Intreruperea Cursului Sarcinii

=== 596b8a26b3d41a8337df82e297f5cf1904cdafc5_556321_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA PERSOANEI

Aspecte comune privind infracțiunile contra persoanei

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009

CAPITOLUL II ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII

2.1. Conținut legal și caracterizare

2.2. Condiții preexistente

2.2.1. Obiectul juridic al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii

2.2.2. Obiectul material al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii

2.2.3. Subiecții infracțiunii

2.3. Conținutul constitutiv

2.3.1. Latura oibiectivă

2.3.2. Latura subiectivă

2.4. Forme și modalități

2.4.1. Formele tip ale infracțiunii. Controverse. Identificare

2.4.2. Forma infracțională constând în întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate

2.4.3. Formele agravate ale infracțiunii

2.5. Tentativa. Aspecte din practica judiciară

2.6. Consumare

2.7. Despre posibilitatea de săvârșire a faptei în formă continuată

2.8. Sancționare

CAPITOLUL III INCRIMINAREA AVORTULUI ÎN LEGISLAȚIILE PENALE MODERNE

3.1. State care nu au restricții legislative în materie de avort

3.2. State care interzic în mod absolut avortul

3.3. State care au diferite grade de permisivitate în privința avortului

CAPITOLUL IV JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIE DE AVORT

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C.P. Ad. – Codul penal adnotat

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCPP – Noul Cod de procedură penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.D.P. – Revista de Drept Penal

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚIUNILOR CONTRA PERSOANEI

Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva vieții

Principala trăsătură comună a infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, sănătății și integrității fizice a persoanei este dată de obiectul protecției penale, obiect ce se referă la acel drept fundamental primordial al persoanei, un drept fără de care niciun alt drept ori libertate fundamentală nu ar putea fi exercitate, respectiv dreptul la viață, garantat prin art. 22 alin. (1) din Constituția României.

Faptele incriminate în cadrul infracțiunilor contra vieții, sănătății și integrității fizice a persoanei reprezintă infracțiuni contra vieții. Rezultă așadar că „în afară de obiectul juridic generic care este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omucidere au, de asemenea, în comun și obiectul lor juridic special”, care constă în viața persoanei.

Momentul de la care putem considera că avem de a face cu o persoană în viață, precum și momentul până la care putem considera că persoana este în viață, altfel spus momentul apariției vieții și respectiv momentul instalării morții, reprezintă probleme de natură medico-legală controversate. Fără a dezbate pe larg aceste probleme, se impun totuși unele precizări deoarece, existența oricăreia din infracțiunile contra persoanei presupune ca fapta să fi fost comisă asupra unei persoane în viață.

Momentul apariției vieții este dificil de stabilit și, după cum rezultă din explicațiile medico-legale, se pare că în această privință nu există un criteriu unic și general valabil. Un criteriu important ce trebuie luat în calcul este respirația noului-născut.

Însă, cu mult timp în urmă, în doctrina medic-legală, „…uneori, între expulzie și prima respirație, ca semnul cel mai frapant de viață extrauterină, poate fi un interval mai lung, mai ales atunci când cordonul ombilical nu s-a secționat imediat și fătul continuă să trăiască pe seama respirației feto-placentare. Aceste situații implică starea de nou-născut viu, cu semne de circulație vitală (și uneori de asfixie criminală), dar fără pulmon respirat. (…). În majoritatea cazurilor însă viața extrauterină presupune existența concomitentă a respirației și circulației, dar existența uneia din aceste funcții este suficientă pentru a caracteriza viața extrauterină.” Trebuie avut în vedere totuși faptul că deși, de regulă, respirațiile se produc imediat după expulzarea fătului, există situații în care „respirațiile se pot declanșa și intrauterin, mai ales atunci când asistăm la ruperea prematură a membranelor.” De aceea criteriul bazat pe existența celor două funcții vitale, respirația și circulația, trebuie utilizat și ținându-se cont de momentul declanșării nașterii.

Momentul instalării morții este, la rândul lui, greu de stabilit. Trebuie să se aibă în vedere că moartea reprezintă un proces și, chiar atunci când intervine aparent brusc, ea reprezintă în realitate „un fenomen care se instalează în etape, iar între viață și moarte se interpun așa-numitele stări terminale: coma și agonia”

Etapele morții trebuie stabilite în funcție de analiza celor trei funcții vitale ale organismului: funcția respiratorie, funcția cardio-circulatorie și funcția cerebrală. Prin încetarea uneia din funcțiile vitale, (de regulă cea respiratorie este prima, deoarece circulația nu dispare înaintea respirației ci, eventual, cel mult o dată cu aceasta), se instalează moartea clinică. Această etapă, fără intervenția medicului poate să dureze maxim cinci minute, durată ce este dictată de capacitatea creierului de a supraviețui pe baza procesului de glicoliză anaerobă, acel proces prin care celulele produc ele singure oxigenul necesar. Între agonie și moartea clinică diferența este dată de faptul că, în prima situație, manifestările vitale sunt încă evidente, în timp ce în cea de a doua situație, funcțiile vitale sunt absente. Moartea clinică nu trebuie confundată nici cu așa-zisa moarte aparentă care este caracterizată prin reducerea la maxim a funcțiilor vitale (vita minima), astfel încât semnele vieții (respirație, puls, zgomot cardiac) sunt imperceptibile.

După etapa morții clinice urmează o ultimă etapă, moartea biologică sau moartea creierului. Aceasta se instalează în condițiile în care creierul este privat de oxigen pe o perioadă mai mare de cinci minute. După această perioadă apar unele modificări structurale ireversibile la nivel cerebral, modificări care fac inutilă reanimarea funcțiilor cardio-respiratorii, deși acest lucru nu este imposibil.

De regulă, în doctrina de specialitate este admis că obiectul material al infracțiunilor din această grupă este reprezentat de corpul persoanei în viață. Fără nicio îndoială, asupra acestuia se îndreaptă acțiunea și, din această perspectivă, corpul persoanei corespunde definiției obiectului material al infracțiunii. Este mai dificil de susținut faptul că viața, ca valoare complexă, care dincolo de dimensiunea biologică presupune o altă dimensiune, cel puțin la fel de importantă, cea psihică, poate fi, pur și simplu, materializată în corpul persoanei.

De aceea, privit din perspectiva obiectului prin care se materializează valoarea protejată, corpul persoanei răspunde mai greu criteriilor de desemnare a obiectului material.

Subiectul activ al acestor infracțiuni nu este, de regulă, circumstanțiat, excepție făcând infracțiunea prevăzută de art.200 C. pen., uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă, unde subiectul activ este circumstanțiat, autor nemijlocit al infracțiunii neputând fi decât mama care își ucide copilul nou-născut.

Participația penală este în principiu posibilă în toate formele ei: coautorat, instigare, complicitate.

Subiectul pasiv al infracțiunilor din această secțiune este la rândul lui, de regulă, necircumstanțiat, putând fi orice persoană în viață.

Elementul material al acestor infracțiuni constă în uciderea sau vătămarea unei persoane.

De regulă, elementul material se realizează printr-o acțiune dar nu este exclusă nici inacțiunea, în cazurile în care subiectul activ trebuie să adopte o anumită conduită și nu o face, iar omisiunea lui duce la decesul victimei.

De la această regulă există o singură excepție și anume infracțiunea prevăzută de
art. 191 C. pen.-determinarea sau înlesnirea sinuciderii. La această infracțiune elementul material nu constă în uciderea unei persoane ci, în acțiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii unei persoane.

Cu o singură excepție, urmarea imediată, o reprezintă decesul unei persoane. Excepția se referă la același art. 191 C. pen. unde urmarea imediată este fie decesul victimei (prin sinucidere), fie încercarea de sinucidere a victimei.

Legătura de cauzalitate, între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată, respectiv decesul victimei, trebuie să fie stabilită cu atenție în fiecare caz în parte. De fapt, în toate cauzele care au ca obiect o infracțiune de omucidere se efectuează o expertiză medico-legală, care are ca scop tocmai stabilirea cauzelor decesului. Chiar și în aceste condiții stabilirea în concret a legăturii de cauzalitate este în multe cazuri o sarcină extrem de dificilă.

Consumarea acestor infracțiunilor are loc în momentul în care se produce decesul victimei, cu o singură excepție și anume la infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii există două posibilități de consumare a faptei, fie în momentul decesului prin sinuciderea victimei, fie în momentul în care încercarea de sinucidere a avut loc.

Tentativa este posibilă și se pedepsește la toate variantele de omor.

Este posibilă, dar nu se pedepsește la infracțiunea de uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de mamă și la cea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. (datorită gravității reduse pe care aceste infracțiuni o prezintă prin comparație cu infracțiunile de omor.

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul adoptat prin Legea nr. 286/2009

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație, nu întâmplător, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.

Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că
s-au întâmpinat unele dificultăți în aplicarea acestor coduri și că s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislația ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de afirmare a relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât, după câteva decenii, s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementate juridică și conținutul ei.

În același timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii juridice.

Astfel, Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.

Principalele sale izvoare au fost Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.

Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.

Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești. De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta.

Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.

În această ordine de idei la Secțiunea II din Codul lui Cuza (1865) apar incriminate “răniri, loviri și alte crime și delicate comise cu voință.”.

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este modul de incriminare, astfel art. 238 din Codul penal de la 1865 prevede că “faptul de a lovi sau a răni cu voință o persoană sau a-i cauza orice alte leziuni corporale, se pedepsește, după împrejurare, ca crimă, ca delict, sau ca contravenție.

Rănirile și lovirile care n-au cauzat nici o boală, nici vreo incapacitate de lucru și care s-au urmat din certe prin cârciumi, bâlciuri, oboare și tâtguri se pedepsesc ca contravenții.

Celelate răniri și loviri simple se pedepsesc cu închisoarea de la 15 zile până la un an.

Iar dacă au fost cu precugetare sau cu pândire, pedeapa va fi închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate si amenda până la 2000 lei”.

După cum se poate remarca latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 238 din Codul penal al lui Cuza se realizează prin “loviri sau răniri” ce cauzează leziuni corporale.

Termenul de “voință” nu este altceva decât latura subiectivă a infracțiunii, care practic îmbracă forma intenției.

În ipoteza în care “rănirile și lovirile” nu au cauzat “nici o boală, nici o incapacitate de lucru”, dar care au fost efectul unor altercații din bâlciuri, târguri etc. se pedepsesc cu contravenție.

În momentul în care apare premeditarea “precugetare sau pândire”, pedeapsa va fi mult mai gravă, respectiv închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate și amenda.

Mergând pe aceeași linie, art. 239 din același cod, incriminează “lovirile sau rănirile ce au cauzat o vătămare însemnată sănătății sau unui membru al corpului victimei culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de 3 luni până la 3 ani și amenda.

Iar dacă se va fi urmat cu precugetare sau pândire minimul pedepsei va fi 6 luni”

Însă codul nu menționează ce se înțelege prin “vătămare însemnată”, aceast aspect rămânând la latitudinea instanțelor, în apreciarea pedepsei pe care o vor aplica.

Aliniatul 2 al aceluiași art. stabilește că, în caz de premeditare, pedeapsa minimă va fi de 6 luni. Practic aliniatul 2 nu aface altceva decât să stabilească o circumstanță agravantă.

În cuprinsul art. 240 este incriminată vătămarea corporală gravă, Codul stabilind că “dacă în urma loviturilor sau rănirilor voluntare, pătimașul a rămas sluțit sau în incapacitate pe toată viața de a lucra, sau mut, sau orb, sau surd, sau a pierdut facultatea de a procrea, sau a rămas smintit de minte, ori nebun, ori imbecil, culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de la 2 ani la
2 ani și amenda până la 5 000 lei.

Aceeași pedeapsă se va aplica și când persoana bătută, fiind o femeie însărcinată, din cauza bătăii a lepădat.“ .

Articolul 240 din Codul penal de la 1865 nu este altceva decât forma de vătămare corporală prevăzută de art. 194 din actual cod penal.

În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanților. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal.

Mai târziu, odată cu adoptarea unor legi penale speciale, au apărut anumite complicații. Aceste complicații se datoresc faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clasificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege).

De aceea s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, ca întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită cu o pedeapsă criminală să fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.

După făurirea statului național unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în vederea realizării unificării legislative și pe planul dreptului penal, acesta neputut fi adoptat datorită opoziției național-țărăniștilor, veniți la putere în anul 1928.

Noile reglementări penale au fost sistematizate în trei părți: dispoziții generale (cartea
I-a), dispoziții privitoare la crime și delicte (cartea a II-a) și dispoziții privind contravențiile (cartea a III-a).

Potrivit vechii concepții, consacrată în Codul penal din 1865, pedepsele erau de trei feluri: pentru crime, pentru delicte și pentru contravenții. Pe lângă pedepsele principale, codul prevedea pedepse complementarii și accesorii. În legătură cu pedepsele principale pentru crime și delicte, codul făcea distincția între infracțiunile

În aparență, sancțiunile penale erau mai blânde. În realitate, codul a sancționat mai grav o serie de infracțiuni, prin utilizarea unui procedeu camuflat: anumite infracțiuni erau scoase din categoria crimelor și trecute în categoria delictelor, dar sancțiunea delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă mai ridicat. Pe de altă parte, posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei era mult mai restrânsă.

Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 este remarcabil, deoarece textile sale sunt precise, iar definițiile și conceptele sunt clare, ca expresie a nivelului evoluat al științei penale românești.

În ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, codul penal de la 1936 în secțiunea a II-a incriminează “lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății”.

Art. 470 este corespondentul art. 193 din actualul cod penal, fiind incriminat “acela care lovește o persoană fără a-i cauza vreuna din vătămările arătate în art. 471 și următoarele” pedepasa pentru cel care comite asemenea fapte fiind închisoarea corecțională de la o lună la două luni. Când lovirea a produs echimoze, pedeapsa este închisoarea corecțională de la o lună la 3 luni”.

Dar ce spune art. 471 și următoarele? Acela care vatămă, în orice mod, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane comite delictul de vătămare a integrității corporale sau a sănătății sancțiunea constând în pedeapsa închisorii corecționale de la 2 luni la un an și amenda de la 2 000 la 5 000 lei.

Spre deosebire de art. 470 în cuprinsul căruia apare noțiunea de “lovește o persoană”, art. 471 utilizează termenul de vătămare a integrității sau sănătății.

Pentru prima dată codul penal de la 1936 vine și stabilește gravitatea vătămărilor prin numărul zilelor de îngrijiri medicale. Astfel, art. 472 stabilește “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a reclamat îngrijiri medicale de cel puțin 10 zile pentru vindecare, se comite delictul de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, pedeapsa, în acets caz fiind închisoarea corecțională de la 6 luni la 2 ani și amneda de la 3 000 la 6 000 lei.

Art. 473 incriminează vătămarea corporală gravă statuând “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a cauzat victimei o boală de lungă durată ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ sau a funcționării lor, pierderea ori alterarea capacității de procreere, desfigurare, avort sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică constituie delictul de vătămare corporală gravă a integrității corporale sau a sănătății și se pedepsește cu închisoarea corecțională de la 3 la 6 ani și amenda de la 5 000 la 10 000 lei.”

Acest cod va fi modificat în cursul anului 1938, vătămarea corporală găsindu-se incriminată în art. 472-473.

Asemeni codului penal anterior și codul de la 1938 stabilește gravitatea vătămărilor de numărul de îngrijiri medicale, astfel este considerată vătămare corporală gravă dacă vătămarea corporală sau a sănătății reclamă o îngrijire de cel puțin 10 zile și cel mult 2 luni.

În cazul în care vătămarea integrității corporale sau sănătății a cauzat victimei o boală de o durată mai lungă de 2 luni, ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ, ori a funcțiunii lor, pierderea sau alterarea capacității de procreare, sluțire, deformare, desfigurare, avort, boală sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale sau a sănătății. Pedeapsa în cazul infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale, stabilită prin codul de la 1938, este închisoarea corecțională de la 2 ani la 6 ani și amenda de la 5.000 la 10.000 lei.

În anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituția “infracțiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalității. Aceast cod s-a menținut în vigoare până în 1956.

În cursul anului 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România.

Trebuie menționat că în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societății împotriva criminalității.

Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român. Deși că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor. Totodată acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluția din anul 1989.

Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 a intrat în vigoare la
2014.

Atât pe plan doctrinar, cât și în activitatea de înfăptuire a justiției, și acest Nou Cod penal a prilejuit numeroase analize, critici și comentarii, cu atât mai mult cu cât a fost adoptat în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, și nu în procedura ordinară de legiferare.

Criticile, mai mult sau mai puțin întemeiate, au fost formulate cu privire la lipsa de previzibilitate și de predictibilitate a normelor penale, cu privire la neconstituționalitatea acestora, la neconcordanța cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului etc.

Ca o apreciere generală se poate afirma că partea specială a Noului Cod penal se înscrie pe linia evoluției legislației penale, pe linia armonizării acesteia cu exigențele europene, astfel încât să-și dovedească eficiența în apărarea ordinii de drept, în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Sub aspect statistic Noul Cod penal consacră un număr de 243 de infracțiuni, grupate pe XIII titluri – mai mult cu 64 de infracțiuni față de vechiul Cod penal, care consacra 179 de infracțiuni, ce erau grupate pe XI titluri, dintre care unul era abrogat.

Sub aspectul sistematizării normelor de incriminare, se poate observa opțiunea membrilor comisiei de elaborare a Proiectului noului Cod penal, precum și a legiuitorului delegat, de a plasa infracțiunile contra persoanei în Titlul I, opțiune care are menirea de a sublinia atenția sporită acordată protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, tot astfel cum art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră obligația de a respecta drepturile omului, iar art. 1 alin. (3) din Constituția României prevede că România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme.

CAPITOLUL II
ÎNTRERUPEREA CURSULUI SARCINII

2.1. Conținut legal și caracterizare

Reincriminarea avortului din anul 1996 a venit în întâmpinarea nevoilor societății în privința avortului. Totuși, textul prin care s-a realizat remcriminarea conținea aspecte neclare și utiliza termeni impreciși. Articolul 185 din Codul penal anterior a dat naștere unor vii controverse în mediul juridic. în aceste condiții, era necesară modificarea cadrului legal privind avortul.

Privind în ansamblu contextul social, era necesară o schimbare majoră a reglementărilor penale, nu doar în privința avortului, justificată de schimbarea regimului politic în urma Revoluției din 1989.

Transformările societății românești din perioada postrevoluționară merg mult mai departe decât planul politic, fiind o expresie normală a modificărilor de mentalitate pe care le-a avut societatea umană, la nivel global. Putem da exemple de țări în care sunt încă în vigoare acte legislative vechi de sute de ani1, dar mecanismele care au stat la baza unor asemenea situații nu aveau cum să funcționeze în România, din cauza succesiunii diferitelor sisteme politice. în aceste condiții, Codul penal din 1969, care fusese redactat în perioada comunistă, trebuia înlocuit.

Noul Cod penal se dorește a fi adaptat mai bine realităților. în materie de avort, de la acest nou Cod se aștepta, în primul rând, rezolvarea unor probleme evidente pe care le avea legislația anterioară (de exemplu, calificarea drept cauze de nepedepsire a unor ipoteze care reprezentau în mod clar cauze care înlăturau caracterul penal al faptei). În al doilea rând, era de dorit ca noul Cod să ofere soluții legislative pentru situații evidențiate de practică și care nu puteau fi încadrate în dispozițiile existente anterior (de exemplu, ipoteza în care actele de suprimare a vieții fătului aveau loc în timpul nașterii).

Remarcăm faptul că noul Cod penal include în același capitol, capitolul IV al Titlului I, intitulat Agresiuni asupra fătului, două infracțiuni: întreruperea cursului sarcinii (art. 201 din noul Cod penal) și vătămarea fătului (art. 202 din noul Cod penal). Prin faptul că s-a constituit un capitol separat în care sunt înscrise faptele săvârșite împotriva fătului se evidențiază interesul pentru o reglementare atentă a cadrului referitor la faptele împotriva fătului.

Așa cum vom sublinia și ulterior, s-a dorit evidențierea ideii că legiuitorul dorește să protejeze fătul, considerându-1 o valoare distinctă de femeia însărcinată.

Pentru a înțelege mai bine dispozițiile din noul Cod penal referitoare la avort, vom face referire și la reglementarea avortului în Codul penal anterior, în încercarea de a stabili în ce măsură noile prevederi privind avortul au reușit să surmonteze problemele existente în reglementările anterioare referitoare la avort.

Analiza reglementării anterioare în materie de avort este justificată și de existența unei bogate literaturi juridice în această materie, care poate ajuta la înțelegerea noilor reglementări, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, aceasta nu prezintă diferențe esențiale față de vechiul text de incriminare a avortului, intitulat provocarea ilegală a avortului. În plus, vom analiza și situațiile concrete evidențiate de practica judiciară în materie de avort sub imperiul diferitelor forme de reglementare a avortului care s-au succedat de-a lungul timpului. O asemenea analiză conjugată a dimensiunii teoretice și a celei practice permite conturarea unei imagini complexe cu privire la modul în care trebuie să fie reglementat avortul.

