Integrarea Copiilor CU Autism ÎN Școlile DE Masă

Cuprins

CAPITOLUL 1. PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE COPILULUI CU CES

1.1Identificarea copilului cu CES

Conceptul de cerințe educative speciale, CES, a fost lansat mai întâi în Marea Britanie în anul 1978, urmând ca mai apoi să fie preluat și de alte țări, precum și de UNESCO. În România, acest concept a fost utilizat din anul 1995 prin Legea Învățământului.

Acest concept CES, a fost inclus în terminologia UNESCO în anul 1990 și reprezintă cerințele în plan educativ ale unor categorii de persoane, derivate sau nu dintr-o deficiență, care sunt suplimentare dar si complementare obiectivelor generale ale educatiei pentru un copil, sau ca urmare a unor condiții psihoafective, socio-economice sau de altă natură. Fără o abordare adecvată a acestor cerințe speciale nu se poate vorbi în mod real de egalizarea șanselor/ premiselor de acces, participare și integrare școlară și socială.

Noțiunea de CES desemnează necesitățile educaționale complementare obiectivelor generale ale educației școlare, necesități care solicită o școlarizare adaptată particularităților individuale și/sau caracteristice unei dizabilități ori tulburări de învățare, precum și o intervenție specifică, prin reabilitare/recuperare corespunzătoare.

În ultimul timp, sintagma de „cerințe educaționale speciale” se utilizează într-o accepțiune mult mai largă cuprinzând și „copii în situație de risc” (copii ce aparțin unor grupări etnice minoritare, copiii străzii, copii bolnavi de SIDA, copii delincvenți, copii care cresc în medii defavorizate).

Sintagma CES este mult mai relevantă în plan psihopedagogic decât conceptele de deficiență incapacitate/dizabilitate sau handicap. Tot odată, noțiunea sugerează o relativizare a concepției și practicii tradiționale de împărțire pe categorii de deficiențe ori handicap precum și o viziune mai nouă, non-categorială, datorită căreia este posibilă o abordare individualizată .

În accepția UNESCO (1995) sunt 7 categorii de „cerințe educaționale speciale”.:

dificultăți/dizabilități de învățare;

întârziere/deficiență mentală / dificultăți severe de învățare;

tulburări (dezordini) de limbaj;

deficiențe fizice/motorii;

deficiențe vizuale;

deficiențe auditive;

tulburări emoționale (afective) și de comportament.

Din perspectivă socială, familia are rolul cel mai important în identificarea și diagnosticarea copilului cu CES. Pe lângă familie, atât rudele cât și asistentul social pot contribui la depistarea unor nevoi speciale ale copilului. Există însă o reticență general valabilă a familiei de a ascunde și de a nega problemele copilului, în speranța că timpul le va rezolva. De aceea, cel mai adesea, aceste probleme sunt identificate și evidențiate ca atare de-abia la școală, când copilul se confruntă cu un alt tip de disciplină școlară, alte rigori, alte exigențe cărora nu le poate face față. Ele se amplifică și devin o constantă a activității lui școlare pe măsură ce înaintează pe treptele școlarității, pe măsură ce sarcinile devin tot mai complexe, mai solicitante, mai diverse.

Motive de îngrijorare pot apărea atunci când copilul:

nu vorbește sau îi este greu să spună ce vrea

are dificultăți în a înțelege ce vor ceilalți

îi este greu să-și facă prieteni

relaționează greu/puțin cu adulții

are un comportament inadecvat/necorespunzător

nu reușește să se organizeze

întâmpină probleme de orientare în spațiu și timp

nu face față emoțiilor și manifestă exagerat emoțiile (plâns, râs, furie)

Din perspectivă medicală caracteristicile care determina motive de îngrijorare sunt:

problemele senzoriale (nu vede, nu aude)

probleme fizice (nu se poate deplasa singur, nu își poate folosi bine mâinile)

probleme neurologice

Toate acestea pot fi depistate de catre medicul de familie, medicul specialist dar și de către părinți.

Din perspectivă educațională cei care identifică cerințele educative ale copilului sunt cadrele didactice, educator, învățător, proferor, diriginte, consilierul sau psihologul școlar/. Diminuarea și chiar înlăturarea dificultăților de învățare trebuie să fie soluția pentru înlăturarea eșecului școlar provocat de acestea. Profesorul este persoana care poate lua cele mai potrivite decizii (planuri de intervenție educativă individualizate, sarcini diferențiate, activități în plus cu acești copii, răbdare, tact pedagogic). În unele situații însă se poate face apel și la o echipă de intervenție (psiholog școlar, consilier, psihopedagog, pediatru, psihiatru), pentru a obține un plan de intervenție supervizat de specialiști. Nu în ultimul rând, părinții au un rol decisiv pentru înlăturare dificultăților de învățare (suport afectiv, colaborare cu profesorii, înțelegere, implicare în activitățile zilnice școlare și extrașcolare ale copiilor lor)

Cadrele didactice trebuia să ia masuri și să anunțe părintele în cazul în care copilul manifestă următoarele comportamente:

perturbă orele prin intervenții verbale sau mișcare

nu este atent, sau nu se poate concentra la ore

nu face ce i se cere, sau nu înțelege cerințele

nu face față cerințelor școlare

are probleme în a reține informația

nu poate învăța litere/cifre

nu poate efectua calcule

nu poate citi un text

are un comportament agresiv

se comportă evitant

nu socializează cu colegii

refuză comunicarea cu colegii

1.2 Factorii ce determină dezvoltarea copilului CES

Dezvoltarea umană este defină de Alain Stroufe ca fiind ,,o crestere a complexității organizării ce nu se realizează printr-o simplă însumare cantitativa, ci presupune o coerenta, prin care organizarea funcționării la o anumită vârstă este pregătită de organizarea de la vârsta anterioara și conduce, în mod logic, la tiparul adaptativ ulterior”

Dezvoltarea face referire la schimbările survenite în viața ființei umane începând cu momentul nașterii, până la moarte. Omul se dezvoltă neîncetat parcurgând o serie de etape, de transformări anatomo-fiziologice și psihologice. Factorii principali care contribuie la dezvoltarea umană, implicit a copilului sunt ereditatea, mediul, educația.

Ereditatea și teoria ereditaristă

Teoriile ereditariste, susțin faptul că ereditatea are rolul fundamental în formarea ființei umane și neagă contribuția mediului și a educației. J.J. Rousseau scria: ,,a voi să schimbi spiritele și să faci dintr-un prost un om talentat înseamnă a voi ca dintr-un blond să faci un brun”.

Ereditatea este acea însușire fundamentală a ființelor de a transmite anumite trăsături morfofiziologice și psihologice succesorilor săi, prin intermediul genelor. Dacă e să ne raportăm la cei din trecut, prezent sau viitor, se poate spune că fiecare individ este diferit și unic din punct de vedere genetic. Conform unui studiu s-a constatat că probabilitatea unei identitati absolute este de 1 la 70 de trilioane în situația gemenilor. Rolul eredității nu este același în dobândirea diferitelor aspecte ale vieții psihice. S-a constatat faptul că aptitudinile și temperamentul sunt influențate într-o mai mare măsură de ereditate decât atitudinile și caracterul.

Zestrea ereditară face referire la:

genotipul general – acesta conținând elementele comune întregii specii

genotipul individual – care conține elemente de variabilitate intraspecifică, nu există indivizi identici

potentialul de formare epigenetic – este de natură psihică, existând un potențial general dar având grade diferite ale acestui potențial

Specialiștii în genetică, susțin că unele dizabilități de învățare sunt moștenite. Înainte de 1980, conceptele legate de dizabilitățile de învățare nu erau foarte bine cunoscute, sau prea puțin identificate, astfel încât nu s-au luat măsurile necesare, neștiind că aceste probleme aveau cauze neurologice. Începând cu anii 1980, au început o serie de cercetări pentru a se stabilii în ce măsură contribuie factorul ereditar la apariția dizabilităților de învățare. În urma acestora, s-a stabilit că ereditatea are o influență mult mai mare, decât s-a crezut inițial, în ceea ce privește apariția dizabilităților legate de învățare. Totodata s-a ajuns la concluzia că acești copii, care prezintă asemea disfuncționalități, au avut, sau au în familiile lor persoane cu dizabilități similare.

Un alt obiectiv propus în cadrul acestor cercetări a fost localizarea genelor care determină apariția dizabilităților de învățare. În acest sens, sunt amintite cele mai importante moduri în care aceste dizabilități sunt moștenite, și anume: anatomia neobișnuită a creierului, o maturizare neuniformă a zonelor creierului, o anumită boală care împiedică o bună funcționare a creierului.

Există însă cazuri în care unele trăsături psihice ereditare, rămân în stare latentă fără un factor activator din mediu.

Din perspectivă filogenetică, ereditatea oferă cea mai mică încărcătură de comportatente instinctuale. Acest lucru face ca, copiii să fie dependenți de membrii speciei lui. în cazul în care nu sunt crescuți de aceștia, ei își pierd specificul uman. Amintesc aici cazul copiilor sălbatici crescuți de animale,, care, în ciuda eredității lor umane, datorită mediului în care sunt crescuți, devin animalizați.

Mediul și teoria ambientalistă

Teoriile ambientaliste susțin faptul că mediul are rolul fundamental în dezvoltarea personalității umane. Unul dintre principalii adepți ai teoriei ambientaliste a fost psihologul behaviorist Watson care spunea ,, Dati-mi o duzină de copii mici sănătoși, cu o bună constituție și ,, universul,, specific pe care îl voi alege pentru a-i crește și vă garantez că luând pe oricare din ei la întâmplare, îl voi forma astfel încât să devină tipul de specialist pe care îl voi dori – medic, jurist, artist și chiar da, cerșetor sau hoț – oricare i-ar fi talentele, înclinațiile, tendințele, aptitudinile, vocațiile și rasa strămoșilor săi.”

Mediul este considerat ca având un rol și mai important în formarea psihicului uman față de ereditate. Mediul face referire la ansamblul tuturor elementelor cu care individul interacționează, în decursul întregii vieți, într-un mod direct sau indirect.

Dintre principalii factori de mediu care influențează dezvoltarea umană, se pot aminti:

Influențele endogene: ambianța intrauterină

Influențele exogene: totalitatea influențelor pe care individul le primește din exteriorul său, mai precis din:

mediul fizic, natural – geografic

mediul social – familia, școala, mass-media, instituțiile socioculturale etc.

În general, dizabilitățile legate de învățare apar în urma unor probleme de natură psihologică. În cazul acesta, interacțiunea copilului cu mediul de acasă și mediul școlar au un rol principal înțelegând astfel, în ce măsură aceștia pot influența pozitiv sau negativ dezvoltarea intelectuală a copilului.

Nu este nevoie de cercetări științifice pentru a afirma faptul că familia are rolul fundamental în dezvoltarea copilului din toate punctele de vedere. Un mediu familial normal, va influența în mod pozitiv dezvoltarea cognitivă a copilului fie el cu sau fără dizabilități de învațare. De atitudinea pe care o adoptă părinții față de copiii cu dizabilități de învățare, depinde întregul proses de recuperare și ulterior de integrare a copilului. Copilul are nevoie de toată susținerea familiei, încurajările, afecțiunea, atitudinea pozitivă având un impact major asupra copilul, ajutându-l să-ți depășească dizabilitățile.

Există totuși cazuri în care mediul familial poate avea repercursiuni negative asupra copilului. Vorbim aici de acei copii care sunt dezavantajati din punct de vedere emoțional și social, copii care nu s-au bucurat de un mediu propice de viață, neavând sprijin din partea familie. Lipsurile materiele (lipsa de hrană, igienă necorespunzătoare, lipsa rechizitelor), stresul emoțional, neînțelegerile din familie, sunt doar căteva aspecte care pot submina capacitatea copilului de a învața.

La rol la fel de important în dezvoltarea cognitivă a copilului îl are și mediul școlar. Pentru a progresa și a se vedea rezultate pozitive în pregătitea școlară a copilului cu dizabilități de învățare, școala (invățător, profesor, materiale didactice, curriculum etc) trebuie să țină cont de capacitățile copilului.

Educația și teoria dublei determinări

Adepții acestei teorii, Diderot, Democrir, Herzen și alții, susțin că la formarea personalității contribuie atât ereditatea cât și mediul, însă principalul factor este educația.

,,În fãurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacã ajunge doar o carte care merge; este nevoie sã fie crescut, educat, pentru a-l aduce la înãltimea unde nu mai sunt lucruri, ci chipurile nãscute din nodul divin care leagã lucrurile. Cãci nu este nimic de asteptat de la lucruri dacã ele nu rãsunã unele în altele, aceasta fiind singura muzicã pentru inimã.” (Antoine de Saint -Exupéry).

Educația este factorul decis care contribuie la procesul dezvoltării ontogenetice, în condițiile în care, în acest proces sunt incluse și elemente ereditare dar și din mediu. Educația este un fel de mediator între ceea ce se poate, ereditar vorbind, și ceea ce oferă mediul. Altfel spus, educația depinde de calitatea acestor doi factori. Educația nu poate reechilibra o ereditate afectată, deficitară și nici nu poate compensa un mediu dezechilibrat.

O dezvoltare psihică favorabilă este determinată doar atunci cât acești trei factori interacționează. Nici un factor nu deține supremația în dezvoltarea umană și indicat este ca între ei să se mențină un grad optim de relaționare.

