se influențarea convingerilor, atitudinilor și conduitei participanților)“

În consecință, în toate tipurile de dezbateri există două echipe: una dintre acestea (echipa afirmatoare) trebuie să susțină un anumit punct de vedere , iar cealaltă (echipa negatoare) să îl combată. Acest tip de abordare le va oferi elevilor posibilitatea de a analiza din multiple perspective diverse probleme controversate și îi stimulează să emită judecăți cu privire la un fenomen sau fapt utilizând criterii obiective și să apere o anumită poziție utilizând argumente ce sunt susținute de dovezi și nu de opinii. Tehnicile dezbaterii dezvoltă:

-gândirea critică ( se realizează examinarea propriei gândiri ca și pe a celorlalți participanți , cu obiectivul de a putea fi clarificate anumite cunoștințe și de a se înțelege în mod profund un fenomen, o idée prin citirea cu atenție a documentației, participarea activă, formularea unor argumente pro sau contra bazate pe dovezi

-toleranța elevilor față de opiniile diferite sau adverse ale colegilor lor

– este îmbunătățit stilul de prezentare a unei argumentații în fața unui auditoriu, care include abilitățile de exprimare orală( corectitudine, coerență, concizie, utilizarea în mod corespunzător a mijloacelor verbale, nonverbale și paraverbale);

-capacitatea de persuasiune a auditoriului (vorbitorii trebuie să convingă prin claritatea, structura și adevărulu raționamentului pe cre îl prezintă în fața publicului );

-abilitățile în ceea ce privește munca în cadrul unei echipe(spiritual de echipă)

Modelul de dezbatere care este în mod obișnuit folosit la clasă este cel propus de filosoful britanic Karl Popper. Formatul pe care îl are acest tip de dezbatere a fost adaptat pentru a putea fi folosit mai ușor și mai eficient în orele de curs și prezintă următoarea structură:

1.Inițierea dezbaterii

-tema este anunțată cu mai multe săptămâni înainte de data desfășurării dezbaterii la clasă(în mod obișnuit 2-4 săptămâni). Tema propusă pentru dezbatere trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie echilibrată, ceea ce area semnificația oferirii posibilității de argumentareambelor echipe care vor fi alcătuite, să fie clară, să fie disponibile pentru aceasta pentru ea suficiente surse de documentare pentru ambele echipe.

-se va face recomandarea bibliografiei adecvate temei care va oferi elevilor dovezile pe baza cărora își vor putea concepe argumentarea. Aceste surse trebuie să fie variate, relevante, reprezentative și accesibile.

2.Pregătirea dezbaterii necesită documentarea asupra temei prin lectura activă și de către toți elevii în ceea ce privește bibliografia recomandată și identificarea tuturor posibilităților de interpretare prin clasificarea, analiza și sistematizarea dovezilor.

3.Desfășurarea dezbaterii ce se va întinde pe cele două ore consacrate aplicării metodei este următoarea:

În prima oră:

-clasa se va împărți în echipe formate din 3-5 elevi, fiecare echipă va avea sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul care să susțină și altul care să contrazică afirmațiile propuse în cadrul temei

-echipele formate au puse la dispoziție 5 minute pentru a se informa în mod reciproc cu privire la dovezile și informațiile ce au fost culese de fiecare membru al echipei în cadrul fazei de documentare cu privire la tema respectivă

-profesorul stabilește, împreună cu elevii, utilizând metoda brainstormingului argumentele pro și contra care vor fi scrise pe tablă și în caietele elevilor în formulări concise

-fiecare dintre echipe va realiza construcția sistemelor de argumente atât pentru cazul afirmator cât și pentru cel negator. Profesorul va deține rolul de moderator realizând îndrumarea echipelor la solicitarea acestora;

-la sfârșitul primei ore destinate dezbaterii , fiecare echipă trebuie să aibă construit atât cazul afirmator, cât și cel negator.

În cea de a doua oră se va face:

-alegerea echipelor (echipa afirmatoare, cea negatoare (alcătuite din trei elevi fiecare) și echipele de arbitri/ judecători (compuse din trei-cinci elevi fiecare).

Arbitrii vor avea sarcina de a analiza și de a nota pe fișele de arbitraj modul în care a participat la dezbatere fiecare membru al celor două echipe formate.

Profesorul va avea atribuția să împartă rolurile în cadrul dezbaterilor astfel încât fiecare elev să fie, participant direct la dezbatere sau arbitru, deoarece scopul acestor lecții este să-l pună pe fiecare elev atât în situația atât de vorbitor, cât și de arbitru;

-desfășurarea dezbaterii între cele două echipe care au fost desemnate este de obicei 25 de minute.

Etapele ce trebuie urmate în construcția unui argument sunt: afirmația, explicația, dovezile și concluzia, iar pentru construcția unui contraargument sunt: identificarea argumentului pe care îl are echipa oponentă , urmată de enunțarea contraargumentului, urmțnd aceleași etape ca la construcția argumentului.

Etapele ce se regăsesc în reconstrucția unui argument contraagumentat în mod anterior sunt: reenunțarea afirmației care a fost făcută în argumentul inițial, reenunțarea afirmației pe care a adus-o în discuție contraargumentul echipei oponente, întărirea poziției pe care o are echipa cu noi explicații și cu noi dovezi.

În timpul dezbaterii vor avea loc în mod alternativ discursurile fiecărui vorbitor cu timpul de lucru destinat pentru pregătirea contraagumentelor.

Profesorul va putea aloca un timp de maximum trei minute pentru discursul pe care îl va susține fiecare vorbitor și un minut pentru pauzele de gândire. Metoda impune și cronometrarea fiecărei intervenții pe care o au elevii în cadrul dezbaterii.

