Integrarea Socio Profesionala a Pers cu Dizabilitati Auditive

=== d05f92fc4f5e65d778d78ab5798949efcf22c5dc_587910_1 ===

REFACUT …..Integrarea socio profesională a persoanelor cu dizabilități auditive

CAPITOLUL .1.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE UNITATEA

ȘI DINAMICA PERSONALITĂȚII PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI AUDITIVE

1.1.Dizabilități auditive- caractere generale

Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală. În ceea ce privește o definiție a dizabilității la nivel național trebuie menționat faptul că în legislația românească este încă prezentă sintagma de “persoană cu handicap” în locul sintagmei de “persoană cu dizabilitate”. Legea numărul 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, modificată și completată în septembrie 2010, cea mai importantă lege în domeniul dizabilității – reglementează în privința persoanelor cu handicap, nu a persoanelor cu dizabilități.

În societatea contemporană există preconcepții față de persoanele cu dizabilități auditive sau față de anumite tipuri de dizabilități.

Funcționează adesea, etichetări după criterii lipsite de logică cu repercusiuni negative în relaționarea cu o persoană cu dizabilități. ( The Web Accessibility Initiative, 2001). Acest mod de abordare a unei relaționări cu cei din jurul nostru nu este de dorit deoarece elimină din start dialogul corect și deschis cu semenii noștri.

Dizabilitatea este un termen generic pentru afectări, limitări ale activității și restricții în participare.

El denotă aspectele negative ale interacțiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) și factorii contextuali în care se regăsește (factori de mediu și personali). (Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății, Organizația Mondială a Sănătății)

Atât la nivel mondial, cât și la nivel european, cercetările arată că aproximativ 10 % din populație are o anumită formă de dizabilitate.

În fapt dacă acceptăm că nimeni nu este perfect, este probabil mai ușor să înțelegem că există dizabilități mai mult sau mai puțin grave și cu efecte temporare sau definitive, care restricționează diferit activitățile de participare ale semenilor noștri.

Odată înțelese implicațiile dizabilității auditive este obligatorie crearea la nivelul societății a condițiilor care să neutralizeze impactul negativ al acestei restricționări asupra individului – accesibilitatea și egalitatea de șanse trebuie să acționeze corect și drept la nivel public pentru toții cetățenii.

În aceiași ordine de idei trebuie să fim conștienți de faptul că și persoanele cu dizabilități auditive au propriile preconcepții și temeri față de contactul cu cei din exteriorul cercului lor de cunoscuți sau față de problema de dizabilitate pe care a moștenit-o sau au dobândit-o ( The Understanding Prejudice website 2005).

Unele persoane cu dizabilități auditive își acceptă deficiența și rămân persoane active din punct de vedere social, dar există și cazuri în care deficiența este considerată un dezastru, iar acest mod de a privi lucrurile blochează orice inițiativă a persoanei respective.

Mulți oameni au reticențe față de aceste persoane deoarece au o concepție greșită despre ele. “Unii știu” că persoanele cu handicap nu au experiență, nu au specialități concrete și în multe cazuri sunt cerșetori, lăutari etc.

De unde putem presupune acest lucru?, am consultat noi statistici în acest sens? Cel mai probabil ideea este o preconcepție, am văzut cerșetori care încercau să impresioneze prin afișarea unui handicap mai mult sau mai puțin real și ne-am format o părere generală fără să analizăm situația.

În realitate majoritatea persoanelor cu dizabilități auditive au beneficiat de diverse pregătiri profesionale, și atenție, sunt meserii în care anumite dizabilități sunt un atuu față de cei fără abilități speciale.

Trebuie să înțelegem că și în cazul persoanelor cu dizabilități auditive ierarhizările se realizează după fiecare caz în parte, unii sunt dependenți, alții independenți ; unii sunt lideri, alții persoane obișnuite; unii sunt bogați, alții săraci ; unii sunt grași, alții slabi etc.

Dacă am înțeles aceste aspecte și reușim să ne depășim propriile deficiențe de înțelegere a celor din jurul nostru putem să căutăm, și de ce nu, să construim o societate în care egalitatea de șanse să devină un mod de viață, nu doar un principiu enunțat pe o coală de hârtie.

Adepții teoriilor responsabilității sociale subliniează ideea că nivelul ultim de funcționare al debilități este determinat de caracteristicile mijloacelor de educație și profunzimea resurselor societății și mai puțin de limitele biologice individuale.Gold arată că dizabilitatea reprezintă,,insuccesul societății în promovarea unei stimulări și educției suficiente,mai mult decât un insucces individual,,.

Rezultă,prin urmare,că insuccesul la învățare este datorat mediului educogen necorespunzător și nu este determinat de gradul dizabilității respective.Evident aceasta este o viziune optimistă a cărei principală limită este aceea că absolutizează efectele benefice ale progresului științei, concretizat în aplicarea unei tehnologii avansate,considerate capabilă să rezolve orice problemă.

Doll (1991),încearcă să sintetizeze punctele de vedere anterior exprimate și să elaboreze o teorie unificatoare prin care încearcă să sistematizeze criteriile de încadrare a unei persoane în categoria celor cu dizabilitate.

Legată de definirea comportamentului adaptativ este și problema competenței sociale cât mai adecvate,pe care trebuie să o determine aceasta.Relația dintre comportamentul adaptativ și formarea competenței sociale,la persoanele cu dizabilități auditive,are implicații vaste în construirea de programe educaționale specifice,în vederea asigurării viitoarei inserții sociale și a unui comportament adaptativ cât mai bun posibil,pentru a se asigura adaptarea corespunzătoare la vârsta adulta ,fapt susținut și de Reschly și Gresham.

1.2.Particularități biopsihosociale ale persoanelor cu dizabilități auditive

Conform Legii 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, aceste persoane sunt definite astfel: „Persoanele cu handicap, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrării și incluziunii sociale.”(Narcisa Duda,pg.32,2011)

Deși termenul folosit în legislația românescă în vigoare este „handicap”, din cauza conotațiilor peiorative pe care le-a căpătat acest cuvânt, este preferată folosirea termenului „dizabilități”. Cu alte cuvinte legislația din România este în urmă față de principiile promovate în societatea europeană contemporană.

Particularități biopsihosociale ale persoanelor cu dizabilități auditive au fost adoptate de OMS (Organizația Mondială a Sănătății) și constituie un cadru integrant al modelului medical și social în ceea ce privește incapacitatea.

Acest model pleacă de la premisa că nici unul din primele două modele nu oferă o abordare completă a problemei. În modelul biopsihosocial, incapacitatea este abordată ca o interacțiune între factori biologici, psihologici și sociali.

Clasificarea internatională a funcționării, dizabilității și sănătății (CIF) adoptată de OMS în 2001 tratează problema dizabilității auditive prin prisma unei abordări care recunoaște factori sociali, factori demografici, factori comportamentali în analiza dizabilității.

Căutarea unei definiții unitare pentru persoanele cu dizabilități auditive, care să fie riguroasă dar care să nici nu stigmatizeze a constituit una din preocupările principale din ultimii ani.

În Clasificarea Internațională a Handicapului (CIH), inițiată în lucrările savantului epidemiolog din Manchester, Philip Wood, handicapul era definit ca o consecință a maladiilor asupra persoanei și era analizat în trei planuri:

●deficiență (infirmitate) – alterarea unei structuri sau a unei funcții psihologice

● fiziologice sau anatomice;

●incapacitate – reducerea parțială sau totală de îndeplinire întrun mod normal a unei activități; dezavantaj social sau handicap – consecința deficienței sau incapacității asupra posibilităților de incluziune socială, școlară sau profesională; dezavantajul este rezultanta interacțiunii dintre persoana cu deficiență sau incapacitate și mediul ambiant.

1.3.Comunicarea cu persoana cu dizabilități auditive

Comunicarea și relaționarea cu persoanele cu dizabilități auditive este esențială pentru înțelegerea nevoilor reale, dar și a soluțiilor pe care le putem aplica în acest domeniu (Ghid practic – sectiunea Conduită, mobilitate).

Specificul comunicării are în vedere tipul de handicap, de exemplu: utilizarea limbajului mimico-gestual și a pictogramelor în cazul persoanelor cu dizabilități auditive oferă o comunicare eficientă, ușor de urmărit de aceste persoane. În același timp trebuie însă știut, că în aceste tipuri de comunicare se păstrează o distanță intimă personală și socială în comunicarea cu persoanele cu deficiențe de auditive.

În acest sens pot fi menționate câteva moduri de comunicare ce pot fi utilizate la nivelul unei astfel de comunicări: comunicarea verbală; comunicarea paraverbală (ton, ritm, intensitatea vocii); comunicare non-verbală (mimică, gesturi, prin semne, prin acțiuni, limbaj mimico-gestual etc.).

De cele mai multe ori oamenii se simt jenați atunci când întâlnesc o persoană cu dizabilitate auditivă. Oamenii sunt reticenți în a comunica cu o persoană cu dizabilități auditive și în a-i oferi sprijin acesteia, fie din cauza cunoașterii insuficiente a nevoilor și a limitelor sale, a modului în care își pot manifesta ajutorul, fie din cauza ideilor preconcepute și a fricii de necunoscut.

Caracteristici.

●Unele persoane cu dizabilități auditive nu se simt bine atunci când trebuie să privească sau să fie priviți în ochi în mod direct pentru că sunt intimidați de acest lucru;

●s-ar putea ca persoana cu dizabilități auditive să nu respecte spațiu personal al altei persoane;

●o persoană cu dizabilități auditive ar putea avea nevoie să recunoască fiecare sunet în parte;

●unora dintre persoanele cu dizabilități auditive nu le place deloc să fie atinse în nici un fel;

●multe persoane cu dizabilități auditive sunt foarte sensibile la sunete;

●pentru multe persoane dizabilități auditive limbajul semnelor este limba lor maternă și, prin urmare, metoda preferată de comunicare.

Nivelul scăzut al competenței sociale,explică dificultățile de adaptare pe care le întâmpină persoanele cu dizabilități auditive în societate.Relația dintre statutul socio-economic scăzut al mediului de proveniența al persoanelor cu dizabilități auditive și încadrarea lor mai frecventă în categoria persoanelor cu handicap,reprezintă un alt aspect controversat.

Principalele caracteristici ale sistemului psihic al personalității persoanelor cu dizabilități auditive au fost puse în evidență de numeroase studii,unele cu concluzii diametral opuse,rezultatele diferind,în special,datorită intstrumentelor folosite,a imposibilității izolării multitudinii factorilor implicați,caracteristicilor particulare ale eșantioanelor studiate și imposibilității izolării tuturor condițiilor externe care influențează structura personalității și comportamentului

CAPITOLUL 2

PROFESIONALIZAREA PENTRU MUNCĂ A PERSOANELOR

CU DIZABILITĂȚI AUDITIVE

2.1.Orientarea și selecția profesională

Încă din primele referințe,orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive a fost definită ca ,, orice demers organizat de abordare a unor sfaturi și îndrumări cu privire la alegerea profesiunii,, (Walther)

În anul 2005 Guvernul României a elaborat Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006 – 2013, care își propune realizarea unei politici naționale pentru protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități auditive prin 3 obiective generale:

1.promovarea integrării sociale a persoanelor cu dizabilități auditive ca cetățeni activi în măsură de a-și controla viața;

2.acordarea de sprijin pentru familiile care au în componență persoane cu dizabilități auditive;

3.creșterea gradului de ocupare a forței de muncă pentru persoanele cu dizabilități auditive .

Pentru realizarea acestor obiective, au fost stabilite o serie de instituții și autorități naționale cu responsabilități în ceea ce privește aducerea la îndeplinire a obiectivelor cuprinse în Strategia națională pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități auditive în perioada 2006 – 2013 (Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale; Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului; Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă etc).

Per ansamblu, sprijinul acordat de stat prin finanțarea, din fonduri publice nerambursabile, a unor proiecte destinate persoanelor cu dizabilități auditive, au avut efecte benefice, în sensul că acestea au contribuit în principal la dezvoltarea de servicii sociale care să contribuie la sprijinirea integrării sociale a persoanelor cu dizabilități auditive și la integrarea profesională a acestora, însă nu s-a bazat pe o evaluare corespunzătoare a nevoilor prioritare.

În acest sens se impune menționarea faptului că în perioada 2006-2010 în cadrul Strategiei naționale pentru protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități auditive în perioada 2006 – 2013, resursele financiare au fost dirijate în principal pentru finanțarea unor proiecte în cadrul obiectivelor privind promovarea integrării sociale a persoanelor cu dizabilități auditive ca cetățeni activi în măsură de a-și controla viața și pentru acordarea de sprijin familiilor care au în componență persoane cu dizabilități auditive, ignorându-se finanțarea proiectelor ce vizează, în principal, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă pentru aceste persoane.

Astfel F.Parson (fondatorul primului laborator de orientare vocațională pentru deficienți) consideră că există trei tipuri de demersuri definitorii pentru acțiunile de orientare profesională:

•cunoașterea cerințelor și condițiilor de reușită în anumite domenii de activitate și implicit cunoașterea solicitărilor caracteristice pentru diferitele profesiuni desfășurate de persoanele cu dizabilități auditive în limita posibilităților lor;

•înțelegerea aptitudinilor ,intereselor ,înclinațiilor și potențialităților,a resurselor și limitelor a persoanelor cu dizabilități auditive;

•utilizarea unor procedee de analiză și inter-relaționare a celor două categorii de date în vederea interpretării lor și a formulării unor concluzii ce se pot exprima prin sfatul de orientare sau prin recomandări referitoare la angajarea persoanelor cu dizabilități auditive în diferite locuri de muncă.

