Ion Iliescu Primul Președinte AL României Post Decembriste

Diverse

Ion Iliescu Primul Președinte AL României Post Decembriste

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 1 ===

ION ILIESCU- PRIMUL PREȘEDINTE AL ROMÂNIEI POST-DECEMBRISTE

INTRODUCERE

Instituția Președintelui României a cunoscut modificări majore în ultimii ani, mai ales în ultimul mandat al fostului președinte, Traian Băsescu, acestuia adăugându-i-se și controversatul mandat al etnicului Klaus Iohannis. Neînțelegerile de pe scena politică românească, neînțelegeri în care fostul șef al statului a înțeles să intervină deseori, susținerea voalată sau uneori chiar fățișă a unor anumite partide politice (în prima fază, fostul său partid, PDL, iar ulterior partidul în fruntea căruia se afla ex-ministrul guvernului Emil Boc, Elena Udrea, – PMP (Partidul Mișcarea Populară), ca și numeroasele scandaluri în care a fost implicat direct sau prin intemediul membrilor familiei sale, au schimbat radical percepția opiniei publice cu privire la instituția Președintelui României.

Din păcate pentru România, reprezentarea fostului șef al statului la nivel european și global nu a fost nici ea una la nivelul cerințelor impuse de diplomație, dar nici al așteptărilor, fostul președinte Traian Băsescu reușind în nenumărate rânduri să devină subiect central în presa internațională prin gafele sau declarațiile sale.

Demn de menționat este și faptul că nici actualul președinte al României nu a reușit să impună un echilibru (cel puțin aparent) la nivelul scenei politice contemporane, Klaus Iohannis preferând deseori să se pronunțe cu privire la subiecte ce nu intrau în sfera sa de competență (cum este cazul celebrului apelativ „penalii”, cu care acesta și-a „taxat” adversarii politici ai formațiunii politice ce l-a propulsat în fruntea țării – în speță, Partidul Național Liberal, ori de câte ori a avut ocazia, motiv pentru care, recent, a și fost sancționat de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării) să „sugereze” potențialele demisii ale unor oameni politici, ori să facă aluzii în comtradicție totală cu regulile diplomației contemporane (cazul recent al subiectului relocării ambasadei României în Ierusalim, când Iohannis a declarat public că președintele Camerei Deputaților și șeful celui mai mare partid din România „cine știe ce înțelegeri secrete face cu evreii”).

În ciuda acestor abordări și derapaje, uneori grosolane, prin lege, Președintele României este parte integrantă din cadrul puterii executive, el întrunind toate prerogativele de tip primordial ale acesteia, puterea executivă fiind repartizată în mod echitabil între Președinte și Guvern.

Președintele se bucură de o legimitate populară, el fiind cel care numește și Guvernul, în baza votului investițional ce este acordat de către Parlament. Principalele funcții ale Președintelui sunt clar stipulate în cadrul Constituției României, aspect ce va fi tratat pe larg în conținutul acestei lucrări.

Fiind organ de vârf în cadrul puterii executive, Președintele deține și poziția de șef de stat, calitate din care reprezintă de altfel și statul român, cu care se identifică. El prezidează și Consiliul Suprem de Apărare al Țării, fiind de altfel și comandatul forțelor armate.

În situații de necesitate, având o aprobare în prealabil a Parlamentului, Președintele Românei poate să declare mobilizarea parțială a forțelor armate (ca și mobilizarea generală a acestora), dar și instituirea stării de urgență, etc.

Și tot prin lege, Președintele trebuie să vegheze la buna funcționare a tuturor autorităților publice, având în vedere în permanență respectarea Constituției României. Pentru aceasta, el își exercită și funcția de mediator între puterile statului, dar și între societate și stat.

Așa cum menționam, pe perioada ultimului mandat al fostului președinte Traian Băsescu, multe au fost situațiile în care acesta a încălcat (voit sau din neștiință) prevederile legale, fără însă a răspunde pentru faptele sale.

Este și cazul actualului președinte al României, cel care încă de la începutul mandatului a fost subiectul mai multor teme considerate ca fiind scandaloase pentru opinia publică, cele mai relevante fiind tema „caselor obținute din meditații”, ca și a locuinței pe care Iohannis și soția sa au pierdut-o definitiv, urmare a unei decizii judecătorești rămase definitive și executorii. România ultimilor 29 de ani a fost deseori ținta atacurilor presei internaționale, din cauza declarațiilor și comportamentului liderilor politici români, fapt ce a atras după sine poziționarea țării noastre pe o poziție deloc favorabilă.

Și în tot peisajul determinat de imaginea, dar și prestația președinților României post-decembriste, continuă să se detașeze politicianul Ion Iliescu (acum intrat într-un con de umbră), cel care a reușit să preia puterea în primele zile ale Revoluției din 1989, în ciuda faptului că fusese un apropiat al fostului regim comunist, el ulterior dovedind o abilitate deosebită de a manipula masele și implicit de a modifica în repetate rânduri imaginea țării noastre pe plan internațional.

CAPITOLUL 1

ISTORICUL INSTITUȚIEI PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Considerații de tip general

Alături de Guvernul României, Președintele este șef al executivului între acesta și autoritatea publică reprezentată de guvern neexistând nici un fel de raporturi de subordonare. Conform legii, Președintele României îndeplinește funcția de :

Șef de stat – în cadrul exercitării acestei funcții el reprezintă statul în toate raporturile interne și raporturile externe, încheie diverse tratate internaționale, acreditează reprezentanți diplomatici, dar poate să îi și recheme, în condițiile legii, etc

Șef al executivului – își exercită această funcție împreună cu Guvernul

Președintele României garantează și independența națională, exercită diverse atribuții în complexul domeniu al apărării, garantează integritatea teritorială, fiind și comandant al Forțelor Armate, dar și președinte al Consiliului Suprem de Apărarea Țării.

De asemenea, el trebuie să fie garantul Constituției României, dar și mediator în relațiile dintre puterile statului, ca și în relațiile dintre stat și societate.

De altfel, Constituția țării noastre îi reglementează șefului statului diverse atribuții ce sunt destul de asemănătoare cu cele ale președintelui unei republici parlamentare, singura diferență constând în alegerea directă, prin intermediul electoratului. Trebuie menționat faptul că acest tip de construcție constituțională poate fi discutabilă, mai ales din cauza faptului că ea generează un clivaj major între diversele așteptări ale electorarului din partea instituției prezidențiale, în raport cu mijloacele concrete pe care președintele le are la dispoziție pentru a acționa.

Din păcate însă acest aspect a fost deseori neglijat, ori de câte ori s-a avut în vedere o revizuire a legii fundamentale a României. Prin lege, Președintele României nu poate să fie membru al nici unui partid politic, din moment în care el ajunge să dobândească aceasta importantă funcție în stat.

De asemenea, în încercarea de a se obține o poziționare de tip neutru a instituției prezidențială în raport cu totalitatea forțelor politice, șeful statului nu poate nici să cumuleze diverse alte funcții publice ori funcții private. O poziționare neutră raportată la diverse forțe politice îi conferă Președintelui României capacitatea de a-și exercita ideal funcția de mediator între puterile statului sau de arbitraj între societate și puterile statului.

În plus, pe toată perioada mandatului, Președintele României beneficiază de imunitate, el neputând fi tras la răspundere juridică nici pentru voturile politice, nici pentru opiniile de tip politic pe care și le exprimă eventual în exercitarea mandatului său.

Instituția Prezidențială a cunoscut modificări majore în cei aproape 29 de ani de democrație, liderii politici ce au ocupat funcția de șef al statului punându-și puternic amprenta asupra acesteia.