4. Analizei dezbaterii i se acordă 23 de minute, distribuite astfel:

arbitrii pot pune întrebări ambelor echipe, în scopul de a-și clarifica unele aspecte importante ale dezbaterii (5 minute);

există un timp de gândire pentru analiza dezbaterii, concluzii și acordarea deciziei în favoarea uneia sau alteia dintre echipe (5 minute);

discursul de justificare a deciziei va fi planificat să dureze 8 minute: echipele de arbitri pot să aleagă un vorbitor care să prezinte concluziile și decizia echipei, într-un discurs de maximum 2 minute;

-feedback-ul profesorului care va prezenta concluziile dezbaterii

7.Ghidul de învățare reprezintă un procedeu ce se concentrează pe împărțirea elevilor în grupe mici, utilizându-se un set de întrebări sau cerințe ce au drept consecință înțelegerea ideilor dintr-un text literar.Acest ghid este necesar să fie făcut în așa mod încât răspunsurile la întrebări să implice activități de analiză, sinteză, comparare, gândire individuală sau în grup cu privire la faptele prezentate în opera literară.

Etape în aplicarea acestei metode pot fi:

-Se prezintă elevilor sarcinile pe care le au de făcut și li se cere să citească setul pe fișele de muncă independentă

Activitatea se va face în grupulețe de 3-4 elevi și de obicei constau în citirea textului și rezolvarea cerințelor.

Răspunsurile la cerințele de pe fișă se vor da în ordinea în care acestea sunt trecute pe materialul didactic, iar cadrul didactic va corecta și completa rezolvările și va trebui să accepte punctele de vedere deosebite dacă elevul va aduce argumente în sensul dorit de el.

În cadrul acestei metode se va face o evaluare a răspunsurilor de profesor și o autoevaluare a elevului ce se poate realiza pe baza unei grile.

8.Studiul de caz reprezintă o metodă de grup ce ce concretizează în antrenarea școlarilor în analizarea unui caz ce se alege pentru a elabora concluzii care au valoare de reguli ori de principii privind conviețuirea în societate.

Utilizarea acestei metode didactice produce următoarele efecte în ceea ce privește formarea elevilor:

-solicită utilizarea gândirii elevilor

-contribuie la declanșarea unei lupte de idei

-este o metodă prin care se încearcă dezvoltarea exprimării libere a elevilor

-se îmbunătățesc relațiile existente între elevi și între elevi și învățător

-se încurajează creativitatea și spontaneitatea copiilor

Etape care aparțin aplicării acestei metode sunt:

Cazul propus pentru a fi dezbătut este prezentat școlarilor prin lectura aprofundată a textului sau prntr-un joc unde elevii au sarcina de a pune în aplicare un scenariu ce a fost imaginat de cadrul didactic.

Elevii vor fi stimulați să emită idei, iar cele mai valoroase dintre acestea vor fi reținute.Un aspect important este faptul că acel caz care se dorește a fi rezolvat trebuie analizat în profunzime luând în considerare toate informațiile existente.

Ideile emise se vor analiza și vor fi evaluate fiind identificate semnificațiile pe care le au datele ce au fost prezentate, iar ipotezele vor fi verificate cu mare atenție.

Concluziile se vor extinde și cu privire la alte situații de viață iar în discuții pot fi dezbătute cazuri asemănătoare din realitate insistând asupra atitudinii care trebuie adoptată ce trebuie să fie constructivă.

9.Cvintetul poate fi denumit o tehnică de reflecție care constă în crearea a cinci versuri care respectă cinci reguli având scopul de a sintetiza conținutul unei teme care a fost abordată.

-Primul vers-este alcătuit dintr-un singur cuvânt ce denumește subiectul.

-Al doilea vers-cuprinde două cuvinte care definesc caracteristicile subiectului (două adjective).

-Al treilea vers-este alcătuit din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu).

– Al patrulea vers-este format din patru cuvinte ce se referă la starea noastră față de subiect.

-Al cincilea vers-este format dintr-un cuvânt/două cuvinte care marchează însușirea esențială a subiectului.

10.Metoda cadranelor este o modalitate prin care conținutul unui text este rezumat solicitându-se participarea elevilor.

Pentru a se putea aplica se vor desena două linii perpendiculare și se vor obține în acest mod patru cadrane : în primul se vor trece ideile principale desprinse din text, în cel de al doilea se vor consemna sentimentele pe care le trezește respectiva lucrare, în cadranul trei se vor realiza legături între operă și cunoștințe ale elevilor ce au fost dobândite anterior iar în cadranul patru se va scrie morala caracteristică textului studiat.

11.Metoda ciorchinelui dezvoltă gândirea creatoare a copiilor scopul acestei tehnici fiind ca elevii să facă apel la toate cunoștințele lor legate de un cuvânt care este reprezentativ pentru textul respectiv.

Modalitatea prin care poate fi aplicată această metodă constă în următoarele etape:

1.copiii vor scrie un cuvânt sau o expresie de la care se va porni în centrul unei pagini.

2.se va solicita ca elevii să noteze cât de multe cuvinte sau expresii le vin în minte ce au o legătură cu expresia sau cuvântul anterior.

3.la scurgerea timpului destinat pentru desfășurarea exercițiului toată structura apărută va fi comentată.

Participarea tuturor elevilor la apariția ciorchinelui va fi o provocare pentru copii și îi va face să realizeze conexiuni în relație cu subiectul care a fost propus.

Realizarea ciorchinelui poate fi nedirijată în cazul în care copiii vor trece toate ideile ce le vin în minte într-o rețea și semidirijată în situația în care cadrul didactic stabilește unele criterii pe care elevii trebuie să le respecte pentru desfășurarea activității.

12. Metoda cubului este utilizată în situația în care se vrea a se găsi mai multe perspective asupra unui subiect și este posibilitatea pentru ca elevii să reușească să deprindă abilitățile necesare pentru o abordare complexă a unei probleme.