Orientarea profesională tinde să găsească pentru fiecare individ ocupația ,profesiunea cea mai potrivită cu aptitudinile pe care leposedă;selecția profesională presupune examinarea mai multor indivizi pentru a alege pe cei mai buni dintre cei buni ,în vederea însușirii sau exercitării unei anumite activități.(Dr.I.Străchinaru ,2008,pg.228)

Selecția profesională capătă o deosebită importanță mai ales pentru acele profesiuni în care există pericole de traumatisme și accidente .Cu toate că există diferențe sensibile între orientarea și selecția profesională ,metodele utilizate sunt asemănătoare deoarece în ambele cazuri ele trebuie să permit determinarea capacităților tinerilor sau ale lucrătorilor ,în așa fel încât să fie posibilă plasarea acestora în posturi de muncă , conform calităților respectivelor persoane.

Diferențele sunt atât de mici ,astăzi ,între orientare și selecție ,încât se poate spune că, practic nu există orientare și selecție profesională,,pură,, .

Subestimarea capacității intelectuale și aptitudinilor persoanelor cu dizabilități auditive,produce descalificarea lor pe piața muncii în pofida legislației naționale care protejează dreptul lor la angajare .

Un cerc vicios și preconceput se creează atunci când legislația permite și oferă protecție socială persoanelor cu dizabilități auditive,iar ,la rândul lor ,angajatorii evită să angajeze aceste persoane din cauza stereotipurilor .

Majoritatea persoanelor cu dizabilități auditive nu sunt angajați în câmpul muncii și supraviețuiesc doar cu ajutorul social ceea ce duce la degradarea lor morală și psihică considerându-se inutile pentru societate și mediul de proveniență.

În ceea ce privește perceperea ,identificarea ,clasificarea și definirea nevoilor persoanelor cu dizabilități auditive,, L.Manea ,citându-l pe J.Bradshshaw, arată că în situțiile concrete se întâmplă adesea ca semnificația acestui concept să nu fie suficient de clară deoarece în mod obișnuit pot fi identificate patru definiții ale termenului.

Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive își propune orientarea ,la un nivel de viață normală,a acestor persoan care se confruntă cu refuzul angajatorilor,marginalizarea și excluderea de la oportunitățile profesionale existentepe piața muncii. Orientarea și selecția profesională a persoanelor cu deficiență de auz este în egală măsură responsabilitatea societății și a individului.

Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive promovează participarea la muncă și accesul în mod egal al oricărui individ la oportunitățile sociale,la toate resursele,drepturile,bunurile și serviciile existente, previne riscul excluderii profesionale( și al repetabilității aceste căderi),conturează și susține inițiative de suport pentru persoanele vulnerabile și mobilizează toți indivizii reprezentativi în acest proces.

Factorii care asigură integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive sunt :

●sistemul de coordonare a insitituțiilor societății și de formare a cadrelor formative;

●sistemul de formare și asigurare cu mijloace tehnice ;

●centre de pregătire și amplasare în câmpul muncii ;

●centre de recuperare și de sprijin;

●instituții speciale de înstruire ,educare și corecție.

2.2.Rolul școlii în orientarea profesională

Pentru a răspunde schimbărilor petrecute în viața socială contemporană și pentru a se putea transforma într-o autentică educație pentru schimbare ,educația permanentă contemporană a impus unele modificări ale educației tradiționale.

Misiunea orientării spre profesie a persoanelor cu dizabilități auditive revine școlii.Cunoașterea personalității persoanelor dizabilități auditive,a compatibilității parțiale sau totale ,specifice între om-profesie au intrat treptat în atenția cadrelor didactice ,în acțiuni complementare cu psihologii școlari .

Profesorii urmăresc performanțele elevilor cu dizabilități auditive la lecții ,le coroborează cu informațiile de la părinți ,cu poziția exprimată de aceștia în limita posibilităților lor și cu informațiile obținute de la consilierul școlar.

Perspectiva modernă a educației întărește rolul școlii în pregătirea persoanelor cu dizabilități auditive pentru viața activă,deopotrivă sub aspectul cunoștințelor și abilităților transferabile ,cât și psihologice ,pentru asimilarea noilor tendințe în calificarea forței de muncă,în adaptarea profesiilor.

Ținând cont de nevoia acută de profesionalizare a corpului didactic angrenat în orientarea școlară și profesională a persoanelor cu dizabilități auditive,s-a liberalizat accesul profesorilor ,învățătorilor ,institutorilor la module de formare continuă din centrele de perfecționare. (Boșcaniu,Em,Caraman Al,Farkaș M,2011,pg.96)

Atribuții de orientare școlară au toate cadrele didactice ,în măsura în care își concep propria disciplină dintr-o perspectivă formativă,dinamică,adaptată la cerințele realității sociale și ale vârstei persoanelor cu dizabilități auditive.

Finalitatea transformatoare a oricărei achiziții trebuie plasată în relație cu trebuințele individuale de învățare ,cu disponibilitățile prezente și cu capacitățile de dezvoltare ulterioare ce se întrevăd în cazul fiecărei persoane cu dizabilități auditive.

Pe parcursul ciclurilor de învățământ ,profesorii trebuie să aducă la cunoștința părinților și elevilor segmentul următor de școlaritate și informații referitoare la ofertele educaționale.

Prezentarea acestor date permite formularea unei opțiuni în cunoștință de cauză a părinților și o orientare preliminară către o filieră ulterioară de studiu.

Profesorii sunt cei care, timp de câțiva ani ,au fost martorii evoluției intelectuale ,ai maturizării afective ,ai diversificării relațiilor sociale ale persoanelor cu dizabilități auditive,iar aprecierea lor este extrem de importantă pentru ajustarea dorințelor cu posibilități reale de aces pe piața muncii .Scopul educației școlare este acela de a dezvolta la nivelul maxim potențialul fiecărei persoane cu dizabilități auditive și de a forma toate acele posibilități care să-l ajute în integrarea socială.

Referindu-se la o sinteză posibilă asupra obiectivelor orientării școlare și profesionale pentru persoanele cu deficiență de auz,E,Mouboissin,subliniează următoarele obiective:

•orientarea școlară și profesională ,prin conținutul și finalitățile sale,presupune a ajuta persoanele cu dizabilități auditive,în special în perioada devenirii lor,să se cunoască ,să se accepte pe sine și să folosească această cunoaștere pentru a face alegeri cu privire la programul de pregătire profesională în limita posibilităților lor;

•să ajute persoanele cu dizabilități auditive să atingă și să mențină un nivel și un ritm optim de dezvoltare și realizare;

•să ajute persoanele cu dizabilități auditive să devină și să rămână bine integrante în viața socială și profesională;

•asigurarea unui cadru funcțional în vederea oferirii serviciilor de consiliere și orientare de profesională de calitate a persoanelor cu dizabilități auditive;

•furnizarea de servicii de orientare profesională de calitate pentru persoanele cu dizabilități auditive înmatriculate în sistemul național de învățământ;

•dezvoltarea resurselor și implementarea unui model de servicii de orientare profesională în ceea ce privește persoanele cu dizabilități auditive;

•utilizarea unei platforme în vederea accesului la servicii privind orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive.( Boșcaniu,Em,Caraman Al,Farkaș M,2011,pg.98)

În vederea atingerii obiectivelor stabilite-asigurarea corelării aspirațiilor persoanelor cu dizabilități auditive cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii-orientarea profesională se bazează criterii de selecții complexe.Acestea sunt:

•Punctul de informare și consiliere reprezintă cadru organizat pentru desfășurarea de activități de consiliere și orientare profesională a persoanelor cu dizabilități auditive înmatriculate în sistemul național de învățământ

•Misiunea informării este asigurarea corelării aspirațiilor persoanelor cu dizabilități auditive cu oferta educațională și cu cererea pieței muncii .

Acesta completează oferta de servicii privind informarea și orientarea în cariera persoanelor cu dizabilități auditive,în limita posibilităților lor , în scopul întregirii școlare și pe piața forței de muncă ,pe lângă ceea ce oferă școala.Subestimarea capacității intelectuale și aptitudinilor persoanelor cu dizabilități auditive excluse profesional,produce descalificarea lor pe piața muncii în pofida legislației naționale care protejează dreptul lor la angajare .

Munca de orientare profesională a persoanelor cu dizabilități auditive face parte integrantă din procesul de educație,întreaga educație urmărind pregătirea acestora pentru munca și viața socială.Acest obiectiv devine o realitate prin alegerea unei profesiuni și prin pregătirea pentru exercitarea ei în cele mai bune condiții.(Boșcaniu,Em,Caraman Al,Farkaș M,2011,pg.100)

Deși prin prin pregătirea pentru exercitarea ei în cele mai bune condiții.De aici decurge necesitatea de a se trata problema orientării profesionale ,a persoanelor cu dizabilități auditive,cu multă atenție și de a o include între problemele mereu actuale ale școlii.

Ajutând la pregătirea a persoanelor cu dizabilități auditive pentru viață și totodată exercitând o mare influență asupra formării personalității persoanelor ,indiferent de condiția lor,dezvoltarea intereselor ,înclinațiilor,aptitudinilor,motivației,însușirea unor deprinderi de muncă și profesionale,etc),orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive trebuie considerată ca o problemă special,strâns legată de toate laturile educației.Este necesar ca munca de orientare profesională a persoanelor cu dizabilități auditive să înceapă de timpuriu ,chiar din primele clase ,și să se desfășoare organizat ,planificat pe clase sau grupe de clase.

Succesul muncii de orientare profesională a persoanelor cu dizabilități auditive este determinat în mare măsură de strânsa colaborare a tuturor factorilor interesați în rezolvarea ei: școala ,familia ,mediul,instituțiile ,înteprinderile/companiile economice,etc.Ca principal colaborator al școlii în munca educativă ,deci implicit și în activitatea de orientare profesională,familiei îi revin sarcini deosebite:

●educarea unei atitudini juste față de muncă;

●formarea și dezvoltarea unor interese durabile;

●cunoașterea ,urmărirea și stimularea înclinațiilor și aptitudinilor persoanelor cu dizabilități auditive;

Un rol important are familia în combaterea mentalității nesănătoase care mai dăinuie uneori cu privire la împărțirea profesiunilor în ,,bune,, și ,,rele,, , ,, inferioare,, și ,,superioare,, .

Munca de orientare profesională a persoanelor cu dizabilități auditive este legată de realitate ,de cerințele sociale.De aceea ,principalii factori antrenați în rezolvarea ei trebuie să cunoască solicitările diferitelor domenii de activitate și numărul de cadre necesare lor.Sarcina orientării profesionale a persoanelor cu dizabilități auditive nu trebuie să se rezume la informarea acestora asupra profesiunilor cu răspundere mai mare în principalele sectoare ale economiei ,ci să ducă la dezvoltarea atitudinii positive a acestora față de ele,să-i determine să manifeste preocupări legate de profesiunea preferată.(Boșcaniu,Em,Caraman Al,Farkaș M,2011,pg.10)

2.3.Diagnosticul și prognosticul în orientarea profesională a

persoanelor cu dizabilități auditive

Orientarea profesională a persoanelor cu deficiență de auz ,comport în primul rând un diagnostic și un prognostic psihologic.Diagnosticul psihologic privește de obicei aptitudinile subiecților,aceste aspecte ale persoanelor cu deficiență de auz pretându-se la analiză și măsurători.În acest sens sunt utilizate testele de aptitudini sau testele psihometrice .Pentru predicția conduitei subiectului,aptitudinile nu au decât o valoare restrânsă țo de aceea diagnosticul psihic trebuie să se ocupe și de modalitățile cum utilizează individual aptitudinile sale.Având în vedere că această utilizare depinde de trăsăturile emotive și volitive,de temperament și character,în orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive se acordă un rol tot mai important testelor de personalitate.

Investigațiile asupra caracteristicilor psihologice ale persoanelor cu dizabilități auditive trebuie să conducă la conturarea personalității în ansamblu și distingerea aspectelor caracteristice ,a modului de structurare specific ,a relațiilor existente între anumite variabile ,a precizării dominantelor care necesită utilizarea unui ansamblu de metode,fiecare dintre ele validând cercetarea efectuată prin altele. (Radu Ghe. 2004, pg.22)

2.4.Cunoașterea profesiunilor de către a persoanele cu

dizabilități auditive în vederea orientării

În esență, orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive trebuie să realizeze un accord,o concordanță între interesele și aptitudinilor acestora și profesiunile către care aceștia doresc să se îndrepte ,având în vedere faptul că atât interesele și aptitudinile acestora cât și cerințele profesiunilor sunt diferite și în continuă schimbare ,iar acordul între aceste personae și profesiune nu se poate realize la întâmplare.(Feld,Hause,Klaussmeir ,2012,pg.266)

De aceea cei care se ocupă de orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive trebuie să cunoască,pe de o parte ,aspectul teoretic și tehnicile de diagnosticare a intereselor ,aptitudinilor ,trăsăturilor de personalitate ,ca și mijloacele de educare a lor ,iar pe de altă parte,să cunoască cererea de forță de muncă în diferite domenii de activitate și exigențele cerute de profesiunile contemporane.

Datele despre conținutul profesiunilor ce vizează persoanele cu dizabilități auditive,trebuie să fie precise și clare ,pentru a facilita procesul de deliberare al acestora,permițându-le ca în cunoștință de cauză să ia hotărâri cu privire la viitorul lor profesional.

