Investigarea Efectului Traumatic al Pedepselor Privative de Libertate

=== e675427b8fdc2d63edc21f44635aa669cd8a590d_19526_1 ===

INTRODUCERE

Închisorile sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, apariția lor fiind legată de apariția statului și a dreptului.

Existența acestora a fost determinată de necesitatea sancționării celor care încălcau normele de conduită stabilite și de aceea, întregul proces evolutiv al închisorilor, al diferitelor sisteme penitenciare trebuie privit ca un fenomen social-istoric.

În evoluția sistemului sancționator un loc important îl ocupă privațiunea de libertate care a cunoscut o diversitate de forme de executare ajungându-se la multiple regimuri de detenție.

În sclavagism, principalele pedepse erau cele corporale. Pedeapsa închisorii avea o sferă foarte restrânsă de aplicare. În feudalism privarea de libertate se caracterizează prin cruzime și torturi îngrozitoare, fiind determinată de influența puternică a inchiziției. Existau profunde confuzii între religie, morală și dreptul penal. În realitate turnurile și casele de muncă înființate din ordinul regalității și cele existente pe unele latifundii ale nobililor feudali sau ale clericilor nu erau închisori în adevăratul sens al cuvântului, ci locuri de deținere preventivă a unor persoane învinuite de săvârșirea unor infracțiuni.

La începuturile dezvoltării industriale și a apariției capitalismului starea generală a închisorilor din diferite țări mai dezvoltate era lamentabilă. În aceste condiții unele personalități cu idei progresiste cum au fost J.Haward, Bentham, Elisabrth Frey și-au dat seama de caracterul inuman al regimului executării pedepselor privative de libertate și au încercat prin diverse măsuri să-i aducă unele îmbunătățiri.

Englezul J.Haward (1726-1790), considerat întemeietorul sistemului penitenciar modern, în urma unor studii, cercetări și a experienței proprii(el însuși fiind închis în diferite așezăminte de detenție) a propus o reformă a închisorilor, pornind de la conceptul că deținuții trebuie să fie ținuți în condiții igienice, unde pe lângă un tratament uman să fie obișnuiți cu munca pentru a putea fi reintegrați în societate.

Concepția și activitatea lui Haward au avut un puternic ecou în epocă iar noua concepție ”utilitaristă” a dus la reformarea legislațiilor penale europene prin instaurarea unor măsuri de” regenerare morală” a condamnaților și construirea de închisorii care să ofere condiții mai umane.

Apariția unei noi concepții asupra pedepsei a impus și noi atitudini față de regimul penitenciar prin uniformizarea regimului penitenciar, întărirea siguranței locurilor de deținere, salubrizarea acestora, supravegherea condamnaților, munca, educația etc.

Ideea de îndreptare morală a condamnaților de „reclasare” a lor începe să câștige teren, să se transpună în practică determinând o întreagă evoluție a sistemelor penitenciare. Așa se explică faptul că în perioada modernă pedeapsa privativă de libertate a început să fie executată în închisori organizate după sisteme diferite

Regimul închisorii în comun.Sistemul închisorii în comun a reprezentat un pas înainte pe calea umanizării executării pedepsei. Acest sistem consta în faptul că atât ziua cât și noaptea condamnații erau încarcerați și lucrau în comun. El prezenta avantajul economicității și simplității, ceea ce a determinat extinderea lui în majoritatea țărilor lumii, unele elemente ale sale aplicându-se și în prezent.

Cu toate avantajele sale, sistemul detenției în comun a fost adesea criticat invocându-se efectele negative ale promiscuității în închisorile colective, contagiunea morală și fizică a condamnaților.

În literatura de specialitate s-a afirmat că detențiunea în comun are implicații negative asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți, închisoarea în comun a constituit astfel după unii autori „școala pregătitoare a crimei” prin perfecționarea „calităților” criminale ale condamnaților . Aici, în detenție, se făceau planuri pentru săvârșirea de noi infracțiuni, se pregăteau evadări, deținuții „primari” erau corupți de recidiviști etc.

Pentru prevenirea unor astfel de efecte și pentru creșterea eficienței muncii de reeducare în penitenciare, s-au luat unele măsuri, dintre care menționăm: separarea deținuților în raport de vârstă, sex, categorie penală, natura infracțiunii, starea de recidivă, desfășurarea tuturor activităților în mod organizat, paza și supravegherea permanentă a acestora.

Regimul celular. Sistemul celular, numit și pensylvanian sau filadelfian s-a aplicat pentru prima dată în anul 1790 în Pensylvania, în închisoarea Valrut Street. După acest sistem încarcerarea celulară se aplica permanent ziua și noaptea, astfel

-sistemul celular absolut (solitar) – care constă în izolarea absolută a condamnatului, el neavând posibilitatea de a comunica nici măcar cu gardienii. Plimbarea se făcea în curți izolate, câte un deținut în fiecare curte, iar slujbele religioase erau ascultate în lojă individuală, fiecare deținut având fața acoperită cu mască sau glugă

-sistemul celular de separațiune – se baza pe separațiunea deținuților între ei. Aceștia aveau dreptul de a comunica zilnic cu personalul închisorii, preotul, învățătorul și membrii societăților de patronare, iar în celulă puteau să citească, să lucreze ori să facă instrucția școlară elementară, dar nu aveau posibilitatea să se vadă între ei, să se cunoască ori să discute.

La baza acestui sistem a stat ideea că omul în solitudine reflectă asupra faptelor săvârșite și fiind ferit de contactul periculos cu alți deținuți, se poate îndrepta.

Încă din momentul aplicării acest sistem a fost criticat având numeroși adversari.

Izolarea completă, muțenia absolută și lipsa de comunicare nu sunt mijloace de reeducare. Un astfel de tratament are ca rezultat dezechilibrarea psihică, demoralizarea, ducând de multe ori la sinucidere.

Ținând cont de aceste considerente ulterior s-a trecut la aplicarea lui numai pentru pedepse cu durata scurtă. După o îndelungată experiență s-a renunțat la acest sistem de detenție fiind considerat una din aberațiile secolului al XIX-lea deoarece a produs asupra condamnaților o depresie și iratibilitate psihică constituind continuarea contrareclasării lor sociale.

Regimul auburnian sau regimul mixt

Sistemul auburnian, denumit și sistem al tăcerii (silence system) a fost aplicat pentru prima oară în închisoarea Auburn-Statul New York în anul l920.Acesta a constituit un sistem mixt derivat din sistemul închisorilor în comun și cel celular.

Regimul execuțional, în acest caz, se baza pe izolarea celulară în timpul nopții. Ziua, deținuții munceau în comun, dar erau obligați să păstreze tăcerea în acest timp.

Deținuții mergeau la masă în coloană, păstrând liniștea iar în sala de mese se așezau pe bancă cu spatele spre centrul acesteia ca să nu poată vorbii unul cu altul sau să comunice între ei prin semne sau prin alte mijloace. Cei care aveau hrană îndestulătoare ridicau mâna stângă, iar ceilalți mâna dreaptă. De la masă se ridicau în tăcere la semnalul unui clopot. Munca era întreruptă numai în timpul mesei, iar cei care terminau norma de lucru puteau face altceva, la libera alegere, dar având obligația de a păstra tăcerea. Seara, după programul de muncă în atelier, deținuții erau introduși în celule individuale.

Regimul de detenție mixt este vădit superior celui celular absolut deoarece antrenarea deținuților la o muncă productivă exercita o influență reconfortantă, moralizatoare, duce la câștigarea încrederii în sine de către condamnat, la dobândirea conștiinței utilității sociale. Totuși, aplicarea tăcerii absolute putea fi realizată numai prin măsuri foarte severe, uneori prin pedepse corporale. Cu toate acestea deținuții reușeau să comunice între ei prin diferite semne. Datorită obligării deținuților la tăcere absolută și folosirii unor mijloace „disciplinare” inumane pentru asigurarea respectării acestei obligații sistemul poate fi apreciat ca necorespunzător.

Regimul progresiv.În regimurile menționate mai înainte, condamnatul este ținut în celulă sau în comun, de la începutul până la sfârșitul executării pedepsei, nu trebuie să facă altceva decât să fie supus, disciplinat, și să aștepte expirarea termenului de executat. Liberarea condamnatului are loc numai la împlinirea termenului prevăzut în hotărârea de condamnare. De aici rezultă îndemnul spre pasivitate, o lipsă de atracție pentru muncă, pentru bună purtare.

În Anglia, s-a încercat pentru prima oară remedierea acestei situații printr-un regim de deținere adaptat la conduita condamnatului, etapizat. Se constată că pe parcursul executării pedepsei, majoritatea condamnaților se schimbă, unii dau dovadă de îndreptare, bună purtare și disciplină iar alții, dimpotrivă, nu muncesc, nu dau dovadă de îndreptare. Astfel s-a pus problema ca regimul de deținere în penitenciar să se diferențieze și să se desfășoare pe faze, de la faze mai severe spre faze mai ușoare în funcție de comportamentul condamnaților, pentru ca cei cu o comportare bună să aibă posibilitatea de a trece de la o fază mai grea spre una mai ușoară și în final la o liberare condiționată. În acest mod, privațiunea de libertate nu mai este scop în sine, realizat cu mai multă sau mai puțină rigoare, ci un mijloc de readaptare progresivă, o pregătire graduală și pe etape la reîntoarcerea la viața liberă și părți pozitive.