1.2 Istoricul instituției Președintelui în România

Este bine cunoscut faptul că instituția șefului statului a cunoscut numeroase modificări de-a lungul timpului, atât în ceea ce privește forma și structura, cât și în domeniul atribuțiilor și al organizării acesteia.

Instituția șefului statului se află în topul autorităților politice cu vechime, aceasta apărând practic în același timp cu statul. De-a lungul timpului instituția a suferit un proces continuu de evoluție, generat de fluctuațiile societății, cele mai afectate fiind formele, împuternicirile, structurile, dar și protocoalele. Iar cei care s-au aflat în fruntea acestei instituții au purtat diverse denumiri, respectiv regi, regenți, principi, împărați, emiri ori președinți.

Instituția șefului statului în România a fost abordată în principal prin prisma diverselor dispoziții de natură constituțională, luând ca punct de plecare prima Constituție, cea a Statului lui Cuza. În conformitate cu prevederile acesteia, puterile publice din acea perioadă erau încredințate atât domnului țării, cât și Adunării elective și Adunării ponderatrice.

Termenul „domn” apare menționat pentru prima dată în cadrul articolului 82 din cadrul Constituției din 1866, acesta având multiple puteri constituționale (de natură ereditară), în vreme ce puterea legislativă, conform articolului 32, era exercitată colectiv de „domn”, dar și de reprezentanța națională. În luna iunie a anului 1884, ca urmare a proclamării regatului (anul 1881), s-a reușit punerea de acord a acestor texte constituționale.

Constituția României din anul 1923 menționează în cadrul articolului 77 termenul de „rege”, ea precizând în cuprinsul articolului 34 faptul că puterea legislativă este exercitată colectiv de acesta și de reprezentanța națională, în vreme ce în cuprinsul articolului 39 se specifică faptul că regelului îi este încredințată și puterea executivă.

Termenul de „rege” apare menționat și în Constituția României din anul 1938, în cadrul articolului 34, acesta fiind definit (în cuprinsul articolului 30) drept capul statului, cu puterile menținute, acordate de Constituția anterioară.

Între anii 1940 și 1944 se constată o diminuare considerabilă a prerogativelor regale, regele râmânând însă șeful statului până în luna decembrie a anului 1947, ca urmare a prevederilor constituționale din 1923, prevederi ce au putut fi aplicate în urma repunerii în vigoare a Constituției, prin intermediul Decretului 1626/1944.

Ca urmare a Legii nr. 363/1947, toate atribuțiile șefului statului ajung să fie încredințate Prezidiului Republicii, în calitate de „șef colegial al statului” realizându-se natura juridică prin prisma caracteristicilor constituționale din anul 1923. Prezidiul Republicii este organizat ca și organ al administrației de stat, ori ca „organ suprem executiv” (denumire folosită în cadrul Decretului 3/1948). Demn de menționat este faptul că Decretul 1626/1944, ca și Decretul 2218/1946 au reușit să mențină separația puterilor în stat, principiu ce a fost ulterior înlocuit prin unicitatea puterii, generată de Legea 363/1947.

Constituția României, adoptată în anul 1948 i-a încredințat Prezidiului Marii Adunări Naționale funcția de șef de stat, Marea Adunare Națională fiind un organ central, ce se caracteriza drept organul suprem al puterii statului. Această delimitare a fost menținută până în 1961 (inclusiv de Constituția din anul 1952) când s-a decis înlocuirea sa cu Consiliul de Stat, un organ de tip colegial, de asemenea menținut și de noua Constituție din 1965.

Abia în anul 1974 se ia decizia modificării Constituției, moment în care se creează funcția președintelui de republică, ce este deținută/îndeplinită de către o singură persoană.

Evenimentele din Decembrie 1989, ce au dus la răsturnarea regimului politic de tip totalitar, ca și a suportului instituțional aferent acestuia (organele supreme ale puterii de stat și organele locale ale puterii de stat) au determinat, pe lângă multe altele, și mult așteptata înlocuire a principiului unicității puterii, acesta fiind înlocuit cu principiul separației puterilor în stat.

Această modificare radicală s-a realizat în cadrul celebrului Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naționale (F.S.N.) din data de 22 decembrie 1989 (în fruntea căruia s-a auto-propulsat politicianul Ion Iliescu, ce se constiuie în subiectul prezentei lucrări de diplomă), ce preciza, printre altele și separarea puterilor în statul român, respectiv a puterii legislativă, a puterii executive și a puterii judecătorească. Ulterior, această modificare radicală a fost înclusă în cadrul Decretului nr. 2/.27.12.1989, care i-a conferit astfel expresia juridică. Conform articolului 2, alin. 2 din cadrul Constituției României ce a fost adoptată în anul 1991 suveranitatea națională îi aparține poporului român, aceasta fiind exercitată prin diversele organe reprezentative ale acestuia, ca și prin intermediul referendumului.

Se remarcă faptul că ulterior căderii regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu (urmare a Revoluției din Decembrie 1989, ce i-a conferit lui Ion Iliescu prilejul de a se poziționa în fruntea stattului) a fost creată funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, acestuia fiindu-i încredințate atribuțiile șefului statului.

În următorul ani, prin Decretul – Lege numărul 92/1990, ce privea alegerea Parlamentului și Președintelui României, funcția de șef de stat este încredințată Președintelui României, ce este ales printr-un vot univergal, direct, egal, liber exprimat și secret, soluție consacrată și în actuala Constituție a țării noastre.

După provizoratul ce a marcat puterea de stat în primii ani de la căderea regimului comunist, construcția instituției Președintelui României a început să se concretizeze în jurul formei de guvernământ republicane. Trebuie menționat și faptul că s-a vehiculat în perioada anilor 1990 și varianta reîntoarcerii României la monarhie, opțiune care a generat o lungă perioadă dezbateri publice destul de controversate, ideea monarhiei constituind de altfel și o temă în cadrul conflictului partizan.

În ciuda tuturor acestor controverse, după alegerile desfășurate în luna mai a anului 1990 și ulterior referendumul constituțional din luna decembrie a anului 1991, s-a reușit confirmarea republicii și legitimarea acesteia prin intermediul votului majoritar al electoratului.

Constituția României îi atribuie Președintelui acesteia numeroase prerogative ce au rolul să satisfacă :

Necesitatea reprezentării statului

Necesitatea medierii dintre așa numitele „puteri ale statului” și statul român, respectiv societatea română

În perioada scursă de la Revoluția din Decembrie 1989, România a avut trei președinți (ea fiind în acest moment condusă de Klaus Iohannis, respectiv :

Ion Iliescu – a deținut două mandate

Emil Constantinescu – un mandat

Traian Băsescu – două mandate

1.3 Președinții României Post-Decembriste

Primul Președinte ales al României după căderea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu a fost Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist Român (P.C.R.), în care s-a înscris încă din anul 1953. Acum în vârstă de 88 de ani, Ion Iliescu a reușit să ajungă destul de repede membru în cadrul Comitetului Central al P.C.R., respectiv la numai 12 ani de la înscrierea în partid.

Ion Iliescu a reușit să conducă statul român, din funcția de președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (22 decembrie 1989 – 1992). Demn de semnalat este faptul că primele alegeri prezidențiale libere din România au fost organizate la data de 20 mai a anului 1990, acestea derulându-se pe parcursul unui singur scrutin.

Primul mandat al Președintelui României după căderea Partidului Comunist Român a avut durata de doi ani, după instalarea sa în funcție, Iliescu numindu-l ca și prim ministru pe carismaticul Petre Roman, care în prima fază a fost considerat un acolit politic de-al său.