Informarea persoanelor cu dizabilități auditive asupra profesiunilor este o problemă destul de dificilă pentru îndrumători și asistenții sociali deoarece ei nu dispun de cunoștințe bogate și precise referitoare la toate profesiile existente în societate.Informarea lor se bazează pe documentație,discuții cu reprezentanții diferitelor profesiuni și studiul monografiilor profesionale existente.

De fapt,într-o primă fază a orientării profesionale ,nu atât cunoașterea aprofundată a profesiunilor este important cât mai ales clasificarea profesiunilor ,astfel realizată încât să corespundă aspectelor psihologice ale orientării profesionale.

După opinia unor specialiști,această clasificare trebuie să aibă în vedere trei dimensiuni:

a.Scopul.Orice activitate profesională ce vizează persoane cu dizabilități auditive este orientată spre un scop ,adică tinde să se ocupe ,preponderant,fie de ,,obiecte,, .

b.Ambianța sau cadrul material ,etnic și social în care se desfășoară activitatea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive.

Ea exprimă interesul persoanei pentru materialul de prelucrat։unele persoane preferă să prelucreze mai ales lemnul decât metalul;alte persoane preferă mecanica ,electricitatea sau agricultura.

c.Nivelul activității.Se referă la calitatea și cantitatea muncii precum și la influența pe care individul o poate exercita asupra altor persoane.

Gruparea sau clasificarea profesiunilor realizată astfel este mai utilă în prima fază a orientării profesionale,decât oricare altă clasificare ,mai analitică,deoarece permite să se indice nu numai o singură profesiune,ci un grup de profesiuni către aceștia să se îndrepte cu succes,pe baza preferințelor aptitudinilor și caracteristicilor persoanele pe care le posedă.Desigur că,ulterior,este necesară cunoașterea detaliată a acelei grupe de profesiuni pentru care candidatul a manifestat interes deosebit. (Feld,Hause,Klaussmeir ,2012,pg.268)

2.5.Alegerea finală în integrarea profesională a

persoanelor cu dizabilități auditive

Nu există,,rețete,, rigide sau infailibile cu ajutorul cărora se poată fi determinate ,,traiectoriile,, profesionale ale persoanelor cu dizabilități auditive.Sarcina orientării este de a confrunta informațiile psihologice obținute prin studiul personalității fiecărui individ cu informațiile privitoare la meseriile sau profesiile existente,pentru a formula câteva ipoteze privitoare la viitorul profesional pe care să le propună persoanelor cu dizabilități auditive care trebuie orientate.

În acest sens,trebuie reținut că procesul orientării profesionale a persoanelor cu dizabilități auditive nu trebuie să fie unilateral,ci trebuie să constituie un veritabil schimb de opinii ,pe tema alegerii profesiunii .Deci,persoanele cu dizabilități auditive,care urmează să fie orientat trebuie să ia parte activă la această acțiune,iar alegerea finală trebuie să-i apară ca un eveniment în viața sa.

Orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive trebuie să aibă un caracter progresiv și continuu deoarece aprecierea obiectivă a aptitudinilor și trăsăturilor de personalitate se realizează în timp și sistematic,pornindu-se de la capacitățile școlare și preferințele candidaților ,care sunt mai ușor de observant de către interesele profesionale mai îndepărtate .

Preferințele variează în funcție de vârsta subiecților.Orientarea profesională trebuie să aibă,de asemenea ,un caracter concis ,adică nu trebuie să fie autoritară ,impusă ,ci să fie realizată prin adeziunea subiectului ,la împlinirea virtualităților sale.În felul acesta ,orientarea previne dificultățile candidatului de a se cunoaște pe el însuși pentru a fi în măsură să ia o decizie în legătură cu viitorul său profesional.

De aceea orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive comport nu numai aplicarea unor teste , ci convorbiri cu subiectul ,iar în final o discuție psihologică de sinteză în care trebuie să i se înfățișeze calitățile și defectele sale și grupa de profesiuni către care ar trebui să se orienteze și în care ae avea șanse de reușită,deci avantaje atât pentru el cât și pentru societate.

În sfârșit ,este important ca orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive să nu fie realizată de o singură persoană ci de o comisie de specialiști,pe această cale asigurându-se unificarea informațiilor privitoare la fiecare persoană și armonizarea punctelor de vedere .(Feld,Hause,Klaussmeir ,2012,pg.270)

CAPITOLUL 3

INTEGRAREA PROFESIONALĂ A PERSOANELOR

CU DIZABILITĂȚI AUDITIVE

Societatea contemporană sub semnul șocului viitorului se caracterizează printr-o tranziție permanentă care implică o adaptare continuă la situațiile noi create .Din această perspectivă , persoanele cu dizabilități auditive sunt și vor fi puși permanent în contexte critice la care vor trebui să se adapteze .De aceea în societatea contemporană există o preocupare importantă pentru asistența persoanelor cu dizabilități auditive pentru pregătirea lor pentru viață, pentru includerea lor socio-profesională .

În cele ce urmează voi contura câteva orientări și perspective legate de problematica persoanelor cu dizabilități auditive în societatea contemporană .

De aceea societatea ,prin diverse mecanisme și pârghii ,trebuie să urmărească și satisfacerea nevoilor și trebuințelor reale ale persoanelor cu dizabilități auditive,să le asigure respectarea deplină a intereselor acestora ,a demnității și a drepturilor lor în orice împrejurare și în raport cu orice sistem de referință, în vederea inctegrării acestora ca membri deplini ai societații. Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane.

Omul fiind o ființă socială,toate problemele omenești sunt,într-un fel sau altul ,de natură socială și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale afectează , într-un fel oarecare,viața tuturor indivizilor din care se compune societatea.

Întreaga pulsație a vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești,iar subiecții acțiunii sociale sunt-constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite-indivizii.Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive este condiția fundamentală a echilibrului lor lăuntric,a realizării lor ca persoane umane.Problemele includerii profesionale a persoanelor cu dizabilități auditive se pun în moduri diferite în funcție de categoriile de vârstă. (Feld,Hause,Klaussmeir ,2012,pg.275)

Abordarea serioasă a problematicii relațiilor dintre individ și societate nu poate fi decât concretă; problemele însele trebuie formulate la modul concret și soluțiile-spre a fi reale,nu iluzorii-trebuie să aibă în vedere determinațiile individuale și particulare ale situațiilor date.

Problematica raporturilor dintre individ și societate poate fi și trebuie tratată din două unghiuri de vedere: cel sociologic și cel axiologic ,acestea fiind interdependente,totuși inconfundabile și reciproc ireductibile.Sub aspect sociologic se impune constatarea dependenței persoanelor cu dizabilități auditive de societate.Dezvoltarea, perfecționarea sistematică a societății condiționează dezvoltarea,perfecționarea umană a persoanelor cu dizabilități auditive.

Tocmai de aceea ,în însuși interesul afirmării umane a tuturor persoanelor cu dizabilități auditive,interesele acestora trebuie subordonate intereselor generale și majore ale dezvoltării sistematice a societății ,ale ridicării sistemului social pe treptele succesiv superioare ale organizării sale.

3.1.Condiționări obiective și subiective ale procesului de integrare

În acest subcapitol ,inspirându-mă din literatura de specialitate,îmi propun să schițez un scurt,,itinerar,, de lucru pe terenul atât de mult vehiculatului concept de integrare ,prezentat tot mai frecvent în ultimii ani într-o serie de lucrări și de contribuții teoretice,interesând deopotrivă teoria sociologică și practica socială.

Conceptul de integrare profesională a persoanelor cu dizabilități auditive,vine la pachet cu cel de excludere pentru că reprezintă ,, setul de măsuri și acțiuni multidimensionale din domeniile protecției sociale,ocupării forței de muncă,locuirii ,educației,sănătății ,informării-comunicării,mobilității,securității,justiției,

culturii ,destinate combaterii excluderii,,.

Modele de integrare.Procesul de integrare presupune,, construcția,, unor modele ,integrative,anticipative ,în raport cu inițierea oricărei relații integrant-integrator,care asigură calea ,,normală,, , comună de a atinge starea rezultantă a procesului .

Astfel, posibilitatea achiziționării unor ,, cunoștințe,, despre condițiile de realizare a procesului ,existența unei ,,informări,, ca și ,, învățarea,, rolurilor implicate de conținutul și scopurile relației de integrare constituie condiții necesare , care pot decide asupra eficienței realizării ei.

,,Educarea ,, integrantului dar și a integrantului,cu ajutorul unor modele integrative curente ,permite asocierea la un cod comun de răspunsuri la problemele impuse de situația de incluziune socială.

Structuri de includere .În orice context de includere ,intervin rețele specifice de relații ,în care indivizii acționează de pe anumite poziții ( conform raportului dintre statusurile și rolurile achiziționate) în vederea realizării procesului.La nivelul sistemului de integrare apare o ,, comportare ,, funcțională a sarcinilor și atribuțiilor de includere , cu rol în realizarea procesului de includere.Integrarea presupune din acest punct de vedere necesitatea unei convergențe a eforturilor structurilor de includere (subsisteme mediatoare de relații),existente în cadrul sistemului de includere socială ,în raport cu procesul .În anumite condiții aceste structuri se pot manifesta însă ca dezintegrative.

Variabile de integrare.Premise obiective și subiective care potențează desfășurarea în condiții normale a procesului (vârstă,sex,tip de ocupație,nivel de instrucție,situație familială,timp de durată ,de includere ,condiții,etc.) care duc la așa-numita integrare diferențială.Dintre toate aceste variabile,timpul sau durata desfășurării procesului de includere circusmscris momentului inițial al,, declanșării,, relațiilor de integrare reprezintă o variabilă hotărâtoare,care însumează cumulativ și gradual efectul diferiților factori care intervin pe parcus.

Mijloace de integrare.Posibilitatea acționării unui set complex de factori stimulativi ,care pot constitui pârghii de influențare a procesului de integrare,cuprinzând o serie de stimulenți morali și materiali.Factorii stimulativi fac referire pe de o parte la acțiunile,,incitative,, ale sistemului de includere , în vederea asigurării condițiilor pentru optimizarea relației de integrare,iar pe de altă parte generează așa-numitul,, comportamentul motivate,, al elementului sau sistemului de integrare.

Factorii frenatori ai procesului de integrare.Intervin în cursul oricărui proces de integrare,raportându-se la natura și conținutul situațiilor obiective și subiective cu funcții ,, obstructive,, pentru eficiența desfășurării lui:structuri ,,birocratice,, ;motivaționale;elemente de dezorganizare;aspecte disfuncționale,etc.În condiții deosebite ,acești factori se pot manifesta ca premise favorabile pentru dezvoltarea unor structuri dezintegrative cu rol principal în apariția fenomenelor de marginalism și stigmatism ,legate de comportamente deviante și starea de sănătate precară a persoanelor implicate.

Deși Merton,conștient de contradicțiile care decurg din acceptarea necondiționată a postulatului unității funcționale,va introduce noțiunea de disfuncție ( element la fel de important ca și funcția),aserțiunea după care ,, oricare societate trebuie să aibă un grad de integrare,, va rămâne unul dintre punctele-cheie ale concluziilor sale.Ca urmare sunt eludate înseși contradicțiile și tendințele opuse care caracterizează de fapt orice sistem social .

Aceste relații sunt influențate de atidunile de respect și stimă și de ansamblul manierelor de interacțiune dintre autorități și persoanele care au nevoie de ajutor,în cazul de față persoanele cu dizabilități de auditive.(Feld,Hause,Klaussmeir ,2012,pg.273)

Este important și de dorit de a determina participarea profesională în măsura posibilului a persoanelor cu dizabilități auditive și a organizațiilor care-i reprezintă la toate nivelele de elaborare a acestor politici.Posibilitățile de exprimare la nivelele de grup trebuie respectate ,la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale .Abandonate în societate , persoanele cu dizabilități auditive trebuie să aștepte apariția ajutorului venit din partea statului și a persoanelor preocupate să le ajute.

Dintotdeauna persoanele cu dizabilități auditive au fost condamnate de societate prin aceeași atitudine și aceleași prejudecăți ,prin simplu fapt că imaginea acestor persoane este permanent dominată de neputință , de absența puterii economice ,profesionale ,sociale și civice .

Persoanele cu dizabilități auditive sunt considerate din punct de vedere profesional dezavantajate din cauza lipsei unor acțiuni de ajutor în realizarea rolului lor în societate ,în reducerea obstacolelor de ordin cultural , social ,economic și fizic ,profesional,care le-ar permite un mod de trai decent .

Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive poate fi realizată cu succes numai folosind o abordare complexă ,care se axează pe toate aspectele cheie ce țin de integrarea lor profesională:

●locul de muncă ;

●sănătate și asistență socială ;

●educație și familie ;

●hrană și locuință .

În anumite condiții ,relația poate implica schimbarea de poziție a termenilor ,integrantul putând deveni el însuși integrator.

Procesul complex de fenomene (de natură economică,socială,culturală,psihologică) declanșate de intrarea în relație a celor doi termeni,care produc o serie de schimbări și de modificări cu caracter biunivoc,implică în condiții normale (prin coincidența relativă a satisfacerii cerințelor funcționale reciproce) optimizarea câmpului de activitate care a circumscris relația de integrare.