Pentru condamnații periculoși, recidiviști, izolarea celulară la început este recomandabilă, dar de regulă este limitată în timp de la câteva luni până la un an. Condamnații care ajung în faza a doua, noaptea în celulă și ziua în activități productive în comun, reiau contactul cu lumea exterioară; mai mult condamnatul este pus la muncă, iese din pasivitate, aceasta însemnând sănătate și refacere morală. Trecerea condamnatului de la o fază mai grea spre una mai ușoară se face pe baza meritului personal, pe baza conduitei bune și, pe această bază, el ajunge la liberarea condiționată ca urmare a efortului personal spre îndreptare și reeducare. Regimul are însă și părți negative. Astfel, în cazul pedepselor de lungă durată, faza a doua este foarte lungă, 8-9 ani din totalul de 15 de executat până să se ajungă la liberarea condiționată. Cu toate acestea, sistemul progresiv s-a extins mult, și există în multe legislații europene în vigoare inclusiv în Codul penal român în vigoare.

În societatea modernă privarea de libertate este privită ca un nucleu social care influențează întreaga evoluție de viață a deținutului punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate deoarece este o realitate cunoscută că penitenciarul are rolul de a pedepsi și în același timp de a reeduca faptele antisociale.

Pornind de la necesitatea construirii unei asemenea paradigme, lucrarea INVESTIGAREA EFECTULUI TRAUMATIC AL PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE își propune să evidențieze principalele dificultăți epistemologice implicate de procesul apropierii celor două științe, în vastul efort de deschidere spre social și a sociologiei spre cazul clinic în care sunt implicați deținuți .

Voi începe această lucrare prin a motiva faptul că alegerea temei a avut un scop bine determinat deoarece, prin intermediul acesteia, studiind și literatura de specialitate, am dorit să scot în evidență factorii traumatici prin care trec detinutii.

De asemenea, doresc sa mentionez faptul ca lucrarea INVESTIGAREA EFECTULUI TRAUMATIC AL PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE prezintă o temă de actualitate, deoarece personalitatea deținutului, joacă un rol deosebit de important pentru latura umană a acestuia.

Țelul acestei lucrări este acela de a studia problemele care stau la baza investigării efectelor traumatice la care sunt supusi detinuții.

Concluziilе ofеră o analiză succеptibilă și pеrtinеntă asupra lucrării deoarece, de aici reiese faptul că pierderea unei legături semnificative cu familia și înlocuirea cu anturajul neadecvat din penitenciare,stă la originea aparitiei diferitelor efecte

nedorite asupra psihicului deținutului direct implicat.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе, dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2016.

CAPITOLUL 1

PENITENCIARUL ȘI REGIMUL DE DETENȚIE

1. Socio-psihologia penitnciarelor

Voi începe acest subcapitol în al cita pe Dr. Gheorghe Florian, ce menționa în cartea sa – Psihologia Penitenciară – următoarele: „Privind în urmă cu 25 de ani de când sunt psiholog în sistemul penitenciar românesc, constat că înțelegerea acestei instituții și a oamenilor care o populează a implicat abordări venind dinspre psihologie, drept, criminologie, psihiatrie, sociologie, pedagogie și nu în ultimul rând, dinspre etică și filozofie…”.

Fenomenologia penitenciară se prezintă specialistului în probleme umane ca un întreg ce solicită rezolvări globale și într-o perspectivă lungă de durată: tot ce se întâmplă aici este un spectacol permanent în care toți – personal și deținuți – sunt în același timp și actori și spectatori, marcați profund de faptul că sunt într-un univers al așteptării închise, în care marele supliciu este timpul.

Loc al perspectivei sociale, penitenciarul invită la meditație asupra condiției umane, psihologul comparând idealurile cu realitatea, așa cum o constată el în teritoriul său de muncă și nu poate să nu întrebe societatea dacă acceptă gradul de discrepanță, rol care, desigur, nu este prea satisfăcător.

Trimiterea în închisoare a infractorilor afectează în fiecare an sute de mii de oameni din fiecare țară – familie, rude, prieteni, victime, instituții în care aceștia lucrau sau au produs daune.

Cu toate acestea, penitenciarul rămâne o instituție utilă și deci, prezentă în societate și un mijloc privilegiat de reacție împotriva infracțiunilor, prin cele două funcții ale sale: custodială și educativă (Gheorghe Florian, p. 143, 2012).

Funcția de custodie este componentă a sistemului de protecție al societății și servește obiectivului major al neutralizării infractorilor și al controlului comportamentului acestora.

La baza acesteia sunt preocupările pentru aplicarea principiilor Regulilor europene pentru penitenciare privind regimul deținerii, concomitent cu respectarea legislației naționale în vigoare.

Aplicarea regimului urmărește principiile de imparțialitate, umanism și respectarea demnității umane, fără discriminare referitoare la naționalitate, cetățenie, rasă, origine etnică, situație economică și socială, opinii politice și convingeri religioase.

Obiectivele generale ale sectorului operativ sunt următoarele:

prevenirea evenimentelor negative, creșterea siguranței locului de deținere și a misiunilor specifice;

asigurarea legalității deținerii;

activități de pază, escortare, supraveghere și aplicarea corectă a normelor regimului penitenciar.

Sectorul operativ realizează ținerea în custodie a persoanelor pentru care s-a pronunțat o măsură privativă de libertate, în condiții de siguranță, legalitate, asigurând respectarea reglementărilor interne și internaționale în vigoare, referitoare la executarea pedepselor privative de libertate.

Funcția educativă se realizează prin totalitatea activităților de asistență educativă și psihosocială destinate să genereze modificări pozitive în mentalitatea și comportamentul persoanelor private de libertate.

Principiile fundamentale sunt cele potrivit cărora persoanele condamnate sunt responsabile pentru infracțiunile săvârșite și, în aceeași măsură, au disponibilități extrem de diferite pentru reintegrarea socială și profesională, care trebuie descoperite, stimulate și dezvoltate. Principalele direcții ale activităților educative vizează:

viața profesională – urmărindu-se formarea unui om cu calificare profesională, conștient de oportunitățile sale acceptate la nivel profesional;

viața socială – un membru angajat în realizarea scopurilor generale;

viața particulară și familială – un individ autonom și un membru de familie

responsabil;

viața culturală și activitățile de timp liber – o persoană ancorată în realitate și

din punct de vedere cultural.

Punând în evidență realități socio-culturale și politice, psihologia și sociologia aplicată în domeniul penitenciar devine explozivă prin constatările ei:

Criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice, care a sfidat măsurile luate contra ei;

Gravitatea problemei delicvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenului, ci a nivelului la care a invadat structurile sociale;

Beneficiile unor categorii de delicvență sunt atât de mari pentru făptuitori, încât speranța unor intervenții eficace dovedește în cel mai bun caz naivitate;

Teama de violență în rândul populației a devenit o problemă în toate țările,pentru că,în general,valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune;

Înainte, delicvența și violența aveau rădăcini sociale negative, acum acestea sunt pozitive, fiind consecințe ale procesului de creștere.

Univers fascinant și revoltător în egală măsură, penitenciarul este o lume în permanentă implozie psihologică:coordonatele de existență sau crima, eșecul, patologicul, stresul, disperarea, neputința.

De aceea, fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită, prezentată panoramic, cu toate umbrele și luminile care, greu de crezut, există!

Penitenciarul oferă totuși puține motive de optimism, pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane, în care – cel puțin pentru unii deținuți – lumea valorilor este repusă în ordinea firească.

În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția indivizilor, în comun are un impact negativ asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți.

1.1.2. Dimensiuni etice și filozofice în universul penitenciar

Un comportament poate fi considerat ca violent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului,dar va apare imediat o dificultate majoră.

Ceea ce caracterizează actul violent sau agresiv în sine, este faptul că el nu a cedat niciunei norme, că nu a recunoscut importanța nici a celor morale, nici a celor juridice

Dacă justiția înseamnă doar aplicarea legilor și pedepselor, ea va fi forțată să trateze inadaptații într-o manieră inumană.

Sistemul penitenciar a reprezentat un pas înainte pe calea umanizării executării pedepsei.

Acest sistem consta în faptul că atât ziua cât și noaptea condamnații erau încarcerați și lucrau în comun.

El prezenta avantajul economicității și simplității, ceea ce a determinat extinderea lui în majoritatea țărilor lumii, unele elemente ale sale aplicându-se și în prezent.

Cu toate avantajele sale, sistemul detenției a fost adesea criticat invocându-se efectele negative ale promiscuității în penitenciarecontribuind la contagiunea morală și fizică a dețiunuților (Gheorghe Florian, p. 146, 2012).

În literatura de specialitate s-a afirmat că detenția are implicații negative asupra procesului de reeducare, datorită stării morale care se creează la colectivele de deținuți, penitenciarul constituind, după unii autori școala de pregătire a crimei prin perfecționarea calităților criminale ale deținuților deoarece, în regimul de detenție, se făceau planuri pentru săvârșirea de noi infracțiuni, se pregăteau evadări, deținuții primari erau corupți de recidiviști, etc.

Pentru prevenirea unor astfel de efecte nedorite și pentru creșterea eficienței muncii de reeducare în penitenciare, s-au luat unele măsuri, din care se pot menționa:

separarea deținuților în raport de vârstă;

în funcție de sex;

în funcție de categoria penală;

natura infracțiunii;

starea de recidivă;

desfășurarea tuturor activităților în mod organizat;

paza și supravegherea permanentă a acestora.

Sistem suport al mediului social, penitenciarul este în același timp o frontieră a civilizației, dar în contextul social mai larg această instituție rămâne cronic în urma ambianței generale din societate.

De aceea unul din principiile teoretice de abordare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi contemporan cu societatea în care funcționează.

O lume lipsită de dragoste, dar care năzuiește cu disperare spre dragoste (Nietzasche) penitenciarul invită pe specialistul în probleme umane care se apropie de el să înțeleagă profund dimensiunea filozofică a vieții din închisoare.,,Abandonarea filozofiei – ca și abandonarea științei – este totuna cu izolarea omului de una din dimensiunile realului…”.