Interacțiunea dintre ereditate și mediu

De-a lungul unei mari perioade de timp, mulți oameni de știință au dorit să afle care dintre acești factori influențează într-o mai mare măsură dezvoltarea psihologică. Acest lucru a fost un subiect de polemică dintotdeauna. Până în secolul al XVII-lea, se credea că fiecare copil este înzestrat din punct de vedere biologic cu o serie de cunoștințe și abilități și că pentru a le putea folosi nu trebuie decât să crescă. John Locke susținea contrarul a ceea ce se considera până în acel moment. El a susținut faptul că psihicului unui copil este tabula rasa. Adică asocia psihicul copilului cu o hârtie albă, goală pe care urmează să se așterne experiența copilului dobândită în întreaga viață. Teoria evoluției a lui Darwin 1859 susținea rolul fundamental al eredității. În secolul XX odată cu apariția behaviorismului, s-a considerat că mediul ar fi cel are un rol principal în dezvoltare. Susținătorii acestui lucru au demonstrat ca natura umană este foarte maleabilă și că experiențele din copilăria timpurie pot duce la apariția unor trasformări majore a copilului indiferent de zestre ereditară. Într-un final s-a ajuns la concluzia că toți factorii contribuie la dezvoltarea psihicului uman, dar în special interacțiunea lor determină această dezvoltare. În urma unor studii s-a stabit că atât mediul cât și ereditatea contribuie la formarea unor trăsături de personalitate precum stabilitatea emoțională și sociabilitatea dat totodată și tulburările psihice pot avea atât infuențe din mediu cât și ereditare. (Atkinson)

Caracteristicile procelelor psihice la elevii cu CES

Învățarea este un proces complex, care implică achiziționarea ce noi cunoștințe, priceperi, informațiilor ce vor contribuii la dezvoltarea personalității. Procesele si funcțiile psihice interactioneaza si interferează simultan, și se consideră că, un anumit proces psihic este dominant într-o anumită etapă a procesului de învățare. Procesele complexe precum gândirea, limbajul, se sprijină pe cele elementare senzații, percepții. Modul în care procesele psihice elementare influenteaza desfasurarea proceselor cognitive complexe e denumita procesare ascendenta Relația nu este însă unidirecțională. Actele de gândire, limbajul pot să influențeze modul de preluare al informației prin procesele senzoriale; demersul acesta se constituie in procesarea descendenta a informatiei. Functionarea cognitivă e o permanentă sinteză între demersul așcendent și cel descendent. Procese cognitive care contribuie la întreg procesul de învățare sunt senzațiile, percepțiile, reprezentările, gândirea, imaginația, memorarea, atenția.

La baza procesului de învățare se regăsesc două etape, fiecare având un scop principal. Prima etapă urmărește rezolvarea problemelor prin implicarea gandirii, organizând percepția, atenția, imaginația și memoria. Cea de-a doua etapă constă în închegarea soluțiilor, implicându-se aici memorarea inteligentă. Activitățile de învățare nu sunt posibile fără existența unei motivații puternice, voințe și afectivități, dar și o bună comunicare între dascăl și elev, ceea ce implică limbajul.

Omul ia contact cu lumea exterioară prin intermediul organelor de simț. Fiecare organ de simț este setat în așa fel încât să perceapă stimulii între anumite limite relevante pentru supraviețuire. Informațiile din mediu sunt preluate cu ajutorul senzațiilor și percepțiilor, acestea fiind deseori confundate, ele fiind două subprocese succesive ale aceluiași tip de operare informațională. Senzațiile reprezintă amănunte izolate despre mediu, pe când percepțiile reprezintă acele imagini rezultate în urma asamblării tuturor amănuntelor luate separat.

Senzațiile sunt reflectări în plan psihic a însușirilor separate a obiectelor și fenomenelor în condițiile contactului direct dintre acestea și receptorii analizatorilor specifici. Aceste senzații pot fi interoceptive , exterocentive și proprioceptive. Sensibilitatea depinde de maturizarea căilor nervoase. Din acest motiv, la copii cu deficiență mintală există mari șanse de diminuare a sensibilității. Este cunoscut faptul că nu orice stimul poate determina apariția unei senzații. Pentru a genera o senzație, stimulul trebuie să aibă o intensitate minimă denumită prag minimal absolut. Adăugarea unei cantități minime de stimulare, face ca senzația inițială să se modifice. Acest lucru poartă denumirea de prag diferențial. În cazul sensibilității absolute dar mai ales în cazul sensibilității diferențiale, la copii cu deficiențe pragurile sunt foarte ridicate.

Copiii cu deficiențe mintale nu au capacitatea de a delimita toate detaliile și însușirile unui întreg. Percepția, în cazul lor este deficitară, fragmentat, incompletă. Dificultățile de analiză și sinteză determină confuzii și imposibilitatea delimitării clare a unor detalii din câmpul perceptiv sau incapacitatea reconstruirii întregului, pornind de la elementele componente. În cazul copiilor cu deficiență mintală s-a evidențiat lipsa de activism, datorită căreia apar confuziile în plan perceptiv, dar și o capacitate senzorilă scăzută. Relațiile deficitare cu alte procese, cunoașterea deficitară a realității, o percepție vizula și socială deficitară sunt doar câțiva dintre factorii datorită corora insuficiențele perceptive persistă în viața copilului cu deficiențe minatale.

Reprezentările pot fi definite ca fiind imaginile secundare asupra realității ce apar în urma experiențelor și a învățării senzorial-perceptive și care reprezintă un anumit grad de generalitate și selectivitate. Caracterul reprezentărilor depinde ce calitataea activităților perceptive dar și de acțiunile si procesele care sunt implicate în operațiile gândirii.

La copii cu deficiențe ușoare mintale sunt evidențiate în literatura de specialitate o serie de particularități ale reprezentărilor precum caracterul îngust și unilateral, sărăcia bagajului de reprezentări; slaba diferențiere între reprezentările din aceeași categorie, asemănătoare între ele; rigiditatea reprezentărilor, lipsa de dinamism, de flexibilitate, insuficiența corelare cu experiența personală, pierderea treptată a reprezentărilor deja formate, transpunerea cu greutate și inexactitate a elementelor spațiale (poziție, mărime, formă), ceea ce denotă dificultăți în reprezentarea spațială. Toate aceste caracteristici diminuează semnificativ activitatea de învățare a copilului.

În cazul copiilor cu deficiențe senzoriale, calitatea reprezentărilor depinde de momentul apariției deficienței. Dacă deficiența este dobândită de la naștere, există situații în care reprezentările auditive și cele vizuale să lipsească, iar dacă deficiența a apărut mai târziu , există șanse ca reprezentările să fie prezente și totodată utilizabile. O altă caracteristică specifică copiilor cu deficiențe senzoriale, este aceea că uneori se pot întâlnii dezechilibre pseudocompensatorii între nivelul de dezvoltare a reprezențtărilor și funcțiile psihice cu care reacționează.

Principala condiție ca acești elevi cu deficiențe să fie capabili să asimileze cunoștințe și să -și formeze reprezentările concrete , este contactul direct și interacțiunea cu obiectele, fenomenele, lucrurile studiate.

Termenul de gândire este un concept general care cuprinde toate procesele psihologice interne care nu sunt sesizabile din exterior. Din punct de vedere psihologic, se spune deswpre gândire că este o reflectare generalizată și mijlocită.

În psihologie, abordarea stiintifică impune delimitarea riguroasă a termenului. Se vorbește astfel despre gândire ca despre o reflectare generalizată și mijlocită a realității. Caracterul mijlocit consistă în utilizarea limbajului (al noțiunilor), a reprezentărilor sau a altor forme de codare a realității ca suport pentru gândire. Caracterul generalizat rezultă dintr-o particularitate structurală a noțiunilor si reprezentărilor. Acestea nu sunt imagini fidele ale realității ci imagini schematice ce rețin doar caracteristicile considerate a fi generale, esențiale pentru clasa de obiecte pe care le reprezintă.

Termenul de reflectare este însă impropriu, sugerând un fenomen pasiv, pe când gândirea implică acțiuni ce antrenează întreg psihismul. Putem spune astfel despre gândire că este un set de activități interne orientate spre soluționarea unor probleme.

J. Piaget, unul dintre cei mai remarcabili oameni de știință a secolului XX, susține că gândirea se dezvoltă în etape identice pentru fiecare individ. În fiecare etapă copilul învață formre noi de comportament și în fiecare etapă se mai adaugă ceva în plus. El considera copilul ca fiind un om de știință curios care conduce experimentele lumii pentru a vedea ce se întâmplă. Rezultatele acestor experimente determină copilul să elaboreze unele teorii despre felul în care funcționează lumea. Gândirea se dezvoltă în momentul în care copilul întâlnește evenimente neașteptate și este nevoit să acționeze asupra lor.

Stadiile dezvoltării gândirii a lui Piaget sunt:

Stadiul senzorio-motor de la naștere pâna la 2 ani

Stadiul preoperațional de la 2 la 7 ani

Stadiul operațiilor concrete de la 7 la 11/12 ani

Stadiul operațiilor formale/abstracte de la 12 la 18 ani

În cazul persoanelor cu deficiență, gandirea prezintă o serie de particularități specifice care determină scăderea eficienței intelectuale, determinând astfel incapacitatea acestor persoane de a face față solicitărilor mediului.

La elevii cu deficiențe de auz, gândirea poate urmarii aceleași etape de dezvoltarea ca în cazul copiilor tipici , cu condiția ca demutizarea să aibă loc timpuriu astfel încât copilul să îță poată însuții comunicarea verbală. Dacă demutizarea întârzie, conținutul gândirii nu se poate desprinde de concretul nemijlocit, copilul întâmpinând dificultăți în efectuarea operațiilor superioare.

În cazul copiilor cu deficiențe fizice sau de comportament, dezvoltarea gândirii nu poate fi periclitată atâta timp cât nu există afecțiuni cerebrale.

Referindu-se la gândire, dar și la celelalte procese psihice la copiii cu dizabilități mintale ușoare, Gh. Radu folosește sintagma „inerție patologică”, termen utilizat și de A.R. Luria. Autorul descrie inerția patologică drept stereotipii atât în gândirea lor, cât și la nivelul celorlalte procese psihice. Sunt prezentate stereotipii în comportament și în vorbire, șablonisme, dificultăți de aplicare în practică și de transfer a achizițiilor realizate anterior. Imaginația, ca și gândirea, este puternic afectată. Imaginația face apel la operațiile gândirii (analiză, sinteză, comparație etc.), având, în același timp, și procedee proprii, cum ar fi anticiparea, substituirea, aglutinarea etc. Produsele imaginației depind de mobilitatea gândirii. Din cauza concretismului și a inerției sale, gândirea își pierde rolul de coordonare a activităților desfășurate (pus în fața unei sarcini, copilul, de cele mai multe ori, nu o analizează în prealabil, ci trece direct, impulsiv la rezolvarea ei, orientându-se după situații aleatorii și după asemănări de formă).

Imaginația aparține cogniției superioare și este considerată un proces de operare cu imaginile mintale, de compinare imagistică, prin care acționam asupra realului. Datorită unei structuri lacunare a reprezentărilor, dar și a slabei dezvoltări a funcției semiotice și a limbajului, imaginația poate fi afectată la copii cu deficiențe.

La copii ce prezintă deficiențe senzoriale, diminuarea modalităților senzorial-perceptive și dificultățile întâmpinate în dobândirea informațiilor, pot cauza insuficiențele imaginației.

La persoanele cu dizabilități mintale, unii autori au evidențiat o problemă aparte, care reprezintă necesitatea prevenirii formelor pseudocompensatorii ale imaginației, manifestâmdu-se prin tendința de a ocoli realitatea. Totodată trebuie combătute manifestările de pseudocreativitate care se concretizează în minciună, tendințele de supraapreciere, care conduc la ruperea contactului cu realitatea și apariția unor dificultăți suplimentare de adaptare și integrare socială.

Memoria este procesul psihic prin care se realizează memorarea (engramarea), păstrarea și reactualizarea sub forma recunoașterii sau reproducerii experienței cognitive, afective și volitive.

Conținutul vieții psihice nu se reduce numai la experiența imediată. Experiențele trecute sunt reactivate, cele prezente sunt păstrate, prelucrate, reinterpretate, viitorul este anticipat, asigurându-se astfel conștiința unității eului, a continuității vieții psihice.

Procesul memoriei este constituit din trei faze succesive:

faza de achiziție (memorarea)

faza de reținere (păstrare)

faza de reactualizare (sub forma recunoașterii și reproducerii)

Caracterul activ al memoriei rezultă din faptul că în fiecare dintre cele trei faze informația este restructurată, ansamblată într-o formulă nouă, pe măsura acumulării datelor noi, rezultând unități logice cu o structură mai complexă decât a informațiilor componente.

Memorarea este procesul de formare a legăturilor nervoase temporare la nivelul scoarței cerebrale și de fixare a informațiilor asimilate și prelucrate la nivel cognitiv. Procesul memorării se realizează continuu iar definirea memoriei prin termenii de fixare, păstrare și reactualizare e globală și generală din punct de vedere a proceselor reale, extrem de complexe cărora le corespund.

În funcție de prezența sau absența înțelegerii materialului de memorat se distind doua tipuri de memorare: memorare mecanică și memorare logică; iar în funcție de prezența sau absența scopului mnezic și a procedeelor mnemonice folosite există: memorae involuntară și memorare voluntară

În procesul de învățare, memorarea poate fi facilitată inclusiv la elevii cu deficiențe datorită unor factori precum:

interesul pentru învățare sau înțelegerea scopului învățăriiși a utilității celor ce trebuie memorate

activismul sau învățarea prin acțiune, prin rezolvarea de situații problemă, prin efort de analiză și organizare a materialului de învățat

desfășurarea activităților cognitive pe un fond emoțional optim.

La copii cu deficiență, capacitatea redusă a memoriei se manifestă prin inexactități în reproducere ca urmare a interferențelor care se produc între informțiile apropiate ca sens sau care provin din contexte asemănătoare.

Pentru a obține rezultate bune în procesul de învățare, cadrele didactice trebuie să îi ajute pe elevi să înțeleagă conținuturile, să memoreze și să organizeze informațiile stocate prin exerciții de repetare sistematică. Pentru afacilita procesele memoriei (memorarea, păstrarea/conservarea, reactualizarea), sunt evidețiate unele condiții: diversificarea condițiilor în care materialul este perceput și memorat de către copil, varietatea exercițiilor reproductive, asigurarea varietății exercițiilor și a exemplelor în timpul repetării.

Desfășurarea unor activități ce urmăresc atingerea unui scop, dar și desfășurarea optimă a proceselor cognitive, se realizează cu ajutorul atenției. Atenția este procesul psihic de orientare selectiva, de concentrare a energiei psihonervoase asupra unor obiecte, însusiri sau procese, menite sa conduca la sporirea eficientei activitatii psihice, cu deosebire a proceselor cognitive.