3.3.Caracteristicile speciale ale integrării socio-profesionale

De aceea societatea ,prin diverse mecanisme și pârghii ,trebuie să urmărească și satisfacerea nevoilor și trebuințelor reale ale persoanelor cu deficiențe auditive să le asigure respectarea deplină a intereselor acestora ,a demnității și a drepturilor lor în orice împrejurare și în raport cu orice sistem de referință, în vederea integrării profesionale a acestora ca membri deplini ai societații.

Problema persoanelor cu dizabilități auditive formează un complex aflat într-o continuă schimbare ,și în același timp , este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectivi ,întrucât nu întotdeauna reprezintă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice demnității umane .

În literatura de specialitate sunt folosiți mai mulți termeni care , în funcție de modul de abordare a problemelor persoanelor cu deficiențe auditive,pot clarifica o serie de definiții utile în înțelegerea corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere.

Orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive este activitatea medico-socială care cuprinde totalitatea mijloacelor prin care se urmărește influențarea acestora pentru alegerea celei mai potrivite profesiuni în raport cu posibilitățile lor fizice și psihice , întrucât trebuie avut în vedere faptul că fiecare trebuie să se adapteze la starea biologică pe care o are, iar psihic să-și păstreze un tonus cât mai ridicat , cât mai înclinat către activitate .

Caracteristicile procesului de integrare sunt:

a.Continuitate în timp,printr-o reluare permanentă a relației integrant-integrator sub influența dinamicii modificărilor care se produc în natura și conținutul condițiilor inițiale;

b.Neliniaritate în desfășurare,cu abateri,reveniri ,perioade de stagnare și momente contradictorii,care contrazic conceperea relației ca model liniar și ca posibilitate de ,,atingere,, a unui echilibru deplin;

c.Caracter stadial (gradual),implicând un complex de etape de desfășurare,ierarhizate după conținutul lor,validator sau nu pentru starea rezultată a relației;în condițiile desfășurării optime a procesului,fiecare etapă poate constitui condiția de bază a etapei imediaturmătoare;

d.Caracter transformator-restructurativ,impunând modificări în conținutul ambilor termeni ai relației,în condițiile unor influențe și schimburi reciproce,legate de necesitatea realizării de obiective și scopuri commune;

e.Caracter multidimensional ,prin implicarea unor aspecte de structură a sistemului social mai larg (organizațional,funcțional,relațional,comunicațional,educațional,etc) ale cărui imperative și scopuri determinate se corelează în mod nemijlocit cu obiectivele sistemului de integrare ,rezultând astfel o relație de determinare pentru sistemul de includere;în raport cu aceste obiective există o condiționare a procesului ,în funcție de diferiți factori contextuali (tehnici,economici,culturali,etc);

f.Caracter direcțional,circumscris unui sens necesar, determinat de obiectivele și scopurile sociale majore,realizat de apariția unei rezultante comune,care satisface cerințele ambilor termeni;

g.Caracter diferențiat în funcție de tipuri diferite de elemente și sisteme care intră în relație (individ-grup,individ-organizație,individ-comunitate teritorială,grup-comunitate teritorială,etc).Caracterul diferențiat definește conținutul timpurilor de integrare la nivelul acestor relații:integrare urbană,profesională,industrială,etc.( Alexandru R. Floria ,2005 ,pg.15)

Starea rezultantă a procesului ,constând din:

●conținutul obiectiv impus de necesitatea,pentru sistemul profesional larg,a realizării unui optim funcțional (eficiență de acțiune) la nivelul sistemului de integrare;

●reflexia subiectivă a acestui conținut obiectiv,în condițiile trecerii de la normativ la normal, trecere ilustrată de înțelegerea,conștiința și motivația participării la scopuri și obiective care includ,complementarea stării de la normal a elementelor sistemului de integrare.

Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive este veriga finală a procesului de integrare în comunitate .

A refuza unei persoane cu dizabilități de auditive dreptul la accesul pe piața muncii atrage după sine dependența lor de-a lungul vieții ,sărăcia și excluderea socială ,sporind astfel stigmatul degradării intelectuale .Integrarea socio-profesională în muncă a persoanelor cu dizabilități de auditive este din păcate pentru mulți inexistentă:

a.Persoanele cu dizabilități de auditive suferă o combinație de dezavantaje pe piața muncii ,datorate în principal mentalităților generate de lipsa de informare a angajatorilor legali , dar și de lipsa de școlarizare și pregătire profesională ;

b.Un rol important în integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități de auditive o dețin agenții economici deoarece angajatorii refuză de multe ori încadrarea acestor persoane pe motiv că profilul unității este incompatibil cu pregătirea acestora.

În multe cazuri persoanele cu dizabilități de auz trebuie să renunțe la locul de muncă din cauza lipsei adoptărilor necesare nevoilor ,a atitudinii negative a angajatorilor sau a colegilor de muncă ,precum și a lipsei de informare și educație a angajatorilor cu privire la capacităților și posibilitățile reale ale acestor persoane;

c.Un alt obstacol în calea angajării în muncă îl constituie lipsa unei calificări profesionale în concordanță cu cerințele de pe piața muncii .În practică puține persoane cu deficiențe de auz dobândesc abilitățile necesare care să le faciliteze accesul către piața muncii ;

d.Un alt factor important de integrare socio-profesională a persoanelor cu dizabilități auditive îl constituie familia ,cel mai adesea lipsa de informare privind problematica angajării și nu în ultimul rând dependența materială sau afectivă față de familie determină neintegrarea persoanelor cu dizabilități auditive.

Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive precum și calificarea postșcolarizare este o formă particulară a integrării care se bazează pe două strategii :

●sprijinirea integrării profesionale a fiecărei persoane cu deficiență auditive având ca finalitate autonomia și independența personală ,socială,economică și financiară ;

●stimularea agenților economici .

În ceea ce privește perceperea ,identificarea ,clasificarea și definirea nevoilor persoanelor cu dizabilități auditive, L.Manea ,citându-l pe J.Bradshshaw, arată că în situțiile concrete se întâmplă adesea ca semnificația acestui concept să nu fie suficient de clară deoarece în mod obișnuit pot fi identificate patru definiții ale termenului.

O primă acceptare este aceea de nevoie normativă corespunzând perspectivei specialistului care ,în calitate de expert ,operează cu raportarea situațiilor concrete la anumite standarde.O nouă modalitate de definire a conceptului este de a-l privi ca pe o nevoie resimțită , care apare ca reflectare a ceea ce doresc oamenii aflați într-o anumită situație .

Cea de-a treia acceptare a termenelui este de nevoie exprimată ,care este de fapt cererea ,solicitarea unui serviciu ,adică nevoia resimțită transformată în acțiune .

Atunci când personae cu dizabilități de auditive, având caracteristici similare, nu beneficiază de același serviciu se consideră că ele se află în situația de nevoie .Persoanele cu dizabilități auditive fac parte din categoriile de populație aflate în nevoie, indiferent de modalitatea sub care definim nevoia .(Livius Manea ,2012, pg.23)

În această etapă se face școlarizarea generală și orientarea profesională și profesionalizarea lor în școli speciale ,întrucât , în ceea ce privește latura educațională există azi tehnici puse la punct care au la bază o bună cunoaștere a structurii psihologice a persoanelor cu dizabilități auditive, precum și o aplicare corespunzătoare a teoriilor psihologice ale învățăturii .Unul din modelele educaționale , apreciat ca cel mai consistent și cu cea mai bună eficiență practică este cel aplicat în instituții speciale pentru tinerii cu dizabilități.

Acest tip de învățământ pune pe primul plan dezvoltarea deprinderilor care fac handicapatul cât mai puțin dependent de asistență , fiind vorba de deprinderile sociale și deprinderile de muncă.

Efortul educativ are o țintă bine precizată de la început : obținerea unei maturizări sociale și a unei deprinderi de muncă care să facă posibilă integrarea într-o activitate productivă simplă , în cadrul unui atelier de muncă protejată sau în cadrul gospodăriei familiei. Este recunoscut și demonstrat faptul că persoanele cu dizabilități auditive pot să-și însușească deprinderile de muncă implicate într-o serie de profesii , în așa fel încât să-și poată asigura existența .

Încă din 1937 Bieth arăta în unul din studiile sale , că 80 % din absolvenții unei școli ajutătoare au ajuns la o situație economică mulțumitoare.În general se știe că randamentul în muncă al multor persoane cu dizabilități auditive este mai bun decât prognosticul făcut în timpul școlarizării sale .( Mircea Piticaru –2009,pg.115 )

Una dintre problemele importante ale orientării profesionale a persoanelor cu dizabilități auditive este cunoașterea meseriilor în care ei pot să facă față .

Observațiile practice privitoare la persoanele cu dizabilități auditive încadrați în activitate ne arată că, dacă aceștia sunt bine orientați profesional și bine pregătiți pot face față dificultăților cu care se confruntă în societate.În mod deosebit se citează exemplul hipoacuzicilor , care dacă sunt bine orientați profesional dau rezultate bune în 70 până 90 % din cazuri.( Livius Manea ,2012, pg.24)

Încadrarea în muncă este ușoară când nu sunt necesare condiții protejate .Hipoacuzicii sau surzii , ca și deficienții locomotori vor fi încadrați în întreprinderi obișnuite .Persoanele încadrate în gradul III de ivaliditate nu mai pun probleme de încadrare, ci numai de alegere a celui mai potrivit loc de muncă , deoarece întreprinderile nu au dreptul să desfacă contractual de muncă angajaților încadrați în gradul III de invaliditate .În această etapă , asistența socială se va strădui să rezolve și problemele personale.

O persoană cu dizabilități auditive nu refuză să muncească, ci îi este subestimată contribuția pe care și-o pot dărui sieși, în primul rând, și societății, mai apoi. A nu fi apt pentru orice activitate nu este sinonim cu neputința, cu delăsarea sau cu refuzul de a contribui la dezvoltarea unei societăți flexibile și dinamice.

Cei care nu sunt apți pentru munci standardizate, sunt mult mai predispuși activităților artistice, iar Ludwing van Beethoven ar fi un convingător exemplu, alături de alte persoane simple care trăiesc printre noi.

Motivul pentru care persoanele cu dizabilități auditive nu se bucură de acces comun, cu celelalte persoane, la spațiul public este pentru că, nu le este oferită o distribuire uniformă în societate, ci sunt sprijinite doar de anumite instituții.Reglementarea în ceea ce privește politicile de ocupare a forței de muncă pentru persoanele cu dizabilități auditive trebuie să răspundă unor dificultăți și să găsească linia de echilibru.

Nirje B în anul 1988 susținea că integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive face referire la asigurarea serviciilor pentru o educație specială în cadrul școlii .obișnuite .Tot el descrie esența principiului integrării profesionale și nivelurile sale de dezvoltare pentru persoanele cu dizabilități auditive.Integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive semnifică și faptul că relațiile dintre acestea sunt bazate pe recunoaștere a integrității lor , a valorilor și drepturilor lor comune pe care le posedă.

Când lipsește recunoașterea acestor valori se instaurează alienarea și segregarea între grupurile socio-profesionale .Relația care se instaurează între individ și societate stă la baza integrării, care se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex. Orientarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive este activitatea medico-socială care cuprinde totalitatea mijloacelor prin care se urmărește influențarea acestora pentru alegerea celei mai potrivite profesiuni în raport cu posibilitățile lor fizice și psihice , întrucât trebuie avut în vedere faptul că fiecare trebuie să se adapteze la starea biologică pe care o are, iar psihic să-și păstreze un tonus cât mai ridicat , cât mai înclinat către activitate. (Alexandru R. Floria 2005,pg.77)

3.4.Formarea profesională și încadrarea în muncă persoanelor

cu dizabilități auditive

În privința formării profesionale și a încadrării în muncă a persoanelor cu dizabilități auditive,legea prevede să se realizeze fie prin unități specializate pentru protecția acestor persoane fie prin locuri sau unități protejate .Cadrul instituționalizat ,este reprezentat de căminele școală,sau de centrele de integrare prin terapia ocupațională , în care persoanele cu deficiență de auz sunt inițiați în meserii în conformitate cu gradul și tipul de handicap pe care îl au.

Locurile de muncă protejate, sunt considerate căminele atelier, care corespund cerințelor persoanelor cu dizabilități din care fac parte și persoanele cu deficiență auditive, care nu se pot integra intr-un loc de muncă ce se desfășoară în condiții normale și pot pregăti tineri în următoarele meserii :

●confecții metalice (plase) ;

●tâmplărie, croitorie, tapițerie, cizmărie ;

●confecționarea lumânărilor ;

●împletituri (coșuri) ;

●spălătorii auto ;

●lucru manual : împletit,pictat,etc. (Alexandru R. Floria 2005,pg.78-79)

Avantajul acestor cămine atelier, constă în faptul că persoanele cu deficiență auditive pot rămâne fără limită de vârstă, dacă nu reușesc să se integreze în societate.

Persoanele cu deficiență auditive, pot să se formeze profesional în școli profesionale speciale și postliceale. La rândul lor, persoanele cu deficiență auditive încadrate în muncă au următoarele drepturi:

● consiliere în perioada prealabilă angajării și pe parcursul angajării, precum și în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea muncii;

●cursuri de formare profesională;

●adaptare rezonabilă la locul de muncă;

●o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puțin 45 de zile lucrătoare;

●un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului pentru motive neimputabile acestuia;

●scutirea de plată a impozitului pe salariu

●posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi, în condițiile legii, în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens.

