Inteligența Emoționalădoc

=== Inteligenţa emoţională ===

Introducere

Inteligența emoțională s-a dezvoltat odată cu evoluția speciei umane, din nevoia de adaptare și de a face față situațiilor de tot felul. Centrii gândiri din creier sunt strâns conectați cu cei emoționali, astfel încât informația este filtrată, producându-se astfel o manieră individuală de răspuns la mediu,

Primele cercetări în domeniu au început în anii ’20, când Thorndike, psiholog american, a început să discute de „inteligența socială”. Wechsler, unul dintre cei mai importanți cercetători în domeniul testelor IQ, a recunoscut importanța factorilor emoționali, considerând că aceste aspecte emoționale, care nu sunt de natură intelectuală, trebuie incluse în cadrul măsurătorilor complete, vorbind totodată de capacitățile „afective” sau „conative”, respectiv inteligența socială și emoțională, considerând că acestea joacă un rol important în observarea întregului tablou al personalității și intelectului uman. Cu toate acestea, Zechselr nu a introdus acești factori în testele sale, astfel încât nu au fost luaâi prea mult în considerație.

Howard Gardner (1983) a vorbit despre existența inteligențelor multiple, printre care așa-numitele „capacități intra-psihice”, care constau în aptitudinea pentru introspecție și „inteligența personală”.

Daniel Goleman, a popularizat termenul de inteligență emoțională în cartea sa din 1995 „Emotional Intelligence, Why it can matter more then IQ”. El a susținut că înțelegerea și controlul emoțiilor noastre este una dintre cele mai importante idei pentru sănătate și succesul în viață. Cartea lui Goleman s-a bazat pe lucrări mai importante ale unor psihologi precum Peter Salovey, John Mayer și Reuven Bar-On care arătau că, întradevăr, oamenii cu o anumită istețime emoțională au un avantaj față de aceia care nu o au.

Relația dintre IE și trăsăturile de personalitate este foarte strânsă, deoarece IE este relevantă pentru înțelegerea și controlul emoțiilor care sunt foarte importante în domeniul construcțiilor de personalitate. Raportul dintre cele două variabile a fost pe larg investigat, dar nivelul relației între aceste două constructe depinde de testele utilizate pentru evaluare. De exemplu, Brackett și Mayer (2003) au constatat că IE este corelată semnificativ cu nevroza, extraversia, conștiinciozitatea și agreabilitatea, dar moderat legată de deschiderea față de experiență.

Relația dintre IE și trăsăturile de personalitate a fost intens discutată în literatura de specialitate. Mai multe modele ale IE sunt strâns legate de teoria personalității, în special modelele mixte (Bar-On, 2005, Goleman, 1995). Ambele modele dispunde componente și sub-componente ale teoriei lor asupra IE, care sunt similare cu aspecte care au fost studiate anterior în cadrul teoriei personalității.

Reacțiile emoționale sunt incluse în definiția formală a durerii și experiența durerii este multidimensională, mergând dincolo de stimulare nocioceptivă Astfel, pentru a înțelege diferențele individuale în experiența durerii, este necesar să se ia în considerație variabilele emoționale.

Cu toate că există dovezi cu privire la influența afectelor negative asupra experienței durerii, puține studii au examinat modul în care abilitățile indivizilor de a procesa și de a gestiona stările emoționale afectează relația dintre emoție și durere. În studiul de față, vom investiga influența afectelor negative, studiind relația dintre inteligența emoțională (IE) și durere.

Inteligența emoțională (IE) ne permite să înțelegem, utiliza și regla emoțiile noastre și emoțiile altora. Cu alte cuvinte, se referă la abilitatea de a percepe și de a înțelege emoțional informații și să le utilizăm pentru a ghida comportamentul nostru (Mayer, Salovey, Caruso & Sitarenius, 2003). Dată fiind puterea și omniprezența emoțiilor în viața noastră de zi cu zi, abilitățile implicate în IE au fost teoretizate ca fiind componente critice ale sănătății psihologice și de adaptare care funcționează. Cu toate acestea, o meta-analiză recentă a descoperit că, deși există o legătură solidă între evaluările auto-raportate ale IE și sănătatea psihologică, nu poate exista nici o corelație semnificativă între evaluările IE și abilitatea de sănătate psihologică (Schutte, Malouff, Thorsteinsson, Bhullar, & Rooke, 2007).

Având în vedere importanța fundamentală din punct de vedere psihologic a sănătății, este esențial să înțelegem care sunt factorii contextuali care pot modela legătura dintre IE și well-being.

În timp ce teoria sugerează că inteligența emoțională (IE) ar trebui să fie extrem de importantă pentru sănătatea psihologică, literatura empirică care leagă evaluările bazate pe abilitatea de a avea o IE superioară și sănătatea psihologică, a fost în mod surprinzător evazivă. O meta-analiză sugerează că legătura între capacitățile bazate pe IE și sănătatea psihologică, well-being, poate fi destul de slabă sau chiar nesemnificativă (Schutte și colab., 2007). Pe baza acestor descoperiri, ne-am propus să examineze dacă legătura ambiguă între IE și sănătatea psihologică ar putea fi clarificată, luând de asemenea în calcul personalitatea și percepția durerii.

Capitolul 1

Cadru teoretic

1.1. Trăsăturile de personalitate

Personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, caracterizat printr-un nivel de abstractizare, organizare ierarhică, comunicare bilaterală cu mediul, realizarea unor sarcini specifice de reglare, caracter emergent și independență relativă față de părțile ei, analiza structurii interne prin metoda blocurilor funcționale complementare, nu prin reducție la elementele substanțiale, energetice sau informaționale. Personalitatea îndeplinește funcții de integrare și adaptarea a persoanei, care pornește de la dimensiunile biologică și fiziologică, nefiind însă o prelungire sau o proiecție a acestora. Individul constituie suma elementelor și însușirilor ereditare sau dobândite, integrate într-un sistem pe baza mecanismului de adaptare la mediu. Orice individ este unic, reprezentând o noțiune aplicabilă tuturor organismelor vii, fie că este vorba de plante, animale sau oameni, indiferent de vârsta acestora și nivelul lor de dezvoltare. Structura personalității este formată prin mecanisme de integrare ierarhică, bazându-se pe trei tipuri principale de legături: legături primare, înnăscute, determinate de relațiile din interiorul organismului; legături secundare obținute din cele primare conform principiului condiționării; legături terțiare, caracteristice sistemului de personalitate, fiind formate pe baza sensului, categorializării situațiilor, stărilor motivaționale și a normelor sociale. Legătura terțiară apare în momentul în care copilul începe să facă deosebirea între obiectivitatea existenței lucrului și percepția acestuia prin prisma propriilor trebuințe, fiind vorba, așadar de trecerea de la orientarea egocentrică la cea autocritică.

G.W. Allport (1936) a colectat împreună cu H.J. Odbert peste 48 de definiții ale personalității. Allport vorbește de două modalități principale de definire a personalității ca realitate psihologica, de două tipuri de definiții: definiții de tip „omnibus” sau „sac cu cârpe”, care includ în structura personalității elemente diverse, înnăscute și dobândite (precum dispoziții, impulsuri, tendințe, dorințe, instincte, etc.) fără să fie însă evidențiată și menționată, în mod expres, necesitatea integrării lor într-o structură de ansamblu, unitară și coerentă; definiții structural-esențialiste care încearcă să surprindă anumite elemente sau factori cu rol esențial, fundamental în structura și implicit în definirea și caracterizarea personalității umane.

Definițiile date personalității aparținând ambelor tipuri menționate mai sus sunt definiții formulate în termenii de „structură internă” și ar putea fi calificate drept „esențialiste”. Astfel de definiții întâlnim la mai mulți autori. Potrivit acestora, personalitatea este: „organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane”, care „determină adaptarea sa unică la mediu” (Eysenck, 1953); „agregatul organizat de procese și stări psihice aparținând individului” (Linton, 1968); „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (Allport, 1981); “ceva unic și relativ stabil în individ, care permite explicarea conduitei lui în anumite situații” (Hubel, 1992).

După Ursula Șchiopu și Emil Verza (1989), unele din definițiile personalitații se referă la normalitatea în adaptare, la dominația inteligenței (J. Piaget), altele se centrează pe sensul moral al conduitelor ori analizează construcția internă încărcată sau nu de tensiuni (și a felurilor și categoriilor de tensiuni). După aceeași autori, o altă categorie de definiții privește caracteristicile ierarhice de organizare ale conduitelor și ale trăsăturilor pe care le exprimă și care se formează în ontogeneză (introversie – extroversie, stabilitate – instabilitate). În fine, există definiții ce se referă la statute și roluri și la exprimarea lor echilibrată sau neechilibrată.

Paul Popescu-Neveanu (1978) considera personalitatea ca reprezentând, în accepțiunea sa cea mai largă, însăși ființa umană considerată ca sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental în condițiile existenței și activității din primele etape ale dezvoltării individuale în societate. Acest sistem realizează o adaptare specifică a individului la mediu (G.W. Allport).

După Popescu-Neveanu, personalitatea integrează organismul individual, structurile psihice, relațiile sociale și mijloacele culturale de care dispune subiectul uman. Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze (înfățișări) ale sale: subiect pragmatic (al acțiunii, al transformării) – homo faber, subiect epistemic (al cunoașterii) – homo sapiens, subiect axiologic (purtător și generator de valori) – homo valens.

Sub aspect psihologic personalitatea se identifică în linii mari cu sistemul psihic uman. Totuși, studiul psihologic al personalității are în vedere numai programele acestuia, structurile profunde și organizarea de ansamblu. În cadrul sistemului psihic uman activitatea psihocomportamentală implică și manifestări trecătoare, accidentale și prea puțin caracteristice pentru individul respectiv. Când vorbim de personalitate trebuie să avem în vedere doar ce este constant, invariabil și caracteristic, ceea ce George Kelly numea „constructe personale”.

Desemnând o realitate complexă, conceptul de personalitate are mai multe accepțiuni. M. Zlate (1994) identifică trei accepțiuni ale noțiunii de „personalitate”: accepțiunea antropologică – cea care se referă la natura și esența ființei umane. Potrivit acesteia esența umană o constituie ansamblul relațiilor sociale, reglementate de anumite norme și valori, pe care individul le „transferă în interioritatea sa, le sedimentează și le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu”. Calitatea mediului social în care trăiește individul determină calitatea personalității sale; accepțiunea psihologică – potrivit căreia personalitatea este „un ansamblu de condiții interne” cu rol de mediere și filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul în decursul existenței sale. Aceste „condiții interne” se structurează – prin diferențiere și integrare – în mod particular la nivelul fiecărei persoane, cristalizându-se sub forma unor însușiri sau trăsături psihice relativ stabile care permit anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situație dată; accepțiunea axiologică – care are în vedere omul ca valoare recunoscută, ca ființă care valorifică și creează valori, capabilă de autorealizare.

Personalitatea include, în structura și dinamica sa, semnificația valorică a aspectelor de ordin fizic, formate în contextul relațiilor interpersonale și aprecierilor sociale. Termenii de persoană și personalitate sunt adesea folosiți în vorbirea curentă, mai ales în sensul unei calități care poate fi prezentă sau absentă, sens care diferă de cel psihologic. Astfel, persoana reprezintă individul uman concret, în timp ce personalitatea, din punct de vedere psihologic, simbolizează o construcție teoretică destinată înțelegerii și explicării modalităților de existență și funcționare care caracterizează organismul persoana umană. Așadar, personalitatea unei persoane este compusă dintr-un ansamblu de caracteristici care o singularizează între celelalte, omul fiind unic prin fiecare persoană, personalitatea sa putând semăna cu ale altor persoane, dar fiind originală. Indiferent de transformările pe care le suferă, identitatea psihică a persoanei se păstrează, prin menținerea conștiinței propriei existențe, sentimentului de continuitate și a identității personale de-a lungul întregii vieți.

Personalitatea este o structură caracterizată prin stabilitate, semnificând că manifestările externe și trăirile interne rămân neschimbate în timp. De asemenea, personalitatea se caracterizează prin integrare, formând o unitate psihică. Plasticitatea reprezintă o limită a stabilității, constând în posibilitatea de reorganizare a personalității, cu scopul de a face persoana capabilă să se adapteze schimbărilor majore ale condițiilor de viață.

Personalitatea constă într-un ansamblu de structuri relaționale autoechilibrate și relativ invariante, iar dinamica personalității este reprezentată de schimbările care au loc în interacțiuniea cu condițiile concrete de mediu. O mare parte din structurile care alcătuiesc sistemul de personalitate nu sunt direct observabile sau măsurabile, ele relevându-se prin mecanisme de abstractizare convențională, fiind modele ipotetice. Ele se transmit prin intermediul reacțiilor comportamentale, care pot fi involuntare, reflex-necondiționate, putând fi expresii emoționale, manifestări empatice, relatări verbale, produse ale activității etc., care dobândesc o anumită valoare informațională în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalității. Niciunul dintre aceste mecanisme nu le exprimă integral, așadar ele trebuie puse în relație, ponderate și ierarhizate.

Personalitatea este compusă din calități și structuri. Calitățile se referă la modul specific de formare și manifestare a personalității, iar structurile se referă la elementele de conținut ale personalității. Calitățile personalității sunt reprezentate de consistență, grad de dezvoltare a structurii, mobilitate și integrare. Consistența reprezintă stabilitatea generală a conduitei unei persoane de-a lungul timpului, precum și unitatea sa dinamică, fiind vorba de o serie de trăsături stabile definitorii, independente de variațiile situaționale, atât din punct de vedere al configurației fizice, cât și psihice. Consistența se reflectă în conținutul activității, motivele și atitudinile, alcătuind stilul activității.

