Integrarea Economică și Economie Europeană

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea ȘTIINȚE ECONOMICE

CATEDRA CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ ECONOMICĂ

OANCEA DIANA

Lucrul individual la disciplina

„Integrarea economică și economie europeană”

STUDIU DE CAZ

Tema: 27.Tipurile de acorduri comerciale încheiate între Uniunea Europeană cu

statele terțe.

Conducător științific: Veaceslav Bîrdan, lector universitar

Autorul: Oancea

Chișinău 2015

CUPRINS:

Introducere…………………………………………………………………………………………………………2

2. Acordurile internaționale- izvoare de drept comunitar……………………………………………..4

3. Sediul materiei- analiză evolutivă………………………………………………………………………….5

4. Procedura negocierii și încheierii acordurilor comerciale internaționale conform Tratatului de la Lisabona………………………………………………………………………………………………..8

5. Acordurile comerciale internaționale încheiate de Uniunea Europeană……………………..14

6. Acordul de Asociere UE-RM………………………………………………………………………………19

7. Concluzii………………………………………………………………………………………………………….20

8. Bibliografie………………………………………………………………………………………………………….21

Introducere

Încă de la începutul constituirii Comunităților Europene, comerțul a reprezentat un domeniu care a făcut obiectul elaborării unei politici comune la nivel comunitar , statele membre fiind de acord să-și exercite în comun suveranitatea și să transfere Comunităților Europene responsabilitatea de a decide în domeniul relațiilor comerciale, inclusiv în ceea ce privește negocierea acordurilor internaționale în domeniu.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene la 1 decembrie 2009 a adus o serie de modificări în ceea ce privește politica comercială comună, aceasta devenind domeniu în care Uniunea Europeană, care „se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia” are competență exclusivă. In plus, rolul Parlamentului European a fost consolidat, contribuindu-se astfel la o reducere a deficitului democratic în ceea ce privește mecanismul de luare a deciziilor în acest domeniu.

Scopul acestei lucrări este de a pune în evidență modificările aduse de Tratatul de la Lisabona cu privire la politica comercială comună, în special în ceea ce privește încheierea acordurilor internaționale în acest domeniu. In acest sens, vom propune o analiză evolutivă a prevederilor în domeniu din tratatele constitutive și de modificare ale Comunității Europene, o atenție deosebită fiind acordată unei comparații a prevederilor după cum au fost modificate prin Tratatul de la Nisa și prin Tratatul de la Lisabona. O ultima secțiune a lucrării va fi dedicată principalelor tipuri de acorduri comerciale internaționale pe care Uniunea le încheie cu state și regiuni din întreaga lume.

2.Acordurile internaționale – izvoare de drept comunitar

Termenul de „acord” a fost interpretat de către Curtea de Justiție de la Luxemburg (în continuare CJCE, iar, în prezent, prin Tratatul de la Lisabona-CJUE) în sens larg, definind „orice angajament la care participă entitățile subiect de drept internațional, care are forță obligatorie, indiferent de denumirea juridică”. Acordurile internaționale încheiate de Uniunea Europeana fac parte din ordinea juridică comunitară, nefiind necesară nicio măsură de transformare sau integrare a acestora.

Acordurile ocupă, în ordinea juridică comunitară „un loc inferior Tratatelor, dar superior dreptului derivat”, fapt ce decurge din prevederile art.300 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (TCE) . Conform art.300 (7), în prezent art.216 (2) din Tratatul de la Lisabona, acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre. Așadar, instituțiile comunitare nu pot adopta norme care sunt contrare acordurilor încheiate. Pe de altă parte, instituțiile comunitare sau un stat membru pot obține avizul Curții de Justiție cu privire la compatibilitatea acordului cu Tratatul, fapt ce indică superioritatea Tratatelor ca izvoare de drept comunitar . Faptul că prin Tratatul de la Lisabona, art.47, Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică implică, în cazul încălcării acordului de către un stat membru, răspunderea internațională a Uniunii și nu pe cea a statului membru respectiv .

Acordurile mixte, la care atât Comunitatea cât și statele membre sunt părți contractante deoarece vizează domenii ce nu țin de competența exclusivă a Comunității sau a statelor membre, sunt, de asemenea, parte integrantă a dreptului comunitar și sunt obligatorii . Acordurile încheiate de statele membre înainte ca Tratatele constitutive să intre în vigoare nu fac parte din ordinea juridică comunitară decât în măsura în care Uniunea succede la acestea .

În acest sens, Curtea de Justiție de la Luxemburg a susținut faptul că validitatea actelor adoptate de către instituțiile comunitare „poate fi apreciată în raport cu o dispoziție a dreptului internațional atunci când această dispoziție creează obligații pentru Comunitate și este de natură să genereze pentru resortisanții săi dreptul de a se prevala de aceasta în justiție ”. Așadar, instituțiile comunitare nu sunt obligate să respecte prevederile unui acord internațional decât în măsura în care Comunitatea însăși este obligată de acordul în sine iar prevederile au efect direct la nivel comunitar.

3.Sediul materiei – analiză evolutivă

În prezent, pentru încheierea acordurilor comerciale, sediul materiei îl reprezintă art. 207 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE)12, precum și prevederile art. 216-219 TFUE.

Partea a Va “Acțiunea externă a Uniunii”

Titlul II – Politica Comercială Comună – art.207 TFUE;

Titlul V – Acordurile internaționale – art.216-219 TFUE .