2.2. Condiții preexistente

2.2.1. Obiectul juridic al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii

A determina obiectul juridic al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii înseamnă a stabili ce a dorit să protejeze legiuitorul prin incriminarea faptei de întrerupere a cursului sarcinii în afara anumitor condiții expres prevăzute. Demersul este mai dificil decât determinarea obiectului juridic al altor infracțiuni.

Dificultatea provine în primul rând din specificul faptelor de întrerupere a cursului sarcinii, care opresc cursul firesc al unei sarcini, dar, în același timp, pot să provoace vătămări fizice și/sau psihice femeii însărcinate

O a doua dificultate provine din faptul că legiuitorul român nu a precizat în mod oficial statutul pe care îl are fătul, din punctul de vedere al drepturilor care îi sunt recunoscute. Mai mult, în primele paisprezece săptămâni de sarcină, dacă sunt respectate condițiile legale, avortul se poate realiza fără nicio restricție.

Practic, ne putem imagina că, într-o anumită perioadă de timp, de exemplu 1 an, toate femeile din România, însărcinate până în paisprezece săptămâni, decid să avorteze, fără ca cineva să le poată opri. Astfel, este greu de stabilit dacă protecția produsului de concepție poate fi realmente avută în vedere de legiuitor.

Mai mult, documentele care stabilesc drepturile fundamentale ale omului în România nu precizează dacă fătul este sau nu considerat o persoană și dacă are drept la viață, cu toate consecințele care decurg din afirmarea unui asemenea drept.

Prevederile Codului civil în privința capacității anticipate de folosință a copilului au implicații strict de ordin civil și, în plus, capacitatea de folosință anticipată este condiționată de nașterea unui copil viu. Or, în ceea ce privește întreruperea cursului sarcinii, nu se pune încă problema unui copil viu, ci doar a unui făt.

Desigur, putem să întrezărim în viziunea legii civile ideea că fătul este considerat o persoană potențială, deci îi este recunoscută valoarea de posibil viitor participant la raporturile de drept civil. Totuși, apreciem că aceste dispoziții de drept civil nu pot să explice specificul raporturilor de drept penal. Pentru dreptul civil, este indiferent dacă o persoană se naște sau moare; drepturile și obligațiile, cumva, se vor transmite mai departe, și societatea, pe ansamblu, își va păstra forma. Observația noastră nu este contrazisă nici de răspunderea civilă delictuală, pentru că, dacă cel lezat nu solicită repararea prejudiciului, dreptul civil este indiferent față de prejudiciul produs. Pentru dreptul penal însă, în principiu, atingerea adusă oricărei valori din cele protejate de lege este o atingere pentru societatea însăși, deci pentru toate celelalte valori care nu sunt direct vătămate. Dacă cel direct lezat nu solicită tragerea la răspundere penală a celui vinovat, se acționează din oficiu, pentru că doar prin exercitarea acțiunii penale se poate restabili ordinea încălcată. Așadar, deși poate părea un paradox, în esență, dreptul penal este mai apropiat de fiecare individ. De aceea, faptul că, din punct de vedere civil, îi simt recunoscute anticipat celui nenăscut anumite drepturi nu credem că este de natură a da un răspuns întrebării dacă dreptul penal îl protejează pe cel nenăscut.

Din cauza aspectelor prezentate mai sus, autorii de specialitate au adesea o atitudine de ezitare în a se pronunța tranșant cu privire la obiectul juridic al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii.

În fața acestei situații legislative și doctrinare, putem doar să analizăm dispozițiile legale încercând să interpretăm voința legiuitorului în legătură cu statutul fătului.

Obiectul juridic generic

În ceea ce privește obiectul juridic generic al infracțiunii, acesta este reprezentat de relațiile sociale referitoare la ocrotirea persoanei, infracțiunea fiind inclusă în noul Codul penal în Titlul I, intitulat Infracțiuni contra persoanei. Rămâne însă incert dacă prin persoană înțelegem, în condițiile legislative actuale, atât femeia însărcinată, cât și produsul de concepție.

De asemenea, se consideră că obiectul juridic generic este circumscris și relațiilor sociale referitoare la societatea umană, în ansamblul său.

Credem că afirmarea unui asemenea obiect juridic generic are în vedere și realizarea interesului demografic al statului. Totuși, ținem să precizăm că interesul demografic al statului (care, în România, în momentul de față, ar trebui să fie în sensul creșterii natalității, deci al limitării avorturilor), intră în conflict cu interesul unei femei însărcinate de a realiza un avort.

Or, prin regimul extrem de permisiv al avortului în primul trimestru de sarcină, are prevalență interesul femeii, contrar interesului generic al societății, de creștere a populației. Menținerea interesului general al societății ca obiect juridic generic credem că se poate face doar prin înțelegerea acestui interes general ca o sumă a intereselor particulare.

De asemenea, considerăm că putem înțelege interesul general al societății și ca o afirmare a libertății indivizilor de a avea copii atunci când aceștia doresc cu adevărat acest lucru, fapt ce are influență pozitivă asupra formării și a educării noii generații. Cu alte cuvinte, credem că poate fi un interes general al societății acela ca populația să evolueze mai ales din punct de vedere calitativ, nu doar cantitativ. Din acest unghi, conchidem că putem accepta interesul general al societății umane ca fiind o componentă a obiectului juridic generic al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii.

Obiectul juridic special

Dar ceea ce ar trebui să definească infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii este obiectul său juridic special, mai ales că viziunea asupra obiectului juridic special are influență și asupra obiectului juridic generic. În legătură cu obiectul juridic special al faptelor de provocare ilegală a avortului, au fost exprimate trei puncte de vedere:

obiectul juridic este reprezentat, în principal, de relațiile sociale privind protecția produsului de concepție;

obiectul juridic îl reprezintă, în principal, relațiile sociale privind sănătatea și viața femei însărcinate;

obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale care protejează atât fătul, cât și femeia însărcinată, în egală măsură.

Protecția fătului – obiect juridic principal. Argumente

Unii autori consideră că, din punct de vedere ideologic, fătul reprezintă valoarea principală pe care legiuitorul o protesjează prin incriminarea realizată sub forma infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii.

În favoarea opiniei că viața intrauterină este obiectul juridic principal, unul dintre argumentele utilizate este chiar faptul că, în noul Cod penal, infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii face parte din capitolul intitulat

Agresiuni asupra fătului. Spre deosebire de vechiul Cod penal, a cărui structură nu susținea ideea că fătul ar fi valoare principală protejată (infacțiunea de provocare ilegală a avortului făcea parte din secțiunea intitulată Avortul, fără a se face vreo precizare cu referire la valoarea protejată), noul Cod penal afirmă prin structura sa, într-o manieră expresă, faptul că, prin incriminarea faptelor de avort săvârșite în afara condițiilor legale, legiuitorul dorește să protejeze fătul.

Unii autori susțin că tehnica utilizată de legiuitor în structurarea codului este un argument puternic, ce susține ideea că fătul este principala valoare protejată.

În ceea ce ne privește, apreciem că elementele de tehnică legislativă, deși sunt fără îndoială importante pentru a contura viziunea legiuitorului, nu sunt totuși suficiente pentru a genera, prin ele însele, efecte în plan ideologic, fără a fi sprijinite de alte argumente. A ne baza doar pe elementele de tehnică legislativă înseamnă a da prioritate formei, și nu fondului.

De altfel, structura unui act normativ poate să fie rezultatul unei erori. Așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, noțiunea de protecție a fătului înseamnă mult mai mult decât o declarație la nivel normativ, chiar și atunci când această declarație este făcută de către legiuitorul penal.

Continuând analiza opiniei conform căreia fătul reprezintă principala valoare ocrotită prin intermediul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, precizăm că unii autori arată că viața și integritatea sănătății femeii însărcinate sunt „suficient de mult” ocrotite prin alte norme de incriminare, care protejează, în principiu, viața și sănătatea oricărei persoane. în plus, se arată că unele infracțiuni prezintă forme care se referă chiar la o femeie însărcinată, protejând, deci, în mod secundar, și produsul de concepție. Astfel, concluzia firească ar fi că legiuitorul, printr-o infracțiune inclusă într-un capitol ce se referă expres la făt a decis să protejeze în principal fătul, cele două infracțiuni incluse în acest capitol (întreruperea cursului sarcinii și vătămarea fătului) fiind singurele infracțiuni care pot fi interpretate în acest mod, adică drept infracțiuni ce protejează în principal produsul de concepție.

Astfel, se exprimă și interesul demografic al statului, precum și o anumită atitudine morală de respect față de viața în devenire.

Protecția femeii însărcinate – obiect juridic principal. Argumente

Conform unei alte opinii, obiectul juridic principal al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii este reprezentat de relațiile sociale referitoare la sănătatea și viața femeii însărcinate, asigurându-se realizarea avortului în condiții de siguranță pentru femeia însărcinată. Astfel, unii autori optează pentru această soluție. Un argument în favoarea acestei opinii, credem noi, poate fi desprins din faptul că avortul până la paisprezece săptămâni de sarcină, realizat în condițiile legale, este permis la simpla cerere. În afară de interpretarea anetrior menționată, acest fapt poate arăta din partea legiuitorului un interes extrem de redus față de produsul de concepție, cel puțin în acest stadiu al evoluției. În acest context, se poate interpreta că restricțiile aduse realizării avortului, după paisprezece săptămâni de sarcină, arată mai degrabă un interes pentru femeia însărcinată deoarece manoperele abortive sunt mai periculoase pentru sauătatea sa, după primul trimestru de sarcină.

Oricum, restricțiile pe care legiuitorul le aduce realizării avortului în primele paisprezece săptămâni de sarcină au în vedere în mod clar protejarea sănătății și a vieții femeii însărcinate, urmărindu-se ca avortul să fie realizat doar de o persoană ce are pregătire medicală de specialitate obstetrică- ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate, într-o instituție ce deține echipamentele medicale adecvate realizării unui avort și înlăturării eventualelor complicații ce pot surveni. Este greu de imaginat că legiuitorul ignoră existența vreunui drept al fătului până la paisprezece săptămâni de sarcină, după care, brusc, îl consideră valoarea principală ce trebuie protejată. O asemenea atitudine inconsecventă ar fi greu de justificat. Un argument cu privire la o atitudine diferită în funcție de vârsta sarcinii ar exista dacă legiuitorul ar avea în vedere vârsta de la care se consideră că fătul devine viabil.

Astfel, s-ar putea considera că, până la vârsta viabilității, interesul pentru făt este mai redus, deoarece acesta este încă dependent de corpul mamei, iar un eventual conflict de interese între făt și femeia însărcinată ar justifica avortul, pentru că femeia are o viabilitate certă, spre deosebire de făt. După ce fătul dobândește capacitatea de a supraviețui în afara uterului, fătul deja a făcut un pas extrem de important spre dobândirea statutului de „persoană”, astfel încât, într-un conflict de interese cu femeia însărcinată, fătul are o poziție aproape egală.

O asemenea viziune nu se poate însă susține, deoarece vârsta viabilității este mult mai mare (cel puțin douăzeci și două – douăzeci și trei de săptămâni de sarcină). în aceste condiții, limitarea avortului la simpla cerere până la vârsta de paisprezece săptămâni a sarcinii pare a se justifica doar prin interes față de sănătatea și viața femeii însărcinate, care sunt amenințate de manoperele abortive efectuate în stadii mai avansate de sarcină.

Remarcăm totuși faptul că noul Cod penal pare să aibă în vedere vârsta de la care fătul devine viabil, în stabilirea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, din art. 201 alin. (6).

Astfel, acest alineat scindează perioada sarcinii în două intervale: până la douăzeci și patru de săptămâni și după acest moment. Chiar dacă textul nu are o exprimare ușor de înțeles, cel puțin la prima citire, este clar că s-a avut în vedere distincția dintre perioada în care fătul nu ar putea supraviețui în afara uterului și perioada în care fătul, devenind viabil, ar putea supraviețui în afara corpului mamei.

Astfel, întreruperea cursului sarcinii înainte de dobândirea viabilității nu ar putea fi decât în interesul femeii însărcinate (deoarece fătul nu ar putea supraviețui în afara uterului), iar întreruperea cursului sarcinii după ce fătul devine viabil poate fi atât în interesul femeii însărcinate (de exemplu, dacă păstrarea în continuare a sarcinii îi pune în pericol viața), cât și al fătului (de exemplu, dacă femeia însărcinată a ingerat o substanță toxică ce pune în pericol fătul).

Deși textul de lege prevede un ccaracter al intereselor avute în vedere (interesul mamei sau al fătului), evident, este posibilă și ipoteza în care întreruperea cursului sarcinii «lupă douăzeci și patru de săptămâni să fie efectuată atât în interesul mumei, cât și al fătului.

Caracterul alternativ al intereselor lasă nerezolvată ipoteza în care medicul, acționând pentru a salva femeia însărcinată, utilizează o metodă care ucide fătul ce are peste douăzeci și patru de săptămâni de sarcină. Totuși, admitem că nu ar fi fost de dorit o prevedere care să se refere în mod cumulativ la cele două interese (interesul mamei și al fătului), pentru că ar fi fost excluse ipotezele, exemplificate mai sus, în care doar una dintre cele două entități are nevoie de întreruperea cursului sarcinii pentru a supraviețui sau pentru a i se salva sănătatea (și asta fără ca neapărat să fie lezată cealaltă entitate).

Analiza pe care am realizat-o arată faptul că legiuitorul are în vederea noțiunea de viabilitate a fătului și a ales să exprime luarea în considerare a acestei noțiuni prin fixarea unei limite gestaționale dincolo de care se consideră că fătul poate supraviețui în afara uterului.

Rămâne însă problema ce provine din faptul că medicina nu a stabilit o limită clară a dobândirii viabilității. Deși, de regulă, im făt este viabil la douăzeci și patru de săptămâni de sarcină, totuși practica a demonstrat că fetușii pot fi viabili și la vârste mai mici ale sarcinii (chiar de douăzeci și unu de săptămâni).

Așadar, deși apreciem ca benefică luarea în considerare a elementului „viabilitate”, credem că legiuitorul ar fi trebuit să aleagă o formulare mai largă, care să permită întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic în interesul fătului și la vârste mai mici ale sarcinii, atunci când fătul se dovedește a fi viabil.

Unii autori consideră totuși că fixarea limitei de paisprezece săptămâni pentru realizarea avortului la simpla cerere este doar o modalitate de a realiza echilibrul între interesele mamei și ale fătului, același scop avându-1 și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, din art. 201 alin. (6) C. pen.

Credem că determinarea obiectului juridic depinde și de poziția adoptată în legătură cu încadrarea faptei de avort săvârșită de femeia însărcinată. În lumina vechiului Cod penal, atât timp cât nu se preciza regimul aplicabil femeii care își autoprovoca avortul, exista un câmp larg de interpretare. Dacă se admitea că autoprovocarea avortului era incriminată, accentul cădea pe protecția fătului. Dacă însă se considera că autoprovocarea avortului nu era incriminată, accentul se deplasa spre protecția femeii însarcinate.

Prevederea expresă în noul Cod penal a nepedepsirii avortului realizat de către femeia însarcinată [art. 201 alin. (7)] consacră teza incriminării au autoprovocării avortului, ceea ce deplasează accentul spre protecția fătului.

2.2.2. Obiectul material al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii

Obiectul material al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii este reprezentat de produsul de concepție, precum și de corpul femeii însărcinate. Majoritatea autorilor împărtășesc această opinie. Această concomitență credem că se realizează întotdeauna, chiar dacă nu se produce o vătămare a femeii însărcinate și indiferent ce opinie adoptăm în legătură cu obiectul juridic, deoarece manoperele abortive acționează atât asupra corpului femeii însărcinate, cât și asupra fătului. Poate exista însă situația ca obiectul material să fie doar corpul femeii
însărcinate, de exemplu, în cazul în care sarcina nu există sau în cazul în care, începându-se folosirea manoperelor abortive, se renunță la utilizarea lor, înainte de a exista vreun efect al acestor manopere asupra produsului de concepție.

Acceptând drept obiect material al infracțiunii produsul de concepție, fătul trebuie înțeles nu doar ca pars viscerum (parte a corpului mamei), ci ca nasciturus (ființă distinctă ce urmează a se naște). Doar o asemenea viziune permite, de exemplu, analizarea ipotezei în care femeia își provoacă ea însăși avortul; dacă am considera fătul drept parte a corpului femeii, atunci nu s-ar mai pune problema incriminării și, eventual, a sancționării femeii, deoarece faptele de violență îndreptate împotriva propriei persoane nu sunt sancționate.

De asemenea, dacă fătul ar fi parte organică din corpul mamei, provocarea avortului ar fî văzută ca o infracțiune contra integrității corporale a femeii însărcinate.

Or, așa cum am văzut, infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii este inclusă într-un capitol distinct, intitulat Agresiuni asupra fătului.

În lumina Codului penal anterior, unii autori considerau că obiectul material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului era reprezentat doar de corpul femeii însărcinate. 0 asemenea concepție avea la bază faptul că realizarea avortului presupune, în primul rând, o activitate desfășurată asupra corpului femeii însărcinate. De asemenea, acest mod de a privi lucrurile era concordant cu opinia conform căreia obiectul juridic al infracțiunii de provocare ilegală a avortului era reprezentat mai ales de relațiile sociale privind viața, sănătatea și integritatea corporală a femeii însărcinate, opinie susținută de forma de incriminare a avortului în Codul penal anterior.

Într-o opinie sui generis, unii autori apreciază că obiectul material este reprezentat de acea unică entitate, compusă din corpul mamei și din corpul fătului, ce reprezintă o structură unitară psiho-anatomo- fîziologică.

O analiză aprofundată necesită opinia conform căreia obiectul material îl reprezintă sarcina femeii. Pentru a putea face această analiză trebuie să stabilim sensul noțiunii de sarcină. Astfel, sarcina este un „termen ce desemnează atât produsul de concepție rezultat din unirea ovulului cu un spermatozoid, cât și starea și perioada în care se află o femeie din momentul fecundării și până când naște”. În fața definiției de mai sus a sarcinii, apreciem că este improprie afirmația că sarcina este obiectul material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului. Dacă o parte din sesnul noțiunii de sarcină, și anume cea de produs de concepție, poate desemna obiectul material, celelalte semnificații, de stare, respectiv perioadă, nu pot avea asemenea semnificații, deoarece ele reprezintă descrierea abstractă a unei situații (cea a unei femei de a însărcinată), respectiv a intervalului de timp cât durează această situație. În plus, se ignoră corpul femeii ca posibil obiect material al infracțiunii și nu credem că autorul a avut această intenție, din moment ce recunoaște că obiectul juridic cuprinde și relațiile sociale referitoare la femeia însărcinată.

Dincolo de discuțiile privind elementele obiectului material al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, ceea ce este cert este că această infracțiune are un obiect material cu o existență palpabilă. Acest lucru face ca infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii să fie o infracțiune de rezultat.

2.2.3. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ. Aspecte esențiale

Subiect activ al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii poate fi orice persoană care, prin orice mijloace, științifice sau empirice, acționează pentru a întrerupe cursul unei sarcini în evoluție. Nu prezintă importanță temeinicia cunoștințelor despre realizarea avortului pe care le deține subiectul activ.

Noul Cod penal consacră faptul că și femeia însărcinată poate fi subiect activ al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii. Codul nu prevede expres faptul că femeia însărcinată poate fi subiect activ al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, dar aceasta rezultă implicit din art. 201 alin. (7) C. pen., care prevede că nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii. Problema sancționării sau a nesancționării femeii însărcinate se poate pune doar dacă acceptăm, a priori, că femeia însărcinată poate fi subiect activ al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii. Prin urmare, infracțiunea poate fi săvârșită de către femeia însărcinată, dar aceasta beneficiază de o cauză specială de nepedepsire.

Literatura de specialitate arată că, de multe ori, subiecții activi ai infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii pot fi medicii, moașele, asistenții medicali (indiferent de specialitatea acestora).

În ceea ce-1 privește pe medicul care nu este de specialitate obstetrică-ginecologie, acesta poate fi subiect activ, inclusiv în ipoteza în care avortul este efectuat în scop terapeutic.

Această situație este diferită de cea consacrată de Codul penal anterior, care prevedea că un medic ce nu era de specialitate obstetrică-ginecologie și care realiza avortul în una din ipotezele prevăzute de art. 185 alin. (6) C. pen. anterior nu era pedepsit.