Stilul specific reprezintă un filtru personal prin care sunt modulate situațiile întâlnite și se poate clasifica în: stilul activității motorii, care constă în elemente specifice ale mișcărilor; stilul cognitiv, care constă în modalitățile de organizare și desfășurare a proceselor de percepție și gândire, indiferent de conținutul lor informațional. Plasticitatea se referă la posibilitatea de a reorganiza anumite structuri particulare sau generale în contextul schimbării conținutului relațiilor cu lumea și depinde de vârstă, valoarea ei scăzând odată cu înaintarea în vârstă, astfel că în copilărie și în tinerețe este ridicată, personalitatea fiind mai puțin pregnantă, iar la bătrânețe devine conservatoare. Formarea unei consistențe ridicate și dezvoltarea disponibilității pentru schimbare sunt foarte importante, având un scop adaptativ, conderându-se că reorganizarea și modelarea structurii personalității trebuie realizate pe tot parcursul vieții, un mijloc eficient fiind psihoterapia.

Structurile de bază ale personalității sunt reprezentate de motivație, cogniție și control. Motivația oferă orientare, selectivitate și semnificație conduitei, definitorii fiind motivele derivate și condiționate social-istoric, care asigură dezvoltarea și integrarea personalității. Motivele au niveluri difeite de semnificație și stabilitate, putând fi ierarhizate, astfel că unele pot fi mai relevante pentru structura personalității decât altele. Structurile cognitive îndeplinesc un rol de realizare a personalității, asigurînd obiectivitatea competențelor și valorilor persoanei iar ămpreună cu structurile motivaționale și afective, formează construcții complexe ale aptitudinilor sau capacităților. Aptitudinile sunt organizări selective ale componentelor cognitive, afective, motivaționale și executive, care asigură desfășurarea cu succes a unei acțiuni într-un moment dat, oferind performanța optimă în realizarea unei sarcini. Principalul indicator al aptitudinii este performanța, așadar nu se poate vorbi doar de calități înnăscute, fiziologice, ci de un sistem integrat de operații care susțin un comportament specific. Prin analiza factorială, s-a observat că și aptitudinile simple presupun implicarea mai multor laturi cognitive, motivaționale și afective, iar cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de cuprindere în planul activității, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând tot mai multe dimensiuni ale personalității.

Mecanismele de reglarea au, de asemenea, un rol esențial, asigurând comanda și conttrolul motivelor, scopurilor și mijloacelor comportamentului, având funcții de inhibiție simplă prin impulsuri frenatorii dirijate, transformare a sferei de acțiune a motivului, exprimare a unui motiv printr-un alt act comportamental decât cel specific lui, funcții de amânare, selecție și programare, în cazul unor motive concurente. În funcție de gradul de control, oamenii se pot clasifica în: normal controlați, cu un echilibru relativ între tendința reflexivă, analitică, critică și tendința spre acțiune, o combinație optimă între principiul libertății și cel al necesității; subcontrolați, care supraestimează impulsul spre acțiune și subestimează condițiile obiective de realizare, comportându-se impulsiv, fără a se gândi la oportunitatea acțiunilor lor; supracontrolați (cenzurați), manifestând un comportament de tip reflexiv, orientându-se analitic atât spre rezultatul imediat, cât și spre consecințe, fiind vorba de trăsături specifice, cum ar fi prudența, conservatorismul, tradiționalismul, conformismul, rezervarea, timiditatea etc. Aceste structuri de control depind atât de temperament, cât și de evoluția individuală a persoanei, fiind rezultatul interacțiunilor dinamice dintre succes și eșec.

Factorii de personalitate au următoarele caracteristici: sunt formațiuni integrate și integratoare sintetice, cuprinzând mai multe funcții și procese psihice; sunt relativ stabili și au un caracter general; au o relativă plasticitate, restructurându-se și perfecționându-se sub influența factorilor de mediu și sunt definitorii pentru om. Psihologia a poziționat Eul în centrul edificiului personalității, acesta fiind un ansamblu de aptitudini și atitudini, care are în centru său Eul ca un factor de integrare și coordonare.(Zlate, M., 2002)

Personalitatea are dublu rol, de filtru pentru acțiunile educative exercitate asupra sa și de scop general al educației. Ea este determinată de variabile interne și variabile externe, variabilele interne fiind reprezentate de determinanții biologici (ereditare, vârstă, sex, stare de sănătate etc.) și determinanți psihologici constituiți în subsisteme psihice (cognitiv, reglator, temperamente, aptitudini, caracter etc.). Psihologia înregistrează multe definiții ale personalității, dar semnificativă este cea care privește personalitatea drept subiect pragmatic și vizează patru aspecte ale procesualității: modul cum reacționează la stimuli, dispozitivele psihice de realizare, modul cum se implică și orientează axiologic și gradul de originalitate prin care individul interacționează cu mediul. Primul aspect se constituie în latura dinamic-energetică a personalității și este reprezentată de temperament. Al doilea aspect se constituie în latura instrumental-operațională și este reprezentat de aptitudini. Al treilea aspect se constituie în latura atitudinal-valorică și este reprezentat de caracter. Al patrulea aspect constituie latura specifică de originalitate a personalității și este reprezentată de creativitate.

Sub forma unui sistem activ privind personalitatea putem să-i surprindem următoarele substructuri componente: dinamică generală, dată de prioritățile fundamentale ale sistemului nervos central al indivizilor, de mobilitatea, tenacitatea și echilibrul proceselor de excitație și inhibiție care imprimă întregii activități psihice o notă temperamentală distinctă. Temperamentul se exprimă în impresionabilitatea și impulsivitatea subiectului, în ritmul, tempoul și expresivitatea manifestărilor comportamentale. Componenta intelectuală a personalității grupează sistemele de informații și modul de prelucrare a lor, împreună cu structurile cognitive și cu operațiile interioare ale individului, cu stilul său de cunoaștere.

Structura rațională de caracter reunește relațiile esențiale ale persoanei, atitudinile sale constante și selective față de muncă, față de ceilalți din colectivitate, față de sine, precum și în raport cu normele sociale și cu valorile morale din colectivitate. Caracterul cuprinde un ansamblu de relații și atitudini fundamentale ale individului, profund conștiente și temeinic motivate. De aceea, prin caracter se dezvăluie conținutul și valoarea socială a întregii personalități, statutul ei relațional în colectivitate. Sistemul de orientare și protecție a personalității cuprinde interesele, preferințele și scopurile individului, concepția sa despre lume și viață, aspirațiile și idealurile sale. Ele formează expresia echilibrului dintre trebuințele resimțite și dorințele individului, dintre aspirațiile proiectate și posibilitățile proprii de a le realiza, dintre motivație și scopuri, indicând asupra gradului de determinare psiho-socială a personalității date.

Componenta de realizare efectivă a ființei umane o avem în structura capacităților a aptitudinilor și deprinderilor însușite, ca și în sistemul acțiunilor organizate ale individului, cu finalitate socială. Constituția fizică a individului, baza sa organică, cu resursele ei biologice și echilibrul hormonal intern ce influențează comportamentul și manifestările persoanei, reprezintă componentă a personalității ce nu suferă omitere. Toate aceste componente congruează și interacționează reciproc creind un ansamblu unic, propiu unei personalități, dându-i o configurare originală, distinsă. Nu toate sunt structuri înnăscute, suferă transformări în procesul larg al socializării individului și este în permanentă acțiune cu mediul uman.

Personalitatea se conturează din momentul în care se poate cristaliza un program de viață care este deopotrivă sursa de disciplinare, dar și sursa de cooperare, de decentrare și cooperare – subordonare liber consimțită. În ultimii ani s-a impus din ce în ce mai mult o nouă teorie factorială a personalității, cunoscută sub numele modelul Big-Five – al celor cinci mari factori de personalitate. Cercetările au arătat faptul că oamenii au tendința de a grupa termenii legați de diferențele individuale de personalitate în cinci mari categorii, relativ independente, numite factori, care sunt relevați prin intermediul metodei statistice a analizei factoriale. Inițial, acest model avea doar un rol descriptiv, dar la ora actuală acești factori sunt considerați tendințe fundamentale ale personalității, comune tuturor oamenilor, având un rol definitoriu în modelarea diferențelor individuale fenotipice, care izvorăsc din interacțiunea tendințelor cu presiunile specifice mediului cultural.

Această teorie bazată pe existența la baza personalității a unui număr de trăsături stabile a condus la sistematizarea acestora, realizaându-se o taxonomie a trăsăturilor de personalitate, care să specifice domeniul fenomenologic care va fi clasificat, respectiv definirea personalității, determinarea elementelor corespunzătoare acestei specificări, respectiv un inventar complet al trăsăturilor de personalitate, aceasta fiind o etapă foarte dificilă, propunându-se obținerea trăsăturilor pe cale inductivă, din răspunsurile subiecților la chestionare sau produse în mod liber, introducerea lor pe baza unor argumente teoretice sau experimentale, derivarea trăsăturilor din experiența clinică, abordări care s-au dovedit limitate. În această situație, s-a propus adoptarea limbajului natural drept sursă de obținere a atributelor de personalitate, prin termeni care se referă la diferențele dintre oameni, termeni care sunt deja definiți în dicționare, metodă numită ”ipoteză lexicală”. Apoi, s-a continuat cu alcătuirea unei liste exhaustive cuprinzând descriptorii personalității, surprinderea relațiilor dintre acești termeni și construirea structurii taxonomice, respectiv reducerea numărului imens de termeni la câteva dimensiuni supraordonate, prin metoda analizei factoriale.

După Ursula Șchiopu și colab. (1997), fenomenul complex al personalității se definește prin disponibilitățile generale și caracteristice pe care le exprimă o persoană (față de alte persoane) și care conturează identitatea ei specifică. Acestea se sistematizează sub forma unor trăsături de personalitate care sunt definitorii pentru individ. Personalitatea este unitate în diversitate, trăsăturile și dispozițiile sale determinând această multiplicitate a organizării personalității. Unitatea acestora o implică eul.

După Emil Verza (1993), trăsăturile și dispozițiile sunt „modi vivendi”. Ele își derivă semnificația din rolul pe care îl joacă în procesul adaptării și al stăpânirii lumii personale. Diversele „condiționări și stimulări ale dezvoltării psihologice facilitează conturarea tot mai evidentă a trăsăturilor de personalitate și formarea unor comportamente stabile” (E. Verza, 1993).

În legătură cu personalitatea s-au făcut cercetări dinamice care urmăreau să analizeze rolul unei trăsături într-un comportament, dar și cercetări de natură structurală care aveau ca scop determinarea trăsăturilor de personalitate prin corelație (P. Fraisse, 1970).

Trăsătura de personalitate reprezintă o dimensiune sau un aspect al personalității care constă dintr-un grup de reacții constante și asociate, care caracterizează adaptările tipice ale unei persoane (G.W. Allport, 1981). Nu toate adaptările sunt reușite, unele din trăsături fiind dăunătoare, deși ele pot fi explicate ca încercări de a găsi structurile potrivite.

Lexical, „trăsătură” înseamnă o componentă sau un detaliu al portretului sau fizionomiei cuiva. Paul Popescu-Neveanu (1978) definea conceptul de trăsătură ca pe un concept descriptiv ce semnifică empiric segmente, componente, unități semnificative ale unui portret, profil sau ansamblu.

Psihologia tradițională împarte trăsăturile persoanei în trei grupe mari: aptitudini, temperament și caracter (descrise în prezenta lucrare în capitolul I.1.3.). N. Mărgineanu adaugă și a patra trăsătură, „firea”, iar A. Cosmovici și colab. (1972) vorbesc de categoria intereselor.

G.W. Allport vedea trăsătura ca pe o structură neuropsihică ce are capacitatea de a face funcțional echivalenți mulți stimuli și de a iniția și orienta forme echivalente (constante semnificativ) de comportament adaptiv și expresiv.

În planul organizării individuale, în funcție de importanța pe care o prezintă pentru caracterizarea personalității, trăsăturile pot fi împărțite în trei categorii: trăsături cardinale – care determină modul de conduită în situații cu semnificație deosebită; trăsături centrale – care descriu în mod obișnuit conduita individului; trăsături secundare – ce exprimă aspecte mai puțin esențiale ale modului de a fi și a acționa al omului (M. Anghel și colab., 1979).

În personalitatea unui individ pot fi descoperite 1-2 trăsături cardinale care le domină și le controlează pe celelalte, 10-15 trăsături principale ușor de recunoscut și sute și mii de trăsături secundare și de fond, slab exprimate, pe care subiectul uneori le neagă. Când trăsătura cardinală este mult prea imperativă și le copleșește pe toate celelalte, ea va reduce personalitatea la o dimensiune unică și poate genera în acest caz stări patologice.

Trăsătura dominantă nu trebuie să se rupă de trăsăturile principale pe care le subordonează și pe care trebuie să le integreze într-o structură unică, afirma P. Popescu-Neveanu. În acest fel apare în prim plan un profil psiho-moral al fiecărui individ, care este considerat ca o ierarhizare și interpenetrare a atitudinilor și trăsăturilor, angajând și o parte din trăsăturile secundare.

G.W. Allport și H.S. Odbert au contorizat împreună circa 18953 de denumiri de trăsături psihice implicate într-o definiție totală și globală a personalității. Dintre acestea, 4504 reprezintă trăsături autentice de personalitate. L. Klages a găsit 4000 de trăsături.