Atenția are un rol important, se poate spune că este o condiție a reflectării conștiente eficiente, este un proces psihic, dar si un proces de cunoaștere . Dacă inteligența este considerată o funcție psihică complexă care asigură într-o formaă superioara adaptarea între organism si mediu, atenția este un factor activ al investigării mediului înconjurator, cu efecte favorabile asupra activității de cunoaștere.

Caracteristicile atenției care facilitează desfășurarea optimă a activității sunt: stabilitatea, concentrarea, volumul, flexibilitea și distributivitatea. Atenția poate fi clasificată astfel: atenție voluntară (intenționată), atenție involuntară (spontană), atenție post voluntară.

La elevii cu deficiențe, atenția voluntară prezintă unele dezavantaje , în sensul că elevii obosesc mai repede și își pierd din capacitatea de concentrare. Atenția involuntară poate fi captată și menținută mai ușor, iar atenția postvoluntară, are o mare valoare compensatorie și educativă prin exersarea deprinderilor de a fi atent în special în activități practice,manuale, implicate mai întâi în contexte ludice ca mai apoi să fie implicate în situații obișnuite din viață.

1.4. Dezvoltarea personalității copilului cu CES

În viața de zi cu zi auzim deseori termenii de persoană si personalitate. Persoana reprezintă individul uman concret, iar personalitatea, reprezintă o construcție teoretică elaborată de psihologie, cu scopul de a întelege și a explica modalitățile de funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic, organism numit persoana umană.

În literatura de specialitate, există numeroase definiții ale personalității, fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de bogat. Personalitatea în sens restrâns presupune totalitatea însușirilor unei persoane. În sens științific personalitatea este o construție teoretică, organizată ierarhic și are următoarele caracteristici:

– globalitatea personalității (ansamblu de caracteristici care permit identificarea unei persoane)

– coerența (un sistem funcțional de elemente interdependente)

– permanența (stabilitatea temporală), ființa umană în ciuda transformărilor suferite de-a lungul vieții, are conștiința existenței sale, adică sentimentul continuității și identității personale.

Gordon Allport, unul dintre primii psihologi care s-au concentrat pe aspectele personalității, definește personalitate ca reprezentând organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic. Referitor la trăsăturile personalității, Allport spunea că fiecare pesoană are doua-trei trăsături cardinale care domină și controlează personalitatea, zece-cincisprezece trăsături principale și sute și mii de trăsături ce nu pot fi identificate ușor. Datorită mulțimilor de definiții date personalității de-a lungul timpului, Allport a constatat că toate au trei elemente comune. Și anume: fiecare individ are o personalitate unică, fiecare pesonalitate din mai multe caracteristici ce îi oferă unicitatea, iar caracteristicile profilului de personalitate sunt stabilite pentru o periadă de timp lungă.

Viața psihică a oricărei persoane cu sau fără dizabilități poate fi abordată din mai multe perspective. Astfel, perspectiva biologică contribuie la stabilirea legaturii între acțiunile umane si modificările biochimice care au loc în interiorul organismului la nivelul sistemului nervos si, în special, la nivel cerebral.

Perspectiva behavioristă ajută la identificarea și înțelegerea activităților exteriorizate ale organismului, activități care pot fi observate si masurate. Perspectiva cognitivă ne ajută să punem în relație o serie de procese psihice (percepția, raționamentul, luarea deciziei și rezolvarea problemelor), prin stabilirea legăturilor existente între acestea și comportamentul uman.

Perspectiva psihanalitică subliniază rolul motivției inconștiente și, mai ales, efectul refulărilor anumitor impulsuri din copilarie in conduita noastra actuala.

Perspectiva fenomenologică se concentrează asupra trăirii subiective a experienței și asupra motivației în vederea autorealizării.

În mod tradițional, personalitatea se rezumă doar la studierea particularităților temperamentului, caracterului si aptitudinilor. În ultima perioadă de timp,studiile cu privire la personalitate se axează pe noi accepțiuni, fiind luate în considerare o serie de elemente care permit identificarea mai multor componente structurale.

Astfel, intr-o viziune structural-sistemica, personalitatea include mai multe subsisteme:

– subsistemul de orientare al personalitatii in care sunt cuprinse procesele motivationale si afective;

– subsistemul bioenergetic care include temperamentul;

– subsistemul instrumental care cuprinde deprinderile, capacitatile si aptitudinile;

– subsistemul relational si de autoreglare in care este inclus caracterul;

– subsistemul creativ care include creativitatea;

– subsistemul cognitiv si comunicational in care sunt incluse procesele cognitive si limbajul;

– subsistemul actional-volitiv la care participa vointa si care determina caracteristicile specifice ale activitatii persoanei.

Gh. Radu, în lucrarea Psihopedagogia dezvoltării școlarului cu handicap, (1999) susține că un aspect foarte important ce are in vedere relatia invatare – dezvoltare la elevii cu dizabilitati, in perspectiva recuperarii acestora, este faptul că afecțiunile sau tulburările, ce influențează structura si dinamica personalității lor, se plasează într-o anumită ierarhie, unele dintre ele având un caracter primar, ca rezultat nemijlocit al lezării organismului, iar altele, un caracter derivat (secundar sau tertiar) care se adaugă ulterior, ca rezultat al interacțiunii dintre organismul afectat primar si factorii de mediu. Dereglările derivate reprezintă, de fapt, tulburări dobandite în condițiile specifice ale dezvoltării, adică în prezența unor factori perturbatori / dereglatori ai acesteia.

În cazul persoanelor cu dizabilități, elementele componente ale personalității – imaginea de sine, stima de sine-,influențează raporturile cu cei din jur dar și acceptarea de sine. Imaginea de sine este o reprezentare mentală a propriei persoane sau o structură organizată de cunostinte declarative despre sine care ghideaza comportamentul social. Imaginea de sine presupune constientizarea a “cine sunt eu" si a ,,ceea ce pot face eu", influenteaza atat perceptia lumii inconjuratoare, cat si a propriilor comportamente. Este rezultatul unui demers al cunoasterii de sine bazat pe procese cognitive, afective si motivationale, dar suporta influente puternice si din partea factorilor de mediu.

Imaginea de sine nu este o structura omogenă, iar în cadrul ei, în lucrarea Consiliere educațională, autoarea Adriana Băban, face distincția între eul real, eul viitor si eul ideal.

Eul real (eul actual) este rezultatul experientelor noastre cotidiene din cadrul social si cultural in care traim si cuprinde:

a) eul fizic: structureaza dezvoltarea, interiorizarea si acceptarea propriei corporalitati; imaginea corporala se refera la modul in care persoana se percepe pe sine si la modul in care crede ca este perceputa de ceilalti; cu alte cuvinte, imaginea corporala determina gradul in care te simti confortabil in si cu corpul tau;

b) eul cognitiv: se refera la modul in care sinele recepteaza si structureaza continuturile informationale despre sine si lume si la modul in care opereaza cu acestea; sunt persoane care retin si reactualizeaza doar evaluarile negative despre sine, altii le reprima, iar unii le ignora; unii fac atribuiri interne pentru evenimente negative si se autoculpabilizeaza permanent, in timp ce altii fac atribuiri externe pentru a-si mentine imaginea de sine pozitiva;

c) eul emotional (eul intim sau eul privat): sintetizeaza totalitatea sentimentelor si emotiilor fata de sine, lume si viitor; de multe ori, persoana nu doreste sa isi dezvaluie sinele emotional decat unor persoane foarte apropiate, iar, cu cat o persoana are un eu emotional mai stabil, cu atat va percepe lumea si pe cei din jur ca fiind un mediu sigur, care nu ameninta imaginea de sine ; copiii si adolescentii trebuie ajutati sa-si dezvolte abilitatea de a identifica emotiile traite si de a le exprima intr-o maniera potrivita situatiei, fara teama de ridicol;

d) eul social (eul interpersonal) : este acea dimensiune a personalitatii pe care suntem dispusi sa o expunem lumii; este ‘’vitrina" persoanei; cu cat discrepanta dintre eul emotional si cel social este mai mare, cu atat gradul de maturizare al persoanei este mai mic; o persoana imatura se va purta, in general, intr-un anumit fel acasa, intre prietenii apropiati, si in alt mod (care sa o securizeze) in cadrul interactiunilor sociale;

e) eul spiritual: reflecta valorile existentiale ale unei persoane ; din aceasta perspectiva, persoanele sunt caracterizate ca fiind pragmatice, idealiste, religioase, altruiste, pacifiste.

Eul viitor vizează modul în care persoana își percepe potențialul de dezvoltare personală și se proiectează în viitor. Eul viitor cuprinde aspirațiile, motivațiile, scopurile pe termen mediu si lung, el având o structură importantă de personalitate, deoarece acționeaza ca factor motivațional în comportamentele strategice, devenind astfel eul dorit. Eul viitor, încorporează și posibilele dimensiuni neplăcute pe care ne este teamă să nu le dezvoltăm în timp și, în acest caz, poartă denumirea de eul temut. O persoană optimistă va contura un eu viitor dominat de eul dorit, pentru care își va mobiliza resursele motivaționale și cognitive. Fiecare dintre cele doua euri viitoare are atașat un set emoțional (pentru eul dorit – incredere, bucurie, placere, iar pentru eul temut – anxietate, furie, depresie).

Eul ideal este ceea ce ne-am dori să fim, dar în același timp suntem conștienți că nu avem resurse reale să ajungem. Când ne apropiem sau chiar atingem asa-numitui ideal, realizăm că dorim altceva și acel altceva devine ideal; există situații când eul ideal nu poate fi atins niciodata. Dacă o persoana se va cantona în decalajul dintre eul real si cel ideal, are multe șanse să trăiască o permanență stare de nemulțumire, frustrare și chiar depresie. Dominarea imaginii de sine de către eul ideal este un fenomen destul de frecvent la adolescenti, ei dorind să devină personaje celebre și simțindu-se total dezamăgiți de propria personalitate si viață. (Adriana Băban, 2001, p. 43-44)

Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi în raport cu așteptările noastre sau cu ale altora. Există persoane care au o stimă de sine pozitivă, aceștia având încredere în forțele proprii, sau persoane cu o stimă de sine scăzută, negativă, care se simt nevaloroși.

Stima de sine a copiilor cu dizabilități, determină apariția unor probleme legate de integrare și adaptare în mediul social. Acești copii prezintă sentimente de inferioritate, tulburări de comportament, nervozitate exagerată, anxietate. Printr-o atitudine constantă de valorizare, copilul își poate construi o stimă de sine favorabila, cu efecte majore in procesul adaptării și integrări școlare.

Atitudinea afectivă a familiei dar în special a mamei este primordială în dezvoltarea normală a copilului. Deprivarea de aceasta poate duce la apariția așa numitei avitaminoza afectivă. Aceasta apare în urma ruperii relației dintre familie și copil și este întâlnită mai des în cazul copiilor abandonați de la naștere. Aceste lipsuri de ordin afectiv pot avea efecte negative asupra copilului privind sfera afectivității, moralei, comportamentală și caracterială, manifestate prin apatie, neangajarea în activitățile școlare, insecuritate afectivă și psihică.

Copilul cu Ces căruia nu îi sunt satisfăcute în mod constant nevoile, va resimți permanent momente de frustrare afectivă, acestea ducând la apariția unoe stări de tensiune, reacții fiziologice si psihologice dezagreabile,care ulterior vor fi greu de controlat dacî copilul nu își dezvoltă o formă de toleranță la frustrare. În lipsa unor intervenții educative și terapeutice care ar putea elimina, sau măcar diminua această frustarare afectivă, există riscul apariției unor efecte precum:

complexe de inferioritate

complexul de proveniență

comportament revendicativ

sindromul de instituționalizare/hospitalism

frustrarea familială

Pentru a ajuta ca acești copii să aibă o stimă de sine pozitivă, literatura de specialitate conturează patru componente a stimei de sine:

sentimentul de siguranță – copilul trebuie să experimenteze, în funcție de posibilitățile și vârsta lui ceea ce poate și ceea ce n poate, sub atenta supraveghere a părintelui;

cunoașterea de sine – de mic copilul învață să se descopere, fie singuri fie cu ajutorul părinților;

sentimentul de apartenență – copilul trebuie să simtă că face parte din familie iar familia să îl accepte așa cum este;

sentimentul de competență – copilul trebuie încurajat să își ducă sarcinile la bun sfârșit, însă e important ca el să se descurce singur.

În cadrul relațiilor sociale, copiilor cu ces le sunt afectate deprinderile de a se conforma, de a respecta, de a-și interioriza anumite reguli, norme de comportament, deprinderi de conduită civilizată care să le permită o integrare optimă.

Cunoașterea personalității persoanelor cu dizabilități constiue una dintre cele mai mari provocări ale psihopedagogiei speciale, la care încă se mai lucrează pentru a stabilii soluții.

1.5 Dificultățile de învățare ale copilului cu CES

Mulți oameni de știință au studiat și au făcut numeroase cercetări, studiind creierul uman din punct de vedere anatomic, pentru a identifica principalii factori care duc la apariția dizabilității legate de învățare. În cele mai recente cercetări, s-au utilizat tehnici destul de sofisticate de prezentare vizuală, datorită cărora au putut observa creierul în activitate, astfel au putut compara nivelul de activitate al creierului unei persoane normale cu cel al unei persoane care prezintă probleme legate de învățare. În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că, structura psihicului uman este una complexa și complicată și ca ea diferă de la un caz la altul. Informațiile descoperite sunt multe și de multe ori nu sunt pe deplin înțelese.

Activitatea psihică a omului este un proces complex și evolutiv, care constă în totalitatea schimbărilor succesive și coerente, al transformărilor calitative și cantitative implicate în procesul de formare al funcțiilor psihice și al trăsăturilor de personalitate.