Articolul 185 alin. (6) C. pen. anterior prevedea nepedepsirea medicului (indiferent de specializare) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel; dacă vârsta sarcinii depășise paisprezece săptămâni, când întreruperea sarcinii se impunea din motive terapeutice; dacă nu existase consimțământul femeii însărcinate, deoarece aceasta a fost în imposibilitate de a-și exprima voința, iar avortul se impunea din motive terapeutice.

Majoritatea doctrinei aprecia, în lumina vechiului cod, că situațiile consacrate de art. 185 din C. pen. anterior drept cauze de nepedepsire erau, în fapt, cauze care înlăturau caracterul penal al faptei (opinie la care ne alăturăm și noi).

Explicația faptului că se prevede necesitatea efectuării avortului, în toate ipotezele, doar de către un medic de specialitate obstetrică-ginecologie constă în faptul că realizarea unui avort în condiții de maximă siguranță implică o pregătire de înaltă specializare.

Doar un medic de specialitate obstetrică-ginecologie are cunoștințele și, mai ales, experiența necesară pentru a fi redus la minimum riscul unor manopere abortive care să ducă la rezultate nedorite. Apreciem că, în situația în care este necesară realizarea unui avort în scop terapeutic și sunt întrunite condițiile pentru reținerea stării de necesitate ca o cauză justificativă (conform art. 20 C. pen.), avortul realizat de către un medic ce nu are pregătire de specialitate obstetrică-ginecologie nu constituie infracțiune.

Chiar medicul de specialitate obstetrică-ginecologie poate fi subiect activ al infracțiunii, dacă acționează în afara dispozițiilor legale prevăzute în art. 201 C. pen. [în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop, dacă nu are drept de liberă practică medicală în specialitatea obstetrică-ginecologie, dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni ori dacă acționează fără consimțământul femeii însărcinate, mai puțin în situația în care avortul este realizat în scop terapeutic, în condițiile alin. (6) al art. 201].

Femeia însărcinată, subiect activ al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii

Noul Cod penal stabilește în mod clar (chiar dacă nu expres) faptul că femeia însărcinată poate fi subiect activ al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii. Așa cum am arătat și mai sus, din moment ce noul Cod penal prevede expres că nu se pedepsește femeia însărcinată care își întrerupe cursul sarcinii, aceasta înseamnă că se consacră, ca situație-premisă, faptul că femeia însărcinată poate fi subiect activ al infracțiunii.

Prevederile Codului penal anterior nu făceau nicio referire la fapta de avort săvârșită de către femeia însărcinată. Așa cum era de așteptat, lacuna legislativă a dat naștere unor puncte de vedere diferite. Unii autori au considerat și în lumina vechiului Cod penal că fapta săvârșită de către femeia însărcinată era infracțiune, în timp ce alții au considerat că femeia însărcinată nu poate fi subiect activ al infracțiunii de provocare ilegală a avortului.

În continuare vom prezenta succint argumentele pe care le-au utilizat diferiți autori în lumina Codului penal anterior, pentru a-și susține propriul punct de vedere cu privire la calitatea de subiect activ a femeii însărcinate. Apreciem că menționarea argumentelor exprimate în lumina vechiului Cod penal este de natură să evidențieze calitatea analizei doctrinare. Mai mult, prezentarea acestor argumente explică soluția legislativă consacrată de noul Cod penal, de incriminare a faptei de avort săvârșită de către femeia însărcinată.

Majoritatea autorilor care considerau că femeia însărcinată nu putea fi subiect activ al infracțiunii de provocare ilegală a avortului își justificau opinia prin argumente ce făceau referire la evoluția legislativă. În forma inițială a Codului penal din 1969, era prevăzută ca o infracțiune distinctă, în art. 186, fapta femeii însărcinate de a-și întrerupe cursul sarcinii, precum și fapta acesteia de a fi consimțit la întreruperea cursului sarcinii de către o altă persoană.

Așadar, se prevedea în mod expres că era incriminată fapta femeii însărcinate de a-și autoprovoca avortul. În 1989 au fost abrogate toate articolele care incriminau fapte referitoare la avort din Codul penal. În 1996, când s-a reincriminat avortul, legiuitorul nu a mai introdus în Cod și o infracțiune asemănătoare celei din vechiul art. 186. Astfel, neincriminându-se expres fapta femeii însărcinate de a-și provoca avortul, unii autori au concluzionat că nu s-a mai incriminat avortul săvârșit de aceasta.

Alți autori (majoritatea) considerau că femeia însărcinată putea fi subiect activ al infracțiunii. În ceea ce ne privește, ne alăturăm acestei opinii, adică apreciem că, și în lumina Codului penal anterior, femeia însărcinată putea fi subiect activ al infracțiunii.

În sprijinul acestei opinii putem spune că, reincriminând avortul în 1996, legiuitorul nu a mai fost ținut de forma reglementărilor anterioare. Ideea nu a fost să reintre în vigoare vechi dispoziții, ci să intre în vigoare dispoziții noi privind avortul. Faptul că nu s-a păstrat forma
art. 186 din varianta inițială a Codului penal din 1969, care prevedea expres faptul că femeia însărcinată putea fi subiect activ al infracțiunii, nu credem că ducea în mod evident la concluzia neincriminării faptei săvârșite de femeia însărcinată.

Articolul 185 din C. pen. anterior (introdus prin Legea nr. 140/1996), care a reincriminat avortul în 1996, trebuia luat ca atare, de sine stătător, ca fiind singura formă de reglementare penală a avortului la acel moment; prin urmare, toate răspunsurile privind ceea ce a înțeles legiuitorul să incrimineze prin art. 185 din C. pen. anterior (introdus prin Legea nr. 140/1996) trebuiau găsite prin interpretarea acelui articol.

Referirea la reglementări anterioare credem că era lipsită de fundament, din moment ce reglementare avortului din 1996 prezenta diferențe substanțiale, în chestiuni de fond, față de reglementarea anterioară. Cum art. 185 din C. pen. anterior (introdus prin Legea nr. 140/1996) nu făcea vreo distincție între persoanele care ar fi putut să aibă calitatea de subiect activ, apreciem că nici practica sau doctrina nu trebuiau să facă vreo distincție.

Ar fi fost o situație singulară ca legiuitorul să excludă de la aplicarea legii penale o categorie de persoane, fără a prevedea în mod expres acest lucru. A nu fi subiect activ al unei infracțiuni este o chestiune atât de importantă, încât credem că ar fi trebuit să fie prevăzută în mod clar pentru a fi luată în considerare.

Credem că prin însăși natura dreptului penal este exclusă stabilirea calității de subiect activ prin argumente indirecte, implicite sau de interpretare.

De asemenea, nici faptul că în practica judiciară, începând cu anul 1996, nu s-au înregistrat cazuri de condamnare a femeii însărcinate care și-a provocat avortul nu credem că era un argument în sensul acceptării ipotezei neincriminării avortului săvârșit de către femeia însărcinată, atât timp cât, în principiu jurisprudența nu are caracter obligatoriu în România.

Discuția privind posibilitatea ca femeia însărcinată să fie considerată subiect activ al infracțiunii în Codul penal anterior trebuia să aibă în vedere și obiectul juridic al infracțiunii.

Și, dacă se admitea că, cel puțin indirect, exista o anumită preocupare și pentru interesul fătului, trebuia acceptat că femeia însărcinată putea fi subiect activ al infracțiunii de provocare ilegală a avortului. Așadar, apreciem noi, și în lumina Codului penal anterior, fapta săvârșită de femeia însărcinată era incriminată.

Participația penală. Forme de participație. Comentarii asupra unor soluții din practica judiciară

Participația penală la săvârșirea infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii este posibilă sub toate formele. Chiar și femeia însărcinată însărcinată poate fi participant la săvârșirea infracțiunii, în calitate de instigator sau complice (moral sau material).

De asemenea, cel puțin teoretic, femeia însărcinată poate fi și coautor. În toate cazurile însă, femeia însărcinată nu va fi pedepsită.

De asemenea, credem că este utilă prezentarea unor cazuri din practica judiciară desfășurate în lumina modalităților anterioare de reglementare a avortului, pentru a ilustra formele de participație penală în cazul infracțiunii pe care o analizăm. Aceasta, cu atât mai mult cu cât practica judiciară anterioară abrogării incriminării avortului din 1989 este incomparabil mai bogată decât cea realizată sub spectrul incriminărilor ulterioare.

În continuare, vom prezenta câteva hotărâri din perioada în care avortul era sever incriminat, hotărâri care își păstrează relevanța în ceea ce privește actele de complicitate și de coautorat la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii.

n practică s-a decis că fapta de a ajuta cu intenție la întreruperea cursului sarcinii, știind că autorul avortului nu avea pregătire medicală necesară, constituie complicitate la infracțiunea de provocare ilegală a avortului care a dus la moartea victimei. În reținerea acestei soluții, instanța a decis că, dată fiind situația de fapt, complicele a putut să prevadă că viața femeii însărcinate este în primejdie, fiind deci în culpă față de rezultatul mai grav produs – moartea femeii însărcinat. Practic, circumstanța agravantă reală s-a răsfrânt și asupra complicelui.

Într-un alt caz, instanța a reținut complicitate doar pentru forma de bază a avortului, fără a reține și agravanta constând în moartea femeii însărcinate. în fapt, complicele a indicat victimei persoana care ar putea să-i întrerupă ilegal cursul sarcinii și a însoțit victima la domiciliul autoarei avortului.

După realizarea manoperelor abortive, starea victimei s-a înrăutățit, ea decedând ulterior. Instanța a considerat că circumstanța reală, constând în decesul victimei, nu se extinde și asupra complicelui, considerând că acesta nu a prevăzut rezultatul mai grav, atât timp cât complicele știa că autoarea avortului are pregătire profesională de moașă și că mai efectuase întreruperi de sarcină. De asemenea, și Tribunalul Suprem a stabilit că circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra complicelui, dacă acesta le-a cunoscut sau le-a prevăzut. Asemenea decizii din practică au fost criticate. Față de speța prezentată mai sus s-a arătat că persoana inculpată pentru complicitate putea să-și dea seama că viața victimei este în primejdie. Astfel, faptul că avortul urma să se realizeze la domiciliul autoarei, deci în condiții de igienă necorespunzătoare, s-a considerat un element suficient care să-l facă pe complice să prevadă o posibilă consecință mai gravă a faptei de provocare ilegală a avortului. În ceea ce ne privește, apreciem că soluția de a reține doar complicitatea poate fi apreciată ca fiind corectă, dacă existau suficiente elemente care să excludă culpa complicelui cu privire la rezultatul mai grav. Un asemenea element ar fi putut fi, de exemplu, faptul că persoana acuzată de complicitate nu știa de existența vreunei situații în care o femeie însărcinată asupra căreia autoarea realizase manopere abortive să fi suferit vreo vătămare gravă sau să fi decedat.

În practică, s-a făcut delimitarea între actele de coautorat și cele de complicitate. Pentru a ilustra această distincție, vom exemplifica pi intr-un caz concret, în care inculpata a pus în legătură o femeie care dorea să avorteze cu o persoană care urma să efectueze avortul.

Ulterior, inculpata a realizat și acte de ajutor pentru realizarea avortului, care au constat în faptul că a pus la dispoziția autoarei locuința sa pentru desfășurarea manoperelor abortive, precum și în faptul că a pus la fiert o cantitate de apă necesară în realizarea avortului. Instanța a decis că actele inculpatei simt acte de complicitate, nu de autor at.

Astfel, deși inculpata a contribuit cu intenție la realizarea avortului, lotuși s-a considerat că acțiunile sale au fost exterioare procedurilor propriu-zis abortive, având un caracter mediat.

Practica a reținut ca acte de complicitate la infracțiunea de provocare ilegală a avortului faptele persoanei care a procurat medicamentele și instrumentele necesare realizării avortului, manoperele abortive fiind realizate de o altă persoană. Aceasta, deși faptele respective au reprezentat, în fapt, acte de pregătire. Astfel, sprijinită și de practică, literatura de specialitate a apreciat că actele de pregătire desfășurate de către o altă persoană decât cea care realizează manoperele abortive pot fi considerate acte de complicitate anterioară.

Discuții privind formele de participație penală a femeii însărcinate

Dorim să facem câteva precizări privind posibilele forme de participație penală a femeii însărcinate. Cum noul Cod penal incriminează (chiar dacă nu pedepsește) întreruperea cursului sarcinii realizată chiar de către femeia însărcinată, putem analiza posibilele fapte de instigare sau de complicitate ale femeii însărcinate.

Femeia care apelează la alte persoane pentru realizarea avortului este instigator la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii. Dacă doar își dă consimțământul, inițiativa aparținând altcuiva, apreciem că fapta femeii însărcinate ar trebui să fie considerată complicitate morală. Dacă oferă și un ajutor material (de exemplu, pune la dispoziție domiciliul său ori obține substanțe sau instrumente abortive), atunci se va reține o complicitate materială care, în funcție de cazul concret, va fi absorbită într-un eventual act de instigare.

Se poate pune problema ce regim juridic are fapta celui care îndeamnă femeia însărcinată să avorteze, femeia realizând singură avortul sau apelând în acest scop la o altă persoană decât cea care a sfătuit-o. Dacă femeia realizează singură avortul, fapta celui care a îndemnat-o este o instigare la întreruperea cursului sarcinii. Dacă femeia apelează la o altă persoană care realizează avortul, fapta primei persoane credem că este o instigare la instigare.

În toate ipotezele, chiar dacă se reține participație penală, femeia însărcinată nu va fi pedepsită.

Subiectul pasiv

Mulți autori afirmă că subiectul pasiv principal este statul și societatea în ansamblul său, din cauza efectelor demografice ale avortului. Totuși, nu putem accepta fără rezerve această idee. Poate că o asemenea opinie era justificată în perioada în care era în vigoare Decretul nr. 770/1966, prin care s-a interzis avortul.

Acum însă, atât timp cât, în principiu, avortul este permis, o asemenea viziune nu-și mai găsește explicația. Practic, în momentul de față, orice femeie care dorește să avorteze poate face acest lucru, dacă sunt respectate condițiile legale. Astfel, interesul demografic al statului român (care, în momentul de față, ar trebui să fie de creștere a natalității) nu este avut în vedere.

Subiectul pasiv este însă în mod cert femeia însărcinată, în cazul în care fapta a fost săvârșită fără consimțământul acesteia, precum și în cazul în care i s-a provocat o vătămare corporală sau moartea. Atunci când avortul a fost realizat fără consimțământul femeii însărcinate și nu a existat un scop terapeutic, femeii însărcinate îi este lezată libertatea de a decide singură în privința păstrării produsului de concepție.

În legătură cu statutul femeii însărcinate de subiect pasiv al infracțiunii, credem că simpla afirmație că subiectul pasiv al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii este femeia însărcinată este insuficientă. Astfel, dacă avortul se realizează cu consimțământul femeii însărcinate și nu se produce vreo vătămare a acesteia, nu putem afirma că aceasta este subiect pasiv al infracțiunii. Doar dacă avortul s-a realizat împotriva voinței sale și/sau dacă i s-a produs vreo vătămare corporală sau chiar moartea, abia atunci femeia însărcinată este subiect pasiv al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii.

De asemenea, fătul este subiect pasiv al infracțiunii. Această afirmație se impune, atât timp cât, așa cum am văzut, forma de incriminare a avortului din noul Cod penal demonstrează intenția legiuitorului de a se proteja și fătul.

2.3. Conținutul constitutiv

2.3.1. Latura obiectivă

Înainte de a analiza conținutul constitutiv al infracțiunii, dorim să ne îndreptăm atenția asupra elementului care stă la baza discuțiilor despre avort: existența unei sarcini. De fapt, dorim să analizăm dacă este neapărat necesar ca sarcina să existe, pentru a putea vorbi despre existența infracțiunii.

Una dintre opiniile exprimate în legătură cu acest aspect susține că, dacă nu există o sarcină în evoluție, este vorba despre o faptă putativă. În această ipoteză, în funcție de consecințele concrete ale manoperelor abortive, se poate întruni conținutul constitutiv al unei alte infracțiuni, de exemplu vătămare corporală sau ucidere din culpă. Pentru a se stabili dacă a existat sau nu o sarcină se va realiza o expertiză medico- legală.

Într-o altă opinie se consideră că, dacă sarcina nu există, fapta constituie o tentativă de avort. Unul dintre principalele argumente în susținerea acestei ipoteze este acela că ceea ce trebuie să avem în primul rând în vedere este activitatea infracțională a făptuitorului, care corespunde tiparului prevăzut de lege pentru elementul material al infracțiunii. Un alt argument este și faptul că o astfel de încadrare întregește modul în care este protejat interesul femeii, ca o componentă a obiectului juridic al infracțiunii.

Condiții pentru înscrierea manoperelor abortive în sfera ilegalității. Semnificația acestor condiții

Realizarea unui avort în România este, în principiu, legală. Avortul devine ilegal doar dacă se realizează în afara condițiilor legale. în cele ce urmează vom prezenta care sunt condițiile în care un avort este ilegal.

Precizăm că aceste condiții sunt alternative, adică realizarea oricăreia dintre ele atrage caracterul ilegal al faptei de avort. Dar, în concret, condițiile pot fi îndeplinite și cumulativ, două câte două sau toate trei.

Condițiile prevăzute de art. 201 alin. (1) C. pen., care atrag caracterul ilegal al avortului, capătă importanță și prin faptul că ele circumscriu condițiile în care avortul este legal.

Astfel, în România, avortul este legal dacă vârsta sarcinii are sub paisprezece săptămâni și dacă avortul este realizat de către un medic de specialitate obstetrică- ginecologie și cu drept de liberă practică medicală în această specialitate, în cadrul unei instituții medicale sau în cadrul unui cabinet medical care are autorizație pentru efectuarea avorturilor.

Realizarea avortului în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate

Articolul 201 alin. (1) lit. a) C. pen. prevede că avortul este ilegal dacă se realizează în afara instituțiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în scopul realizării avortului.

Cerința realizării avortului într-o instituție medicală sau într-un cabinet medical autorizat pentru realizarea avorturilor se justifică prin faptul că doar asemenea instituții și cabinete au instrumentele medicale necesare, precum și condițiile de sterilizare și antisepsie specifice realizării procedurilor abortive. Astfel, se urmărește minimalizarea riscurilor pentru sănătatea și viața femeii care avortează.

Realizarea avortului de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate

Articolul 201 alin. (1) lit. b) C. pen. prevede că avortul este ilegal dacă se realizează de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate. Realizarea avortului de către o persoană cu pregătire medicală specializată în obstetrică-ginecologie este necesară pentru reducerea riscurilor referitoare la femeia însărcinată.

De asemenea, pregătirea de specialitate a medicului care realizează avortul scade și riscul eșecului manoperelor abortive, prevenindu-se astfel nașterea unor copii cu malformații datorate manoperelor abortive nereușite.Codul penal anterior, în art. 185 alin. (1) lit. b), prevedea doar că medicul care realiza avortul în condiții legale să fie un medic de specialitate, fără a preciza expres care era specialitatea avută în vedere de legiuitor și fără a preciza necesitatea ca medicul să aibă drept de liberă practică medicală.

Precizarea din noul Cod penal privind tipul specializării vine să preîntâmpine o eventuală interpretare extensivă a expresiei „medic de specialitate”, care, teoretic, era posibilă în baza dispozițiilor din Codul penal anterior. Astfel, dacă un medic specialist, de exemplu, în cardiologie, ar fi realizat în condițiile Codului penal anterior un avort, el ar fi putut susține că se încadrează în parametrii legali, deoarece ele este un medic de specialitate, în condițiile în care legea nu prevedea ce specialitate trebuia să aibă medicul care realiza un avort.

Bineînțeles, o asemenea interpretare era clar contrară intenției legiuitorului. Ne îndoim că, în practică, ar fi putut fi admisă o asemenea interpretare. Este adevărat că legea nu prevedea care era specialitatea medicală ce excludea infracțiunea, dar operațiunile de interpretare a legii joacă un rol foarte important în înțelegerea acesteia.

Astfel, este evident că intenția legiuitorului a fost cea de a permite realizarea avortului doar de către un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, deoarece doar această specialitate medicală poate minimaliza riscurile efectuării unui avort. Totuși, deoarece credem că legea trebuie să fie clară și să lase cât mai puțin loc de interpretare, apreciem ca bine-venită precizarea expresă din noul Cod penal privind tipul specializării medicale cerute de lege.

Așa cum am arătat deja, noul Cod penal prevede, în plus față de Codul penal anterior, că, pentru a nu răspunde penal, un medic de specialitate obstetrică-ginecologie trebuie să aibă și drept de liberă practică medicală în specialitatea respectivă.