Dintre caracteristicile trăsăturilor de personalitate putem enumera următoarele: dispun de o anumită stabilitate; se manifestă constant în conduită, neputând fi radical modificate de situații tranzitorii și accidentale; tind spre generalitate și îl caracterizează omul în ansamblul său; dispun de o oarecare plasticitate, putându-se restructura și perfecționa sub presiunea condițiilor de mediu; sunt caracteristice sau definitorii pentru subiect, îl exprimă în ce are el esențial: ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent, etc. (P. Popescu-Neveanu).

Trăsăturile sunt ale personalității și nu ale comportamentului, deoarece comportamentul este un indicator al trăsăturii. El poate fi adesea vizibil, pe când trăsătura niciodată, ea fiind dedusă.

După H.J. Eysenck, trăsătura este ceva ce se manifestă la individ într-un mare număr de situații. Astfel, putem vorbi de trăsături ale cunoașterii (acuitatea perceptivă, gândire superficială, etc.), trăsături ale afectivității (ușor emoționabil, sentimente profunde, etc.), trăsături temperamentale (lent, iute, inert, etc.), trăsături dinamice (care se referă la modul de activitate și de decizie, dar și la motivație și interes), etc.

Trăsătura evoluează în cursul vieții individului, deoarece el este în permanentă interacțiune cu mediul social și cu cel fizic, în continuă transformare. Ele au o evoluție în ritm lent. Schimbările radicale, dramatice sau profunde ale personalității sunt relativ rare, fiind doar excepții care, în mod obișnuit se produc în condiții cu totul ieșite din comun.

Allport mai amintește și de existența unor trăsături comune de personalitate, referindu-se la faptul că ele desemnează complexități organizate privite drept comune (sau comparabile) într-o populație de persoane. Datorită apartenenței oamenilor la o specie comună și la o cultură comună suntem îndreptățiți să căutăm categorii de comportament care sunt destul de uniforme.

Criteriile după care putem analiza trăsăturile de personalitate se referă fie la frecvența cu care o persoană adoptă același mod de acțiune, fie la intensitatea reacțiilor sale în conformitate cu acest „model preferat” de comportament (G.W. Allport, 1981).

Omul nu se naște cu personalitate ci devine personalitate. Procesul construirii personalității începe din primele zile ale copilăriei și continuă toată viața omului, sub influența nenumăraților factori.

După Mihai Golu (1993), personalitatea se formează și se manifestă în și prin relaționare. Caracterul deschis al organizării sale în calitate de entitate vie și tendința spre autodelimitare, autonomie și independență de sine, pe care o generează selectivitatea și activismul, conferă de la început dinamicii personalității umane atributele contradictoriului și dramaticului. M. Zlate (2000) susține că procesul transformativ al personalității este îndelungat, complex, multifazic și plurifactorial, el dispune de niveluri calitativ distincte, deosebite între ele prin diferențierea și specializarea interioară a componentelor personalității, pe de o parte, dar și prin relațiile de interacțiune și interdependență realizate între structura internă și factorii externi, de mediu, pe de altă parte.

Într-un studiu realizat asupra adolescenței ca perioadă a devenirii și definirii personalității tânărului, Mielu Zlate (1988) propune un set de zece criterii considerate relevante pentru devenirea personalității. În viziunea acestui autor, omul devine personalitate atunci când: devine conștient de lume, de alții, de sine; își elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepții, motive, scopuri, atitudini, convingeri, în raport cu lumea și cu sine; desfășoară activități socialmente utile și recunoscute, nu gratuite, inutile sau chiar destructive; emite, susține și argumentează judecăți de valoare întemeiate; creează valori sociale, se transformă din consumator de valori în producător de valori; are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi permite să se dedice unor idei și idealuri, militând pentru traducerea lor în fapt; și-a format capacitatea de control și autocontrol în concordanță cu semnificația situațiilor, cu cerințele lor permisive și restrictive; se integrează armonios și util în colectivitate; știe să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alții; poate fi luat drept model pentru formarea altor personalități.

Kurt Lewin (1936), referindu-se la dezvoltarea personalității, distingea trei niveluri de structurare a acesteia: nivelul structurilor primare, insuficient diferențiate, fără conexiuni interne între elementele componente; nivelul structurilor semi-dezvoltate, caracterizat prin diferențierea interioară a elementelor componente și specifice fiecărui subsistem, prin relații corelative între acestea, prin sporirea gradului lor de funcționalitate; nivelul structurilor dezvoltate, care presupune individualizarea subsistemelor psihologice ale personalității (cognitive, afectiv-motivaționale, volitive), amplificarea conexiunilor de tip reglator dintre ele, integrarea lor succesivă într-o structură funcțional-echilibrată.

În funcție de nivelurile calitativ distincte la care ajunge personalitatea în evoluția ei se pot clasifica mai multe tipuri de personalitate. Luând în considerare unele aspecte structural-funcționale și altele ce vizează finalitatea adaptativă a personalității se desprind următoarele tipuri: personalități imature psihologic și social – caracterizate prin simplitatea structurilor psihice componente, prin lipsa corelației logice dintre ele, printr-o funcționalitate neeficientă, situațională, imprevizibilă, inegală și prin capacități adaptative extrem de scăzute la situațiile comune și mai ales la cele noi; personalități mature psihologic și social – ce se disting printr-o mare complexitate structural-funcțională, prin adaptarea lor suplă și flexibilă la cele mai diverse situații, prin eficiență sporită; personalități accentuate – cu o serie de caracteristici ce ies din comun, mai acute față de media populației, care manifestă tendința de a aluneca în anormal, fără a deveni anormale, fapt care afectează serios capacitățile adaptative ale individului; personalități destructurate – care se deosebesc total față de media populației, incapabile de a se adapta solicitărilor și împrejurărilor vieții.

Pentru studiul de față interesează în mod deosebit personalitățile mature și cele imature. G.W. Allport, sintetizand contribuțiile diverșilor autori (Marie Jahoda, E.H. Erikson etc) consideră că sunt șase caracteristici ale personalității mature care „par să ofere un echilibru rezonabil între distincțiile prea fine și cele prea grosiere”.

Concomitent cu maturizarea psihologică a personalității are loc și maturizarea ei socială. Aceasta se exprimă în umanizarea și socializarea indivizilor, în asimilarea modelelor sociocomportamentale definitorii pentru om, în bogăția și calitatea acțiunilor și interacțiunilor sociale, vizând cu precădere împlinirea vocațională a individului, implicarea lui nemijlocită în activitatea socială. „Când procesul maturizării psihologice și sociale a personalității este împiedicat, asistăm fie la rămânerea ei în stadiile incipiente, fie la accentuarea sau chiar destructurarea ei globală” (M. Zlate, 2000).

În concluzie, după cum afirmă profesor dr. Emil Verza, „ființa umană cunoaște o serie de modificări care duc, mai cu seamă în perioada copilăriei, la dezvoltări pe direcțiile biologice cu transformări fizice, morfologice și biochimice, psihologice cu optimizări calitative ale proceselor, funcțiilor și însușirilor psihice și sociale care duc la coechilibrarea conduitei umane în relațiile cu mediul social. Între aceste trei forme ale dezvoltării umane se stabilesc legături de interdependență, fără însă a fi o relație de influențare cu determinări stricte și într-un timp dat, dar care, pe parcursul evoluției, conturează și structurează personalitatea bio-psiho-social” (Emil Verza, 1993).

1.2. Inteligența emoțională

Specializarea celor două emisfere cerebrale care dețin caracteristici și funcții diferite a fost demostrată de Roger Sperry și Robert Onstein, ei arătând că emisfera stângă este responsabilă de analiza secvențială, de logica acțiunii, de utilizarea cuvintelor și cifrelor, altfel spus este dominată de „raționalitate”, pe când cea dreaptă este sediul imaginației, orientării spațiale, decorării, muzicii, culorilor, ritmului, creativității, dominanta sa fiind intuiția.

Sistemul educațional occidental este axat, în mod tradițional, pe activități de memorare și reproducere, caracteristice emisferei stângi, excluzând aproape total cultivarea facultăților emisferei drepte. Inteligența este atribuită în general persoanelor care excelează în privința logicii și mai puțin celor pricepuți la îndeletniciri manuale care au diferite talente artistice. S-a demonstrat că persoanele care au fost educate pentru folosirea preferențială a unei emisfere, aproape până la excluderea celeilalte, erau incapabile să o folosească pe cealaltă, iar când emisfera dominată coopera cu cea dominantă, performanțele atingeau cote superioare. Rolul intuiților, emoțiilor și sentimentelor în viața umană începe să fie tot mai mult acceptat de psihologia occidentală, care acceptă alături de coeficientul de inteligență (IQ) și coeficientul emoțional (EQ). IQ și EQ se află într-o relație de interdependență, conducând împreună la devenirea individului superior. Nivelul coeficientului emoțional este responsabil pentru gradul de autocunoaștere și autoapreciere, pentru calitatea relațiilor interpersonale, pentru adaptabilitatea socială. Un EQ ridicat face să trăim intens ceea ce ni se întâmplă și să ne cunoaștem mai bine atât pe noi cât și pe ceilalți. Dacă IQ este limitat genetic, EQ este infinit ca posibilități de dezvoltare, astfel, trăindu-ne conștient emoțiile, acceptându-le ca natură proprie, aducem la suprafață lumea noastră adevărată, netrucată.

Ultimele cercetări sugerează că funcțiile raționale și cele emoționale se află în relație de interdependență, deși când părți ale creierului care guvernează producerea și intensitatea emoțiilor suferă leziuni, intelectul și inteligența pot rămâne intacte. Performanța la testele de inteligență nu are de suferit, subiectul poate vorbi, analiza, conceptualiza, dar nu va putea lua decizii corecte în lumea reală, nu va putea face planuri, nu va putea comunica satisfăcător cu ceilalți, va fi rupt de realitate. Substratul organic de la nivelul creierului nu este elucidat, dar este evident că această componentă emoțională a existat în creierul uman cu mult înainte de dezvoltarea neocortexului, iar în cursul ontogenezei centrii emoției au evoluat și ei și sunt acum în stadiul de a exercita o puternică influență asupra tuturor funcțiilor cerebrale.

Înainte de a fi prelucrate în neocortex, mesajele preluate de analizatori sunt prelucrate mai întâi în zona sistemului limbic, mai precis de amigdală, unde se află sediul memoriei afective, este locul unde se înregistrează efectul pedepselor și recompenselor, se edifică și funcționează imaginea de sine. Prin amigdală, omul înainte de a raționa, simte, aici intersectându-se fiziologia cu psihologia, deoarece amigdala primește semnale nervoase din toate zonele cortexului limbic, cât și de la neocortexul lobilor temporali, parietali și occipitali, în special de la ariile de asociație olfactive, auditive și vizuale, iar prin aferentații multiple influențează informațional și fiziologic hipotalamusul, acceptat de fiziologie și bio-psihologie ca fiind „creierul vegetativ al organismului”.

Când EQ este ridicat, reușim să trăim intens ceea ce ni se întâmplă și menținem deschise căile de comunicare dintre nucleul amigdalian și neocortex, avem acces la intuiție, empatie, adaptabilitate și creativitate. Indivizii „deștepți”, cu un IQ foarte ridicat dar cu EQ scăzut, pot eșua în viață după un eveniment emoțional, deoarece nu se autoevoluează corect în relațiile cu ceilalți și sfârșesc prin a ști prea puțin despre sentimentele lor și despre ei în general.

Cultura occidentală, în general, și psihologia în special, au supralicitat rațiunea și inteligența considerând afectivitatea ca pe „o eroare regretabilă într-o mașină de calcul perfectă”, punând semnul egalității între emoție și slăbiciune. Sub această influență, începută în copilărie când părintele ne spune să nu mai plângem, ne amânăm descăracrea și detensionarea emoțională, astfel încât învățăm să ne ascundem trăirile afective în defavoarea sănătății. Exteriorizarea acestor trăiri este sănătoasă pentru minte, trup și spirit, ea energizează organismul, după care mintea este limpede, sufletul detensionat și chiar stăpânirea de sine mai mare, dacă ne împotrivim, vom fi permanent tensionați și predispuși la boli psihosomatice.

Emoțiile trebuie experimentate, nu intelectualizate prin false raționalizări bazate pe argumente logice care nu rezistă la o explicare a fenomenelor din punct de vedere neurologic și fiziologic, deoarece doar astfel avem acces la informații emoționale despre noi și ceilalți și ne vom dezvolta totodată și potențialul intelectual.

Un EQ scăzut favorizează visarea în detrimentul acțiunii, favorizează autoreproșul în detrimentul acceptării și autosugestia în detrimentul realității. Acceptăm roluri sociale pe care le „jucăm” mecanic, nu ne implicăm afectiv și sfârșim prin a ne face reproșuri dure pentru ratările care se înmulțesc. Noua orientare în psihologie prin afirmarea rolului EQ în sănătatea și starea noastră de bine, are curajul să renunțe la vechile prejudecăți, care, în viziunea lui J. Segal, considerau că fiind primitive, emoțiile sunt inferioare rațiunii. Argumentul că nucleul amigdalian, centrul neurologic al emoțiilor, este mai vechi pe scara evoluției decât neocortexul nu ne duce automat la ideea că este mai primitiv. Ambii centri, cel al emoțiilor și cel al rațiunii, au evoluat mii de ani împreună, se află într-o relație de interdependență, atât structural cât și biochimic și informațional. Interconexiunea lor a condus la coevoluție, același instinct de conservare a fost baza apariției și argumentării unor abilități rafinate precum creativitatea, empatia, sociabilitatea și autocunoașterea.