O definiție foarte completă, care nu lasă loc de interpretări, a dificultăților de învățare, a fost dată de Comitetul Național Unit pentru Dificultăți de Învățare (NYCLD) din SUA:

Dificultățile de învățare reprezintă un termen generic care se referă la un grup eterogen de tulburări generate de disfuncții minimale ale sistemului nervos central, exprimateprin dificultăți majore în achiziționarea, utilizarea limbajului, a vorbirii, scrierii, citirii, dificultăți ăn utilizarea abilităților matematiceși a altor abilități sociale; dificultățile de învățare nu trebuie înțelese ca o consecință directă a unor deficienșe mintale,senzoriale, emoționale,comportamentale sau a altor tulburări de atenție, a unor influențe socialesau de mediu nefavorabile, chiar dacă și aceste condiții și influențe generează la rândul lor probleme în învățare.

Altfel spus, dificultățile/dizabilitățile legate de învățare sunt disfuncții neurologice ce afectează capacitatea unei persoane de a înțelege, de a-și aminti sau de a putea comunica informațiile primite. Cu toate că în ultimul timp dizabilitățile legate de învățare au devenit subiectul unor ample cercetări, multor persoane acest subiect li se pare prea puțin cunoscut. Acest lucru a existat încă cu mult timp în urmă, însă acești copii care prezentau acest lucru erau considerați a fi leneși, obraznici.

Dizabilitățile legate de învățare fac referire la o serie largă de deficiențe, nu doar la una singură. Aceste deficiențe afectează domeniul de performanță a copilului. Copii cu acest tip de dizabilitate procesează mult mai greu informațiile primite față de un copil tipic, sau nu le procesează corect.

Este cert că problemele de natură neurologică au cel mai mare impact negativ asupra creierului, astfel încât el să nu mai funcționeze în parametrii normali. În cazul dizabilităților care cauzează frecvent problemele legate de învățare sunt cele ce afectează percepția vizuală, procesarea a ceea ce se comunică prin mijloacele limbii, abilitățile legate de activitatea motorie, care implică finețe, capacitatea de concentrare.

Mulți dintre copiii cu aceste dizabilități prezintă în mod repetat unele caracteristici datorate unor disfunții neurologice, și anume:

nu poate fi atent decât pe perioade scurte

întâmpină dificultăți în a urmării instrucțiunile date

în plan social prezintă imaturitate

are probleme când trebuie să dialogheze

este inflexibil

nu are abilități necesare unei bune organizări și planificări

este absent

este neîndemânatic

nu-si poate controla impulsurile.

Pentru a explica aceste dificultăți de învățare,în ultimele decenii au apărut mai multe teorii care încearcă să facă acest lucru și totodată să clasifice diversa tipologie a acestora. Cele mai importante teorii amintite sunt: teoria proceselor (S. Kirk și alți colaboratori, 1967), teoria modelului gestaltist (Sherman și Hovck,1979; Winograd și Smith 1989), teoria neuropsihologică (Dean și Batchelor, 1991), teoria ecologică (Bartolli, 1990). Alois Ghergut, în lucrarea sa Sinteze de psihopedagogie specială 2013,vorbește pe rând despre fiecare dintre aceste teorii.

Teoria proceselor face referire la trei procese principale, care ar putea fi cauza apariției acestor dificultăți. Aceste procese sunt procesele de recepție, procesele de organizare și procese de expresie. Toate acestea la rândul lor sunt structurate pe două niveluri (cel al automatizării și reprezentării), fiecare prezentând două canale (cel senzorial si cel motor).

În cadrul proceselor de recepție, la nivelul automatizării sunt identificate aptitudinile psiholingvistice de recunoaștere și discreiminare a stimulilor auditivi și vizuali dar și discriminarea lor tactilă;iar la nivel de reprezentare se identifică aptitudinile psiholingvistice de de înțelegere auditivă și vizuală dar și conștientizarea lor kinestezică.

În cadrul proceselor de organizare la nivel de automatizare sunt identificate sunt identificate aptitudinile psiholingvistice de integrare audutivă și vizuală, dar si de memorie secvențială audiovizuală; iart la nivel de reprezentare – aptitudinile psiholingvistice de asociații auditiv-vizuale.

În procesele de expresie, la nivele de reprezentare se identificaă aptitudinile psiholingvistice de expresie articulatorie și fluiditete lexicală, iar la nivelul automatizării aptitudinile de execuție biomecanică.

Teoria modelului gestaltist evidențiază limitele perceptive a copilului de a contura și integra modelele mintale și logice. Acestă teorie scote în evidență și importanța imaginilor verbale, a gândirii, a imaginației care participă la înțelegerea elementelor de legătură din structura gestaltului.

Teoria neuropsihologică susține faptul că unele caracteristici ale structurilor psihie ce determină apariția dificultăților de învățare nu funcționează adecvat. Acestea pot să dispară un timp, să reapară episodic, sau să se manifeste în mod diferit în funcție de calitatea proceselor nervoase cerebrale din ariile învecinate. Tot această teorie susține faptul că în unele cazuri, creierul funcționează în mod normal făra a fi depistate anomalii neurosomatice ci doar unele dezechilibre funcționale inexplicabile și repetabile.

Teoria ecologică este o teorie mai noua ce caută să evidențieze importanța calității factorilor din mediu de învățare, pe calitatea relațiilor dintre toți cei implicați în procesul de învățare dar și pe respectarea cerințelor educaționale ale individului. (Alois Ghergut, 2013, p. 240-241).

Pentru a învăța și a crește sănătos, psihologul Erik Erikson, a elaborat teoria dezvoltării personale și sociale, conform căreia consideră că atitudinea copilului față de sine și față de lumea din jur este influențată de modul în care copilul este tratat de către adult, punând accent pe mediul social în dezvoltarea copilului. Astfel, concepția lui Erikson cu privire la ceea ce copilul trebuie să primească din partea familie se împarte în etape diferite.

Esența primului stadiu, adică de la naștere până la un an, este dezvoltarea încrederii în lumea înconjurătare. Copilul își dezvoltă încrederea în cei din jur în momentul în care interacționează cu cei din jur. Dacă îngrijirea acordată acordată copilului este caldă, organizată, atunci copilul va căpăta încredere, însă dacă îngrijirea va fi dezorganizată copilul i se va dezvolta teama și neîncrederea.

Între vârsta de 1 și 3 ani, principala caracteristică ce trebuie dezvoltată la copii este autonomia. În acest stadiu, punctul central este bazat pe relația copilului cu părintele. La această vârstă copilul dobândește noi abilități, fapt care poate duce la dezvoltarea încrederii în sine, respectiv la dobândirea autonomiei. Acest lucru este posibil doar în cazul în care copilului ii este permis să exploreze, să cerceteze lumea. Dacă aceste acțiuni le sunt restricționate, copilului își va dezvolta sentiment5e de neputință, de rușine.

Inițiativa, corespunde vârstei între 3 și 6 ani. La această vârstă copii îi imită foarte mult pe adulți, nu doar gesturile ci și atitudinile și rolurile. Tot la această vârstă, copilul începe să facă anumite alegeri, să selecteze (activități la care să participe, vestimentația, alimentație, prieteni). Dacă acest lucru va fi acceptat și încurajat de către părinți, copilul va reuși să devină responsabil, să aibă curaj să preia inițiative fără ai fi teamă, sau fără a se simții vinovat.

Perioadei de vârstă de la 6 la 12 ani îi corespunde sârguința. La această vârstă, copilul simte nevoia de a produce, de a construi lucruri, de a i se recunoaște și aprecia performanțele. Copilul la această vârstă este deja școlar, astfel încât crește influența colegilor și a profesorilor. Este foarte important ca atât profesorii cât și familoia să îi încurajeze, astfel încât copilul să își poată îmbunătății aptitudinile.cei ce vor fi în permanență criticați se vor simții inferiori, incapabili.

Un alt stadiu este cel al tinereții sau al adoleșcenței, perioadă în care copilul încearcă să îți construiască identitatea. Ei încep să se gândească la rolul și locul lor din societate și la viitorul lor. Copii ale căror nevoi nu au fost îndeplinite în acest stadiu sau în cele anterioare vor avea o stare de confuzie în ceea ce privește propria persoană și scopul lor în viitor.

CAPITOLUL 2. ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA ȘI INTEGRAREA COPILULUI CU CES

2.1. Nevoile umane

Conform Dicționarului Limbii Române Contemporane, famila este o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe copiii acestora prin relații strânse ne natură biologică, economică și spirituală. Putem spune ca familia reprezintă, deci, un grup de persoane, înrudite prin sânge, ce stabilesc o serie de drepturi și obligații pe care sunt de acord să le respecte, fiind reglementate de proceduri legale.

În cadrul familiei fiecare persoană își are statutul și rolul său social, familia devenind astfel prima societate naturală, care se bazează pe legătura indestructibilă dintre bărbat și femeie și care formează un întreg în momentul în care apar copiii. Familia e un loc ce necesită atenție, efort și muncă pentru a deveni armonioasă, plăcută, căci va contribui la menținerea și dezvoltarea fizică, morală și spirituală a societății, necesitând implicarea tuturor membrilor în egală măsură. Fiind grupul social primar din societatea noastră, familia este un spațiu unde are loc inițierea în viața socială a copilului.

”Omenirea nu poate fi concepută în afara familiei. Fie că vorbim despre primii oameni sau despre civilizația actuală, familia își face simțită prezența, nu doar ca celulă de bază a societății, ci și ca principalul resort, ce contribuie la menținerea și dezvoltarea acesteia. Familia descrie modul de viață al omului, nevoia permanentă de a împărtăși toate aspectele existenței de a se implica în ele și de a le marca decisiv. Omul nu se poate dezvolta plenar decât în cadrul familiei.(Pr. Dr. Edmond Nicolae Popa, Provocări la adresa familiei creștine de azi, Editura Episcopiei Giurgiului 2011, p. 11).

Familia este unicul grup social, care asigură cadrul afectiv în care fiecare membru își satisface nevoile emoționale, trăirile intime, în care ajunge să aibă anumite împliniri pe diferite planuri sau în diferite domenii și care, de asemenea, oferă sau ar trebui să ofere sentimentul de siguranță pentru membrii săi.

Familia sudată lăuntric prin dragoste și fericire este o școală vie a sănătății sufletești. ”Forțele interne care unesc familia sunt sentimentele puternice și atașamentul emoțional al soților, precum și al părinților și al copiilor, respectul reciproc, solidaritatea și alte atitudini care rezultă din satisfacerea reciprocă a nevoilor personale emoționale, nazuința spre intimitate, spre simțământul de încredereși siguranță, etc… Sudura internă face ca familia să fie grupul primar esențial, care se formează în mod natural în procesul satisfacerii spontane a nevoilor.Aceasta apare pe baza atașamentului emoțional, deci în primă fază a existenței sale unită prin cea mai puternică adeziune sentimentală”

Mulți oameni de știință au fost preocupați să surprindă fenomenul uman, structura psihică a ființei umane, în special motivațiile care stau la baza realizării acțiunilor umane. Ce este motivația? Este un ansamblu de factori externi, care odată ce sunt activați în condiții interne, declanșează și direcționează conduita umană.

Principala concluzie la care s-a ajuns este aceea că, în structura psihicului uman, apar pe parcursul întregii vieți unele forțe interne care acționează motivațional. Aceste forțe interne pot fi numite nevoi. Maslov consideră că, la baza motivației comportamentale umane, stau aceste nevoi. Această teorie pornește de la faptul că toți avem anumite nevoi și practic acestea motivează omul să facă ceea ce face, să se comporte așa cum se comportă. El susține că interesul propriu este forța motrică și, mai mult, că acest interes poate fi ierarhizat piramidal.

Psihologul american Abraham Maslov clasifică cele cinci tipuri de nevoi umane astfel:

Nevoi fiziologice;

Nevoia de siguranță și securitate;

Nevoia de dragoste și apartenență;

Nevoia de respect și stimă de sine;

Nevoia de autodezvoltare, realizare personală.

Nevoi fiziologice primare, și anume nevoia de hrană, de apă, de somn, căldură, sănătate, haine sunt considerate a fi nevoile fundamentale. În momentul în care aceste nevoi sunt deficitare, omul este impulsionat spre a acționa, deoarece aceste nevoi sunt necesare supraviețuirii. Satisfacerea acestor nevoi asigură bună funcționare biologică a organismului uman.

Nevoia de siguranță și securitate este considerată de Maslov ca fiind a doua nevoie ca importanță în viața ființei umane. Omul acționează în așa fel încât să simtă în permanență ca viața lui este în singuranță, să nu simtă vreun pericol fizic. Trebuie să recunoaștem că în momentul în care nevoile de siguranță nu sunt îndeajuns satisfăcute, sau avem unele frici, stresul și anxiaetatea își fac apariția.

Nevoia de apartenență și dragoste face referire la nevoia de a comunica cu ceilalți, de a avea relații cu cei din jur, de a înteracționa. Omul , ca ființă socială , este dependent de ceilalți oameni. Această dependență înseamnă de fapt ajutor, posibilitatea de a comunica , de a coopera. Acest lucru dă nastere la sentimentul de apartenență si solidaritate umană, precum și la sentimentul de securitate al individului. Lipsa îndeplinirii acestor nevoi pot influnența omul, el devenint un tip izolat, introvertit poate chiar depresiv.

Nevoia de respect și stimă de sine putem spune ca se împarte în două. O parte face referire la ceea ce persoanele din jurul nostru cred despre noi, o alta parte se referă la ceea ce credem noi. Fiecare dorește să fie apreciat pentru ceea ce face, pentru capacitățile lui, cunoștințele și calitățile lui, dorește ca meritele lui să fie recunoscute.

Nu de puține ori căutăm să protejăm anumite lucruri legate de respectul nostru de sine iar datorită acestui lucru recurgem la tot felul de mecanisme inconștiente ce motivează comportamentul nostru. (negări, justificări, inhibiții involuntare etc)

Nevoi de autodezvoltare, de relizare personală, se află în vârful piramidei. Pentru a ajunge aici omul trebuie să fie o persoană perseverentă, ambițioasă, puternică, etc. pentru că nu mulți reușesc să posede aceste calități care duc la atingerea satisfacției supreme. Aceste persoane au în permanență dorința de a cunoaște lucruri, de a înțelege, de a afla cât mai multe informații.