Această metodă se va desfășura conform scenariului următor:

1.se va realiza un cub pe fețele căruia vor fi notate cuvintele: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

2.se va prezenta propunerea temei

3.clasa va fi împărțită în șase subgrupuri ce vor rezolva fiecare una dintre cerințele aflate pe fețele cubului, având legătură cu respectivul text

4.se va comunica întregii clase ce a notat fiecare grup în parte

Metoda prezintă avantajul că se va realiza participarea tuturor elevilor, va stimula competiția între echipe, mărește responsabilitatea elevilor ca și eficiența învățării deoarece elevii învață unii de la alții și dezvoltă abilitățile de comunicare cu colegii.

Dezavantajele constau în consumul mare de timp pentru ca metoda să fie aplicată și faptul că nu poate exista o estimare cu privire la cantitatea de informații pe care a dobândit-o fiecare elev în parte.

13. Metoda STARBURST (explozie stelară). Acest termen provine din limba engleză (star=stea, burst=a exploda) și se referă la o metodă care este similară brainstorming-ului, cu care totuși nu se poate confunda.

Aceasta presupune organizarea clasei de elevi într-un grup și stimulează crearea de întrebări la întrebări, așa cum brainstorming-ul dezvoltă construcția de idei pe idei.

Se va scrie ideea sau problema pe care o avem de discutat pe o foaie de hârtie, apoi se înșiră, în jurul conceptului respectiv, cât mai multe întrebări care au legătură cu el. Se recomandă, pentru început, întrebări uzuale, de tipul: Cine?, Ce?, Unde?, Când?, Din ce cauză?, care pot contribui la apariția, altor întrebări, unele chiar ciudate, dar binevenite (prin intermediul acestora urmărindu-se, în fond, și interpretări neobișnuite ale operei literare respective , sau constatarea unor analogii aparent surprinzătoare între opere literare, autorii lor sau personaje).

Aplicarea acestei metode ia în considerare parcurgerea câtorva etape distincte:

-propunerea problemei;

– împărțirea clasei în mai multe grupuri, fiecare dintre acestea notând problema pe o foaie de hârtie;

-elaborarea în fiecare grup a unei liste cu întrebări diverse care au legătură cu problema care trebuie discutată

-comunicarea rezultatelor muncii de grup;

-evidențierea celor mai interesante întrebări care au fost puse și aprecierea muncii în echipă. Starburst se poate aplica în orele în care se realizează familiarizarea elevului cu trăsăturile unui curent literar,însă poate fi la fel de bine folosită și în orele dedicate receptării textului narativ.

14.Metoda SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii și a Gândirii) este o metodă care contribuie la menținerea implicării active a gândirii elevilor în citirea unui text și la monitorizare a gradului de înțelegere a acestuia.

Etapele metodei SINELG:

Înainte de a se începe lectura textului, elevilor li se cere să noteze toate cunoștințele pe care le au referitoare la tema/problema care va fi abordată în text. Este extrem de important să scrie tot ceea ce le vine în minte cu privire la subiectul respectiv, indiferent dacă ceea ce este menționat este corect sau nu. Ideile pe care le-au emis elevii sunt inventariate și scrise pe tablă.

Elevii sunt invitați să citească textul cu mare atenție. În timpul citirii textului elevii marchează în text sau pe marginea lui următoarele semne:

În anumite cazuri se poate recomanda simplificarea procesului de marcare prezentat mai sus prin folosirea a numai două semne (de exemplu semnul „+” pentru marcarea informațiilo noi și semnul „?” pentru informațiile neclare, care constituie o problemă), pentru ca atenția cititorului să fie concentrată pe informațiile noi și nu pe ceea ce el știa deja.

După marcarea semnelor putem oferi elevilor un moment pentru reflecție cu privire la cele citite în text.

Elevii sunt împărțiți în perechi și timp de 5 minute discută despre convingerile pe care le au , care s-au confirmat sau nu, comparând lista ideilor proprii cu textul studiat și marcat.

Elevii vor lucra în mod individual și vor grupa informațiile din text pe categorii într-un tabel, având următoarea structură:

În final are loc o discuție cu întreaga clasă unde se vor puncta informațiile cu care au fost toți de acord, se discută deschis despre dezacorduri, se realizează clarificarea anumitor aspecte și sunt indicate resursele bibliografice pentru completarea cunoștințelor

15.Metoda R.A.I. este fundamentată pe stimularea și dezvoltarea capacităților pe care le au elevii de a comunica (cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor) ceea ce tocmai au învățat.

Denumirea provine de la inițialele cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează și modul în care se desfășoară este următorul : la finalul unei lecții sau a unei părți a lecției, profesorul împreună cu elevii săi, iau parte la un joc de aruncare a unei mingi mici și ușoare de la un elev la altul.

Elevul care aruncă mingea trebuie să pună o întrebare din lecția predată celui care o prinde.

Elevul care prinde mingea răspunde la acea întrebare și apoi aruncă mai departe altui coleg, punând o nouă întrebare.

Evident cel care formulează întrebarea este necesar să știe și răspunsul la întrebărea adresată.

Dacă elevul care a prins mingea nu cunoaște răspunsul iese din joc, iar răspunsul va fi dat de cel care a pus întrebarea.

Acesta are oportunitatea de a mai arunca încă o dată mingea, și, deci, de a mai pune o întrebare.

În cazul în care, cel care pune întrebarea este descoperit că nu cunoaște răspunsul la întrebarea pe care a pus-o, este scos din joc, în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea.

Eliminarea celor care nu au răspuns corect sau a celor care nu au dat niciun răspuns, conduce treptat la rămânerea în grup a celor mai bine pregătiți elevi, care au studiat cel mai mult textul.