În anul 1991 a fost concepută și adoptată prin intermediul unui referendum noua Constituție a României (o contribuție esențială având celebrul Antonie Iorgovan, supranumit „părintele Constituției”), după numai câteva luni în țara noastră fiind organizate primele alegeri prezidențiale libere, ce s-au desfășurat în conformitate cu noile prevederi constituționale.

Pe perioada primului mandat al președintelui Ion Iliescu, țara noastră a început să se stabilizeze politic, economia de tip comunist începând să facă pași timizi spre economia de piață. România a început să își reia relațiile cu alte state din Europa și din lume (relații deteriorate în ultimii ani ai regimului comunist) treptat fiind introduse și diverse reforme sociale și reforme economice, în perioada de tranziție spre democrație a statului român.

Ulterior, pe scena politică românească s-a format celebrul Partid al Democrației Sociale din România (P.D.S.R., „străbunul actualului PSD”), care alături de nou-înființatele grupări de tip comunist, ca și naționalist (P.R.M., P.S.M., P.U.N.R.), l-au susținut puternic pe președintele Ion Iliescu.

La finalul mandatului de patru ani, Ion Iliescu candidează din nou la alegerile prezidențiale, de această dată din partea Partidului Democrației Sociale din România, în primul tur de scrutin reușind să se situeze pe primul loc, cu un procent de 47, 35 % din numărul total al voturilor exprimate.

În cel de-a doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, Ion Iliescu a fost înfrânt de către candidatul Convenției Democratice Române (C.D.R.), Emil Constantinescu, acesta reușind să îl întreacă pe fostul președinte Ion Iliescu cu peste 8% voturi.

După ce a pierdut cursa alegerilor prezidențiale, Ion Iliescu a devenit senator în Parlamentul României, el reușind să obțină un scor deosebit în cadrul circumscripției electorale din București. În perioada 1996-2000, fostul președinte de stat a condus în Senat grupul parlamentar al P.D.S.R., al cărui președinte a fost ales, în cadrul Conferinței Naționale desfășurate în anul 1997.

Iliescu a solicitat atunci adoptarea modelului european în materia social-democrației, ca și aderarea formațiunii politice la Internaționala Socialistă. În cursul anului 1999, partidul condus de Ion Iliescu, P.D.S.R., reușește să semneze o alianță atât cu P.S.D.R. (Partidul Social Democrat Român), cât și cu PUR (Partidul Umanist Român), astfel creându-se în țara noastră un adevărat pol al social-democrației.

Înscris în cursa alegerilor prezidențiale din anul 2000, din partea alianței social-democrate nou formate, Ion Iliescu ajunge în cel de-al doilea tur de scrutin cu liderul Partidului România Mare, naționalistul Corneliu Vadim Tudor.

Pe perioada mandatului derulat între anii 2000-2004, s-a impus în România guvernul condus de Adrian Năstase, care a continuat o mare parte din reformele economice și privatizările începute în perioada când la Cotroceni s-a aflat Emil Constantinescu.

În perioada când la Președinția țării s-a aflat Ion Iliescu, România a reușit o performanță deosebită, respectiv aderarea la Alianța Nord-Atlantică (N.A.T.O.), tot în acei ani finalizându-se și negocierile pentru aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.

La finalul mandatului de președinte, Iliescu obține un nou fotoliu de senator în Parlamentul României, în cursul lunii aprilie a anului 2005 el pierzând conducerea partidului în favoarea fostului ministru de Externe, Mircea Geoană.

Emil Constantinescu, cel de-a doilea Președinte al României Post-Decembriste, este în vârstă de 79 de ani, el conducând statul român în perioada 1996-2000.

De profesie geolog (cu o catedră în cadrul Facultății de Geologie a Universității București), Constantinescu s-a implicat activ în procesul de constituirea societății civile, după Decembrie 1989, el protestând deseori împotriva tuturor acțiunilor ce aveau un caracter non-democratic și implicându-se destul de mult în mitingul organizat în Piața Universității, miting pentru care Ion Iliescu a solicitat prin intermediul T.V.R. intervenția minerilor din Valea Jiului (aspect ce se va reflecta pe larg în conținutul prezentei lucrări de diplomă).

În anul 1992 Emil Constantinescu a fost propus să candideze la alegerile prezidențiale, în cel de-al doilea tur de scruntin al acestora reușind să obțină un procent de 38 % din numărul total la voturilor exprimate, în urma președintelui în funcție, Ion Iliescu. După înfrângerea suferită, Constantinescu este ales președinte al C.D.R., el fiind desemnat drept candidat unic la alegerile din anul 1996.

Peste șapte milioane de români i-au acordat în anul 1996 votul lui Emil Constantinescu, noul președinte angajând România într-un amplu proces de reforme, în domeniul economic, al justiției, dar și al administrației.

Pe vremea mandatului lui Emil Constantinescu, guvernul C.D.R., asociat cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, ca și cu Uniunea Social Democrată, a dat startul privatizărilor pe bandă rulantă în țara noastră, în paralel cu o restructurare a industriei statului.

Și tot în perioada mandatului lui Emil Constantinescu au fost adoptate o serie întreagă de legi importante pentru România, dintre care menționăm doar :

Legea bugetelor locale

Legea restituirii terenurilor agricole

Legea restituirii pădurilor confiscate de regimul comunist

Legea accesului la dosarele Securității

Legea combaterii corupției și spălării banilor

Pe lângă acestea, s-au modificat și/sau completat legea administrației locale, unele articole ale Codului penal, formându-se și diverse garanții în vederea respectării drepturilor omului, în cadrul proceselor civile, ca și a celor penale.

În calitatea sa de Președinte al României, Emil Constantinescu a uzat de funcția de mediator între diversele autorități ale statului, el reușind solidarizarea forțelor politice și a societății civile în unele momente considerate a fi drept crize guvernamentale, crize sociale, crize parlamentare.

De asemenea, președintele Emil Constantinescu s-a implicat activ și în soluționarea unor diverse probleme majore pentru statul român, cum ar fi regimul juridic al proprietăților, acordarea dreptului de a survola teritoriul țării noastre de către trupele membre ale Alianței Nord-Atlantice (NATO), dar și conflictul militar din Kosovo, unde țara noastră și-a precizat în termeni destul de fermi poziția.

Emil Constantinescu a reprezentat România la numeroasele reuniuni la vârf ce avut ca principal rezultat nominalizarea țării noastre în topul statelor incluse în valul doi de extindere al Alianței Nord-Atlantice, ca și în numeroasele negocieri demarate pentru aderarea țării noastre la Uniunea Europeană (1999, Helsinki).

Pe lângă acestea, președintele Emil Constantinescu a întreprins numeroase demersuri pentru includerea țării noastre în cadrul O.S.C.E., ulterior derulându-se diverse acțiuni pentru obținerea de către România a președinției în cadrul acestei organizații.

Emil Constantinescu este președintele care a avut un rol decisiv în modificarea imaginii României la nivel mondial, prin demersurile și acțiune sale reușind să accelereze procesul de democratizare, cu efecte benefice la nivelul tuturor structurilor și domeniilor de activitate.

Tot el este cel care a susținut și a promovat și sistemul transportului petrolului și gazelor dinspre Asia Centrală spre Europa Centrală, cu efecte ce s-au reflectat în proiectul conductei Constanța – Trieste.