O altă preconcepție este că emoțiile sunt periculoase. Ca și durerea fizică, rănile emoționale sunt deosebit de dureroase, ambele sunt un semnal, un avertisment că suntem pe un drum greșit, iar durerea emoțională poate deveni fizică, lucru perfect valabil așa cum este și faptul că o migrenă poate dispărea, de pildă la rememorarea evenimentelor care ne-a marcat. Segal, afirmă, după ani de observații făcute la Centru de Arte Creative – Los Angeles, că există o relație directă între capacitatea de a trăi, de a accepta și exterioriza emoțiile și starea de sănătate. Se considera că autocontrolul este posibil prin reprimarea sentimentelor. Comportamentul pe care, pe bună dreptate, îl catalogăm ca antisocial și inadecvat, de la simpla devianță la suicid, are mai mult de a face cu tăcerea și ruminațiile asupra problemelor decât cu exprimarea emoțiilor. Autocontrolul se cultivă nu atât în totalul control al sentimentelor cât prin trăirea lor.

Unele teorii considerau că există emoții care ne fac rău și emoții care ne fac bine. Atât timp cât centrul neurologic al emoțiilor este același, nu avem posibilitatea de a le selecta și anihila pe cele neplăcute și a le promova doar pe cele euforice. Toate emoțiile sunt benefice pentru că sunt surse de informații utile. Frica instinctivă și nu cea distilată de rațiune ne face să acționăm fulgerător și să ne salvăm viața. Studii de psihofiziologie au dovedit că subiecții la care este afectat nucleul amigdalian nu trăiesc emoții, dar nici nu pot învăța, de exemplu, să conducă automobilul, de exemplu, frânarea automobilului la un stimul apărut brusc ar fi imposibilă, pentru că rațiunea este mult mai lentă decât emoția.

Se spunea că emoțiile ne „întunecă” judecata. Constatarea este pe jumătate valabilă, desigur, nu poți elabora o decizie complexă cuprins de furie și mânie, dar entuziasmul de care are nevoie punerea în aplicare a celui mai simplu proiect de succes se organizează cu siguranță în zona afectivității nu în cea a raționalității reci. Emoțiile nu afectează pe cât de mult credem procesele cognitive, ele sunt responsabile de energia, acțiunii, fapt rezultat din chiar etimologia cuvântului – latinescul emovere, cuvântul de proveniență al termenului „emoție” însemnând a mișca.

Aristotel și vechii stoici au abordat dualist viața, de la distincția minte/rațiune și trup/simțire s-a ajuns firesc la antiteza bine-rău. Această polarizare ne face să clasificăm și să etichetăm categorii opuse de elemente care, în realitate sunt complementare, nu atât superioare și inferioare. Empirismul și raționalismul filozofic sunt la fel de incomplete atunci când exagerează unilateral. Cu câteva secole în urmă, filosoful francez Descartes a rostit nemuritoare formulă „cuget, deci exist” și, cu toate că nu a minimalizat niciodată importanța senzațiilor, punctul său de vedere a fost exagerat și distorsionat. De aici rezultă superioritatea rațiunii și logicii, care ar asigura accesul la obiectivitate, și reprimarea simțirii ca inferioară, alterată de subiectivism. Stresul psihic cronicizat este datorat și reprimării emoțiilor, orice subterfugiu mental nu face decât să amâne declanșarea unei afecțiune psihosomatică. Pe măsură ce ne maturizăm emoțional, spunem noi, învățăm să controlăm furia, durerea, teama, înlocuindu-le cu excese sau obsesii. Practic, orice exces de care nu ne putem debarasa, și de care am devenit dependenți, indică o încercare nereușită de a ne reprima emoțiile, de a trăi neautentic emoțional.

Abordarea fenomenologică și cea existențialistă consideră că oamenii au acces natural, spontan la structurile realității prin percepția naivă, nealterată de învățare. Conform unui foarte vechi și recent descoperit principiu, principiul holomic, propriu funcționării psihicului, argumentat de teoriile despre câmp din fizica modernă și misticii Orientului, toate lucrurile și toate evenimentele percepute de simțuri sunt intercorelate și nu există de fapt decât manifestări, aspecte diferite ale aceleiași realități ultime. Tendința noastră de a fragmenta lumea perceptibilă și de a ne gândi pe noi înșine ca ego-uri izolate, este considerată o iluzie născută în mentalul nostru înclinat spre evaluare și clasificare. Filosofia buddhistă numește această stare „avidă” (ignoranță), stare ce trebuie depășită pentru că tulbură mentalul. Perturbarea mentalului produce multiplicitate, pacea sufletului readuce unitatea.

Aplicând acest principiu, acordând importanță și credit simțurilor, emoțiilor și intuiției este de așteptat dezvoltarea acestora ca „al șaselea simț”, util în orice împrejurare unde gândirea rațională nu poate opera eficient din lipsă de informații sau surprindere. Astfel, când trebuie să luăm o decizie, „insight-ul” clarificator apare și ne conduce să facem cea mai bună alegere dacă „ascultăm inima”. Post-factum, opțiunea făcută pe baza intuitivă poate fi explicată rațional, dar mai ales este simțită ca optimă. Putem spune că simțurile preced gândurile, dar, pentru că am fost învățați să nu avem încredere în intuiție fără un suport intelectual, căutăm argumente acolo unde nu există. Marii comandanți militari pot spune că o mare parte din succesul lor s-a datorat intuiției de moment, iar decizia lor nu a fost lipsită de informații anterioare, dar acestea au fost de natură emoțională, sortate spontan pentru a soluționa o problemă aici și acum. A ține seama de aceste informații nu înseamnă un risc enorm, așa cum avertizează adepții raționalității exclusive, dimpotrivă adesea este mai inteligentă, mai rapidă și apropiată de optim decizia pe care o putem lua.

Conceptul „inteligență emoțională” apare pentru prima dată în lucrările lui John D. Mayer și Peter Salovey, în 1990 și 1993. În 1995 apare în Time vestitul articol „What's your EQ ?” semnat de Daniel Goleman, iar în 1993, EQ and You. Kate Cannon și echipa ei proiectează primul program pentru dezvoltarea competențelor emoționale la American Express Financial Advisors. În 1995 programul este declarat un succes. Inteligența emoțională devine cunoscută după publicarea de către Daniel Goleman în 1995 a best-seller-ului „Emotional Intelligence: Why it can matter more than IQ”, carte care a fost vândută în peste 5 milioane de exemplare și tradusă în 30 de limbi, inclusiv în română, aflată între primele 10 cele mai citite cărți din lume. Împreună cu Richard Boyatzis, Goleman a dezvoltat „Emotional Competency Inventory 360” (ECI 360), un instrument de evaluare a competențelor emoționale, care s-a impus în lumea afacerilor. Cu toate că această carte are mai mult de a face cu educația, ea a atras atenția multor oameni de afaceri. În 1998 D. Goleman publică o altă carte: „Working With Emotional Intelligence”. Inteligența emoțională nu este ceva absolut nou. Noi sunt informațiile din neurobiologie care au ajutat mult la înțelegerea rolului emoțiilor. Înțelegem acum mai bine ce se întâmplă când partea emoțională a creierului nostru funcționează în armonie cu cea cognitivă.

Salovey și Mayer considerau că inteligența emoțională ne permite să fim mai creativi și să ne folosim emoțiile pentru a ne rezolva problemele. O persoană inteligentă emoțional este abilitată în patru domenii: identificarea emoțiilor, folosirea emoțiilor, înțelegerea emoțiilor și reglarea emoțiilor. Inteligența emoțională este „abilitatea de a percepe și exprima emoții, de a asimila emoții în gândire, de a înțelege și judeca cu ajutorul emoțiilor, și de a regla emoțiile proprii și ale altora” (Mayer, J.D., Salovey, P., Caruso, D.R., 2000)

IE este formată din cinci factori: cunoașterea propriilor emoții (self awareness), managementul emoțiilor (self regulation), motivare, recunoașterea emoțiilor la alții (empatie) și relațiile interpersonale (social skills). Goleman (2001) reorganizează competențele emoționale asociate cu IE pe patru dimensiuni, realizând o teorie a performanței umane bazată pe inteligența emoțională (Goleman, D., 2001).

Când ne referim la inteligență înțelegem cel puțin două lucruri:
intelectul (IQ) și inteligența emoțională (EQ). Cercetările au arătat că succesul nostru la locul de muncă sau în viață depinde 80% de inteligența emoțională și doar 20% de intelect. În cazul liderilor inteligența emoțională contribuie cu până la 90% la succes. Aceasta nu înseamnă că rolul IQ-ului trebuie neglijat. IQ-ul continuă să fie important, dar nu cel mai important. Creierul omului este făcut ca să iubească în primul rând.

Inteligența emoțională a evoluat odată cu omenirea, necesitatea de adaptare, de a face față și de a colabora cu cei din jur, fiind cruciale pentru supraviețuirea primelor societăți primitive de vânători și culegători. Creierul omenesc reflectă acest fapt de netăgăduit. Tehnici sofisticate de scanare au confirmat recent că multe procese de gândire trec prin centrii emoționali ai creierului, pe măsură ce întreprind călătoria fiziologică menită să convertească informația exterioară în acțiune și răspuns individual. Howard E. Book afirma că „inteligența emoțională este la fel de veche ca și timpul” (2000).

În anii `20, psihologul american Edward Thorndike vorbea despre ceva intitulat de el „inteligență socială”. Mai târziu, importanța „factorilor emoționali” a fost recunoscută de David Wechsler, unul dintre părinții testelor IQ. ÎN anii `40, într-un ziar, Wechsler a insistat asupra închiderii tuturor „aspectelor non – intelectuale ale inteligenței generale” în orice măsurătoare completă. Acest material amintea de asemenea despre capacitățile „afective” sau „conative”, de fapt inteligența socială și emoțională – pe care el le credea importante în formarea unei imagini de ansamblu. Din păcate, acești factori nu au fost incluși în testele IQ ale lui Wechsler și la acea vreme li s-a dat prea puțină atenție.

În 1948, alt cercetător american R.W. Luper, a promovat ideea „gândului emoțional”, care se credea că avea o contribuție la „gândul logic”. Dar, vreme de 30 ani prea puțini psihologi și educatori au urmat această linie (o excepție remarcabilă a fost Albert Ellis, care a început să examineze în 1955 ceea ce urma să devină cunoscută sub denumirea de terapie rațional-emotivă – un proces care presupunea ca oamenii să învețe să-și examineze emoțiile într-o manieră logică, rațională ).

În 1983, Howard Gardner, de la Universitatea Harward, a scris despre posibilitatea existenței unor „inteligențe multiple” inclusiv ceea ce el numea „capacitățile intra-psihice” – în esență o aptitudine pentru introspecție – și „inteligență personală”.

Între timp, Reuven Bar-On activa în acest domeniu și și-a adus contribuția prin termenul de „coeficient emoțional”. Termenul „inteligență emoțională” a fost adoptat și definit în mod formal în 1990 de către John Mayer de la Universitatea din New Hampshire și Peter Salovey de la Universitatea Yale. Aceștia au dezvoltat conceptul profesorului Gardner stabilit pe baza definiției prezentate mai înainte în acest capitol și împreună cu colegul lor David Caruso au elaborat un test alternativ emoțional, care spre deosebire de Bar-On EQ îi ia în calcul mai mult aptitudinile decât scorurile ca atare.

Ziaristul de la New York Times, Daniel Goleman, a popularizat termenul de inteligență emoțională în cartea sa din 1995 „Emotional Intelligence, Why it can matter more then IQ”. El a susținut că înțelegerea și controlul emoțiilor noastre este una dintre cele mai importante idei pentru sănătate și succesul în viață.

Cartea lui Goleman s-a bazat pe lucrări mai importante ale unor psihologi precum Peter Salovey, John Mayer și Reuven Bar-On care arătau că, întradevăr, oamenii cu o anumită istețime emoțională au un avantaj față de aceia care nu o au.

Empatia este una dintre dimensiunile semnificative ale inteligenței emoționale pomenită și de Goleman, Segal, Stein, Book și Reuven Bar-On, ș. a. m. d.

Există o mulțime de definiții ale empatiei, dar eu voi încerca să enumăr câteva pentru a ne edifica asupra ei.

Empatia este „înțelegerea de către un individ a comportamentului celuilalt, înțelegere bazată pe propria experiență” (Larousse – Dicționar de sociologie, 1997, p. 102 ). Empatia este „rezonanță, comunicare afectivă cu semenul” (Larousse – Dicționar de psihologie, 2000, p. 114).

Rogers consideră că „empatia constă în sesizarea cu cât mai multă exactitate cu putință a referințelor interne și a comportamentelor emoționale ale unei alte persoane și în a le înțelege ca și cum ai fi această altă persoană”. Empatia s-ar putea traduce cu „intuirea a ceea ce se petrece în celălalt, fără a uita totuși că ești tu însuți, căci în acest caz ar fi vorba de identificare”. (Doron și Parot, „Dicționar de psihologie”, 1991, p. 284).

Paul Popescu Neveanu crede că empatia este o „ însimțire, intuiție simpatetică, identificare afectivă, transpunere” („Dicționar de psihologie”, 1974, p. 233).