Dreptul de liberă practică se obține conform procedurii prevăzute de art. 384 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Conform articolului 384 din Legea nr. 95/2006, autorizarea exercitării profesiei de medic se face pe baza certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, avizat anual pe baza asigurării de răspundere civilă pentru greșeli în activitatea profesională, asigurare valabilă pentru anul respectiv. Iar pentru obținerea certificatului de membru al Colegiului Medicilor din România, o persoană trebuie să dovedească faptul că are un titlu oficial de calificare în medicină, că este apt din punct de vedere medical să exercite profesia de medic, că nu se află în una din situațiile de nedemnitate sau de incompatibilitate prevăzute de lege (în art. 382 și 383).

De asemenea, respectiva persoană trebuie să prezinte și certificatul de cazier judiciar – art. 384 alin. (3) din Legea nr. 95/2006].

Așadar, dreptul de liberă practică presupune mai mult decât simpla deținere a unui titlu oficial de calificare în medicină. Presupune dovedirea faptului că acea persoană poate exercita în mod efectiv profesia de medic în specialitatea respectivă. Iar obligativitatea medicilor de a încheia o asigurare de răspundere civilă pentru a avea drept de liberă practică este o garanție suplimentară pentru pacienți. Astfel, în ansamblu, condiția ca medicul care realizează un avort să aibă și drept de liberă practică este una menită să sporească siguranța procedurilor abortive legale.

Vârsta sarcinii de peste paisprezece săptămâni. Importanța acestei condiții

Avortul este ilegal și dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni, așa cum prevede art. 201 alin. (1) lit. c) C. pen. Subliniem că această cerință exista și în Codul penal anterior, cu precizarea că noul Cod folosește forma literară paisprezece (în locul formei patrusprezece, utilizată de Codul penal anterior). Cerința ca vârsta sarcinii să aibă sub paisprezece săptămâni pentru realizarea unui avort legal se explică prin faptul că, începând aproximativ cu cea de-a paisprezecea săptămână de sarcină, fătul, precum și anexele fetale, simt suficient dezvoltate, iar realizarea unui avort implică un risc ridicat pentru femeia însărcinată.

Subliniem faptul că, fixând limita până la care avortul este permis la simpla cerere la paisprezece săptămâni de sarcină, legiuitorul alimentează opiniile conform cărora obiectul juridic al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii include în prim-plan protejarea femeii însărcinate, chiar dacă, prin tehnica legislativă utilizată (deci prin formă), se promovează și protejarea fătului ca fiind un obiectiv major al legiuitorului.

Momentul inițial al sarcinii. Ipoteze. Consecințe

În ceea ce privește momentul inițial, din punct de vedere teoretic, o sarcină apare în momentul în care, în urma contopirii spermatozoidului cu ovulul, se formează oul (numit și zigot), ca urmare a fuzionării elementelor nucleare și citoplasmatice. Este însă imposibil să se determine cu exactitate care este momentul fecundării. Iar din punct de vedere practic este dificil să consideri că manoperele abortive propriu-zise pot acționa chiar din acest moment, deoarece oul, nefiind fixat de pereții uterului, este independent de organismul mamei.

Totuși, în acest context putem analiza efectul pe care îl produc anumite substanțe și proceduri considerate contraceptive, dar care, de fapt fixarea oului pe pereții uterului.

Astfel, se pune problema dacă nu cumva asemenea metode și substanțe pot fi considerat» abortive, din moment ce întrerup cursul normal al sarcinii. Dacă le-am considera ca având caracter abortiv, atunci utilizarea lor ar avea de cele mai multe ori caracter ilegal, deoarece sunt realizate, de regulă, în afara instituțiilor medicale și de către persoane care nu sunt medici de specialitate obstetrică-ginecologie. O asemenea interpretare, corectă din punct de vedere formal, ar duce însă la interzicerea utilizării tuturor procedeelor contraceptive care împiedică nidația.

De asemenea, dacă am lua în considerare această viziune, nimic nu ne-ar împiedica să considerăm că și substanțele anticoncepționale, care opresc ovulația femeilor, reprezintă metode abortive, deoarece opresc evoluția firească a mecanismelor care duc la apariția unei sarcini. Practic, prin extensie, toate metodele contraceptive ar putea fi considerate ca fiind, în felul lor propriu, metode abortive. O asemenea interpretare este însă exagerată.

Numeroși activiști antiavort au încercat însă să obțină interzicerea utilizării unor procedee care împiedică nidația, considerând că viața începe chiar din momentul în care se formează oul.

Deși apreciem că, în esență, este corect să consideri că împiedicarea nidației este o împiedicare a cursului sarcinii, credem că există anumite argumente care fac să nu fie luată în considerare, cel puțin din punct de vedere penal, această ipoteză. Astfel, cercetările din domeniul biologiei au arătat că, din totalul ovulelor fecundate, un număr relativ redus, de aproximativ o treime, pot, în condiții firești, să ducă la nașterea unor copii viabili. Restul fie nu duc la formarea unor zigoți viabili, fie nu se implantează în uter (în mod natural, fără vreo intervenție artificială), fie duc la avorturi patologice în luni mici de sarcină. Astfel, din punct de vedere biologic, puțini zigoți ajung efectiv să fie implantați în uter. Atunci când se utilizează o metodă anticoncepțională care împiedică nidația, nu se poate ști dacă în mod natural acel ou nu s-ar fi implantat în uter. Astfel, există un dubiu asupra posibilității reale de formare a unei sarcini viabile. Iar noi credem că acest dubiu trebuie interpretat în favoarea celor care utilizează asemenea metode, în baza principiului general de drept in dubio pro reo.

Subliniem însă faptul că, în doctrină, a fost sesizat aspectul sensibil privind utilizarea metodelor care împiedică nidația și s-a încercat jțiisirea unei soluții care să scoată din sfera penalului asemenea proceduri.

Astfel, în Germania, legislația prevede că nu au semnificație penală actele abortive ale căror efecte s-au produs înainte de fixarea embrionului de peretele uterului

Remarcăm faptul că este dificil să se vorbească despre provocarea intenționată a unui avort în primele săptămâni de sarcină. Până la implantarea oului în uter, nu se poate detecta prezența oului. După nidație, modificările hormonale care au loc permit detectarea stării de sarcină, în primul rând de către femeia însărcinată. Totuși, modificările pot fi atât de subtile, încât nici chiar femeia să nu realizeze că este însărcinată. Pe măsura evoluției sarcinii, semnele devin din ce în ce mai vizibile, iar tehnicile medicale permit stabilirea cu certitudine a existenței unei sarcini. Ceea ce am vrut să subliniem este că perioada de debut a sarcinii contează mai puțin ca perioadă în care se realizează efectiv avortul, deoarece în această perioadă este dificil de constatat existența sarcinii. Stabilirea momentului de început al sarcinii contează însă în calcularea celor paisprezece săptămâni în care avortul este permis la simpla cerere.

Considerăm că legiuitorul penal a avut în vedere imposibilitatea de a stabili cu exactitate momentul fecundării și, din acest motiv, a luat în considerare sensul pe care medicina obstetrică și ginecologică îl dă în privința începutului sarcinii. Din punct de vedere medical, durata sarcinii se calculează din prima zi a ultimei menstruații a femeii. Acest mod de calculare a duratei sarcinii a fost consacrat și la nivel internațional de către Organizația Mondială a Sănătății.

Este, evident, o convenție, pentru a putea avea un criteriu obiectiv, deoarece, așa cum am afirmat mai sus, nu se poate stabili cu certitudine când anume se produce fecundarea. Practic, din punct de vedere medical, în calcului duratei sarcinii intră și o perioadă în care nu există încă o sarcină.

Dacă are loc fecundația, ea se produce cel puțin la câteva zile după prima zi a ultimei menstruații, de regulă la aproximativ două săptămâni după această dată, când fertilitatea femeii este maximă. Credem că legiuitorul a avut în vedere interpretarea medicală și, de aceea, permite avortul la simpla cerere în primele paisprezece săptămâni de sarcină. Apreciem că intenția legiuitorului a fost să permită avortul în primul trimestru de sarcină, ceea ce înseamnă propriu-zis trei luni, adică douăsprezece săptămâni de sarcină. în materializarea acestei intenții, s-a avut însă în vedere că sarcina efectivă începe de multe ori la aproximativ două săptămâni după momentul convențional ales de medicină pentru a calcula debutul sarcinii. Astfel, luând în considerare viziunea medicală, legiuitorul nostru a ales să permită avortul în primele paisprezece săptămâni de sarcină, calculate după convențiile medicale. în acest mod, întreruperea cursului sarcinii este permisă la simpla cerere a femeii însărcinate în primele 12 săptămâni (primele 3 luni) efective de sarcină.

Momentul final al sarcinii. Ipoteze. Consecințe

În ceea ce privește momentul final al sarcinii, acesta este important pentru a delimita infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii de alte infracțiuni, precum vătămarea fătului, violența în familie, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă, omorul sau uciderea din culpă. Deși există controverse cu privire la dreptul la viață al fătului, este aproape unanim acceptat că, odată născut, copilul are dreptul de a-și păstra viața. Pare paradoxal, dar aceeași faptă de suprimare a vieții, săvârșită asupra unui făt imediat înainte de a se naște, respectiv asupra copilului, imediat după naștere, are încadrări esențial diferite. De aceea, este important a se ști exact care este momentul în care se poate declara finalizat cursul sarcinii.

În stabilirea momentului final al sarcinii, au fost exprimate trei ipoteze. O primă ipoteză consideră că sarcina ia sfârșit odată cu expulzarea fătului, deci la sfârșitul nașterii. Cea de-a doua ipoteză consideră că sarcina ia sfârșit în momentul în care începe procesul nașterii. A treia ipoteză consideră sarcina finalizată în momentul în care fătul devine viabil, moment care, de regulă, are loc cu câteva săptămâni înainte de naștere.

Ipoteza care consideră că sarcina ia sfârșit odată cu expulzia fătului are în vedere un criteriu obiectiv, acela al momentului în care fătul părăsește corpul mamei. Acest criteriu ia în considerare interpretarea literală a expresiei „curs al sarcinii”. Astfel, dacă sarcina este perioada de dezvoltare în interiorul corpului mamei, sfârșitul sarcinii apare în momentul în care este evident că fătul există de sine stătător în afara corpului mamei. Acest criteriu nu oferă însă un răspuns satisfăcător pentru anumite ipoteze. Astfel, dacă fătul, fiind expulzat, este încă legat de corpul mamei prin cordonul ombilical (placenta nefiind eliminată), apar dubii cu privire la autonomia fătului, or, tocmai autonomia acestuia este avută în vedere drept indiciu pentru finalizarea nașterii. în plus, ipoteza nu acoperă perioada situată între ieșirea copilului din uter și ieșirea sa din corpul mamei (perioada de expulzie).

În lumina vechiului Cod penal, adoptarea acestui punct de vedere referitor la momentul final al sarcinii ridica probleme cu privire la încadrarea penală a unor fapte culpabile săvârșite de personalul medical care asista la o naștere, înainte ca fătul să fi fost expulzat. Dacă fapta era considerată avort, nu ar fi fost infracțiune, deoarece avortul din culpă nu era incriminat. Noul Cod penal a acoperit din punct de vedere legal această perioadă, prin includerea infracțiunii de vătămare a fătului.

Cea de-a doua ipoteză consideră că sarcina ia sfârșit în momentul în care începe procesul nașterii. Această opinie, adoptată de o parte a literaturii juridice europene, are avantajul de a acoperi, din punct de vedere penal, perioada nașterii, inclusiv perioada de expulzie. Astfel, în această concepție, din momentul declanșării nașterii, orice act comisiv sau omisiv ce duce la suprimarea vieții sau la lezarea sănătății fătului va fi o infracțiune contra persoanei.

Până la declanșarea nașterii, actele de suprimare a vieții fătului sunt acte de avort. Apreciem că această ipoteză are la bază ceva mai mult decât simpla nevoie de a acoperi din punct de vedere penal o perioadă anterioară expulziei totale a fătului.

Credem că baza pentru o asemenea ipoteză este faptul că declanșarea procesului nașterii se produce atunci când fătul este pe deplin format, deci când este pregătit pentru viața extrauterină. Astfel, a considera că fătul este o ființă umană cu drepturi depline din momentul declanșării nașterii înseamnă a da efect realității biologice. De altfel, studiile din ultimii ani au demonstrat că nașterea este declanșată și de făt, care, prin anumiți hormoni specifici, stimulează organismul mamei să producă hormonii care declanșează nașterea.

Infracțiunea de vătămare a fătului din noul Cod penal reprezintă o consacrare a acestei concepții, care consideră că procesul nașterii este diferit de sarcina propriu-zisă, fătul având un statut diferit în timpul sarcinii, respectiv în timpul nașterii.

În identificarea momentului final al cursului sarcinii, în literatura de specialitate a fost emisă și ipoteza conform căreia sfârșitul sarcinii este momentul în care au apărut durerile nașterii.

Apreciem că o asemenea opinie nu corespunde realității desfășurării procesului nașterii. Durerile pot apărea cu ore sau zile înainte de nașterea propriu-zisă, fătul fiind încă dependent de corpul mamei. Noțiunea de durere a nașterii credem că are o sferă foarte largă de cuprindere, putând avea interpretări subiective. Femeile percep diferit durerile nașterii.

De asemenea, ceea ce în mod obișnuit se înțelege prin expresia durere de naștere este acea durere acută, resimțită de femeie cu relativ scurt timp înainte de naștere. Dar dureri de naștere pot fi și acele mici senzații de disconfort resimțite cu un timp ceva mai mare înainte de naștere, senzații care sunt, de fapt, contracții uterine care fac parte din procesul nașterii. Dacă am lua în considerare strict criteriul durerilor nașterii, asemenea mici senzații de disconfort nu ar avea semnificația finalizării cursului sarcinii, deși, în fapt, ele indică debutul nașterii.

Considerăm că manoperele abortive exercitate după declanșarea unor dureri ale mamei și până la naștere pot rămâne sau nu în sfera faptelor de întrerupere a cursului sarcinii, în funcție de situația concretă. De asemenea, practica a arătat numeroase cazuri de nașteri care au avut loc spontan, fără ca mama să simtă dureri intense. Din aceste motive, considerăm că momentul final al sarcinii trebuie stabilit independent de analiza noțiunii de durere de naștere.

În cazul unei nașteri prin cezariană, în literatura juridică se apreciază că momentul final al sarcinii este cel în care medicul începe să taie abdomenul femeii însărcinate, în vederea scoaterii copilului

Apreciem însă că această opinie nu acoperă și cazurile în care deja s-a declanșat procesul nașterii naturale, iar cezariana se suprapune peste modificările corporale specifice nașterii. Astfel, apreciem că manoperele abortive realizate anterior operației de cezariană (prin care urmează să se scoată fătul mort din uter) pot fi încadrate ca vătămare a fătului [în modalitatea din art. 202 alin. (1)], dacă procesul nașterii naturale era deja început.

Cea de-a treia ipoteză consideră drept moment în care sarcina este finalizată momentul în care fătul devine viabil, deci momentul în care latul ar putea supraviețui în afara corpului mamei.

Această ipoteză a lost consacrată de practica judiciară din Franța.

Astfel, într-un caz în care un șofer care a provocat vătămarea corporală a unei femei însărcinate și moartea fătului, o instanță din Franța l-a condamnat pe șofer pentru concurs între vătămare corporală față de femeie și ucidere din culpă față de făt. Instanța și-a motivat hotărârea prin faptul că fătul era deja viabil și, în plus, se stabilise o relație afectivă între femeia însărcinată și făt.

Doctrina a interpretat această decizie în sensul că se consideră că nu există deosebiri de fond între copilul nou-născut și fătul viabil. Observăm că, în acest caz, un element important în valorizarea fătului este atitudinea mamei față de acesta. De altfel, una din teoriile adepților proavort afirmă că fătul are drept la viață doar atunci când femeia însărcinată își dorește copilul respectiv. într-un caz similar, o soluție asemănătoare au pronunțat și o instanță de judecată din Germania.

Apreciem că o asemenea ipoteză ar putea fi acceptată. în principiu, se consideră că nașterea este momentul în care fătul dobândește statutul de ființă umană cu drepturi depline. Dar, analizând în detaliu problema, observăm că ceea ce se valorizează aici este tocmai capacitatea fătului de a fi autonom față de corpul femeii însărcinate; această trăsătură îl face subiect distinct de drepturi. Există însă situații când nou-născuții, din diferite motive (naștere prematură sau diverse probleme medicale) nu pot trăi decât cu ajutorul aparatelor specializate. Acest fapt nu îi face mai puțin importanți decât un nou-născut care nu are nevoie de ajutorul tehnicii medicale pentru a supraviețui.

Uciderea unui nou-născut care supraviețuiește cu ajutorul aparatelor medicale ar fi, fără îndoială, un omor. Așadar, dacă valorizăm un nou-născut care nu este capabil să supraviețuiască singur, credem că ar trebui să valorizăm în mod egal și un făt care este capabil să supraviețuiască singur, deși nu este încă pus în situația de a trăi în afara corpului femeii însărcinate. Aceasta este o ipoteză interesantă și justificată, care, dacă ar fi consacrată, ar evidenția în mod clar interesul legiuitorului pentru făt.

Elementeul material

Spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea că întreruperea cursului sarcinii poate fi săvârșită ilegal „prin orice mijloace”, noul Cod penal nu mai conține această precizare.

Totuși, în lipsa unei determinări exprese a mijloacelor de săvârșire a infracțiunii, apreciem că textul art. 201 din noul Cod penal are în vedere tot orice mijloace prin care se poate săvârși infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, așa cum vom vedea în cuprinsul acestei lucrări, ingeniozitatea umană a găsit de-a lungul timpului metode de o extraordinară diversitate și versatilitate, pentru a întrerupe cursul sarcinii.

Mijloacele prin care se provoacă avortul în mod ilegal simt, de regulă, diferite de cele care se folosesc în procedurile avortului realizat în condiții de legalitate. Apreciem că pot fi folosite metodele utilizate în avorturile legale mai ales în ipoteza în care avortul ilegal este realizat de către o persoană care are pregătire medicală.

Mijloacele trebuie să fie întotdeauna idonee, adică apte să producă efectul abortiv care este urmărit.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că mijloacele folosite pot fi atât fizice, cât și psihice (de exemplu, provocarea unui șoc psihic). Totuși, un mijloc psihic nu este întotdeauna apt să ducă la realizarea unui avort. Practica a arătat că, de regulă, traumele psihice produc rar avorturi, și asta în condițiile unei predispoziții spre avort a femeii însărcinate.

De exemplu, o simplă sperietură a femeii însărcinate nu poate produce decât în mod excepțional avortul. Așadar, credem că trebuie manifestată prudență în acceptarea mijloacelor psihice drept modalitate a elementului material al infracțiunii de provocare ilegală a avortului. Nu excludem însă o asemenea posibilitate, de exemplu în ipoteza în care făptuitorul realizează în mod succesiv șocuri psihice femeii însărcinate, cu scopul de a realiza avortul.

Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii analizate constă în întreruperea cursului sarcinii, ceea ce înseamnă, de cele mai multe ori, eliminarea produsului de concepție. O asemenea urmare reprezintă un avort complet. Este posibil însă ca, pe cazul concret, manoperele abortive să nu ducă la un avort complet, ci la un avort incomplet sau la un avort incipient. Ca o urmare specifică a faptei de întrerupere a cursului sarcinii nu excludem nici ipoteza în care întreruperea cursului sarcinii să constea doar în uciderea fătului, fără o eliminare consecutivă a produsului de concepție. Și în aceste cazuri, ne aflăm în prezența infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, deoarece, chiar dacă fătul nu a fost eliminat, s-a întrerupt cursul sarcinii.

Așadar, în esență, indiferent de modurile concrete în care se realizează infracțiunea, urmarea imediată a infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii constă în întreruperea cursului sarcinii și suprimarea vieții produsului de concepție.

În privința formei efective pe care poate să o ia urmarea imediată, se pot distinge două modalități.

În primul rând urmarea constă în uciderea fătului în uter, cu sau fără expulzarea acestuia.

În cea de-a doua modalitate, urmarea constă în expulzarea unui produs de concepție care este încă viu în momentul în care se declanșează expulsia, dar care moare în timpul expulzării sau imediat după, el nefiind încă suficient format pentru a supraviețui. Apreciem că o asemenea modalitate rămâne sub incidența infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii.

Nu credem că poate fi pusă în discuție reținerea infracțiunii de vătămare a fătului, în modalitatea din art. 202 alin. (3), teza a doua (vătămarea fătului în timpul sarcinii care a avut ca urmare moartea copilului), deoarece, în speță, actele realizate sunt specifice infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii.

Aceasta, dacă fătul, deși viu în momentul în care s-au finalizat manoperele abortive, moare din cauza faptului că nu era suficient format, fără vreo altă acțiune din partea celor care au realizat manoperele abortive.

Dacă fătul era însă la o vârstă la care putea supraviețui în afara uterului, chiar și cu ajutor artificial, iar autorul avortului îi suprimă viața, se pune în discuție reținerea și a infracțiunii de omor.