Metoda R.A.I. poate fi utilizată la finalul lecției, pe parcursul ei sau la începutul activității, când se verifică cunoștințele referitoare la lecția predată anterior, înaintea începerii noului demers didactic, cu scopul descoperirii, de către profesorul ce asistă la joc, a eventualelor deficiențe în cunoștințele elevilor și a reactualizării ideilor .

Ar putea fi puse următoarele întrebări următoarele întrebări:

Ce știi despre textul respectiv ?

Care sunt ideile principale ale operei?

Care este tema operei?

Care este importanța faptului că ?

Ce ți s-a părut mai interesant?

Această metodă poate fi utilizată atât în cazul școlarilor din școala generală cât și cu liceeni, putând fiind formulate în funcție de vârstă, întrebări cât mai diverse și răspunsuri complexe.

16.Brainstorming este o metodă de lucru cu aplicare în toate domeniile de activitate, nu numai în învățământ și constă în asaltul de idei pe care îl generează o temă anumită fundamentul acesteia fiind legat de două principii:

-cantitatea de idei determină calitatea acestora

-analizarea ideilor celorlalți participanți la emiterea de idei

Etapele aplicării acestei metode sunt următoarele:

1.Se va alege tema ce este supusă dezbaterii și se stabilesc sarcinile

2.Se cere participanților exprimarea într-un mod cât se poate de rapid, folosind enunțuri la obiect, a ideilor chiar dacă acestea par neobișnuite, fanteziste sau chiar absurde, cerința fiind legătura cu subiectul menționat .

Pot fi făcute conexiuni cu afirmațiile altor elevi, ideile se pot completa ori modifica dar este exclusă criticarea acestora.

Toate ideile sunt înregistrate cu metode tradiționale (cum ar fi notarea lor) sau cu mijloace moderne de înregistrare.

Sunt reluate ideile ce au fost emise și se grupează pe diverse criterii, după care întreaga clasă va fi divizată pe grupulețe ce vor dezbate ideile discutate.

Această fază va fi consacrată argumentelor în favoarea sau în defavoarea fiecărie idei și se vor selecta cele mai bune idei prezentate.

În acest proces învățătorul trebuie să fie cel care să permită exprimarea liberă a tuturor opiniilor și să încurajeze asaltul de idei al copiilor cu privire la o anumită temă.

Sunt multe avantaje ale utilizării acestei metode ce se referă la:

1.generarea într-un timp scurt a unui număr mare de idei și a unor soluții care vor lămuri problema aflată în discuție

2.aria de aplicare este foarte mare

3.este o șansă importantă de a determina copii să fie spontani și creativi

4. crează spiritul de echipă care le va fi util elevilor pe tot parcursul vieții

Este de la sine înțeles că metodele didactice pe care le utilizează un cadru didactic depind în primul rând de personalitatea acestuia și de modul în care dorește să își stimuleze elevii pentru a obține performanțe.

Nu în ultimul rând clasa este cea care indică învățătorilor metoda pe care o poate aplica și modalitatea în care îi poate face pe elevi să se autodepășească.

2.Aplicații metodice în predarea personajului feminin (Ana, Florica, Ela, Maitreyi, Otilia,DoamnaT,Ileana-Lena)

1.Aplicarea metodei cvintetului

-Primul vers-este alcătuit dintr-un singur cuvânt ce denumește subiectul.

-Al doilea vers-cuprinde două cuvinte care definesc caracteristicile subiectului (două adjective).

-Al treilea vers-este alcătuit din trei cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu).

– Al patrulea vers-este format din patru cuvinte ce se referă la starea noastră față de subiect.

-Al cincilea vers-este format dintr-un cuvânt/două cuvinte care marchează însușirea esențială a subiectului.

Am ales să aplic această metodă în cazul mai multor personaje feminine din operele studiate în liceu.

OTILIA

Enigmă

Frumoasă, capricioasă

Cochetând,vorbind ,cântând

Există totuși o enigmă

Diferită

ANA

1.Ana

2..Blândă,șovăielnică

3.Iubind,îndurând,suferind

4.O soartă foarte crudă

5.Nefericire

FLORICA

1.Florica

2.Frumoasă,îndrăgostită

3.Așteptând,înșelând,iubind

4.Ispită eternă pentru Ion

5.Fermecătoare

VITORIA

1.Vitoria

2.Credincioasă, aprigă

3.Așteptând, gândind, iubind

4.Statuie vie a răzbunării

5.Hotărâtă

ELA

1.Surprinzătoare

2.Frumoasă,copilăroasă

3.Cochetând,iubind,simțind

4.Enigmă pentru soțul ei

5.Dorință

DOAMNA T

Feminitate

Modernă, inteligentă

Raționând, iubind, reamintind

O fascicinație pentru bărbați

Model feminin

ILEANA-ELA

1.Dualitate

2.Fermecătoare, inteligentă

3.Simțind, iubind, gândind

4. Iubită de doi bărbați

5.Nedumerire

2.Aplicarea metodei cubului în cazul Maitreyi

– O metodă modernă des folosită este cea a cubului.

-Cu ajutorul acesteia putem studia personajul Maitreyi din mai multe perspective.

-Se realizează un cub, care să aibă fiecare față de o altă culoare și pe care să fie scrise următoarele instrucțiuni: descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează

-DESCRIE vestimentația pe care o poartă Maitreyi:

„ Maitreyi mi s-a părut atunci mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent care trăia, s-ar fi spus prin miracol, nu prin biologie(…) nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zâmbetul timid(…) și în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete

-APLICĂ etichete descriptive personajului Maitreyi

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU ALLAN: Maitreyi își aștepta tatăl în mașină, în fața unei librării

„ Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat și-a pus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară.”