La originea fenomenului empatic se află „o structură fundament” care-și are rădăcini adânci în planul predispozițiilor ereditare ale omului, structură ce se organizează experențial, fiind perfectibilă educațional.Empatia exprimă prin modul de manifestare un fenomen psihic cu valențe multiple – un construct multidimensional ce acoperă întregul sistem psihic uman, pornit din planul neconștientizat al conduitei vegetative, trecut în planul conștientizat al cogniției și anticipării și ajuns în planul afectiv motivațional – acțional. Empatia capătă funcție performanțială, ca instrument psihic operațional în obținerea unor rezultate eficiente la nivelul supra – mediu. Între capacitatea empatică, ca potențial psihologic, și comportamentul empatic ca acțiune psihică pot să apară atât relații convergente, cât și relații divergente, sub influența împrejurărilor de viață și a conduitei empatice a partenerilor. Empatia ca o componentă intrisecă sistemului complex al personalității se manifestă în interacțiune cu alte trăsături de personalitate, temperamentale sau atitudinale, favorizând manifestări corelate cu atitudinea semipatetică, cu orientarea helping, cu stilul cognitiv interpersonal și cu nevoia de comunicare. Empatia ca trăsătură consolidată de personalitate se manifestă la anumite persoane printr-o reluare activă a experienței, concretizată prin modalități specifice de prelucrare a informației, mai exact, printr-un stil empatic de personalitate.

Persoanele cu o empatie dezvoltată sunt generoase, altruiste, sentimentaliste, sunt persoane sociabile. Referitor la empatie, Goleman în cartea sa „Inteligența emoțională, cheia succesului în viață” afirma că există o altă dimensiune a empatiei anume: acuratețe empatică, ce asociază abilitățile cognitive cu cele afective, adică să ai capacitatea de a intui gândurile specifice ale cuiva (Golemqn, D., 2004).

1.3. Well-being

Optimismul comparativ trebuie distins de optimismul dispozițional, pentru că în primul caz este vorba de o judecată specifică și comparativă, în timp ce optimismul dispozițional implică o judecată generală și nespecifică.

Optimismul dispozițional este definit cel mai frecvent prin expectanțele pozitive generalizate în ceea ce privește viitorul. Această trăsătură de personalitate a fost legată de starea de bine atât psihică, cât și fizică a oamenilor. Prin opoziție, pesimismul desemnează expectanțe negative cu privire la viitor. (Scheier, Carver, 1985). Cercetǎrile evidențiazǎ că viitorului i se acordă o atenție foarte mare. Într-o anchetă realizatǎ de Gonzales și Zimbardo în 1985, majoritatea respondenților au declarat cǎ sunt orientați spre prezent și viitor (57%) sau numai spre viitor (33%), în comparație cu orientarea numai spre prezent (9%) sau spre trecut (1%). (Apud. Taylor, S.E., Brown, J.D., 1988, pp. 193-210)

Majoritatea cercetărilor privind optimismul și pesimismul au fost realizate cu ajutorul instrumentului elaborat de Scheier și Carver în 1985: „Life Orientation Test”(LOT). Prin intermediul acestuia, s-a stabilit că optimismul dispozițional corelează negativ cu depresia (r= -0.42) și cu nevrozismul (r=-0,50) și pozitiv cu succesul (r=0,55) și cu stima de sine (r=0,54). Studiile efectuate aratǎ că persoanele cu un optimism dispozițional ridicat au o mai bunǎ sǎnǎtate psihicǎ, se adapteazǎ mai bine tranzițiilor vieții, utilizează strategii de coping mai eficiente, își revin mai repede în urma evenimentelor negative, fac fațǎ mai bine bolilor. Optimismul prezice implicarea socială, căutarea suportului și ajutorului celorlalți. Este de asemenea puternic legat de alte caracteristici dezirabile precum fericirea, perseverența, realizările profesionale, sănătatea. Alături de umor, optimismul se pare că reduce impactul evenimentelor stresante și are o valoare predictivă pentru longevitate (Scheier, Carver, 1994). Astfel, optimismul dispozițional diferă de optimismul comparativ atât prin specificitate, în primul caz fiind vorba despre credințe generale cu privire la viitor, cât și prin faptul că nu implică un proces de comparare socială cum implică optimismul comparativ.

Unele teorii psihologice au adoptat o viziune asupra capacitǎților individului de cunoaștere a realitǎții ce considera cǎ acesta interacționeazǎ cu mediul ca și un om de științǎ naiv, adunând date într-o manierǎ corectǎ, combinându-le într-o manierǎ logicǎ, cǎutând activ cauzele evenimentelor și comportamentelor, ajungând astfel sǎ judece și sǎ ia decizii într-o manierǎ precisă.

În ultimele decenii a devenit evident cǎ judecǎțile și deciziile actorului social nu se conformeazǎ nici pe departe acestor modele normative, percepțiile individului cu privire la sine și la lume sunt distorsionate în sens pozitiv, intervenind astfel o serie de bias-uri, erori, scurtǎturi, informația este procesatǎ cu date insuficiente și incomplete.„În loc de un savant naiv care se aflǎ în cǎutarea adevǎrului, gǎsim mai degrabǎ imaginea unui șarlatan încercând sǎ facǎ datele sǎ se conformeze teoriilor lui” (Lungu, 1999, p.3). Unul din aceste bias-uri pozitive care se manifestă în judecățile oamenilor este optimismul nerealist.

Într-un studiu din 1980, Weinstein a cerut unui numǎr de 258 de studenți de la o universitate americanǎ sǎ-și compare șansele de a trǎi în viitor o serie de evenimente cu șansele unui alt student de aceeași vârstǎ și sex din facultate. O parte din evenimente erau pozitive, de exemplu a avea propria locuințǎ, a trǎi peste 80 de ani, iar o parte erau negative: a avea un atac de cord, un accident de mașinǎ etc. Dacǎ participanții ar fi fost realiști cu privire la șansele lor raportate le cele ale altora, atunci în medie ar fi trebuit sǎ considere cǎ au aceleași șanse cu ceilalți de a trǎi fiecare eveniment. Rezultatele au arǎtat însǎ cǎ participanții la studiu au supraestimat probabilitatea de apariție a evenimentelor pozitive în viața lor și au subestimat probabilitatea apariției celor negative. Weinstein a denumit acest fenomen optimism nerealist.

Rezultatele studiului sunt interesante și importante, pentru cǎ aratǎ pe de o parte cǎ oamenii sunt nerealist de optimiști cu privire la viitor, cred cǎ vor trǎi evenimente pozitive și nu vor avea de suferit, iar pe de altǎ parte cǎ oamenii au o extraordinarǎ capacitate de a crede ceea ce vor sǎ creadă.

Optimismul nerealist diferǎ de optimismul dispozițional prin faptul că este definit prin raportare la realitate, fiind considerat o eroare, un bias (Radcliffe, Klein, 2002), de aceea se mai numește și „bias optimism”. Optimismul dispozițional este o orientare a individului despre care nu se poate spune dacǎ este corectǎ sau nu: a considera cǎ evenimentele pozitive sunt mai probabile decât cele negative implicǎ optimism, nerealist sau nu. Însǎ a avea un optimism nerealist presupune o comparare cu realitatea, este tendința de a percepe evenimentele pozitive mai probabile decât în realitate și pe cele negative mai puțin probabile decât realitatea „permite”.

Se pune în acest moment o problemǎ de naturǎ filosoficǎ: dacǎ realitatea și mai ales viitorul pot fi cunoscute. Din fericire, mǎcar într-o anumitǎ mǎsurǎ, psihologii au oferit definiții operaționale în experimentele realizate pentru a pune în evidențǎ acest fenomen. Una din acestea este compararea predicțiilor persoanei cu un grup de referințǎ: de exemplu riscul de cancer de plǎmâni perceput de fumǎtori poate fi comparat cu frecvența cancerului de plǎmâni printre fumǎtori, stabilindu-se astfel dacǎ estimarea e nerealistǎ sau nu. De asemenea s-au realizat instrumente care pot determina riscul unui individ de a dezvolta o anumitǎ problemǎ, cum este de exemplu instrumentul de evaluare a riscului de îmbolnǎvire „Health Risk Appraisal”, realizat de Lewis Robins. (Apud Radcliffe, N.M., Klein, W.M., 2002)

Optimismul comparativ este credința unei persoane că va experimenta mai multe evenimente pozitive în viitor decât negative, în comparație cu alte persoane. Trei termeni mai sunt folosiți în literatura de specialitate pentru a se descrie același fenomen: optimism nerealist (Weinstein, 1980), bias optimism (Weinstein, 1980) și iluzia de invulnerabilitate (Perloff, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002). Toți acești termeni implică două lucruri: o distorsiune doar a riscului personal și o raportare la realitate, la un criteriu obiectiv.

În aprecierea realizată, cu privire la evenimentele pozitive și negative care li se vor întâmpla, participanții la studiul lui Weinstein au fǎcut acest lucru prin raportare la un alt student de aceeași vârstǎ și sex cu ei, așadar nu a fost vorba despre o estimare absolutǎ ci despre o comparare cu un altul. De aceea Weinstein a pus în evidențǎ mai degrabǎ optimismul comparativ decât optimismul nerealist, cum a fost denumit, în majoritatea studiilor ulterioare cei doi termeni fiind confundați. Însǎ optimismul nerealist și optimismul comparativ sunt douǎ fenomene diferite: dacǎ în primul caz este vorba despre o concluzie a cercetǎtorului cu privire la acuratețea estimǎrii de cǎtre subiect prin raportare la realitate, la riscul obiectiv, în cazul optimismului comparativ se face referire la o modalitate prin care subiectul se poziționeazǎ prin raport cu altul. Nimic nu-l împiedicǎ sǎ se poziționeze inferior, așadar sǎ se punǎ în evidențǎ pesimismul comparativ, acest lucru fiind de altfel și raportat de unele studii (Heine, Lehman, 1995).

Optimismul comparativ este asociat unui proces de comparare socialǎ, între persoana proprie și altul, fiind condiționat de prezența celuilalt. Teoria comparǎrii sociale inițiatǎ de Festinger afirmǎ cǎ oamenii au tendința sǎ se raporteze la ceilalți atunci când nu au o bazǎ obiectivǎ în determinarea capacitǎților lor, aptitudinilor, opiniilor. Tendința de comparare cu ceilalți scade pe mǎsurǎ ce crește diferența între sine și celǎlalt, existând tendința de comparare cu persoane similare (Festinger, 1954, apud. Doise,W., Deschamps, J.C., Mugny, G., 1996).

Psihologii au evidențiat că, prin comparație cu alții, oamenii consideră că au trăsături de personalitate mai pozitive (Brown, 1986), că sunt mai cinstiți, mai onești (Messick, 1985) sau că au un grad mai mare de control asupra evenimentelor vieții (Wright, 1985). Festinger (1954) a susținut că în estimarea riscului personal, compararea socială este esențială.

Optimismul comparativ este considerat ca fiind nerealist, pentru că este consecința inevitabilă a acestuia. Dacă o mare parte din oameni se așteaptă ca lucrurile bune să li se întâmple lor, iar cele negative altora, într-o lume în care binele și răul se distribuie constant, cu siguranță sunt nerealiști. Logic, este imposibil ca majoritatea oamenilor sǎ se situeze peste sau sub valoarea mediei generale. El este pus în evidențǎ la nivel de grup: nu trebuie sǎ se cunoascǎ riscul real al unui individ pentru cǎ oricare ar fi acesta nu este posibil ca majoritatea dintr-un grup sǎ se situeze sub media grupului (Radcliffe, Klein, 2002).

Metoda standard prin care s-a pus în evidențǎ optimismul nerealist poate stabili un bias la nivel de grup, dar nu poate determina care din membrii grupului greșesc în estimǎrile lor. Unii din ei pot chiar avea un profil care îi situeazǎ deasupra mediei în privința evenimentelor pozitive sau sub medie în privința celor negative, așadar ar fi nepotrivit sǎ fie etichetați ca nerealiști. Astfel, deși este evident cǎ nu se poate ca majoritatea dintr-un grup sǎ se situeze deasupra mediei, a spune cǎ fiecare în particular face o eroare este cu totul altceva, de aceea se va considera cǎ tendința indivizilor de a considera cǎ în viitor vor trǎi mai multe evenimente pozitive și mai puține negative în comparație cu alții este un optimism comparativ.

Se pare cǎ oamenii au capacitatea de a crede ceea ce vor să creadă, considerând cǎ viitorul lor va fi mai bun decât al celorlalți. Pentru cǎ nu se poate ca viitorul tuturor sǎ fie mai bun decât al celorlalți, optimismul raportat pare sǎ fie nerealist (Weinstein, 1980). Alți autori l-au denumit un bias sau o eroare, însǎ Taylor și Brown (1988) schimbǎ aceastǎ terminologie cu cea de iluzii pozitive argumentând cǎ bias-urile și erorile implicǎ distorsiuni și respectiv greșeli pe termen scurt, cauzate de neglijențǎ în timp ce iluzia este generalizatǎ, pervasivǎ, sistematicǎ. Iluzia este definitǎ ca fiind „o imagine mentalǎ falsǎ sau o concepție care nu este în concordanțǎ cu realitatea sau poate fi ceva imaginat“ (Stein, 1982).

Procedura inițialǎ utilizatǎ de Weinstein (1980) era directǎ: participanții la studiu sunt rugați sǎ estimeze probabilitatea ca un eveniment viitor sǎ li se întâmple, prin comparație cu o altǎ persoanǎ sau un grup de referințǎ. Fiecare persoanǎ participantǎ la studiu fǎcea o judecatǎ referitoare la persoana proprie, indicând dacǎ are tot atâtea șanse, mai multe sau mai puține șanse decât o altǎ persoanǎ sau decât grupul de referință sǎ trǎiascǎ în viitor un eveniment, pozitiv sau negativ.

Metoda indirectă presupune ca participanții la studiu sǎ ofere douǎ judecǎți, estimând probabilitatea pentru douǎ ținte: propria persoanǎ și altul. Ordinea celor douǎ evaluǎri este contrabalansatǎ, pentru eliminarea efectului acesteia. Diferența dintre cele douǎ judecǎți servește ca mǎsurǎ indirectǎ pentru poziționarea individului. Aceastǎ metodǎ are avantajul cǎ permite determinarea diferențelor între estimǎrile fǎcute pentru propria persoanǎ și pentru celǎlalt (Radcliffe, Klein, 2002).