Pe perioada mandatului președintelui Emil Constantinescu s-a reușit îmbunătățirea considerabilă a relațiilor de tip bilateral ale României cu alte state atât din Uniunea Europeană, cât și din lume, în paralel cu dezvoltarea cooperării de tip trilateral cu diverse state învecinate, din zona europeană centrală și sud-estică.

În calitate de președinte al României, Emil Constantinescu a reușit medierea, ca și semnarea importantei Strategii naționale vizând dezvoltarea economică a României pe termen mediu, strategie ce a fost semnată, în premiră, de toate formațiunile politice parlamentare.

În calitatea sa de șef al statului, Emil Constantinescu a venit cu propunerea, către coaliția guvernamentală. de a susține la cea mai înaltă funcție în stat pe candidatul independent care reușea, în calitate de prim ministru al unui guvern, să obțină o creștere durabilă pentru economia României.

Pe final de mandat, președintele Emil Constantinescu a decis să-l grațieze pe unul dintre liderii importanți ai regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu, Ion Coman, acesta fiind condamnat la ani grei de închisoare în procesul privind reprimarea Revoluției de la Timișoara (1989).

Cel de-al treilea Președinte al României, Traian Băsescu, în vârstă de 67 de ani, a ocupat în perioada regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu funcția de comandant de navă al flotei comerciale românești (1981-1987), fiind membru de partid (al cărui dosar la Securitate nu a fost găsit niciodată, în ciuda funcției ocupate, ce implica colaborări cu organele statului comunist).

Imediat după căderea regimului comunist, Băsescu s-a implicat activ în politică, el reușind să ocupe în primul guvern după Revoluția din 1989 (condus de Petre Roman), funcția de subsecretare de stat în cadrul Ministerului Transporturilor.

La scurt timp însă Traian Băsescu avansează, el fiind numit de Petre Roman în funcția de ministrul transporturilor, funcție pe care a ocupat-o și în perioada când în fruntea guvernului se afla Theodor Stolojan (octombrie 1991-noiembrie 1992). În perioada alegerilor ce s-au desfășurat în anul 1992, Traian Băsescu a decis să candideze pentru un fotoliu de deputat în Parlamentul României, el fiind ales pe listele circumscripție din Vaslui, pe listele Frontului Salvării Naționale (F.S.N.).

Ales deputat în mandatul 1992-1996, Traian Băsescu a deținut în cadrul Parlamentului României funcția de vicepreședinte în cadrul Comisiei pentru Industrii și Servicii. La finalul mandatului, fostul deputat este numit director coordonator în cadrul campaniei electorale al fostului său șef pe linie politică, Petre Roman, care candida la Președinția României din partea Partidului Democrat.

Ulterior, Traian Băsescu a fost numit ministru al transporturilor și în guvernul condus de Radu Vasile (aprilie 1998-decembrie 1999), dar și în guvernul actualului guvernator al României, Mugur Isărescu (decembrie 1999 – iunie 2000).

În cursul lunii iunie a anului 2000 Traian Băsescu se înscrie în cursa pentru alegerile la primăria Capitalei, din partea Partidului Democrat, el reușind să întrunească voturile necesare ocupării fotoliului de primar general, pe care îl ocupă până la finele anului 2004. În perioada 2000-2001 Traian Băsescu reușește să devină președintele Organizației P.D. la nivelul Municipiului București, iar în anul 2001 câștigă funcția de președinte al Partidului Democrat, prin înfrângerea lui Petre Roman la congresul organizat.

În primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din anul 2004, Traian Băsescu s-a situat pe locul al doilea, după Adrian Năstase, pentru ca în cel de-al doilea tur al alegerilor să îl invingă pe social – democrat.

Pe 21 decembrie 2004 fostul comandant de vas a depus jurământul ca Președinte al României, în fața Parlamentului, liderul P.N.L., Călin Popescu Tăriceanu fiind numit prim-ministru, după constituirea majorității parlamentare, cu ajutorul nou-cooptatului P.U.R. (Partidul Umanist Român).

Traian Băsescu va rămâne în istoria politică a României ca fiind primul Președinte după 1989 suspendat pentru încălcarea Constituției, în ciuda faptului că respectabila Curte Constituțională a respins acțiunea social democraților din anul 2007, argumentând că faptele reclamate că ar fi fost săvârșite de către Băsescu nu ar fi încălcat Constituția. În ciuda acestui aspect, la mijlocul lunii aprilie a anului 2008 Parlamentul României a votat pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu, acțiunea P.S.D. primind 322 voturi pentru, un număr de 108 voturi împotrivă și zece abțineri. Suspendarea a fost efectivă începând cu data de 20 aprilie 2007, dată la care decizia Parlamentului a fost adusă la cunoștința Curții Constituționale.

Ulterior, câteva zile mai târziu, cu ocazia organizării Referedumului, suspendarea președintelui Traian Băsescu a încetat, acesta fiind reconfirmat în funcție de 74,58 % dintre alegători, cu precizarea că prezența la vot a fost de 44,45 %.

CAPITOLUL 2. CONTEXTUL POLITIC AL ACCEDERII LUI ION ILIESCU LA CONDUCEREA ROMÂNIEI

Anterior momentului „Decembrie 1989”, moment de deosebită relevanță pentru țara noastră și ulterioarele relații derulate de aceasta pe scena politică regională, România a traversat o perioadă destul de tumultuoasă, ultimele decenii aflându-se sub influența controversatului regim comunist.

De-a lungul ultimelor decenii, România a avut relații speciale cu fostul colosul U.R.S.S., unele dintre acestea fiind chiar majore. Iar paradigma dedicată relațiilor dintre aceste două state a reușit să se contureze nu doar prin intermediul viziunilor proprii ale liderilor politici ce s-au aflat la conducerile acestora de-a lungul istoriei, ci mai ales prin modalitățile prin care aceștia au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, remarcate la nivelul scenei politice regionale, respectiv continentale.

Principalul personaj, aflat la baza tuturor schimbărilor ce s-au produs pe scena vieții politice internaționale, la finalul Războiului Rece, a fost nimeni altul decât liderul sovietic, Mihail Gorbaciov, acesta fiind considerat de către mulți analiști drept „omul marilor erori strategice”. Mihail Gorbaciov a rămas în istorie drept liderul care a zdruncinat din temelii întreaga scenă politică europeană, o parte dintre efectele acțiunilor sale reflectându-se la nivelul întregii lumi internaționale. La finele anilor '80, liderul sovietic susținea că scena politică se află „în pragul unor mutații radicale”, previzionând și „o cotitură care privește sensul și scara istoriei”, spre ceea ce avea să devină „o nouă civilizație”.

La finalul Războiului Rece nici un politician sau analist politic nu a știut care va fi redefinirea spațiului european, care va fi evoluția politică a super puterii de care dispunea fosta U.R.S.S, dar și care va fi influența acesteia la nivel european și implicit global. Puțini au fost cei care au reușit să presupună în ce fel va fi afectată scena politică internațională de dispariția bipolarismului, în condițiile mutațiilor frecvente din zona Pacificului, dar și natura relațiilor ce se vor stabili între marile puteri occidentale, declarate câștigătoare la finalul Războiului Rece ori care va fi evoluția parteneriatului euroatlantic.

Toate evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate și au avut o amploare cu mult peste cea prognozată, toate marile puteri încercând să găsească noi soluții de impunere în noua eră ce se deschidea. Statele Unite ale Americii, cu siguranță cel mai mare câștigător din conflictul dintre Est și Vest, a intrat în panică, încercând să prevadă care va fi viitorul alianței N.A.T.O., dar și soluțiile rezonabile pentru asigurarea securității la nivel european, după căderea în bloc a regimului comunist și dizolvarea U.R.S.S..