În cadrul penitenciarelor pot fi înființate secții speciale de arestare preventivă unde pot fi deținute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză, precum și persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.

Executarea pedepsei privative de libertate este supusă unui regim de executare, acesta cuprinzând totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a condamnaților.(Raymond Boudon, 243, 2011).

Fiecare persoană condamnată este inclusă inițial într-un regim de executare, ținându-se seama de:

vârstă;

durata pedepsei private de libertate;

conduita persoanei condamnate;

inclusiv în perioadele de detenție anterioare;

riscul pe care îl prezintă pentru siguranța locului de deținere sau pentru celelalte persoane private de libertate și pentru personal;

abilitățile necesare includerii în diferite programe de educație și intervenție psihosocială;

disponibilitatea de a presta muncă, de a urma cursuri de calificare și de școlarizare.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt:

regimul de maximă siguranță;

regimul închis;

regimul semideschis și regimul deschis;

iar în funcție de comportamentul său pe parcursul executării pedepsei, fiecare condamnat poate trece dintr-un regim în altul.

Deținuții se mai împart în diferite categorii, în funcție de anumite criterii:

Deținuții primari reprezintă acea categorie de persoane private de libertate care se află la prima infracțiune săvârșită, pentru care au fost judecați și condamnați.

Condamnații recidiviști reprezintă acele persoane care au mai fost condamnate, prezintă un grad de pericol social mai mare și care pun mai multe probleme în procesul de executare a pedepsei privative de libertate.

Deținuții majori reprezintă categoria cea mai numeroasă, cu vârstă cuprinsă între 18 până la 60 de ani și peste această vârstă(condamnații vârstnici). De asemenea, o subgrupă importantă este cea a tinerilor (18-21 ani).

Deținuții minori – a căror vârstă nu depășește 18 ani și care execută pedeapsa în locuri speciale de deținere.

Deținuții cu grad sporit de risc se caracterizează prin:

potențialul acestora de a periclita siguranța misiunilor desfășurate de administrația penitenciarului;

de a pune în pericol viața, integritatea corporală ori sănătatea personalului sau a altor persoane.

Mulți dintre acești deținuți sunt :agresivi; violenți; periculoși; nu au o atitudine pozitivă față de activitatea de reeducare

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme:

de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață

de evoluție ulterioară a personalității sale.

Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administrația locurilor de detenție,la cei cu pedepse mari și,mai ales,la recidiviști asistăm deseori la reorganizări negative ale valorilor personale, lucru ce le diminuează receptivitatea față de procesul reeducativ desfășurat la locul de deținere.

În general,ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsură la deținuți sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane,aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene,ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare,o raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale și,în ansamblu,un nivel scăzut de mortalitate.

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate (Raymond Boudon, p. 245, 2011).

Atât timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care – asemenea lui – au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mar sunt localizate în relațiile cu cei din jur.

În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise fabricate în penitenciar la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni decupalbilizante.

Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și, nu rareori, asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciează ca fiind prea aspră.

Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ, în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează.

În planul conduitei, de la morala conformistă-fundată pe vinovăție se trece la morala frustrării, întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, soarta omului în lume, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor implicit modul de viață în penitenciar.

Totuși nu trebuie acceptată ideea – care circulă atât printre cei aflați în detenție,cât și din afară – că într-o situație anormală omul se comportă anormal:omul trebuie să folosească la maximum orice împrejurare care i-ar putea oferi o șansă în plus de a se arăta moral deci uman.

Prezența dificultăților nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deținuții,ci se extinde și la universul lor cultural.Fiind reduse ca amploare și profunzime, relațiile interindividuale coboară la nivele inferioare, iar comunicarea între deținuți rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute și dispoziției de moment (Raymond Boudon, p. 248, 2011).

1.1.3. Psihologia persoanelor deținute

Pentru a înțelege dramatismul acestui capitol – care abordează psihologia deținutului – este nevoie de analiza grupului de oameni privați de libertate. Viața în închisoare, este în mod absolut, o viață în grup:

este anulată orice intimitate;

totul este la vedere pentru ceilalți;

relația interpersonală este o golire;

risipire de sine;

nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur;

capacitatea de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită demult.

Studiind personalitatea ca o entitate tridimensională: morfologică, fiziologcă și psihosocială sau, în alți termini, în unitatea sa, ce-i dă coerență și organizare unitară, în biologia sa ierarhizată și condiționată de factorii interiori (endogeni) și de stimuli exteriori (exogeni), în conștiința de sine, adică a reprezentării mintale, a activității fiziologice și psihologice pe care și-o face deținutul în relațiile sale cu mediul fizic și social, patologia personalității sale poate fi legată de tulburările ivite pe perioada detenției.

În condiții normale oamenii pot fi înțeleși după legități, dar departe de echilibru, conduitele lor devin specifice.

Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât le va rezolva mai repede cu cât sentimentul de străin, se va diminua.

Va începe cu explorarea medilui și seva termina cu învățarea argoului;se va resemna în fața uitării celor de afară și se va replia pe sine.

Trecutul și viitorul vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovăția se poate transforma în culpabilitate, dar cel mai frecvent procesul este invers (Durnescu Ioan, p. 189, 2011)

Vulnerabilitatea personalității iese în prim plan: dizarmoniile, trebuința exagerată de stimă,învățările patologice, evenimentele vieții din ultimii ani, ignoranța,structura imaginii de sine și multe altele pot fi surse ale dificultăților de relaționare cu personalul și cu ceilalți deținuți.

Factorul care se impune cu brutalitate, având consecințe ample asupra deținuților nou depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii.

Din punctul de vedere al deținutului, efectele supraaglomerării sunt situate pe multiple planuri:

cresc sentimentele negative (mânie, depresie);

se pierde controlul situațiilor;

scade posibilitatea anticipării comportamentelor colegilor de cameră;

se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit.

Crește stimularea interpersonală (prin contactul ochilor, vocii, mirosului și mai ales, prin intimitatea conversației).

La toate acestea se adaugă oprăbușir pihosocială,:

ierarhiile de dominanță sunt bulversate;

agresivitatea crește

stările conflictuale și violente,de asemenea cresc

serviabilitatea scade

Judecățile de valoare devin severe.

În lucrarea sa, Denis Szabo, propune următoarea clasificare pentru deținuți:

periculoși – înrădăcinare criminală, disocialitate, egocentrism exagerat;

marginali – cu deficiențe psihologice ușor de remediat;

imaturi – care s-au identificat cu scheme de comportament deviant, violent și criminal;

cu structură nevrotică – nu acceptă rolurile sociale, sunt inegali în timp, explozivi;

deținutul înveterat – comportament repetitiv obișnuit, agresivitate persistentă, violență și indiferență absolută în privința consecințelor, infracțiuni deosebit de grave, frecvent diagnostic psihiatric sau psihologie de anormal

deținutul primejdios – criterii (infracțiune gravă,numărul de infracțiuni săvâșite anterior, starea mintală, posibilitatea cadelicventul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate:

-caracter primejdios: manie fără delir, atavism, deficiență endocrină ,psihopatie, personalitate cronic antisocială, mentalitate criminală;

-criminalul primejdios: impulsiv, agresiv, violent, incapabil de a simți culpabilitatea, rușinea, anxietate, fără ideal în viață, brutal.

deținutul dificil:

produce greutăți autorităților corecționale din cauza personalității sale;

este produsul concepțiilor specifice vieții în închisoare;

refuze să se conformeze regulamentelor;

are proaste relații;

nu se poateavea încredere în el, poate înceta să fie dificil odată ce este în libertate;

deținutul pe termen lung: problematica este determinată de privarea de responsabilitate, de izolare și alienare;

inadaptatl social: care nu se conformează exigențelor unei pedepse de alt tip decât închisoarea,suferă de o boală sau de o deficiență mintală, are probleme speciale (sexuale, alcoolism, se droghează); din punct de vedere social, el inspiră frică;

deținuții cu studii sunt:

mai socializați;

compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii;

depun eforturi pentru a se menține la un nivel acceptabil de civilizație, vorbire elegantă,îmbrăcăminte curată, politețe cu cei din jur, legături strânse cu familia, abonați la presă, deschiși la dialog (Gheorghe Florian, p. 156, 2012).

1.1.4 .Sănătatea morală a deținuților

Urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțelege de obicei printr-o investigație de teren;transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios,în care secvențe disparate,observate în diverse împrejurări și cu diverși protagoniști,se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închiosoare.

Un sondaj de opinie , un interviu , un chestionar , o biografie nu pot fi obținute oricând și în orice condiții;relaționarea cu deținuții are aspectul unei trantzacții într-un câmp de forțe deseori nebănuite.

Orice contact între psiholog și deținut are o derulare rituală, în care neâncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămâni și chiar luni de zile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală ,în multe cazuri dramatic și o bogăție în detalii care frizează autoflagelarea.

În final , fiecare partener rămâne totuși cu impresia că ar fi mai multe de spus pentru a-l face pe celălalt să înțeleagă și mai ales să-l creadă.

Deseori se spune că deținutul este ,, specia care se plânge,, folosind orice prilej pentru aceasta; și cum să rateze ocazia unei convorbiri catrctice cu psihologul închisorii?

Și totuși , amândoi sunt vulnerabili: condamnatul pentru că are acută nevoie să reflecte într-o personalitate comprehnsivă , cum este aceea a specialistului în probleme umane , iar acesta , pentru că își cunoaște limitele în a-l ajuta pe celălalt.

Un comportament poate fi considerat ca delicvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului , dar va apare imediat o dificultate majoră…..

Ceea ce va caracteriza deținutul este faptul că el nu a cedat niciunei norme,că nu a recunoscut importanța nici a celor morale,nici a celor juridice.