Locurile de muncă protejate sunt special organizate, pentru a elimina impedimentele de orice fel, asigurând înlesnirile și adaptările corespunzătoare.Unitățile protejate sunt unități special organizate și amenajate în conformitate cu cerințele persoanelor cu auditive, unități care trebuie să fie sprijinite, atât la înființare, cât și pe parcursul întregii activități, de către forurile superioare de răspundere (autorități ale administrației publice locale, inspectoratele teritoriale pentru persoanele cu handicap ,ONG-uri ,organizații neguvernamentale).

Firmele care au mai mult de 50/100 de angajați, sunt obligate conform legii, să încadreze cel puțin 2-4 % din numărul de angajați, persoane cu handicap și să le asigure toate adaptările și înlesnirile necesare, pentru desfășurarea unei activități corespunzătoare.

Angajarea personelor cu deficiență auditive se poate face și cu munca la domiciliul, dar ,în acest caz, angajatorul are obligația să asigure transportul la și de la domiciliul a materiilor prime și materialelor utilizate, precum și a produselor finite realizate.Pentru integrarea profesională a persoanelor cu deficiență auditive,se va avea în vedere :

●educație și formare profesională;

●înființarea de structuri specializate la nivel central și local, în vederea integrării lor sociale și profesionale

●măsuri speciale de recuperare și reabilitare;

●alcătuirea unor programe speciale de protecție socială, în vederea câștigării autonomiei;

●îmbunătățirea cadrului legislativ, în scopul alinierii la legislația internațională .

Integrarea socio-profesională a persoanelor cu deficiență auditive prezintă totuși o serie de bariere, de aceea este bine să se reamintească faptul că există o serie de concluzii cu privire la formarea profesională și integrarea în muncă a acestora. (Maria Moldoveanu ,2010,pg.287)

CAPITOLUL 4

DIFICULTĂȚI ȘI BARIERE ÎNTÂLNITE DE PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI AUDITIVE ATUNCI CÂND ACCESEAZĂ PIAȚA MUNCII

4.1.Perioadele fluctuante de activitate economică

În cazul neintegrării socio-profesionale persoanele cu dizabilități auditive se pot încadra cu ușurință în grupul persoanelor,dependente în mare parte de serviciile sociale.Evaluarea persoanelor cu dizabilități auditive poate face referire atât la potențialul uman (aptitudinile generale și speciale, abilitățile, trăsăturile de personalitate, atitudinile , experiența și cunoștințele angajaților ) cât și la rezultatele concrete (comportament) obținute de o acestea , aflate într-un anumit post, la cât și cum muncesc.

Piața muncii trebuie să vizeze anumite principii pentru persoanele cu dizabilități auditive ,prin asigurarea unor servicii de sănătate de calitate ;factorii de răspundere și în mod special asistenții sociali trebuie să se implice mai mult și în cazul acestor persoane.

Situația de muncă fixează persoanelor cu dizabilități auditive anumite cadre în care se poate mișca,îi ,,împing,, spre anumite tipuri de relații ,care ,din punct de vedere sociologic pot fi de orice fel ,dar toate determinate și mediate de relația centrală dintre aceștia și obiectul muncii.De multe ori ,subestimarea capacității intelectuale și aptitudinile persoanelor cu dizabilități auditive,produce descalificarea lor pe piața muncii în pofida legislației naționale care protejează dreptul lor la angajare .

Un cerc vicios și preconceput se creează atunci când legislația permite și oferă protecție socială persoanelor cu dizabilități auditive integrați din punct de vedere social,iar ,la rândul lor ,angajatorii evită să angajeze aceste persoane din cauza stereotipurilor .

Majoritatea persoanelor cu dizabilități auditive nu sunt angajați în câmpul muncii și supraviețuiesc doar cu ajutorul social ceea ce duce la degradarea lor morală și psihică considerându-se inutile pentru societate și mediul de proveniență.Atunci când persoane cu dizabilități auditive, având caracteristici similare, nu beneficiază de același serviciu se consideră că ele se află în situația de nevoie.

Persoanele cu dizabilități auditive fac parte din categoriile de populație aflate în nevoie .Indiferent de modalitatea sub care definim în nevoie .Participarea persoanelor cu dizabilități auditive la piața muncii este, de asemenea, mai redusă decât pentru restul populației.Față de ansamblul populației, ponderea femeilor cu dizabilități auditive casnice este mult mai mare, 65%.

Pentru un număr mare de persoane cu dizabilități auditive, activitățile ocazionale, ajutorul social și alocațiile pentru copii reprezintă așadar principalele surse de venit. Conform recensământului din anul 2002 doar 2, 4 % au statut de pensionari.Efectul deprecierii salariilor asupra standardelor de viață a fost accentuat de scăderea dramatică a numărului de salariați:în anul 2000,numărul salariațiilor cu dizabilități auditive reprezenta 5 % din cel înregistrat în 1989.

Problemele financiare ale persoanelor cu dizabilități auditive și dereglarea dinamicilor , imposibilitatea de a continua modul de funcționare din cauza unor crize asupra cărora pare imposibil de acționat,deteriorarea relațiilor,incapacitatea de a continua ,consecințele care pot apărea la nivelul supraviețuirii acestor persoane,necesitatea unei schimbări în modurile de cooperare și ,în același timp dificultatea de a realiza această schimbare,îl fac pe asistentul social să se implice tot mai mult în anchetarea și evidențierea acestora.Aceste dificultăți financiare se manifestă adesea în lanț,antrenate în ,,criză,, socială.

Înainte de luarea unei decizii ,asistentul social trebuie să evalueze cu atenție analiza dificultăților financiare a persoanelor dizabilități auditive deoarece este extrem de important să se ia în considerare următoarele obiective :

●Să nu utilizeze informații incomplete despre punctul de plecare,despre evoluția și severitatea problemei ;

●Evidențierea problemelor cu care persoanele dizabilități auditive se confruntă nu trebuie să se facă într-un mod ambiguu sau insuficient;

●Să nu se pornească o analiză a dificultăților financiare a acestor persoane cu dizabilități auditive fără a se obține informații complete cu privire la alternative și consecințele acestor alternative;

●Să nu se folosească informații incomplete în ceea ce privește categoria și conținutul nevoilor cu care aceștia se confruntă .

Eliminarea sau diminuarea funcției economice a persoanelor cu dizabilități auditive.Această tendință apare complementară cu o serie de schimbări în viața lor:

●Creșterea laturii de consum în defavoarea economiei casnice;

●Separarea locului de muncă de domiciliu;

●Înlăturarea dependenței economice a;

●Modificarea diferenței între sexe în privința drepturilor și îndatoririlor;

●Determinarea valorii persoanei cu dizabilități auditive în funcție de prestigiul profesional și nu de rolul familial.

În general,există două surse ale excluzunii de pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități auditive.

●Prima este sistemul care determină o excluziune structurală.Cauza fiind inexistența unor politici sociale adecvate și bine puse la punct.Există sisteme care nu au răspuns la anumite nevoi .

De exemplu,în România, persoanele cu dizabilități auditive au prea puțin support de susținere de integrare pe piața muncii.

●A doua sursă ar fi apartenența teritorială comunitară.Există comunități care nu permit persoanelor cu dizabilități auditive să își satisfacă anumite nevoi pentru că nu dispun de resursele necesare, deși în alte comunități acestea nu ar reprezenta o problemă.

De exemplu ,există localități în care ajutorul social nu este acordat integral persoanelor cu dizabilități auditive neintegrate pe piața muncii ,din lipsă de fonduri,fiind acordate doar procentul care vine de la bugetul de stat.

4.1.1.Piața neagră/piața subterană a forței de muncă pentru

persoanele cu dizabilități auditive

Dacă luăm în discuție piața neagră/piața subterană a forței de muncă , neintegrarea socio-profesională poate fi evidențiată ca o eșuare a acțiunii depline a drepturilor pe care o au persoanele cu dizabilități auditive.Pornind de la impresia ambiguă vizavi de neintegrarea socio-profesională a persoanelor cu dizabilități auditive, putem evidenția conceptul de piața neagră/piața subterană a forței de muncă ca fiind neputința sistemului de a include în sistem aceste persoane.

Lipsa locurilor de muncă în mod legal ,face ca piața neagră a locurilor de muncă (de altfel ,prost plătite ) să fie în creștere ,la ora actuală neexistând o statistică clară a persoanelor cu dizabilități auditive care desfășoară muncă ,,la negru,,.Spicuind din literatura de specialitate trebuie adăugat eșuarea sau incapacitatea persoanelor cu dizabilități auditive de a a-și găsi un loc de muncă stabil.Cauza eșuărilor poate fi datorată reformelor și costurilor mult prea ridicate comparativ cu situația economică aacestor persoane.

4.1.2. Munca temporară

Munca temporară sau pe termen scurt este o altă cauză ce periclitează viața economică a persoanelor cu dizabilități auditive.Cele mai solicitate locuri sunt în agricultură ,mici ferme sau gospodării la persoane particulare neautorizate.Incertitudinea acestor persoane ce au locuri de muncă temporare duce la muncă multă ,neremunerată corespunzător,condiții de muncă nesigure pe perioade scurte de timp,fără avantaje suplimentare ,fără asigurări sociale și de sănătate și fără stabilirea unor anumite ore de lucru.Munca temporară duce la scăderea veniturilor persoanelor cu dizabilități auditive contribuind la descurajarea acestora să adere legal la piața de ocupare a locurilor de muncă.Cu alte cuvinte munca temporară poate fi considerată un factor de instabilitate și insecuritate pentru persoanele cu dizabilități auditive . (Neamțu G. (coord),pg.212,2003)

4.1.3.Persoane cu dizabilități auditive care trăiesc în comunități izolate

În România este importantă semnalarea dificultăților legate de estimarea numărului de persoane cu dizabilități auditive care trăiesc în comunități isolate neintegrate pe piața muncii .

Datele rezultate din recensăminte situează persoanele cu dizabilități auditive care trăiesc în comunități izolate în jurul unei jumătăți de milion de persoane, dar specialiștii din domeniu consideră că numărul lor real este mult mai mare. Acest lucru este datorat în principiu ,nepăsării forurilor superioare de răspundere ,dar și prejudecăților vizavi de situația persoanelor cu dizabilități auditive care trăiesc în comunități izolate,ținând cont de faptul că mulți dintrei ei nu au acte de stare civilă pentru a putea fi identificați sau nu au frecventat o formă de învățământ.Participarea persoanelor cu dizabilități auditive care trăiesc în comunități izolate la piața muncii este, de asemenea, mai redusă decât pentru restul populației.

4.1.5..Persoane cu dizabilități auditive care trăiesc din venitul minim garantat

Pentru persoanele cu dizabilități auditive fără nici o sursă financiară, venitul minim garantat este o măsură acordată de stat.Venitul minim garantat este acordat sub formă de ajutor social , ,deși este știut faptul că nu poate acoperi toate cheltuielile.Spicuind , din literatura de specialitate,numărul de persoane cu dizabilități auditive care trăiesc din venitul minim garantat vizează numai beneficiarii foarte săraci luați în evidență cu ajutoare sociale,urmând să presetze în contul acestora diferite servicii stabilite de forurile locale.

4.2.Căutarea unui loc de muncă

4.2.1.Rolul instituțiilor publice

Cea mai importantă instituție cu care se colaborează în procesul de căutare a unui loc de muncă este Agenția Județeană de Ocuparea Forței de Muncă a cărei principală misiune este organizarea, coordonarea și implementarea, la nivel județean, a acțiunilor de angajare și protecție socială create pentru sprijinirea persoanelor care sunt șomere. Cu privire la Agenția Locală de Ocuparea Forței de Muncă, respondenții raportează fie o absență completă a contactului cu aceasta sau, în cazurile în care a existat contactul, interacțiunea este descrisă că nu foarte plăcută.Pentru multe persoane cu dizabilități auditive care nu au interacționat niciodată cu această instituție, motivele sunt destul de diferite, variind de la necunoașterea acesteia la inexistența interesului în respectiva interacțiune, deoarece nu se calificau pentru niciun ajutor social pe care instituția are dreptul să-l ofere.

Atunci când o persoană cuu dizabilități auditive ajunge, să apeleze la instituția care ar putea deține soluția la situația sa negativă, acesta se află, de obicei, la capătul unei lungi călătorii (care a început cu apeluri la familie și prieteni și a continuat spre grupurile mai mari și mai îndepărtate), un drum care i-a afectat încrederea în alții (care nu l-au putut ajuta), dar și în sine (din cauza respingerilor și eșecurilor repetate), având o influență importantă asupra așteptărilor persoanei cu privire la perspectivele de reușită.

Este posibil ca, atunci când o persoană cu dizabilități auditive ajunge la biroul unui specialist care l-ar putea ajuta, acesta este atât de demotivat și neâncrezător în puterea schimbării, încât chiar el ar putea compromite rezultatul intervenției .(Baciu, 2014,pg.226).

Aceste fenomene sunt chiar mai accentuate în cazul persoanelor cu dizabilități auditive care s-au confruntat cu aceste respingeri și discriminări întreaga lor viață, în întâlnirile cronologice cu instituțiile publice, la momentul încercării de accesare a variatelor servicii sau informații. În ceea ce privește nivelul de adresabilitate al serviciile al instituțiilor la nivelul membrilor comunității, așa cum este cazul altor instituții publice, aproape niciuna dintre Agențiile Județene de Ocuparea Forței de Muncă nu simte nevoia de a-și promova serviciile în comunitate deoarece se presupune că membrii săi trebuie să știe despre existența lor.

