Investitiile Străine DIN România Ante Si Post Criză

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU LICENȚĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR,

Lect.univ.dr. Coroiu Sorina

ABSOLVENT,

RUGE PAUL-MARIAN

ORADEA, 2016

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU LICENȚĂ

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI

INVESTIȚIILE STRĂINE DIN ROMÂNIA ANTE ȘI POST CRIZĂ

COORDONATOR,

Lect.univ.dr. Coroiu Sorina

ABSOLVENT,

RUGE PAUL-MARIAN

ORADEA, 2016

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL 1.

Aspecte teoretice privind investițiile străine

Investițiile reprezintă stimulentul ce generează noi activități economice și are ca finalitatea obținerea de bunuri și servicii indispensabile unei economii viabile. Astfel, acestea reprezintă un element important al dezvoltării economiei unei țări și a funcționării acesteia pe principiile economiei de piață. Investițiile străine directe au apărut cu mult timp în urmă, odată cu unele dintre cele mai mari descoperiri geografice ale lumii, având în ultimii zeci de ani o explozie de amploare în tranzacțiile la nivel internațional, pe cale de consecință, fiindu-le generate un număr impresionant de analize și cercetari.

În definiția clasică a Investiției Străine Directe, aceasta este reprezentată ca o firmă dintr-o anumită țară care face o investiție în construirea unei fabrici în altă țară.

Investițiile străine directe (ISD) reprezintă în accepțiunea FMI, „o formă de investiție care implică o relație pe termen lung și care reflectă un interes durabil al unei entități rezidente în țara de origine (investitor direct) față de o entitate rezidentă într-o altă țară”.

Ele mai sunt definite și ca proprietatea unui rezident străin asupra unor active (mijloace fixe n.n) cu scopul de controla folosirea acestor active (Graham & Krugman, 1989).

Relația investițiilor straine directe este alcătuita dintr-o companie mamă și o altă companie afiliată acesteia, care formează împreună o Corporație Multinațională. Ca să fie calificată ca și o investiție străină directă, aceasta trebuie să ofere companiei mamă controlul asupra companiei din străinătate. Fondul Monetar Internațional definește controlul în acest caz ca o participație de minimum 10% din acțiunile, parțile sociale ale companiei ori ale drepturilor de vot; un procent mai mic deținut fiind denumit ca și investiție de portofoliu (pasivă), care oferă investitorului doar dreptul de a încasa dividende, fară a avea drept de control asupra societății în care a investit. Acest criteriu diferă de la țară la țară (unele țări stabilind pragul de 20-25%, spre exemplu în Marea Britanie pragul acceptat era de 20% pana în anul 1997, iar în Germania acestă cotă a fost menținută până în anul 1999), ponderea nemodificând esența fenomenului, deoarece, de cele mai multe ori, procentul deținut de un investitor străin este de peste 50%.

Există doua tipuri de ISD:

Cu participare de capital efectiv (equity form of investment);

Fara participare de capital (care permite totuși deținerea controlului in mainile investitorului strain (non-equity form of investment).

În categoria EFI ((equity form of investment ) regăsim trei tipuri importante și anume:

Pe teren gol, „ex-nihilo” sau greenfield;

Achizițiile;

Joint-Venture cu participare la capital.

Investițiile greenfield

Acestea reprezintă decizia companiei mama de a investi într-o alta țară luand-o de la zero, investiția fiind dimensionată incă din faza de proiect dupa nevoile si cerințele multinaționalei.

Cateva din avantajele investitiei greenfield:

Firma care realizează investiția are posibilitatea de a alege locația, iar construcția efectivă, spre exemplu a unei fabrici, este realizată în conformitate cu viziunea managerilor si acționarilor companiei;

Personalul este recrutat, angajat și instruit în spiritul companiei iar anumite aspecte legate de practicile de muncă și de cultură organizațională sunt mult mai usor de controlat;

Implementarea unor noi produse sau tehnologii dureaza mai puțin;

Aceast tip de investiție se integrează mai usor în rețeaua multinaționalei și deobicei prezintă un potențial mai mare de a inregistra profit și marje mai mari ale acestuia comparate cu achiziția;

Construind de la zero o firmă, în locul achizitiei acesteia, se evită eventualele încălcări ale legilori anti-concurențiale sau anti-trust.

Dezavantajele unei investiții greenfield:

Costuri inițiale mari (achiziția terenului, construcția efectivă);

Potențiale dificultăți cu adaptarea produselor la cerințele consumatorilor de pe piața respectivă, deoarece unele cunostințe despre piață trebuie dobandite;

Un investitor care alege această variantă trebuie să ia în calcul că va intra pe o piață noua, trebuie sa dobândească o anumită cotă de piață si prin relațiile încă incipiente cu anumiti furnizori și distribuitori acest lucru s-ar putea desfasura relativ incet.

Achizițiile

Acestea presupun cumpararea unei companii de catre o alta preluand astfel activele și controlul acesteia.

Acestea prezintă anumite avantaje cum ar fi:

Multinaționala care achiziționează o firmă obține și accesul la anumiți furnizori și distribuitori;

Preia brandul, reputația și cota de piată deja existentă a firmei locale;

Printr-o achiziție se consolidează prezența pe piață și fluxurile de numerar, mult mai rapid decât prin investiția greenfield;

Se poate întări poziția pe piață, prin achiziția si totodată eliminarea unui potențial competitor;

Din punct de vedere financiar, achiziția necesită o investiție inițială mai mică.

Specific Europei Centrale și de Est, multe din achiziții s-au aflat în strânsă legatură cu procesul de privatizare și au constituit opțiunea preferată pentru multinaționale, deoarece firmele ce se doreau a fi privatizate erau mult subevaluate (conform Welge and Holtbrugge, 1998).

Achizițiile sunt asociate cu o serie de dezavantaje majore, cum ar fi:

Locația fiind oferită de la început, îngrădește dreptul de decizie si de alegere;

Timpul necesar si costurile aferente gasirii țintei potrivite pentru achiziție;

Odată gasită firma ce urmează a fi achiziționată, multinaționala va avea de suportat costuri suplimentare cu o eventuală retehnologizare, reorganizare a modului de lucru;

Intervenția guvernului in stabilirea unor indicatori de performață reprezintă o potențială sursă de conflict;

În cazul achiziției unei firme mari, cu multi angajați, există posibilitatea apariției unor neîntelegeri cu sindicatele.

Joint-Venture cu participare de capital

Acesta reprezintă o investiție într-o societate locală cu participarea investitorilor locali, o înțelegere în care doua sau mai multe părți care cad de acord in vederea imparțirii resurselor cu scopul de a-și atinge anumite obiective. O asociere de acest fel poate aduce o creștere a capacității de producție, acces la noi rețele de distribuție, beneficiul de a împărții eventualele riscuri cu partenerul, putând oferi sursele necesare de finațare fara a mai fi nevoie de contractare unor credite bancare. Riscul unui astfel de parteneriat ține de complexitatea relației dintre parteneri. Astfel, dacă obiectivele JV nu sunt foarte clare, sau partenerii au obiective diferite ascunse, stilurile de management și cultura din care provin difera, pot aparea probleme în procesul de integrare și cooperare.

Datorită evoluțiilor din economia mondială în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, caracterizată prin apariția pe scena internațională și chiar în rândul marilor puteri a noi actori, liberalizarea piețelor și necesitatea continuă de a inova au făcut ca mediul internațional să devină din ce în ce mai instabil, generând totodată o puternică incertitudine cu privire la evoluția viitoare a activităților economice. Mediul internațional tot mai instabil i-a determinat pe investitori să caute forme de investiții cat mai flexibile (conform Dunning și Narula 1996). Acest fapt poate explica apariția diferitelor tipuri de investiții fară participare directă la capital (NEFI). Această formă de ISD include urmatoarele tipuri de investiții: franciza, licențierea, subcontractarea și contractele de gestiune și respectiv contractele la cheie, precum și acordul de împărțire a producției.

ISD joacă un rol extraordinar si exponențial la nivel global. Poate oferi unei firme noi piețe și canale de desfacere, facilități mai ieftine de producție, acces la tehnologii noi, produse noi, cunoștințe, abilități, deprinderi și totodată și alte posibilități de finanțare. Pentru țara gazdă sau firma străină care beneficiază de investiție, ISD pot oferi capital, tehnici organizaționale, de management, know-how și perspectivele unei dezvoltări economice durabile și sustenabile.

1.2 O panoplie a teoriilor privind fluxul de ISD

Primul care a formulat o teorie pozitivă cu privire la firmele multinaționale a fost Hymer în 1960. De atunci, au fost formulate o serie de teorii care permit explicarea deciziei de internaționalizare. Printre cele mai importante pot fi amintite explicația legată de ciclul de viață al produsului propusă de Vemon (1966), cea care ține cont de protejarea cotei de piața (Hymer și Rowthorn 1970), cea bazată pe creșterea puterii de negociere față de concurenți (Vemon 1974) sau pe anticiparea obținerii de profituri mai ridicate pe piața străină datorită unor avantaje oligopolistice (Kindleberger 1969 și Johnson 1970). Alte explicații au în vedere dificultăți în a se dezvolta pe piața proprie pe care firma le poate întâmpina, datorate formării unor oligopoluri stabile pe această piață (Cotta 1970), ruptura echilibrului oligopolistic și teama de a fi exclus de pe piața țării de implantare (Knickerbocker 1973), internalizarea proceselor de producției specifice și a cunoștințelor (Buckley și Casson 1976), posibilitatea ameliorării poziției față de concurență (Rainelli 1979, Anand și Kogutj 1997), posibilitatea de a crea bariere la intrarea pe piața țării de implantare (Swedenberg 1979, Lipsey și Weiss 1981) sau de a le ocoli (Caves 1981) sai oportunitățile create de combinarea unor avantaje legate de forma de proprietate, de localizare și de internalizare, care se află la origine: paradigmei eclectice a lui John Dunning (1981 și 1993), completată dej anumite elemente introduse de Jean-Louis Mucchielli pentru a da nașten teoriei sintetice cu privire la ISD (1985 și 1998).