Maslow susține că nevoile corespunzătoare fiecărei trepte apar pe rând, în funcție de dezvoltarea psihică. Nevoile cele superioare nu pot fi satisfăcute dacă nu au fost satisfacute trebuințele inferioare ei.

În concluzie, familia are obligația de a împlini aceste nevoi pentru toți membrii săi în egală măsură cu precădere nevoile copilului.

Nevoile de bază a copilului sunt:

dragoste și securitate

nevoia de experiențe noi, de stimulare

nevoia copilului de a fi apreciat și de ai fi recunoscute capacitățile

nevoia de responsabilități

nevoile fiziologice

2.2. Apariția copilului cu Ces în familie

În toată lumea, ca și în România, angajarea și responsabilizarea familiei în educația copiilor este fundamentală. În ultimii 20 de ani percepția și mentalitatea oamenilor a evoluat foarte mult cu privire la persoanele cu dizabilități, însă, întâlnim și în ziua de azi concepții indezirabile cu privire la culpabilizarea sau responsabilitatea familiei față de copiii cu nevoi speciale.

Ce inseamnă de fapt copil cu dizabilități, cu nevoi speciale, cu o problemă fizică sau psihică? Este un copil diferit, un copil special, un copil care nu este în conformitate cu majoritatea, sau cu ceea ce este considerat de către societate a fi ,,normal”. Ceea ce trebuie să se înțeleagă este faptul că și acești copii, bineînțeles în funcție de gradul de dizabilități, ajutați fiind de familie, de societate își pot găsi și ei un loc important în societate. Într-adevăr acest lucru implică un efort din partea societății, în sensul că, aceste persoane trebuie înțelese, acceptate, încurajate, ajutate iar acest lucru implică de cele mai multe ori, timp, costuri, răbdare. Societatea trebuie să intervină acceptând copilul cu deficiență, fără a-l judeca. Frecvent, copilul cu deficiențe fizice, părinții și frații săi sunt victime ale prejudecăților, ostracizărilor și criticilor. Aceste reacții apar datorită ignoranței și fricii publice, iar pecialiștilor le revine rolul de a interveni în rezolvarea acestor contradicții .De multe ori, noi suntem cei ce creează dizabilitatea persoanelor care au diferite limitări. Tot ceea ce trebuie să facem noi ca societate este să gasim în aceste persoane, calități, abilități și să le valorificăm, pentru că fiecare dintre noi avem lucruri pe care nu le putem face, iar acest lucru nu ne etichetează ca fiind dizabili.

A avea un copil cu dizabilități este, cu siguranță, o provocare pe care viața o lansează fără drept de apel și căreia, indiferent de circumstanțele în care se întâmplă, trebuie să îi facem față. De aceea, a avea un copil cu dizabilități este una dintre cele mai compleșitoare experiențe pentru un părinte. Cu toate acestea, există, se pare, ceva care este mai presus de orice putere omenească, ceva care da forța de a trece printr-o astfel de experiență făcând față celor mai greu de imaginat situații.

Majoritatea familiilor reușesc, sub o formă sau alta, să găsească forța de a merge mai departe, de a accepta faptul ca au un copil cu dizabilitati si ca asta le schimba iremediabil viata. Chiar și în aceste cazuri lucrurile nu sunt însă atât de simple precum ar putea parea.

Pentru a porni pe drumul anevoios al recuperării unui copil cu handicap este necesară cunoașterea și înțelegerea realității din familia unui astfel de copil. Implicarea părintelui în terapiile recuperatorii sau educaționale este extrem de importantă. Fără a constitui o garanție a succesului terapiilor recuperatorii, participarea părintelui este o necesitate absolută și are un rol crucial.

Realitatea din familia copilului cu handicap este una extrem de dură și depășește uneori capacitățile de adaptare chiar și ale celor mai disponibili și implicați părinți. O dată cu apariția unui copil cu handicap, stilul de viață al familiei se schimbă total. Ritmul de viață devine altul. Părintele copilului cu handicap se confruntă cu mai multe sarcini în același timp. Pe de o parte, este propria sa dificultate de a accepta un copil care nu seamănă deloc cu copilul visat. Pe de altă parte, copilul cu handicap necesită în mod obiectiv o îngrijire specială și extrem de multă atenție și timp. Nu mai puțin adevărat este faptul că mulți dintre părinții copiilor cu handicap au sentimente de vinovăție puternice pentru faptul că au dat naștere unui astfel de copil. Copleșit de suferință și vinovăție, părintele se poate simți depășit de cerințele cărora trebuie să le facă față. Iar acest lucru se poate întâmpla chiar și cu acei părinți care sunt persoane echilibrate și pregătite psihologic pentru a fi părinți, tocmai pentru că situația în care se află este extrem de dură și de dificil de acceptat.

Răspunsurile și modurile de a face față acestor situații sunt diverse. Una dintre modalitățile posibile de reacție este aceea de a interna copilul într-o instituție specială. În acest mod, părintele evită culpa nonacceptării propriului copil, iar abandonul psihologic este deghizat sub intenția acordării copilului de îngrijire specializată. Iar situația este cu atât mai complicată cu cât unora dintre copiii cu handicap sever chiar le este utilă internarea într-o instituție. O altă modalitate de reacție este aceea de a păstra copilul, în ciuda suferinței pe care el o produce. Dacă handicapul este psihic sau mental, dificultățile de relaționare și de educare a unui astfel de copil adaugă frustrări suplimentare.

În familiile cu un copil cu handicap, unul dintre părinți poate fi nevoit să renunțe la serviciu. Mama este de regulă cea care își dedică întreaga viață îngrijirii copilului. Chiar atunci când își păstrează locul de muncă, mamele copiilor cu handicap au dreptul la un concediu maternal mai lung decât mamele copiilor obișnuiți. Multe mame renunță la toate celelalte roluri din viața lor, păstrându-l doar pe cel de mamă. În ciuda frustrărilor care decurg de aici, după ani de zile în care unica preocupare este aceea de a-și îngriji copilul, este aproape imposibil pentru mamă să conștientizeze faptul că, la un moment dat, copilul nu doar că este capabil să se descurce și singur, dar acest lucru îi este și necesar pentru a se putea dezvolta. Rolul de mamă pare să fie cel în care se simte valoroasă persoana care și-a sacrificat celelalte roluri. Însă acest lucru este departe de a asigura satisfacția sau fericirea mamei. Cu timpul, sfera de interese se îngustează extrem de mult, iar modalitățile de relaxare dispar. Dinamica de cuplu se modifică și ea. În multe familii apar conflicte între cei doi parteneri. Cu timpul echilibrul psihic chiar și al celor mai puternici părinți poate fi perturbat. Astfel, având cele mai bune intenții și cea mai reală putere de sacrificiu, părintele riscă să stopeze evoluția și așa problematică a propriului copil.

Reacția comunității, de cele mai multe ori nu face altceva decât să îngreuneze situația. Prietenii dispar unul câte unul pentru că, doi oameni care din cauza faptului că traversează o situație critică sunt mereu preocupați de un singur subiect nu pot fi o companie tocmai lejeră. Conștient sau nu, societatea tinde să blameze părinții copilului cu handicap, pentru o situația pentru care în mod real nu au nici cea mai mică vină. Astfel, sunt obligați să se confrunte și cu discriminarea și cu singurătatea.

Și, pe lângă toate acestea, din umbră apare, din timp în timp, teama cea mai mare: ce se va întâmpla cu copilul după dispariția lor.

Oricât de puternică ar fi o persoană, să fii părintele unui copil cu handicap este o încercare incredibil de dificilă. Este ceva de care, oamenii care au avut mai mult noroc fug, tocmai pentru că știu că li s-ar putea întâmpla și lor.

Mulți părinți clachează, în ciuda celor mai bune intenții. Iar în această situație, copilul este cel care va avea de suferit.

Pentru acei părinți care reușesc să facă față acestei încercări, experiență dură devină o șansă de evoluție. Copilul, în loc să fie o nenorocire, devine un prilej de bucurie. O mică minune iubită și acceptată așa cum este ea. Experiența de a avea un copil cu handicap poate căpăta un sens. Acești oameni, se schimbă. Încep să vadă ce este important în viața lor. Foarte mulți dintre ei își folosesc experiența pentru a-i ajuta pe alții. Lucrurile mărunte nu îi mai afectează și reușesc să vadă ce este cu adevărat important în viață. Iar copilul care are norocul de a avea astfel de părinți va putea face cele mai mari progrese de care este capabil. Și indiferent de cât de mari sau de mici vor fi aceste progrese, se va simți iubit și acceptat și va avea șansa la fericire.

Atitudinile părintilor nu sunt abstracții, ci realităti trăite si amintite de copil prin comportarea acestor personaje, mama si tata, care sunt esențiale pentru el. Aceste atitudini se diversifică și se colorează la infinit. Cei doi părinti pot avea aceeași atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare și o pot exprima în mod diferit sau asemănător.

Paternalitatea și maternitatea au luat o nouă înfătișare; diversele funcții legate de ele au ajuns să fie îndeplinite fie de un soț, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor practicându-se pe o scară destul de vastă.

Rolul mamei în dezvoltarea copilului

Mama este prima dragoste a copilului, absolută si totală; este prima relație a copilului cu altă persoană. Nu este deloc indiferent dacă această relație este crispată sau relaxată, dacă această primă dragoste decepționează sau produce satisfacție. Mama, este pentru copil o entitate care îi satisface nevoile și care găsește mereu o soluție la orice problemă.

Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influențează relațiile sociale și afective de mai târziu ale copilului. Atitudinea copilului față de alte persoane este determinată de relația cu această primă persoană care este mama. Semnificația pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii si perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depind de mamă; iubirile sale ulterioare se vor înfățișa ca un ecou al acestei prime iubiri.

Atunci când se naște un copil, mama se întreabă nelinistită:”Oare copilul meu este normal? Va crește mare? Va deveni un om? Oare nu va fi un om cu dizabilități?

Modul în care mama va primi răspunsul de la cadrele spitalicesti, va fi de natură să influenteze în mod pozitiv relația armonioasă dintre copil și mediul său, sau negativ și poate ireparabil prin combinatia nefericită de vină și teamă a mamelor copiilor cu dizabilități încă de la naștere.

Rolul tatălui în dezvoltarea copilului

Figura paternă, deși mai puțin implicată biologic, intervine cu o funcție ce nu apare deloc secundară în procesul de creștere sau în procesul de configurare a personalității copilului. Ea se fixează în constiința acestuia mai târziu decât figura maternă, însă contribuie esențial la crearea și întărirea sentimentului de siguranță și protecție în copil, echilibrează potențialul său psihic. Prezența tatălui și contactele cu copilul introduc noi variații ce au ca efect o modulație nouă în starea de contopire inițială a copilului cu mama.

Tatăl este acela care face pe copil să iasă din starea de nediferențiere cu mama, conducând primele lui trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de acel univers imediat format din sfera maternă. Tatăl dispune de puterea magică de a cumpăra, dăruitorul căruia i se cer bani. Rolul său de întretinător îi dă un prestigiu considerabil, iar tatăl este întotdeauna imens de bogat în ochii celui mic. În perioada actuală, rolul de întreținător, împărțit de ambii părinți antrenează o oarecare atenuare a prestigiului patern. În ciuda acestui fapt, copilul este impresionat de prestanța și forta tatălui, întotdeauna considerabilă în raport cu aceea de care dispune el.

Autoritatea mamei se manifestã mai direct si mai continuu în viata copilului; tatăl reprezintă autoritatea supremă. Tatăl își sporește valoarea prin absența lui, el este cel care ”se află în altă parte”, care muncește în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică? Copilul mic nu știe prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile si plecările, ocupațiile lui trezesc curiozitatea si dorința de imitație. Bucuria si mândria ating culmea când tatăl îl asociazã pe copil cu treburile lui, când ”lucreazã împreunã” sau când “îl poti ajuta pe tata”. Astfel, prelungește, extinde opera de inițiere începută de mamă.

Atât bărbatul cât și femeia sunt înzestrati pentru a-și educa copilul. Copii reușiți sunt cei ai cuplurilor unite, care-și păstrează autonomia. Familia este necesară copilului cu condiția ca ea să fie una sănătoasă, atât tata cât si mama, să dea exemplu unor ființe autonome si egale. Părinții să-și iubească copilul în mod normal, dorindu-i autonomie si sociabilitate. Părintii nu trebuie ei înșiși să fie închiși în cercul familial, ci trebuie să fie deschiși spre viață și lume.

Adesea familia aparținătoare persoanelor cu dizabilități trăiește un sentiment de vinovăție, sentimente ce pot fi rezultatul ideilor despre ereditatea si constituția genetică ce joacă dealtfel un rol fundamental în constituția fizică a oricărui copil. Dar din perspectiva ultimilor descoperiri suntem nevoiți să admitem că zestrea genetică este o problemă atât de complicată încât ne este imposibil să presupunem că responsabilitatea pentru ceea ce s-a moștenit sau s-a transmis copilului este numai de ordin individual (T.J. Weihs, 1998).

2.3 Tipurile de părinți și modelele parentale

Nu trebuie să uităm că și „copiii care au anumite dizabilități/handicapuri au trebuințe de bază în creștere și dezvoltare ca toți copiii. Identificăm: nevoia de afecțiune și securitate, de apreciere și întărire pozitivă, de încredere în sine, de responsabilitate și independență”. (E. Vrășmaș, 2007). Toate aceste nevoi de cele mai multe ori le sunt satisfăcute de părinți.

Copilul diferit se adaptează mai greu la relațiile interpersonale, de aceea părinții joacă un rol de mediator între copil și persoanele din exterior. Există parinți care au o atitudine corectă legată de acest aspect, dar și părinți care nu procedează corect iar dezvoltatrea și integrarea copilului este periclitată. Datorită reacțiilor lor, părinții pot fi încadrați în mai multe categorii.

În prima categorie și cea mai corectă, sunt încadrați părinții echilibrați. Principala caracteristică a lor este aceea de a fi realiști. Acești părinți sunt conștienți de problema copilului lor, cunosc limitele și capacitățile copilului dar tot odată au și cerințe și pretenții de la el. Impun reguli, îl implică în activități care îl ajută să se dezvolte din punt de vedere personal, îl ajută să își dezvolte autonomia. Din punct de vedere afectiv, este pe același loc cu fratii lui, însă de cele mai multe are el are nevoie de o atenție sporită și de o îngrijire suplimentară.