Mai mult, numărul de cazuri atribuite acestor instituții este întotdeauna peste limita acceptată teoretic, astfel încât acestea nu simt în niciun fel absența completă a persoanelor cu dizabilități auditive care au nevoie de un loc de muncă. Agențiile Județene de Ocuparea Forței de Muncă consider că activitatea lor este aceeași cu sau fără aceste persoane.Procesul de aplicare pentru obținerea beneficiilor de șomaj și a serviciilor asigurate de Agenția Locală de Ocuparea Forței de Muncă este raportat ca fiind complicat și de durată pentru aceste persoane.

În momentul în care au apelat la ajutorul Agențiilor Județene de Ocupare a Forței de Muncă,multe persoane cu dizabilități auditive au descris comunicarea interpersonală cu personalul agenției nefiind mulțumiți cu privire la maniera în care au fost tratați.

4.2.2.Rolul organizațiilor non-guvernamentale

Multe persoane cu dizabilități auditive active pe piața muncii au fost ajutați de ONG-urile locale pentru obținerea unui loc de muncă, în contextul variatelor proiecte cu finanțare europeană. Identificarea și recrutarea lor în cadrul acestor proiecte a avut loc pe baza unui acord instituțional de colaborare, majoritatea implicând organismele publice și private, rolul organismelor publice fiind, în principal, de asigurare către partenerului privat a informațiilor de contact ale persoanelor cu dizabilități auditive înregistrate la acestea, în timp ce partenerul privat a fost responsabil cu contactarea persoanelor, recrutarea lor și, în majoritatea cazurilor, și asigurarea serviciilor.

În literatura de specialitate ,se menționează faptul că în multe cazuri interacțiunile cu organizațiile non-guvernamentale nu sunt mereu un real success pentru integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități auditive. Persoanele cu dizabilități auditive care raportează interesul scăzut în cazul lor a unora dintre aceste organizații, cu care au colaborat anterior, indică și o reducere a nivelului de încredere cu privire la aceste tipuri de intervenții în viitor

Astfel, putem observa, o abordare chiar copilărească a rolului instituțiilor pentru asistarea unei persoane cu dizabilități auditive (aceștia se așteptau la tot din partea instituțiilor), combinată cu o poziție naivă referitoare la propriul rol în acțiunile orientate spre propriul interes (aceștia au așteptări foarte reduse de la ei înșiși) și un nivel scăzut de informare (se așteaptă să fie informați de alții). Aceasta ar putea indica, la nivelul persoanelor cu dizabilități dizabilități auditive, o imagine dobândită referitoare la ei înșiși ca vulnerabili și având nevoie de sprijin continuu.

4.2.3.Rolul legislației de creștere a angajării pentru persoanele cu dizabilități

Cu privire la eficiența prevederilor legislative create pentru motivarea angajatorilor să angajeze persoane cu dizabilități (de exemplu, sistemul de cote), unele relatări le prezintă ca fiind ineficiente din cauza existenței anumitor portițe care permit angajatorilor să evite constrângerile legii. Se presupune că aceste portițe sunt utilizate la maxim cu colaborarea personalului instituțiilor care ar trebui să verifice conformarea la lege. Prevederile legislative care oferă scutiri de impozite angajaților cu dizabilități auditive sau subvenții angajatorilor de persoane cu dizabilități auditive sunt considerate, ca nefiind eficace din cauza reticenței angajatorilor de a angaja persoane cu dizabilități.

4.3. Experiența de accesare a unui loc de muncă

4.3.1. Unele motive posibile pentru șomajul la nivelul persoanelor

cu dizabilități auditive

În orice perioadă de tranziție,șomajul este un fenomen care nu poate fi stopat ,dar care , prin măsurile economice ce se înteprind ,trebuie controlat.Din punctul de vedere al neintegrării pe piața muncii a persoanelor cu dizabilități auditive ,șomajul reprezintă totalul persoanelor care au împlinit vârsta de 15 ani și peste care ,în perioada de referință ,îndeplinesc,concomitant următoarele condiții:

●Nu au loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii de venituri

●sunt în căutarea unui loc de muncă utilizând în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a-l găsi

●sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile,dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.

Unul dintre obiectivele principale ale politicii economice ,în orice țară este acela al asigurării ocupării depline a forței de muncă.Problema ocupării forței de muncă constituie una dintre preocupările importante ale analizei macroeconomice în care să fie integrate socio-profesional și persoanele cu dizabilități auditive .Numărul persoanelor cu dizabilități auditive neintegrate pe piața muncii ascunde o parte importantă din timpul de muncă neutilizat.

Aceste persoane se află,de fapt în șomaj parțial,fenomen manifestat prin întreruperea temporară a lucrului ,ca urmare a conjuncturii economice , a penuriei de materii prime și energie.În aceste condiții ,pentru cuantificarea în întregime a șomajului,se utilizează indicatorul ,,timp de muncă disponibil neutilizat,, , care cumulează atât timpul de muncă neutilizat ,cât și timpul de muncă neutilizat.

Riscul ridicat de sărăcie al persoanelor cu dizabilități auditive care desfășoară activități cu caracter informal sugerează că statutul de lucrător pe cont propriu este ,nu o opțiune pentru urmărirea unei idei antreprenoriale,ci mai curând un tampon ocupațional cu rentabilitate scăzută. (Neamțu G. (coord.),-,pg.214,2003)

Nivelul șomajului în cadrul categoriei persoanelor cu dizabilități auditive este, de obicei, semnificativ mai mare decât cel al populației generale și cercetările arată că acesta a fost mereu așa, în diferite perioade și în variate culturi (Barnes & Mercer, 2003).

Teoria pieței muncii sugerează că aceasta are loc din motivele ofertei și cererii, pe partea ofertei, cel mai important aspect fiind legat de costul mai mare al muncii pentru persoanele cu dizabilități auditive, în timp ce pe partea cererii, cel mai influent factor fiind percepția angajatorului cu privire la impactul afectării medicale a persoanelor cu dizabilități auditive asupra rezultatelor producției (Stapleton et al., 1997).

Șomajul la nivelul persoanelor cu dizabilități auditive reprezintă un fenomen care are mulți factori care se suprapun și contribuie la acesta și-l generează, făcând foarte dificilă ajungerea la concluzia dacă separarea persoanei cu dizabilități auditive de pe piața muncii este un efect direct al discriminării (excluziune), auto-excluziune (lipsa încrederii în propriile capacități) sau doar o stare de fapt, cu variate motivații obiective.

Nivelul educațional redus, lipsa experienței sau calificării profesionale, locuirea sau rezidența inadecvată în zonele rurale izolate sunt toate menționate în multe cazuri de persoane cu dizabilități auditive în timpul interviurilor, acestea contribuind la statutul unei persoane pe piața muncii cu o relație directă cauză – efect.

Mai mult, dacă rezultatele procesului de ocupare al forței de muncă ,de către persoanele cu dizabilități auditive, la momentul confruntării cu Comisia de Evaluare în vederea obținerii certificatului de handicap, ar constitui o recomandare cu privire la anumite sarcini de muncă pe care acestea le-ar putea îndeplini și adaptările mediului necesare pentru îndeplinirea respectivelor sarcini, angajatorul trebuie să fie ajutat (pe perioada fazei de recrutare și selectare) în vederea deciderii dacă aceste persoane ar putea gestiona cerințele locului de muncă sau nu.

În loc să facă aceasta, procesul de evaluare prezent nu asigură niciun fel de ajutor angajatorului în vederea deciderii de a angaja o persoană cu dizabilități auditive ci, din cauza lipsei acestor informații, are un impact negativ asupra deciziei sale (neștiind la ce se poate aștepta dacă angajează persoana, angajatorul decide să „rămână în siguranță” și să evite complicațiile potențiale viitoare).Procesul de accesare a angajării așa cum a fost experimentat de persoanele cu dizabilități auditive.

Multe persoane raportează situații în care interviul de angajare merge foarte bine până la momentul când este menționată dizabilitatea (și certificatul de handicap). La acel moment, angajatorii devin instantaneu ezitanți și, după interviu, nu mai contactează niciodată persoana respectivă.

4.3.2. Experiența persoanelor cu dizabilități auditive în confruntarea

cu cerințele de la locul de muncă

Adeseori, persoanele cu dizabilități auditive semnalează faptul că beneficiile financiare asociate angajării formale și salariului (scutiri de taxe, zile suplimentare de concediu) aduc atenția colegilor și angajaților Departamentului Resurselor Umane asupra lor, ceea ce-i face supuși geloziei acestora.

Miza financiară este, de asemenea, în măsură să genereze și să mențină comportamentul discriminatoriu al colegilor de muncă cu privire la persoana cu dizabilități auditive, în mediul de lucru.Înțelegerea și acceptarea ideii de discriminare pozitivă a persoanelor cu dizabilități auditive și a motivelor sale subiacente este, majoritar, apanajul celor cu un anumit nivel de resurse care le permite să ia și nevoile altor în considerare din moment ce ale lor sunt deja satisfăcute.

Dar, cei care se zbat să trăiască, se vor întreba mereu „De ce el și nu eu?” Este evident că toate frustrările acumulate de acea persoană care observă, poate, că colegul său nu poate îndeplini toate cerințele locului de muncă așa cum face el, vor duce la anumite gânduri și percepții discriminatorii cu privire la persoana cu dizabilități auditive care, eventual, se vor transforma în comportament discriminatoriu la adresa respectivei persoane. Astfel, colegul cu dizabilități se va transforma din subiectul geloziei în subiectul discriminării pentru colegii săi de muncă.

Din cauza lipsei de oportunități de muncă, persoanele cu dizabilități auditive se găsesc adeseori în situația acceptării muncii fără carte de muncă, tipul de angajare denumit și „muncă la negru”. De fapt, informațiile colectate în timpul interviurilor arată că acest tip de activitate profesională (fără carte de muncă) este mai popular la nivelul respondenților decât angajarea oficială.Există două explicații posibile pentru acest fenomen:

a.frica de persoanele cu dizabilități auditive de pierderea indemnizației lor de handicap (deoarece nu sunt informate adecvat cu privire la compatibilitatea dintre indemnizație și angajarea oficială) ;

b.frica angajatorului de a nu încălca nicio lege (de care s-ar putea să nu știe) la momentul angajării persoanele cu dizabilități auditive.

Pentru mulți angajatori, conceptul de „drepturi ale persoanele cu dizabilități” reprezintă doar o potențială penalitate pentru încălcarea lor în orice mod. Chiar dacă este ilegală, angajarea informală (fără carte de muncă) este destul de populară în România, și la nivelul populației generale (Koettl, Packard, Montenegro, 2012).

Un element motivant puternic pentru formalizarea angajării este momentul când perioada angajării oficiale este asociată beneficiilor ulterioare, fie pentru angajator (subvenții, scutiri de taxe), fie pentru angajat (de exemplu, indemnizația de maternitate).

Angajarea fără contract de muncă este văzută ca un mod de a “păcăli statul”, obținând un venit mai mare, datorită faptului că salariul nu este impozitat. Anterior reglementării salariului minim, acest aranjament era pe placul multor angajatori deoarece le reducea cheltuielile cu personalul și salariul net era rezultatul negocierilor dintre cele două părți implicate. În principal, era foarte dificil de determinat dacă angajatul câștiga ceva din acest aranjament pentru că nu exista niciun nivel „prea jos” cu care să se compare rezultatul negocierilor.

De la momentul reglementării salariului minim prin lege, situația s-a schimbat puțin pentru că negocierea salariului net va începe, cel puțin, de la acest nivel pentru a crește.Altfel, angajatul nu are niciun interes să lucreze fără contract, din moment ce cartea de muncă reprezintă baza viitoarei pensii. Totuși, acesta nu este cazul comunităților mai sărace, unde orice tip sau formă de angajare este binevenită având în vedere lipsa locurilor de muncă.

Locuitorii acestor comunități sunt privați de oportunitatea de a respinge o ofertă de muncă fără contract de angajare și nu se poate negocia pe acest subiect deoarece persoanele știu că, pentru angajator, este foarte ușor să găsească personal de înlocuire imediat.

În aceste cazuri, este vorba, de fapt, de o negociere inversă, cei care caută un loc de muncă concurând între ei pentru o slujbă și făcând cea mai mică ofertă (care este satisfăcută cu salariul cel mai mic) angajatorului. Unele relatări ale intervievaților ne permit obținerea unei imagini a sistemului anterior de potrivire a numărului și tipului de locuri de muncă cu calificările forței de muncă – sistemul comunist.Unitățile protejate și atelierele (angajare protejată) sunt create special pentru angajarea persoanelor cu dizabilități, chiar sub forma companiilor individuale sau departamentelor companiilor generale.

De obicei, acestea oferă și servicii de instruire socioprofesională sau recuperare ca etapă intermediară (tranzițională) spre un loc de muncă normal. Unitățile protejate ar putea beneficia de facilități fiscale sau de alte tipuri, așa cum este cazul avantajelor pentru achiziții publice.

Aceste unități au fost reglementate în aproape toate țările UE dar, în ultimii ani, politicile publice s-au concentrat mai mult pe integrarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii deschisă, forma segregată de ocupare fiind utilizată doar atunci când natura sau gravitatea dizabilității blocau prima alternativă. (Societatea Academică Română, 2009).