Cele „două lumi” ale Europei, ce luaseră ființă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, au dispărut ca urmare a procesului de uzură, statele europene fiind din nou puse în postura remodelării după noile standarde geopolitice impuse, în vederea identificării soluției ideale pentru realizarea securității la nivel global. Lucrurile nu au stat, din păcate, deloc conform previziunilor, principalii poli de putere multiplicându-se rapid, ceee ce a atras o creștere exponențială a viziunilor privind mediul de securitate și implicit făcând foarte dificil procesul de identificare a unei soluții de securitate, unanim acceptate. La nivel global, transformările au fost destul de mari, dar și accelerate, context în care a scăzut semnificativ capacitatea marilor „actori” ai lumii internaționale de a controla factorii ce puteau determina adevărate crize la nivel politic, nivel economic sau social.

La nivel european pot fi evidențiate mai multe așa zise formule de organizare, prima aparținându-i fostului lider comunist, Mihail Gorbaciov. Acesta a gândit și lansat proiectul geopolitic al Casei Comune Europene, pe care l-a definit, cu ocazia mitingului desfășurat în 1987 la Praga, ca fiind „cunoașterea unei anumite integralități, cu toate că este vorba despre state ce aparțin unor sisteme sociale diferite și fac parte din blocuri militar-politice opuse”. Ulterior, liderul sovietic a redefinit conceptul, fără însă a explica clar cum se definește arhitectura ideală de securitate pentru europeni. Astăzi însă mare parte dintre ideile lui Gorbaciov par a se regăsi în fondul principalelor teze ale eurasianismului. Proiectul geopolitic al Casei Comune Europene a fost primit destul de bine de către unii importanți lideri politici din Occident, liderul Mihail Gorbaciov bucurându-se de un uriaș capital de simpatie, ca urmare a deciziei pe care a luat-o cu privire la statele ce proveneau din fosta URSS.

Astfel, prima care a reacționat a fost „doamna de fier”, respectiv primul ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher. Invitată la Moscova în cursul lunii aprilie a anului 1987, aceasta a declarat că susține proiectul Casei Comune Europene, promovat de Gorbaciov, acesta fiind realizabil în condițiile amplificării procesului demarat la Helsinki (1975). La rândul său, și fostul președinte al Franței, Francois Mitterand s-a arătat încântat de ideea liderului sovietic, el declarând că „dacă ai imaginație și curaj intelectual, nu este greu să-ți închipui continentul european, toate țările aflate pe el ca o nouă comunitate legată prin relații noi, în cadrul căreia fiecare rămâne el însuși, dar toți colaborează în numele unor țeluri care coincid".

Mihail Gorbaciov a reușit să îi stârnească interesul și politicianului german Willi Brandt, care a declarat în luna aprilie a anului 1988 că este posibilă o integrare economică europeană, dar și deschiderea Europei Occidentale către „sora vitregită”. Și fostul șef de cabinet Manfred Brunner, ce i-a stat alături comisarului german al C.E., aprecia că Uniunea Europeană „nu poate fi decât o confederație de state europene suverane. Uniunea Europeană creată pe baza tratatului de la Maastricht nu va putea deveni un stat nici centralizat, nici federal”.

De departe însă, cea mai amplă și pertinentă analiză, legată de scenariul geopolitic ce a fost generit denumit „Cămin european comun”, a fost realizată de către fostul consilier al președintelui Kennedy pe probleme de politică externă pentru Europa de Est, Zbigniew Brzezinski. Prezent la Moscova la finele lunii octombrie a anului 1989, Zbigniew Brzezinski (și șef al Consiliului pentru Securitate Națională în administrația Carter) și-a expus pe larg punctul de vedere în cadrul conferinței sovieto-americane, denumite „Schimbarea Europei: atitudinea americană și cea sovietică".

Ulterior alegerii controversatului Mihail Gorbaciov în fruntea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, se remarcă faptul că relațiile dintre țara noastră și uriașul stat vecin intră într-o nouă etapă, ce după numai câțiva ani va duce la prăbușirea regimului comunist în țara noastră (ca și în restul statelor socialiste din această zonă a Europei). Momentul apariției în fruntea opacei Uniuni Sovietice a unui lider de talia și anvergura politică a lui Mihail Gorbaciov a fost perceput cu deosebit interes de către toți marii lideri politici ai lumii, aceștia urmărind cu mare atenție nu doar planurile noului lider sovietic de reformare profundă a întregii societăți sovietice, ci și noua viziune pe care acesta o avea în raport cu politica externă contemporană.

Acest interes deosebit al liderilor politici occidentali pentru Mihail Gorbaciov i-a stârnit invidia liderului comunist din România, Nicolae Ceaușescu, ce era obișnuit să fie apreciat și recunoscut pentru independența pe care acesta încercase să o afișeze în raport cu U.R.S.S. Mai mult, Nicolae Ceaușescu a fost luat prin surprindere și de politica lui Gorbaciov dedicată numeroaselor reforme politice și economice derulate la nivel intern, dar și de deschiderea deosebită pe care au găsit-o pe scena politică internațională celebrele perestroika și glasnost, liderul comunist considerându-se amenințat de eventualele influențe ale acestora pe teritoriul țării noastre, în interiorul căreia predominau numeroase stereotipuri, ca și o serie întreagă de concepte ideologice cu mult depășite de contextul contemporan.

Deja obișnuit cu abordarea pe care o manifestase, în ultimii ani, în raport cu liderii moscoviți, abordare în care Ceaușescu nu prezenta nici un fel de inhibiții (spre deosebire de liderii din restul statelor socialiste din sfera de influență sovietică), liderul P.C.R. a apreciat că deține dreptul unei ascendențe asupra Moscovei, el ignorând total planurile elaborate și în curs de derulare ale noului lider, Mihail Gorbaciov, planuri ce vizau, printre altele, și renunțarea la orice fel de pretenții privind impunerea ori implicarea în diversele probleme de natură internă ale statelor din sfera de influență sovietică, liderilor acestora revenindu-le deplina libertate de a dispune/alege politica internă/externă, ca și relațiile derulate cu restul statelor lumii.

Chiar dacă și-a exprimat în repetate rânduri îndoiala cu privire la succesul reformelor pe care liderul sovietic le derulate în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și consolidarea relațiilor cu acesta și implicit cu statul pe care Gorbaciov îl reprezenta și conducea, din dorința expresă de a-și asigura nu doar diversele materii prime ce erau necesare în cadrul puternicei industrii românești, ci și o eventuală uriașă piață de desfacere pentru volumul tot mai mare al producției realizate în România.

Fin diplomat, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și inițierea și dezvoltarea unor contacte de tip personal cu noua „stea” politică a Occidentului, Mihail Gorbaciov, nu doar pentru a-și consolida poziția pe plan intern, ci mai ales pentru a-și întări imaginea (ușor șubrezită de interesul pe care reușise să îl stârnească noul lider sovietic) la nivel internațional. Mai mult, Nicolae Ceaușescu a descoperit cu uimire că principiile pentru care el, personal, militase în momentul venirii sale la putere, principii ce îi atrăseseră numeroase probleme (cea mai mare fiind considerată riscul invadării țării noastre de către forțele aliate ale Uniunii Sovietice, după modelul Cehoslovaciei) erau acum promovate chiar de liderul puternicului stat care avusese în plan o eventuală „pedepsire” a României.