Acesta este problema centrală , vina sa !

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,mediul penitenciar pune în ordine două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specific acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale.

Deținuții periculoși.Pare ușor de înțeles că unii deținuți sunt mai de temut decât alții,capacitatea lor de a face rău,de a nu repecta nici o normă și nici o autoritate atrăgând proceduri d siguranță și prudență exagerată,din partea personalului.

Evoluția lor infracțională,lipsa provocărilor și a regretelor pentru faptele comise,rvendicările lor absurde,furia permanentă,agresivitatea și violența (de multe ori nejustificată) lipsa de rezonanță în fața oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deținuți,denumiți,în toate sistmele penitenciare,deținuți periculoși.

Deși dorința specialiștilor este de a-i trata ca o catgorie de sine stătătoare, studiul singularităților pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înțelege în profunzime personalitatea acestor deținuți și devenirea lor pe parcursul vieții.

Sub aspectul infracțiunilor vom găsi :●criminali în serie ●teroriști ●tâlhari●traficanți de droguri ●traficanți de armament ●traficanți de carne vie ,etc

Foarte frecvent se bănuiește la acești infractori tulburări mentale,iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul și încadrarea nosologică.

Pentru penitenciar,existența unui număr mare de deținuți periculoși crează dificultăți,deoarece ei recurg deseori la acte de violență soldate de multe ori cu victime ,neținând cont de faptul că aceste violențe vor fi urmate de prelungirea anilor de detnție.

Acești deținuți infirmă anumite cauze care-i fac să recurgă la violențe:

●ei au de executat pedepse lungi

●libertatea lor condiționată este restricționată și ca urmare numărul deținuților cazați crește peste posibilitățile normale ale unității.

Deținuții cu pedpse lungiO recentă și amplă analiză destinată relației dintre pedepsele de lungă durată și delidcvenții violenți ne oferă Sonya Snaken,profesor la Universitatea Vrije din Bruxelles ,Belgia.În ceea ce privește deținuții violenți aceștia sunt asimilați cu delicvenții periculoși.

Periculozitatea este o construcție socială în care definiția diferă după ideologie,mergând de la tinerii delicvenți vagabonzi,până la cei cu tulburări psihice sau recidiviști.deși ei sunt considerați periculoși de societate sau de tribunale,în penitenciar ei sunt considerați astfel deoarece nu aduc atingere funcțiilor principale ale instituției:

●împiedicarea evadărilor;

●asigurarea ordinii și disciplinei;

●raționalitatea și coerența regimurilor

Din contră,ce cu pedepse lungi sau condamnați pe viață sunt un factor de stabilitate în comunitățile carcerale.

Din acest motiv,specialiștii sunt reținuți în a folosi noțiunea de personalitate periculoasă și preferă să inventarieze situațiile sau interacțiunile periculoase; nu trebuie confundate incidentele periculoase cu indivizii periculoși.

Unii cercetători consideră că putem evalua riscul prezentat de anumiți deținuți combinând datele privind comportamentul persoanei,cele privind caracteristicile personalității,particularitățile situației care a fost la originea infracțiunii și concluziile privind conduita în mediul carceral. (Gheorghe Florian,183,2012)

În continuare,autoarea tratează problema pedepselor de lungă durată și a delicvenților violenți prin prisma obiectivelor pe care le urmărește executarea pedepselor:

●să împiedice evadările printr-o supraveghere eficace;

●să împiedice violențele între deținuții și abuzul de putere al personalului;

●să pregătească deținuții în vederea liberării lor.

Plecând de la aceste obiective,vor putea fi înțelese mai bine mecanismele care explică normalitatea și tehnicile vieții carcerale.Este vorba de :

privațiunile multiple care fac referire la libertate;

la bunurile materiale și la servicii;

la raporturile heterosexuale;

la autonomie și la securitatea personală,care devin adevărate pedepse ale încarcerării.

Deținuții depun mari eforturi pentru a le neutraliza prin atitudini atât individualiste cât și de solidaritate determinată de situația lor comună.

Pentru gardieni,cooperarea deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților este esențială în desfășurarea programului zilnic,ei negociind permanent și făcând compromisuri deținuților.

Dacă se admit prea multe compromisuri pot apare tensiuni și crize care generează în violențe determinând personalul să-și impună din nou puterea.

Toate acestea sunt o consecință a naturii contradictorii a raporturilor sociale din locurile de detenție și a faptului că deținuții sunt-cel mai frecvent-indivizi solitari care depind în totalitate de distribuirea privilegiilor ,recompenselor și pedepselor pe care personalul le acordă mai mult sau mai puțin motivat.

Fiind o instituție totalitară,penitenciarul-conform lui Goffman-se caracterizează prin ierarhie,rutină,ritualuri de degradare și de inițiere,clasificări birocratice și separarea de populațiile lor. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 222,2000)

Deținuții sunt privați de atribuții iar programul zilnic este organizat și condus într-o manieră care să garanteze autoritatea personalului.

Deținuții reflectează asupra situației în care se arflă și reacționează într-o perspectivă strategică,chiar dacă opoziția și rezistența lor față de putere este dispersată.

Deținuții violenți creează probleme de control și au un procent mai mare de agresiuni îndreptate spre personal și ceilalți deținuți.

Faptul că lor li se fac deseori rapoarte de pedepsire se datorează trăsăturilor lor de personalitate dar și preocupării excesive privind securitatea lor.În acest caz,prestigiul acestor deținuți va crește și ei se vor fixa în roluri care vor face dificile schimbările.De câte ori aceștia au fost ținuți în secții cu securitate întărită,ele au avut o istorie agitată comparativ cu secțiile cu regim și pază obișnuită.

Femeile deținut sunt considerate o categorie vulnerabilă datorită reprezentării lor ca minoritate în sistemul carceral (aproximativ 5-7 % din populația carcerală) și sunt mai predispuse decât bărbații la dezvoltarea unor tulburări mintale în penitenciar.

De cele mai multe ori nu se ține seama de particularitățile sau vulnerabilitățile acestui grup relativ restrâns de deținuți, iar majoritatea administrațiilor penitenciare din întreaga lume nu acordă un spațiu de deținere adecvat femeilor.Nu de puține ori, se întâmplă ca femeile să fie deținute în clădirile anexe sau în spații supraaglomerate din penitenciarele pentru bărbați.

Totuși, se întâmplă ca femeile să fie cazate în penitenciare specializate, cum este cazul celui de la Târgșor, însă, de cele mai multe ori, sunt îngreunate vizitele datorită distanței prea mari de domiciliul lor.

Perioada detenției este una și mai anevoioasă pentru femei, dacă acestea au în îngrijire sugari sau sunt însărcinate.

În acest sens, au fost impuse norme privind existența în penitenciare a unor spații și servicii medicale speciale care să pregătească copilul pentru o dezvoltare normală, norme prevăzute atât de Regulile Europene privind Penitenciarele din cadrul Consiliului Europei, cât și de Regulile Minime privind Tratamentul Deținuților ale Națiunilor Unite.

În plus, legislația română oferă posibilitatea femeilor care nasc în penitenciar, să-și îngrijească copiii aici până la împlinirea vârstei de un an.

Un alt exemplu este oferit de Rusia, a cărei legislație prevede că femeile condamnate la o pedeapsă mai mică de cinci ani, au posibilitatea amânării executării pedepsei până când cel mai mic copil împlinește vârsta de opt ani; urmând ca apoi să se stabilească dacă mai este necesar sau nu să execute pedeapsa aplicată. (Paula constantinescu ,Tamara Dobrin,l.Gavriliu, 2252000)

1.2. Investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate

1.2.1 Frica și decadența în penitenciar

Pornind de la premisa că într-o societate modernă, educația reprezintă o prioritate în condițiile actualei crize morale a societății, realitatea contemporană demonstrează că rolul penitenciarului nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. Ideile libertății și descătușării, umanismului și creativității în educație, chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în șir a creat stereotipuri eronate.

În actualul context,avem nevoie de o educație dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice.

În societatea actuala, caracterizată prin mobilitate economica, politică și culturala, noua ordine educațională nu se concepe fără avangarda mișcării teoretice și a praxis-ului educațional.

Viitorul educației constituie o prioritate a comunității mondiale, națiunile au nu numai dreptul, dar și datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educație, cultură și știință să ajungă la progres.

Nu este prea greu să ne închipuim suferințele prin care trece un deținut care vine pentru prima dată în penitenciar: o ambianță cu reguli neclare, oameni necunoscuți și ostili, obligația de a te supune unuia sau altuia, lipsa unui refugiu în care te simți în siguranță.

„Toți colegii de celulă sunt cu ochii pe tine, încerci să te arăți puternic, dar nu poți păcăli pe nimeni, singurătatea te copleșește; atunci ți se întinde o mână, ți se dă o țigară, ți se explică ce se întâmplă dacă nu faci cutare lucru, cum să eviți contactele neplăcute …..Vrei să fii recunoscător ,să mulțumești într-un fel pentru sfaturi într-un fel pentru sfaturi:devii sincer, prezinți în amănunt situația ta și a familiei, ce ajutor aștepți de la avocat sau nu știu ce persoană influentă, câți bani pui la bătaie pentru a fi din nou liber … De fapt, cel cu sfaturile asta așteaptă: să te destăinui ca să te poată manipula. Nu după mult timp îți dai seama că s-a profitat de tine conform unui scenariu exersat cu succes de nenumărate ori și, atunci, ți se face frică…” (E. Zamfir – Psihologie socială, pag.181-182).