4.4. Discriminare în angajare și educație

Aceată categorie cuprinde indivizii ce consideră că persoanele cu dizabilități auditive sunt persoane autonome, care au un rol social bine precizat în grupul social. Ei nu contestă o anumită utilitate socială a persoanelor trecute de un anumit prag. Totuși, din motive care cel mai adesea se plasează în sfera prejudecăților, persoanele cu dizabilități auditive nu sunt apreciați la justa lor valoare și suportă atitudinile de respingere ale celor din jur.

Persoanele cu dizabilități auditive au fost considerate ființe anormale, manifestări ale răului sau curiozități nenaturale.Au fost excluse, segregate sau forțate să se supună experimentelor medicale. Au făcut obiectul ridiculizării și amuzamentului crud și considerate semne rele. În multe cazuri, au fost considerate ființe inferioare egale doar în ochii lui Dumnezeu și ca atare, meritând simpatie și milă. România a fost, anterior celui de-al doilea război mondial, o țară rurală, cu o populație orientată în mod tradițional spre activitățile agricole.

CAPITOLUL 5

COMUNICAREA PROFESIONALĂ PENTRU INSERȚIA PE PIAȚA MUNCII A PERSOANELOR CU DEFICIENȚĂ DE AUZ

3.1.Alegerea firmei potrivite

În epoca actuală de schimbări permanente și accelerate,unele domenii de activitate cresc,se extind și cuprind mii de oameni.Ele oferă oportunități incredibile pentru cei care doresc să ajungă în prima linie mai rapid decât persoanele obișnuite.Simultan,multe alte domenii stagnează sau chiar înregistrează un declin ca importanță economică și număr de angajați.Ele continuă să angajeze oameni pentru a-i înlocui pe cei care au plecat ori s-au pensionat,dar ca rezultat al automatizării ,noilor tehnologii ,modificării preferințelor clienților ,ca și concurenței,este probabil să nu mai crească mult în viitor.

Prima sarcină pentru obținerea succesului și satisfacției în carieră este distingerea domeniilor cu creștere mare de cele cu creștere mică.Într-un domeniu de activitate cu creștere rapidă,se poate înregistra în doi ani un progres mai important,în direcția câștigului mai mare și a promovării mai rapide,decât în cinci sau zece ani petrecuți într-un domeniu de activitate cu creștere lentă.Combinația aparte de aptitudini și capacități poate fi privită ca o resursă prețioasă ( o sumă de bani) iar piața muncii poate fi privită ca un loc în care individul să investească suma aceea penbtru a obține beneficiu maxim.

Într-adevăr este acceptată ideea că pentru integrarea în muncă a persoanelor cu dizabilități de auz la baza aptitudinilor stau o serie de dispoziții sau predispoziții-cum mai sunt numite- individuale native.Acestea se referă la particularități ale analizatorilor ,ale activității nervoase superioare.Dispozițiile însă,datorită caractrerului lor polivalent,nu predestină persoanele cu dizabilități de auz spre anumite forme de activitate sau profesii.

Chiar dacă există unele aptitudini,unde premisele sunt în mare măsură necesare decât în cazul altor aptitudini ereditarea dispune de un potențial mult inferior celui pe care-l oferă viața socială și educația.Așadar,condiția fundamentală a afirmării personalității a unei persoane cu dizabilități de auz o constituie însușirea de către acesta a rezultatelor muncii, în care sunt codificate în chip specific aptitudinile și capacitățile de care dispune.

Practicând o profesie , persoanele cu dizabilități de auz își dezvoltă propriile lor funcții și procese psihice și,în același timp,oferă posibilitatea acestora de a,,absorbi,, organic sistemul de acțiuni și operații specifice activităților desfășurate.Desfășurarea cu succes a diferitelor forme de activitate presupune un anumit nivel de funcționalitate al proceselor psihice care sunt organizate,structurate în funcție de cerințele, și exigențele acestora.(Bryan Tracy- 2017,pg.98)

5.2.Satisfacția în muncă și integritatea profesională a persoanelor

cu dizabilități de auz

Toate satisfacțiile în muncă și afacerile de succes se bazează pe încredere.Toate relațiile cu clienții,furnizorii,angajați și instituțiile financiare se bazează pe știința faptului că oamenii au încredere că un angajat va face așa cum a promis.Theodore Leavit ,decan la Harvard Business School,afirmă:,, satisfacția oferită de munca depusă și activul cel mai valoros al oricărei companii este reputația sa,felul în care este cunoscută de clienți,,.

În mod similar,caracterul și reputația unei persoane cu deficiență de auz sunt probabil cele mai valoroase active pentru carieră.Satisfacția la locul de muncă ,reputația pentru integritate și tranzacții corecte reprezintă factorul critic utilizat de alții pentru a judeca atunci când fac evaluări în vederea unui salariu mai mare sau a unei poziții cu mai multă responsabilitate.Primul element al caracterului ete sinceritatea.Al doilea element al caracterului este încrederea.

Puține calități sunt atât de importante , prețuite și respectate în afaceri și în viață ca încrederea oferită de o persoană cu deficiență de auz care spune că va face ceva sau va fi undeva.Al treilea element al caracterului este loialitatea.Lipsa de loialitate este unul dintre motivele principale pentru eșecuri și nerealizări în afaceri și în viață în general.Partea bună este atunci când o persoană cu dizabilități de auz este complet integru,la interior și exterior,se simte minunat în privința propriei persoane , este pe deplin mulțumit de munca depusă.

5.3.Analiza psihologică a muncii desfășurate

În sensul cel mai larg, locul de muncă ,sarcina sau grupul de sarcini care-i revin unei persoane cu dizabilități de auz în cadrul vieții sale socio-profesionale,ca membru al unei organizații are obiecive sociale precise.

La locul de muncă procesele psihice au un rol deosebit de important în activitatea persoanelor cu dizabilități de auz;reflectând relitatea obiectivă,ele orientează persoanele cu dizabilități de auz în lumea înconjurătoare,îi permit să transforme realitatea ,mediul natural și social. Pentru a evita stresul la locul de muncă, apar ,necesitatea de a dezvălui procesele și însușirile psihice ale persoanelor cu dizabilități de auz în raport cu obiectele și uneltele precum și cu întregul sistem de condiții ,fizice și sociale ,în care se desfășoară munca .Pentru a stabili o corelație între stres și satisfacție profesională , la locul de muncă modalitățile de efectuare a analizei psihologice a muncii sunt absolut necesare .

Astfel se va face:

a.Analiza muncii în termeni de aptitudini care se încheie cu alcătuirea unei liste sau tabel care însumează aptitudinile necesare persoanelor cu deficiență de auz care desfășoare o anumită activitate profesionlă .

b.Analiza psihologică a muncii se poate realiza în vederea precizării operațiilor care o compun sau chiar a mișcărilor pe care le necesită.

La locul de muncă pincipalele aspecte ale postului de muncă ale relațiilor dintre persoanele cu dizabilități de auz și mediul înconjurător sunt :

•Spațiul de muncă ;

•Factorii mediului înconjurător-climat ,vibrații,zgomot,iluminat;

•Dispozitivele de comandă;

•Metoda de lucru-mișcările impuse de muncă ,tempoul de lucru,ritmul,amplitudinea;

•Solicitări fizice –poziția corpului ,a membrelor ,forța musculară forța de tracțiune ,solicitări statice dinamice ;

•Solicitări psihice-senzoriale (auz,văz),percepție,atenție,responsabilitate,inițiativă ,încordare nervoasă ;

•Solicitare globală .Riscul la care este expusă sănătatea și riscul de accidente ;

•Organizarea muncii,pauzele ,munca în schimburi ,în echipe de muncă, relațiile ierarhice.(Bryan Tracy- 2017,pg.112)

5.4.Analiza incidentelor critice la locul de muncă cu implicarea

directă/indirectă a persoanelor cu dizabilități de auz

Nu totdeauna prin metoda observației pot fi surprinse dificultățile caracteristice la locul de muncă.De aceea evidențierea situațiilor critice tipice care apar în exercitarea unei activități profesionale și popularizare lor în rândul celor care se pregătesc pentru respectiva activitate și în rândurile profesioniștilor ,ca situații problemă s-au dovedit a fi tot mai necesare .Pentru a evita apariția stresului la locul de muncă , J.C.Flanagan a elaborat ,, metoda incidentelor critice,, care constă în studierea comportamentului celui care deservește postul de muncă ,în momentele dificile ale activității .

Incidentele critice sunt evenimentele semnificative sau tipice care survin în cursul muncii și care influențează ,pozitiv sau negativ ,comportamentul persoanelor cu dizabilități de auz care desfășoară munca respectivă. La diminuarea stresului la locul de muncă o contribuție importantă o are analiza incidentelor critice care este alcătuită din trei faze :

•Recoltarea incidentelor critice ,este acțiune realizată prin observații la posturile de muncă discuții individuale cu persoanele competente sau prin interviul grupului , acesta fiind alcătuit din titularii posturilor de muncă analoge și condus după un plan alcătuit în prealabil;

•Clasificarea incidentelor critice .Sistematizarea sau gruparea incidentelor în categorii se realizează în funcție de asemănări sau de tipurile lor.

•Observația comportamentelor care au loc în momentele în care apar incidentele critice sau evenimentele tipice ,semnificative .

Această acțiune prilejuiește formularea unor concluzii cu privire la factorii psihologici care condiționează reușita sau eșecul muncii de -a lungul carierei profesionale.

Pentru unele posturi de muncă nu este suficientă simpla detectare a criteriilor care conduc la apariția stresului la locul de muncă ,ci trebuie precizat nivelul pe care trebuie să-l atingă fiecare criteriu pentru ca persoana în cauză să poată îndeplini cu succes munca respectivă. Un alt factor care poate provoca stresul la locul de muncă sunt exigențele , care pot fi :

a. exigențe față de vârstă și sex;

b.exigențe fizice : statura omului ,robustețea ,estetica ;

c.pregătirea necesară profesiei ;

d. exigențe senzoriale și motorii ;

e.exigențe referitoare la procesul de comunicare ( limbaj , exprimare) ;

f.exigențe care fac referire la inteligență ;

g.exigențe față de personalitate

•exigențe temperamentale ( rapiditatea perceptivă și rapiditatea deciziei ,dinamismul ;echilibrul sau constanța de activitate ;adaptabilitatea;

•exigențe sociale (prestanța sociabilitatea ,spiritul de echipă,spiritul de disciplină,capacitatea de a susține discuții)

•exigențe privitoare la eficiența (rezistența la monotonie),prudență,ordinea,capacitatea de organizare ;

•exigențe de natură etică (onestitatea,sinceritatea , spiritul de dreptate ,punctualitatea);

•exigențe privitoare la interese ( interese pentru aplicațiile tehnice ,activitățile comerciale ,birou,activități literare). (Bryan Tracy-,pg.113)

CAPITOLUL 6

REFORMA SISTEMULUI NAȚIONAL DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ-MECANISM FUNDAMENTAL DE PROMOVARE A INCLUZIUNII SOCIALE

6.1.Asistența socială astazi

Asistența socială este activitatea profesională de ajutorare a oamenilor, grupurilor sau comunităților pentru a-și restaura sau mări capacitatea lor de funcționare socială existentă și de a crea condiții (de către societate), care să favorizeze acest scop. Nu este numai o disciplină și o activitate, ci și o metodă și o practică.

Asistența socială a persoanelor cu nevoi speciale reprezintă o componentă fundamentală a asistenței generale acordate acestor persoane iar din punct de vedere al eficienței intervenției ea trebuie corelată cu intervenția psihologică, pedagogică, medicală etc. la nivelul unei echipe interdisciplinare.

Asistența socială practică aplicarea valorilor umane la munca socială, ca și aplicarea principiilor și tehnicilor la unul din următoarele domenii:

-ajutarea oamenilor de a obține servicii, consiliere în familie și grup;

-ajutarea comunităților și grupurilor pentru a obține sau îmbunătăți serviciile sociale și sanitare;

-participarea la forul legislativ.

Practica asistentului social pretinde cunoștințe privind dezvoltarea umană și comportamentul (cunoștințe din domeniul social, economic și cultural) și o serie de noțiuni privind instituțiile cu caracter social și cultural; ea solicită o interacțiune cu toți acești factori umani, tehnici etc.Legislația prezentă din multe țări cu tradiție s-a dezvoltat în sensul unui sistem de asistență și protecție socială și a stabilit cadrul și competența asistentului social.

Conform standardului american (1982), asistent social poate deveni orice persoană care a terminat o școală sau un colegiu de asistență socială (după bacalaureat) și care folosește cunoștințele și priceperile pentru a obține servicii sociale pentru asistați la nivel de:individ;familie;grup;comunitate;organizație;societatea în ansamblu.

Asistența socială poate să ajute oamenii să-și mărească capacitatea de rezolvare a problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre om și mediul său social. (Traian Rotariu ,Petre Iliuț-,pg.236 ,2007)

Sistemul de asistență socială încearcă să determine organismele și organizațiile de profil de a se considera responsabili față de oamenii cu nevoi și să influențeze politica socială.

Din punct de vedere legislativ ,Asistența Socială se află sub protecția Legii nr.292/2011 care definește profesia ca fiind domeniul de intervenție pentru populațiile căruia i se adresează ,precum și principiile de intervenție ce se impun în Asistența Socială.

Considerațiile din acest subcapitol -se vor a constitui doar un minimum fundal epistemologic pentru înțelegerea mai cuprinzătoare și mai nuanțată a anchetei și sondajelor de opinie ,a locului și rolului lor în cunoașterea socioumanului .