Inițial, conform Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene, de la Roma, din 1957, politica comercială cuprindea doar comerțul cu mărfuri, fiind exclus cel cu servicii, drepturile de proprietate intelectuală sau capitaluri. Această situație a creat numeroase cazuri de controversă cu privire la competențele Comunității vis-à-vis de cele ale statelor membre. În acest sens, un rol important l-a jucat Avizul 1/9414 al Curții de Justiție de la Luxemburg care a recunoscut Comunității competența exclusivă pentru comerțul cu mărfuri, însă, în ceea ce privește încheierea acordurilor comerciale internaționale cu servicii sau aspecte comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală a subliniat faptul că aceasta împarte competența cu statele membre. Acest Aviz a fost considerat de o importanță majoră, marcând ”atât sfârșitul extinderii competenței Comunității Europene în cadrul politicii comerciale comune cât și al perioadei de activism judiciar privind competența exclusivă a Comunității Europene”.

„Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constituind Comunitățile europene și anumite acte conexe” , semnat în 1997 și intrat în vigoare în 1999, prevede la art.133 (5), pentru prima oara posibilitatea extinderii sferei politicii comerciale la noi domenii, dând posibilitatea Consiliului să decidă, cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei, după consultarea Parlamentului European să extindă aplicarea paragrafelor 1-4 ale art.133 la negocierea și încheierea acordurilor internaționale în ceea ce privește comerțul cu servicii și drepturi de proprietate intelectuală.

„Tratatul de la Nisa care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constituind Comunitățile europene și anumite acte conexe”, semnat în 2001 și intrat în vigoare în 2003 aduce „cea mai radicală revizuire a prevederilor politicii comerciale comune de la întemeiere”. Tratatul face referire directă la necesitatea asigurării compatibilității între acțiunile externe și regulile și politicile interne, responsabilitatea revenind, în acest sens, Comisiei și Consiliului. Art.133 TCE consacră pentru prima dată termenul de “competență comună a Comunității și a statelor sale membre” pentru a defini situațiile în care Comunitatea are competență, dar nu este exclusivă. Pentru încheierea unor astfel de acorduri este necesară atât decizia comunitară cât și acordul comun al statelor membre. Modificările aduse de Tratatul de la Nisa au lărgit considerabil aria de reglementare a politicii comerciale comune, incluzând astfel nu numai comerțul cu mărfuri ci și cel cu servicii, și cu aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, serviciile de educație, audiovizuale și de sănătate rămânând competență partajată.

„Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene”, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009 definește, pentru prima oară, competențele Uniunii, enumerând domeniile cărora acestea se adresează, politica comercială comună fiind de competența exclusivă a Uniunii potrivit art.3 (1e) TFUE. În doctrină s-a evidențiat faptul că încadrarea întregii politici comerciale comune în competența exclusivă a Uniunii va duce la o mai mare centralizare a politicii și la scăderea influenței statelor membre în domeniu.

4.Procedura negocierii și încheierii acordurilor comerciale internaționale conform Tratatului de la Lisabona

Conform art.207 (3) TFUE, în cazul în care trebuie negociate și încheiate acorduri cu una sau mai multe țări terțe ori organizații internaționale, se aplică art.218, sub rezerva dispozițiilor speciale ale art.207.

Comisia prezintă recomandări Consiliului care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Consiliul și Comisia au responsabilitatea de a asigura compatibilitatea acordurilor negociate cu politicile și normele interne ale UE.

Comisia desfășoară negocierile, în consultare cu un Comitet special, desemnat de Consiliu pentru a o asista și cu respectarea instrucțiunilor primite de la Consiliu. Comisia raportează periodic comitetului special și Parlamentului European cu privire la stadiul negocierilor. Spre deosebire de prevederile art.133 din Tratatul de la Nisa și ale art.300(3), conform căruia “Consiliul încheie acordurile după consultarea Parlamentului European, cu excepția celor menționate la art.133 (3) », Tratatul de la Lisabona prevede, în mod expres, informarea Parlamentului European. Pentru negocierea și încheierea acordurilor prevăzute, Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, existând două situații de excepție: atunci când pentru domeniul vizat regulile interne se adoptă cu unanimitate și pentru acordurile de asociere.

Pentru negocierea și încheierea unui acord în domeniul comerțului cu servicii și al aspectelor comerciale ale proprietății intelectuale, precum și în cel al investițiilor străine directe, Consiliul hotărăște în unanimitate. Astfel, Tratatul de la Lisabona, extinde sfera de cuprindere a politicii comerciale la toate formele de investiții străine directe. Consiliul hotărăște cu unanimitate negocierea și încheierea de acorduri:

• în domeniul comerțului cu servicii culturale și audiovizuale, dacă acestea riscă să aducă atingere diversității culturale și lingvistice a Uniunii;

• în domeniul comerțului cu servicii sociale, de educație și de sănătate dacă aceste acorduri pot să perturbe în mod grav organizarea acestor servicii la nivel național și să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru prestarea acestor servicii.

Conform Tratatului de la Nisa, pentru aceste tipuri de acorduri, art.133(6) TCE prevedea o competență comună a Comunității și a statelor membre. De aceea, negocierea unor astfel de acorduri necesita, în afară de decizia comunitară adoptată în conformitate cu art. 300, acordul comun al statelor membre. Astfel, acordurile negociate se încheiau împreună de Comunitate și statele membre.

În arhitectura Tratatului de la Nisa, art. 133 stabilea cadrul în care Comunitatea Europeană poate negocia, încheia și implementa acorduri comerciale cu alte țări, definind instrumentele și procedurile de luare a deciziilor. Articolul 300 prevedea modalitățile de încheiere a acordurilor internaționale, având astfel un caracter mai general.