O a doua categorie este opus primei categorii și anume parinți indiferenți. Caracteristica principală a acestora fiind lipsa de afecțiune, respingerea copilului și suprasolicitarea lui. De cele mai multe ori acești părinții au așteptări exegerate din partea copilului, neținând cont de posibilitățile acestuia. De cele mai multe ori acest duce se soldează cu un eșec, cu reproșuri din partea părinților și cu o demoralizare a copilului. Acesti părinți nu își pot sacrifica viața personală sau profesională fapt ce duce o lipsă de afecțiune din partea lor. Ei asigură totuși copilului ingrijirea corespunzătoare însă fară a se implica emoțional.

Părinții exagerați, sunt acei părinți care consideră că acești copii au nevoie de o supra protecție, de o supra afecțiune fapt ce împiedică acest copil să își dezvolte unele deprinderi de viață. În acestă categorie se încadrează de cele mai multe ori mamele, care consideră că acest comportament al lor este cel corect și faptul că îi menajează pe copii de la unele activități este nomal, considerând ca sunt incapabili. Acest lucru însă pe termen lung duc la apariția complexelor de inferioritate , de neputință, copilul neputând să facă față cerințelor societății.

O altă categorie este cea a părinților autoritari, care este tot o formă de hiperprotecție, însă într-o formă dictatorială. Părinții impun reguli și cer să fie respectate neținând seama de dorințele, de capacitățile copilului de a le respecta. Părinții hotărasc în numele copilului, iau decizii în numele lui considerând că ceea ce cred ei este corect.

Ultima categorie este categoria părinților inconsecvenți, părinți care sunt nesiguri, incapabili să adopte o strategie după care să se mobilizeze în creșterea și educarea copilului. Ei sunt inconsecvenți în ceea ce privește metodele de crestere fapt care pe copil îl derutează.

Modelele parentale sunt niște ansambluri de cerințe și recomandări asociate rolului și statutului de părinte impus de societate la un moment dat ca exemplu ideal. Acestea urmăresc în primul rând relația cu copiii, strategiile folosite în educarea lor, dar și răspunderile sociale ce revin părinților cu privire la formarea și dezvoltarea personalității copiilor.

Relația dintre părinți dar și comportamentul lor ce îl au față de copii, vor acționa în mod direct asupra copilului. Astfel, părinții oferă un model parental, , dar și un model de conduită conjugală, pentru familia de procreare de mai târziu.

Atitudinea educativă pe care o adoptă părinții asupra copiilor lor poate fi văzută sub două aspecte importante:

– aspectul autorității, care poate varia între îngăduitor și sever;
– aspectul emoțional, care variază între cald și rece.

Datorită interelațiilor dintre aceste două aspecte ale atitudinii, pot rezulta diverse stiluri de comportament al părinților:

atitudine caldă și îngăduitoare;

atitudine rece și îngăduitoare;

atitudine caldă și severă;

atitudine rece și severă.

Părinții calzi, părinții reci

Părinții care se încadrează în această categorie sunt foarte iubitori, ei manifestând căldură și acceptare deosebită. Le place să-și știe copiii pe aproape, să-i îmbrățișeze, să-i asculte și să-i încurajeze. La extremă cealalta se afla părinții ostili. Ei sunt reci, respingători și distanți. Mesajele pe care le transmit acestia sunt: “Lasa-ma odata în pace!”, ”Nu ma mai deranja!”.

Părinții severi, părinții îngăduitori

Părinții severi iau multe decizii în locul copiilor, iar copiii trebuie sa fie ascultători tot timpul. Părinții îngăduitori sunt aceia care permit copiilor lor să ia decizii oricând acest lucru este posibil, chiar și atunci cand s-ar putea sa nu fie pregătiți pentru aceasta. Linia de mijloc între sever și îngăduitor este cea mai bună în prima perioadă a copilariei, când copilul învață care sunt limitele. Odată cu debutul adolescenței , ideal este să se adopte o poziție mai democratică.

Părinții “în amestec”

Dacă părintele este iubitor și sever, cu tendințe autoritare, atunci este posibil ca ei să aibă un copil care este supus și ascultator. El obține aprecieri deosebite legate de înfățișare, de politețe și disciplină.Dar datorita autoritatii instituite, copilul ar putea deveni dependent, nu prea prietenos și nici creativ.

Daca părintele este indulgent și iubitor, copilul poate deveni sociabil, independent, creativ, iar inițiativele lui vor fi adesea reusite, va fi motivat pentru a lua note bune la scola și pentru a gasi o slujba buna. E adevărat, unele reușite ale copilului ar putea fi și în sensul năzdrăvăniilor mai mult sau mai puțin riscante, dar comunicând frecvent cu acesta și dezbătând consecințele faptelor, va avea ocazia să învețe din faptele proprii.

Dacă copilul nu simte dragostea din partea părinților, dacă stilul adoptat este unul sever, dictatorial, ei vor deveni excesiv de ascultători, incapabili să ia decizii care ii privesc pe ei înșiși. Ei devin nesiguri pe ei, sunt foarte timizi,și adesea au probleme de sanătate mintală. Copiii ai caror părinți sunt ostili și autoritari au de multe ori nevoie de un ajutor profesionist, pentru a depăși rănile psihologice pe care le-au suferit crescând într-un cămin care a funcționant deficitar. La cealaltă extremă, dacă părinții sunt indiferenți și îngaduitori, copiii tind să fie neascultători și extrem de agresivi, ajungând uneori până la delincvență.

În creșterea și educarea copilului fie el cu sau fără dizabilități, rolul părinților rămâne aceleași:

Rolul protector – este indicat ca părintele să nu fie nici prea protectiv, nici prea neglijent)

Rol de îngrijire – părintele este cel care oferă copilului cele necesare dezvoltării lui

Rol educativ – părintele este prima persoana care ajută copilul să cunoască lumea, astfel încât comportamentul lui să permită împlinirea propriilor interese, dar și adaptarea la ceea ce este în jur: oameni, natură, situații de tot felul.

Rol social – în cadrul familiei, copilul ia contact cu primele relații, reguli, conflicte, recompense etc

Rolul emoțional – toți copii au nevoie de iubire, afecțiune, iar acestea le primesc în cadrul familiei

Rol de reprezentare – în situațiile în care copiii nu au capacitatea socială de a-și apăra propriile interese, părinții sunt îndreptățiți de lege să îi reprezinte pe cei mici.

Rol de autoritate – Autoritatea părintelui este câștigată odată cu respectul și nu poate fi impusă. INTARIREA PARTENERIATULUI PARINTI – PROFESIONISTI CURS DE FORMARE MODULUL IV

2.4. Iubirea necondiționată a familiei

Toți avem nevoie să primim din partea celor din jur afecțiune, aprobare, acceptare și admirație, copiii cu atât mai mult au nevoie de acestea, pentru a se dezvolta sănătos, pentru a-și forma o imagine de sine pozitivă și o stima de sine iubitoare față de el și față de cei din jur. Copilul trebuie să aibă în familia sa o vatră de dragoste și fericire. Într-o familie iubitoare și fericită omul ramâne în urma educației cu un organism sufletesc sănătos. Familia este matricea primordială a culturii omenești. ”Aici se trezesc și încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine și cum?), să creadă (în ce?) și să sacrifice (cui și ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un mic om, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaș mărunt.”

Atunci când părinții își retrag afecțiunea, aprobarea sau admirația față de copil în funcție de comportamentul lui, putem vorbi de iubire condiționată. Acest aspect se regăsește, din păcate, atât în familie, cât și în școli. Elevii cuminți sunt lăudați, apreciați, în timp ce elevii ”răi” sunt pedepsiți, etichetați drept obraznici și respinși. Când iubirea este condiționată, comportamentul copilului devine mai important decât persoana lui. Aceasta este și explicația faptului că un copil care este ”cuminte” acasă, pentru că părinții i-au spus în mod repetat că îl vor răsplăti dacă este așa, sau îl vor pedepsi dacă nu corespunde așteptărilor lor, în momentul în care se află în alt spațiu, în altă atmosferă, la școală, de exemplu, nu va mai fi ”cuminte” deoarece recompensele materiale nu sunt existente.

Iubirea necondiționată vine din inimă și i se adresează întotdeauna persoanei acceptate cu calitățile, defectele și ciudățeniile ei. Aceasta nu dispare și nu se retrage nici măcar într-un conflict, nici atunci când trebuie să rostească ”nu”, nici atunci când se spun lucruri care dor. Iubirea necondiționată își dorește ca celălalt să se împlinească, să crească, să se dezvolte, să se maturizeze. Iubirea necondiționată înseamnă acceptare deplină a celeilalte persoane, a deciziilor ei și a felului de a fi. Iubirea necondiționată nu se grăbește niciodată, poate exista și în absență și nu încearcă niciodată să obțină un rezultat favorabil de la celălalt. Iubirea necondiționată nu așteaptă niciodată nimic în schimb și nu se enervează.

Iubirea necondiționată plasează pe primul loc nevoile copilului. Dacă părintele își manifestă iubirea față de copil doar atunci când corespunde așteptărilor sale, nu se va simți iubit cu adevărat. Acest lucru îl va face să aibă un sentiment de nesiguranță, îi va afecta stima de sine și îl va impiedica să devină un om matur și responsabil. Viitorul tuturor copiilor ține de această temelie solidă: iubirea necondiționată!

”Copilul nu poate vorbi până ce nu aude cum vorbesc alții: în mod absolut similar, el nu va învăța să iubească – nici pe sine, nici pe alții- dacă nu va fi el însuși iubit.” . Comportamentul copilului este modalitatea prin care acesta explorează lumea, o percepe și învață despre ea. Emoțiile și gândurile sale rezultă și din interacțiunea cu lumea, de aceea, a-l judeca sau a-l pedepsi pentru ele este nedrept. Este important să i se explice copilului că valoarea sa, ca ființă umană, nu depinde de comportamentul sau emoțiile și gândurile sale și că are libertatea să simtă sau să gândeasca orice, dar nu și libertatea de a face orice.

Multi parinti aleg să își retragă afecțiunea față de copil pentru a-l învăța anumite “lecții”: să fie responsabil, să nu mintă, să fie generos etc. Din același motiv, comunicarea cu copilul se transformă din dialog în îndrumări, porunci, sfaturi, admonestari, etichetari etc. Alternativa acestora este dialogul, atunci când copilul se poartă iresponsabil și lauda pentru efortul depus, pentru comportament și nu lauda adresată persoanei. Când copilul este etichetat ca bun, inteligent sau cuminte în urma unor anumite comportamente, i se transmite că este apreciat doar când face anumite actiuni și că afecțiunea părintelui este condiționată de acestea. Dacă greșește, învață că nu mai este apreciat și iubit.

Părinții exercită o influență primordială asupra copiilor prin intermediul exemplului propriu, devenind astfel modelul lor în viața de zi cu zi. Copilul își venerează mama, iar cuvintele mamei lasă urme. Când este mic și dependent de ea, absoarbe ca un burete orice cuvânt, gest, mimică și micro-expresie a mamei. Toate se înregistrează în memoria emoțională a copilului și la ele se va raporta în cursul dezvoltării sale. Cu alte cuvinte, copiii învață ceea ce trăiesc.

”Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși;

Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia;

Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați;

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine;

Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață să fie generoși;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți;

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul;

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.”

Relația de atașament dintre părinte și copil reprezintă o premisă a sănătății emoționale a copilului. Prima ocazie de a forma elementele de inteligență emoțională apare în primii ani ai vieții copilului, deși această capacitate continuă să se formeze de-a lungul anilor de școală. ”Abilitățile emoționale pe care copiii le dobândesc ulterior în viață se bazează pe cele formate în primii ani.”

Rolul părinților este primordial în dezvoltare copilului, fie că vorbim de dezvoltare emoțională, socială, fizică etc. În cazul copiilor cu Ces, este evident și de înțeles faptul că părinții sunt neliniștiți cu privire la rezultatele școlare obținute de copilul lor. Este mult mai important însă ca accentul să fie pus atributele personale cum ar fi ambiția, optimismul, adaptabilitate creșterea stimei de sine, pentru că acestea îl vor ajuta pe copil să aibă reușite în viață. Părinții copiilor cu Ces trebuie să înțeleagă că problemele legate de procesarea informațiilo rpot afecta dezvoltare socială și emoțională a copilului. Dizabilitățile de învățare afectează viața copilului atăt în familie cât și în comunitate. ,,Un expert sugerează că aceste handicapuri ar trebui să se numească dizabilități legate de viață, pentru că efectele lor sunt deosebit de puternice”.

2.5 Consilierea familiilor copiilor cu CES

Conceptul de consiliere îsi are originea în literatura anglo-saxonă- counseling- si se referă în principal la o interventie individualizată si personalizată adresată subiectilor care se confruntă cu probleme personale/existentiale, educationale sau profesionale (A. Ghergut, 2005).

Consilierea, în întelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică, pedagogică si socială asupra activităților cu valențe etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la solutionarea optimă a propriilor probleme.

Există o serie de organisme care pot oferii ajutor și consultanță familiilor aflate în dificultate de acest gen. Apelul la o astfel de organizație trebuie să fie făcut ori de câte ori familia se află într-un impas, fară a se simții rușinați. Rolul acestor organizații este acela de a restabilii echilibrul în familie.

Consilirea presupune o relație de ajutor, asociindu-se cu actul de îndrumare, de ghidare. Între consilier și client se stabilește un raport de colaborare, alianță și incredere reciprocă. Prin consiliere, profesionistul construiește o relație de sprijin, în sensul motivării clientului de a acționa pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situația de criză și pentru restabilirea echilibrului psihosocial al vieții. Clientul nu este o persoană pasivă asupra căruia se exercită influențe, ci dimpotivă, el este cel care decide pentru sine în baza informațiilor, a conversațiilor, a demersurilor inițiate împreună cu consilierul. Prin consiliere profesionistul are posibilitatea să exploreze, să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă. Clientul are un rol activ și în același timp e autor al propriilor sale decizii. El trebuie să aibă o anumită capacitate de dișcernamânt, un anumit fond aperceptiv și să se situeze în limitele normalității ca să poată lua decizii în favoarea remedierii, ameliorării, schimbării pozitive a situației.