În acest context, Nicolae Ceaușescu l-a invitat pe liderul Gorbaciov să facă o vizită în țara noastră, încă din cursul anului 1985, cu ocazia participării acesteia, în fruntea delegației Partidului Comunist Român, la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Demn de semnalat este faptul că politica reformelor, pe care o promova Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, a fost în mod diferit percepută în interiorul fostelor state socialiste, Ungaria și Polonia arătându-se receptive la ideile liderului sovietic, în vreme ce R.D.G., Cehoslovacia, dar și țara noastră au încercat din răsputeri să se țină la distanță de aceasta, considerând reformele sovieticilor ca fiind periculoase pentru buna derulare a politicilor interne.

Încă de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, liderul comunist român a început să constate că, la nivel internațional, urmare a diverselor politici interne controversate pe care înțelesese să le aplice, are loc o erodare galopantă a capitalului său de imagine, în paralel cu accentuarea nemulțumirii populației, pe fondul înăspririi condițiilor de trai (determinată de intenția lui Ceaușescu de a achita într-un timp extrem de scurt diversele datorii acumulate la instituțiile financiare internaționale), căreia i s-a adăugat și o accentuare exponențială a așa-numitului cult al personalității.

După venirea la putere a liderului sovietic, Gorbaciov, ce, așa cum deja s-a menționat, a reușit ca într-un timp extrem de redus să-și atragă simpatia marilor lideri politici ai lumii (a se vedea contribuția acestuia la proiectul european comun, anterior prezentat), Nicolae Ceaușescu s-a trezit „aruncat” nu doar într-un con de umbră, ci el a devenit din ce în ce mai frecvent subiect de critică al unor importanți lideri de pe scena politică europeană și nu numai.

În vederea dezvoltării relațiilor dintre România și noua Uniune Sovietică, condusă de popularul Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu face o vizită la Moscova în cursul lunii mai a anului 1986, ocazie cu care s-a reușit semnarea unor numeroase acorduri privind colaborarea celor două state în domeniul economic, în domeniul științific, în domeniul tehnic, dar și în cel cultural, în paralel cu definirea unor programe comune. Cu toate acestea, conform mărturiilor vremii, liderul comunist al României nu a fost deloc mulțumit de rezultatele acestei întâlniri, la întoarcerea în țară acesta mulțumindu-se să declare doar că a fost o vizită scurtă de lucru, în urma căreia s-a reușit obținerea unor „bune rezultate”.

Așa cum deja s-a menționat în cuprinsul prezentului capitol, Gorbaciov fusese invitat în țara noastră încă din cursul anului 1985, acesta ezitând de mai multe ori înainte a opta pentru a veni în România, în cadrul unei vizite de lucru ce s-a desfășurat în perioada 25 mai – 27 mai 1987. Motivul acceptării acestei invitații de către liderul sovietic a constat în intenția acestuia de a distruge așa numita „blocadă informațională” ce se sesizase în raport cu recentele reforme pe care Gorbaciov le derulase în Uniunea Sovietică, acesta intenționând să-l convingă pe Ceaușescu că se impune necesitatea realizării unei democratizări a sistemului comunist din România, pe baze cu adevărat reale, și nu doar la nivel declarativ.

Cu ocazia sosirii la București a liderului sovietic, uriașul aparat de partid din România a organizat un miting în centrul capitalei, cei doi șefi de stat rostind în fața populației adunate discursuri oarecum paralele, în cadrul cărora atât Ceaușescu, cât și Gorbaciov au încercat să își prezinte și susțină viziunea proprie asupra diverselor probleme specifice dezvoltării construcției socialismului. Ulterior acestei vizite, Mihail Gorbaciov le declara în fața colegilor săi de partid că încearcă să dea dovadă de „răbdare și de principialitate” în relațiile cu liderul din statul vecin, România. Și chiar dacă nu au fost realizate progrese deosebite în vederea implementării reformelor adoptate de Uniunea Sovietică în cadrul sistemului socialist din țara noastră, Ceaușescu a reușit să își atingă adevăratul scop al acestei întrevederi, respectiv o dezvoltare a relațiilor economice bilaterale derulate între cele două state, România aflându-se într-o poziție nu tocmai favorabilă.

Și după această vizită de lucru a lui Mihail Gorbaciov la București, Nicolae Ceaușescu a făcut dovada că a înțeles exact adevăratul scop urmărit de politica de tip reformator ce era promovată de liderul sovietic, și cu toate acestea a continuat să o renege, continuând să promoveze politica internă falimentară, ce îi adusese nu numai un imens deficit de imagine la nivel internațional, ci și tot mai numeroase nemulțumiri sesizate în rândul populației. În ciuda diferențelor majore de opinie ce se remarcaseră între cei doi lideri comuniști, se remarcă faptul că relațiile de colaborare dintre cele două state nu sunt influențate în mod deosebit, atât intensitatea, cât și volumul schimburilor economice dintre România și Uniunea Sovietică derulându-se în parametrii stabiliți inițial.

Vizita liderului sovietic în țara noastră a atras interesul marii majorități a mediei occidentale, care a consacrat evenimentului spații importante, în conținutul acestora regăsindu-se și diverse informații privind izolarea impusă poporului român de Nicolae Ceaușescu, ca și regimul dictatorial pe care acesta îl practica tot mai frecvent, în ultimii ani. Marea majoritate a discuțiilor dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov au avut în vedere consolidarea și dezvoltarea diverselor acorduri bilaterale dintre cele două state, ca și necesitatea dezvoltării unei colaborări economice deosebite, problema reformelor de natură politică fiind plasată pe poziție secundă. Lăsând la o parte teama lui Nicolae Ceaușescu de „contaminare” cu eventualele efecte ale reformelor instaurate în Uniunea Sovietică, vizita lui Gorbaciov i-a facilitat acestuia ocazia de a le prezenta românilor numeroasele transformări ce erau în curs de derulare în statul vecin.

Mai mult, Gorbaciov, profitând de ocazie, a declarat în fața Marii Adunări Populare, ce fusese convocată pentru a elogia relațiile de colaborare dintre România și Uniunea Sovietică, care sunt avantajele determinate de reformele implementate de el pe teritoriul U.R.S.S, cu:

Accentuarea importanței conferită de perestroika, dar și de glasnost

Sublinierea diversele probleme sesizate în cadrul marii majorități a domeniilor de activitate

Necesitatea unei reformări reale a partidului comunist

Necesitatea eradicării cât mai rapide a diverselor fenomene distructive, sesizate în interiorul regimului comunist, pentru cultul personalității, ca și nepotismul

Discursul lui Mihail Gorbaciov s-a dovedit a fi un adevărat „duș rece” pentru liderul comunist român, care nu se așteptase la așa ceva și care promovase sub forma sloganelor socialiste așa numita unitate dintre declarații și fapte. Nu în ultimul rând, cu ocazia întâlnirilor spontane pe care Gorbaciov le-a avut, pe perioada vizitei, cu o parte a populației din țara noastră, venită să-l întâmpine și aclame pe liderul sovietic care declanșare schimbarea mult dorită în statul vecin, acesta a avut ocazia să ia cunoștință de diversele critici adresate regimului socialist condus cu o mână forte de Nicolae Ceaușescu, aspect ce s-a regăsit în spații largi în cadrul mass-mediei internaționale, ce a relatat cu interes această întâlnire de la București. Ulterior încheierii acestei vizite de lucru, Mihai Gorbaciov a concluzionat că aceasta i-a conferit un argument în plus pentru a continua seria reformelor declanșate în Uniunea Sovietică, el precizând că prin intermediul perestroikăi se urmărește finalizarea așa-numitelor demersuri dedicate instaurării forțate la nivelul unei societăți a așa-numitei „fericiri cu sila”.