Așadar, în ceea ce privește politica comercială comună, Tratatul de la Lisabona :

• include procedura co-deciziei pentru încheierea acordurilor comerciale internaționale – adoptarea măsurilor comerciale autonome prin vot cu majoritate calificată;

• prevede aprobarea de către Parlamentul European (cu majoritate simplă) a acordurilor comerciale majore și a acordurile de asociere (anterior era vorba despre aviz conform);

• include obligativitatea informării Parlamentului European (Comitetul pentru comerț internațional – INTA) cu privire la negocierile comerciale, în mod similar informărilor făcute statelor membre; • include în sfera politicii comerciale toate formele de investiții străine directe; • Uniunea Europeană va avea competență exclusivă pentru negocierile comerciale în ceea ce privește serviciile, drepturile proprietății intelectuale și investițiile străine directe (anterior, era vorba despre competență comună UE și statele membre);

5. Acordurile comerciale internaționale încheiate de Uniunea Europeană

În doctrină se vorbește despre trei dimensiuni ale politicii comerciale ale UE:

Dimensiunea multilaterală – se realizează, în cea mai mare parte în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului. În prezent au loc negocieri privind liberalizarea schimburilor comerciale în cadrul Rundei de la Doha, începută în noiembrie 2001;

Dimensiunea bilaterală/regională – În afara negocierilor din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), UE încheie acorduri bilaterale cu state terțe și cu asociații regionale, care, însă, trebuie să respecte angajamentele luate în cadrul OMC. Acordurile comerciale bilaterale au în vedere stabilirea de uniuni vamale, zone de liber schimb, asociere, cooperare și parteneriat.

Principalele acorduri bilaterale/regionale ale Uniunii Europene includ30: – Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu țările ACP (Africa, Caraibe, Pacific). Acordurile de la Yaoundé din anii 1964 și 1971 au reprezentat începutul relațiilor dintre cele șase state membre ale Comunităților europene de la acea vreme și 18, respectiv 19 foste colonii francofone. În anul 1975, prin semnarea primei Convenții de la Lomé, se pun bazele cooperării dintre Comunitățile europene și statele ACP. Până în iunie 2000, au fost semnate alte patru convenții: Lomé II, în 1981, Lomé III, în 1986, Lomé IV, în 1990 și Lomé IV revizuită în 1995. In anul 2000 a fost semnat la Benin Acordul de Parteneriat Cotonou care marchează tranziția de la preferințele comerciale nereciproce acordate în cadrul Acordurilor Lomé la liber schimb, extinzând relația Uniunii Europene cu 78 de țări ACP. In cadrul Acordului de Parteneriat, regimul uniform promovat anterior este înlocuit de o abordare diferențiată, statele ACP fiind împărțite în regiuni și în funcție de gradul de dezvoltare, Uniunea Europeană intenționând să negocieze zone de comerț liber reciproce cu subgrupe de țări din Africa, Pacific și Caraibe.

Acordurile de comerț liber cu Asociația Europeană a Liberului Schimb, Euromed, Mercosur – Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay (în negociere), Mexic, Africa de Sud. In prezent se negociază un acord de comerț liber cu Republica Moldova și cu cele șase state membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului: Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.

Acordurile de uniune vamală cu Turcia, Andorra și San Marino – acestea, însă, acoperă doar produsele industriale ;

Acordurile de Parteneriat și Cooperare cu Rusia, Ucraina, Moldova, Georgia, Kazahstan, Armenia, Azerbaidjan, Kirghizstan și Uzbekistan;

Acordurile Europene încheiate cu țările din Europa Centrală și de Est după prăbușirea regimurilor comuniste, la începutul anilor ’90. Aceste acorduri au avut un rol esențial în susținerea statelor din Europa Centrală și de Est în perioada de tranziție și le-a oferit perspectiva unei posibile integrări, care s-a și produs în 2004 și respectiv 2007, când zece state din Europa Centrală și de Est au devenit Membre ale Uniunii. În acest context, s-a vorbit în doctrina despre rolul Uniunii Europene de « magnet », deoarece majoritatea statelor din aceasta zona a Europei nu erau interesate doar de dezvoltarea relațiilor comerciale, ci, mai mult, doreau să devină membre.

Gradele diferite de acces pe piața comunitară prevăzute de aceste acorduri subliniază prioritățile politice și interesele economice ale Uniunii Europene, care, de-a lungul timpului, s-au schimbat.

Dimensiunea unilaterală – În plus față de cele două dimensiuni la care am făcut referire anterior, politica comercială comună a Uniunii Europene prezintă și o dimensiune unilaterală care cuprinde măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială pe care Uniunea le folosește în scopul asigurării și promovării stabilității politice în conformitate cu prioritățile politice, principiile și valorile sale fundamentale. Este vorba, în principal, despre concesii comerciale acordate țărilor terțe în baza unui interes economic pentru intensificarea comerțului cu aceste zone și regiuni în vederea creșterii avantajelor economice.

În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, Uniunea Europeană folosește următoarele instrumente:

• Sistemul Generalizat de Preferințe (SGP)42 reprezintă un sistem de preferințe tarifare (taxe vamale preferențiale: eliminarea sau reducerea acestora) acordat în mod unilateral de către Uniunea Europeană pentru anumite produse importate din țări aflate în curs de dezvoltare. In prezent mai mult de 170 de țări și teritorii beneficiază de preferințele acordate de Uniunea Europeană.

Începând cu 1 ianuarie 2006 și până la 31 decembrie 2008, UE va aplica  schema de stimulente pentru o dezvoltare durabilă și o bună guvernare, cunoscută sub numele de inițiativa „SGP Plus”, care:

–  extinde numărul de produse acoperite de SGP de la 6900 la 7200 (majoritatea produse agricole și din sectorul piscicol, de interes pentru țările în curs de dezvoltare);

–  extinde cu 15 numărul țărilor beneficiare: țările aparținând Comunității Andine (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela), țările din America Centrală (Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama), Moldova, Georgia, Mongolia și Sri Lanka.