-ANALIZEAZA etapele iubirii lui Allan pentru Maitreyi

„ Mă simțeam atras de ea; nu știu ce farmec și ce chemare aveau până și Pașii ei. Dar(…)

întreaga mea viață din Bhowanipore – nu numai fata – mi se Părea miraculoasă și ireală.” „ Nu are o

frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare, în sensul magic

al cuvântului. Recunosc că nu mi-am putut lua gândul de la ea toată noaptea.”

„Maitreyi mi se părea mândră și disprețuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zâmbet

distant și puțin răutăcios.”

„erau zile când se urâțea și zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o”;

„Fără îndoială, e cea mai talentată și mai enigmatică fată din câte am cunoscut, dar eu pur și

simplu nu pot fi căsătorit.“

„mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit”.

3. Aplicarea metodei Starburst pentru personajul Ana din romanul Ion

Clasa la care se va desfășura studiul de caz are un număr de 30 de elevi majoritatea acestora fiind de nivel mediu din punct de vedere intelectual, prin urmare fiind capabili să înțeleagă în mod corect un text epic, să poarte discuții cu privire la acesta și să formuleze concluzii.

Prima etapă a acestei metode didactice constă în înfățișarea cazului ce este supus dezbaterii , această situație fiind prezentată elevilor prin contactul direct al acestora cu romanul Ion, în cadrul orelor de limbă și literatură română .

Se dorește ca elevii să fie familiarizați cu opera lui Liviu Rebreanu , de aceea înainte de a discuta despre romanul Ion învățătorul va adresa copiilor întrebări cu privire la scriitor și va completa cunoștințele acestora cu informații referitoare la alte opere în care scriitorul a înfățișat universul copilăriei.

Profesorul va verifica apoi dacă elevii au înțeles sensul cuvintelor din opera literară, insistând în mod deosebit pe cele specifice epocii în care a trăit Rebreanu și care sunt mai greu de înțeles de generațiile actuale.

Cine?

Ce? Când?

Unde? Cum?

Cine este Ana? Ce vise are Ana?

Cine era tatăl său? Ce declanșează disperarea Anei ? Cine era logodnicul ei? Ce crede Ana despre Ion?

Cine este flăcăul de care s-a îndrăgostit? Ce declanșează disperarea Anei ?

Când se petrece acțiunea?

Când urmează Ion “glasul iubirii”?

Unde are loc acțiunea?

Cum sfârșește Ana?

În etapa a doua se va purta o discuție referitoare la textul care a fost dat elevilor pentru a fi studiat .

În această etapă elevii trebuie încurajați să emită idei modalitatea cea mai ușoară fiind aceea de a primi un ajutor de la profesor care va adresa elevilor întrebări ce îi vor ajuta să își exprime ideile.

Aceste întrebări pot fi de forma:

-Ce situație se prezintă în textul analizat?

-Ce trăsături de caracter areAna ?

-Ce părți sunt implicate în această schiță?

-De ce credeți că persoanele implicate au reacționat în acest mod?

Elevii vor fi ajutați să privească (pe cât se poate, potrivit înțelegerii unui text la vârsta lor ) dincolo de ceea ce este mai evident în această operă literară, să compare această situație cu unele întâlnite de ei în viața reală și să își comunice opiniile în legătură cu cazul prezentat de autor în scrierea supusă analizei.

Elevii pot fi ajutați de cadrul didactic prin adresarea unor întrebări ajutătoare de genul:

-Care sunt faptele ce demonstrează faptul că soarta Anei este inevitabilă?

-Pot fi aduse argumente care să pledeze în favoarea deciziei Anei?

-Ce variante de comportament ar mai putea exista?

În cea de a treia etapă se va realiza analizarea și evaluarea ideilor ce au fost formulate de elevi .

4.Aplicare metodă brainstorming

Interesul cititorilor este legat în primul rând de titlul romanului .Această enigmă ar putea fi deslușită pe baza părerilor emise de celelalte personaje care apar în acest roman.

Ce părere au celelalte personaje ale romanului despre Otilia?

Otilia -copilăroasă

-interesată financiar

-inteligentă

-talentată

-misterioasă

-frivolă

-generoasă

-iubitoare

5.Aplicarea metodei horoscopului

-Este specifică disciplinei limba și literatura română, dar poate fi utilizată doar în cazul unor lecții în care se urmărește caracterizarea unor personaje literare.

-Practic, în ora de literatură în care se utilizează metoda, se organizează clasa în grupe de 4 elevi și se desfășoară următorii pași:

-Citirea/ studierea în mod individual a unui text epic sau dramatic ;

-Alegerea / desemnarea unui personaj pentru discuție ( câte unul pentru fiecare echipă sau același pentru toate echipele );

-Citirea trăsăturilor/ descriptorilor fiecărui semn zodiacal ( acestea vor fi date elevilor pe fișe )

1.GEMENI

22.05 – 20.06

Trăsături:

multilateral

altruist

magnetic

perspicace

capricios

ambiguu

neliniștit

VALOARE: deștept

PERICOL: împrăștiat

Poate fi încadrat în această zodie personajul Otilia Mărculescu

-îi ajută pe cei din jur care consideră ea că merită acest lucru

-comportamentul să este dificil de descifrat pentru alte personaje

-are talente în domeniul muzical pe care le valorifică

-nu este consecventă în relațiile cu cei din jur

-inteligența sa este indubitabilă

-intuiește perfect personalitatea altor personaje

-este capricioasă nedumerind pe cei apropiați în multe situații

2. FECIOARA

22.08 – 21.09

Trăsături:

-perfecționist

-obiectiv

-analitic

-încăpătânat

-precaut

-indecis

-modest

VALOARE: capacitate analitică

PERICOL: hipercriticism

Personajul Maitreyi poate fi încadrat în această zodie

-protejează pe cât este posibil dragostea ei și a lui Allan

-este o ființă modestă, în pofida multelor sale calități

-este obiectivă , încercând să cunoască foarte bine pe cei apropiați înainte de a lua decizii

-își analizează sentimentele cu acuratețe

-iși urmărește foarte atent obiectivele

6.Aplicarea metodei dezbaterii

Problemă: Este Ion vinovat de moartea Anei?