Construirea unei teorii cu privire la ISD a devenit imperativă după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, perioadă marcată de dezvoltarea investițiilor americane cu scop productiv în Europa și Asia. Ea a devenit posibilă o dată cu abandonarea modelului tradițional de comerț internațional, care avea la bază concurența pură și perfectă, randamente de scară constante, imobilitatea factorilor de producție și existența unui singur actor – statul de drept.

Primul pas spre construirea unei teorii cu privire la ISD l-a reprezentat abandonarea modelului clasic de comerț, prin introducerea mobilității factorilor și a posibilității obținerii de randamente de scară crescătoare. In modelul tradițional factorii de producție erau imobili și, deci, circulația capitalului era de neconceput. Singurele care circulau liber între state erau mărfurile. Cadrul inițial era cel al statului-natiune, dar o dată cu trecerea de la o economie internațională bazată pe schimburile de mărfuri între națiuni la o economie mondială în care activitatea de producție însăși este transferată de către firme în afara granițelor naționale, acest cadru devine insuficient, fiind necesară o lărgire a lui. In plus, o dată cu introducerea ipotezei randamentelor de scară crescătoare se admite posibilitatea obținerii de economii de scară care pot motiva firma să caute o localizare într-o țară care să-i permită obținerea acestora.

Un alt pas spre construirea unei teorii privitoare la ISD îl constituie dezvoltarea unei teorii a firmei multinaționale. Inițial, firma era privită ca price taker, ea neexercitând nici un fel de influență asupra pieței. Hymer (1960) este primul care introduce firma în cadrul analitic al ISD. Astfel, fluxul de ISD este privit ca rezultatul deciziei de internaționalizare luată de firmă. Totodată, firma care decide să se implanteze în străinătate se va afla în dezavantaj față de firmele locale, deoarece ea nu cunoaște piața la fel de bine ca acestea, nedispunând, prin urmare, de aceleași informații. Din această cauză, pentru a lua totuși această decizie este necesar ca firma să dețină un avantaj specific care să-i permită să anuleze handicapul pe care-1 are față de firmele locale. Acest avantaj specific are la bază activele pe care le deține firma, în general active intangibile, care pot reprezenta o sursă de putere: capacitatea de a inova superioară firmelor locale etc.

A treia etapă a reprezentat-o dezvoltarea teoriei costurilor -i 9 tranzacție ca rezultat al eșecurilor pieței (Coase 1937, Simon 1967, Williamson 1975). Dacă piața ar fi fost perfectă firma ar fi apelat doar U I strategia de export, dar cum piața nu este perfectă, tranzacțiile desfășurate pe piață înseamnă costuri pentru firmă, costuri care pot fi legate de procesul de colectare a informației, de căutare a unui partener potrivit, de negociere etc. Firma va căuta sa minimizeze costurile substituind mecanismele pieței cu propria sa organizare internă, deci prin internalizare. Dunning acordă o importanță deosebită eșecurilor pieței. El consideră o sferă mai largă a eșecurilor pieței, pe care le clasifică în două categorii.

Prima categorie o reprezintă cea a eșecurilor naturale ale pieței, care sunt legate de condițiile de cerere și ofertă existente pe piață. Acestea au ca bază costurile de tranzacție și cunoașterea pieței. In situația actuală, în care pe piața numărul concurenților este din ce în ce mai mare, există o adevărată concurență pentru deținerea informației, care s-ar putea dovedi extrem de importantă. Cel care deține informația este cel mai puternic, aceasta fiind utilizată ca o sursă de putere.

Cea de a doua categorie este reprezentată de eșecuri structurale: un prim caz constituindu-1 existența piețelor de monopol sau oligopol. Firmele care dețin deja o putere de monopol sau oligopol pe piață pot crea bariere pentru intrarea altor firme, în scopul păstrării poziției deținute. O a doua sursă de eșec structural o reprezintă guvernele care impun anumite reguli pe piață nu întotdeauna favorabile firmelor: taxe și tarife, politica de angajare, de protecție socială sau de protecția mediului etc. (Dunning 1998).

1.3 Paradigma eclectică a lui Dunning

Paradigma eclectică sau OLI (ownership, locador, internalisation) formulată de Dunning are în vedere cele trei avantaje necesare pentru ca o firmă să se implanteze în străinătate: avantajele legate de deținerea proprietății (O), cele legate de localizare (L) și cele legate de internalizare (I). Ea are ca punct de plecare trei teorii mai vechi de unde și natura ei eclectică: teoria economiei industriale, teoria clasică a schimburilor internaționale și teoria internalizării.

Avantajele legate de deținerea proprietății (O) au la bază activele intangibile ale firmei, active bazate la rândul lor pe cunoștințele deținute de aceasta. Ele au ca punct de plecare teoria economiei industriale. Firma multinațională trebuie să dețină anumite avantaje specifice pentru a recurge la implantarea în străinătate. Aceste avantaje îi vor permite să concureze firmele locale.

Capacitatea de inovare a firmelor este un activ intangibil foarte important în acest context. Activitatea de inovare se poate desfășura la două niveluri: la nivel de produs sau la cel al tehnicilor de producție.

Primul tip de astfel de avantaje îl reprezintă cele care au drept sursă cunoștințele specializate ale firmei. Deținerea unei mărci, a unui brevet, know-how sau dispunerea de o capacitate organizațională sau de competențe manageriale superioare concurenților se poate dovedi hotărâtor pentru cucerirea unei piețe. Acest tip de avantaje se nasc și se dezvoltă la nivel de firmă.

In contextul concurenței actuale acerbe de pe piețele internaționale, care a condus deja la o scădere continuă a ciclului de viață al produselor și la accelerarea procesului de inovare, aceste avantaje sunt esențialmente efemere, firma putând să le piardă extrem de repede.

Un al doilea tip de avantaje legate de deținerea proprietății (O) îl reprezintă avantajele conferite de dimensiune, iar un al treilea tip de avantaje O identificat de Dunning sunt avantaje de natură monopolistică. Acestea pot consta din avantaje dobândite de firmă în urma faptului că aceasta este prima firmă care pătrunde pe piața respectivă, astfel ea poate să-și asigure o poziție favorabilă pe piață și să dezvolte o legătură cu consumatorii săi, creând premizele fideli zării acestora. De asetntr primul intrat poate crea bariere pentru intrarea celorlalte firme pe respectivă. El beneficiază așadar de un efect depreempțiune (Mucchielli l998).

Tipologia avantajelor legate de deținerea proprietății

Sursa: Tabelul nr. 1. Tabel realizat de autor conform Jasmin 2003

Avantajul la nivel de localizare are la bază teoria clasică i schimburilor internaționale. Acest avantaj trebuie privit la nivel macroeconomic, la nivel de stat. Avantajul decurge în acest caz din activele imobilizate deținute de țara-gazdă. Atractivitatea țării-gazdă poate fi fie absolută, fie relativă, iar activele imobilizate pot fi propuse fie de către piața însăși fie de către guvern. Firma va folosi aceste avantaje pentru a-și pune mai bine în valoare avantajele proprii.

Avantajele ce țin de localizare se pot referi fie la disponibilitatea și costul redus al factorilor de producție: muncă, capital, pământ, fie la calitatea infrastructurii sau pot să tina de piața locală, cum ar fi: dimensiunea și caracteristicile pieței.

Pe de altă parte, aceste avantaje pot să fie reprezentate de anumite bariere în fața schimburilor, care pot fi ¡naturale (datorate configurației geografice a zonei de localizare) sau de natură comercială, create de guvernul țării-gazdă pentru a descuraja schimburile. Acest fapt face ca producția pentru piața locală să nu poată fii concurată de importuri.

De asemenea, posibilitatea de a beneficia de pe urma efectelor de aglomerare generatoare de economii de localizare sau de urbanizare poate fi extrem de importantă în decizia de implantare.

Dunning consideră că factorii care țin de avantajul de localizare au trei surse principale. Ei pot proveni fie din mediu, fie pot fi generați de sistemul adoptat în țara-gazdă sau de politicile practicate de aceasta (Dunning 1988).

O importanță deosebită a acordat Dunning factorilor legați de nivelul de dezvoltare economică a țării-gazdă, elaborând chiar o teorie în care corelează evoluția fluxului și structurii ISD cu gradul de dezvoltare al țării-gazdă. Această teorie poartă denumirea de investment development path (IDP). Pe măsură ce o țară se dezvoltă intervin schimbări structurale importante în fluxul ei de ISD, atât în cel recepționat cât și în cel efectuat. Această teorie pornește de la ipoteza că dezvoltarea conduce la schimbări structurale impresionante și că aceste schimbări afectează tiparul ISD. Ea presupune că evoluția fluxului de investiții cunoaște cinci stadii în funcție de evoluția gradului de dezvoltare al țării.