România este parte la SGP + (ca donator de preferințe), având ca avantaje:

–  eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii prime și materiale care nu se realizează în țară și care stau la baza producției de export;

–  obținerea avantajoasa de materii prime si materiale necesare producției interne;

–  completarea resurselor interne prin importuri de materii prime și materiale;

–  realizarea importurilor de utilaje și echipamente necesare retehnologizării sau menținerii în funcțiune a capacităților de producție existente.

Odată cu aderarea la UE, România a devenit donator de preferințe, din receptor, prin retragerea din:

– Sistemul generalizat de preferințe vamale, în baza căruia țările dezvoltate (SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Federația Rusă) acordau României reduceri sau scutiri de taxe vamale la importul anumitor produse originare;

– Sistemul global de preferințe comerciale între țările în curs de dezvoltare, negociat sub egida UNCTAD, în virtutea căruia România a acordat și a primit o serie de concesii tarifare pentru produsele ce fac obiectul schimburilor comerciale între anumite țări în curs de dezvoltare;

– Protocolul celor 16, negociat sub egida GATT, având ca obiectiv acordarea de preferințe vamale în comerțului dintre țările în curs de dezvoltare, membre ale a cestui sistem preferențial.

• Inițiativa “Totul în afara armelor” (“Everything But Arms” Initiative – EBA), adoptată de către Consiliul Uniunii Europene în februarie 2001, reprezintă o schemă de preferințe în sensul acordării accesului pe piața comunitară, fără plata taxelor vamale, pentru produsele care sunt importate sau provin din cele mai puțin dezvoltate 49 de țări, conform clasificării Organizației Națiunilor Unite, cu excepția armelor și munițiilor. Aceste preferințe sunt acordate de Uniunea Europeană pe o perioadă nedeterminată.

• Acordarea de preferințe asimetrice, pentru țările din Balcani sau Moldova, în contextul implementarii conceptului “Europei extinse”, urmărindu-se asigurarea păcii, stabilității, libertății și prosperității economice în regiune. In anul 2000, Consiliul Uniunii Europene a acordat extinderea și îmbunătățirea preferințelor tarifare autonome ale Uniunii Europene pentru țările din Vestul Balcanilor, făcând ca 95% din importurile provenind din aceste țări să se facă fără taxe vamale.

• Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest – adoptate de către Uniunea Europeană în anul 2000, acestea vizau eliminarea ultimelor bariere tarifare în comerțul cu produse industriale, extinderea liberalizării comerțului asupra unui număr mai mare de produse agricole și de pescuit. Inițial, prevederile s-au aplicat pentru o perioadă de 5 ani, dar au fost extinse până în 2010. 

Prin documentul intitulat „Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest” (septembrie 2000), UE a introdus un nou regim comercial față de: Albania,Bosnia – Herțegovina, Croația, Serbia, Muntenegru, Macedonia si teritoriul vamal Kosovo, constând în eliminarea, în principal, a ultimelor măsuri tarifare în comerțul cu produse industriale și extinderea prevederilor liberatorii asupra unui număr mai mare de produse agricole și de pescuit. Prevederile acestui acord au fost aplicate până la 31 decembrie 2005 și extinse ulterior până in anul 2010.

Țărilor care au încheiat Acorduri de Stabilizare și Asociere (ASA) cu UE (Albania, Croația, Macedonia) nu li se mai aplică SPCA, aceste facilități fiind consolidate în ASA.

Prin SPCA, UE acordă pentru majoritatea bunurilor originare din țările beneficiare ale Procesului de Stabilizare și Asociere, scutiri de taxe vamale.

Produsele la care regimul este diferit:

– cote tarifare preferențiale se aplică pentru vin și anumite produse din pește;

– zahărul este subiectul unor cote tarifare preferențiale;

– pentru bovine vii s-a eliminat doar taxa specifică de import, iar taxele vamale ad valorem de 20 % se aplică în continuare;

– se aplică cote la produsele textile originare din teritoriile vamale Muntenegru și Kosovo exportate pe piața din UE.

Acorduri de asociere Euro-mediteraneene

În 1995, la Barcelona, a fost lansat „Parteneriatul UE cu țările mediteraneene” (Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia, Cipru, Malta, Palestina), care prevedea crearea unei zone de liber-schimb între statele semnatare, proiect ce urmează să se finalizeze până în anul 2010. De la 01.05.2004, Cipru și Malta au devenit membre ale UE.

Au fost încheiate acorduri de asociere între UE și Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană și Tunisia, dintre acestea intrând deja în vigoare cele cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc și Tunisia și, pe baze interimare, cele cu Liban și Palestina; în ceea ce privește Siria, acesta se află încă în faza negocierilor. Spre deosebire de înțelegerile de cooperare semnate anterior, aceste acorduri furnizează cadrul necesar eliminării, la nivel bilateral, a restricțiilor comerciale asupra produselor industriale, precum și a aplicării de concesii pentru comerțul cu anumite produse agricole și de pescuit.

În relație cu Turcia, a fost semnat un Acord de Asociere cu UE, iar la data de 01.06.1996, Turcia a semnat Acordul de Uniune Vamală cu UE. Pe lângă faptul ca s-au eliminat barierele tarifare și netarifare între părți, Turcia a adoptat taxe vamale comune cu UE la importul din terțe țări. În decembrie 2005, Consiliul a adoptat Parteneriatul de Aderare al Turciei la UE.

În prezent, Comisia Europeană negociază cu statele participante la Parteneriatul Euro-mediteranean, principalele obiective fiind:

– plasarea negocierii în cadrul politicii de vecinătate a UE;

– liberalizarea „clasică” a comerțului la orizontul anului 2010, cu excepții pentru produse sensibile, la care liberalizarea se va face gradual sau se va opri la un anumit stadiu;

– asimetrie în calendarul de liberalizare;

– măsuri de sprijin în domeniul dezvoltării durabile etc.