Prin urmare , făcând referire la persoanele cu dizabilități auditive,asistentul social nu se angajează în discuții filosofico-semantice privind concept ca cel de ,,realitate,, ,subiectivitate , ,intenționalitate,cunoaștere ,etc ci va opera cu ele în înțelesul consacrat,al consensului tacit din comunitatea științifică,al ceea ce se numește ,,luatul ca atare ,, (taked for granted).

Centralizarea de protecție socială în orașele mari ,mai ales în cele reședință de județ are ca principal obiectiv de activitate ,acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive care constau în acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive ,constând doar în verificarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea unor benbeficii de Asistența Socială ( Ajutor Social ) neânsoțite de măsuri active depășite a situațiilor de dificultate . (Cosmin Goian ,2010)

În practica Asistenței Sociale ,care se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte .

Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural și cartierul –pentru mediul urban ) .

Instrumentarea unui caz social presupune indiferent de specificul acestuia sau domeniul abordat ( protecția copilului ,a persoanei cu nevoi speciale ,a bătrânului , a șomerului , a persoanei delicvente ) parcurgerea unui traseu comun tuturor cazurilor din practica asistenței sociale . (Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă,,2011)

Din punct de vedere legislativ ,Asistența Socială se află sub protecția Legii nr.292/2011 care definește profesia ,domeniul de intervenție ,populațiile căruia i se adrsează ,precum și principiile de intervenție în Asistența Socială

Realitatea socială este constituită din structure ,forțe și condiții ,, obiective,, existente în afara conștiinței și voinței individului –dar și într-o component subiectivă.

Clasica distincție ,,factori obiectivi ,, și ,, factori subiectivi ,, apare mai nou,în literatura de specialitate ca factori ce stau sub controlul aistentului social-adică cei subiectivi- și factori ce scapă acestui control –factori obiectivi.De asemenea ,foarte apropiați ca și conținut sunt așa-numiții ,,factori ideologici,, , pentru primii ,și ,, factori structurali ,,pentru cei din urmă .

Renunțarea la discursul în termeni obiectivi și subiectivi se face în temeiului faptului că ,dintr-o perspectivă mai largă,,obiectivul ,,social este produsul ,construcția,,subiectivului,,uman.

Realitatea subiectivă centrată pe asistența socială care vizează familiile cu risc de excluziune înseamnă,în coordonatele ei esențiale ,următoarele aspecte:

-asistenții sociali care au în vizor persoane cu dizabilități auditive acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază ( hrană,somn,sex,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi norma reciprocității în relațiile interpersonale,atașamentul față de valori generale /umane (solidaritate ,dreptate,adevăr).

Relevarea dimensiunii subiectiv-interpretative a realității sociale și a relației inextricabile cu obiectiv-structural are o mare importanță în înțelegerea statutului epistemic al cercetărilor bazate pe anchetă și sondaje în ceea ce privește persoanele cu dizabilități auditive.

Aceasta pentru că respectivele metode au prioritate în investigarea sistematică a ideilor,reprezentărilor ,valorilor, atitudinilor ,opiniilor ,etc …deci a subiectivității Mai cu seamă când este vorba de intențiile oamenilor ,este greu de închipuit că un asistent social poate avea acces la ele altfel decât prin intermediul chestionarului sau al interviului .

Așadar asistentul social care are în vizor persoane cu dizabilități are , așadar ,un formidabil atu epistemologic:el poate interoga direct obiectul de cercetat, subiectul uman adică, despre caracteristicile sale, despre stările interioare,despre relațiile cu ceilalți,despre mediul său de viață,etc. ceea ce nu se întâmplă în alte zone ale cunoașterii.

De la sfârșitul anilor 1960,perspectiva funcționalistă macrosociologică,până atunci dominant ,pierde teren în favoarea celor interpretative microsociologice (interacționiste ,fenomenologice și etnometodologice) sau ,mai recent,a celor care încearcă o sinteză micro- macrosociologică (sociologia cognitivă,structuralismul constructivist,teoria structurii).Caracteristicile comune ale tuturor acestor noi orientări –foarte diferite între ele, de altfel-sunt centralitatea actorului și constructivismului .

Realitatea socială-tratată în diferitele variante ale sociologiei funcționaliste (etnologică,structural,sistemică clasică și moderată) ca datum,ca realitate sui-generis care există independent de subiect și exercită asupra acestuia un sistem complex de constrângeri,determinându-i comportamentul-este înțeleasă ca realizare ,respectiv ca o construcție (în dubla accepțiune a termenului ,de produs /rezultat și de proces) înfăptuită în activitatea colectivă cotidiană.

Din perspectiva sociologiilor constructiviste-indiferent dacă este vorba despre constructivismul cognitiv al fenomenologilor (Berger și Luckmann),despre constructivismul practic al etnometodologilor (Cicourel ,Mehan),despre cel structuralist (Bourdieu) sau despre cel ,, al structurii ,, (Giddens)-educația ( socializarea) persoanelor cu dizabilități auditive,îndeplinește nu ( numai) o funcție integratoare și reproductivă ,ci (și) o funcție constituitivă și de schimbare ,fiind implicată fundamental în însuși procesul de construcție ( obiectivare ,instituționalizare,structurare) a lumii sociale .

În acest context teoretic ,a cărui subiect ,a cărui dezvoltare coincide în linii mari cu ascensiunea ideologiei descentralizării și filosofiilor individualiste ,se consideră că persoanele cu dizabilități auditive îndeplinește o funcție educativă nu / numai( în raport cu un sistem de referință colectiv și în beneficiul acestuia ,ci (și) în raport cu indivizii care o alcătuiesc.

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică în ceea ce privește persoanele cu dizabilități auditive aparține așa- numitei Școlii de la Chicago,care , confruntată cu ,,explozia,, cazurilor sociale apărute în societatea americană interbelică,a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare,mai exact a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenuli de sărăcie.Conform acestei orientări,geneza și dinamica persoanelor cu dizabilități auditive sunt determinate de marile crize sociale și economice,de fenomenele de urbanizare și exod rural.

Rata persoanelor cu dizabilități auditive este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică,declin de populație,dezintegrare culturală,,ceea ce împiedică de multe ori exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de ,,dezorganizare socială, marginalizare ,devianță de la normele de conduită morală .(Rodica Ciurea Codreanu ,pg. 226,2010)

Cu alte cuvinte ,în practica Asistenței Sociale ,care se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte .

Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural, cartierul –pentru mediul urban și nu în ultimul rând mediul familial ) .

Deși nu a definit explicit sistemul social,funcționalismul clasic a pornit de la premisele omologiei între acesta și sistemele organice,deschise și negentropice,cu autoreglare,capabile să-și refacă continuu echilibrul prin schimburi energetice și informaționale cu mediul,conservându-și structura.În consecință,el a accentuat rolul elementului ά în menținerea echilibrului și în reproducerea structurii; orice adaptare sau ajustare era concepută în condițiile respectării regulii de organizare internă a sistemului .

Teoria modernă a sistemelor sociale definește însă,sistemul social ca sistem evolutiv,morfogenetic,capabil să-și refacă echilibrul și să se acomodeze atât la schimbările mediului,cât și la cele interne nu numai prin feed-back negativ,ci și prin modificări ale regulii de organizare internă –feedback pozitiv,morfogeneză.Instrumentarea unui caz social presupune indiferent de specificul acestuia sau domeniul abordat ( protecția copilului ,a persoanei cu nevoi speciale ,a bătrânului , a șomerului , a persoanei delicvente ) excluși de societate ,parcurgerea unui traseu comun tuturor cazurilor din practica asistenței sociale .

Asistenții sociali acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază (hrană,somn,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi realizarea plenară a personalității,norma reciprocității în relațiile interpersonal, atașamentul față de valori generale umane ( solidaritate,dreptate,adevăr). Analistul vieții sociale are,așadar,un formidabil atuu epistemologic:el poate interoga direct obiectul de cercetat,subiectul uman adică ,despre caracteristicile sale, despre stările interioare,despre relațiile cu ceilalți,despre mediul său de viață,etc.,ceea ce nu se întâmplă în alte zone ale cunoașterii .

Așadar ,în anchete exprimarea opiniilor și a altor stări subiective se face prin răspunsul la întrebări,care se evaluează aproape exclusiv cu scale de tip calitativ:scalele ordinale,când este posibilă o ierarhie a stărilor sau scale nominale,când între scări nu se poate realize o relație de ordine.

Scala normală este cel mai simplu instrument cu ajutorul căruia mintea omenească reduce,sintetizează infinita varietate a situațiilor empirice,prin includerea lor în tipuri și categorii,clase ,etc,definite prin elemente comune sau apropiate.

Prin urmare,aplicarea unei scale nominale nu este altceva decât realizarea unui sistem de clasificare –pornind de la o caracteristică sau de la un grup de caracteristici-astfel încât fiecare entitate empirică este inclusă în una ,și numai în una ,din clasele stabilite.

Cea mai simplă formă de clasificare este cea dihotomică.Aici,cele două clase pot fi interpretate în mai multe sensuri.Mai întâi,ele pot fi private ca elemente ale unei scale nominale ,cum este cazul cu stările ,,masculin ,, și ,, feminin ,, ale variabilei ,,sex,,.Ne apropiem deci de o scală ordinală ,deși ,la drept vorbind ,o relație de ordin nu se poate defini decât într-o mulțime ce conține cel puțin trei elemente.

În sfârșit ,cazul dihotomic mai poate fi privit ca o variabilă ce ia două valori numerice:pentru lipsa atributului ți pentru prezența lui .Evident că deja această din urmă interpretare este excesivă și astfel de artificii de cuantificare nu se fac decât în cazuri deosebite.

Se poate ajunge la măsurare și prin operația de numărare a indivizilor ce posedă un anumit atribut .Este vorba de situații în care entitățile empirice de referință sunt unități complexe ,formate din mulțimi de indivizi.

Așa de exemplu dacă ne centrăm atenția pe entități compuse din indivizi umani ,putem ajunge imediat la o caracteristică de tip cantitativ-exprimabilă pe o scară de raportare-numărând în cadrul fiecărei localități indivizii de un tip anume și calculând ,prin raportare la total,proporția acestora. Abordarea cantitativă în sens de numărare nu presupune operațiile delicate ale cuantificării ,ci d oar identificarea unităților empirice de un anume gen și inventarierea lor.

Ea nu siluește cu nimic abordarea fenomenelor sociale,fiind o prelungire firească și o depășire normal a cunoașterii commune .Singurul aspect caritiabil în acest demers constă în aceea că,în procesul de numărare ,atenția se centrează spre masa de indivizi și nu spre fiecare entitate luată ca atare ,scăpându-și deci din vedere infinita varietate a aspectelor cercetate și caracterul unic al entităților cu care se lucrează,în cazul nostrum putem adduce specificarea că familiile cu risc de excluziune trebuie să se afle în permanență în vizorul asistentului social.

Acesta este prețul pe care îl plătesc abordările cantitative de gen numărate ,în rândul cărora se înscrie clar și ancheta sociologică ,preț compensate de alte avantaje.În concluzie,voi sublinia că există două tipuri de abordări cantitative,esențialmente diferite: una bazată pe măsurare și alt ape numărare .Aceasta înseamnă că anumite metode de investigare pot fi considerate,dintr-un punct de vedere , cantitative și din , altul calitative .

Este tocmai situația în care se află ancheta și sondajul în care sunt incluse familiile cu risc de excluziune;datorită faptului că ele presupun ,,numărarea ,,(rezultatele bazându-se esențialmente pe ,,frecvențe,,) pot fi –și sunt- etichetate ca metode cantitative;pentru că nu fac apel la ,măsurare ,ele trebuie considerate, din celălalt punct de vedere ,care nu trebuie confundat cu primul ,calitative.

6.2.Evoluția sistemului de asistenta sociala din Romania

Evoluția sistemului de asistență socială din Romania vizează :

Ajutoare sociale

Ordinul Ministrului Muncii și Solidarității Sociale și Familiei nr.1474 /2011 pentru aprobarea instrucțiunilor de aplicare a unor prevederi din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor ,aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.52/2011 ,Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.227/ 2010 privind alocația pentru susținerea familiei aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.38/2011 și din Normele Metodolgice de aplicare a prevederilor Legiinr.416 /2001 privind venitul minim garantat ,aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.50/2011 .

OUG 70/2011 privind măsurile de protecție socială în perioada sezonului rece 2012-2013.

Legea nr.276/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat publicată în Monitorul Oficial nr.888/2010.

Legea nr.115/2006 privind modificarea și completarea Legii 416/VMG .

Legea nr.416 /2001 privind venitul minim garantat ( VMG ) consolidată în 2009 .

HG nr.1099 /2001 privind Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garant .

OUG nr.6/2002 pentru complectarea Legii nr.416 /2001 privind venitul minim garantat .

Anexe la HG nr.50/2011 pentru elaborarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.416 /2001 privind venitul minim garantat.

HG nr.50/2011 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.416 /2001 privind venitul minim garantat. (Traian Rotariu ,Petre Iliuț-Ancheta sociologică și sondajul de opinie,pg.232 ,2007)

HG nr.1726/2006 pentru modificarea anexelor 8 și 9 din HG nr.197/2006 privind aprobarea programelor de interes național în domeniul protecției drepturilor persoanelor cu dizabilități precum și în domeniul Asistenței Sociale ,a persoanelor vârstnice ,persoanelor fără adăpost și persoanelor victime ale violenței în familie și a finanțării acestor programe .