Astfel, frica de penitenciar are pentru deținut mai multe surse care acționează simultan asupra lui:acțiunile altor deținuți pentru a-l intimida, amenințările făcute în fața martorilor (care sperie mai mult decât cele făcute între patru ochi), deposedarea de bunuri personale, fapt care afectează puterea de a supraviețui a individului, incertitudinea permanentă, teama de denunțători, zvonurile (care-l fac pe deținut să treacă de la o mare speranță la o mare disperare și invers), conduitele arbitrare ale unor gardieni care îl derutează pe deținut,acesta nemaiștiind criteriile pentru conduita corectă.

Având în vedere toate acestea, îi dăm dreptate întru totul Aurorei Liiceanu care consideră că: ,,Ura, ca amestec de ostilitate, intoleranță și agresivitate, este îndreptată către acele persoane sau grupuri care îl fac pe individ să se simtă într-o situație de inferioritate”.

În penitenciar frica poate lua mai multe:desigur pe primul loc vom găsi frica pentru propria viață, frica de o boală incurabilă sau rușinoasă, frica de a-și pierde virilitatea (fapt care duce la pierderea respectului de sine – cf. Bettelheim), frica de a cădea pradă disperării (pe care ceilalți deținuți o consideră contagioasă – cf.lui Bettelheim), frica de a cădea întrun strat de deținuți considerați subumani și care pot fi loviți de ceilalți (cf. lui Bettelheim, op. cit. pag. 244)

În acest context, remediile pentru frica resimțită de un deținut sunt destul de numeroase: căutarea unui statut care să te protejeze, alianța cu un deținut puternic, izolarea de ceilalți (a nu vorbi, a nu comenta), devine anxios cu teamă de orice și oricine, crearea unei aparențe de om slab și nefericit, văicăreala permanentă.

La acestea se mai adaugă unele modalități pe care nu le întâlnim decât în penitenciare: a face astfel încât să fie considerat distins și important de către gardieni, a anticipa exigențele personalului chiar cu riscul de a deveni mai rău decât este necesar, a face provizii de alimente, a elabora un stil de viață bazat pe compromisuri, a elimina semnele de superioritate care ar atrage ostilitatea gardienilor, de exemplu, ochelarii cu ramă scumpă, a construi o imagine mitică a persecutorului pentru a face suportabile persecuțiile (cf. lui Bettelheim).

În continuare, alte și alte strategii în ceea ce privește investigarea efectului traumatic al pedepselor private de libertate pot fi adoptate pentru a face față multiplelor solicitări în lumea deținuților:

evitarea prieteniilor strânse (în genere oamenii frustrați și disperați nu leagă prietenii trainice)

a-și vărsa agresivitatea asupra minorilor slabi

a inventa zvonuri din dorința de prestigiu și încurajat de aviditatea altora de a asculta (Bettelheim),replierea pe sine pentru a se proteja de decepții

a încerca să te opui gardienilor pentru a-ți dovedi că ei sunt atotputernici.

Deținutul abandonat are o nevoie crescută de securitate și deseori,,se refugiează în boală sperând ca prin martiraj să obțină mila sau înțelegerea celui plecat și alianța cu anturajul impresionat de această „suferință”.

Ajungem astfel la concluzia lui Bettelheim: „aici totul este permis în măsura în care te ajută să supraviețuiești.”

Se ajunge astfel la anumite stiluri de relaționare pe care le folosesc deținuții în efortul lor de a face față greutăților vieții de detenție.

Astfel, vom întâlni:

deținutul care se teme să nu fie respins de ceilalți colegi sau de personal și face tot ce doresc aceștia („martirul”);

deținutul care se teme să nu fie abandonat de partenerii de celulă deoarece simte că nu va putea face față lumii din închisoare;

deținutul care se teme de orice schimbare (de celulă, de colegi, de program);

deținutul care se teme de a nu fi înțeles corect de nimeni din jurul său;

cel care se teme de propria slăbiciune și ca urmare se teme să-și exprime deschis frământările sufletești.

Într-un mediu penibil și frustrant în care efortul de adaptare a epuizat resursele persoanei,nu mai rămâne decât recurgerea la mecanisme psihologice de apărare care să permită persoanei să reziste ( să suporte) o perioadă indefinită universul în care trăiește.

Desigur, aceste modalități de apărare pot fi de mai multe feluri:

imature (somatizare,hipocondrie,introspecție,comportament pasiv-agresiv, regresie, retragere autistă);

nevrotice (deplasare, disociație, inhibiție, intelectualizare, izolare, reprimare, sexualizare);

narcisiace (negare, distorsiune, proiecție);

mature (anticipare, umor, ascetism, sublimare).

Mai ales la deținuții cu pedepse lungi, după mai mulți ani de ședere în penitenciar constatăm schimbări majore la nivelul conduitei și chiar al personalității: au comportament cameleonic în orice situație, urmărind doar propiul avantaj (material și biologic cel mai frecvent), renunță la orice inițiativă, vechile convingeri sunt abandonate, mâncarea devine un obiect esențial pentru sine, depășește orice împrejurare în care-i poate „pică” ceva, este excesiv de amabil cu cei puternici și cei care primesc pachete consistente de la familie, în public își târăște picioarele, semn al suferinței și neajutorării (crede el!), obiectele și alimentele devin mai importante ca viața (Bettelheim), își trădează colegii pentru avantaje ridicole,inventează evenimente și informații pentru a beneficia de atenția personalului, își produce răni serioase doar pentru a scăpa de o pedeapsă minoră (,,Pe măsură ce trece timpul… majoritatea deținuților nu mai fac diferența între suferințele minore și cele majore). Aceștia au ajuns la un stadiu avansat de dezintegrare a personalității și par ca niște copii nefericiți.

Deținuții și-au construit astfel o nișă de rezistență într-un mediu în care nu există posibilitatea de luptă și nici de evadare .

Suntem de acord cu Simona Popescu care consideră că apatia este o formă de disperare a celui lovit, umilit, distrus, este o formă de apărare într-un mediu meschin și mediocru, este o formă de capitulare, de abrutinare, un sentiment al inexistenței, este un stilș de viață prin eliminarea amintirilor, este o revoltă mută, pietrificată.

În alte cazuri,deținuții pot deveni distructivi mai ales atunci când sentimentul de neputință îi copleșește:reacțiile lor se îndreaptă spre alți deținuți,spre obiectele din ambianță sau spre propria persoană.

„Individul izolat și neputincios este împiedicat în realizarea potențialităților sale senzoriale ,emoționale și intelectuale .Îi lipsește securitatea interioară și spontaneitatea,care sunt condițiile acestei realizări… S-ar părea că doza de distructivitate întâlnită la indivizi este proporțională cu măsura în care este împiedicată expresivitatea vieții”.

1.2.2. Violenta in penitenciare

Faptul că în unitățile de detenție apar deseori acte de violență- mai ales între deținuți-nu surprinde pe nimeni: tensiunile inerente vieți carcerale, reglările de conturi,lupta pentru putere,neânțelegerile cu personalul, abandonarea de către familie, neachitarea unor datorii, etc sunt printer cele mai frecvente motive care incită anumiți deținuți să-l agrseze pe alții.

La acestea mai trebuie să mai adăugăm pe cele care derivă din suprapopularea spațiilor, inactivitatea prelungită, greutățile de a contacta persoanele de decizie, teama sau dorința de a fi transferat în altă unitate, contestarea unor sancțiunii considerate arbitrare.

Toate acestea pot conduce la acte de violență îndreptate asupra unor persoane anume (fie colegi de detenție, fie membri ai personalului) sau asupra bunurilor aflate la îndemână.

Violența între deținuți rămâne în mare măsură ascunsă (față de organele de supraveghere) din diferite motive.

Unul dintre motive este teama: multor deținuți le este teamă să vorbească despre incidente care implică acte violență împotriva lor.

În multe cazuri violența este invizibilă, deoarece nu există modalități care să ofere siguranța și încrederea necesară pentru deținuții care reclamă acest lucru deoarece în multe penitenciare deținuții nu au încredere în organele de supraveghere, și în alte autorități.

Există puține date disponibile privind violența în unități de detenție din multe părți ale lumii, deoarece, deși incidentele pot fi documentate, celor mai multe instituții nu li se cere să înregistreze și să dezvăluie astfel de informații.

Acceptarea violenței de către unitatea de detenție este, de asemenea, un factor important: atât deținuții victime ale violenței, cât și cei care au comis actul în sine pot accepta violența fizică, sexuală și psihologică drept inevitabilă și normală.

Disciplinarea prin pedepse fizice și umilitoare este adesea percepută ca fiind normală, în special atunci când nu are ca rezultat o vătămare vizibilă sau de durată. (Gheorghe Florian, pag. 179, 2013)

Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema deținuților maltratați nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice. Sunt solicitate diverse ramuri ale sociologiei: sociologia medicală sociologia devianței și a mentalităților

Repulsia legitimă pentru delațiune nu trebuie totuși să ducă la ascunderea suferințelor, după cum respectul față de viața privată nu trebuie să servească drept pretext pentru inacțiune.

Influența transformărilor socio-culturale ( accelerarea cadrului de viață: stres, oboseală, izolare etc.) sunt doar unele din cauzele creșterii numărului de deținuți violenți

Din punct de vedre cultural, România se află pe lista celor 19 state din întreaga lume ce au reușit să interzică formele de violență fizică în penitenciare,conform raportului Global Inițiative to End AII Corporal Punishment (2007), prin stipulările art. 28 și 90 din legea 272/2004.

Deseori,întâlnim forme de degizare de violență-amenințări, calomnii,interdicții arbitrare,umilirea în fața celorlați- care au ca scop să mențină o stare de neliniște la cei vizați.

Desigur, cea mai de temut este agresiunea nemotivată, absurd, imprevizibilă care denotă absența oricărei considerații pentru om și folosirea fără limite a forței. Actul de violență non-motivată crește prestigiul social al individului în bandă.