În primul stadiu, cel al pre-industrializării, o țară deține relativ puține active create și, în consecință, nu atrage ISD. Avantajele în termen de localizare nu pot fi puse în valoare din cauza dimensiunii reduse a pieței interne datorată puterii scăzute de cumpărare, a lipsei de educație a forței de munca, a inexistenței unei rețele de infrastructură adecvate, a deficitului instituțional și uneori chiar a mediului politic și economic instabil. FMN preferă să abordeze piețele țărilor aflate în acest stadiu de dezvoltare prin recurgerea la strategii precum exportul sau diferite forme de ISD de tip NEFI. Singurele țări aflate în acest stadiu de dezvoltare care atrag fluxuri importante de ISD sunt cele care dispun de resurse naturale importante: diamante, petrol etc. Strategia utilizată de FMN în acest caz este de tip resource-seeking.

În cel de-al doilea stadiu, țara începe deja să se dezvolte și, pe măsură ce se dezvoltă, reușește să-și pună mai bine în valoare avantajele cel țin de localizare. Acest fapt conduce la o creștere a fluxului de ISD care are ca țintă principală sectorul manufacturier. Fluxul de ISD în acest sector are drept rezultat în cele mai multe cazuri o substituție a importului de produse manufacturate, dar poate fi vorba și de ISD vertical, atras de costul redus al factorilor de producție și asociat cu fragmentarea producției pe plan internațional. Acest tip de ISD va genera o creștere a importului și deci relația dintre ISD și fluxul de import va fi una de complementaritate în acest caz. Anumite politici guvernamentale de natură fiscală sau comercială pot încuraja efectuarea acestui tip de investiții privilegiind anumite sectoare-țintă (cum a fost cazul sectorului constructor de mașini în țările ECE) sau anumite zone-țintă (în special prin crearea de zone libere). In același timp, firmele naționale pot profita de prezența FMN prin transferul unor active intangibile prin intermediul procesului de leaming-by-doing.

Stadiul al treilea presupune că o dată cu trecerea timpului, firmele naționale reușesc să dezvolte avantaje legate de deținerea proprietății specifice țării de origine, în special avantaje legate de deținerea anumitor active de tip Oa (asset advantages). In același timp erodarea avantajelor deținute în activitățile intensive în muncă și posibilitatea obținerii de economii de scară, datorită creșterii puterii de cumpărare și a capacității de inovare pe piață, au ca rezultat dezvoltarea ISD orizontale în detrimentul celor verticale. Acest tip de ISD este asociat cu o strategie de tip market-seeking sau efficiency-seeking. Creșterea costului mâinii de lucru are ca rezultat reorientarea ISD din activitățile intensive în munca către țări cu un cost mai scăzut, aflate într-un stadiu inferior de dezvoltare. Firmele naționale încep, la rândul lor, să efectueze ISD.

În timpul celui de-al patrulea stadiu avantajele legate de deținerea proprietății specifice firmei, în special cele legate de tranzacții Ot se dezvoltă și devin mai importante decât cele legate de deținerea proprietății specifice țării de origine. Firmele naționale caută să internalizeze din ce în ce mai mult acest tip de avantaje abordând piețele străine mai ales prin investiții de tip EFI. în timpul acestui stadiu, structura economică a țării-gazdă începe să conveargă spre structura țării de origine. Avantajele deținute sunt din ce în ce mai asemănătoare, ceea ce conduce la o dezvoltare a comerțului intra-ramură. Fluxul de ISD care părăsește țara devine mai important decât cel primit de aceasta.

Strategiile principale urmărite de FMN în acest stadiu sunt de tip efficiency-seeking, market-seeking și cea de creștere a activelor, asset-augmenting (Narula și Dunning 1998).

Stadiul al cincilea reprezintă stadiul națiunilor cu un grad de industrializare avansat. Asemănarea dintre țări devine și mai importantă având drept consecință dezvoltarea tranzacțiilor la nivel ierarhic în detrimentul celor desfășurate pe piață. Este de așteptat ca poziția de investitor a unei țări să fluctueze în jurul valorii zero, deoarece fluxul de ISD recepționat tinde să-l egaleze pe cel efectuat. Dar, spre deosebire de stadiile anterioare, acest stadiu de dezvoltare nu este unul stabi, tările dezvoltate diferind atât ca poziție deținută, cât și în funcție de importanța poziției lor nete. Strategiile favorizate de FMN în cursul acestui stadiu sunt aceleași ca și în stadiul al patrulea.

Boudier (2005) demonstrează că țările ECE se află în primele două faze, cele mai avansate dintre ele aflându-se la sfârșitul fazei a doua. Ea nu consideră țările ECE ca fiind țări în dezvoltare, ci țări care s-au dezvoltat alegând o strategie greșită. Ca urmare, ele dispun de un capital uman educat, de o infrastructură relativ dezvoltată și de anumite capacități tehnologice.

Strategia de dezvoltare socialistă urmată de aceste țări a avut la bază legea acumulării primitive, care presupunea reorientarea factorilor de producție dinspre agricultură spre industrie. Ea s-a bazat pe o creștere dezechilibrată, acordând întâietate sectorului industrial și în special industriei grele față de toate celelalte sectoare. în timpul perioadelor de penurie, factorii de producție disponibili erau alocați cu precădere fel sectorul industriei grele. S-a introdus astfel un decalaj de dezvoltare între acest sector și celelalte sectoare, ceea ce nu a reușit decât să agravez penuriile. Totodată, strategia de dezvoltare adoptată în perioada comuniștă a fost una de tip ISI, industrializare prin substituția importurilor. Criza economică de proporții cu care s-au confruntat aceste țări imediat după prăbușirea comunismului, dar ale cărei semne erau deja vizibile încă din deceniul al șaptelea, a culminat cu o perioadă de recesiune economică atât de puternică încât aceasta a avut drept rezultat declanșarea unui proces de subdezvoltare în țările din regiune. Acest fapt ar putea susține rezultatele empirice obținute de Boudier, deși corelația dintre ISD și gradul de dezvoltare al unei țări nu poate fi verificată pentru modelul de dezvoltare socialist care nu permitea efectuarea de ISD în aceste țări.

Avantajele legate de internalizare sunt dezvoltate la nivelul firmei și au la bază teoria internalizării și a costurilor de tranzacție. Firma multinațională va încerca să substituie mecanismelor pieței propriile sale mecanisme. Pentru firmă, dezvoltarea propriilor mecanisme interne se poate dovedi mai puțin costisitor decât suportarea eșecurilor pieței și transferarea, implicit, a avantajelor specifice de care dispune (de tip O) asupra țării-gazdă. Cu cât tehnologia de care dispune firma respectivă este mai avansată, cu atât ea va fi mai înclinată să recurgă la internalizare și să-și protejeze astfel avantajul ce decurge din folosirea unei tehnologii superioare.

Firma multinațională dispune de avantaje specifice legate de deținerea proprietății pe care le va pune în valoare exploatând avantajele legate de localizare de care dispune țara-gazdă și pe care le va proteja prin internalizare. Ea va efectua ISD numai dacă cele trei tipuri de avantaje vor fi simultan prezente.

Printre limitele imputate cadrului teoretic propus de Dunning, cea mai importantă este reprezentată de faptul că evoluția strategiilor firmelor pe plan internațional au demonstrat că nu este necesar ca toate cele trei avantaje să fie întrunite concomitent pentru ca o firmă să se implanteze pe o piață străină. Firma poate lua decizia de implantare chiar în absența avantajului de internalizare sau a celui de localizare. Avantajul de localizare devine însă hotărâtor când este vorba de economii în tranziție.

Mai mult, teoria inițială permitea numai explicarea EFI și nu și a noilor forme de ISD. Dunning însuși a revenit asupra modelului său și a încercat ulterior să-i lărgească sfera, căutând îndeosebi să aplice acest model la alianțele strategice (Dunning 1995).

Politici naționale de

atragere a investițiilor străine directe

Investițiile străine directe influențează factorii care determină procesul de creștere economică prin contribuția la formarea de capital, la transferul de tehnologie “hard” și “soft”, la dezvoltarea resurselor umane, la extinderea schimburilor internaționale și la creșterea economică pe termen lung.

Deși se poate cuantifica o contribuție separată, individuală, este de reținut că toți acești factori acționează împreună. De aceea, evaluarea contribuției de ansamblu a investițiilor străine directe la creșterea economică a unei țări trebuie să ia în calcul nu numai efectul direct pentru fiecare factor în parte, ci și impactul legăturilor între acești factori.

Întreprinderile multinaționale oferă țării gazdă un pachet de active, atât corporale (investiții noi) cât și necorporale(practici organizatorice etc.), iar aceste active antrenează, totodată, diferiți factori determinanți ai creșterii. Ele pot să contribuie efectiv la un ciclu de investiții, la progresul tehnologic, la dezvoltarea |resurselor umane și a comerțului care, împreună, stimulează creșterea economică. Contribuția de ansamblu a întreprinderilor multinaționale, prin conlucrarea diverșilor factori, poate fi mai mare decât efectele individuale ale fiecărui factor în parte. În afară de influența pachetului de factori interdependenți, întreprinderile multinaționale contribuie și prin interrelațiile economia națională a țării gazdă care, de asemenea, stimulează creșterea. Transferul de tehnologii (proceduri tehnice și manageriale) este difuzat în timp în restul economiei. Prezența întreprinderilor multinaționale promovează concurența, încurajează noutățile, induce posibilități de producție în industria orizontală, încurajează stabilirea de noi întreprinderi.