Obiectivul Comisiei Europene vizează finalizarea negocierilor cu un prim grup de țări (Tunisia, Maroc, Israel, Egipt) în anul 2007.

Spațiul Economic European (SEE)

Spațiul Economic European (Islanda, Liechtenstein și Norvegia), înființat în 1993, presupune includerea în Piața Unică comunitară a celor 3 țări;

UE a încheiat cu Elveția (membră AELS dar care nu face parte din SEE), șapte acorduri bilaterale privind: transportul terestru, transportul aerian, libera circulație a persoanelor, agricultura cercetarea, achizițiile publice și barierele comerciale, acorduri care au intrat în vigoare în 2002.

Aria de cuprindere a SEE:

– libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor;

– politici orizontale referitoare la cele patru libertăți (politica socială, protecția consumatorului, mediul înconjurător, statistică și dreptul societăților comerciale);

– participarea în programele UE, cooperarea în afara celor patru libertăți (cercetarea dezvoltarea, serviciile de informare, educația, întreprinderea și antreprenoriatul etc.).

SEE nu acoperă următoarele domenii:

– Politicile comune UE în domeniul agriculturii și pisciculturii;

– Uniunea vamală;

–  Politica comercială comună;

–  Politica externă și de securitate comună;

–  Justiția și afacerile interne.

Acorduri cu țările din Africa, Caraibe și Pacific (ACP)

Țările ACP

La data de 23.06.2000 a fost semnat, la Cotonou, Acordul de parteneriat între UE și țările ACP, (48 state africane, care acoperă toată Africa sub-sahariană, 15 state din Caraibe și 15 state din Pacific) cu o valabilitate de 20 ani. Din 2003 s-au lansat negocieri regionale cu cele 6 regiuni (Africa de Vest, Africa Centrală, Africa de Est și de Sud, Comunitatea Sud Africană în vederea dezvoltării, Caraibe și Pacific), în vederea încheierii unor acorduri de parteneriat economic. 

            Africa de Sud

Acordul referitor la Comerț, Dezvoltare și Cooperare” încheiat de UE cu Africa de Sud a intrat în vigoare, pe baze provizorii, la 1 ianuarie 2000, iar de la 1.05.2004 se aplică integral. Acordul prevede liberalizarea în procent de 95% a exporturilor Africii de Sud către UE, în decurs de 10 ani de la semnarea acordului, precum și în procent de 86% a exporturilor UE în Africa de Sud, într-o perioadă de 12 ani.

Acorduri similare de cooperare au fost semnate cu Botswana, Lesotho, Namibia, acele țări africane partenere ale Africii de Sud în „Uniunea Vamală Sud – Africană”, dar, cum schimburile comerciale ale Uniunii cu aceste state sunt extrem de modeste, implicațiile la nivelul comerțului comunitar nu sunt sesizabile.

Acorduri preferențiale încheiate cu țările din America Latină

Mexic

Acordul de parteneriat economic, coordonare politică și cooperare dintre UE și Mexic, intrat în vigoare la 1 iulie 2000. Prin acest Acord s-a realizat: promovarea comerțului de bunuri și servicii și încurajarea fluxului de investiții reciproce; liberalizarea progresivă a schimbului de mărfuri; deschiderea piețelor publice. Pentru bunurile industriale, UE a eliminat până al 1 ianuarie 2003 toate taxele vamale, în timp ce termenul maxim pentru Mexic a fost 1 ianuarie 2007. Pentru produsele agricole care intră sub incidența acestui acord, programul de liberalizare pentru UE are scadență anul 2008, iar pentru Mexic, anul 2010. 

            Chile

            Acordul de asociere politică, economică și de cooperare, semnat la 26 aprilie 2002. Acordul conține prevederi referitoare la: eliminarea barierelor în calea comerțului, liberalizarea investițiilor și a fluxurilor de capital, măsuri de natură sanitară și fitosanitară, facilitarea comerțului – în special în domeniul vinurilor și băuturilor spirtoase,  protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, mecanismul de soluționare a diferendelor.

Uniunea Europeană are competență exclusivă doar pentru politica comercială comună, statelor membre rămânându-le competența pentru celelalte aspecte legate de comerț. In acest context, se vorbește în doctrină despre Comunitățile Europene ca fiind “un hibrid curios“ în sensul că responsabilitatea pentru desfășurarea negocierilor și administrarea instrumentelor comerciale revin Comisiei Europene, în timp ce Statele membre continuă să aibă o mare influență.

În ceea ce privește acordurile de cooperare încheiate de statele membre ale UE cu state terțe, acestea se supun unui control comunitar reglementat prin Decizia nr.74/393 din 22 iulie 1974 de instituire a unei proceduri de consultare pentru acordurile de cooperare dintre statele membre și țările terțe. Conform prevederilor acestei decizii, statele membre trebuie să informeze Comisia și celelalte state membre cu privire la « acordurile de cooperare » pe care intenționează să le negocieze sau să le reînnoiască cu țările terțe.