Problemă; Ce părere aveți despre faptul că Ileana Lena a ales să nu fie împreună cu Mavrodin deoarece nu i s-a împlinit dorința de a avea un copil?

Metodica cercetǎrii

1.Precizǎri

Termenul cercetare are cu siguranță un înțeles larg, având întrebuințări diverse în multe tipuri de activități umane, dobândid semnificații de căutare, interogare, investigare, cu scopul de a găsi, a afla, a descoperi un anumit lucru .

Activitatea de a cerceta poate acompania omul oricând și oriunde în cazul în care dorește a-și apropia mediul în care trăiește, realizând acest lucru prin cunoaștere și intervenții asupra acestui mediu , pe căi accesibile ori care prezintă dificultăți ce pot fi surmontate.

Cercetarea științifică realizează o restrângere a ariei de cuprindere, ocupându-se într-un fel, la ceea ce aparține științei, dar, în același timp, o deschide către ținte care sunt în mod aparent foarte greu de atins , oferind lumii adevărate cuceriri pentru umanitate.

Cercetarea științifică efectuată în științele socioumane are influență asupra vieții oamenilor, care trăiesc într-o societate care are reguli și norme pe care trebuie să le respecte , existând organizări interne, fluctuații demografice, ideologii și idealuri, mentalități și aspirații ale membrilor ce o compun.

Într-o societate umană, oamenii trebuie să învețe cum să trăiască unii alături de alții și să-și găsească interese comune chiar dacă divergent formulate, să lucreze și să construiască, să iubească și să fie fericiți.

Din trunchiul mare al științelor socioumane s-a desprins în mod treptat treptat domeniul educației, care are principii, reguli și concepte care au fost create cu scopul de a-i confirma locul cuvenit în sistemul științelor sociale.

Educația are un sens comun, care accesibil oricărei persone , referitor la influențele care se pot exercita asupra vârstelor ce se află în plin proces de formare și dezvoltare dinspre adulții care sunt considerați apți să facă acest lucru, cu sau fără o pregătire specială.

Atunci când educația este încredințată unor educatori care sunt specializați în acest domeniu , ce funcționează într-un cadru instituțional organizat în mod ierarhic , problemele se vor formula dintr-o altă perspectivă, devenind mai riguroase, mai complexe și mai susceptibile de a fi supuse unor controverse

Cercetarea științifică în educație și, în mod deosebit , în învățământ operează cu atribute care îi sunt proprii:

• argumentul sau ce anume o provoacă, o declanșează și o susține;

• obiectivul/obiectivele pe care și le propune pentru a fi atinse și a garanta, astfel, clarificări, îmbunătățiri, ameliorări, modificări în fenomenul pe care îl studiază;

• ipoteza care este cea ce îi conferă valoare și ținută științifică, deoarece reprezintă rezultatul unei reflecții, o meditație sau o viziune, ceea ce nu poate fi la îndemâna oricui;

• metoda de operare în plan real, este cea care poate realize o trecere de la idee sau ideal la concret, observabil și măsurabil;

• subiecți, eșantion;

• date de cercetare ce sunt culese (colectate) sau care reprezintă în urma eforturilor (mentale, aplicative, materiale etc.) de până acum;

• procedee de prelucrare a datelor sau cum să faci ca datele culese „să vorbească”, să exprime ceva, să dovedească, și nu oricum, ci în mod ordonat, corect, precis, necontestabil și adevărat;

• forma de prezentare a datelor pe care cercetătorul le are la dispoziție pentru a fi transmise, comunicate, valorificate în mediul academic și pentru a intra în circuitul de idei destinat celor interesați

Direcțiile ce pot fi urmate sunt într-o cercetare sunt

-cercetare pentru a identifica problemele, făcută pentru a ajuta la găsirea problemelor care nu sunt neapărat vizibile, dar pot exista sau pot să apară ulterior

-cercetare pentru a rezolva problemele

Pentru o cercetare este esențială alegerea corectă a celor care vor răspunde la întrebări deoarece concluziile trebuie să fie relevante pentru populația respectivă.4

Cercetarea selectivă care se realizează pe teren are ca bază din punct de vedere teoretic două legi statistice:

-Legea regularității statistice conform căreia orice parte ce aparține unui întreg tinde să aibă caracteristicile întregului.

-Legea numerelor mari cu cît grupurile sunt de dimensiune mai mare, cu atît au o stabilitate mai mare, deci răspunsurile pot fi considerate mai relevante.

Erorile care se pot produce la realizarea unei cercetări selective de teren sunt următoarele:

-Erori de înregistrare (consemnarea unor diferențe între nivelul înregistrării pentru caracteristica unui fenomen și nivelul real al acestuia ).

Aceste erori nu pot fi evitate și se pot compensa reciproc, prin înregistrări în plus sau minus, experiența celui ce realizează cercetarea .

-Erori de reprezentativitate (existența unor diferențe semnificative între nivelul unui indicator sintetic înregistrat pentru eșantionul ales și nivelul aceluiași indicator sintetic pentru colectivitatea generală).

Erorile de reprezentativitate pot fi de următoarele feluri :

a.Sistematice, din cauza nerespectării regulilor teoriei statistice privind selecția unităților de observare

b.Întâmplătoare, care nu au o cauză precisă

2. Metode de culegere a informațiilor

O problemă foarte dificilă în cadrul cercetărilor științifice este obținerea informațiilor de care specialiștii au nevoie.