De asemenea, Gorbaciov mai notează, tot urmare a acestei vizite, că se impune finalul sistemului de manipulare în masă a populației, a sistemului îndobitocirii conștiente, ca și sfârșitul reprobabilului sistem al manipulării, instaurat de regimul comunist depășit cu mult de contextul actualității.

Se impune a se aminti în conținutul prezentului capitol și mișcarea de revoltă care a avut loc la Brașov în data de 15 noiembrie a anului 1987, eveniment despre care au relatat pe larg instituții de prestigiu din mass-media internațională și ca a determinat decizia din data de 26 februarie a anului 1988 a Guvernului Statelor Unite ale Americii privind retragerea României a așa-numitei clauze a națiunii celei mai favorizate, eveniment ce urma să fie pus în aplicare începând cu luna iulie a aceluiași an. După doar două zile de la acest anunț, România comunistă face publică o declarație în cuprinsul căreia anunță că s-a luat decizia renunțării, în relațiile de colaborare derulate cu Statele Unite ale Americii, la celebra „Clauză a națiunii celei mai favorizate”.

În același an, în cursul lunii mai, liderul ungur, Janos Kadar, ia decizia de a demisiona de la conducerea Partidului Comunist Ungar, locul acestuia fiind preluat de către reformatorul Karoli Grosz.

Ulterior vizitei lui Gorbaciov în țara noastră, Nicolae Ceaușescu s-a deplasat din nou la Moscova pentru a lua parte la festivitățile deosebite ce au fost organizate de Uniunea Sovietică cu ocazia aniversării a șapte decenii din momentul realizării celebrei Revoluții din Octombrie. Și tot în același an, Ceaușescu l-a primit într-un mod deosebit pe președintele Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Andrei Gromiko, care i-a și înmânat distincția cea mai înaltă a U.R.S.S., respectiv „Ordinul Lenin”, Ceaușescu străduindu-se să-l convingă pe acesta de justețea și necesitatea promovării politicii interne aflate deja în derulare în România.

La începutul lunii octombrie a anului 1988, liderul comunist Nicolae Ceaușescu, însoțit de soția sa, face o vizită oficială în U.R.S.S., ocazie cu care ies la iveală dovezile numeroaselor divergențe de natură ireconciliabilă dintre acesta și liderul Gorbaciov, bazate pe diferențele majore de opinie privind aspectele teoretice, dar și practice dedicate dezvoltării societății socialiste.

Cu ocazia întâlnirilor oficiale ce s-au derulat între cei doi șefi de stat, liderul român a pus accentul pe necesitatea realizării unei intensificări deosebite a colaborării celor două state în domeniul economic, Mihail Gorbaciov declarându-se, la finalul acestora, mulțumit de rezultatele obținute, cu singurul regret legat de abordările teoretice și practice ale reformelor concrete în țara noastră. La rândul său, Nicolae Ceaușescu, s-a arătat deosebit de reticent cu privire la adevăratele rezultate obținute pe parcursul acestei vizite de lucru, el declarând public că este mulțumit de acordul încheiat cu partea sovietică privind colaborarea în domeniul economic, fără a face nici un fel de referire la discuțiile purtate cu omologul său, pe temele politice de actualitate.

În cursul anului de cotitură, 1989, în vreme ce în restul statelor socialiste se constată o influență tot mai mare a reformelor declanșate de liderul Gorbaciov, liderul Nicolae Ceaușescu este tot mai izolat pe scena politică internațională, locul în care, odinioară, era apreciat și dat ca și exemplu restului țărilor din sfera de influență a Uniunii Sovietice. Iar urmare a întâlnirilor pe care le-a avut cu Mihail Gorbaciov, Ceaușescu a constatat și o reducere considerabilă a interesului manifestat de acesta pentru o colaborare bilaterală cu România, în ciuda faptului că acordurile economice încheiate între cele două state au continuat să se deruleze, conform graficelor și înțelegerilor inițiale.

La începutul anului 1989, mai precis la finele lunii ianuarie, liderul comunist român a primit vizita secretarului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Vadim Medvedev, în vederea semnării Planului privind colaborarea ideologică la nivelul celor două partide comuniste, în perioada 1989-1990, acestei vizite urmându-i o alta a unei delegații a Partidului Comunist din URSS, prilejuită la ceea ce avea să fie ultimul mare celebru congres al Partidului Comunist Român.

Se remarcă faptul că de la jumătatea anului, la nivelul relațiilor derulate între România și Uniunea Sovietică, nivelul de tensiune atinge valori impresionabile, ce se accentuează constant, odată cu anunțurile privind prăbușirea regimurilor comuniste din statele socialiste din zona european-centrală, respectiv din zona est-europeană. Vizibil îngrijorat de mișcările sesizate în statele socialiste din jurul României, Nicolae Ceaușescu începe să bănuiască faptul că în spatele acestora s-ar afla nimeni altul decât liderul Mihail Gorbaciov și implicit efectele reformelor sale, el acuzând faptul că împotriva țării noastre se organizează o campanie dirijată din umbră de la Moscova.

În cursul lunii iulie a anului 1989, Nicolae Ceaușescu se întâlnește din nou cu liderul sovietic la București, cu ocazia derulării întâlnirii Comitetului Politic Consultativ din cadrul statelor ce erau semnatare ale Tratatului de la Varșovia, discuțiile dintre cei doi șefi de state fiind deosebit de tensionate, după cum au relatat, ulterior, martorii. În aceeași perioadă, se constată tot mai multe nemulțumiri în rândul populației din țara noastră, mai ales sub imperiul transformărilor sesizate în statele socialiste învecinate (transformări ce erau bine ascunse de propaganda comunistă, sursele de informare reale fiind Europa Liberă și Vocea Americii, două posturi de radio interzise în țara noastră).

Politica dedicată dezvoltării economice pe care o promovase în ultimul deceniu liderul Nicolae Ceaușescu își pusese puternic amprenta asupra nivelului de trai al populației, proiectele construcțiilor megalomane, ca și regimul de austeritate prelungit, în vederea achitării datoriei externe a României, deteriorând dramatic situațiile materiale a marii majorități a populației. Iar prezența permanentă a organelor de represiune ale statului român comunist (în speță, Securitatea) în cadrul tuturor instituțiilor și domeniilor de activitate din țara noastră au transformat România într-un adevărat stat polițienesc. În contextul în care Mihail Gorbaciov promova constant, cu orice ocazie, necesitatea realizării în toate statele socialiste a unor reforme reale, Nicolae Ceaușescu continua să promoveze cultul exagerat al personalității, preluat din zona est-asiatică, ca și megalomania.

Primul semn al revoltei în România s-a sesizat în cursul lunii martie, când mai mulți membrii marcanți ai Partidului Comunist Român, în fruntea căruia se afla nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu, au înțeles să protesteze prin intermediul unei scrisori deschise trimisă la o importantă instituție media din străinătate (celebra „Scrisoarea celor șase”).

Și în scurt timp, liderul socialist român anunță că țara noastră a reușit să achite întreaga datorie externă a țării, în valoare de 11 miliarde $, înaintea termenului preconizat. În aceeași perioadă, respectiv în prima jumătate a lunii noiembrie, mai mulți studenți din București și din Cluj Napoca au încercat să protesteze împotriva regimului lui Nicolae Ceaușescu, prin intermediul unor pancarte improvizate pe care era scris cu litere de-o șchioapă „Vrem reforme!”. Protestatarii au fost reținuți, arestați și anchetați de către Securitate în Penitenciarul de la Rahova, principala acuzație fiind cea a propagandei îndreptată împotriva societății socialiste. Tinerii au fost eliberați în timpul derulării Revoluției din Decembrie 1989.