În cazul copilului cu CES, implicarea familiei în ameliorarea educației lor a condus la multe schimbări pozitive, acest lucru contribuind la adoptarea unor măsuri de ameliorare a calității școlarizării copiilor cu cerințe educaționale speciale. Familiile copiilor cu CES sunt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieții. Ca și în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesitățile lor de a fi sprijinite sau posibilitațile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse.

Familia va fi consiliată în a vedea copilul ca pe o promisiune, ca pe un potențial, o personalitate în devenire. Copilul și familia formează o unitate, copilul apartine mamei, tatălui, întregii familii si prin ei întregii omeniri atât cu perfecțiunile cât si cu imperfecțiunile lui. Atât copilul cât si familia acestuia au nevoie de suport pentru a învinge temerile, neputinta si disperarea.

Atitudinea părintilor este în măsură să influenteze si atitudinea copiilor normali din aceeasi familie vis a vis de fratele său, astfel părintii cu o atitudine sănătoasă vor avea în copiii lor un suport pretios. Dezvoltarea unor relatii armonioase de natură să respecte nevoile fiecărui membru al familiei, căutarea unui sens în toate aceste eforturi ale familiei vor constitui câstiguri pe termen lung ale tuturor membrilor.

Tactul si întelepciunea familiei, comportamentul matur al acesteia prin care copilul cu dizabilităti să nu se îndoiască niciodată de dragostea părintilor, climatul psihofamilial cald si optimist reprezintă factorii de bază ce conditioneaază dezvoltarea si structurarea personalitătii oricărui copil. În viata de familie un rol deosebit îl are crearea unui climat sau mediu familial optim, bazat pe înțelegere și dragoste. Căminul familial, casa în care trăim, este un spatiu cu totul aparte, deosebit de important pentru viața conjugală a soților, dar și pentru creșterea și educarea copiilor. Climatul, mediul familial are cel putin trei dimensiuni: factor de coagulare în plan afectiv, loc de ocrotire, de sigurantă și spațiu eterogen pentru învătarea primelor experiențe de socializare.

Sugestii pentru recuperarea, reintegrarea și incluziunea persoanelor cu dizabilităti:

• individualizarea și adaptarea consilierii si psihoterapiei respectând unicitatea ființei umane;

• responsabilizarea și implicarea comunitătii în procesul de incluziune socială;

• modificarea atitudinilor și percepției societății civile privind potențialul creator generator de valori sociale al persoanei cu dizabilități;

• oferirea de sanse egale la cultura si informații, la viața comunitară în general,

• mediatizarea cazurilor de recuperare, reabilitare și integrare psihosociofamilală.

Fiecare familie își are propiul potențial și nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător, însănatoșirea climatului familial, intervenția terapeutică și consilierea familiei reprezintă prioritățile intervenției în cazul unui copil cu deficiențe. Sensibilizarea părinților pentru obiectivele, țintele, abilitătile programelor este esențială în educarea și pregătirea acestora.

Ei ar trebui să aibă acces total la informațiile educaționale și la “diagnosticele” copilului. Pregătirea părinților este o activitate eficientă si constructivă. Intevenția consilierului familial trebuie să fie cât de promptă pentru că el este cel care îi poate ghida pe părinți cel mai bine.

Primul pas pe care trebuie să-l facă un consilier familial este să-i ajute pe părinți să conștientizeze că înainte de a-și îngrijii copiii trebuie să se îngrijească de ei înșisi. Când sunt relaxați , echilibrați psihic le este mult mai ușor să-și vadă copiii ca fiind oameni. Abilitățile lor de rezolvare a problemelor sunt mai ascuțite și sunt mai puțin tentați să considere comportamentul copiiilor lor ca pe un afront personal sau ca o reflectare a faptului că sunt parinți “buni”sau”răi”.

În următoarea etapă, consilierul familial trebuie să-i ajute pe părinți să conștientizeze că trebuie să relaționeze cu copiii lor în mod pozitiv, să-i aprecieze mai mult, să realizeze că ei sunt modele pentru copii lor si că aceștia prin ei, învață să trăiască în armonie cu lumea.

Urmatorul pas este înțelegerea importanței comunicării, începând cu toate metodele prin care comunicăm fără să spunem vreun cuvânt si cât de mult putem comunica fară a folosi cuvintele. Este nevoie de practică pentru a invața să comunici pozitiv si eficient. Ca si rolul de părinte ,aceasta nu este o abilitate înnascută, în schimb ea poate fi învățată.

Relația dintre copiii cu CES, părinții lor si consilier trebuie privită pozitiv, iar pentru acest lucru trebuie respectate cateva reguli. Părinții si copiii trebuie sa fie realiști în așteptări. Trebuie luate in considerare vârsta copilului, precum si alte circumstanțe. Copilul trebuie implicat în luarea deciziilor si trebuie alese situațiile la care poate sa participe. Trebuie oferit copilului o alegere din doua optiuni, pe care cei mari le accepta. Problemele trebuie discutate până se ajunge la o concluzieacceptabilă, chiar dacă nu se ia o hotărâre.

Un aspect important în cadrul consilierii familiilor cu copiii cu dizabilitățieste acela al punerii in legătură a mai multor familii aflate in aceiași situație, promovând o abordare pozitivă a creșterii și dișciplinării copiilor. Măsurile întreprinse trebuie să se adreseze in mod specific factorilor care contribuie la abuzare si neglijența.Trebuie relevat că nu exista un singur model de parinte si nu trebuie insistat pe o singură metoda de a fi parinte, numai prin unirea fortelor parintilor, cadrelor didactice si consilierilor familiali se poate ajunge la rezultate satisfăcătoare.

De obicei consilierea părinților copiilor cu Ces se face în mod diferențiat, în funție de nevoile, de problemele fiecarei familii. Însă, obiectivele consilierii sunt cam aceleași:

consilierea de grup si individuală a familiilor și a copiilor cu cerințe educaționale speciale;

ameliorarea relațiilor dintre părințisi copil,ca o condițieesențiala a dezvoltării sănatoase si armonioasă a copilului;

îmbunătățirea capacității familiei de a-și îngriji, crește si educa proprii copii, într-un mediu adecvat;

includerea elevilor cu cerințe educaționale speciale în activități extracurriculare în care să simtă că fac parte din comunitatea în care învață și locuiesc.

Ce se urmărește prin consiliere

dezvoltarea capacității de comunicare empatica părinte-copilul;

determinarea părinților să se implice activ la îmbunătățirea vieții copilului prin creșterea gradului de autonomie personală a acestuia pentru a determina schimbării pozitive în viața lui;

învățarea de noi strategii de comunicare eficientă între copil – părinte, parinte -specialist, copil-părinte-specialist

îmbunătățirea vieții copilului cu CESîn familie;

informareapărinților în funcție desituție,pentru a putea înlocui treptat comportamentele indezirabile cu cele adecvate

armonizarea relației dintre elevul cu CES, școală, familie

instruireapărinților pentru a deveni factori activi in procesul educațional și de reabilitare al propriului copil;

optimizarea modalității de raportare apărinților la problemele copilului lor

constientizarea faptul ca nu sunt singurii parinti care se confrunta cu astfel deprobleme si determinarea lor sa apeleze la ajutor de specialitate;

Consilierea poate fi de două feluri: individuală și de grup.

Consilierea de grup

Părinții acestor copii au nevoie de a se întâlni cu alti părinti care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de probleme de același fel sau asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinți le ofera acestora șansa de a-și comunica informații, de a da si de a primi un suport emoțional, de a lucra ca o echipă cu interese comune in favoarea copiilor. Inițiativa constituirii unor asemenea grupuri este bine să vină de la părinți. Modalitațile de organizare si activitățile pe care și le propune grupul de sprijin pot fi foarte diverse, în funcție de problematica și potențialul copiilor, ale școlii, ale contextului comunitar. Ceea ce este important si esențial în buna funcționare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.

Întâlnirea dă ocazia părinților să-si descopere și să prezinte competențele si dificultățile cu care se confruntă fiecare familie care are un copil cu CES, motivându-i să se implice activ in acțiunile grupului si a planului propus, stabilind astfel relații caracterizate prin empatie, congruență, acceptare necondiționată, respect si colaborare, astfel, să se poată stabili un climat de grup pozitiv.

Metodele si tehnicile utilizate în cadrul ședintelor de consiliere familială pot fi observația, interviul nondirectiv, interviul circular, ciorchinele, jocuri d esocializare si interrelaționare, Arborele cu probleme, feed-back-ul, ascultarea activă, comunicarea empatică, dezbaterea, interviu focalizat, explicația.

Consilierea individuală

Consilierea individuală atât a părintilor copiilor cu CES constă in aprofundarea problemelor cu care se confruntă fiecare la nivel individual prin terapia centrată pe persoană, aceste ședințe s-au dovedit a fi mai eficiente deoarece fiecare participant își prezintă propriile probleme cu o mai mare sinceritate decât în ședintele de grup, acest lucru face posibilă obtinerea unor date care ajută la o mai bună aprofundare a situației cu care se confruntă membrii familiei. Astfel au avut posibilitatea să prezinte nevoile pe care le au, neputințele cu care se confruntă, manifestă în același timp dorința de informare atât în ce privește drepturile lor dar și modalități prin care sa dobândească o autonomie personală cât mai mare posibilă, în funcție de gravitatea si forma de manifestare a bolii. O parte din părinți cooperează cu o mai mare deschidere, însă alții pot fimai greu de abordat, deoarece percepția socială a copiilor cu deficiențe nu este intotdeauna constanta și favorabilă. Din păcate prejudecățile, lipsa de informație si situațiile de non-colaborare între școală și familie sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, dar și de percepția diferită ale părintilor care este mai greu de abordat atunci cand e vorba de sanătatea copiilor lor, boala are un puternic impact afectiv asupra parintilor.

Metodele și tehnicile folosite in cadrul ședintelor individuale pot fi: interviu nondirectiv, discuția, interviu focalizat, ascultarea activa, comunicare empatică, întărirea comportamentului dezirabil, studiul de caz, conversatia, dezbaterea, explicația, interviul circular, prescripții comportamentale, chestionarul, scala de notare.

Consilierea oferă posibilitatea persoanei care a trecut printr-un eveniment traumatic să-și revină emoțional mai rapid, sa evite izolarea prelungită, să redevină o persoana activă social si relațional.

CAPITOLUL 3. INTEGRAREA COPIILOR CU AUTISM
ÎN ȘCOLILE DE MASĂ

3.1 Educația integrată

Copiii cu dizabilități au reprezentat, în România, „cea mai controversată categorie de copii ocrotită conform Legii 3/1970” (Zamfir, 1995: 140). În perioada comunistă, internarea acestor copii într-o instituție era considerată principala modalitate de protecție. Datorită acestei legi copiii eau împărțiți pe trei categorii, copiii „recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”. Cei „recuperabili” erau orientați spre școli pentru deficienți de auz, de văz sau motorii, iar cei cu deficiență mentală ușoară, spre școli-ajutătoare. După ce aceștia terminau școala gimnazială, erau orientați spre școli profesionale specialepentru a putea obține o diplomă de calificări profesionale. Copiii considerați „parțial-recuperabili” erau internați în cămine-școală și desfășurau educație școlară elementară. Copiii „nerecuperabili”,adică diagnosticați cu handicap mental sever sau deficiențe asociate, erau internați în cămine-spital, unde primeau doar îngrijire, personalul din aceste instituții având pregătire medicală.

Cercetările desfășurate la nivel internațional, au remarcat faptul că modelul social ce urmărește integrarea persoanelor cu dizabilități în comunitate este mai eficient pe termen lung decât modelul medical. Modelul medical punea accent pe procesul de reabilitare a persoanelor pentru ai ajuta să ajungă cât mai aproape de normalitate.

Sociologul american Erving Goffman, a desfășurat unele cercetări cu privire la persoanele internate în ,,instituțiile totale”, cercetare ce a contribuit la procesul de dezinstituționalizare ți de diversificare a serviciilor de sprijin pentru persoanele dezavantajate. Goffman devinea acest concept de instituție totală ca fiind „un hibrid social: în parte comunitate de rezidență, în parte organizație formală” și o considera va fiind incopampatibilă cu viața de familie. Aceste instituții își exercită controlul social asupra acelor persoane, tratându-i pe toți la fel, impunând aceleași reguli și ritualuri. Pe lângă acestea, instituțiile totale ajung chiar să creeze dependență deoarece persoanele respective nu sunt implicate în hotărârile ce îi privesc, lor nepermițându-le să ia inițiative. În aceste instituții intimitatea individului nu este respectată, în același loc în care mămâncă își petrec și timpul liber și învață sau muncesc. Nu de puține ori persoanele din aceste instituții erau umilite, înjosite, fiindu-le „încălcate granițele eului. Odată ce o persoană intră într-o instituție totală, ea ajunge să fie stigmatizată de ceilalți.

Alte cercetări ce urmăreau problematica educării copiilor cu CES au evidențiat faptul că educația specială reprezintă un abuz și o încălcare a drepturilor copiilor cu CES, nu răspunde rațional la dizabilitățile elevilor și este în contradicție cu valorile democrației (Skrtic, 2005).

Educația specială era la început prea puțin adaptabilă, flexibilă, pliabilă pe nevoile individuale ale persoanelor cu nevoi speciale. Aceștia erau considerați bolnavi iar nevoile lor erau satisfacute doar din punct de vedere medical. A întârziat mult specializarea pedagogică didactica, care trebuie sa fie prima, de aceea nici cerințele educative speciale nu au apărut decât în urma cerințelor speciale de ordin profilactic, corectiv, compensator. Mult timp, specialiștii în educația specială erau reprezentați de medici în diferite specialități, în special psihiatrii și psihologi, abia mai târziu au apărut educatori specializați în abordarea categorială a copiilor cu CES, denumiți defectologi fiind absolvenți de psihopedagogie specială.