Contribuția investițiilor străine directe nu este numai cantitativă – prin pachetul de active și efectele indirecte – ci și calitativă, ca agenți de integrare, organizare și conducere a unor activități economice. Aceasta face din întreprinderile multinaționale un motor al creșterii economice, în cadrul unui sistem politic permisiv și stimulativ.

Întreprinderile multinaționale se plasează într-un cadru economic, politic, social și cultural specific fiecărei țări gazdă, pe care îl poate influența. Din interacțiunea avantajelor competitive ale întreprinderilor multinaționale cu mediul specific țării gazdă rezultă amploarea efectelor economice pozitive implicate și dimensiunea investițiilor străine directe în acea economie. Impactul investiției străine depinde de cadrul național, de contextul economic internațional și de politicile și procedurile pe care le folosesc întreprinderile multinaționale pentru atingerea scopului lor.

Conștiente de avantajele investițiilor străine pentru creșterea bunăstării naționale, țări dezvoltate sau în dezvoltare, mari sau mici concurează pe piața mondială prin procedee și tehnici specifice sau comune, care stimulează nu numai investițiile străine directe, ci și creșterea propriilor lor economii. De aceea, în ultimele decenii, țările dezvoltate sau în dezvoltare au pus tot mai mare accent pe politicile de atragere a investițiilor străine directe, care reprezintă o parte importantă a fluxurilor de capital privat în aceste țări. Desigur, reformele economice și instituționale reprezintă punctul de plecare pentru creșterea investițiilor străine directe, pentru creșterea economică în general în toate țările. În centrul programelor de atragere a investițiilor străine directe stau condițiile interne ale țării beneficiare, politicile economice guvernamentale și instituțiile specifice.

Orice țară urmărește realizarea creșterii economice, ca sursă a bunăstării sociale, și In acest sens duce o politică de stimulare a resurselor care să conducă la aceasta. De aceea, intr-un context mai larg, atragerea investițiilor străine se încadrează în obiectivele de dezvoltare stabilite, explicit sau implicit, prin politicile economice de ansamblu. Ceea ce este bun pentru dezvoltarea economică a unei țări este bun și pentru întreprinderile multinaționale. Pe de altă parte, acestea sunt sursă a unor factori suplimentari care contribuie la realizarea obiectivului de dezvoltare.

Un prim nivel este cel al politicii economice de ansamblu, in contextul evoluției economiei mondiale modeme și a relațiilor internaționale tot mai interdependente. În țările în dezvoltare și mai ales în țările în tranziție, politica economică presupune aplicarea cu consecvență a reformelor și tranziția la economia de piață concurențială.

La un al doilea nivel, în cadrul politicii economice naționale, guvernul stabilește un set de politici specifice privind regimul investițiilor străine directe și liberalizarea mișcării capitalului. Acest set de politici stimulative, normative și instituționale, se interferează și se interacționează cu politica generală, influențându-se reciproc. În același timp, se interactivează cu condițiile internaționale, care determină anumite evoluții economice, sociale și politice.

În sfârșit, pentru folosirea cadrului economic general și a politicilor specifice privind investițiile străine, o țară folosește politici și instrumente promoționale care urmăresc, mai degrabă, la nivelul tehnic și operațional, atragerea unui volum tot mai mare de investiții străine directe. Acestea sunt mai departe operaționalizate printr-un cadru instituțional specific. Ne vom ocupa mai departe de analiza și detalierea acestor patru niveluri care constituie politicile naționale de atragere a investițiilor străine directe.

Politica economică de ansamblu

Fiecare țară își propune obiective de dezvoltare economică și socială cuprinse într-un cadru coerent de politici strategice, precum și structuri administrative sau proceduri pentru aplicarea lor. Ideal ar fi ca sistemul de politici globale al unei țări să fte proiectat și aplicat ca un tot unitar, coerent, fiecare componentă întărind-o pe cealaltă, pentru a atinge obiectivul de dezvoltare propus. Acest sistem de politici trebuie să reflecte condițiile specifice, valorile naționale, aspirațiile și obiectivele poporului, ținând seama de evoluția economiei mondiale, a comerțului internațional, a posibilităților de finanțare externă și de investițiie străine directe sau de portofoliu.

In ansamblu, sistemul politicilor naționale este mobil, iar realizarea obiectivelor de dezvoltare economică presupune un proces de ajustare complexă, interactivă și permanentă a componentelor sale. Pentru realizarea lor, obiectivele de dezvoltare trebuie să fie realiste. Pe de o parte, țările în dezvoltare au resurse puține și, pe de altă parte, unele obiective pot să se contrazică sau să se anuleze reciproc. Creșterea economică rapidă poate fi în contradicție cu păstrarea nealterată a sistemului social și cultural curent. De asemenea, uneori trebuie luate decizii fie pentru creșterea fondurilor destinate dezvoltării culturii, învățământului și sănătății, fie pentru dezvoltarea infrastructurii economice. Pot apărea conflicte chiar și în atingerea unor obiective punctuale din anumite sectoare. În general, politica economică de ansamblu este dependentă de nivelul de dezvoltare economico-socială și culturală, de nivelul de trai și civilizație al fiecărei țări.

Toate țările, fie că sunt dezvoltate sau în dezvoltare, urmăresc stabilizarea macroeconomică – prin politici monetare, fiscale si a veniturilor predictibile – creșterea economică, reducerea inflației și combaterea șomajului Mai departe, se stimulează activități și mai specifice, cum ar fi exporturile. Acestea reprezintă o componentă a produsului intern brut și, prin urmare, atingerea obiectivului de accelerare a exportului poate conduce la creșterea P.I.B. În sfârșit, la un ultim nivel, activitățile sunt și mai specializate. O cale de creștere a exporturilor poate fi atragerea investițiilor străine orienentate spre export, deschiderea zonelor libere ș.a. Obținerea acestui efect este determinată de avantajele și dezavantajele specifice țării în cauză, de avantajele competitive ale întreprinderii multinaționale și de condițiile internaționale. Astfel conducerea unui asemenea sistem cu obiective ierarhice presupune structuri administrative care să asigure coordonarea tuturor acestor activități.

Indiferent unde este așezată instituția responsabilă cu atragerea investițiilor străine, pentru atingerea obiectivului pe care și-l propune aceasta are nevoie de coordonarea sistemului global de politici economice, între care: un curs de schimb corect, cote încurajatoare de amortizare, anumite facilități fiscale (Ministerul Finanțelor), condiții de muncă stabile și posibilitatea de a angaja personal străin (Ministerul Muncii), finanțarea aportului la o anumită dobândă (Ministerul Finanțelor), dezvoltarea infrastructurii (Ministerul Transporturilor, Ministerul Energiei ș.a). Coordonarea sistemului poate să pună însă probleme și de obiective divergente între diferite politici și instituții. Spre exemplu, scutirile de impozite și de taxe pentru atragerea investițiilor străine contravine obiectivului politicii fiscale de realizare a echilibrului bugetar. În general, o politică orientată pentru obținerea unui anumit obiectiv are și efecte negative pentru alte sectoare, pe termen scurt sau lung. Coordonarea presupune ca rezultatul să fie, pe ansamblu, pozitiv.

Conducerea unui cadru politic pentru dezvoltare depinde fundamental de esența sistemului politic și a strategiilor economice urmărite. Aceasta pune problema reformelor politice și instituționale, care sunt punctul de plecare pentru creșterea investițiilor străine directe și a progresului economic general în țările în dezvoltate. Multe dintre aceste țări au avansat rapid și hotărât în promovarea reformelor în multe domenii.

În cazul țărilor în tranziție problema reformelor economice, legislative și instituționale se pune și mai pregnant, astfel încâtae realizarea lor depinde nu numai atragerea investițiilor străine, ci și funcționarea sistemului economiei naționale în ansamblu, De aceea, un rol important îl au demonopolizarea, descentralizarea și privatizarea economiei, reformarea și restrângerea sectorului public, dezvoltarea sistemului bancar și a pieței de capital, liberalizarea pieței bunurilor și a serviciilor, redefinirea rolului statului și formularea unor politici sociale care să asigure parteneriatul economic și solidaritatea societății, obiectivul final fiind promovarea dezvoltării economice și a prosperității sociale.

În cadrul politicii economice de ansamblu, nu mai puțin importantă pentru investițiile străine directe este formularea clară a politicii industriale a țării gazdă, în sens larg, ca politică industrială, agricolă, comercială, servicii și infrastructură. Pentru ca o politică industrială să fie relevantă și pentru investițiile străine directe, trebuie să accentueze întărirea competitivității structurale a economiei prin reducerea imperfecțiunilor piețelor, facilitarea accesului Ia informații, creșterea concurenței, atât pe piața factorilor, cât și a produselor, în egală măsură printr-o politică de protejare a concurenței, dar și prin aplicarea legislației anti-jnonopol, reducerea cât mai mult a obstacolelor la apariția de noi întreprinderi, dezvoltarea potențialului de cercetare științifică. De asemenea, este necesară evoluția infrastructurii fizice (comunicații, transporturi feroviare, autostrăzi ș.a), a infrastructurii umane (învațământ, calificarea profesională), dezvoltarea spiritului antreprenorial și a IMM-urilor, promovarea de programe care să faciliteze înființarea și consolidarea de noi firme.