De aceea se acordă o mare atenție obținerii și prelucrării acestora, în mod general existând patru căi fundamentale :investigând unele surse statistice, prin cercetare directă, prin experimente de marketing sau prin simularea fenomenelor

Informațiile ce provin din surse statistice sunt în cele mai multe cazuri un punct de plecare pentru cercetările științifice .

Sursele statistice pot pune în evidență evoluția unor fenomene , tendințe și direcții ce pot fi utilizate cu succes în cercetările ștințifice .

Aceste surse statistice, care sunt tot mai multe în ultima vreme permit obținerea rapidă și cu costuri mici a unor date ce pot fi utilizate în cercetări.

În cele mai multe cazuri utilizarea acestor informații nu implică probleme deosebite, dar sursele utilizate este necesar să fie obiective, credibile și de încredere pntru ca cercetarea să fie concludentă.

Un alt aspect este faptul că aceste surse nu dau întotdeauna datele directe necesare, deci poate fi nevoie să se recurgă în completare și la alte surse de date indirecte.

În toate situațiile în care este posibil se recomandă studiul statisticilor originale, iar contextual în care a avut loc cercetarea luată ca model trebuie cunoscut foarte bine.

De asemenea se recomană ca sursele consultate să fie cât mai recente și fiecare informație să fie filtrată prin obiectivele proprii cercetării care se dorește a fi realizată.

Atunci când rezultatele obținute pe baza consultării surselor statistice nu sunt relevante, se trece la utilizarea cercetării directe.

Metodele acestea permit culegerea informațiilor necesare studiului , în concordanță cu obiectivele cercetării.

Metodele folosite sunt observarea, atunci când informarea se face fără a se solicita acest lucru subiecților și ancheta atunci când se furnizează datele la cererea celui care efectuează cercetarea.

Observarea mecanică se efectuează cu ajutrul unor aparate ce înregistrează informațiile dorite, iar observarea personală se face de către cercetător.

În cadrul anchetei informațiile pot fi transmise pe cale orală sau pe cale scrisă.

Informațiile dorite pentru cercetări mai pot fi obținute prin experimente care oferă date cu acuratețe ridicată și cu un cost destul de redus.

Este cercetat felul în care un fenomen este influențat de diverși factori. Prin această metodă variația uneia ori mai multor variabile independente este controlată de cel care efectuează cercetarea și se determină influența acestora asupra variabilelor dependente .

O trăsătură principală a acestei metode o reprezintă intervenția celor ce realizează cercetarea cu scopul de a “provoca” apariția datelor.

Date prețioase pot fi obținute și prin folosirea unor simulări ce presupun construirea unor modele ce aproximează fenomenele din realitate și modalitatea în care se vor desfășura aceste.

Un sistem de simulare este format din: model, operatorii simulării (denumiți și jucători), date de intrare și date de ieșire.

Indiferent de metoda pe care specialiștii o aleg pentru cercetarea desfășurată, important este ca rezultatele să fie obținute cu acuratețe.

3.Eșantionarea

În cercetarea din domeniul educației pot fi aplicate următoarele scheme de eșantionare:

-Eșantionarea nealeatoare ce este făcută de către cercetător/operator prin libera lui alegere.

-Eșantionarea aleatoare este cea care dă dreptul fiecărei unități de observare de a fi selectată pentru a fi inclusă în eșantion.

Eșantionarea aleatoare fixă: este determinat un număr exact de unități pentru eșantion.

Eșantionarea aleatoare secvențială: se aleg din cadrul colectivității eșantioane succesive până la îndeplinirea unui anumit număr de restricții.

Eșaantionarea simplă aleatoare: este realizată prin metoda urnei sau a tragerii la sorți. Selecția ce se face poate fi repetată (bila revine în urnă după fiecare extragere) sau nerepetată (bila nu revine în urnă).

-Eșantionarea cu restricții sistemică: se realizează prin metoda pasului mecanic (din 5 în 5, din 10 în 10).

-Eșantionarea stratificată: se bazează pe construirea unor grupuri pe baza unor criterii (categorii socio-profesionale, venituri) și extragerea din aceste grupuri a unui număr predeterminat de subiecți.

-Eșantionarea de grup: are ca fundament constituirea de grupuri din colectivitatea generală, la întîmplare, și extragerea unuia sau mai multor grupuri pentru eșantion sau extragerea unui număr de grupuri din grupurile ce au fos alese în mod aleator.

-Eșantionarea multistadială: se realizează prin combinații între eșantionarea stratificată și cea de grup.

CONCLUZII

Literatura interbelică oferă cititorilor multe modele de femei de tipuri diverse, de la femeile din mediul rural ale lui Rebreanu și Sadoveanu, caracterizate de simplitate, la femeile sofisticate și moderne create de Camil Petrescu sau Hortensia Papadat Bengescu.

Modificarea percepției scriitorilor asupra universului feminin este reliefată de apariția acestor eroine de o mare forță sugestivă, ce au un mare impact asupra publicului cititor.

Romanul interbelic oferă un material bogat din acest punct de vedere, al personajelor feminine cre sunt cuprinse în programa de liceu.

Pentru realizarea lucrării de față a fost utilizaăt cercetarea pedagogică de tip combinat: teoretico-fundamentală și practico-aplicativă punctul de pornire fiind reprezentat de încadrarea temei într-un spațiu teoretic dorindu-se să se ajungă la scoaterea în evidență a implicațiilor practice care sunt destinate să îmbunătățească, să optimizeze activitatea de învățare.

Din punct de vedere metodologic, această cercetare este experimentală, deoarece , prin introducerea în activitatea elevilor a diverselor metode didactice sunt declanșate acțiuni educaționale noi, ale căror rezultate pot fi înregistrate și prelucrate în vederea demonstrării valorii pe care o au.În cadul procesului educativ, la materia limba și literatura română, în cadrul predării oricărui roman interbelic , pot fi folosite cu succes toate metodele, atât procedeele și strategiile didactice tradiționale, cât și cele moderne.