Prin intermediul acestor metode nu se pune în evidențǎ optimismul la nivel individual ci la nivel de grup. Când se folosește metoda directǎ rǎspunsurile participanților ar trebui sǎ fie medii. Dacǎ se folosește metoda indirectǎ, diferența dintre cele douǎ scoruri ar trebui sǎ fie în jurul lui 0.

Harris și Middleton (1994) au remarcat cǎ metodele directe forțeazǎ pe subiecți, sǎ se compare cu alții și acest lucru îi poate încuraja sǎ se diferențieze de ceilalți. Așadar diferențele sau similitudinile înregistrate pot fi interpretate ca o reacție artificialǎ la caracteristicile sarcinii. Metoda directǎ a pus în evidențǎ bias-ul într-o mai mare mǎsurǎ decât metoda indirectǎ, deoarece într-o situație de comparare intervin mai mulți factori decât într-o evaluare absolutǎ. Se poate astfel ca optimismul comparativ sǎ se datoreze doar inducerii ideii de comparație. Harris și Middleton au replicat rezultatele privind optimismul comparativ folosind grupuri independente de subiecți, arǎtând astfel cǎ fenomenul nu se datoreazǎ procedurii.

O criticǎ a acestor metode este determinatǎ de faptul cǎ individul se comparǎ de cele mai multe ori cu un altul general. Douǎ dimensiuni ale comparației sunt confundate: eu vs. altul și individ vs. grup (Harris și Middleton,1994).

Ambele metode au pus în evidențǎ cu succes optimismul comparativ pentru diferite evenimente, raportând însă diferențe interindividuale și interculturale.

Optimismul comparativ a fost investigat în diverse domenii și pentru o gamǎ foarte largǎ de evenimente, pozitive și negative: a face atac de cord, a fi concediat, a se sinucide, a rǎmâne șomer, a fi victima unei crime, a avea o sarcinǎ nedoritǎ, a avea un serviciu bine plǎtit, a trǎi pânǎ la 80 de ani. În domeniul medical studiile au fost realizate pe eșantioane mari de boli sau doar pentru condiții medicale particulare, optimismul comparativ fiind pus în evidențǎ pentru probabilitatea de apariție a mai multor boli: cancer, SIDA, boli legate de consumul de tutun (Weinstein, 1980), sau boli legate de starea de bine ca depresia (Taylor și Brown, 1988).

Consistența fenomenului nu este determinatǎ doar de faptul cǎ a fost pus în evidențǎ pentru această mare varietate de evenimente, ci și de prevalența lui în eșantioane de populație foarte diverse din punct de vedere social și cultural. Weinstein (1980) a evidențiat acest efect pentru prima datǎ la studenții americani, dar foarte repede au fost replicate rezultatele pe eșantioane de diverse vârste (adulți, copii, bǎtrâni), realizându-se chiar studii longitudinale (Weinstein, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002).

De asemenea, deși majoritatea studiilor în acest domeniu s-au desfǎșurat pe subiecți americani, fenomenul a fost remarcat și în alte țǎri, confirmându-se aspectul sǎu transcultural. Belgienii (Peeters, Cammaert, Czapinski, 1997), olandezii (Hoorens și Buunk, 1993), spaniolii (Sanchez, Rubio, Paez și Blanco, 1998), francezii (Meyer, 1996) sau britanicii (Harris și Middleton, 1994) au manifestat tendința de a-și percepe propriul viitor într-o manierǎ mai pozitivǎ decât viitorul altora. Tendința optimistǎ a mai fost de asemenea evidențiatǎ și la australieni (Lee și Job, 1995), marocani (Peeters, Cammamert și Czapinski, 1997), unguri (Idiko, Zoltan, 1998). Un studiu realizat de Olivier Desrishard și Isabelle Milhabet (1998) au evidențiat această tendință subiectivǎ în ceea ce privește perceperea evenimentelor viitoare și la români.

O singurǎ excepție o constituie studiul lui Heine și Lehman (1995) care evidențiazǎ absența tendinței sau chiar prezența uneia opuse în rândul japonezilor. Autorii explică această descoperire fie prin normele culturale asiatice care au în prim plan modestia, împiedicându-i astfel pe participanții la studiu să declare la nivel public că așteaptă un viitor mai bun decât al altora, chiar dacă la nivel privat consideră acest lucru, sau mai probabil prin alte particularități ale culturii asiatice, care valorizează interdependența și nu individualismul. Chiar dacǎ rezultatul este în contrast cu cele anterioare, el este congruent cu alte studii efectuate în culturile asiatice privind prezența optimismului. Lee și Seligman (1997, apud Desrichard, Milhabet, 1998) au descoperit că studenții chinezi din Asia sunt mai puțin optimiști, în general, decât studenții albi sau chinezi din America.

Se pune problema dacǎ optimismul comparativ este adaptativ, un lucru pozitiv pentru starea de bine a oamenilor sau dimpotrivǎ. Astfel, concepția clasică care considera că sănătatea mentală este asociată cu percepții acurate asupra realității, a fost combătută de descoperiri mai recente ale faptului că oamenii normali distorsionează considerabil realitatea în favoarea lor.

Percepții acurate despre sine, lume și viitor nu sunt o condiție esențialǎ pentru adaptarea individului, Shelley Taylor și J. Brown (1988) susțin cǎ iluziile pozitive, incluzând aici și optimismul comparativ (considerat nerealist), alǎturi de alte iluzii pozitive, concepțiile pozitive despre sine și iluzia controlului, sunt benefice pentru starea de bine a individului și pentru sǎnǎtatea lui mentalǎ. Astfel, cei doi psihologi au descoperit faptul că persoanele care sunt depresive sau au o stimă de sine scăzută au o viziune mai realistă cu privire la persoana proprie decât ceilalți oameni. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că iluziile pozitive determinǎ fericire și mulțumire de sine, creearea de legǎturi cu ceilalți, faciliteazǎ o muncǎ creativǎ și productivǎ, angajarea în sarcini diverse prin creșterea motivației și nu în ultimul rând faciliteazǎ funcționarea intelectualǎ. Într-adevǎr o serie de cercetǎri au arǎtat cǎ iluziile pozitive duc la stǎri afective pozitive care creeazǎ asociații diverse și neobișnuite, ajungându-se la rezolvarea creativǎ a problemelor. Deși s-a discutat faptul cǎ acestea pot duce la gǎsirea de strategii rapide și simple pentru rezolvarea problemelor, strategii ce pot fi nepotrivite pentru sarcini complexe, studiile realizate au arǎtat cǎ afectul pozitiv nu reduce capacitatea intelectualǎ, ci dimpotrivǎ (Isen, 1987 apud Taylor, Brown,1988).

O literaturǎ substanțialǎ continuǎ sǎ demonstreze cǎ optimismul comparativ este prezent la oamenii normali în legǎturǎ cu o varietate largǎ de evenimente, de aceea nu este evident cǎ asemenea credințe sunt compromițǎtoare pentru sǎnǎtatea mentalǎ, ci dimpotrivǎ contribuie la buna funcționare și adaptare a individului. O metaanaliză realizată de Van der Plight (1998) a evidențiat cǎ optimismul comparativ este o credințǎ adaptativă și nu ar trebui sǎ provoace îngrijorare.

Faptul cǎ iluziile pozitive nu sunt prezente la persoanele depresive, nu înseamnǎ însă neapǎrat cǎ ele sunt o condiție necesarǎ a unei funcționări adecvate în cazul oamenilor normali. Deși iluziile pozitive sunt benefice pentru sǎnǎtatea psihologicǎ, se remarcă totuși faptul cǎ în anumite situații și dacǎ sunt extreme, ele pot avea un impact negativ asupra sǎnǎtǎții și siguranței fizice a individului. Mai mulți psihologi avertizeazǎ cǎ optimismul comparativ poate determina pe oameni sǎ ignore adevǎrate riscuri existente și sǎ nu-și ia mǎsuri de precauție: sǎ nu-și protejeze sǎnǎtatea sau sǎ nu se pregǎteascǎ pentru catastrofe naturale cum ar fi cutremure sau inundații crezând cǎ lor nu li se poate întâmpla. „Dacă te simți invulnerabil nu te obosești să iei măsuri de precauție” (Brehm, Kassin, 1990, p.649). Optimismul comparativ ar trebui sǎ provoace îngrijorare atunci când este nerealist, acesta fiind asociat cu o procesare defensivǎ a informațiilor cu privire la riscuri și evitarea expunerii la informații cu privire la riscuri (Wiebe, Black, 1997, apud Radcliffe, Klein, 2002). De asemenea, oamenii utilizează anumite strategii pentru a-și susține credințele nerealiste, una dintre acestea fiind minimalizarea riscului asociat cu unele comportamente realizate (Klein, 1996, apud Radcliffe, Klein, 2002).

Cu toate acestea, credințele nerealiste cu privire la problemele viitoare de sǎnǎtate se pot transforma în profeții care se autoîndeplinesc și determina interpretǎri optimiste care fac ca aceste credințe nerealiste sǎ fie adaptative (Armor, Taylor,1998, apud Radcliffe, Klein, 2002).

1.4. Percepția durerii

Durerea este o senzație neplăcută raportată la un segment corporal, cu o reacție somatică și psihică specifică și reprezentând percepția unei leziuni existente, posibilă sau imaginată.

Fiind o percepție, deci o interpretare psihică, durerea se raportează la experiența anterioară a individului. O senzație cunoscută, înțeleasă poate să nu fie descrisă ca durere de un individ și ca durere de un altul, care o resimte pentru prima oară, nu îi cunoaște semnificația și căruia îi inspiră teamă.

În analiza durerii trebuie precizate anumite caracteristici generale. Durerea este o experiență subiectivă strict individuală. În evaluarea durerii, medicul nu dispune de nici o informație obiectivă, ci se bazează exclusiv pe descrierile furnizate de persoana care a suferit sau suferă durerea. Durerea are întotdeauna o componentă afectivă, de regulă negativă, de suferință, disconfort, teamă, dar uneori și de satisfacție.

Durerea nu este o senzație pură, ci ea are o descriere care evocă alte senzații, cum ar fi apăsare, torsiune, presiune, înțepătură, arsură. Durerea poartă informația unei leziuni posibile, probabilă sau produsă. Pragul durerii pentru un stimul este mai mic decât intensitatea care produce leziune, durerea având o valoare protectoare, de prevenire a unei leziuni. Durerea informează, astfel, despre intensitatea unui stimul și, deci, teoretic, este proporțională în mărime cu intensitatea stimulului care o produce, dar există și dureri sau leziuni imaginare.

Pentru a percepe durerea, o persoană trebuie să fie conștientă și
atentă. Dacă o altă senzație sau acțiune distrage atenția, perceperea durerii
este diminuată sau, dacă se atrage atenția asupra ei, durerea se intensifică.
Astfel, observații din timpul războiului au arătat că soldații în acțiune nu percep
sau percep limitat durerile provocate de răni. La sportivii în acțiune s-a ob
servat, similar, o percepere limitată a durerii, chiar a unei fracturi.

Factori psihici, sociali și culturali influențează atât percepția, cât și
raportarea durerii. Unele culturi sau civilizații valorizează stoicismul și supor
tarea durerii, iar altele expresia ei publică. O durere legată de un eveniment
dorit (exemplu, naștere) este mai ușor suportată decât una necunoscută, care
produce anxietate.

Începutul, durata și sfârșitul unei dureri corespund cu perioadele de stimulare a receptorilor și cu tipul receptorilor și al stimulării. Stimularea dureroasă a fibrelor de mic diametru sau nemielinizate, cu sensibilizarea lor prin inflamație va da o durere prelungită, difuză. De regulă, stimularea receptorilor în durerile viscerale corespunde cu perioadele de activitate ale respectivului organ. Astfel, contracția dureroasă a unui organ cavitar (exemplu, uterul la naștere) va da o durere tipică, compusă din scurte episoade intense pe un fond permanent mai mult sau mai puțin intens (durerea colicativă).

Intensitatea durerii (aspectul cantitativ) depinde atât de intensitatea și tipul stimulării, cât și de factori subiectivi individuali. Durerile produse de agenți nocivi (mecanici, termici, chimici etc.) sunt în general proporționale cu intensitatea stimulării produse de aceștia, deci cu intensitatea lor proprie. Durerea apare înainte de pragul lezional, funcționând ca un sistem de prevenire a lezării.

Factorul subiectiv, individual, influențează însă și perceperea și modul de descriere a durerii.

Studii experimentale, folosind stimuli standardizați de intensitate variabilă (cel mai comun, termici sau electrici) au demonstrat existența unui prag dureros al stimulării. Acest prag, deși în medie apropiat între diferite persoane, poate prezenta uneori mari variații individuale, existând și persoane (rare) cu insensibilitate congenitală la durere sau cu boli care scad sensibilitatea. Evaluarea sensibilității individuale poate fi făcută relativ ușor în clinică prin provocarea unei stimulări, cum ar fi compresia pe apofiza stiloidă radială. Persoanele cu un prag dureros scăzut o percep ca foarte dureroasă, cele cu prag ridicat, ca o simplă apăsare.

Nivelul de conștiență este un factor determinant în perceperea durerii, un individ cu tulburare a stării de conștientă poate să nu perceapă durerea (de exemplu, infarctul miocardic cu debut sincopai sau prin șoc, în care bolnavul nu narează durere). Atenția față de durere poate să îi modifice intensitatea. în timpul unei activități care presupune concentrare intensă (militari în acțiune, sportivi în concurs), dureri intense pot să nu fie percepute.