La rândul său, atragerea investițiilor străine, ca mijloc de transfer de capital, tehnologii și experiență managerială, contribuie la creșterea productivității industriale și a competitivității internaționale de ansamblu.

Politicile de ansamblu trebuie să asigure funcționarea normală, fără obstacole, a activității unei întreprinderi multinaționale și să reducă riscurile de a investi într-o țară străină. Flexiblitatea unei întreprinderi multinaționale de a aloca resurse pentru o investiție în afara țării sale de origine, într-un mediu necunoscut, depinde de percepția condițiilor existente într-o anumită țară, care ține de evoluția sistemului în ansamblu.

Politici specifice privind regimul investițiilor străine directe

Efectul pe care investițiile străine directe îl au asupra multor aspecte ale dezvoltării economice, sociale și politice într-o tară determinat adoptarea unor politici specifice, într-un cadru destuii larg al politicilor economice de ansamblu, care să se concentreze; sub aspect normativ și instituțional, numai asupra investițiilor străine directe. În ultimul deceniu s-a manifestat la nivel național și internațional o tendință tot mai evidentă de liberalizare a fluxurilor de investiții directe. În mod deosebit, țările în dezvoltare și-au reorientat politicile prii investițiile străine directe de la un regim destul de restrictiv, la liberalizarea, încurajarea și atragerea acestora. Motivația se regăsește într-un număr de factori, între care orientarea generală din ultimul timp spre deregularizare și descentralizare economică și totdată încurajarea întreprinderilor private într-un sistem de economie de piață liberă; influența restrictivă pe care datoriile externe mari le au asupra posibilităților țărilor în dezvoltare de a-și forma capitalul intern și de a accede la împrumuturi externe suplimentare; exemplul pozitiv al țărilor cu o economie orientată spre exterior și decalajul tehnologic în creștere între țările în dezvoltare și țările dezvoltate.

Din ce în ce mai mult se vorbește de o “politică strategică” privind investițiile străine directe. Obiectivul unei asemenea politici este creșterea beneficiilor pe termen lung ale investițiilor străine în economia națională, atât de natură economică, cât și neeconomică.

Politicile specifice pentru investițiile străine directe au cunoscut o evoluție în timp și spațiu, funcție de nivelul de dezvoltare al țărilor beneficiare de investiții directe, de dimensionarea resurselor naționale, de capacitatea de a administra politici economice coerente etc. Deși diferite, politicile naționale urmăresc fără excepție încurajarea și facilitarea pătrunderii investițiilor străine directe. Multitudinea acestor politici variază de la asigurarea unui cadru general de desfășurare a activităților economice, cu reguli clare și transparente într-un mediu competițional deschis atât investitorilor naționali, cât și străini – de obicei într-o economie matură, dezvoltată – până la un regim specific și cadru instituțional care se concentrează pe problematica investițiilor străine directe, într-un mediu economic imperfect sau în transformare – de obicei în țările în dezvoltare.

Chiar în țările dezvoltate, unde se aplică, de regulă, o politică de neintervenție în domeniul investițiilor directe, există abordări pro-active la nivelul politicilor economice și instituționale ce diferențiază tratamentul investițiilor străine. în economiile mai puțin dezvoltate, politicile față de investițiile străine au oscilat, de la rezerva manifestată în anii '60-'70, la o abordare de încurajare a întreprinderilor multinaționale de a investi în țările respective, fără să se atingă însă nivelul neintervenției totale, ca în cazul țărilor dezvoltate.

Nivelul intervenției diferă de la țară la țară și îmbracă diferite forme restrictive (excluderea unor sectoare de la investițiile străine; limitarea dreptului de proprietate asupra unei întreprinderi naționale; criterii de performanță), dar și stimulative, printr-o serie de facilitați fiscale și financiare.

Elementele definitorii ale regimului privind investițiile străine în țările în dezvoltare includ nivelul accesului la sectoarele economice, facilitățile și criteriile de performanță specifice, precum și regimul de transfer a profitului și a capitalului întreprinderilor multinaționale.

În principiu, întreprinderile multinaționale se bucură de regimul național al țării gazdă, iar investițiile străine directe se pot face în toate sectoarele (mai ales în țările dezvoltate). Sunt, totuși, cazuri când guvernele din țările în dezvoltare interzic sau limitează investițiile străine în anumite sectoare, nu în efortul lor de a absoarbe renta economică, ci pentru păstrarea unor avantaje pe termen lung, de obicei neeconomice. Acestea sunt legate de considerente strategice de securitate națională, manifestându-se oficial rezerve ca firmele multinaționale să dețină controlul unor bunuri sau servicii considerate esențiale pentru economia națională. Alte țări limitează accesul investițiilor străine în sectoarele de comunicații, transmisiuni, transporturi alte utilități publice. În multe țări, anumite industrii sunt considerate importante pentru securitatea economică și astfel au fost impuse restricții asupra proprietății și controlului acestor industrii. În toate aceste cazuri, argumentele pro sau contra acestor restricții sunt complexe, și de multe ori emoționale. Multe țări în care proprietatea și controlul național asupra anumitor sectoare erau considerate vitale, reevaluează acum aceste abordări prin prisma costului economic de menținere a lor. In unele țări în care asemenea costuri sunt prea mari, politicile au fost schimbate, în sensul că s-a acordat investițiilor străine un regim mai liberalizat. Într-un caz extrem, o țară poate să argumenteze că,din considerente de securitate națională, trebuie să fie autosuficientă în toate mărfurile și serviciile. Costul autosuficienței prin ineficienți este însă extrem de ridicat.

Asemenea restricții sunt din ce în ce mai mici, politicile de atragere a investițiilor străine evoluând spre o liberalizăre continuă, care asigură și o eficiență economică ridicată. Indiferent de gradul de liberalizare al accesului în economia națională dreptul de proprietate integrală asupra proiectului în care s-a investit este garantat. Companiile multinaționale au, de asemenea, acces liber la piața financiară, piața forței de muncă și piața bunurilor.

Criteriile de performanță impuse uneori de țările în dezvoltare urmăresc selectarea proiectelor și creșterea, în viziunea acestor guverne, a beneficiilor pe termen lung a investițiilor străine directe. Uneori guvernele oferă facilități împreună cu anumite criterii de performanță: volumul minim al investiției, crearea unui număr de locuri de muncă, exportul unei părți a producției, transferul unei anumite tehnologii sau investiții într-un anumit sector etc. Aceste criterii urmăresc, mai degrabă, să specifice beneficiile pe care întreprinderile multinaționale le aduc economiei locale, prin îndeplinirea acestor criterii. Dacă firmele multinaționale acceptă aceste criterii de performanță se presupune că valoarea care le revine din facilitățile acordate este mai mare decât costurile pe care le presupune îndeplinirea criteriilor. Altfel, întreprinderea multinațională ar amplasa operațiunile sale în altă țară pentru că realizarea criteriilor de perfor-manță înseamnă uneori un impozit ascuns.

Stabilirea pachetului de criterii de performanță nu are neapărat efecte pozitive pentru economia țării gazdă. Aplicarea acestor măsuri poate însemna și pierderea pentru țara respectivă a unor venituri potențiale din impozitele ce i s-ar cuveni de la investițiile străine directe, care ar putea fi benefice pentru economie, chiar dacă nu întâlnesc criteriile de performanță. De regulă, orice investiție este bună atâta timp cât se face pe criterii comerciale. Se acreditează din ce în ce mai mult ideea că nu facilitățile fiscale sunt determinante pentru atragerea investițiilor străine, ci, mai curând politicile de ansamblu adoptate, siguranța cadrului economic și juridic, posibilitatea efectuării de tranzacții libere, nivelul de fiscalitate general etc.

Situația ar putea fi diferită în cazul unor sectoare industriale considerate de importanță strategică. Facilitățile acordate acestor sectoare ar fi echivalentul unor subvenții la producție sau export și fac parte din pachetul de instrumente și măsuri folosite de guvern în aplicarea politicilor de dezvoltare. Dimensiunea lor trebuie să fie însă moderată, obiectivul economic pe care-1 urmăresc trebuie să fie clar, iar aplicarea lui să se facă numai la un număr foarte redus de activități.

Impactul efectiv asupra companiilor multinaționale pe care îl au facilitățile acordate de țările gazdă este destul de controversat. Datele oferite de mai multe analize empirice demonstrează că eficiența sistemului de facilități depinde în mare măsură de orientarea investitorului străin, care poate fi îndreptat spre piața internă sau spre piața externă. Studiile au arătat că facilitățile generale (scutiri de impozite, donații, garantarea împrumuturilor, subvenții, amortizări accelerate, subvenționarea salariilor, suportarea costului pregătirii, oferirea de pământ etc.) au un impact minor asupra deciziei întreprinderilor multinaționale de a amplasa investiții orientate spre piața internă, pe când facilitățile acordate pe produs (taxe vamale și bariere netarifare, limitarea intrării viitoare a altor concurenți etc.) au avut un impact pozitiv. Un motiv ar putea fi acela că întreprinderile orientate spre piața internă sunt, mai degrabă, interesate de protejarea față de concurența externă.