Diversitatea personajelor din romanul interbelic românesc este foarte mare, de aceea am ales prezentarea doar a unei mici părți dintre acestea, marea lor majoritate fiind din operele studiate de elevi ]n timpul liceului.

În cea de a doua parte a lucrării am prezentat diverse metode tradiționale și moderne care pot fi utilizate de profesori în activitatea de predare-învățare la disciplina limba și literatura română acestea fiind parte integrată a strategiei didactice.

De asemenea, acest capitol face referire la etapele proiectării activității didactice: încadrarea activității didactice în sistemul de lecții sau în planul tematic; stabilirea competențelor sau obiectivelor și operaționalizarea acestora în contextul proiectării unei lecții; selectarea, structurarea logică, esențializarea, adecvarea conținutului, transpunerea lui didactică; elaborarea strategiei de instruire, stabilirea activităților de învățare.

Metodele de învățare centrată pe elev contribuie la interesul mărit al elevilor față de materie și îi ajută pe elevi să înțeleagă și să valorifice conținuturile într-un alt mod decât dacă acestea ar fi predate prin metode tradiționale.

În procesul instructiv-educativ în care se utilizează aceste metode activ-participative elevii lucrează eficient unii cu alții și își dezvoltă abilități de colaborare și de ajutor reciproc.

În orele în care sunt folosite aceste metode, profesorul are rolul de a-i ghida , de a-i îndruma și de a-i stimula pe elevi pentru a recepta sau sistematiza cunoștințele acumulate . Deoarece cunoaște potențialul fiecărui elev, cadrul didactic le respectă părerile și le arată că pot emite idei valoroase, le apreciază ideile bune și manifestă înțelegere pentru ideile nereușite. Totodată prin utilizarea acestor metode moderne, este încurajată independența cognitivă, spontaneitatea și autonomia de învățare.

Este favorizat în acest mod accesul rapid la cunoaștere prin forțele proprii, stimulându-se atitudinea de reflectare asupra propriilor demersuri de învățare.

Cadrul didactic le dă elevilor posibilitatea de a-și exprima părerea într-o atmosferă plăcută, de colaborare și de respect reciproc, promovând o atitudine deschisă, pozitivă și receptivă.

Studiul activ și interactiv al limbii și literaturii române este în zilele noastre profund legat de utilizarea unor metode moderne, precum: învățarea prin descoperire, problematizarea, brainstormingul, lucrul în echipă, jocul de rol

BIBLIOGRAFIE

1.Bălu Ion, Prefață la romanul „Enigma Otiliei”, Ed. Albatros, București, 1983,

2. Birăescu Traian Liviu , Condiția romanului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971

3. Bru Marc , Metodele în pedagogie, Editura Grafoart, București, 2007

4. Călin Marin , Teoria educației, Ed All, București,1996

5. Călinescu George ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent” Ed Minerva, 1982

6.Călinescu George prefață la volumul „Mihail Sadoveanu.Romane și povestiri istorice

7. Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

8. Constantinescu, Pompiliu, Romanul românesc interbelic, Editura Minerva

9. Crețu Nicolae , Constructori ai romanului, Editura Eminescu, București, 1982

10. Crohmălniceanu Ovidiu , Literatura română între cele două războaie mondiale, Epl,1967

11. Dumitru Al I, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2000

12. Eliade,Mircea în Memorii , vol I , 1707 – 1960, Ed. Humanitas, 1997

13. Goia, Vistian, Drăgătoiu, Ioan, Metodica predării limbii și literaturii române

14. Glodeanu Gheorghe , Poetica romanului interbelic, Editura Ideea Europeană, București, 2007

15 .Ibrăileanu Garabet ,Studii literare, volII, București, Ed.Minerva, 1979,

16. Ioana Nicolae , Crihană Alina, Ifrim Nicoleta , Probleme speciale ale literaturii. Metamorfozele romanului românesc al secolului XX, Editura Europlus, Galați, 2006

17. Lovinescu Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol III, București, 1981

18. Luca Daniel , Dinamica prozei în perioada interbelică, ed Lumen, Iași, 2009

19. Manolescu Nicolae, Arca lui Noe, Ed,Grammar, București 2004

20. Manolescu Nicolae ” Istoria critică a literaturii române.5 secole de literatură”, Ed. Paralela 45, Pitești, 2008

21. Manolescu Nicolae , „ Sadoveanu sau utopia cărții „, S.C.Universul S.A, 1993

22. Micu Dumitru , Prefață la Maitreyi și Nuntă în cer, Editura pentru Literatură, București, 1969

23. Mihăilescu, Dan C. – Prefață (Maitreyi, Ileana și… sufletul rus),la Nuntă în cer, Ed. Cartex, 2000

24. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală,

25. Perpessicius, Scriitori români, vol IV, București, ed.Minerva, 1989

26. Rebreanu Liviu Mărturisiri, Amalgam-1943

27. Simion Eugen, prefață la romanul „Enigma Otiliei”, Jurnalul Național 2010

28. Simion, Eugen – Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995

29. Șoluțiu,O, Cronica literară în România literară, I, nr.11/1939

30. Vianu Tudor , Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatură, 1966,

31. Poporanismul anacronic” în Sburătorul nr.4,5-1926

32.http://epochtimes-romania.com/news/istoria-presei-vi–182698

33. https://www.scribd.com/doc/50950437/Maitreyi-caracterizare

34. https://www.slideshare.net/getasoca/receptarea-textului-literar-referat

35. https://edict.ro/studiu-comparativ-intre-metodele-traditionale-si-moderne-utilizate-in-procesul-de-predare-invatare

36. https://edict.ro/metode-interactive-utilizate-in-evaluarea-didactica/