6. Acordul de Asociere UE-RM

Începând cu 12 ianuarie 2010 până pe 15 martie 2013 au avut loc 15 runde de negocieri.
Principalul punct de divergență l-a constituit textul Preambulului Acordului de Asociere, ce reprezintă o declarație introductivă a acordului care stabilește scopul Acordului de Asociere și filosofia acestuia. Republica Moldova dorea ca în preambul să fie stipulat că finalitatea procesului de apropiere a ei de Uniunea Europeană să fie integrarea europeană, însă UE a respins o asemenea mențiune. La 28 noiembrie 2013, la summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, Republica Moldova a parafat textului Acordului de Asociere, care cuprinde și o parte privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător, urmând ca în anul 2014 să se producă și semnarea lui.
Pe document și-au pus semnătura prim-ministrul Iurie Leancă, Înaltul Reprezentant UE pentru Afaceri Externe, Catherine Ashton.și comisarul european al Comerțului, Karel DeGucht.
Prin  Acordul de Asociere, R. Moldova și-a asumat un număr mare de angajamente. Acest document conține 395 de directive și regulamente, care, odată puse în aplicare în legislația națională, va face Moldova o țară cu un Acquis comunitar integrat UE. Totusi, acordurile negociate cu țările Parteneriatului estic nu ofera  perspectiva de aderare. În timp ce documentele de asociere devin mai cuprinzătoare și mai mari, perspectiva europeană pentru membrii de est se bazează numai pe articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care se referă la aderare.
Acordul de Asociere urmareste să contribuie la dezvoltarea politică și social-economică a Republicii Moldova, prin cooperarea cât mai amplă într-un șir vast de domenii de interes comun, inclusiv în domeniile de bună guvernare, justiție, libertate și securitate, integrare comercială și cooperare economică sporită, politică de încadrare în câmpul muncii și socială, management financiar, administrare publică și reforma serviciului public, participarea societății civile, dezvoltarea instituțională, reducerea sărăciei și dezvoltarea durabilă.
Acordul are scopul de a accelera aprofundarea relațiilor politice și economice, precum și integrarea graduală a Moldovei pe piața comunitară.
Prin urmare, atat UE, cat si R.Moldova si-au asumat o serie de angajamente. Astfel, Acordul va crea un nou climat pentru relațiile economice dintre Părți, și în special pentru dezvoltarea comerțului și investițiilor, precum și va stimula concurența, care constituie factori hotărâtori pentru restructurarea și modernizarea economiei. Partile s-au declarat „DORITOARE să realizeze integrarea economică treptată în piața internă a UE precum este prevăzut în prezentul Acord, inter alia, prin Zona de Liber Schimb Aprofundată și Cuprinzătoare (DCFTA), ca parte integrală a prezentului Acord”.
Documentul conține șapte capitole, câteva anexe, dar și protocoale. În Preambul se reprezintă o declarație introductivă a Acordului, ce stabilește scopul și filosofia acestuia.
Cel mai amplu compartiment al Acordului de asociere il constituie Capitolul V, care se refera la Comert si alte aspecte legate de comert. Acest compartiment necesita o examinare mai ampla, separata, deoarece anume acest compartiment al AA este componenta esențială a Acordul de Asociere este Zona de Comerț Liber Aprofundat și Cuprinzător. Acordul are scopul de a accelera aprofundarea relațiilor politice și economice, precum și integrarea graduală a Moldovei pe piața comunitară. Acordul privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător presupune liberalizarea graduală a comerțului cu bunuri și servicii, reducerea taxelor vamale, barierelor tehnice și netarifare, abolirea restricțiilor cantitative și armonizarea legislației Republicii Moldova la cea a UE.
In acelasi timp, UE tinde  să aprofundeze dialogul cu R.Moldova și cooperarea în domeniile ce vizează mobilitatea, migrația, azilul și gestionarea frontierelor în spiritul cadrului de politică externă a UE privind migrația în scopul cooperării în domeniul migrației legale, inclusiv a migrației circulare și combaterii migrației ilegale, precum și asigurării implementării eficiente a acordului de readmisie, dar si acordarea regimului fără vize pentru cetățenii RepubliciiMoldova, Libera circulație în Schengen devenind de asemenea o prioritate pentru politica internă și externă a statului.
Schimbări considerabile au fost făcute la capitolul privind  migrația ilegală, inclusiv readmisia. În scopul de a stabili un control asupra fluxurilor migratorii care patrund prin segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, necontrolate de către autoritățile de la Chișinău, au fost instituite șase birouri regionale ale Biroului de Migrație și Azil.
Unul din obiectivele de baza ale AA il constituie susținerea și sporirea cooperarii în domeniul justiției, libertății și securității cu scopul de a consolida statul de drept și respectarea drepturilor omului și ale libertăților Fundamentale.