Pentru investițiile orientate către export, situația este diferită. Deciziile întreprinderilor multinaționale de a investi sunt influențate de factorul facilități, dar nu de cele acordate pentru produs. Întrucât scopul unei strategii a investițiilor străine directe este atingerea obiectivelor de dezvoltare pe termen lung, mulrinaționalele iau deciyii de a investi pe baza condițiilor generale și nu pe baza unor facilități promoționale pe termen scurt. Țările în care condițiile generale sunt fragile, pentru acestea sunt esențiale stimulentele pe termen scurt.

Transferul profitului și al capitalului întreprinderilor multinaționale este de regulă liber și garantat și se încadrează în liberalizarea regimului circulației capitalurilor. Mai sunt totuși țări emergente care practică controlul transferurilor de capital – legat și de liberalizarea pieței valutare și țări care descurajează transferul profitului (printr-o taxă de transfer) sau, dimpotrivă, încurajeazăJ reinvestirea profiturilor (prin reduceri substanțiale de impozite).

Controlul asupra transferurilor de capital și profit poate fi efectiv numai când o țară oferă alte condiții profitabile pentru o întreprindere multinațională de a investi. În cele mai multe cazuri, dacă întreprinderile multinaționale au găsit și alte posibilități fezabile de a reinvesti profitul, ele preferă să investească decât sa transfere. De aceea, în ultimul timp, și țările în dezvoltare aplica o relaxare a restricțiilor asupra transferului profitului, majoritatea lor permițând acest lucru în ciuda nevoilor lor crescânde de valută. Altfel, controlul transferului ar putea deveni o piedică serioasă, care să conducă la închiderea economiei pentru investițiile străine directe, cu toate consecințele de rigoare. Mai degrabă pot fi oferite facilități pentru reinvestirea profitului în același sector sau alte sectoare. Reglementările privind reinvestirea profiturilor sunt tot mai flexibile, fie pentru ca altfel ar demobiliza întreprinderile multinaționale de a investi, fie pentru că ar putea sa genereze alte posibilități de ocolire a acestor măsuri, în detrimentul țării gazdă.

‘‘Politicile strategice” privind investițiile străine directe sunt mobile, supuse unor îmbunătățiri permanente, până la limita riscului de a fi catalogate ca instabile. Ele trebuie să aibă în vedere mai mult atingerea obiectivelor naționale de dezvoltare decât să urmărească ce oferă alte țări concurente. Întrucât există pericolul unei întreceri în acordarea de facilități, de care beneficiază în final mai mult investitorii străini și țările din care provin, este important ca țările gazdă să dezvolte schimbul de informații și să procedeze chiar la o armonizare a politicilor lor privind investițiile străine directe.

Eforturile țărilor gazdă trebuie să se îndrepte totodată spre îmbunătățirea condițiilor climatului economic în ansamblu și reformarea politicilor economice, de care să beneficieze, în mod egal, investitorii naționali și străini (care au deja avantajele decurgănd din monopolul informațiilor și cunoștințelor). Dacă se acordă totuși facilități moderate unor sectoare specifice, toate aceste facilități trebuie acordate și investitorilor locali.

Numai în anumite cazuri specifice, când anumite întreprinderi multinaționale ar aduce economiei naționale o contribuție anume, pe care nu pot s-o aducă investitorii locali, atunci s-ar putea justifica economic acordarea unor facilități investitorilor străini mai mari decât cele pentru investitorii naționali. Dar, și în aceste cazuri, evaluarea trebuie făcută cu multă grijă, pentru a evita acordarea de facilități inutile și costisitoare. Nu trebuie omis faptul că investitorii străini orientați spre piața externă, mondială sau regională, sunt mai interesați de climatul macroeconomic de ansamblu, de coordonatele politicii privind regimul investițiilor străine, decât de facilitățile pentru investiții în sine.

În ultimii ani, țările în dezvoltare au făcut eforturi mari pentru a atrage investiții străine directe prin liberalizarea și simplificarea regimului investițiilor străine, deschidere tuturor sectoarelor economice către investitorii străini, lărgirea facilităților fiscale, renunțarea la criteriile de performanță, garantarea repatrierii profiturilor, orientând investitorii străini printr-o singură instituție specializată și simplificând metodologiile și procedurile de analiză și aprobare.

Pe de altă parte, țările dezvoltate au trecut de mult de la un sistem de stimulente “pasive” (fiscale, vamale) la un sistem de stimulente “active”, pe fondul liberalizării totale a accesului investitorilor străini și a simplificării procedurilor de constituire și funcționare. Stimulentele “active” constau în asistența financiară (mai curând decât cea fiscală), prin care țara gazdă pune la dispoziția investitorilor străini anumite fonduri pentru începerea proiectelor și acoperirea unor cheltuieli de infrastructură, mediu, pregătirea personalului etc.

Politica de promovare pentru atragerea investițiilor străine directe

Promovarea unei țări ca amplasament pentru investițiile străine directe înseamnă, în sens larg, aplicarea politicilor specifice privind regimul investițiilor străine prin intermediul instituțiilor specializate în acest scop.

Dincolo de cadrul politic și economic general si a politicilor specifice pentru investitorii străini (scutiri de impozite și taxe vamale, fonduri pentru infrastructură, utilități și pregătirea

personalului, terenuri, clădiri sau alte facilități imobiliare, regim de zonă liberă ș.a.), numeroase țări acordă și asistență specială unor investitori importanți pentru a trece mai ușor procedurile birocratice, negociază acorduri bilaterale pentru promovarea și încurajarea investițiilor și evitarea dublei impuneri, precum și acorduri comerciale sau alte instrumente juridice bilaterale și multilaterale de natură să stimuleze fluxurile investiționale reciproce.

Totodată, guvernele urmăresc o politică de creare a climatului favorabil investitorilor străini prin acordarea regimului național, garantarea proprietății și a compensării juste în caz de exproprieri, garantarea repatrierii profitului și transferul de capital, asigurarea accesului la piața valutară, asigurarea accesului la componentele din import, tratament comercial nediscriminatoriu pe piața interni tratament nediscriminatoriu privind raporturile de muncă etc. Atragerea investițiilor străine directe cere eforturi în multe alte domenii, iar tehnicile de promovare sunt un mecanism important pentru a transmite investitorului potențial toate aceste1 eforturi. De aceea, într-un sens mai restrâns, promovarea înseamnă tehnici specifice de reclamă și publicitate, contacte directe sau prin mijloace electronice, seminarii specializate, misiuni economice, participări la târguri și expoziții internaționale, difuzarea de materiale tipărite, pregătirea vizitelor și însoțirea investitorilor potențiali, facilitarea întâlnirilor dintre investitorii străini și partenerii locali, obținerea aprobărilor necesare de la organele guvernamentale, pregătirea propunerilor de proiecte, elaborarea de studii de fezabilitate, furnizarea de servicii investitorilor străini după efectuarea investițiilor etc., elemente încadrate în strategii naționale de promovare.

Strategia de promovare urmărește obiective precise. Autoritățile promoționale au ca obiectiv fie atât atragerea investi țiilor străine într-un sector prioritar, fie folosirea eficientă a resurselor de promovare limitate. Alte instituții de promovare adoptă însă o strategie mai generală sau folosesc o combinație de politic direcționale cu politici de promovare generală. Eforturile de promovare suntrezultatul concurenței între diferite țări în atragerea de ISD. Deși competiția nu este nouă, agresivitate și intensitatea cu care se desfășoară constituie noutatea ei. Această atitudine se bazează pe fonduri importante, alocate de guverne pentru promovare, in scopul de a atrage multinaționale.

Deși mulți observatori au fost de părere că pentru aceste acțiuni se cheltuiesc prea mulți bani, studiile arată că există o corelație destul de strânsă între programele de promovare și succesul țărilor în atragerea investițiilor străine directe (FIAS, Occasional Paper 1, 1990).

Concurența pentru investiții străine directe s-a intensificat prin apariția de noi actori pe piață. Țările în dezvoltare, care pentru o lungă perioadă de timp nu s-au gândit să concureze pentru investiții străine – din cauza resurselor interne mari sau a 'dimensiunii piețelor naționale, au realizat că trebuie să atragă mai multe investiții orientate spre export. întrucât cadrul internațional s-a schimbat fundamental în anii 70, iar apoi mai profund după '80, un număr tot mai mare de țări în dezvoltare și-au schimbat strategiile de dezvoltare bazate pe resursele proprii de materii prime și importuri de utilaje în strategii orientate spre exterior, care pun accentul pe exportul de produse prelucrate. Mai mult, țările dezvoltate au devenit ele însele mai agresive în atragerea întreprinderilor multinaționale, nu numai a celor din lumea dezvoltată, dar și a celor care au început să apară în lumea a treia.

Noul climat concurențial pentru investiții străine a împletit concurența între țări pentru investiții străine cu concurența între întreprinderi pentru noi piețe. Având în vedere asemănarea proceselor, țările au început să adopte strategii de promovare în paralel cu strategiile întreprinderilor particulare. Instituțiile care caută să dezvolte strategii competitive de dezvoltare pot să opereze cu trei variabile în programele de marketing: produsul, prețul și promovarea.