Credem că, în principiu, nu se poate exclude reținerea unui concurs între întreruperea cursului sarcinii și omor (inclusiv săvârșit printr-o inacțiune, dacă lasă pur și simplu copilul fără îngrijire), deoarece, în concret, rezoluțiile infracționale sunt distincte și clar delimitate, cel puțin în timp. Infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, văzută de legiuitor ca având gravitate mai redusă decât infracțiunea de omor, se bazează pe hotărârea autorului de a întrerupe cursul unei sarcini și de a suprima viața unui făt despre care se presupune că este dependent de corpul mamei. în speță, suprimarea vieții unui făt viabil după ce acesta a părăsit corpul mamei presupune punerea în executare a hotărârii de a curma viața unei persoane despre care se poate presupune în mod rezonabil că trăiește în mod independent.

Astfel, cele două rezoluții infracționale, de a întrerupe cursul sarcinii, respectiv de a omorî o persoană, sunt distincte și pot fi în concurs. în plus, reținând în continuare fapta de întrerupere a cursului sarcinii, în concurs cu cea de omor, se are în vedere periculozitatea faptei de întrerupere a cursului sarcinii față de viața și sănătatea femeii însărcinate, precum și față de dreptul ei de a decide singură dacă dorește sau nu să păstreze sarcina (dacă femeia nu a consimțit la realizarea avortului).

Dacă s-ar reține doar fapta de omor față de fătul viabil, eventuala vătămare a femeii prin fapta de avort ar trebui încadrată juridic sub forma infracțiunii de ucidere din culpă, respectiv vătămare corporală din culpă, ceea ce ar denatura situația reală. Inclusiv sub aspect sancționator nu s-ar putea da efect rezoluției infracționale concrete a infractorilor. Infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate este sancționată cu închisoare de la 6 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce uciderea din culpă este sancționată cu închisoare de la 1 la 5 ani lart. 192 alin. (1)] și cu închisoare de la 2 la 7 ani [art. 192 alin. (2)]. în mod similar, întreruperea cursului sarcinii ce are ca urmare vătămarea femeii este sancționată cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce vătămarea corporală din culpă este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani [art. 196 alin. (2)] și cu închisoare de la 6 luni la 3 ani [art. 196 alin. (3)], în ambele alineate fiind prevăzută, alternativ, și amenda.

Raportul de cauzalitate

Stabilirea raportului de cauzalitate, ca element al laturii obiective a infracțiunii, presupune stabilirea dincolo de orice îndoială a faptului că activitățile desfășurate ca modalități ale elementului material au dus la producerea urmării imediate.

Ceea ce este specific infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii este faptul că, de multe ori, nu se cunoaște a priori modalitatea elementului material, care se deduce din analiza rezultatului infracțiunii. Aceasta, deoarece o anumită formă a rezultatului duce la concluzia că s-au desfășurat anumite activități infracționale. De aceea, raportul de cauzalitate capătă la această infracțiune o dimensiune specifică, și anume cea de a permite conturarea, prin operațiuni de logică, a însuși modului de săvârșire a infracțiunii.

Stabilirea și analiza raportului de cauzalitate în privința infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii sunt de domeniul medicinei legale. Privit prin prisma medicinei legale, raportul de cauzalitate dintre manopera abortivă și avort este guvernat de regulile cauzalității biologice.

Aceasta înseamnă că, atât timp cât, prin intervenții externe, se tulbură iremediabil mecanismele firești care fac posibilă menținerea sarcinii, avortul se va declanșa cu necesitate.

Aplicându-se această regulă a cauzalității biologice, examenul anatomo-clinic va fi în măsură să demonstreze continuitatea dintre manoperele abortive și consecința întreruperii sarcinii. în cazul în care examenul anatomo-clinic nu este suficient, se va putea folosi examenul microscopic al conținutului uterin, care va stabili dacă manoperele abortive au dus la întreruperea sarcinii.

Facem încă o dată precizarea că, de multe ori, stabilirea raportului de cauzalitate se face concomitent cu stabilirea tipului manoperelor abortive, deci concomitent cu stabilirea elementului material.

Practica a arătat faptul că multe metode considerate abortive au, de fapt, un efect nul. Este în special cazul utilizării anumitor substanțe cu efect presupus abortiv și al folosirii metodelor fizice. Se consideră că asemenea metode pot duce la avort doar prin folosirea combinată, de exemplu, ingestia de chinină asociată cu masaj abdominal și băi fierbinți.

Analiza raportului de cauzalitate presupune, în primul rând, așa cum am afirmat mai sus, analiza urmărilor pe care manoperele abortive le-au lăsat asupra organismului femeii. De exemplu, evidențierea prezenței în sânge, urină, scaun, conținutul gastric sau intestinal a unei cantități mari dintr-o substanță considerată abortivă va fi un indiciu al existenței raportului de cauzalitate între folosirea acelei substanțe și realizarea avortului.

Problema este că analiza toxicologică este utilă doar dacă este realizată la un interval de timp scurt după realizarea avortului. La fel, existența unor leziuni ce încep pe fața vaginală a colului pot fi indicii ale unei manevre abortive mecanice.

Operațiunea de stabilirea a raportului de cauzalitate este de multe ori îngreunată de lipsa urmelor manoperelor abortive. De exemplu, dilatarea colului uterin prin introducerea unei sonde de cauciuc nu lasă urme pe endocol.

Totuși, uneori, în avorturile realizate prin factori mecanici, pot fi găsite obiectele dure introduse în col. De asemenea, de multe ori utilizarea factorilor mecanici duce la ulcerații ale mucoasei colului, la rupturi ale colului sau chiar la perforații ale colului uterin. Observarea unor asemenea manifestări clinice demonstrează utilizarea factorilor mecanici pentru provocarea avortului. Uneori, pot fi găsite în uter resturi fetale sau placentare, care duc la concluzia existenței unui avort provocat.

Stabilirea raportului de cauzalitate capătă noi dimensiuni atunci când se analizează consecințele agravate ale întreruperii cursului sarcinii, prevăzute în art. 201 alin. (3) C. pen., și anume vătămarea corporală a femeii însărcinate sau moartea acesteia. Stabilirea raportului de cauzalitate se va realiza prin analiza atentă și critică a simptomatologiei anatomo-clinice, precum și prin analiza anatomopatologică și bacteriologică

În cazul în care se produce una dintre consecințele agravate ale infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, atât timp cât manoperele abortive au avut un rol bine definit în realizarea rezultatului final, este indiferent dacă la realizarea acestui rezultat au contribuit și alți factori, de exemplu o boală de care suferea femeia însărcinată.

Raportul de cauzalitate se va menține și în acest caz.

O atenție sporită trebuie acordată situațiilor în care, deși au fost realizate manopere abortive, totuși avortul s-a declanșat în mod spontan, patologic, independent de acțiunea respectivelor manopere. în asemenea cazuri, lipsește un element constitutiv al infracțiunii, respectiv raportul de cauzalitate. O asemenea situație este însă distinctă de ipoteza în care manoperele abortive s-au suprapus peste o anumită predispoziție spre un avort patologic, caz în care raportul de cauzalitate subzistă, fapta fiind infracțiune.

Analiza raportului de cauzalitate este strâns legată de realizarea unor obiective esențiale ale expertizei medico-legale în materie de avort. Astfel, toate criteriile folosite pentru a stabili dacă avortul este patologic sau provocat duc și la evidențierea modului specific în care s-a realizat avortul. Avortul provocat are anumite particularități care, în afara faptului că-1 disting de avortul patologic, evidențiază și un anumit tip de manoperă abortivă. Evidențierea urmelor unei anumite metode abortive, împreună cu lipsa posibilității de declanșare spontană a avortului, vor duce la stabilirea raportului de cauzalitate, în baza regulilor cauzale biologice.

Unii autori apreciază că, în ipoteza în care fătul este deja mort în momentul efectuării manoperelor abortive, lipsește raportul de cauzalitate dintre manoperele abortive și întreruperea cursului sarcinii. Lipsind un element constitutiv al infracțiunii, fapta astfel săvârșită nu este infracțiune. În ceea ce ne privește, credem că această situație este similară celei în care sarcina nu există, caz în care apreciem că ar trebui să reținem tentativă la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii.

2.3.2. Latura subiectivă

Majoritatea autorilor consideră că infracțiunea poate fi săvârșită doar cu intenție directă. Există și unii autori care consideră că fapta poate fi săvârșită și cu intenție indirectă.

Consider că întreruperea cursului sarcinii se poate săvârși doar cu intenție directă.

Apreciem că motivul incriminării din art. 201 C. pen. [atât în alin. (1), cât și în alin. (2)]) este tocmai sancționarea faptelor prin care se urmărește întreruperea cursului sarcinii.

Această concluzie rezultă și dacă analizăm textul infracțiunii, fiind evident că legiuitorul a „decupat” din ansamblul faptelor ce pot duce la avort doar pe cele specifice, săvârșite cu scopul de a realiza im avort. Concluzia este întărită de întreg cadrul normativ, deoarece legiuitorul a prevăzut distinct forme infracționale în care avortul se produce ca urmare a praeterintenției sau a intenției indirecte (ca o consecință acceptată), în art. 194 alin. (1) lit. d) C. pen., respectiv ca urmare a culpei [art. 196 alin. (2) C. pen.].

În cazul formelor agravate din art. 201 alin. (3), forma de vinovăție este praeterintenția.

Astfel, fapta inițială de provocare a avortului, săvârșită cu intenție, produce un rezultat mai grav, în baza culpei.

2.4. Forme și modalități

2.4.1. Formele tip ale infracțiunii. Controverse. Identificare

Infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii are două forme tip: cea prevăzută de art. 201 alin. (1) C. pen. și cea prevăzută de art. 201 alin. (2) C. pen. (cea de-a doua formă constând în întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate).

În ceea ce privește forma din alin. (2) al art. 201 C. pen., există controversă cu privire la considerarea ei ca o formă de bază sau ca o formă agravată a infracțiunii. Astfel, unii autori consideră că realizarea avortului fără consimțământul femeii însărcinate reprezintă o formă de bază a infracțiunii, iar alții o consideră o formă agravată.

Apreciem că forma infracțională prevăzută în art. 201 alin. (2) (!. pen., constând în „întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate”, reprezintă una din formele tip ale infracțiunii, și nu o formă agravată.

Legiuitorul prevede că fapta se realizează în orice condiții, aceasta înseamnă că existența formei din alin. (2) este independentă de existența situațiilor prevăzute în alin. (1).

Astfel, ne aflăm în fața acestei infracțiuni chiar dacă fapta se săvârșește de către un medic de specialitate obstetrică-ginecologie și cu drept de liberă practică medicală în această specialitate, într-o instituție medicală sau într-un cabinet medical autorizat să efectueze avorturi, până la vârsta de 14 săptămâni a sarcinii, dar fără consimțământul femeii însărcinate.

Iar când se întrunesc și condițiile prevăzute de alin. (1) și cele prevăzute de alin. (2) al art. 201, atunci credem că se poate reține doar forma din alin. (2), care oricum, prin cuantumul sancțiunii, este de natură să „acopere” și forma infracțională prevăzută în alin. (1).

De existența și a uneia dintre situațiile prevăzute la alin. (1) se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei. Sancțiunea mai mare pe care legiuitorul o prevede pentru forma din alin. (2) al art. 201 se explică prin faptul că, în sancționare, se are în vedere faptul că este lezată și libertatea de decizie a femeii însărcinate, în afara pericolului reprezentat exclusiv de realizarea manoperelor abortive.

De asemenea, o astfel de viziune este în sprijinul ideii că interesul femeii însărcinate este organic legat de infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, în toate ipostazele sale, adică atât cu referire la integritatea sa corporală și viața sa, cât și sub aspectul voinței sale de a păstra sarcina. Iar la nivel general, a percepe forma din alin. (2) al art. 201 ca o formă de bază a infracțiunii înseamnă a aduce un argument în plus în susținerea importanței pe care voința femeii însărcinate trebuie să o aibă în privința păstrării sarcinii. Practic, apreciem că prin forma din alin. (2) al ari. 201 se valorizează, o dată în plus, legătura specială și unică ce există între femeia însărcinată și făt.

Dorim să subliniem faptul că, atunci când afirmăm că întreruperea cursului sarcinii fără consimțământul femeii însărcinate este o formă de bază a infracțiunii, asta nu înseamnă că nu o considerăm o formă mai gravă decât cea din alin. (1), fapt care oricum este susținut de sancțiunea mai mare prevăzută de legiuitor pentru alin. (2) al art. 201. Dimpotrivă, afirmația că întreruperea cursului sarcinii fără consimțământul femeii însărcinate este o formă de bază a infracțiunii dă greutate voinței femeii însărcinate și astfel se evidențiază anumite aspecte ideologice ce stau în spatele incriminării din art. 201, și anume cele privind dreptul femeii însărcinate de a decide singură cu privire la păstrarea sarcinii.

Voința femeii însărcinate cu privire la făt este atât de importantă, încât, chiar dacă s-ar respecta toate cerințele prevăzute de alin. (1) al art. 201, dar s-ar încălca voința femeii însărcinate, fapta tot ar fi infracțiune, și chiar una sancționată mai aspru decât dacă nu s-ar încălca voința femeii însărcinate, dar ar 11 întrunite toate modalitățile prevăzute de alin. (1) al art. 201. De asemenea, afirmația noastră este susținută și de tehnica legislativă și de formulările pe care legiuitorul le-a ales pentru a da viață incriminării referitoare la avort.

2.4.2. Forma infracțională constând în întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate

Pentru reținerea formei din alin. (2) al art. 201 trebuie să nu existe consimțământul femeii însărcinate. în continuare vom analiza diferite aspecte privind această ipoteză.

Aspecte esențiale privind exprimarea de către femeia însărcinată a consimțământului cu privire la realizarea avortului

Atunci când consimțământul femeii însărcinate există, acesta poate fi expres sau tacit (de exemplu, atunci când femeia însărcinată nu se opune realizării avortului, consimțământul său este tacit). De asemenea, dintr-un alt punct de vedere, consimțământul poate fi explicit (de exemplu, atunci când femeia roagă o altă persoană să realizeze avortul) sau implicit (de exemplu, atunci când femeia cooperează cu cel care realizează avortul, sugerându-i ce metodă ar putea să folosească).

Atunci când nu rezultă din nicio circumstanță existența consimțământului, înseamnă că acesta lipsește.

Consimțământul femeii însărcinate lipsește și în ipoteza în care consimțământul este obținut prin constrângere. Apreciem că, în acest caz, constrângerea poate fi fizică ori morală.

În ceea ce privește constrângerea fizică, în cazul în care fapta prin care se realizează constrângerea întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății, ne punem întrebarea dacă acea infracțiune va intra în concurs cu întreruperea cursului sarcinii, în forma din art. 201 alin. (2) C. pen. Nu credem că se pune problema absorbției acelei infracțiuni în forma din alin. (2) al art. 201, deoarece legiuitorul nu a conceput, ca în cazul altor infracțiuni (de exemplu, la viol, art. 218 C. pen.), o absorbție a anumitor acte de violență în conținutul constitutiv al infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii. Prin art. 201 alin. (2) C. pen. legiuitorul a dorit să sancționeze propriu-zis intenția de a nu ține cont de dorința femeii însărcinate în legătură cu păstrarea sarcinii. Nu avem motive să credem că s-a prevăzut o absorbție a vreunei fapte prin care se înfrânge voința femeii însărcinate.

Conform unor opinii exprimate în literatura de specialitate, atunci când femeia însărcinată este constrânsă prin violență să se supună procedurilor abortive, întreruperea cursului sarcinii va absorbi infracțiunea infracțiunea de lovire sau alte violențe.

Dacă violențele iau forma vătămării corporale, infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii va intra în concurs cu vătămarea corporală. în această ultimă ipoteză analizată, vătămarea corporală se poate realiza în toate modalitățile, mai puțin cea care duce la avort [art. 194 alin. (1) lit. d) C. pen.], deoarece violențele se realizează doar pentru a anula voința femeii, după care au loc acte distincte, săvârșite cu intenție directă, de provocare a avortului; în aceste ipoteze, vătămarea corporală nu este o consecință din culpă a faptelor de avort, ci o faptă săvârșită cu intenție, prin care se urmărește anihilarea voinței femeii însărcinate.

Apreciez că, în aceste ipoteze, avem concurs, și nu absorbție. Aceasta, deoarece
legiuitorul nu a prevăzut, ca în cazul infracțiunii de viol anumite modalități prin care se înfrânge voința persoanei vătămate.

Din acest motiv, apreciem că principala preocupare a legiuitorului a fost să incrimineze, în alin. (2) al art. 201, fapta de a nu se respecta voința femeii însărcinate, lăsând în seama altor incriminări formele concrete prin care se încalcă voința femeii. în plus, absorbția există atunci când nu se poate concepe infracțiunea care absoarbe fără infracțiunea absorbită.

Or, în modalitatea din art. 201 alin. (2), ne putem imagina ipoteze în care consimțământul femeii însărcinate să lipsească, fără a se exercita asupra femeii violențe fizice sau psihice.

Astfel, consimțământul femeii poate fi obținut și prin înșelăciune caz în care, în fapt, există o lipsă de consimțământ (de exemplu, dacă decisiv în luarea deciziei. Este adevărat, se prevede și în acest caz acordarea consilierii, precum și faptul că va fi respectat dreptul minorei de a-și exprima liber opinia, dar nu se prevede vreun efect real al acestei opinii. în aceste condiții, ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă respectiva comisie decide că sarcina nu reprezintă un risc pentru minoră, dar aceasta și reprezentantul său legal ar dori întreruperea sarcinii.

Oare, dată fiind vârsta fragedă a femeii însărcinate, nu s-ar putea justifica avortul în scop terapeutic, înțeles într-un sens foarte larg, tocmai din cauza vârstei? în definitiv, respectiva comisie poate doar să sesizeze aspectele exterioare ale chestiunii. Chiar dacă nu sunt probleme vizibile de ordin fizic sau psihic, nu trebuie ignorat aspectul volitional, care este perceput doar de către femeia însărcinată. O sarcină poate să dea sens negativ cursului vieții unei minore. Iar din cauza vârstei fragede a acesteia, este posibil ca depășirea celor 14 săptămâni de sarcină să fi avut loc din cauza faptului că aceasta nu a putut să-și dea seama mai devreme că este însărcinată. în fond, abia din trimestrul al doilea de sarcină semnele încep să fie din ce în ce mai pregnante. în primul trimestru, schimbările pot fi subtile și greu de diferențiat de anumite afecțiuni medicale. Astfel, credem că este total nejustificată ignorarea voinței femeii însărcinate, sau cel puțin a reprezentantului său legal, în ipoteza în care sarcina minorei este mai mare de 14 de săptămâni.

Observăm și faptul că acest Proiect lasă neacoperită perioada din viața minorei cuprinsă între 15 și 16 ani. Analizând cumulativ acest Proiect și dispozițiile din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, ajungem la concluzia că, până la 15 ani, realizarea avortului este decisă de reprezentantul legal al minorei sau de o comisie specială, iar după 16 ani minora poate decide singură în acest sens. Ținând cont de dispozițiile din Proiect pe care le-am analizat, o soluție ar fi ca, atunci când femeia însărcinată are între 15 și 16 ani, să se aplice regula conform căreia decide reprezentantul legal al acesteia, din moment ce este nevoie de o dispoziție expresă pentru a interveni o comisie specială care să decidă într-un anumit domeniu, iar Proiectul prevede că este necesar acordul unei comisii doar dacă minora are sub 15 ani.

Totuși, în ciuda limitelor de vârstă și a restricțiilor conținute de Legea nr. 95/2006 și de Proiectul analizat, există dispoziții legale care nu fac referire la asemenea limitări. Legea drepturilor pacientului, nr. 46/20031, în Capitolul 5 (intitulat Drepturile pacientului în domeniul reproducerii) prevede că dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepția cazului în care sarcina reprezintă un factor de risc major și imediat pentru viața femeii însărcinate [art. 26 și art. 28 alin. (1)]. Nu este prevăzută vreo limită de vârstă începând cu care este garantat dreptul femeii de a decide singură soarta sarcinii. Concluzia este că, în lumina acestei legi, femeia însărcinată, indiferent de vârsta sa, ar trebui să fie singura care să poată decide dacă păstrează sau nu sarcina, bineînțeles, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la întreruperea cursului sarcinii.

2.4.3. Formele agravate ale infracțiunii

Întreruperea cursului sarcinii ce are ca urmare vătămarea corporală a femeii însărcinate

Urmarea imediată a infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii poate consta și în producerea unor consecințe direct referitoare la femeia însărcinată.