Fapt tipic pentru deținuți ,asupra celui considerat dușman (de cele mai multe ori doar temporar) sunt revărsate toate constrângerile și frustrările indurate de-a lungul timpului.

Majoritatea actelor violente pleacă de la certuri banale:

alegerea canalelor de televiziune

nerespectarea regulilor unui joc

bănuiala unor trădări

Lucrurile se complică atunci când deținuții consideră că personalul și procedurile existente de control al masei condamnaților nu sunt capabile să intervină rapid și eficace și să mențină relații corecte și pașnice între deținuți.

Cererea socială de drept ca mod de a reglementa conflictele este foarte mare și în penitenciare,dar atunci când personalul nu intervine în timp optim,tendința de a-și rezolva diferențele singuri,va crește (Gheorghe Florian, pag. 184, 2013).

Ca urmare,specialiștii în probleme umane din penitenciare trebuie să fie permanent pregătiți pentru a identifica diversele forme ale violenței și să propună măsuri profilactice și curative. Pentru personalul din închisori și mai ales pentru psihologi, cea mai important problemă este aceea a anticipării (identificării) deținuților care pot deveni violenți în anumite circumstanțe.

Studiile în domeniu au relevant că aceștia pot fi grupați în două categorii :

primii sunt cei care nu se pot controla, iar comportamentul lor este determinat în cea mai mare măsură de contextual situațional;

al doilea grup este reprezentat de deținuți cu un nivel ridicat de autocontrol dar care, o dată deveniți violenți, comit acte agresive extreme.

Psihologul Edwin Megagargee, profesor la Departamentul de psihologie al Universității de Stat din Florida, consideră că există șase tipuri de persoane violente:

cei normali, care devin violenți doar în circumstanțe ieșite din comun;

cei cu boli psihice grave sau intoxicați cu anumite substanțe, indivizi cu un stil agresiv de viață sau formați într-o subcultură care promova violența;

persoane care consideră că violența este singurul mod de a-și atinge anumite scopuri (economice,financiare,sexuale);

indivizi la care violența este cauzată de frustrări, abuzuri, agresiuni;

indivizi hipercontrolați la care violența este un comportament paradxal.

În continuare, autorul aprofundează factorii care pot determina sau nu un individ să răspundă prin violență într-o situație dată și care sunt în număr de cinci:

Instigarea la agresiune:

formată de suma forțelor care-l motivează pe individ să comită actul de violență;

dacă forțele provin din interiorul individului- furie,ură- avem de-aface cu instigarea interioară;

dacă violența este doar un mijloc de a atinge un scop,investigarea va fi denumită extrinsecă sau intrumentală;

Puterea obișnuinței – instalată atunci când individual a avut frecvente succese în trecut procedând agresiv sau a fost recompensat pentru acestea;

Factorii inhibitori ai comportamentului violent – care pot varia în funcție de obiectivele urmărite sau circumstanțele concrete (interdicții morale, teama de consecințe, probabilitatea eșecului);

Factori situaționali – care pot facilita sau împiedica manifestările violente: astfel un character sărac, o zonă de război, gesturile provocatoare, a fi prezent când începe o încăierare vor facilita comportamentul agresiv, în timp ce viața într-un loc retras (o mânăstire), ascultarea unei muzici liniștitoare, prezența poliției, gesturile care invocă mila vor inhiba violența;

Potențialul de ripostă – care rezultă în urma evaluării pe care o face individul și care va apărea că îi satisface necesitățile la prețul cel mai mic.

Într-o lucrare devenită clasică, Jean Claude Chesnais, definește violența ca fiind utilizarea superiorității fizice asupra altuia.

Cauzele sunt localizate în eșecul dialogului,în sentimentul de insecuritate, în absența alternative, în anturajul care admite forța.(Gheorghe Florian, pag. 113, 2003)

În manifestările sale individuale ea poate fi :

Fizică – afectând viața,sănătatea sau liberatatea persoanei ;

Economic – urmărind distrugerea sau degradarea bunurilor celuilalt;

Morală sau simbolică – atunci când provoacă anxietate prin intermediul amenințărilor.

Același autor, vorbind despre violența privată, o clasifică în astfel:

violența criminală – care poate fi mortală (omor, asasinat);

corporal – loviri, răniri voluntare;

sexual – violul;

violența non-criminală – având ca variante violența suicidară;

violența accidentală – un accident de automobile.

Autorul concluzionează că utilizarea violenței îl stigmatizează pe făptuitor,generează ura și repulsia și îl aruncă pe acesta într-o zonă a absurdului și dezumanizării.

Revenind la lumea închisorilor, întâlnim cel mai frecvent două feluri de violență:

violența brutală care poate fi un simptom al unor dezordini personale;

violența-strategi care este rece, metodică, de mare periculozitate pe termen lung.

Factorii de risc pentru comportamentul agresiv și autodistructiv sunt împărțiți astfel:

Factori individuali

a.Psihosociali:

Factori de dezvoltare;

Afecțiune mentale;

Istorie personală și întâlnirea cu sistemul penal

Biologici:

Genetici;

Neurologici și traumatisme cerebrale;

Alcoolul și drogurile.

Factorii sociali

Macrosociali:

Inegalitatea socio-economică;

Acces la arme de foc, alcool și droguri;

Influența mass-media;

Alte aspecte culturale.

Microsociali:

Violența familială;

Elemente situaționale.

Grupurile sociale marginalizate pot crede că normele societății nu se pot aplica și în cazul lor și deci nu prezintă nici un fel de interes față de viitorul societății în care trăiesc

S-au dovedit eficiente programele de informare în problemele de sănătate desfășurate la nivelul familiilor cu probleme (rolurile parentale,comportamentul copiilor,prevenirea abuzurilor și neglijenței);

Aplicarea strictă a criteriilor pentru eliberarea sau reînoirea autorizației de a poseda arme de foc;

Reglarea prețului la băiturilor alcoolice funcție de concentrația de alcool;educarea comunității privind legătura dintre consumul de alcool și comportamentul agresiv

Îminătățirea standardelor comportamentale ale persoanelor publice;

Realizarea de programe pentru controlul furiei în comunitate dar și în închisori

Violența urmărită pe ecran poate spori comportamentul unor oameni déjà agresivi.

Examinarea etiologică a violenței în penitenciare este prezentată de tendința psihologică și sociologică, între ele aflându-se tendința psiho-socială.

Rezultatul violenței în penitenciare sub anumite înfățișări scot în evidență amănunte ce vor evidenția definiția amintită .

Literatura de specialitate menționează faptul că în anumite domenii violența în penitenciare este cunoscută sub mai multe denumiri .

Astfel :

Din punct de vedere medical, violența în penitenciare este considerată comportament deviant;

Psihologii consideră că violența în penitenciare se poate rezuma doar la acei deținuți care nu se pot adapta la sistemul de încarcerare

La polul opus mediul juridic atribuie violența în penitenciare acelor deținuți considerați problema societății (Gheorghe Florian, pag. 254, 2013)

Cauzele violenței în penitenciare pot fi generale și specifice. Astfel spus, cauzele generale sunt:

Mediul și controlul factorilor de decizie;

Influențele existente prin intermediul infracțional în care deținutul este atras;

Dezacordul și dizarmonia între ceilalți deținuți

Cauzele specifice pot fi :

Nesupravegherea, sau insuficienta supraveghere a deținuților;

Carențele educative;

Implicarea în diferite acțiuni violente și impactul pe care îl are anturajul din care face parte deținutul;

Mediile de proveniență ;

Cauze de natură socială ;

În consecință, o explicație științifică sau o teorie unică trebuie să ordoneneze și să ierarhize diferitele variabiale ale fenomenului de violență, stabilind o serie de corelații semnificative și sintetizând raporturile dintre variațiile cunoscute ale valorilor unei variabile și variațiile cunoscute ale valorilor unei alte variabile.

Criticând încercările de a analiza diferitele elemente componente ale fenomenului de violență în penitenciare prin identificarea cauzelor cu condițiile, A. Cohen consideră că ele se datorează unei prejudecăți conform căreia anumiți factori au trăsături intrinsec patogene sau dactilogene ,astfel încât cele mai multe rezultate (inadaptare la regimul de detenție, agresivitate, marginalizare de către ceilalți deținuți) nu pot avea decât antecedente rele.

Din acest motiv, el consideră perspectiva agresivă mai degrabă ca o combinație de circumstanțe, demonstrând că rareori acestea reunesc condițiile generale solicitate de teorie.

Un factor care nu trebuie ignorat în abordarea violență în penitenciare este însăși legislația cu privire la indivizii aflați în detenție, care, departe de a interveni numai ca variabilă adițională, poate determina modificarea unor raporturi și comportamente și influența reacția socială față de diferite abateri și încălcări comise de deținuți,în interiorul penitenciarului.

În consecință, unii autori consideră că punctul de plecare în abordarea violenței comise în penitenciare trebuie să-l constituie procesul de elaborare a legilor și normelor, de încălcare a acestora și reacția socială față de diferitele abateri și delicte comise de deținuți în interiorul penitenciarului.

De aici, preocuparea reprezentanților etnometodologiei și al interacționismului simbolic (H. Becker, L. Rainwater, Astrauss, E Goffman) de a analiza violența în penitenciare în corelație cu procesele de acțiune și reacție de răspuns și contrarăspuns care generează comportamentul deținutului și imaginea despre sine.

Acest din urmă concept capătă o pondere deosebită în analiză, deoarece transformarea identității este considerată în dinamica ei continuă ca un proces de devenire,generator de situații conflictuale deosebite (Gheorghe Florian, pag. 275, 2013).