La începutul lunii decembrie a anului 1989, are loc la Malta o întâlnire de „grad 0” între S.U.A. și U.R.S.S., ocazie cu care Nicolae Ceaușescu a înțeles să se exprime și să îi transmită lui Mihail Gorbaciov numeroasele sale obiecții legate de agenda discuțiilor pe care acesta le derula cu omologul său american, în ciuda faptului că această întâlnire nu intra sub nici o formă în sfera relațiilor de tip bilateral ale României. Mai mult, Nicolae Ceaușescu și-a exprimat improbabilitatea de a lua participa la celebra întâlnire planificată să se desfășoare în data de 4 decembrie 1989 între șefii partidelor comuniste din statele semnatare are Tratatului de la Varșovia, el impunându-i lui Gorbaciov condiția de a lua parte la această mare întâlnire numai în condițiile organizării unei întâlniri speciale România-U.R.S.S.

Solicitarea liderului comunist din România a fost acceptată de către Mihail Gorbaciov, Ceaușescu exprimându-și dorința abordării unor numeroase probleme dedicate colaborărilor economice bilaterale, în centrul acestora poziționându-se necesitatea unui import masiv al materiilor prime dedicate economiei României, ce intrase într-o criză fără precedent, criză ce se reflecta cu precădere asupra nivelului de trai al populației din țara noastră.

Întâlnire a avut loc în aceeași zi cu cea în care s-a derulat întâlnirea dintre șefii partidelor comuniste din statele semnatare are Tratatului de la Varșovia, în cadrul discuțiilor purtate între Ceaușescu și Gorbaciov evidențiindu-se nu doar problemele de natură economică, ci și potențialele evoluții sesizate la nivelul statelor socialiste, o atenție specială fiind acordată de liberul român viitorului regimului socialist în țara noastră. În timpul discuțiilor purtate de cei doi lideri comuniști, s-au evidențiat din noul abordările contrare ale acestora privind posibilitățile dedicate unei dezvoltări viabile a socialismului, Nicolae Ceaușescu insistând ca la începutul anului 1990 să se organizeze o întâlnire a primilor miniștrii din cele două state în vederea analizării diverselor relații economice derulate între acestea, cu posibilitatea dezvoltării relațiilor româno-sovietice.

În fața propunerii lui Ceaușescu de a se organiza o conferință în cadrul căreia să se realizeze o analiză complexă a socialismului contemporan, liderul sovietic a reacționat destul de reticent, el încercând din nou să-l convingă pe omologul său român să declanșeze în România o democratizare a regimului comunist, nu doar la nivel formal, ci practic. Ulterior acestei ultime discuții pe care a purtat-o cu Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu a avut convingerea că numeroasele transformări ce fuseseră sesizate la nivelul restului statelor socialiste (inclusiv căderea emblematicului Zid al Berlinului) erau determinate, într-o anumită măsură, ori cunoscute de către liderul sovietic.
Și, în ciuda izolării deosebite pe care o cunoscuse în ultimele luni România, ca și pe fondul unei deteriorări deosebite a situației economice interne, liderul țării noastre a continuat să susțină că politica promovată și implementată de pe parcursul ultimelor decenii era cea mai potrivită țării noastre.

Se impune a se remarca faptul că, chiar dacă Nicolae Ceaușescu dăduse de nenumărate ori dovadă de o perspicacitate nativă ieșită din comun, de această dată el nu a avut capacitatea de a intui necesitatea adaptării politicii sale la trendul ce se remarca la nivelul întregii Europene comuniste, el continuând să rămână adeptul idealurilor socialiste de odinioară, fapt ce i-a determinat, după numai câteva zile, și colapsul.

Demn de menționat este și că țara noastră a fost unica din zona estică a continentului european în care trecerea la regimul democratic s-a realizat numai prin intermediul unei revoluții deosebit de violente, în cadrul căreia 1104 persoane și-au pierdut viața și alte aproape trei mii de persoane au fost rănite (peste 600 dintre acestea au fost militari), liderul Nicolae Ceaușescu și soția acestuia fiind împușcați în ziua de 25 decembrie a anului 1989.

Momentul „zero” al revoluției s-a declanșat în ziua de 16 decembrie, la Timișoara, când mai multe persoane s-au adunat să protesteze pașnic în fața bisericii reformate din Piața Maria, în susținerea pastorului reformat Laszlo Tokes, ce trebuia să fie evacuat. Mulțimii i s-au adăugat, treptat, alte câteva zei de oameni, de profesii și vârste diferite, ulterior începând altercațiile cu autoritățile din localitate, care au intervenit în încercarea de a împiedica creșterea numărului manifestanților.

Plecat într-o vizită de lucru în Iran, Nicolae Ceaușescu nu s-a întors de urgență în țară, el preferând să organizeze o teleconferință și să solicite deschiderea focului, fără somație, asupra civililor ce manifestau pașnic, strigând sporadic „Jos, Ceaușescu!”. Ulterior primelor decese, ce au iritat și mai mult populația, se declanșează și lupte de stradă între forțele armate și civilii aflați în zonă, din transportoarele deplasate în zonă începând să se tragă asupra manifestanților.

Nicolae Ceaușescu s-a întors în România abia în ziua de 20 decembrie, când starea conflictuală se deteriorase deosebit, în cursul aceleiași seri el transmițând populației un mesaj televizat, în care îi cataloga pe protestatarii din Timișoara ca fiind „dușmanii Revoluției Socialiste”, manevrați de „forțe oculte din străinătate”.

A doua zi, respectiv în 21 decembrie a anului 1989, Nicolae Ceaușescu face o mare greșeală strategică, el convocând în centrul Bucureștiului așa numita Adunare populară, principalul scop urmărit fiind atragerea sprijinului populației pentru conducerea statului român și implicit a P.C.R. Mii de oameni, adunați din marile întreprinderi și uzine bucureștene, au ascultat discursul înălțător al liderului Nicolae Ceaușescu, care încerca să scoată în evidență numeroasele realizări ale regimului socialist pe care îl consolidase în România.

Pe fondul unor promisiuni ce vizau mărirea alocațiilor pentru copii și creșterea salariilor, în marea de oameni adunată de aparatul de propagandă s-a auzit sunetul produs de câteva petarde, moment în care s-a declanșat haosul, ce ulterior a cuprins și câteva orașe din țară (dimensiunea violențelor în acestea fiind însă cu mult mai redusă).

Ulterior fugii lui Nicolae Ceaușescu, în aceeași zi, la bordul unui elicopter, s-a reușit „ocuparea televiziunii libere”, în scurt timp fiind puse bazele unui guvern provizoriu din care făceau parte controversatul lider Ion Iliescu, dar și Petre Roman. În ciuda numeroaselor zvonuri și scenarii privind implicarea Uniunii Sovietice în Revoluția din Decembrie 1989, ca și apropierea lui Ion Iliescu de sovietici, respectiv a lui Petre Roman de occidentali, până în acest moment nu s-a reușit demonstrarea nici uneia dintre numeroasele supoziții sesizate de-a lungul anilor, abia după 27 de ani reușindu-se trimiterea în judecată a persoanelor găsite vinovate pentru alte evenimente violente ce s-au produs în București în primăvara anului următor, 1990, respectiv celebra Mineriadă, despre care se se va vorbi în cuprinsul următorului capitol al prezentei lucrări de diplomă.

=== c240d0864e29aea196a282c8cb084594dc0be111_641246_1 ===