Astfel, conform art. 201 alin. (3), ipoteza 1, se poate produce vătămarea corporală a acesteia. Analizând art. 194 alin. (1) C. pen. (cu denumirea marginală vătămarea corporală), conchidem că urmarea privind vătămarea corporală a femeii însărcinate poate consta într-o infirmitate [lit. a)]; leziuni traumatice sau afectarea sănătății care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; punerea în primejdie a vieții femeii însărcinate.

Urmarea imediată nu poate fi cea prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. d) (adică avortul), deoarece, în cazul analizat, avortul reprezintă tocmai situația premisă ce duce la producerea celorlalte consecințe prevăzute de art. 194. Distincția dintre cele două tipuri de avort subzistă și pe latură subiectivă, deși, pe ansamblu, ambele fapte infracționale se caracterizează prin praeterintenție.

Astfel, în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii ce duce la vătămarea corporală a femeii însărcinate, avortul se realizează cu intenție directă, iar vătămarea este imputabilă în baza culpei, existând praeterintenție în ansamblu. La infracțiunea de vătămare corporală, când fapta are drept consecință avortul, vătămarea este săvârșită cu intenție, în timp ce avortul se produce, de regulă, în baza culpei, și astfel există și în acest caz praeterintenție pe ansamblul faptic. Reamintim că vătămarea corporală ce are drept consecință avortul poate fi caracterizată și de intenție indirectă față de producerea avortului.

Dacă urmările grave din art. 194 sunt imputabile în baza intenției, atunci se va reține concurs între întreruperea cursului sarcinii și vătămarea corporală.

Facem precizarea că manoperele abortive care duc la vătămarea corporală a femeii însărcinate sau la moartea acesteia nu au fost văzute întotdeauna ca o infracțiune complexă.

Codul penal din 1936, în forma modificată prin Decretul nr. 469/1957, nu prevedea această formă infracțională complexă. Prin urmare, dacă în urma avortului rezulta vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate, faptele săvârșite alcătuiau conținutul mai multor infracțiuni, aflate în concurs formal.

Precizăm că forma agravată a infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii constând în producerea unei consecințe dintre cele prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. subzistă chiar dacă acele consecințe nu au fost în mod direct produse de făptuitor, ci au fost în mod indisolubil provocate din cauza manoperelor de întrerupere a cursului sarcinii.

De exemplu, dacă avortul ilegal a fost realizat de o persoană fără pregătire medicală de specialitate, ceea ce a dus la o infecție gravă a uterului, iar medicii au fost nevoiți să extirpe uterul, se reține agravanta constând în producerea infirmității. Aceasta, deși nu făptuitorul este cel care în mod direct a extirpat uterul.

Consecința constând în provocarea unei infirmități

Manoperele abortive pot duce la infirmități. Prin noțiunea de „infirmitate” este desemnată o stare anormală de inferioritate în care este pusă o persoană, atât față de celelalte persoane, cât și față de propria sa stare, anterioară săvârșirii faptei. Noul Cod penal nu preia explicitarea pe care o făcea Codul penal anterior, care prevedea că infirmitatea poate fi fizică sau psihică. Totuși, absența unor limitări exprese ne face să credem că și în noul Cod penal legiuitorul are în vedere atât infirmitățile fizice, cât și cele psihice.

Un exemplu de infirmitate fizică este situația în care, în urma manoperelor abortive, se produce o paralizie datorită vătămării unor căi de transmitere a impulsurilor nervoase. O infirmitate psihică poate fi starea depresivă dobândită de femeie, în urma realizării avortului.

Manoperele abortive pot duce la pierderea unui organ din cadrul aparatului reproducător al femeii însărcinate, de exemplu, la extirparea uterului. O asemenea situație reprezintă o infirmitate.

De asemenea, chiar dacă nu se pierde efectiv niciun organ al femeii, e posibil ca în urma manoperelor abortive unul dintre organe să înceteze să funcționeze, fie total, fie doar parțial. De exemplu, uterul poate să devină inapt de a permite păstrarea unei sarcini, sau ovarele pot să nu-și mai desfășoare activitatea hormonală normală. Tot o situație în care un organ încetează să funcționeze credem că poate fi considerată și situația în care avortul a dus la obstrucția postinflamatorie a trompelor uterine, caz care poate genera sterilitate. Credem că și incontinența colului consecutivă unui avort se încadrează tot în această categorie. Atunci când unul dintre organele din cadrul aparatului reproducător încetează să funcționeze, de obicei urmarea este pierderea aptitudinii de procreare.

Dacă funcția poate fi restabilită prin tratamente medicale, apreciem că nu se va reține forma agravată constând în întreruperea cursului sarcinii ce a dus la infirmitatea femeii însărcinate.

Totuși, urmarea se poate înscrie tot în sfera consecințelor din art. 201 alin. (3), ipoteza 1, C. pen., cu referire la art. 194 alin (1) lit. b) C. pen., dacă simt necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Consider că, dacă funcția încetează doar parțial, se poate considera că este vorba tot despre o infirmitate.

Credem că pot apărea unele probleme de interpretare în cazul infirmităților psihice. Apreciem că stabilirea caracterului de infirmitate al unei afecțiuni psihice este independentă de faptul că respectiva afecțiune psihică poate fi controlată prin utilizarea unor medicamente. Aceasta, deoarece afecțiunile psihice, de cele mai multe ori, marchează pe viață persoana în cauză, chiar dacă se pot estompa în timp. Oricum, dacă nu se reține ca infirmitate o afecțiune psihică, tot se poate reține forma agravată din art. 201 alin. (3) C. pen., dacă este necesar un tratament medical pe o perioadă mai mare de 90 de zile.

Consecința constând în provocarea de leziuni traumatice sau afectarea sănătății care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale

Practica ne arată că manoperele abortive pot produce leziuni grave ale organelor genitale interne sau complicații septice, care necesită acordarea de îngrijiri medicale o perioadă îndelungată, care poate depăși 90 de zile. Pentru reținerea acestei agravante, contează doar numărul de zile de îngrijiri medicale. Nu interesează alte aspecte, precum faptul că persoana în cauză a efectuat deplasări ori s-a prezentat la locul de muncă. De asemenea, nu interesează dacă tratamentul a fost aplicat cu întârziere, cu excepția situației în care în mod intenționat victima a întârziat aplicarea tratamentului, pentru a obține un număr cât mai mare de zile de îngrijiri medicale.

Urmând anumite decizii din practica judiciară, s-ar părea că în această formă ar putea fi încadrată și transmiterea unei boli incurabile în urma manoperelor abortive (de exemplu, atunci când instrumentele folosite nu au fost sterile, transmițându-se virusul HIV).

Totuși, considerăm că o asemenea situație ar trebui considerată infirmitate. Susținerea se bazează pe faptul că infirmitatea este definită în literatura juridică drept starea anormală de inferioritate în care este pusă o persoană, atât față de celelalte persoane, cât și față de propria sa stare anterioară săvârșirii faptei. De aceea, apreciem că dobândirea unei boli incurabile semnifică mai mult decât situația în care simt necesare peste 90 de zile de îngrijiri medicale.

O boală incurabilă afectează permanent viața unei persoane, obligând-o la un tratament medical continuu. De altfel, se referă la situația în care sunt necesare 90 de zile de îngrijiri (medicale pentru vindecare, or, o boală incurabilă se caracterizează prin imposibilitatea vindecării). Faptul că o boală incurabilă poate fi ținută sub control prin tratament medical nu înseamnă vindecare.

Persoana care are o asemenea boală incurabilă este categoric într-o stare de inferioritate, care constă în faptul că este afectată chiar calitatea vieții respectivei persoane, care trăiește, practic, sub spectrul bolii aceea, considerăm că dobândirea unei boli incurabile, ca urmare a realizării manoperelor abortive, reprezintă o infirmitate.

Consecința constând în provocarea unui prejudiciu estetic grav permanent

Această urmară este echivalenta formei pe care Codul penal anterior o denumea sluțire. Prejudiciul estetic grav permanent există atunci când s-a alterat aspectul fizic al unei persoane, în așa fel încât acest aspect devine neplăcut, ceea ce crează dificultăți majore persoanei în cauză, în ceea ce privește integralitatea sa socială și valorizarea propriei sale persoane.

Consecința constând în punerea în primejdie a vieții femeii însărcinate

Punerea înprimejdie a vieții femeii însărcinate, ca o consecință a întreruperii cursului sarcinii în mod ilegal, este o urmare plauzibilă, confirmată de multe situații din practica judiciară. Această formă agravată trebuie să fie delimitată de tentativa la omorul calificat, săvârșit asupra unei femei gravide, prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen.

Diferența constă în faptul că, la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii, punerea în primejdie a vieții femeii însărcinate reprezintă o consecință din culpă care se produce consecutiv realizării cu intenție a manoperelor abortive, în timp ce omorul calificat presupune intenția de ucidere a femeii gravide, intenție care nu se finalizează.

Întreruperea ilegală a cursului sarcinii ce are ca urmare moartea femeii însărcinate.

Urmarea imediată a infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii poate consta, în forma agravată din art. 201 alin. (3), și în moartea femeii însărcinate. Această consecință mai gravă este imputabilă făptuitorului în baza culpei, iar pe ansamblul faptic infracțiunea se
caracterizează prin praeterintenție. Moartea femeii însărcinate se produce, în această ipoteză, din cauza unor complicații ce apar în urma manoperelor abortive.

Complicațiile pot avea forme variate, în funcție de manopera abortivă utilizată, dar și în funcție de condițiile propriu-zise de realizare, cum ar fi igiena locului unde se realizează avortul sau abilitățile persoanei care realizează manevrele abortive. Aceste complicații pot consta în: embolii gazoase; perforații uterine simple sau asociate cu perforații, ruperi sau smulgeri ale organelor din bazin; intoxicații în urma ingerării substanțelor toxice sau în urma spălăturilor cu substanțe chimice; peritonite acute generalizate septice, cu stafilococ sau putridă; septicemii și piemii cu streptococ, bacilul anaerob perfringens, colibacil, stafilococ, enterococ, gonococ, bacilul tetanic; endocardită septicemică tardivă; cangrene, infarct și abces uterin, care duc la dezvoltarea unor toxi infecții generalizate; insuficiență hepatică, renală sau mixtă.

Apariția urmărilor grave ale avortului este mai facilă în cazul săvârșirii în mod ilegal a avortului, deoarece săvârșirea ilegală implică, de cele mai multe ori, condiții precare și lipsă de igienă. Totuși, ținem să precizăm că asemenea urmări se pot produce chiar și în urma unui avort săvârșit în condiții de legalitate.

Un aspect particular al agravantei constând în moartea femeii privește stabilirea raportului de cauzalitate. În practică s-a decis că este irelevant dacă moartea femeii s-a produs exclusiv în urma manoperelor abortive sau dacă au contribuit și alți factori, neimputabili făptuitorului. De exemplu, faptul că femeia care a avortat nu a mers imediat la spital, deși s-a simțit rău, nu înlătură raportul de cauzalitate dintre acțiunea făptuitorului și moartea femeii.

În cazul în care există intenție atât în privința realizării avortului, cât și în privința uciderii femeii însărcinate, se va reține concurs între întreruperea cursului sarcinii, în forma din alin. (1) sau alin. (2) al art. 201, și omor, eventual omor calificat, dar în altă formă decât omorul calificat săvârșit asupra unei femei gravide (art. 189 afin. (1) lit. g) C. pen.].

În ceea ce privește forma infracțiunii de omor cu care întreruperea cursului sarcinii poate intra în concurs, considerăm că, în funcție de cazul concret, s-ar putea reține un concurs cu un omor calificat săvârșit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.], deoarece manoperele abortive, atunci când nu se are în vedere protejarea femeii, pot fi deosebit de violente și dureroase. În acest caz, forma de vinovăție pentru fapta de omor va fi, în funcție de situația concretă, intenția indirectă (dacă doar se acceptă moartea femeii) sau intenția directă. Dacă intenția este directă, este posibil ca, în funcție de situația concretă, fapta să constituie doar omor calificat, săvârșit asupra unei femei gravide. De exemplu, dacă acțiunea de ucidere se îndreaptă direct asupra femeii însărcinate (o lovitură cu cuțitul în inimă), atunci fapta va constitui omor calificat, săvârșit asupra unei femei gravide.

Pe cazul concret, dacă se dorește uciderea femeii însărcinate pentru a ascunde întreruperea ilegală a cursului sarcinii, s-a apreciat în literatura de specialitate că se va putea reține un concurs cu omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni.

Dacă făptuitorul realizează manoperele abortive într-o manieră ce arată că cel puțin acceptă drept consecință moartea femeii (ceea ce arată cel puțin intenția indirectă pentru fapta de omor), dar totuși femeia supraviețuiește, se va reține concurs între întreruperea cursului sarcinii și tentativă de omor [simplu sau calificat, dar în altă formă decât omorul calificat săvârșit asupra unei femei gravide – art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen.]. De exemplu, ne putem imagina că făptuitorul secționează abdomenul femeii și smulge fătul din corpul mamei.

Dacă femeia este ucisă, după care se extrage fătul viu din corpul acesteia, iar fătul moare imediat, pentru că nu era viabil (are mai puțin de douăzeci și patru de săptămâni), apreciem că există o singură infracțiune, cea de omor calificat, săvârșit asupra unei femei gravide Nu se poate reține concurs cu întreruperea cursului sarcinii, deoarece cursul sarcinii a fost deja întrerupt prin uciderea femeii.

Dacă femeia este ucisă, după care se extrage fătul viu din corpul acesteia, fătul fiind viabil (are peste douăzeci și patru de săptămâni), iar făptuitorul îl ucide, credem că ar trebui să se rețină un omor calificat, săvârșit asupra a două sau mai multe persoane.

Dacă, deși femeia însărcinată este ucisă, fătul este salvat, se pune problema dacă subzistă cauza de agravare din art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen. (omorul calificat săvârșit asupra unei femei gravide). Apreciez că forma agravată se menține, deoarece credem că legiuitorul a avut în vedere nu o sumă aritmetică a valorilor vizate (viața femeii plus viața fătului), ci periculozitatea sporită a făptuitorului, care a acceptat și posibilitatea suprimării vieții produsului de concepție.

În plus, legiuitorul nu condiționează reținerea acestei forme de suprimarea vieții fătului, ci doar de ipoteza că victima este o femeie gravidă.

2.5. Tentativa. Aspecte din practica judiciară

Actele de pregătire sunt posibile, dar nu sunt incriminate..

Tentativa este posibilă și se pedepsește. Conform art. 201 alin. (5) C. pen., tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește. Conform dispozițiilor generale ale dreptului penal referitoare la tentativă, prevăzute de art. 32 alin. (1) C. pen., tentativa la infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii există atunci când este pusă în executare intenția de a săvârși infracțiunea, executare ce a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul. De exemplu, avem tentativă la această infracțiune în ipoteza în care autorul este surprins în timp ce se pregătea să perforeze membranele fetale cu un instrument ascuțit sau în timp ce se pregătea să administreze femeii însărcinate o injecție transabdominală.

În privința formei agravate prevăzută de art. 201 alin. (3) C. pen., nu este posibilă tentativa raportată la întreaga infracțiune praeterintenționată. În schimb, este posibil ca fapta de avort să rămână la stadiul de tentativă, dar manoperele abortive să producă vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate.

Se impune a mai preciza că, în Codul penal în vigoare înainte de anul 1938 nu se prevedea nimic în legătură cu sancționarea tentativei de avort. Manoperele abortive care nu reușeau să ducă la avort, dar care provocau vătămarea sănătății sau moartea femeii însărcinate erau sancționate ca infracțiuni de lovire sau de vătămare corporală, cu intenție ori din culpă, sau ca ucidere din culpă.

2.6. Consumare

Fiind o infracțiune de rezultat (sau materială), infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii se consumă în momentul în care se produce rezultatul material cerut de lege, și anume întreruperea cursului sarcinii.

În ceea ce privește sensul expresiei „întreruperea cursului sarcinii”, acesta trebuie înțeles ca desemnând mai multe ipoteze. Astfel, întreruperea cursului sarcinii există nu doar atunci când fătul mort este expulzat, ci și atunci când fătul este ucis, dar nu este expulzat.

De asemenea, apreciem că infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii există și atunci când este expulzat un făt viu, care, nefiind viabil, moare ulterior expulziei. În această ultimă ipoteză, nu credem că se poate pune în discuție o altă încadrare juridică a faptei, deoarece moartea fătului este exclusiv datorată faptului că s-a întrerupt prematur cursul firesc al sarcinii, fătul nefiind încă suficient format pentru a supraviețui în afara corpului mamei.â

În modalitatea formelor agravate din art. 201 alin. (3), infracțiunea se consumă atunci când se produce rezultatul mai grav, imputabil în baza culpei, și anume vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate.

2.7. Despre posibilitatea de săvârșire a faptei în formă continuată

Având în vedere viziunea consacrată de noul Cod penal asupra infracțiunii continuate, credem că nu pot fi întrunite condițiile pentru reținerea infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii în formă continuată.

Aceasta, deoarece, în afara condițiilor stabilite de Codul penal anterior și care își păstrează valabilitatea, noul Cod penal cere, în plus, condiția unității de subiect pasiv.

Or, înseamnă că, pentru a reține, ipotetic, forma continuată a infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, ar trebui ca manoperele abortive să se efectueze asupra aceleiași femei. însă, după ce se realizează un avort, trebuie să treacă o perioadă de timp până când femeia să poată rămâne însărcinată.

După acest moment, trebuie să treacă încă cel puțin câteva săptămâni (teoretic, minimum două săptămâni, dar practic perioada este mai lungă) până când femeia să poată să-și dea seama că este iarăși însărcinată. Credem că intervalul de timp care ar trebui să treacă până a se efectua iarăși manopere abortive asupra aceleiași femei este suficient de mare încât să nu poată exista unitatea rezoluției infracționale, ceea ce exclude reținerea formei continuate.

De asemenea, apreciem că apariția unei sarcini nedorite nu este o certitudine, care să evidențieze o rezoluție infracțională unică. Din aceste motive, actele de întrerupere ilegală a cursului sarcinii săvârșite asupra aceleiași femei, cu privire la sarcini diferite, reprezintă un concurs.

Pentru ipoteza în care se realizează mai multe operațiuni abortive asupra aceleiași sarcini a unei femei, chiar repetate la interval de câteva zile, până la realizarea rezultatului constând în întreruperea cursului sarcinii, în practică s-a decis că acțiunile reprezintă o faptă unică de avort, nu o infracțiune continuată.

O problemă teoretică ar putea pune situația în care femeia are o sarcină multiplă. Dacă se realizează acte abortive care duc la eliminarea unui făt, iar ulterior femeia și-ar da seama că în continuare este însărcinată și apelează din nou la persoana care a realizat inițial manoperele abortive, s-ar putea pune întrebarea dacă fapta de a efectua noi manopere abortive asupra aceleiași sarcini multiple poate fi în formă continuată.

Aici există unitate de rezoluție, deoarece femeia, dorind să avorteze, a avut în vedere întreruperea cursului sarcinii, indiferent de numărul fetușilor. însă, în mod similar cu soluția din practică la care ne-am referit mai sus, apreciem că fapta reprezintă o infracțiune unică, deoarece, chiar dacă manoperele abortive sunt multiple, se întrerupe cursul unei singure sarcini.

Oricum, problema se pune doar teoretic, deoarece, așa cum am văzut, din moment ce se utilizează manopere abortive care au aptitudinea reală de a duce la avort, se declanșează o serie de mecanisme biologice care duc cu necesitate, în baza legilor naturale, la întreruperea cursului sarcinii.

Altfel spus, dacă sarcina este gemelară și se declanșează avortul, vor fi afectați ambii fetuși, nu doar unul dintre ei. Eventual, ar fi posibil ca, inițial, să fie eliminat un făt mort din uter, iar ulterior să se acționeze pentru eliminarea celui de al doilea, care nu a fost eliminat inițial – caz în care există, evident, o singură infracțiune, deoarece sarcina a fost, practic, întreruptă din momentul în care s-au efectuat inițial manoperele abortive.

2.8. Sancționare

Sancționarea infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii se face diferențiat, în funcție de formele infracționale comise în concret, precum și în funcție de persoana care săvârșește fapta.

Pentru forma din alin. (1) al art. 201, sancțiunea constă în pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

Codul penal anterior prevedea pentru forma infracțională analogă doar sancțiunea închisorii de la 6 luni la 3 ani, fără să prevadă alternativ pedeapsa amenzii. De asemenea, nu se prevedea nici pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Pentru forma din alin. (2) al art. 201, când fapta se săvârșește în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate, sancțiunea este pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. Codul penal anterior prevedea același regim sancționator pentru forma infracțională analogă.

În ceea ce privește formele agravate, pentru situația în care faptele prevăzute în alin. (1) și (2) duc la vătămarea corporală a femeii, sancțiunea este pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, regim similar cu cel al reglementării anterioare [art. 201 alin. (3) C. pen., ipoteza I].

Dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, sancțiunea este pedeapsa închisorii de la 6 la 12 ani și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi [art. 201 alin. (3) C. pen., ipoteza a II-a]. Codul penal anterior prevedea pentru această formă infracțională pedeapsa închisorii de la 5 la 15 ani. Valoarea mai mare a maximului special în vechea reglementare face ca legea nouă să fie mai favorabilă sub acest aspect.

Articolul 201, în alin. (4), prevede un tip diferit de sancționare care se aplică atunci când fapta este săvârșită de către un medic. Indiferent că fapta se încadrează în alin. (1), alin. (2) sau alin. (3), dacă un medic este cel care săvârșește fapta, pe lângă pedeapsa închisorii se va aplica și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării profesiei de medic.

Sub acest aspect, legea penală anterioară era mai favorabilă, deoarece această pedeapsă complementară se aplica medicului doar dacă fapta de avort era săvârșită în formele infracționale analoge celor prevăzute acum de alin. (2) și (3) ale art. 201 C. pen., nu și dacă fapta se încadra în forma analogă celei prevăzute de dispozițiile art. 201 alin. (1) C. pen.

Alineatul (7) al art. 201 prevede o cauză specială de nepedepsire care se aplică femeii însărcinate care își întrerupe cursul sarcinii. Așa cum am arătat atunci când am prezentat aspectele legate de subiectul activ al infracțiunii, această prevedere expresă consacră teza incriminării faptei de întrerupere a cursului sarcinii de către femeia însărcinată.

Conform art 201 alin. (5), tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) și (2) se pedepsește. Pentru formele din alin. (1) și (2) ale art. 201 sancționarea tentativei nu ridică probleme de interpretare, aplicându-se dispozițiile din art. 33 alin. (2) C. pen., conform cărora tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate.

În ceea ce privește infracțiunea complexă prevăzută de alin. (3) al art. 201, în situația în care se produce doar rezultatul mai grav al acțiunii secundare (vătămarea corporală sau moartea femeii însărcinate), în lumina art. 39 alin. (3) C. pen. pare a nu exista nicio problemă practică.

Aceasta, deoarece art. 36 alin. (3) prevede: „Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată”.

Aceasta înseamnă că, dacă fapta de întrerupere a cursului sarcinii nu își produce efectul intenționat și se produce, din culpă, doar rezultatul constând în vătămarea corporală sau moartea femeii, sancțiunea va fi cea prevăzută de alin. (3) al art. 201 pentru infracțiunea consumată.

CAPITOLUL III
INCRIMINAREA AVORTULUI ÎN LEGISLAȚIILE PENALE MODERNE

3.1. State care nu au restricții legislative în materie de avort

Reglementarea avortului în Canada

Regimul actual al avortului în Canada a fost determinat de decizia pronunțată de Curtea Supremă canadiană într-un proces din 1988, îndreptat împotriva medicului Henry Morgentaler, acuzat că ar realiza în mod ilegal avorturi în clinica sa privată.

Curtea, cu o majoritate de 5 la 2, l-a achitat pe Morgentaler, considerând că interzicerea avorturilor era o încălcare a Cartei Canadiene a Drepturilor și Libertăților, deci o încălcare a Constituției canadiene, aducându-se atingere dreptului femeilor la securitate personală. Astfel, au fost abrogate dispozițiile din Codul penal care incriminau avortul și s-a consacrat statutul actual al avortului în Canada, caracterizat de lipsa oricărei restricții referitoare la realizarea avortului.

Canada mai cunoscuse anterior situații în care instanțele au achitat persoane acuzate de realizarea ilegală a avorturilor. într-un proces din secolul XIX, medicul Emily Stowe (una dintre primele femei medic din Canada) a fost acuzată că a încercat să provoace un avort, fapt care în final a dus la moartea femeii însărcinate. Prin acest proces se dorea crearea unui exemplu care să descurajeze provocarea ilegală a avortului. Stowe a fost însă achitată, fapt mai rar întâlnit în procesele cu referire la avort din secolul XIX.

Un alt caz important cu implicații în legislația canadiană referitoare la avort este cazul Tremblay vs. Daigle (din 1989). în speță, tatăl fătului a încercat să obțină un ordin judecătoresc prin care îi era interzis mamei să avorteze. Argumentul principal al tatălui a fost că fătul are un drept la viață, care trebuie protejat. Reclamantul s-a bazat si pe faptul că în Codul civil este recunoscut un statut juridic al fătului. In plus, s-a ullrmat că fiecare om, deci și tatăl, are un drept de a-și proteja urmașii, chiar și când aceștia sunt doar potențiali.

Curtea Supremă, consecventă cu decizia sa anterioară, a arătat că fătul nu poate fi considerat o persoană în sensul Constituției canadiene și, prin urmare, nu are un drept la viață. Curtea a respins și argumentul bazat pe dispozițiile Codului civil, motivând decizia prin faptul că legea civilă recunoaște statutul juridic al fătului, nu și calitatea sa de ființă umană cu drepturi depline.

S-a arătat că prevederile Codului civil privind fătul au pornit de la o necesitate practică, fiind, de fapt, o ficțiune a legii civile. De asemenea, Curtea a afirmat că doar femeia însărcinată are dreptul de a decide dacă păstrează sau nu copilul, tatăl neavând niciun drept în această privință.

Astfel, în Canada, în prezent, avortul este, practic, permis fără vreo restricție. Singura condiție este ca avortul să fie realizat de către un medic autorizat. Guvernul Canadei a încercat să înlocuiască dispozițiile abrogate din Codul penal, dar nu s-a reușit obținerea unei majorități în Parlament pentru ca proiectele legislative să fie adoptate.

Din cauza faptului că, la nivel federal, avortul nu este reglementat în mod expres, printr-o lege care să stabilească un cadru de realizare a avortului, diferite provincii ale țării au încercat să impună propria lor „viziune” în privința avortului. în mod constant însă, Curtea Supremă a Canadei a decis că domeniul de reglementare a avortului este unul strict de drept penal, unde singurul abilitat să decidă este Guvernul canadian. Orice posibilă intervenție a provinciilor trebuie să se limiteze strict la reglementări privind sănătatea sau altă chestiune unde acestea au competență, fără a avea niciun impact cu privire la limitele de realizare a avortului, așa cum sunt ele văzute la nivel statal. Iar viziunea statului canadian, așa cum am văzut, este extrem de largă.

Totuși, provinciile canadiene nu furnizează finanțare pentru toate avorturile realizate, limitând astfel libertatea avortului, afirmată la nivel statal.

3.2. State care interzic în mod absolut avortul

Reglementarea avortului în Chile

Chile este una dintre țările în care avortul este interzis în toate circumstanțele. Reglementarea provocării avortului se face prin art. 342-345 din Codul penal al statului Chile, în vigoare din 1874. Codul interzice avorturile realizate cu rea-intenție.

O asemenea interdicție poate fi supusă unor interpretări diferite. Într-un prim sens, ea poate fi interpretată ca o interdicție absolută, deoarece se poate afirma, la modul general, că toate avorturile se realizează cu rea-intenție față de făt. în altă interpretare, se poate considera că formularea codului permite provocarea unui avort, atunci când nu se realizează cu rea-intenție, adică atunci când legitimitatea unui alt scop decât cel al provocării avortului depășește răul produs asupra fătului.

Acest al doilea sens a fost considerat mult timp ca fiind cel avut în vedere de autorii Codului penal, fiind permis avortul atunci când era considerat necesar pentru a salva viața mamei.

În 1989, președintele Augusto Pinochet înlătură însă și această unică excepție, avortul fiind interzis în toate cazurile. Pentru a se justifica interdicția absolută a avortului, guvernul chilian s-a prevalat de realizările medicinei moderne, afirmându-se că nu mai este necesar avortul pentru a fi salvată viața unei femei însărcinate.

Astfel, în prezent, în Chile, avortul este interzis în toate cazurile. în ciuda prevederilor legislative, în Chile numărul avorturilor ilegale este destul de ridicat. Totuși, există foarte puține cazuri în care cei care realizează avorturi ilegale sunt urmăriți penal și sancționați. Una dintre cauzele acestei situații este existența unei condiții de ordin procedural, de care depinde punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Astfel, este necesar să existe probe fizice care să ateste existența unui avort (de exemplu, un traumatism al organelor interne ale femeii despre care se presupune că a făcut avort). Numărul mare al avorturilor a dus la creșterea numărului îmbolnăvirilor datorate condițiilor neigienice în care se realizează avorturile, inclusiv la creșterea numărului de decese datorate avorturilor.

Guvernul din Chile a căutat soluții pentru scăderea numărului de îmbolnăviri și decese cauzate de avort, neluând însă în considerare o eventuală legalizare, chiar limitată, a provocării avortului. Soluția a fost instituirea unui sistem solid de consiliere în domeniul planificării familiale. Ca urmare a acestui sistem, implementat la mijlocul anilor ’60 ai secolului XX, mortalitatea cauzată de avorturi a scăzut foarte mult. Astfel, între anii 1964-1979, decesele provocate de avorturi au scăzut de la 118 la 24, la 100.000 de nașteri. Concomitent, a scăzut însă și natalitatea.

Serviciile de consiliere în domeniul planificării familiale se adresează în special femeilor căsătorite. Accesul tinerilor la consilierea în probleme de natură sexuală este în continuare un subiect controversat în Chile. în 1996, Ministerul Sănătății din Chile a implementat un program de educație sexuală, în ciuda protestelor vehemente ale conservatorilor. Educația sexuală nu este însă dublată de un sistem de asistență medicală în probleme de natură sexuală.

Un alt aspect care are un impact important în privința sănătății reproducerii în Chile este privatizarea sistemului sanitar, care face ca pătura săracă a populației să aibă acces din ce în ce mai greu la serviciile de planificare familială.

Reglementarea avortului în El Salvador

În El Salvador, începând cu anul 1997, avortul este interzis în toate cazurile, chiar și în ipoteza în care medicul ar stabili că avortul este necesar pentru a salva viața femeii însărcinate.

În ultimii ani, guvernul și-a reîntărit politica antiavort ori de câte ori a avut ocazia. Astfel, dispozițiile din Codul penal referitoare la avort au fost scoase din capitolul în care fuseseră incluse inițial, intitulat Infracțiuni contra corpului uman, și incluse într-un nou capitol, intitulat Infracțiuni contra vieții în formare. în același timp, Constituția a fost revizuită, prevă- zându-se expres că ființele umane sunt recunoscute ca atare din momentul concepției. Situația actuală a legislației a fost consacrată prin Codul penal din 1997. Singurul caz în care provocarea avortului nu este sancționată este cel în care femeia însărcinată, din neglijență, își provoacă avortul.

În ciuda interdicțiilor impuse, sau poate tocmai datorită acestor interdicții, numărul avorturilor nu a scăzut în El Salvador. Au crescut și problemele provocate de avorturile ilegale, inclusiv numărul deceselor femeilor însărcinate.

Încercându-se o compensare pentru caracterul drastic al legislației, încă din 1960 guvernul oferă servicii de planificare familială, încurajându-se folosirea metodelor contraceptive. Se estimează însă că doar puțin peste 50% dintre femeile aflate la vârsta reproducerii folosesc mijloace contraceptive, iar dintre aceste mijloace, sterilizarea este cea mai răspândită, având o proporție de aproximativ 63%.

Reglementarea avortului în Nicaragua

Nicaragua este unul dintre statele în care avortul este interzis total. Situația legislativă actuală a fost instituită în anul 2006. Până atunci, era permis avortul denumit „terapeutic”, însă doar în condiții foarte restrictive, și anume în cazul în care trei doctori stabileau „în mod științific” faptul că avortul era necesar. Nu se preciza însă în ce cazuri avortul trebuia considerat „necesar”. S-a considerat că avortul realizat pentru a salva viața mamei era un astfel de avort „terapeutic”. De asemenea, putea fi permis avortul și în cazul în care sarcina era rezultatul unui viol. în prezent, nu mai sunt admise asemenea excepții de la regula că avortul este interzis.

Guvernul din Nicaragua a instituit un sistem de consiliere în domeniul domeniul planificării familiale, încercând să contracareze caracterul foarte restrictiv al dispozițiilor privind avortul. Primele încercări de consiliere, din a doua jumătate a deceniului al șaptelea din secolul Irecut, au fost slab organizate și fără un impact prea mare. De fapt, până în anul 1989, cel mai important rol în consilierea familială l-au avut organizațiile nonguvernamentale.

În deceniul al nouălea al secolului trecut, a devenit din ce în ce mai clar că trebuie luate măsuri energice pentru a opri avorturile ilegale. Aproximativ 45% din totalul femeilor care se internau în spitalele de obstetrică-ginecologie aveau probleme cauzate de avorturile ilegal efectuate. Mai mult, deși cifra estimată a avorturilor (legale și ilegale) a rămas constantă, rata deceselor cauzate de avort a crescut, din cauza condițiilor improprii realizării avorturilor.

Una dintre soluțiile propuse a fost legalizarea avorturilor, soluție susținută de comunitatea medicală. Guvernul a refuzat însă să ia o asemenea măsură, realizând în schimb o implicare mai mare în consilierea populației în materie de planificare familială. începând cu anul 1989, Ministerul Sănătății furnizează aproximativ 30% din serviciile de asistență în domeniul reproducerii, prin aproximativ 900 de centre.

Restul se realizează prin organizații nonguvernamentale și prin sisteme private de informare. Rezultatul campaniilor de informare este unul foarte bun. Un studiu realizat în anii 1992-1993 arată că 97% din numărul femeilor aflate la vârsta fertilă cunoșteau cel puțin o metodă contraceptivă modernă. Un alt studiu, din 1998, arăta că 57% dintre femeile căsătorite, având între 15 și 49 de ani, foloseau o metodă contraceptivă.

În ciuda interdicțiilor, în anul 2002 s-au realizat în mod oficial șase avorturi considerate legale. Probabil acestea au fost realizate în baza dispozițiile dreptului penal privind starea de necesitate. Nu am găsit surse care să indice consemnări ale avorturilor legale după 2002. Se estimează că, anual, în Nicaragua se produc mai mult de 30.000 de avorturi ilegale.

3.3. State care au diferite grade de permisivitate în privința avortului

Reglementarea avortului în Germania

În Germania avortul este permis, practic, la simpla cerere a femeii însărcinate, în primele 12 săptămâni de sarcină., cu îndeplinirea unor condiții privind consilierea femeii însărcinate și respectarea perioadei de așteptare după consiliere, de trei zile.

Consilierea, realizată de profesioniști, are rolul de a-i atrage atenția femeii însărcinate asupra dreptului la viață pe care îl are fătul, iar perioada de așteptare este menită să-i ofere femeii însărcinate suficient timp pentru a medita asupra hotărârii de a face avort. Serviciul de consultanță urmărește, în primul rând, protejarea produsului de concepție, astfel încât persoanele ce oferă consultanță vor încuraja mama să poarte sarcina până la capăt. Practic, acești consultanți vor atrage atenția femeii însărcinate că avortul ar trebui făcut, în afara unor motive terapeutice, doar atunci când nașterea unui copil ar fi pentru mamă o povară atât de grea, încât se depășește limita rezonabilă a sacrificiului.

Este sancționată persoana care, având atribuția de a consilia femeile însărcinate, dă sfaturi de întrerupere a sarcinii, chiar în situații așa-numite de conflict. Doctorul abilitat să efectueze avortul (singurul care poate realiza un avort în condiții legale) nu poate face acest lucru decât pe baza actului eliberat de consilieri, în care să se ateste că femeia în cauză a fost consiliată cu cel puțin trei zile înaintea începerii procedurilor abortive.

Dacă nu sunt întrunite aceste condiții, orice faptă a vreunei persoane, inclusiv a femeii însărcinate, prin care se urmărește întreruperea sarcinii, este incriminată și sancționată. 0 prevedere originală a legislației germane prevede că nu au semnificație penală actele abortive ale căror efecte s-au produs înainte de fixarea embrionului pe peretele uterului. Pedeapsa pentru infracțiunea de provocare ilegală a avortului în forma simplă este închisoare de până la trei ani sau amendă.

Costul procedurii de avort nu este suportat de stat decât în ipoteza în care femeia are venituri foarte mici. Incriminările cu privire la avort includ sancționarea persoanei care constrânge femeia însărcinată să avorteze, inclusiv prin amenințarea cu încetarea furnizării unor venituri legal cuvenite femeii în cauză. în cazuri excepționale, în care există un pericol grav din punct de vedere medical, avortul este permis după primele 12 săptămâni.

Avortul a fost ilegal în Germania până la începutul secolului XX. în timpul Republicii de la Weimar (1918-1933) a crescut numărul celor care susțineau că avortul ar trebui legalizat.

Celor care susțineau necesitatea avortului ca opțiune democratică li se opuneau cei care, plecând de la declinul demografic al Germaniei, susțineau că trebuie luate toate măsurile pentru a crește populația, inclusiv păstrarea interdicției de a avorta. În 1926, ca un compromis între cele două opinii, avortul a fost legalizat, însă doar în situații extreme, și anume atunci când păstrarea sarcinii ar fi pus în pericol grav viața mamei. în același timp, a fost redusă pedeapsa maximă pentru avort, stabilindu-se ca sancțiune închisoarea de la o zi la maximum 3 luni, plus o mică amendă. Totuși, avortul rămâne, în principiu, ilegal. Realitatea era însă că se realizau foarte multe avorturi. Se consideră că, în perioada crizei economice de la începutul anilor ’30 ai secolului trecut, numărul avorturilor depășea numărul nașterilor.

Evoluția ulterioară a politicii avorturilor în Germania stă sub semnul politicii de eugenie.

Precizăm faptul că, în ciuda aparențelor, eugenia și consecințele ei nu au fost promovate doar de naziști. Anterior venirii lui Hitler la conducerea Germaniei, în 1932, „democraticii” cetățeni ai Republicii de la Weimar au promovat ideea de eugenie. Au fost înființate numeroase societăți, precum Liga Națională pentru Controlul Nașterilor, Sterilizare, Eugenie și Igienă Sexuală, care promovau înlăturarea „formelor de viață nepotrivite”.

Ideea de purificare a rasei umane prin controlul reproducerilor a fost luată în considerare chiar la nivel de stat. în 1928, la Departamentul de Stat privind sănătatea s-au desfășurat o serie de ședințe secrete, la care au participat gânditori proeminenți ai Germaniei, în care s-a discutat posibilitatea sterilizării și chiar a uciderii unui număr de persoane cu dizabilități psihice. în 1932, în cadrul Consiliului Prusac se afirma ideea că umanitatea ar fi fost scutită de multă suferință dacă „oamenii inferiori” n-ar fi existat.

Bazele eugeniei au fost puse în Statele Unite ale Americii, stat care este considerat promotorul democrației. în 1910 a fost înființat în Statele Unite ale Americii primul Institut științific de cercetări eugenice, în 1923 a fost înființată Societatea Americană de Eugenie, iar la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut ideile eugenice erau promovate chiar în manualele de liceu.

Totuși, marea diferență între ideile de eugenie din SUA, respectiv Republica de la Weimar, și cele promovate de naziști, constă în faptul că primele două nu aveau concepția de eugenie pe motive rasiale. Se considera doar că cei „nepotriviți”, a căror proliferare trebuie stopată, sunt cei săraci, alcoolicii, infractorii sau cei ce prezentau diferite boli, fizice sau psihice.

Politica nazistă în privința avortului va sta sub semnul eugeniei. în primul an de la venirea la putere (1933), naziștii au readus reglementarea avortului la starea dinaintea liberalizărilor din perioada Weimar, crescând și sancțiunile pentru avort. în 1937 s-a ajuns chiar la pedeapsa cu moartea. Interdicțiile vizau însă, în primul rând, cetățenii germani. Măsura aceasta nu avea neapărat o justificare de natură morală, dat fiind că Germania avea nevoie de o creștere a numărului de cetățeni, în special băieți, pentru a participa la acțiunile militare viitoare.

În același timp însă se realizau avorturi, împotriva voinței femeilor însărcinate sau a familiilor acestora, în rândul populațiilor considerate„indezirabile”. Naziștii au încercat să creeze o bază legală solidă pentru asemenea măsuri. În 1934, Curtea privind Sănătatea Ereditară, din Hamburg, a pronunțat o decizie care, în esență, permitea avortul din motive de „sănătate rasială”. în motivarea deciziei, curtea face referire la o Decizie a Curții Supreme din timpul Democrației Weimar, care permitea avortul din motive de necesitate medicală.

În paralel, a fost permisă sterilizarea, inițial ca măsură ulterioară avortului realizat din motive rasiale. Teoretic, această sterilizare se făcea doar cu acordul femeii care avortase, dar practic, aceasta se realiza fără acordul ei în marea majoritate a cazurilor. în ceea ce privește sterilizarea, naziștii au acționat chiar de la 6 luni din momentul venirii la putere, promovând sterilizarea pentru a preveni „defecte congenitale”. în stabilirea persoanelor care trebuiau să „beneficieze” de sterilizare, naziștii au utilizat atât criteriul eugenie, cât și rapoarte ale centrelor de consiliere în materie de sexualitate și căsătorie, realizate înainte de venirea lor la putere.