Ca atare, dramatizarea răului (prin relevarea momentului apariției comportamentului violent) ca și etichetarea unui deținut capătă o importanță deosebită asupra evoluției identității acestuia, agresivitatea este un atribut care reflectă ceea ce fac alții în egală măsură cu ceea ce face deținutul el însuși.

Violența în penitenciare reprezintă relația procesuală între deținuții care se angajează în anumite tipuri de comportamente soldate cu violență și conducerea peniitenciarului care evaluează,definește și sancționează aceste comportamente;în consecință,un comportament violent sau agresiv este acela pe care deținuții și grupurile din care fac parte îl etichetează ca atare.

În pofida diferențelor de opinie și puncte de vedere, aceste orientări au adus o contribuție incontestabilă la studiul violenței în penitenciare,înlocuind explicațiile monocauzale cu explicații multicauzale, care au permis o mai bună cunoaștere a factorilor și a mecanismelor generatoare de agresivitate și violență.

Semnalând zonele critice ale problemelor care vizează directa violența în penitenciare și identificând aspecte contradictorii ale sistemului bazat pe ordine și armonie, aceste perspective au evidențiat, totodată, importanța soluționării pe cale amiabială a fenomenului de violență în rândul deținuților (Durnescu Ioan, pag. 242, 2011).

Deja comportamentul unor deținuți din domeniul faptelor care sunt de competența educației,în domeniul faptelor care sunt de competența justiției pentru minori.Ca și în cazul celorlalte forme de dezadaptare, violența apare cel mai frecvent în mare parte la deținții traumatizați.

Se afirma faptul că,de multe ori gravitatea delictelor săvârșite de deținuțicorespunde maximul de deficiență familială.

Tot efortul acestor instituții, se orientează în vederea redării deținuților unei vieți normale, transformării lor în cetățeni demni și utili societății .

Așa cum s-a observat în prima parte a capitolului, literatura de specialitate menționează faptul că violența este un fenomen tardiv, care apare în urma sumării un timp îndelungat a unor influențe traumatizante pe baza cronicizării deficienților de comportament și de caracter ale deținutului.

1.3.Fenomene umane și disfuncționale în penitenciare

1.3.1 Autorănirile–fenomen cronic în închisori

În momentele de disperare și când se simt abandonați deținuții își provoacă răni pe corp, înghit corpuri străine – cuie, ace, sârmă, cozi de linguri, termometre, lame-sau ingerează diverse substanțe toxice.

Cele mai frecvente sunt tăieturile pe corp și mai ales pe brațe: cicatricle sunt arătate de multe ori cu mândrie „iată ce am avut curajul să-mi fac!”, dar de cele mai multe ori cu oarecare rușine și umilință ,,iată cât de des m-am simțit învins și părăsit!”.

Desigur,atunci când rănile pe care și le provoacă sunt serioase,putem lua în considerare o adevărată tentativă de sinucidere.

Pentru a clarifica această problem,în sensul de a stabili câtă,,vină,, aparține deținuților, personalului sau instituției în sine, în 2001, psihologul Cristina Pop din Direcția Generală

Penitenciarelor a realizat un studio privind cauzele și caracteristicile deținuților care se autorănesc precum și obiectivele urmărite de aceștia.

În perioada analizată – primul semestru al anului – și-au provocat răni 348 de bărbați, 65 de minori și 19 femei.

Metodele utilizate au fost: tăieturi pe suprafața corpului, secționarea venelor, înghițirea unor obiecte sau substanțe toxice, fracture, suturarea gurii și a pleoapelor.

Obiectivele urmărite cel mai frecvent vizau:

impresionarea personalului pentru a obține un beneficiu (de exemplu: mutarea în altă cameră), intimidarea altor deținuți;

impunerea în ierarhia grupului de către noii veniți;

evitarea unor agresiuni din partea altor deținuți mai puternici;

manifestarea ostilității față de un membru al personalului ;

evitarea unei pedepse disciplinare ;

căutarea adeziunii colegilor de detenție.

Iată și alte concluzii ale acestui studiu înteprins în toate unitățile de detenție din țară:

tinerii deținuți recurg mai frecvent la autorăniri pentru că în general au o toleranță mai scăzută la frustrările inerente mediului carceral;

cu cât nivelul de inteligență și educație al deținuților crește, cu atât frecvența autorănirilor este mai scăzută;

femeile recurg rar la această conduit de criză din cauza valorizării aspectului lor estetic;

lipsa țigărilor și a imposibilității de a se împrumuta motivează frecvent autorănirile la toate categoriile de deținuți;

când făptuitorul a căutat singurătatea, rănirile produse sunt mai serioase;

personalul cedează mai frecvent în fața cererilor deținuților care s-au automutilat când aceștia au fost condamnați pentru infracțiuni ușoare;

pare să existe o legătură cauzală între stilul de conducere al personalului și numărul deținuților cu autorăniri de pe o secție :stilul rigid și restrictive precum și implicarea minimă în viața grupului furnizează mai mulți deținuți care se autorănesc decât stilul participative și vizibil suportiv pentru condamnați;

cu cât un deținut are mai multe tatuaje – „îmbrăcat în tatuaje” – cu atât probabilitatea ca el să recurgă la autorănire este mai mare.

1.3.2. Greva foamei și semnificațiile sale pentru deținuți

Cel mai frecvent,refuzul de a mânca exprimă nemulțumirea deținutului pentru încetineala cu care se finalizează situația se juridică sau protestul său față de un tratament penitenciar pe care îl consider arbitrar,lezându-I demnitatea .

Nu rare sunt situațiile când deținuții recurg la această modalitate de luptă pentru a se muta în altă celulă de teama pe care i-o provoacă unii deținuți.

1.3.3. Suicidul în penitenciar

Aproape fiecare deținut trăiește traumatic perioada de detenție mai ales la prima condamnare:frustrările în plan social,instinctual și în ce privește imaginea de sine îl poate face pe deținut să caute un remediu definitive al nefericirii sale.

Reacția catastrofică a individului exprimă neputința de a se adapta la situația dată: -ultimul eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune ci mai de grabă negarea totală a posibilității de a alege.

Pentru a înțelege correct specificul actelor suicidare în penitenciar și mai ales ce trebuie făcut pentru prevenirea lor sau ajutorarea celor care au fost salvați,continui cu prezentarea unor aspecte generale privind psihologia suicidului.

Fiind o tulburare a instinctului de conservare,suicidul se prezintă ca o realitate complex a cărei fenomenologie poate lua forme diverse:

a.conduite suicidare, având ca variante suicidal propriu-zis, tentative suicidară, sindromul presuicidar și ideile suicidare;

b.echivalențe suicidare: autorăniri,anomalii ale conduitei-simularea unei boli ,refuzul îngrijirii medicale,unele renunțări la viața socială, abandonarea rolului social, diverse toxicomanii,alcoholism,imprudențe semiintenționate –sau diverse accidente de „supărare”, dintr-o eroare sau prin desconsiderarea pericolului.

În cauzele directe cele mai frecvente sunt abandonul, doliul, separarea, eșecul sentimental, depresia , stările anxioase prin care trece deținutul, schimbări în situația socială, deci în general situațiile în care acesta pierde valori de înaltă semnificație pentru el.

Pentru problematica noastră, trei forme cred că prezintă mai mult interes:

Suicidul emotiv,care rezultă dintr-o mare anxietate ,fiind pentru subiect un mijloc de rezolvare a unei emoții puternice (teamă,mânie,tristețe);

Suicidul pasional ,care este mai curând o conduit de disperare ,semnificând autodevalorizarea individului care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă.

A treia formă, echivalențe suicidare, sunt frecvente în mediul penitenciar datorită beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.

În general aceste conduite sunt considerate ca un „șantaj”, fără a se da o semnificație deosebită faptului că individul își folosește moartea ca o monedă de schimb trecându-se destul de ușor peste toate conduitele de revendicare ale acestuia.

Trebuie făcută însă o distincție între „șantajul cu sinuciderea” și „sinuciderea șanta”: în primul caz individul scontează că va obține beneficial înainte de trecere la act, în cel de-al doilea, după ce va muri .

Ceea ce trebuie estimate în fiecare caz în parte este intensitatea dorinței de a muri și nu autenticitatea gestului ( procedeului) propiu-zis.

1.3.4. Incapacitate de adaptare la viața în detenție

Se poate spune că incapacitatea de inadaptare la viața în detenție poate fi datorată unor cauze bio-psiho-sociale.

Astfel spus violența din penitenciare poate degenera din incapacitatea care reprezintă ansamblul menifestărilor psiho-comportamentale care constau în lipsa temporală sau dificultatea de integrare sau acomodare a unor deținuți la viața de detenție.

O altă reformulare a conceptului de inadaptare la viața de detenție ,dată de alți psihologi,poate fi considerată ca totalitatea manifestărilor psiho-comportamentale caracterizată prin lipsa temporară sau dificultatea de integrare sau acomodare a deținutului la mediul de detenție, cât și de înțelegerea ,obstrucționarea ,tendința de reprimare ,de către mediu a trăirilor și așteptărilor pe care aceștia le au (Dr. I. Străchinaru, pag. 45, 2008).

Personalitatea deținuților violenți este extrem de importantă când judecăm reacția acestora la stresul psihic la care sunt supuși în penitenciare. Deținuții violenți, vulnerabili la stres au de fapt dificultăți de adaptare la viața de detenție (Durnescu Ioan, pag. 244, 2011)

1.3.5. Tulburări de comportament

Tulburările și dispozițiile sufletești descriu ființa umană ca fiind liniștită, violentă, curajoasă, lașă, ceea ce presupune o reacție la o situație dată specifică și, ca atare, o clasificare după tipul de reacție.

Evaluarea dificultăților care afectează condiția umană a deținutului nu poate face abstracție de studiul comportamentului de multe ori violent.