Articolul 4 (Cap.II), privind Reforma interna , prevede ca Părțile vor coopera la dezvoltarea, consolidarea și sporirea stabilității și eficacității instituțiilor democratice și statului de drept; în asigurarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale; realizarea în continuare a progresului în reformarea sistemului judiciar și a cadrului legal, astfel încât să asigure independența sistemului judiciar, să consolideze capacitatea administrativă a acestuia și să garanteze imparțialitateași eficacitatea organelor de drept; în continuarea reformei administrației publice și în dezvoltarea unui serviciu public responsabil, eficient, transparent și profesionist; și în asigurarea eficacității în lupta împotriva corupției, în particular în vederea sporirii cooperării internaționale în combaterea corupției și asigurarea implementării efective a instrumentelor legale internaționale relevante, precum este Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva corupției din 2003.
Aceste reforme în domenii cheie, cum ar fi reforma  Ministerului Afacerilor Interne, reforma justiției (inclusiv urmărirea penală), prevenirea și combaterea corupției, constituie un bloc aparte in AA.
Cît privește  reforma  sectorului justiției și a sistemului de aplicare a legislației, demnitarii europeni  declară tranșant: dacă vrem să beneficiem de ajutor, trebuie să implementăm reformele, justiția trebuie să devină imparțială și mai este de lucrat la reforma privind combaterea corupției.
Redresarea situației în domeniile drepturilor omului considerate problematice pentru Republica Moldova , precum ar fi: eradicarea torturii și a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante; libertatea individuală și securitatea persoanei; eliminarea traficului de ființe umane și a violenței în familie; accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil; dreptul la libera exprimare și accesul la informație; asigurarea drepturilor persoanelor cu dizabilități etc., a fost parte a negocierilor, iar in prezent – al consultarilor privind Agenda de Asociere RM-UE.
Acordul stipuleaza clar, ca dialogul politic între Părți în toate domeniile de interes reciproc, inclusiv în chestiunile externe și de securitate, precum și cele legate de reforma internă va fi în continuare dezvoltat și consolidat. Aceasta va spori eficacitatea cooperării politice și va promova convergența pe probleme externe și de securitate.
În  cooperarea lor în domeniul libertății, securității și justiției, in conformitate cu  Cap.III al AA, UE si R.Moldova vor acorda o importanță deosebită promovării supremației legii, inclusiv independenței sistemului judiciar, accesului la justiție și dreptului la un proces echitabil. Acelasi capitol se refera si la protectia datelor cu caracter personal, cooperarea cu privire la migrație,azil si gestionarea frontierelor, circulatia persoanelor, prevenirea crimei organizate si combaterea drogurilor, spalarea banilor, etc.
Cooperarea în sectorul economic si alte sectoare (Cap. IV) al AA, pe langa reforma administratiei publice,  vizeaza o serie de subiecte cum ar fi: dialogul in domeniul economic, dreptul societatilor comerciale, contabilitate si audit, forta de munca si politica sociala, protectia consumatorilor, statistica, finantele publice,impozitarea, politica cu privire la industrie si intreprinderi, agricultura si dezvoltare rurala, cooperarea in domeniul energetic, transportul, mediu, societatea informationala, turism, cultura, educatie sanatate publica ,etc.
Un rol aparte ii este atribuit Societatii Civile si mass-media.
Implicarea societatii civile în relațiile UE –Republica Moldova, în particular, a fost extrem de importanta pe parcursul intregii perioade de negocieri, iar AA prevede explicit necesitatea de a spori participarea societății civile în procesul decizional public, prin stabilirea unui dialog deschis, transparent și permanent între instituțiile publice și asociațiile reprezentative și societatea civilă.
Cooperarea in domeniul mass media si audiovizualului, conform AA, ar putea include, printre altele, instruirea jurnaliștilor și altor profesioniști din domeniul mass media, precum și susținerea agențiilor mass media pentru a consolida independența, profesionalismul și legăturile acestora cu mass media din UE în conformitate cu standardele europene, inclusiv cu standardele Consiliului Europei (CoE) și cu Convenția UNESCO privind protecția și promovarea diversității formelor de expresie culturală din 2005.
Și, în sfîrșit, participarea activă la Programele și Agențiile UE a R.Moldova, faciliteaza  implementarea Acordului de Asociere, preluarea bunelor practici din UE și stabilirea unor contacte de lucru între experții din RM și cei din UE și alte state participante. Acordul de asociere contine un capitol aparte dedicat Programelor și Agențiilor UE.
Cît priveste Anexele la AA , ele vin sa completeze prevederile AA , facand referinta la cadrul juridic al UE, in special la Directivele Consiliului UE si a Parlamentului European si la calendarul de implementare de catre R.Moldova a prevederilor directivelor respective fie de la intrarea in vigoare a AA,  fie din momentul parafarii lui.
Ceea ce urmeaza  insa dupa procedura de parafare este extrem de important! Este necesara pregătirea implementarii Acordului de Asociere, inclusiv a Zonei de Comerț Liber, Aprofundat și Cuprinzător, iar pentru aceasta este necesara o  Agenda de Asociere RM-UE.
Aici incep consultari/discuții dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova pe marginea Agendei de Asociere,care au fost inițiate la data de 19 decembrie 2013, în cadrul unei videoconferințe, iar  Prima rundă de consultări asupra Agendei de Asociere RM-UE a avut loc in ianuarie 2014. Consultările au vizat identificarea acțiunilor prioritare care vor fi implementate în următorii 3 ani în baza prevederilor Acordului de Asociere RM-UE și urmeaza sa  asigure punerea în aplicare a Acordului de asociere și ZLSAC, un proces care ar trebui să fie profund examinat deoarece anume de el  va depinde realizarea asocierii politice și integrarii economice.In nota informativă, care insoteste textul, se precizează că aceasta nu este versiunea finală a Acordului și că textele parafate vor fi supuse unor schimbări juridice și lingvistice.
Exista si o serie  de proceduri de ordin tehnic. După parafarea la Vilnius, avocați, traducători și experți vor revedea textele convenite ale Acordului pentru a se asigura că nu există motive de incertitudine. Textul este apoi tradus în limbile oficiale ale tuturor statelor membre UE. Acest proces durează aproximativ 6 luni. Odată ce acest lucru este completat este necesară o nouă decizie a Consiliului European, care reprezintă statele membre ale UE. 
Odată aprobat, acest Acord va fi semnat oficial de Republica Moldova și UE. Etapa finală a procesului este cunoscut sub numele de ratificare: după semnare Acordul de Asociere trebuie ratificat de Parlamentul Republicii Moldova, parlamentele celor 28 de state membre, și de Parlamentul European înainte de a intra în vigoare.
12.05.2014 – Președintele Consiliului European Herman Van Rompuy i-a adresat premierului Iurie Leancă invitația de a semna Acordul de Asociere.

Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană urmează să fie semnat pe 27 iunie 2014, la Bruxelles.
26 iunie 2014 – Consiliul UE a aprobat Agenda de asociere UE-Republica Moldova – un document de bază care indică prioritățile cooperării între cele două părți, în următorii trei ani, înlocuind astfel Planul de Acțiuni Republica Moldova privind Politica europeana de vecinătate din 22 februarie 2005. . Documentul a fost aprobat in cadrulcelei de-a XVI-ea Reuniune a Consiliului de Cooperare UE – Republica Moldova. În baza structurii Acordului de Asociere, Agenda de Asociere prevede o listă de priorități pentru lucrul comun care urmează să fie efectuat în perioada 2014-2016.

La 27 iunie 2014, la Bruxelles, iderii Uniunii Europene, si Prim-ministrul Republicii Moldova,  Iurie Leancă, Republicii Moldova, au semnat la Bruxelles Acordul de Asociere la Uniunea Europeană. La eveniment au fost prezenți șefi de state și de guverne din cele 28 de țări membre ale UE, care la fel și-au pus semnătura pe document. Alături de Moldova, un document similar a fost semnat de către Georgia, iar Ucraina a semnat partea economică a Acordului de Asociere..Semnarea Acordului de Asociere este calificată drept o zi istorică nu doar pentru  Republica Moldova, dar și pentru întreaga Europă.  Astfel, Republica Moldova s-a angajat  ferm pe calea reformelor democratice și a cooperării europene, iar europenii și-au manifestat încrederea că dorința noastră pentru a respecta aceste angajamente este una ireversibilă.
La  28 iunie Cabinetul de miniștri a aprobat proiectul de lege pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat pe 27 iunie 2014 la Bruxelles.
La 2 iulie 2014 a avut loc ratificarea Acordului de Asociere de către Parlamentul Republicii Moldova. Conform procedurilor legale, acesta urmează să fie ratificat și de către legislativele tuturor statelor membre ale UE.
Incepand cu 1 septembrie 2014 intra in vigoare Prevederile Acordului de Asociere UE-R.Moldova. Aplicarea provizorie survine până la ratificarea de către statele membre ale UE a Acordului de Asociere.

Până acum, acordul a mai fost ratificat de România, Letonia, Estonia, Malta, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Ungaria, Suedia, Polonia, Croația, Danemarca, Irlanda, Germania, Olanda, Cehia, Marea Britanie, Franța și Portugalia, Luxemburg, Slovenia, Finlanda și Belgia

7. Concluzie

Politica comercială comună a reprezentat, alături de politica agricolă, de cea din domeniul pescuitului și de politica comună în domeniul transporturilor, una dintre cele patru politici comune incluse în Tratatul de la Roma din 1957. De-a lungul evoluției procesului de integrare europeană, politica comercială comună a cunoscut importante modificări, extingându-și sfera de reglementare. În acest context, modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona reprezintă un proces evolutiv care a vizat, în primul rând o democratizare a procesului decizional în acest domeniu. Acest lucru se realizează, îndeosebi, prin creșterea rolului Parlamentului European (Tratatul prevede în mod explicit implicarea acestuia în aprobarea acordurilor și informarea continuă de-a lungul procesului de negocieri). Mai mult, Tratatul de la Lisabona include politica comercială comună în rândul politicilor pentru care Uniunea are competență exclusivă, fapt care va conduce, fără îndoială la o scădere a influenței statelor membre în acest domeniu și o consolidare a caracterului supranațional al acestei politici, aspecte ce se vor adăuga efectelor ce decurg din dobândirea personalității juridice de către Uniunea Europeană.

8. Bibliografie

Cursuri, tratate, monografii

Cerchez, Octavia, Politica comercială a Uniunii Europene, Logos, București, 2008.

Craig, Paul; de Burcà, Grainné, Dreptul Uniunii Europene, Ediția a IVa, Editura Hamangiu, București, 2009.

Dobre, Adrian, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Universul Juridic, București, 2010.

Fuerea, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003

Hix, Simon, The Political System of the European Union, 2nd Edition, Palgrave Macmillan, 2005.

Holland, Martin, Development Policy: Paradigm Shifts and the “Normalization” of a Privileged Partnership? in Maria Green Cowles, Desmond Dinan (ed), “Developments in the EU”, 2nd Edition, Palgrave Macmillan, NY, 2004.

Kerremans, Bart, The European Cmmission and the EU member states as actors in WTO negotiating process, in Bob Reinaldo, Bertjan Veerbek (ed), „Decision Making within International Organisations”, Routledge, 2004.

Mathijsen, Pierre, Compendiu de drept European, Ediția a 7-a, Editura Club Europa, 2002.

Smith, Michael, The European Union as a trade policy actor in Brian Hocking, Steven McGuire (ed), „Trade Politics”, Routledge, Londra, 2004

Politica privind comerțul și dezvoltarea, Seria Micromonografii – Politici europene, Institutul European, 2005, http://www.ier.ro/documente/formare/Comert_si_dezvoltare.pdf

Reviste de specialitate

Leal-Arcas, Rafael, 50 Years of Trade Policy: Good Enough or as Good as It Gets?, în Irish Journal of European Law, No.1 and 2, 2008, pag.157-182.

Legislație relevantă

• Tratatele de la Roma, instituind CEE și Euratom, 1957 (intrate în vigoare în 1958);

• Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, 1992 (intrat în vigoare în 1993);

• Tratatul de la Amsterdam, 1997 (intrat în vigoare în 1999);

• Tratatul de la Nisa, 2001 (intrat în vigoare în 2003);

• Tratatul de la Lisabona, 2007 (intrat în vigoare în 2009);

Alte surse http://www.ier.ro; http://eur-lex.europa.eu; http://ec.europa.eu/external_relations/mercosur/index_en.htm ; http://www.prisa.md/rom/events_dec_eu_061209; http://www.dce.gov.ro/poli_com/Acorduri_comerciale_preferentiale_UE-tari_terte.html