Așadar, naziștii au legalizat avortul, însă doar pentru o parte a populației, cea considerată „indezirabilă”.

Practic, Germania hitleristă a folosit politica avortului ca pe o armă împotriva persoanelor care nu corespundeau cerințelor „ideale”. în 1938 guvernul german chiar a anunțat că evreii pot avorta fără nicio restricție, întrucât acest lucru nu poate fi decât în beneficiul poporului german.

Politica avorturilor promovată de naziști nu și-a limitat efectele doar pe teritoriul Germaniei. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naziștii au folosit avortul și sterilizarea pentru a „păstra” femeile din țările ocupate pentru muncă, precum și pentru a diminua reproducerea populației acestor țări. în special popoarele de origine slavă au fost vizate de aceste practici.

După cel de-al Doilea Război Mondial, avortul a rămas, în principiu, ilegal, atât în Germania Federală, cât și în Germania Democrată. Cele două state au păstrat amândouă, inițial, situația din 1927, adică permiteau avortul doar în situația în care sarcina reprezenta o amenințare pentru viața mamei. Condițiile restrictive cu privire la avort au determinat multe femei germane să meargă în alte țări, unde regulile privind avortul erau mai permisive, pentru a avorta (în special în Olanda). începând cu anul 1950, Germania Democrată a început să se diferențieze de Germania Federală în privința avortului, stabilindu-se și alte cazuri în care avortul era permis.

Anii ’70 ai secolului trecut au adus o accelerare a mișcărilor proavort la nivel internațional, cu efecte pe plan legislativ. în 1973, Curtea Supremă a SUA pronunță decizia în cazul Roe vs. Wade, stabilindu-se că o femeie poate să avorteze, la simpla cerere, oricând pe perioada sarcinii, până în momentul în care fătul devine viabil. Legislațiile multor țări încep să relaxeze foarte mult politica avorturilor, influențate de această decizie. în 1972, Germania Democrată a legalizat avortul la simpla cerere până la 12 săptămâni de sarcină. Germania Federală a legalizat, de asemenea, avortul la simpla cerere, în 1974. în acest context, Curtea Constituțională a Germaniei Federale adoptă o decizie care poate fi considerată contrară celei pronunțate în cazul Roe vs. Wade. Decizia stabilea că avortul este împotriva prevederilor constituționale în legătură cu drepturile omului. Curtea Constituțională considera că fătul are un drept la viață, echivalent cu dreptul la viață al oricărei persoane. De asemenea, Curtea stabilește că dreptul la viață implică o obligație a statului de a proteja viața, chiar și înainte de naștere, avortul fiind considerat echivalentul unui omor. în plus, Curtea afirmă că statul trebuie să facă toate eforturile necesare pentru a împiedica efectuarea unui avort, accentul fiind așadar pe prevenție, nu pe sancționare.

În contextul internațional de liberalizare a politicii privind avortul, decizia Curții Constituționale vest-germane poate părea ciudată, însă există un motiv puternic fundamentat pentru o asemenea atitudine. Marcați de trecutul destul de recent al Germaniei naziste, în care valorile fundamental-umane, inclusiv dreptul la viață, fuseseră profund disprețuite, germanii încercau cumva să contracareze ororile naziste, arătând că prețuiesc la un înalt nivel viața oricărei persoane, indiferent de rasă sau etnie. Pe aceeași linie se include și abolirea pedepsei cu moartea.

Reglementarea avortului în Franța

În Franța avortul este permis, la simpla cerere, până la 12 săptămâni de sarcină.

După 12 săptămâni de sarcină, avortul este permis doar în ipoteza, confirmată de doi medici, în care sarcina reprezintă un grav pericol pentru viața femeii însărcinate sau pentru sănătatea fizică ori psihică a acesteia, sau dacă există riscul ca nou-născutul să sufere de o boală gravă. În ceea ce privește riscul referitor la existența unor deficiențe ale fătului, din 1994 se cere un diagnostic pluridisciplinar, care să ateste faptul că malformațiile sau bolile fătului sunt
într-adevăr grave, incompatibile cu o viață normală. Minorele sub 16 ani, pentru a putea avorta, nu au nevoie de acordul părinților, dar trebuie să fie însoțite de un adult, după libera lor alegere.

În cazul avortului la simpla cerere, când sarcina se află încă în limita de 12 săptămâni, avortul nu se realizează decât cu condiția ca femeia însărcinată să beneficieze de consiliere. în plus, avortul nu se va realiza mai devreme de trecerea unei săptămâni din momentul în care prezumtiva mamă și-a manifestat dorința de a avorta. Astfel, se urmărește ca decizia de a realiza un avort să nu fie una spontană, ci o decizie pe care femeia însărcinată o ia după ce a analizat toate opțiunile posibile.

În prima parte a secolului XX, legislația privind avortul din Franța a stat sub semnul Codului Napoleonian din 1804, care a incriminat avortul. în timpul ocupației naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, avortul devine o infracțiune de maximă periculozitate, fiind sancționat cu pedeapsa capitală. Ultima execuție a avut loc în 1943. După război, a fost înlăturată pedeapsa cu moartea pentru efectuarea unui avort și au fost înființate instanțe specializate pentru judecarea cazurilor de avort.

După cel de-al Doilea Război Mondial, numărul avorturilor ilegale a crescut. în paralel, începând cu anul 1967, când Marea Britanie a legalizat avortul, din ce în ce mai multe franțuzoaice care doreau să avorteze călătoreau în Marea Britanie. În acest context, Franța a legalizat avortul în 1975.

O modificare importantă a legislației privind avortul în Franța s-a produs în 1993, ca răspuns la acțiunile activiștilor antiavort. Aceștia au organizat o campanie de „hărțuire” a spitalelor și a medicilor care realizau avorturi, încercând să descurajeze realizarea avorturilor. Ca urmare, în 1993, în Codul penal francez au fost introduse noi infracțiuni, care sancționează faptele prin care se împiedică accesul în clinicile și spitalele care realizează avorturi. Este sancționată și fapta de a împiedica ieșirea din asemenea instituții. Faptele incriminate pot fi realizate prin amenințare, prin orice act de intimidare, sau prin lipsire de libertate în mod ilegal. Infracțiunea subzistă chiar dacă faptele se îndreaptă asupra centrelor care oferă consiliere pentru femeile care doresc să avorteze. Instituțiile afectate (și nu doar persoanele fizice direct lezate) se pot constitui părți în procesele îndreptate împotriva agresorilor.

CAPITOLUL IV
JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN MATERIE DE AVORT

Cadrul problemei

Poziția Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de avort este foarte importantă. Practic, ceea ce hotărăște Curtea reprezintă ceea ce, într-un timp mai scurt sau mai lung, urmează să includă și statele semnatare ale Convenției europene a drepturilor omului (denumită în continuare Convenția) în legislația lor internă.

În materie de avort, problemele esențiale asupra cărora Curtea a fost chemată să se pronunțe se referă la următoarele aspecte:

dacă fătul are drept la viață, deci dacă i se aplică art. 2 din Convenție, care garantează dreptul la viață;

dacă femeia însărcinată are un drept de a avorta, mai mult sau mai puțin restricționat;

dacă, în cazul în care se recunoaște femeii însărcinate dreptul de a avorta, statul are anumite obligații pentru a asigura realizarea efectivă a acestui drept.

Chestiunea fundamentală rămâne însă stabilirea limitelor de aplicare a dreptului la viață. în funcție de răspunsul găsit la această întrebare, decurg în mod firesc răspunsuri la celelalte probleme pe care le ridică avortul. Una din cauzele statutului neclar al fătului provine din faptul că, în art. 2 din Convenție, nu se face nicio referire la momentul de la care începe protecția vieții. Iar excepțiile prevăzute în paragraful 2 al art. 2 nu se referă și la avort. în plus, deși Convenția prevede că „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”, nu se definește noțiunea de „persoană”.

De asemenea, Curtea a fost chemată să analizeze incidența altor articole ale Convenției în materia avortului, precum art. 3 (privind interzicerea torturii), art. 8 (privind dreptul la respectarea vieții private și de familie) sau art. 14 (privind interzicerea discriminării).

În cele ce urmează, voi analiza câteva hotărâri prin care Curtea s-a pronunțat asupra statutului pe care trebuie să-l aibă avortul sau asupra unor chestiuni strâns legate de problema avortului, cum ar fi dreptul la viață al fătului.

Cazul D. c. Irlandei

În situația de fapt dedusă Curții în acest caz, reclamanta, însărcinată cu gemeni, află că imul dintre fetuși a decedat, iar celălalt prezintă grave deficiențe. în consecință, decide să avorteze. Din cauza legislației extrem de restrictive a Irlandei, care permite avortul doar când viața femeii însărcinate este în pericol, reclamanta este nevoită să meargă în Marea Britanie pentru a avorta. Reclamanta invocă în special laptul că legislația Irlandei nu permite avortul atunci când fătul prezintă probleme de sănătate, precum și faptul că medicilor irlandezi le este interzis să ofere informații despre realizarea unui avort în străinătate.

Plângerea a fost considerată inadmisibilă, deoarece reclamanta nu epuizase toate căile de atac interne. Hotărârea a fost pronunțată în iunie 2006. Hotărârea este practic irelevantă, deoarece Curtea nu s-a pronunțat pe fond. Totuși, este importantă din punctul de vedere al obiectului cererii.

Cazul Vo c. Franței

În acest caz, în fapt, în urma unei erori comise de un medic, reclamanta a fost supusă unei proceduri de înlăturare a unui sterilet, deși trebuia să i se efectueze un simplu consult ginecologic, ea fiind însărcinată în lima a șasea. Eroarea a provenit dintr-o confuzie între reclamantă – pe nume Thi-Nho Vo, de origine vietnameză – și o altă pacientă – pe nume Thi Thanh Van Vo. Acesteia din urmă trebuia, de fapt, să i se înlăture steriletul. Confuzia a fost alimentată și de faptul că reclamanta nu vorbea foarte bine limba franceză. Astfel, medicul, consultând fișele medicale, a crezut că reclamanta este pacienta care dorea să i se înlăture steriletul și a inițiat procedura corespunzătoare, perforând astfel sacul amniotic. Medicul și-a dat seama de eroarea comisă, dar, în ciuda eforturilor, reclamanta a pierdut sarcina. În consecință, reclamanta a cerut instanțelor franceze tragerea la răspundere a celor vinovați pentru uciderea din culpă a fătului.

Instanțele franceze au considerat însă că dispozițiile privind uciderea din culpă nu se aplică în acest caz, deoarece fătul nu este o persoană.

Curtea a evitat să ofere un răspuns tranșant și a afirmat că nu dorește să clarifice statutul fătului. Curtea și-a justificat această poziție prin faptul că, în majoritatea statelor membre ale Convenției, fătul nu are un statut clar, nici din punct de vedere legislativ, nici din punct de vedere medical, filosofic, religios sau științific. Mai mult, reglementările existente în diferite state cu privire la statutul fătului sunt foarte diferite.

Prin urmare, Curtea afirmă că ar fi inadecvat să se impună un cod moral unic. Astfel, Curtea consideră că problema privind existența dreptului la viață al fătului trebuie să fie lăsată în seama fiecărui stat.

Curtea a observat însă că, în cazul dedus judecății, interesul femeii însărcinate coincide cu cel al fătului. Totuși, s-a considerat că acest interes comun nu trebuie neapărat să obțină o protecție prin intermediul legii penale. Astfel, dacă legea națională, în cazul nostru legea franceză, permite obținerea cel puțin a unor reparații de natură civilă, acest interes care a fost lezat este suficient protejat. Curtea a considerat că această chestiune a obținerii unor despăgubiri este independentă de faptul de a stabili dacă art. 2 se aplică sau nu și fătului.

Astfel, atât timp cât este recunoscut dreptul de a obține o reparație, chiar de natură civilă, art. 2 din Convenție nu este încălcat. Aceasta, chiar dacă s-ar admite că art. 2 se aplică și fătului.

Cazul Boso c. Italiei

În acest caz, reclamantul a cerut Curții să constate că legislația Italiei, care permite avortul în anumite circumstanțe, încalcă dreptul la viață al fătului, consacrat de art. 2 al Convenției. Curtea a decis că nu există o încălcare a art. 2 și că legea italiană, permițând avortul în anumite limite, realizează un echilibru corect între interesul femeii însărcinate și cel al fătului. Totodată, s-a stabilit că soțul femeii însărcinate nu are dreptul de a decide și nici măcar de a fi consultat în legătură cu decizia soției sale de a avorta.

Cazul Tysiac c. Poloniei

În acest caz, în fapt, reclamanta, care suferea de miopie severă și care avea deja 2 copii, dorește să avorteze. Mai mulți medici atestă faptul că sarcina și nașterea i-ar putea afecta în mod grav vederea. Totuși, medicii refuză să emită un certificat care să ateste că se recomandă avortul terapeutic, motivând refuzul prin faptul că agravarea problemelor oculare ar putea fi evitată dacă reclamanta ar naște prin cezariană. Astfel, reclamanta este nevoită să-și ducă sarcina la termen. După naștere, vederea i se deteriorează însă foarte mult, existând riscul de orbire.

Curtea a decis că, în acest caz, a existat o încălcare a art. 8 al Convenției, prin faptul că statul polonez nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea vieții private a reclamantei.

Mai mult, Curtea precizează că încălcarea art. 8 a constat în faptul că legea poloneză nu prevede o procedură eficientă prin care apelanta să poată ataca decizia doctorilor de a-i refuza cererea de realizare a avortului. în plus, pentru ca o asemenea procedură să fie eficientă, ar trebui să i se asigure femeii însărcinate dreptul de a fi audiată și de a-i fi luat în considerare punctul de vedere, iar decizia autorității de control trebuie să fie temeinic motivată. De asemenea, timpul fiind esențial în chestiunile privind avortul, o asemenea procedură trebuie să se desfășoare cu celeritate. Curtea a avut în vedere faptul că legea poloneză permite obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit în cazuri de genul celui dedus judecății, dar a subliniat că aceste prevederi pot produce efecte doar retroactiv, fără a înlătura vătămarea ireversibilă a sănătății reclamantei.

Curtea precizează și în acest caz că nu este sarcina sa de a analiza dacă textul Convenției garantează sau nu un drept la avort.

CONCLUZII

A admite că avortul este justificat în anumite circumstanțe este o concluzie-cheie. Aceasta înseamnă că se recunoaște importanța covârșitoare a elementelor sociale, economice, medicale, în luarea deciziei de a aduce sau nu pe lume un copil. De fapt, atunci când se realizează un avort, ambii „părinți” fac un sacrificiu.

Ei renunță, cel puțin pentru moment, la transmiterea materialului genetic. Și credem că este o necesitate biologică să alegi să ai urmași doar atunci când există condiții optime pentru dezvoltarea acestora. În definitiv, alegerea momentului cel mai bun pentru creșterea unui copil este și în interesul copilului.

Cele exprimate mai sus stau la baza uneia dintre cele mai importante componențe din cadrul concluziilor privind avortul. Aceasta constă în convingerea că, de cele mai multe ori, atunci când se pune problema avortului, interesul fătului și al femeii însărcinate se află, în mod natural, în contradicție. Rezolvarea echitabilă a tuturor aspectelor legate de avort poate avea ca bază doar acceptarea acestui conflict. între cele două interese. Trebuie să înțelegem că nu se poate trece dincolo de această dualitate.

Din acest motiv, pentru a justifica avortul, nu trebuie să încercăm să demonstrăm că fătul nu e viu sau că, deși este o entitate vie, nu poate fi considerat om în adevăratul sens al cuvântului. Oricum abordăm problema, nu putem nega faptul că stadiul intrauterin este unul absolut necesar nașterii unei ființe umane; prin urmare, indiferent dacă noi credem că fătul este viu sau nu, ori dacă apreciem că este sau nu o ființă umană, nu putem nega faptul că avortul face imposibilă existența acelei persoane care s-ar fi născut, dacă avortul n-ar fi avut loc.

Astfel, a încerca să justificăm avortul negând importanța fătului este un demers forțat, care pornește de la premise greu de justificat.

Pe de altă parte, a argumenta opinia antiavort minimalizând interesul femeii însărcinate înseamnă a ignora realitatea. Pentru că, în mod evident, viața unei femei se poate schimba radical, în sens negativ, din cauza nașterii unui copil pe care nu și l-a dorit. Iar a critica și a învinovăți o femeie care rămâne însărcinată cu un copil pe care nu și-l dorește este o atitudine superficială și ruptă de viața reală. A crește un copil este un demers pe cât de frumos, pe atât de dificil. Din păcate, aspectele economice sunt imposibil de ignorat. Este de înțeles faptul că unele femei preferă să avorteze decât să aducă pe lume un copil căruia nu-i pot oferi nici măcar minimul necesar pentru o creștere armonioasă.

Cu alte cuvinte, este inutil să atingem extremele, căutând argumente pentru aspecte ce nu pot fi justificate. Nu s-ar putea niciodată argumenta dincolo de orice îndoială că fătul este o entitate absolut lipsită de vreo semnificație. în mod simetric, este imposibil să aduci dovezi care să sprijine ideea că interesul femeii însărcinate nu trebuie deloc luat în considerare.

Cele expuse mai sus arată faptul că, în materie de avort, este imposibil să ignori sau să minimalizezi unul dintre cele două interese, al fătului sau al femeii însărcinate.

De aceea, susținem ideea că, aflându-ne în fața unui permanent conflict între cele două interese, cel mai înțelept lucru pe care-1 putem face este să acceptăm existența acestui conflict.

Pur și simplu nu se poate altfel. Orice reglementare a avortului trebuie să țină seama de acest fapt.

Mai mult chiar, în viziunea personală, această coexistență a interesului fătului cu interesul femeii însărcinate are semnificații mult mai puternice. Imposibilitatea de a face să prevaleze unul dintre cele două componente ne face să adoptăm ideea că această situație provine din existența unei extraordinare legături între interesul fătului și interesul femeii însărcinate. Într-un sens care depășește implicațiile vizibile, putem afirma că, atunci când o femeie este însărcinată, ea, împreună cu cel nenăscut, formează un tot care capătă un sens unitar din punct de vedere afectiv.

Dincolo de ceea ce poate fi înțeles și exprimat, poate că, de fapt, interesul fătului este întotdeauna și interesul femeii însărcinate, iar interesul femeii însărcinate este întotdeauna și interesul fătului. Chiar și atunci când femeia dorește să avorteze.

Poate că, atunci când o femeie avortează, o parte din ea este pierdută pentru totdeauna. Poate că avortul este și un fel de sacrificiu pe care-1 face femeia însărcinată, care rupe o parte din ea pentru a salva copilul nenăscut de la ceea ce se preconiza a fi o viață cu lipsuri (materiale sau afective). Pe de altă parte, atunci când femeia însărcinată dorește să avorteze, iar legea îi interzice acest lucru, poate că interesul protejat nu este doar al fătului. Poate că păstrarea copilului în ciuda voinței conștiente a mamei rezonează cu ceea ce se află dincolo de limitele rațiunii, și anume cu instinctul matern.

Poate că, în esență, nașterea unui copil nedorit de mamă nu este un lucru atât de rău. Poate că timpul îi va demonstra mamei că acel copil este o adevărată binecuvântare.

În fond, a avea urmași reprezintă o modalitatea prin care oamenii pot, într-un fel, să supraviețuiască peste timp.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Antoniu, George Costică Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976;

Boroi, Al. Drept penal. Partea specială, ediția 2, Editura C.H.Bech, București 2014;

Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Buucrești 2006;

Cioclei, Valerian Drept penal. Partea specială-infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București 2007;

Diaconescu, Gh. Infracțiunile din Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Prins 1997;

Filipaș, A. Drept penal român, Partea specială, Editura Șansa, București 1992;

Gutan, Marcel Istoria dreptului românesc, Editura Hamangu, București 2009;

Oroveanu, Hanțiu A Drept penal special, Infracțiuni contra vieții, integritații corporale și sănătății persoanei, Vol. I, Editura Sitech, Craiova, 1998;

Scripcaru, Gh. M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1983;

Toader Tudorel, Drept penal. Parte specială, ediția a 5-a, Editura Hamangiu 2010;

Top, Dan Istoria statului și dreptului românesc, Editura C.H. Beck, București 2008;

Articole din reviste de specialitate

Nicolae Gheorge, Cercetarea criminalistică a infracțiunilor de vătămare corporală, în Revista Criminalistica nr. 4/2002;

Legislație

Constituția României

Codul penal român

Codul de procedură penală

Codul penal de la 1865

Legea nr. 286/2009 privind Codul penal