Modelul deținutului exemplar implică atât criterii ferme, cât mai ales devianța de la personalitatea de bază integrată modelului normativ al unei anumite societăți.

Problema deținuților violenți formează un complex aflat într-o continuă schimbare, și în același timp, este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectiv din literatura de specialitate , atunci când aceștia sunt abordați, deoarece nu întotdeauna reflectă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice și demnității umane.

Comportamentul uman deține un conținut care depășește cu mult înțelesul inițial behaviorist de totalitate a reacțiilor adaptative, obiectiv observabile, ca răspuns la acțiunea unor stimuli din mediul social.

Marea varietate a accepțiunilor cu privire la devierile comportamentale este justificată, în parte, de faptul că asupra termenului de comportament nu s-a ajuns la un acord unanim din partea cercetătorilor.

Din punct de vedere psihologic, manifestările exterioare de conduită apar ca o modalitate de acțiune tipic umană influențată de însușirile temperamentale ale personalității.

Educația nu poate fi răspunzătoare decât de greșelile care favorizează un asemenea fenomen regresiv și aceasta ,mai ales,în cazul când anumite elemente morbide cu influență negativă directă nu se dezvăluie în constituția deținutului.

Unii deținuți se simt singuri, abandonați, neglijați, au personalități diferite,sunt anxioși, depresivi prezentând încontinuu diferite tulburări de comportament, ajungând astfel în multe cazuri să fie violenți cu cei din jur neținând cont de faptul că aceste manifestări pot atrage după sine consecințe grave ,inclusive prelungirea detenției déjà existente.(Osteried, P. 2003)

De menționat faptul că,în general toți deținuții ,care au suferit un abuz, au fost neglijați,abandonați sau au fost martori la alte violențe , au un risc crescut de a dezvolta afecțiuni psihice ,probleme emoționale sau abilități sociale deficitare.

Deținuții cu comportament violent prezintă tulburări în comportament social ca urmare a inadaptabilității acestora de a forma și păstra relații cu ceilalți deținuți ,a incapacității de a respecta regulie interioare existente în fiecare penitenciar ,a lipsei sentimentului de vinovăție și o tulburare profund emoțională care stă la baza celorlalte fenomene .(Mircea Piticaru,pg.65,2004)

1.3.6. Devianța comportamentală

Devianța este ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care în consecință riscă să trezească din partea lor sancțiuni.

Personalitatea anormală, patologică a unui deținut, poate săvârși violente în raport cu posibilele motive pe care acesta consideră că îl are.

Comportamentul violent este însă,în mod fundamental un fenomen sociologic și nu unul psihologic pe care îl are un deținut.

În acest sens,ea nu poate fi înțeleasă ca un fenomen sau ca un comportament detașat de un context social, neputând fi explicată doar din punct de vedere al trăsăturilor individuale sau al caracteristicilor ereditare.

În rândul unor deținuți ,violența apare de la bun început ca o activitate ce dezamăgește o așteptare,ce violează o normă socială sau neagă o valoare (Sorin M. Rădulescu, Mircea Piticaru, pag. 48, 2009).

Pornind de la principiul că orice deținut are dreptul la un sistem de educare, în mod special și trebuie stimulat pentru a putea ajunge la un grad cât mai mare de independență, procesele psihice au un rol deosebit de important în activitatea acestuia deoarece se bazează pe faptul că reflectă realitatea deoarece drumul foarte lung pe care îl parcurge acesta în anii de detenție este, în esență, drumul umanizării sale.

Ca urmare,diversele manifestări exprimate în conduita deținuților constituie un barometru deosebit de sensibil, pentru relevarea nivelului de conștiință pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieții precum și pentru indicarea gradului de gravitate a devierilor psihomorale contractate.În prezent problema devierilor de conduită a deținuților este astfel, larg dezbătută în literatura de specialitate (Raymond Boudon, pag. 322, 2011).

1.4. Preveniri –principii de bază

Privarea de libertate trebuie privită ca o sancțiune sau măsură extremă și, așadar, trebuie să se recurgă la aceasta numai în cazurile în care gravitatea infracțiunii ar face ca orice altă măsură să fie evident neadecvată;

Acolo unde apar condiții pentru supraaglomerare ,trebuie pus accentul pe demnitatea umană,hotărârea conducerilor închisorilor de a aplica un tratament uman și poyitiv,deplina recunoaștere a personalului și abordării eficiente și moderne privind managementul;

Trebuie create și implementate programe eficiente pentru tratament pe timpul detenției și pentru supraveghere și tratament după eliberare pentru a facilita reinserția socială a infractorilor,pentru a reduce recidivismul,pentru asigurarea siguranței publice și pentru a da judecătorilor și procurorilor încrederea că măsurile destinate reducerii lungimii actuale a sentinței executate sunt suficiente și că sancțiunile și măsurile comunitare sunt opțiuni consecutive și responsabile;

Deținuților trebuie să le fie oferite posibilități în cea mai mare măsură posibilă;

Deținuții vor fi solicitați,în cea mai mare măsură posibilă ,să-și asume responsabilitatea activităților și îndeletnicirilor zilnice;

Sprijinul în rezolvarea propriilor probleme va fi oferit infractorilor înainte ca aceste probleme să necesite rezolvări rapide .Acestora trebuie să li se permită a alege între diferite oferte relevante de ajutor;

Infractorilor le va fi oferită posibilitatea de a-și exercita influența asupra planificării măsurilor de ajutor și a îndeplinirii părților particulare ale unor asemenea planuri;

Deținuților le vor fi oferite posibilități flexibile de a-și exercita influența și a-și alege responsabilitatea pentru condițiile în penitenciar;

Sarcinile de control și siguranță se vor îndeplini prin folosirea unei combinații între personal și deținuți;

Se vor face toate eforturile pentru a încerca să se prevină evadările și evitarea de către deținuți a supravegherii de-a lungul întregii perioade de detenție;

Se vor face eforturi pentru reducerea riscului de recidivism prin asistarea în pregătirea pentru libertate astfel încât să fie ajutați să-și conducă propriile vieți în conformitate cu legea;

Vor fi făcute eforturi pentru a împiedica folosirea de către deținut a drogurilor, abuzul de alcool sau medicamente;

Buna ordine și disciplină necesare vor fi menținute printre altele și prin încercarea de a reduce riscul ca deținuții să fie supuși agresiunilor sau influenței negative din partea altor deținuți.

BIBLIOGRAFIE

1.GHEORGHE FLORIAN-Psihologie Penitenciară ,editura Oscar Print,București,2012

2.GHEORGHE FLORIAN-Prevenirea Criminalității-Teorie si practica, editura Oscar Print,București,2011

3.GHEORGHE FLORIAN-Fenomenologie Penitenciară, editura Oscar Print,București,2013

4.GHEORGHE FLORIAN – „Dinamică Penitenciară – Reforma structurilor interne”, Editura Oscar Print, București, 1998

5.RAYMOND BOUDON –Tratat de sociologie,Editura Elli,București, 2011

6.DURNESCU IOAN -Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010

7.GHEORGHIȚĂ CĂLINESCU,CONSTANTIN, VICTOR DRĂGHICI- Drepturile persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, Editura Ellis,București, 2009

8.PAULA CONSTANTINESCU ,TAMARA DOBRIN,L.GAVRILIU Eliminarea și evaluarea violenței în regimul de detenție ,Editura Polirom, București 2000

9.SORIN M.RĂDULESCU,DAN BANCIU-Introducere în sociologia violenței,Editura Medicală,București,2004

10.ION OANCEA – Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 2000;

11.DURNESCU IOAN – Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, 2010

12.MICHAEL FOUCAULT-–„A supraveghea și a pedepsi- Nașterea închisorii” Editura Humanis, București, 1997

13.CECILIA POPA-– „Sistemul românesc privativ de libertate – Perspectiva asistenței sociale asupra sănătății mentale în penitenciar și asupra minorilor din centrele de reeducare ” editura Lumen, Iași, 2008

14.ANA BALAN, EMILIAN STANISOR,ROXANA ELA „Administrațiile penitenciare din Europa”, Editura Oscar Print, București, 2002

15.ADRIAN IACOB,CONSTANTIN VICTOR DRAGHICI- „Organizarea executării pedepsei cu închisoare”,Editura Sitech, Craiova, 2008

16.Revista de știință penitenciară, nr. 1, 1996

17.Revista de știință penitenciară, nr. 20, 1998

18.Revista de știință penitenciară, nr. 23, 1999

19.DURNESCU IOAN- Asistență socială în penitenciar, Editura Polirom, București, (2009).

20.GOFFMAN ,ERVING -Eseuri despre știința socială a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane instituționalizate, Editura Polirom, Iași, 2004

21.BRUNO STEFAN-Mediul penitenciar românesc – Cultură și civilizație carcerală, Editura Institutul European, Iași , 2006

22.E.ZAMFIR –Psihologie socială.Texte alese ,Editura Ankarom, Iași

23.A. LIICEANU-NICI alb ,nici negru ,Edituraq Nemira, București,2000

24.FLORIN TUDOSE-Psihopolitica-fals tratat de psihopatologie social ,Editura Infomedica,București,1996

25.C.GORGOS (sub.red.)-Dicționar encyclopedic de psihiatrie ,Editura Medicală, București ,1997,vol.1

26.JIM ORFORD-Psihologia comunități .Teorie și practică,Editura Oscar Print,București,2008

27.B. BETTELHEIM-Mecanismele de apărare,Editura Polirom,Iași,2002

28.E.FROMM-Frica de libertate , Editura Teora , București,2008

29.G.MINOIS-Istoria sinuciderii, Editura Humanitas , București,2004

30.Jean-Marie domenach-Întoarcerea Tragicului , Editura Meridiane , București ,2005