Produsul are rolul principal în cazul în care atragerea investițiilor străine directe depinde direct de avantajele și dezavantajele amplasării investiției într-o anumită țară.

Prețul devine important prin costul pe care îl presupune amplasarea și funcționarea investiției într-o anumită țară (facilități fiscale, contribuții, protecție tarifară și alte elemente care influențează costul), iar promovarea implică activitățile de difuzare a informațiilor, încercarea de a crea o imagine a țării în care se investește, sau furnizarea de servicii informaționale de conjunctură investitorilor potențiali.

Deși politicile de promovare nu pot să înlocuiască factorii fundamentali ai unei economii sănătoase, ele pot aduce la cunoștința investitorilor potențiali oportunitățile create și progresele făcute într-o țară. Dacă reformele sunt încete din cauza rigidității corpului politic și social la schimbare, politica de promovare direcționată este cea mai bună cale de atragere a investiți străine mari, cu rol important în declanșarea unor efecte pozitive pentru economia națională.

Promovarea propriu-zisă este parte dintr-o relație mai largă a autorităților țării primitoare de investiții cu investitorii străini, urmând mai multe trepte:

atragerea investițiilor străine directe printr-un mix de politici promoționale și strategii de preț;

examinarea propunerilor de investiții străine, pentru a identifica pe acelea care servesc obiectivului urmărit;

înregistrarea investițiilor străine pentru a se asigura că ele răspund așteptărilor;

intervenția pe proiectul de investiție străină, dacă rezultă că este mai avantajos.

Politicile elaborate pentru atragerea investițiilor străine directe urmăresc mai multe obiective:

să contribuie în mod direct la creșterea volumului investițiilor străine;

să contribuie în mod indirect la creșterea volumului investițiilor străine (precum îmbunătățind imaginea țării);

să contribuie, direct sau indirect, la creșterea investițiilor străine, prin abordarea specifică a anumitor investitori;

să contribuie la atragerea mai multor întreprinderi multinaționale care să concureze pentru un anume proiect (care ar determina condiții mai bune pentru acel proiect).

Dacă setul de politici care contribuie la atragerea investițiilor străine directe sunt consumatoare de resurse (limitate de regulă), fondurile cheltuite pentru susținerea strategiei de promovare activă pot fi compensate printr-un regim de facilități mai redus (de altfel, asupra eficienței scutirilor de impozit în determinarea investițiilor străine directe față de tot mai multe argumente pledează împotrivă). Activitatea de promovare directă este tot mai importantă și mai eficientă față de toate celelalte componente ale relațiilor guvernelor cu investitorii străini și care implică cheltuieli publice (verificarea, înregistrarea, aprobarea).

În strategiile de promovare a unei țări ca loc de investiții pentru întreprinderile multinaționale se urmărește, de regulă, furnizarea de informații investitorilor potențiali, oferirea de servicii la dispoziția investitorilor existenți și a celor potențiali și crearea unei imagini atractive pentru țară, ca un loc bun pentru investiții. Pentru aceasta, guvernele folosesc trei tipuri de activități:

tehnici de creare a imaginii – cu scopul de a schimba imaginea țării ca loc de investiții, fără însă a urmări generarea directă de investiții.

Printre aceste tehnici, cele mai frecvente sunt publicitatea în mass-media financiară și generală, participarea la târguri și expoziții, publicitatea în mass-media din anumite sectoare industriale, organizarea de misiuni economice generale, organizarea de seminarii internaționale cu informații generale sau specifice. Instituțiile de promovare folosesc în asemenea situații : campanii de publicitate care urmăresc să prezinte imaginea țării ca loc potrivit pentru investiții, să imprime o imagine favorabilă a țării în rândul comunității internaționale de afaceri sau, pur și simplu, să mențină imaginea țării în atenția investitorilor potențiali. Uneori, folosirea tehnicilor de creare a imaginii poate genera direct investiții, dar cu rezultate modeste;

b) tehnici de generare directă a investițiilor care cuprind campania de contactare directă prin telemarketing sau comunicații electronice, misiuni de investiții sau seminarii specializate pe anumite sectoare sau alte manifestări (delegații, misiuni de prezentare), care se adresează direct unor multinaționale. Aceste tehnici dau rezultate, materializate în concretizarea unor proiecte, în măsura în care prin aceste acțiuni s-a intrat în legătură cu oamenii de decizie din întreprinderile multinaționale investitoare printr-un contact direct și convingător;

c) tehnici de furnizare a serviciilor pentru investitori, activități care cuprind informarea, consultanța asistența pentru obținerea aprobărilor și autorizațiilor necesare, serviciile postinvestiție, capabile să răspundă la toate solicitările investitorului. Aceste activități au mai curând rolul de a consolida investițiile existente (al căror succes este un exemplu pentru alți investitori), decât să genereze direct noi investiții.

De regulă, guvernele combină cele trei tipuri de tehnici de promovare în diferite proporții. în funcție de obiectivul urmărit la un moment dat, un guvern poate să se concentreze pe un program care să creeze imaginea țării, sau pe un program care să genereze direct mai multe investiții. Pe măsură ce eforturile sunt dedicate unor activități de generare directă de investiții, tehnicile cele mai des folosite sunt cele direcționate, care vizează direct investitorul potențial.

STUDIU DE CAZ

Nivelul investițiilor străine din Romania

În România, investitorii străini sunt grupați într-o asociație (Consiliul Investitorilor Străini (FIC), înființată în 1997 când avea doar 25 de companii membre. La acea dată și numărul total al firmelor străine prezente în România era încă extrem de redus, astfel că doar dacă ne uităm la topul celor mai mari zece companii locale (toate controlate de investitori străini), majoritatea au pariat pe piața locală după acel an. Renault a venit la Dacia în 1999, OMV la Petrom în 2004, iar Kaufland – liderul din comerț a intrat în România în 2005 și a apăsat pedala extinderii abia din 2010. Datele Consiliului Investitorilor Străini arată că asociația numără în prezent 117 companii membre, ale căror investiții cumulate reprezintă în jur de 35 miliarde de euro, adică aproape două treimi din totalul investițiilor străine directe realizate în România din 1990 până în prezent.

Grafic nr. 1. Sursa: date furnizate de BNR

*Estimare BNR, datele oficiale pentru anul 2015 vor fi publicate în Octombrie 2016.

ISD în România au avut o evoluție relativ timidă în perioada 1991-2003, nedepășindu-se pragul de 2 mld de euro in niciunul dintre ani. Anul 2004 marchează o creștere fulminantă, determinată de o serie de privatizări, cea mai răsunatoare fiind vânzarea unui pachet de 33% din actiunile gigantului Petrom către OMV, pentru suma de 670 mil. de euro, dar și de anunțul oficial că România va face parte din Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007. Urmează o perioadă foarte bună, de creșteri mari ale ISD, atingând un nivel maxim istoric de aproximativ 9,5 mld de euro în anul 2008, perioadă de „boom economic” și finanța peste jumătate din deficitul de cont curent, care ajunsese la aproape 17 miliarde de euro..

România a înregistrat o scădere abruptă a investițiilor străine după 2008, când criza a lovit economia, ceea ce a redus și mai mult potențialul de creștere economică al țării. Economiștii consideră investițiile străine, mai ales în țările în curs de dezvoltare, drept una dintre cele mai importante contribuții la creștere economică.

În 2009, investițiile s-au redus la 3,35 miliarde de euro, apoi la 2,3 miliarde de euro în 2010 și la 1,7 miliarde de euro în 2011. În 2012 a început un ușor reviriment, cu o valoare a investițiilor de 2,5 miliarde de euro, urmată de o creștere la 2,7 miliarde de euro în 2013. Anul 2014 a fost slab, cu să scădere a fluxului net cu aproape 300 de milioane de euro, la 2,4 miliarde de euro.

Investițiile nerezidenților în România au fost de aproape 3 miliarde de euro în 2015, în creștere cu 600 milioane de euro față de 2014. Este cea mai bună performanță după 2009.

Grafic nr.2 Sursa: calcule realizate cu ajutorul funcției FORECAST din EXCEL

Pe baza datelor din perioada 2009-2015, am realizat o previuziune a fluxurilor ISD (utilizând funcția FORECAST din MS Office Excel). Se observă o ușoară scadere în anul 2016, urmată de o creștere constantă până în 2022 cand ar ajunge la valoarea de aproximativ 3,5 mld de euro. Această funcție se bazează doar pe valorile istorice inregistrate în anii anteriori, fără a lua în calcul și alți factori externi precum aparția unor anumite facilități economico-fiscale care ar incuraja ISD sau chiar a unor fenomene extreme (războaie, crize politice, financiare, instituirea unor embargouri pentru anumite piete în țara respectivă etc.) și totodată instituirea unor dezechilibre macroeconomice importante (hiperinflație). Personal, consider că această sumă vehiculată în figura de mai sus va fi depășită, putându-se ajunge chiar la nivelul din 2008 până în 2021-2022.

Grafic nr. 3. Sursa: BNR

Soldul ISD este pozitiv pe toată durata perioadei analizată și are o evoluție constantă pozitivă de la un minim de 9,66 mld de euro în 2003 până la maximul inregistrat în anul 2014 de 60,2 mld de euro. Aceste rezultat au fost obținut prin adăugarea la soldul inițial a fluxului net de ISD, precum și a celorlalte componente care conduc la variația soldului, respectiv a diferențelor valorice pozitive/negative provenite din reevaluările activelor exprimate în valută datorate modificării cursului valutar și a prețurilor unor imobilizări corporale, din retratări contabile ale valorii diferitelor componente ale soldurilor inițiale și din corecții ale datelor din raportările statistice anterioare.