Fondul psihic pe care apare durerea îi poate influența intensitatea. Soldații în atac simt mai puțin durerea decât cei în retragere; o durere cu încărcătură "pozitivă", cum ar fi cea de la naștere, este mai puțin intensă și mai rapid uitată; teama poate diminua durerea (durerea care dispare când ajungi la medic).

Factorii culturali și sociali pot influența descrierea durerii. Unele culturi sau religii valorizează rezistența la durere, teama de consecințele sociale ale unei boli poate determina negarea durerii, după cum interese, nevoia de a fi îngrijit și tratat cu atenție pot determina accentuarea intensității durerii.

Calitatea durerii, modul ei de descriere, depinde de senzațiile asociate celei dureroase. Modul de descriere a durerii nu trebuie să fie influențat de examinator prin sugestii, ci bolnavul trebuie încurajat să descrie durerea în termeni și cu comparații proprii. Desigur, aceasta depinde de capacitatea de observație și narație a bolnavului, dar transmite o informație atât despre caracterul însăși al durerii, cât și despre reacția bolnavului față de aceasta. O descriere foarte dramatică indică mai degrabă o personalitate isteroidă, decât. o durere intensă. Durerea poate fi comparată cu o lovitură de cuțit, cu o torsiune, cu o compresie, constricție, arsură, poate fi pulsatilă etc.

Durerea poate fi însoțită în apariția și dezvoltarea ei de alte manifestări care să îi indice originea. Aceste manifestări și raportul lor cu durerea trebuie sistematic analizate. Astfel, palpitațiile care precedă instalarea unei dureri coronariene sugerează o aritmie cauzatoare de ischemie miocardică, iar cele care urmează apariției durerii, o aritmie indusă de ischemie. Vărsătura poate urma și ușura o durere epigastrică în ulcer și poate să accentueze sau să nu modifice durerea în suferințele biliare. Simptomele ce însoțesc durerea sunt deosebit de variate în funcție de mecanismul de producere al durerii și servesc orientării diagnostice specifice.

Fenomenele psihice de însoțire a durerii depind atât de boala ce o provoacă (de exemplu, embolia pulmonară sau infarctul induc anxietate, senzație de moarte iminentă), cât șj de fondul psihic al bolnavului. Bolnavul poate fi anxios sau să braveze, să solicite ajutor sau să evite consultul. Aceste elemente influențează mult relația medic – bolnav și pot fi deduse din reacția bolnavului la durere, nefiind de regulă expuse explicit de bolnav.

Modalitățile de provocare și calmare a durerii sunt specifice pentru diferitele surse de durere. Apariția durerii la mobilizarea unui segment sugerează o origine osoasă, musculară sau articulară la acel nivel. Aparția durerii în funcție de activitatea fiziologică a unui organ îi sugerează originea. Durerea din ulcerul duodenal la aproximativ o oră după masă coincide cu evacuarea gastrică, în timp ce, în ulcerul gastric, durerea apare imediat după alimentație, când alimentele pătrund în stomac. Calmarea durerii epigastrice cu alcaline sugerează o suferință dependentă de prezența acidului în tractul digestiv superior (ulcer).

1.5. Relația dintre inteligența emoțională, trăsăturile de personalitate, well-being și percepția durerii. Stadiul cunoașterii.

Salovey și Mayer (1990) au fost primii care au propus o teorie a IE în literatura de specialitate. În cele mai recent model al lor, ei definesc IE ca abilitatea de a percepe și exprima emoțiile, a folosi emoțiile pentru a facilita gânduri, a înțelege cu ajutorul emoțiilor și reglarea emoțiilor la sine și la alții (Mayer & Salovey, 1997).

Modelul Mayer și Salovey este diferit de alte modele, care definesc și măsoară IE ca un set de abilități auto-percepute, competențe și trăsături de personalitate, inclusiv optimismul și stima de sine (Bar-On, 1997, 2005).

Pe de altă parte, Daniel Goleman a accentuat importanța inteligenței emoționale pe termen lung și a atras atenția cercetătorilor din întreaga lume. Potrivit lui Goleman (1995 & 1998), IE este un factor important în determinarea succesului personal ca student, profesor, părinte, și lider. Relația dintre IE și trăsăturile de personalitate este strânsă, deoarece IE este relevantă pentru înțelegerea și controlul emoțiilor care sunt foarte importante în domeniul construcțiilor de personalitate. Raportul dintre cele două variabile a fost pe larg investigat, dar nivelul relației între aceste două constructe depinde de măsurile utilizate pentru a evalua. S-a constatat că IE este corelată semnificativ cu nevroza, extraversia, conștiinciozitatea și agreabilitate, dar moderat legată de deschiderea față de experiență.

Sala (2002) a examinat IE prin Inventarul de competență emoțională Goleman (1998), iar aceasta a fost semnificativ legată de extraversiune, deschidere către experiență și conștiinciozitate. Relația dintre IE și trăsăturile de personalitate a fost intens discutată în literatura de specialitate. Mai multe modele IE sunt strâns corelate cu teoria personalității, în special modelele mixte (Bar-On, 2005, Goleman, 1995). Chiar și modelul pur al IE, propus de Mayer și Salovey (1997), a demonstrat empiric corelații semnificative cu măsuri de personalitate.

Personalitatea este realizarea supremă a comportamentului înnăscut al unei ființe umane, în timp ce trasaturile de personalitate au relație strânsă cu IE. Luând în considerare modelul de cinci factori al trasaturilor de personalitate, s-a arătat în mod empiric că IE are corelații semnificative cu extraversia și negative cu nevrotismul și au o corelație pozitivă cu agreabilitatea, deschiderea de a experimenta și conștiinciozitatea.

Inteligenta emotionala corelează pozitiv cu extraversiunea, agreabilitatea, conștiinciozitatea și deschiderea spre experiență, în timp ce IE și nevroza sunt corelate în mod semnificativ și negativ.

S-a dat atenție diferențelor de gen privind IE și trăsăturile de personalitate. S-a stabilit că femeile tind să fie mai expresive decat barbații, pentru a înțelege și recunoaște emoțiile altora mai bine și a avea o mai mare empatie.

S-a constatat că femeile au arătat mai semnificativ trăsături de nevroză, extraversie și amabilitate, în timp ce bărbații au avut punctaje mai mari la deschidere. De asemenea, s-au gasit diferențe de gen nesemnificative cu privire la conștiință.

Goleman sugerează că IE este un factor determinant al succesului la locul de muncă și în carieră. IE poate fi chiar mai importantă decât capacitatea mentală generală pentru determinarea trăsăturilor de personalitate. Potrivit lui Mayer, Salovey și Caruso (2002) IE face ca un individ să fie capabil de a identifica propriile emoții precum și ale altora. Utilizarea și înțelegerea acestor emoții și capacitatea de a gestiona aceste emoții sunt, de asemenea, necesare pentru a dezvolta o personalitate puternică. Cercetările existente furnizat dovezi empirice că indivizii cu un nivel ridicat al IE au mai mult succes în carieră, construiesc relații personale mai puternice și se bucură de o sănătate mai bună decât cei care au nivelul scăzut al IE (Rahayu Imrani, 2004).

IE și trăsăturile de personalitate sunt două constructe importante ale psihologiei și există dovezi substanțiale despre modul în care aceste două constructe sunt legate între ele. Mayer, Caruso și Salovey (2000) afirmă că persoanele inteligente emoțional sunt empatice, iar unul dintre itemii NEO-PI-R afirmă "Mi se pare ușor să empatizez cu alții – Să simt ceea ce alții simt" (deschidere pentru a experimenta). De asemenea, și alte trasaturi de personalitate sunt asociate cu diferite aspecte ale IE.

Intr-un alt studiu Wolfradt, Felfe și Koster (2001) au examinat relația dintre alte dimensiuni de personalitate și IE măsurata prin scala de inteligență emotionala (EIS) și incluzând modelul în cinci factori. IE a fost în ultimul timp redefinită ca fiind abilitatea de a gândi inteligent despre emoții și capacitatea de a le folosi pentru a spori gândirea inteligentă.

Diferite studii susțin că IE este asociată în principal cu trăsături de personalitate, de exemplu, extraversiune, agreabilitate, conștiinciozitate, creativitate autopercepută), satisfacția de viață și stilurile de gândire, cu doar o relație scăzută la inteligența verbală.

Cercetările ample asupra emoțiilor la locul de muncă sugerează că emoțiile pot

conduce la creșterea productivității, inovații și realizarea indivizilor, echipelor și organizațiilor (Cooper, 1997). Profesorii universitari cu IE înaltă sunt mai eficienți în predare sau în gestionarea studenților din salile de clasa și cultivă trăsături de personalitate pozitive precum agreabilitate, extraversiune, conștiinciozitate și deschidere pentru a experimenta. Este, de asemenea, un fapt stabilit că persoanele cu scoruri ridicate IE sunt bune în folosirea emoțiilor pentru a ghida procesul de luare a deciziilor și de a încuraja generarea de idei, creșterea nivelului de motivare și interes, pot lua în considerare mai multe puncte de vedere, având deschidere înaltă față de domeniul experienței.

IE corelează semnificativ negativ cu nevroza, deoarece un individ eficient emoțional și stabil nu poate corespunde profilului nevrozei care descrie tendința de a experimenta emoții negative și procese conexe, ca răspuns la amenințarea percepută și pedeapsă; acestea includ anxietate, depresie, furie, și conștiința de sine scăzută. Printre trasaturile nevrozei sunt frica, iritabilitatea, stima de sine scăzută, anxietatea socială, inhibarea slabă a impulsurilor și neajutorarea (Costa & McCrae, 1988).

În ce privește relația dintre gen și IE, în literatura de specialitate există dovezi contradictorii. O serie de autori au constatat că femeile au o IE mai dezvoltată, pe de altă parte, există, de asemenea, rezultate care indică că bărbații au o IE mai ridicată. Dunn (2002) a observat că femeile au un scor mai mare în ceea ce privește empatia, responsabilitatea socială și relaționarea interpersonală decât bărbații. O serie de factori personali, sociali și de personalitate, de exemplu empatie, gândire flexibilă, conștiința de sine, etc par să afecteze IE într-o mare măsură, ceea ce poate duce la aceste rezultate contradictorii,

Goodwin și Gotlib (2003) au determinat asocierea între sexe și cinci mari factori de personalitate, și au identificat rolul factorilor de personalitate în asocierea dintre sex si depresie în rândul adulților în Statele Unite. Nivelurile nevrozei, agreabilitatea, extraversiunea și conștiinciozitatea au fost semnificativ mai mari în rândul femeilor decât în ​​rândul bărbaților; în contrast, nivelul de deschidere spre experiență a fost semnificativ mai mare în rândul bărbaților. Cercetarile anterioare au demonstrat că, până la maturitatea timpurie, nivelul nevrozei tinde să fie mai mare în rândul femeilor decât în ​​rândul bărbaților.

IE este un construct multidimensional, care implică abilitatea de a percepe și de a identifica emoțiile, de a folosi experiențele emoționale în mod productiv și de a înțelege și de a gestiona emoțiile (Mayer și colab., 2003). Pentru că aceste competențe sunt atât de importante pentru adaptarea cu succes la mediu, teoretizarea a presupus adesea că ar trebui să existe o legătură fiabilă între IE și sănătatea psihologică (Schutte et al., 2007).

Într-adevăr, o recentă meta-analiză a constatat că există o asociere pozitivă semnificativă între IE și sănătatea psihologică, atunci când IE a fost evaluată prin metode de auto-raport. De exemplu, Tsaousis și Nikolaou (2005) au constatat că IE auto-raportată a fost asociată cu o mai bună stare generală de sănătate. În concordanță cu aceste constatări, IE auto-raportată a fost, de asemenea, legată de depresii mai mici, anxietate și stres.

În mod specific, în timp ce unele dovezi sugerează că, capacitatea bazată pe IE este legată cu un nivel mai mare de well-being, alte studii sugerează asociații foarte slabe sau nule cu între acestea. O cercetare folosind testul de IE Mayer-Salovey-Caruso (MSCEIT,. Mayer et al, 2003) a constatat că IE se asociază cu depresii și anxietăți mai scăzute.

O metaanaliză recentă sugerează că atunci când se ia literatura de specialitate disponibilă în considerare, există o legătură globală nulă între IE și sănătatea psihologică. O cercetare a constatat asociatii nule între MSCIET și bunăstare și doar legături modeste subiective cu bunăstarea psihologică. Un studiu folosind MIEs, un precursor al MSCEIT, nu a găsit nicio asociere între IE și well-being.

Un alt studiu a constatat că IE a fost asociată cu reducerea stresului pentru unele persoane, dar era irelevant pentru alte persoane, în funcție de nivelul lor de claritate și intensitate emoțională.

Unele cercetări sugerează chiar că o IE ridicată poate avea efecte inverse pentru sănătatea psihologică. Oamenii care au punctaj mare la inteligenta emotionala sunt punct de vedere emotional mai receptivi și, prin urmare, pot fi mai vulnerabili la efectele negative ale stresului.

Genul este factorul fundamental în funcție de context, care modelează mai multe aspecte ale vieții emoționale (Shields, 2002), si probabil formele de inteligență emoțională, în special. Probabil din cauza socializării de gen care apare în copilărie, femeile tind să aibă niveluri medii mai mari ale IE decât bărbații. Femeile sunt, de asemenea, mult mai dispuse decât bărbații de a vorbi despre emoții, au o capacitate mai mare de a diferenția între diferitele stări emoționale, mai multe sanse de a experimenta emoții intense și frecvente și este mai puțin probabil să-și regleze emoțiile prin suprimarea lor.

Există de asemenea, dovezi că femeile nu pot să difere de bărbați în experiența de moment a emoției în în sine, ci mai degrabă, că acestea diferă în înțelegerea lor globală sau retrospectivă a modului în care se manifestă ele.

Aceste linii de cercetare sugerează că modurile în care bărbații și femeile conceptualizează, utilizează și reglează experiența emoțională sunt diferite. Având în vedere modul în care aceste aspecte centrale ale emoțiilor țin atât de IE și cât și de sănătatea psihologică, sexul este, prin urmare, un prim candidat pentru a fi examinat în calitate de moderator critic al legăturii între IE și sănătatea psihologică.

Pe de o parte, femeile cu IE mai ridicată ar putea avea o sănătate mai bună din punct de vedere psihologic, în timp ce barbații cu IE mai ridicată pot avea același nivel sau mai scăzut de sănătate psihologică. Acest lucru s-ar putea datora capacității mai mari a femeilor de a traduce inteligența lor empțională în sănătate psihologică. In mod specific, probabil, femeile sunt mai susceptibile de a avea resurse socio-emoționale mai mari pentru a utiliza mai mult IE în comparație cu bărbații, deoarece acestea tind să obțină scoruri mai mari ale IE în general și au abilități mai bune de a recunoaște emoțiile și dau mai multă atenție emoțiilor lor, au un vocabular mai bogat emoțional, o capacitate mai mare de a citi comportamentele non-verbale.

Datorită faptului că aceste aspecte diferite sunt evaluate ca parte a constructului de IE, ele ar putea contribui fiecare la posibilele beneficii pe care femeile le obțin când au

IE mai mare. Pe de alta parte, barbatii cu IE mai ridicată ar putea avea o sănătate mai bună psihologică, în timp ce femeile pot avea același nivel sau mai scăzut de sănătate psihologică. Acest lucru ar fi cazul, dacă, de exemplu, ne așteptăm "mai puțin" de la bărbați în ceea ce privește IE lor, și în acest fel, bărbații să beneficieze mai mult de a avea o IE mai ridicată comparativ cu femeile. Intr-adevar, se sugerează că bărbații sunt de așteptat să fie mai puțin calificați în domeniile emoționale decât femeile. Aceste așteptări reduse ar putea duce la beneficii neașteptate pentru bărbați. In concordanta cu această ipoteză, Brackett și colab. (2006), au constatat că pe bază de capacitatea IE a fost asociată o competență socială mai mare pentru bărbați, dar nu și pentru femei. În cazul în care bărbații sunt mai susceptibili de a fi competenți social ca rezultat al IE lor mai mare, atunci ei pot fi mai capabili să traducă această competență socială în sănătate psihologică. Rămâne încă o întrebare deschisă dacă și modul în care sănătatea psihologică a bărbaților sau femeilor este legată cu IE.

Reacțiile emoționale sunt incluse în definiția durerii, iar experiența durerii este multidimensională, mergând dincolo de stimularea nociceptivă. Astfel, pentru a înțelege diferențele individuale în experiența durerii, este necesar să se ia în considerare variabilele emoționale.

În special, literatura de specialitate indică o relație între durere și afectele negative, indicând în mod clar efectul de modulare a emoțiilor negative asupra percepției durerii. Studiile indică faptul că persoanele cu afecte negative mari au o percepție sporită a intensității durerii. Aceste rezultate sunt în situații clinice de durere, cât și în dureri induse experimental. Astfel, studiile experimentale în care starea afectivă negativă este generată indică faptul că oamenii percep durerea ca mai mare în timpul sarcinilor experimentale.

Cu toate că există dovezi cu privire la influența afectelor negative asupra experienței durerii, puține studii au examinat modul în care abilitățile indivizilor de a procesa și de a gestiona stări emoționale afectează relația dintre emoție și durere.

Modelul teoretic al IE consideră că această inteligență are o relevanță variabilă pentru a explica diferențele individuale în procesarea de informație. Modelul se bazează pe ipoteza ca oamenii care înțeleg cu exactitate, evaluează și reglează emoțiile la nivel psihologic sunt mai sănătoși și se raportează la riscuri mai scăzute, au mai puține simptome fizice, mai puțin stres și mai puțină suferință.

Cercetările au arătat că IE este asociată cu stres emoțional inferior atunci când oamenii se confruntă cu situații stresante Cu toate acestea, puține studii au examinat relația dintre IE și durere. IE poate fi un factor important pentru explicarea percepției durerii. Este larg acceptat faptul că subiectiv durerea este determinată în mod critic de procesarea emoțională.

Mai multe teorii contemporane ale durerii atribuie primă semnificație rolului proceselor emoționale în percepția și comunicarea durerii. De exemplu, afectul negativ pare a acționa prin creșterea intensității durerii. Astfel poate fi emisă ipoteza că, prin procesarea informațiilor afective în mod adecvat, oamenii pot gestiona și reduce afectele negative generate în situații de durere evocată, care, la rândul său, reduce intensitatea percepută a durerii. Conform acestei ipoteze, IE ar face experiența mai puțin dureroasă inducând prin reducerea nivelului de afect negativ asociat cu aceasta. În acest fel, ar afecta negativ relația dintre IE și durere.

Rezultatele din mai multe studii susțin această ipoteză și au arătat modul în care variabilele legate de IE, cum ar fi reglarea emoțională și încrederea în propriile abilități emoționale sunt predictive pentru dureri care sunt percepute ca mai mici.

Cu toate acestea, până în prezent, nici un studiu experimental nu a investigat relația dintre IE evaluată printr-o măsurătoare de performanță, precum și experiența durerii acute. În plus, niciun studiu nu a examinat influenta afectului negativ asupra relației dintre IE și durere.

În general, rezultatele anterioare sugerează că IE este un element important pentru prelucrarea informațiilor emoționale care însoțesc o experiență dureroasă. Ipoteza că influențele emoționale prelucrează percepția subiectivă a durerii a fost explorată în diferite studii, dar cercetarea rămâne încă să clarifice de ce oamenii cu abilități emoționale ridicate raportează mai puțină durere intensă decât altele atunci când se confruntă cu experiența durerii acute.

Cercetările indică faptul că persoanele cu afecte negative mai mari au niveluri de activitate senzorială și durere afectivă mai mari. Studiile anterioare care indică o relație semnificativă între afectele negative și durerea percepută. Diferite studii în care afectul negativ a fost indus experimental au arătat la participanți o creștere a durerii experimentate. Cu toate acestea, alte studii au descoperit că afectele negative induse experimental influențează nivelul de neplăcere al durerii, dar nu intensitatea.

In timp ce între durerea senzorială și afectivă, în mod normal există o corelație pozitivă puternică, această relație poate varia în funcție de tipul de durere experimentată; în plus, diferite proceduri experimentale selective pot modifica o dimensiune a durerii sau alta.

Oamenii inteligenți emoțional se confruntă cu stresul și durerea într-un mod mai eficient; ei folosesc strategii de reducere a afectului negativ și astfel slăbesc impactul emoțional al sarcinii. Acești oameni sunt capabili de a se confrunta cu stresul într-un mod mai puțin aversiv, ceea ce duce la mai puțină suferință și anxietate.

Persoanele cu înaltă IE percep mai puțină durere pentru că ei reușesc să genereze mai puțin afect negativ în timpul acesteia. Cu alte cuvinte, ele sunt mai capabile de a utiliza informațiile emoționale generate de durere într-un mod mai eficient, reducând emoțiile negative, fără a reprima sau exagera informațiile pe care le conțin. În acest fel, astfel de indivizi demonstrează o mai bună înțelegere a stimulului emoțional. Persoanele cu înaltă IE se simt mai mult în control asupra mediului lor, deoarece pot să gestioneze emoțiile negative pe care le experimentează.

Se poate că persoanele cu IE ridicată au o mai mare de autoeficacitate în gestionarea primejdiei sugerate de durere. Aceste persoane pot pune în mișcare abilitățile lor emoționale, bazându-se astfel pe propria cunoaștere, au încredere în capacitatea lor de a gestiona sentimentele negative pe care durerea sau situația stresantă le poate provoca, și cred că emoțiile se află sub controlul lor. Astfel, o capacitate de a se baza pe abilitățile emoționale proprii cuiva este de asemenea, importantă.

Studiile experimentale furnizează dovezi în favoarea efectului pe care starea de spirit îl are asupra durerii. O serie de studii de laborator au evaluat efectul diferitelor emoții asupra durerii. Ele arată că schimbarea emoțională influențează nivelul sensibilității la durere și starea emoțională intensifică sau scade percepția durerii, in functie de situația dacă emoția indusă este negativă sau pozitivă.

Este posibil ca mecanismele responsabile pentru toleranța la durere sunt diferite de cele care permit percepția durerii senzoriale și afective. O altă posibilă explicație pentru acest rezultat constă în diferențele dintre sexe: studii anterioare au raportat diferente de gen în toleranța la durere și cei mai mulți dintre participanții la aceste studii erau femei.

Dezvoltarea abilităților emoționale poate acționa ca o terapie de prevenire pentru a ajuta persoanele să se confrunte cu evenimente dureroase în viitor, și poate servi ca terapie paliativă, ajutând la atenuarea efectelor unei experiențe dureroase trecute.

Bibliografie:

Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personaliății, EDP, București, 1981.

Atta, M., Ather, M., Bano, M., Emotional Intelligence and Personality Traits among University Teachers: Relationship and Gender Differences, International Journal of Business and Social Science Vol. 4 No. 17,Special Issue – December 2013

Boudon, R., Tratat de sociologie, Humanitas, 1986.

Bourdieu, P., Dictionnaire critique de la sociologie, PUF, 1986.

Costa, P.T., McCrae, R.R., Personality Stability and its Implications for Clinical Psychology, Clinical Psychology Review, Vol 6, pp 407-423, 1986

Cristea, D., Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, 2000.

Desrichard, O., Milhabet, I., Optimismul comparativ: studiu pe un eșantion românesc, Psihologia Socialǎ , nr.6/2000

Ferreol, G., Dicționar de sociologie, Polirom, 1997.

Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, Bucuresti, 2001.

Gardner, H., Multiple Intelligences: The Theory in Practice, New York: Basic, 1993

Goleman, D., Emotional intelligence: Issues in paradigm building, in C. Cherniss & D. Goleman (Eds.), The emotionally intelligent workplace, Jossey-Bass: San Francisco, 2001

Golu M., Bazele psihologiei generale, Ed. Universitară, București, 2002

Golu, M., Dinamica personalității, București, Editura Geneze, 1993

Iamandescu, I.B., Manual de psihologie medicală (vol.1). Psihologia sănătății, Ed. InfoMedica, București, 2005

Ionescu, G., Tulburările personalității, București, Ed. Asklepios, 1997.

Koolen, K., The Link between Emotional Intelligence and Well-Being Differs by Gender, Master Thesis, Vrije Universiteit Brussel, 2014

Lazarus, R.S., Stres and Emotion, Springer Publishing Comapany, Inc., New York, NY, 1999.

Linton, R., Fundamentul cultural al personalității, Editura Științifică, București, 1965.

Manson, W.C., The Psychodynamics of Culture: Abram Kardiner and Neo-Freudian Anthropology, Greenwood Press, New York, 1988

Mayer, J. D., Salovey, P., & Caruso, D. R., Models of emotional intelligence, in R. J. Sternberg (Ed.). Handbook of Human Intelligence (2nd ed), New York: Cambridge, 2000

McCrae, R.R., Costa, P.T., et.al., Age Differences in Personality Traits Across Cultures:Self-Report and Observer Perspectives, European Journal of Personality, 18:pp 143–157, 2004

Meili, R., Motivation, Emotion and Personality, Kegan Publishing, NY, 1968.

Neculau, A., Personalitatea și schimbarea – o analiză psihosociologică, în Cultură și personalitate, Ed. Militară, 1991.

Neveanu, P. P., Dicționar de Psihologie, București, Editura Albatros, 1978

Popescu-Neveanu, P., Dicționar de psihologie, Albatros, 1978.

Radcliffe, N.M., Klein, W.M., Dispositional, unrealistic, and comparative optimism: differential relations with the knowledge and processing of risk information and beliefs about personal risk, Personality and Social Psychology Bulletin, vol.28, nr.6, 2002

Rădulescu, S.M., Sociologia sănătății și a bolii, Ed. Nemira, București, 2002

Roco M., Creativitate și inteligență emoțională, Ed. Polirom, București, 2001

Ruiz-Aranda, D., Salguero, J.M., Fernandez-Berrocal, P., Emotional Intelligence and Acute Pain: The Mediating Effect of Negative Affect, The Journal of Pain, American Pain Society, 2011

Sillamy, N., Dicționar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, 2009, București

Slovic, P., Fischhoff, B. și Lichtenstein, S., Facts versus fears: understanding perceived risk, în Kahneman, 1982

Slovic, P., Perception of risk, în Science, vol.236, 1987

Șchiopu U., Dicționar de psihologie, Ed. Babel, București, 1997

Șchiopu U., Verza E., Adolescența – personalitate și limbaj, Editura Albatros, București, 1989.

Taylor, S.E și Brown J.D., Illusion and well-Being: a Social Psychological perspective on Mental Health, Psychological Bulletin, v.103,nr. 2, 1988

Vlăsceanu, L., Metoda cercetării sociale, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978.

Wallston, B.S și Wallston, K. A., Locus of control and health: A Review of the Literature, în Health Education Monographs, vol. 6 , nr.2, 1978

Zamfir, C, Vlăsceanu, L. (coord), Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993

Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, București 1999

Zlate, M., Eul și personalitatea, București, Editura Trei, 1999.