Grafic nr. Sursa: WorldBank

Grafic nr. Sursă:WorldBank

Grafic nr. Sursă: WorldBank

Grafic nr. Sursă: calcule realizate cu ajutorul funcției FORECAST din EXCEL

Grafic nr. 4 Sursa: BNR

ISD au fost localizate teritorial după sediul social al întreprinderilor investiție directă, ceea ce nu corespunde întotdeauna cu locul de desfășurare a activității economice.

Putem observa că regiunea campioană este București-Ilfov, cumulând 54,2 % din totalul soldului ISD, capitala și imprejurimile ei fiind punctul de atracție principal pentru expați. A doua regiune ca și preferință pentru investitorii străini este Sud-Estul, la o diferența considerabilă de primul loc. Decalajul dintre primele 2 regiuni este de aproximativ 43,4 %. Regiunea Nord-Vest, din care face parte și Oradea se situează pe locul 5. Pe ultimul loc sunt județele din Nord-Estul țării, care de altfel sunt caracterizate printr-un grad ridicat de șomaj și săracie.

Grafic nr. 5 Sursa: BNR

Bucureștiul rămâne pe primul loc și în anul 2014, dar diferența față de locul 2 crește cu 5 puncte procentuale. Pe urmatoarea poziție avem un nou venit, regiunea Centru, care a crescut vertiginos în cei 11 ani de analiză. Vestul este în urcare cu o poziție, până pe locul III, dar deținând același procent ca și în anul 2003. Nord-Vestul, regiunea noastră ramâne pe același loc 5, dar din păcate procentul deținut din total sold ISD scade până la 5,6%. Marele perdant în acești ani a fost regiunea de Sud-Est, coborând nu mai puțin de 4 locuri până pe poziția a 6 din 8. Ultimele două clasate sunt identice cu cele din anul 2003.

Grafic nr.6 Sursa: calcule efectuate de zf.ro (pe baza datelor de la Registrul Comerțului)

Repartizarea pe țări din TOTAL SOLD ISD (în anul 2003)

Tabel nr. 6 Sursa: BNR

Firmele Olandeze sunt pe primul loc in ceea ce privește repartizarea pe țări a totalului soldului ISD din anul 2003. Putem afirma ca Grecia reprezintă o surpriză frumuoasă a acestui top situându-se pe locul II. Franța e doar pe locul 3 în timp ce Germania e abia pe 6. Pe locul 5 este situat un paradis fiscal – Antilele Olandeze care reușește să dețină nu mai puțin de 7,5% din total.

Repartizarea pe țări din TOTAL SOLD ISD (în anul 2014)

Tabel nr. 7 Sursa: BNR

Grafic 11. Rolul în economie al Grafic 12. Rolul în economie al firmelor cu capital majoritar privat autohton* firmelor cu capital majoritar privat străin*

*În această secțiune vom analiza doar firmele cu capital majoritar privat, exceptând firmele cu capital majoritar de stat;

După forma de proprietate, contribuția companiilor la VAB este următoarea (în decembrie 2014): firme cu capital majoritar autohton (45 la sută), firme cu capital majoritar străin (44 la sută), firme cu capital egal autohton-străin (3 la sută), firme de stat (8 la sută). ( informatii preluate din lucrarea Neagu, Dragu și Costeiu (2016a).

Firmele cu capital majoritar autohton, deși dominante ca număr, au o forță economică în scădere relativ la firmele cu capital majoritar străin. Primele reprezintă peste 90 la sută din firmele din economie (circa 545 000 de companii, în creștere cu aproximativ 150 000 de entități în intervalul 2003-2014). Ponderea lor în VAB generată de ansamblul sectorului companii s-a situat pe o pantă descendentă în ultimul deceniu (de la 48 la sută în decembrie 2003 la 45 la sută în decembrie 2014, Grafic 11). În contrapartidă, firmele cu capital majoritar străin (circa 50 000 de entități, respectiv 8 la sută din totalul populației de firme active din România (în decembrie 2014) și-au majorat semnificativ aportul la VAB (de la 33 la sută la 44 la sută în intervalul 2003-2014).

Grafic 8. Productivitatea muncii, Grafic 9. Productivitatea muncii,

firme cu capital majoritar privat autohton firme cu capital majoritar privat străin

Companiile cu capital străin obțin, în medie, aproximativ 260.000 de lei din fiecare angajat, în scădere de la circa 290.000 de lei, record atins în 2009. Comparativ, firmele cu capital românesc au o productivitate de aproape 70.000 de lei pe cap de angajat, nivel apropiat de maximumul atins în 2008.

Străinii controlează o treime din cele 650.000 de companii din România și generează 50% din cifra de afaceri a businessului local, respectiv 125 mld. euro din cele 250 mld. euro înregistrate în 2013, arată o analiză realizată de ZF pe baza datelor de la Registrul Comerțului.

Riscul de țară reprezintă expunerea la pierderi ce pot apărea într-o afacere cu un partener străin, cauzată de evenimente specifice care sunt cel puțin parțial sub controlul guvernului țării partenerului.

De aprecierea sau calcularea riscului de țară care este unul din elementele ce stă la baza deciziei de a opera în sfera investițiilor străine directe se ocupă agenții internaționale specializate, institute, publicații cum sunt: Institutional Investor, Standard&Poor`s, Moody`s, Euromoney, Fitch-IBCA, Japon Bond Research Institute (JBRI), Australian Ratings, Canadian Bond Rating Service, etc.

Tabel nr. Sursa: http://www.tradingeconomics.com/romania/rating

În anul 2015, agenția de rating Standard&Poor`s oferă calificativul de BBB- (stabil), Moody’s Baa3 (Stabil) iar agenția Fitch BBB- (Stabil).

Conform studiilor realizate de organizația internațională www.transparency.org, Romania se situează pe urmatoarele poziții în funcție de indicele de percepere a corupției (CPI):

Astfel țările cele mai apropiate de locul I, sunt percepute ca fiind țări cu un nivel mai scăzut al corupției pe diferite niveluri ale sectorului public și in randul politicianilor si a personalităților publice.

Acesta indice oferă un anumit punct de vedere asupra aparatului central, nici decum definitoriu, investitorilor străini în principal și nu numai, dar alături de ceilalți factori poate contura o imagine de ansamblu asupra tării în cauză. Observăm că România urca de la an la an în acest top, fapt îmbucurator, care demonstrează că s-au făcut eforturi mari în acest sens, în acest fel sporindu-se increderea în potențialilor investitori în țara noastră. Un factor care a determinat acest lucru este dat si de intrarea României in Uniunea Europeană și încadrarea în anumite norme legislative mai riguroase.

Observăm din datele de mai sus că Ungaria scade constant și e posibil ca intr-un orizont de timp relativ scurt să îi depașim în acest clasament.

Bibliografie

Negrițoiu, Mișu. „Salt înainte. Dezvoltarea si investițiile străine directe”. Editura Pro & Editura Expert, București, 1996.

Prelipceanu, Raluca. „Invesițiile străine directe și restructurarea economiei românești în contextul integrarii europene”. Editura Lumen, Iași, 2006.

Graham, Edward M.; Krugman, Paul R. „Foreign Direct Investment in the United States”, Institute for International Economics, Washington D.C., 1989, 1992.

Alexandru Puiu, Nicoleta, Mihăilă. Strategii manageriale. Revistă editată de Universitatea „Constantin Brâncoveanu” Pitești, Editura Independența Economică, Anul VII, nr. 3 (25) / 2014.

http://www.strategiimanageriale.ro/images/images_site/categorii_articole/pdf_categorie_e67b66953bac39abe0ad28c0e9b953a0.pdf

FMI, Balance of Payments Manual, ed. a 5-a, 1993.

https://www.imf.org/external/np/sta/bop/BOPman.pdf

Harrison G. Blaine, Foreign direct investment, Nova Science Publishers, 2008.

https://books.google.ro/books/about/Foreign_Direct_Investment.html?id=imwnAQAAIAAJ&redir_esc=y

Nicolae Marinescu, Cristinel Constantin, Transilvania University of Brașov, Greenfield vs. Acquisition in FDI: Evidence from Romania, 10th ETSG Annual Conference – Warsaw, 2008.

http://www.etsg.org/ETSG2008/Papers/Marinescu.pdf

Welge, M., Holtbrugge, D. (1998), Internationales Management, Moderne Industrie: Landsberg / Lech.

https://www.nibusinessinfo.co.uk/content/joint-venture-benefits-and-risks

http://www.investopedia.com/terms/j/jointventure.asp

Dunning, John H. „Multinational, Technology and Competitiveness”, Unwin Hayman, Londra 1988.

http://www.zf.ro/eveniment/romania-are-dupa-25-de-ani-de-capitalism-un-site-in-limba-engleza-pentru-investitorii-straini-suntem-in-discutii-cu-61-de-investitori-care-vor-sa-creeze-peste-17-000-de-locuri-de-munca-15341601

www.bnr.ro

Riscul de țară – Angelica Băcescu-Cărbunaru, Marius Băcescu, Monica Condruz-Băcescu, ed. Universității, București, 2011.