Tocmai din aceste motive și multe altele în ultimele două decenii, au crescut eforturile pentru incluziunea copiilor cu dizabilități în școlile obișnuite. În încercarea de a-i primi pe toți elevii, se pune accentul pe schimbarea politicii școlare. Aceasta presupune eliminarea formelor de discriminare în ceea ce privește școlarizarea copiilor cu dizabilități, dobândirea unor valori ca: deschidere în fața diferențelor, a toleranței și respectul față de celălalt. Pentru adoptarea acestei politici de incluziune este nevoie să ai comunități pregătite, care să accepte diversitatea (Watson, 2009:278), să ai resurse umane care să lucreze cu copiii care au CES, să ai servicii adecvate nevoilor lor speciale, să poți coopera strâns cu părinții.

Educația integrată a apărut ca un răspuns al societății la obligația firească a acesteia de a asigura cadrul necesar și condițiile impuse de specificul educației persoanelor cu cerințe educative speciale.

În anul 1988, UNESCO, a lansat o teză care arată că reabilitarea în comunitate a persoanelor cu deficiențe este parte componentă a dezvoltării unei comunități și vizează implicarea prin eforturi combinate a persoanelor deficiente, a familiilor lor și a menbrilor comunității din care fac parte, împreună cu serviciile de sănătate, educație, profesionale ți sociale pornind de la unele principii moderne impuse de noile orientări în domeniul asistenței persoanelor cu cerințe speciale și cuprinse în Rezoluția ONU nr.48/96 din 1993:

Principiul drepturilor egale – reglementează accesul efectiv al persoanelor cu cerințe speciale la educație și alte servicii comunitare.

Principiul egalizării șanselor în domeniul educației – presupune ca școlarizarea copiilor cu cerințe educative specialoe să se facă, pe cât posibil, în cadrul sistemului general de învățământ, prin eliminarea oricărei practici discriminatorii

Principiul asigurării serviciilor de sprijin – are în vedereatât copii cu cerințe educative speciale cât și persoanele care lucrează cu aceștia, inclusiv serviciile de consultanșă/consiliere a acestora și presupune existenșa mai ultor categorii de resurse:

resurse umane – persoane cu cerințe educative speciale, părinții acestora, specialiști din comunitate: cadre didactice, psihopedagogi, logopezi, psihologi, asistenți sociali, profesori de sprijin etc

resurse instituționale – școli, centre de zi, centr de orientare, instruire, consiliere, cercetare, formare profesională etc

resurse materiale

resurse financiare

servicii guvernamentale – sănătate, învățământ, asistență socială.

Principiul intervenției timpurii – indică efeciența intervenției de reabilitare/reeducare și de integrare la vârste mici, crescând astefel șansele de integrae ulterioară în viața școlară a acelor copii care au acces la învățământul preșcolar alături de copii obișnuiți.

Principiul cooperării și parteneriatului – are în vedere experiența practică unde s-a observat că integrarea se poate realiza dacă există o colaborare între partenerii implicați.pentru realizarea succesului integrării,cooperarea dintre elev, profesori, părinți, organizații nonguvernamentale constitue un element determinant.

Conform dicționarului Limbii române, integrarea este procesul de includere, încorporare, armonizare, reuniune a mai multor părți într-un întreg. Făcând referire la integrarea persoanelor în plan social, cultural, economic, putem spune că integrarea este un proces de acceptare necondiționată a persoanelor în societate, societatea fiind considerată ca fiind cel mai integrator sistem. Integrarea privită din punct de vedere religios, social, cultural etc, permite ca individul să rămână el însuși diferit față de ceilalți semeni, fără a fi nevoit să se schimbe pentru a fi acceptat.

Învățământul integrat reprezintă modalitatea instituționalizată de școlarizare a copiilor cu cerințe educative speciale, în stucturi școlare cât mai apropiate de cele obișnuite, dacă nu este posibil în aceste școli. Integrarea învățământului pentru copii cu CES are mai multe dimensiuni:

una legislativă și administrativă, legată preponderent de politicile educaționale; școlarizarea acestor copii trebuie să fie o parte integrantă șio responsabilitate a sistemului național de învățământ;

una pedagogică, care relevă necesitatea apropierii condițiilor de predare-învățare, pentru copiii cu CES, de cele accesibile celorlalți copii – din punct de vedere al locului de școlarizare, al curriculum-ului; există o gamă foarte variată de forme și modalități de interare a învățământului pentru copii cu Ces;

una socială, care accentuează importanța relațiilor, a interavțiunii sociale dintre copii –cu efecte, de regulă pozitive pentru toți copiii.

Începând cu 1990, o dată cu lansarea formală a paradigmei educație pentru toți , a început să se acorde o atenție mult mai mare grupurilor de copii marginalizate, vulnerabile. Preocupările sistematice pentru integrarea școlară și socială a copiiilor cu dizabilități, inițiate atunci de Ministerul Sănătății, a fost posibil datorită sprijinului reprezentanței UNICEF în România (1991) dar și a compartimentului de educație specială din cadrul UNESCO.

Educația integrată se referă la faptul că toți copiii, indiferent de etnie, religie, sex, etc. trebuie să învețe împreună în medii cât mai aproape de contextul normal al vieții și nu în medii separate. Fiecare copil are dreptul la educație, are dreptul să fie integrat într-un program adecvat de educație; are dreptul să meargă la grădiniță/școală unde merg toți copiii din vecinătatea sa, iar aceste să răspundă nevoilor sale educative.

Educația pentru toți vizează tocmai posibilitatea de a primi și sprijini pe toți copiii prin deschiderea structurilor de educație. Noile prevederi ale școlii moderne propun ca tuturor elevilor să li se ofere șansa de a fi integrați în societate, să aibă șanse egale la educație. Integrarea si incluziunea persoanelor cu dizabilităti sunt conditii ale respectării drepturilor omului.

Principiile fundamentale, care au schimbat realitătile din domeniul calității vietii, educației și integrării persoanelor cu dizabilități în viața socială au ca fundament drepturile omului .

Primele două principii înscrise in Strategia Natională pentru protectia, integrarea si incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităti în perioada 2006- 2013, constituie platforma actiunilor viitoare:

1. Respectarea drepturilor si a demnitătii persoanelor cu dizabilităti, în baza Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, care proclamă că toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi, că sunt înzestrate cu ratiune si constiintă si trebuie să se comporte unele fată de altele în spiritul fraternitătii;

2. Prevenirea si combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se asigură folosirea sau exercitarea, în conditii de egalitate, a drepturilor omului si a libertătilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social si cultural sau în orice alte domenii ale vietii publice fără deosebire, excludere, restrictie sau preferintă pe bază de rasă, nationalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenenta la o categorie defavorizată.

Educația pentru toți a fost definită (Salamanca, 1994) ca acces la educație si calitatea acesteia pentru toti copiii. S-au identificat două obiective generale:

1. Toți copiii, indiferent de cât de diferiți sunt ei să poată participa la educație. Această participare implică accesul la educație și apoi integrarea în structurile care ușurează învățarea socială și individuală astfel încât elevul să se simtă parte activă a procesului. Copilul are posibilitatea de a se integra în școală și de a răspunde solicitărilor acesteia.

2. Educația să fie de calitate prin găsirea conținuturilor învățării și prin agenți educaționali de calitate, care să asigure succesul, să sprijine învățarea tuturor, să facă sistemul eficient și flexibil. Comunicarea, consilierea și orientarea elevilor cu cerințe educative speciale presupune sarcini dificile și delicate pentru dascăli. Ca să le rezolve competent, ei trebuie să fie informați, formați și dedicați. Educația trebuie să se adreseze tuturor copiilor, să fie deschisă, flexibilă și adaptată pentru toți.

Orice copil are o serie de particularități, caracteristici care se referă la modul, stilul, ritmul și specificul învățării sale. În același timp unii copii au particularități ce necesită un sprijin suplimentar, activități specifice pentru realizarea sarcinilor de învățare. Cerințe speciale poate avea orice om/copil în anumite perioade, pentru că cerințele speciale acoperă o realitate extrem de variată, complexă și dinamică – de la probleme simple, determinate de dezvoltarea tipică a individualității și persoanei, până la problemele unice, care nu se pot rezolva decât cu o intervenție specială și specifică.

Considerând școala ca principala instanță de socializare a copilului, integrarea școlară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestui proces. În plus, integrarea școlară a copiilor cu CES permite, sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice, perceperea și înțelegerea corectă de către elevii normali a problematicii și potențialului de relaționare și participare la viața comunitară a semenilor lor care, din motive independente de voința lor, au nevoie de o abordare diferențiată a procesului de instruire și educație din școală și de anumite facilități pentru accesul și participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunității.

Integrarea educativă și educația integrată poate avea doua accepțiuni: una cantitativă statistică și alta calitativă. Prima accepțiune face referire la gradul de cuprindere a indivizilor educabili în sfera efectivă a educației. În țara noastră, unde, fie din cauza unor deficiențe de organizare, fie din cauza financiară, nu se reușește includerea copiilor și tinerilor educabili în sistemele de învățământ. Astfel, rămân în afara educației mulți tineri care nu au fost cuprinși niciodată în evidența unei școli sau unii care au intrat inițial în sistemul oficial al educației, dar care din diverse motive au ieșit prematur din acesta. Printre aceștia se numără copii cu tulburări de comportament, cu deficiențe de învățare, împinși în educația specială și ulterior pierduți.

Cea de a doua accepțiune a integrării educative, se referă la modul în care sistemul educativ trebuie să satisfacă toate cerințele educative speciale a tinerilor deficienți și nedeficienți. Mai precis educabilii cu nevoi speciale să trăiască cu semenii lor normali, să învețe, să se dezvolte, să evolueze într-un sistem educativ unic nemaifiind etichetați.

În Romania, primele instituții destinate copiilor cu deficiențe au apărut în 1864 – Școala pentru copii surzi, Focșani; în 1900 – Școala pentru copii orbi, Cluj Napoca; 1918 – Școala pentru deficienți mental, Cluj Napoca. (Alois Gherguț, 2006, p.43)

3.2 Procesul de învățare – factor determinant in integrarea copilului cu CES în Școală

Dezvoltarea psihică și formarea personalității copilului se bazează pe procesul de învățare. Prin învățare, copilul capată noi deprinderi, priceperi, dobândește noi comportamentedar cel mai important, prin procesul de învățare copilul asimilează noi informații, cunoștințe și operații intelectuale.

În întrega activitate de învățare sunt implicate toate procesele psihice, între ele existâmd relații de interdependență, deci se poate spune că învățarea are un rol generativ, formativ și constructiv.

Învățarea, este un proces foarte complex, tocmai din acest motiv, mulți oameni de știintă au fost preocupați de acest subiect, elaborând astfel teorii desprea acest proces. Primele teorii despre învățare apărute au fost cele a lui I.P. Pavlov, E. Thorndike si Watson, care explicauprocesul de învățare potrivit teoriilor asociaționiste ale lui H. Spencer si H. Taine.

Pavlov a definit învățarea ca fiind o substituire de stimuli, realizată intern prin formarea temporară a unor legături între diferiți centri nervoși, și considera drept factori principali ai învățării întăririle aplicate subiectului, imitația și curiozitatea lui.

Thorndike a formulat “legea efectului": învățarea este o succesiune de încercări și erori, din care subiectul reține încercările soldate cu succese și respinge căile ce au dus la eșec. Deci, învățarea în concepția lui Thorndike este o substituire de reacții, având la baza formarea de conexiuni în creier, de unde si numele de “conexionism".

Watson era adeptul unei psihologii obiective, bazată pe observarea comportamentului. Conform teoriei lui Watson, învățarea era o succesiune de reflexe conditionate.

O alta teorie a invatarii se desprinde din teoria psihogenezei operatiilor intelectuale, datorata lui J. Piaget. Acesta a demonstrat pe baza observatiilor facute asupra intelectului copiilor de diferite varste, ca actiunile mintale, operatiile mentale se nasc prin interiorizarea actiunilorreale. “Epistemologia genetica" fondata de Piaget a influentat in mod pozitiv psihologia contemporana si studiile asupra invatamantului.

Tipurile de învățare a lui Gagne

Din punct de vedere psihologic, există mai multe moduri de a clasifica învățarea. Psihologul Robert M. Gagne, a elaborat o teorie, în urma studierii factorilor care contribuie în viața de zi cu zi la formarea procesului de învățare, în urma căreia au fost propuse opt tipuri de învățare. Acestea sunt dispuse într-o ordine ierarhică, neputându-se ajunge la nivelul superior fără a parcurge toate celelalte inferioare lui. Gagne spunea că ,,un elev este pregătit să învețe ceva nou în momentul în care stăpânește condițiile prealabile, cu alte cuvinte, în momentul în care și-a însușit, prin învățarea anterioară, capacitățile necesare pasului următor”.

Tipurile de învățare identificate de Gagne sunt:

Învățarea de semnale- individul este condiționat, prin repetarea unor semnale, de a avea reacțiile pe care noi dorim să le obținem. Deci, putem spune că învățarea de semnale este o învățare involuntară. Acest lucru mai este cunoscut sub denumirea de condiționare clasică și a fost introdus pentru prima dată de către Pavlov. Acest model a fost introdus în pedagogie de către J.B.Watson.Această învățare este folosită foarte des de către cadrele didactice pentru a-i face pe alevi să fie atenți (bate din palme, bate în catedră).

Învățarea stimul răspuns – în cadrul acestui tip de învățare, persoana este capabilă să acționeze în mod voluntar și conștient la stimuli. Acest tip de învățare este numit de către Kimble învățare instrumentală, de către Thorndike învățare prin încercare și eroare iar Skinner o numea învățare operantă. Skinner a introdus în această relație stimul – răspuns, mediatorul uman, care vine să regleze comportamentul uman prin întărirea pozitivă sau negativă a comportamentelor. Acest lucru este realizat prin repetarea situației stimul – răspuns. Întăririle pozitive (recompense) vor fi urmate întotdeauna de comportamente și rezultate pozite, întăririle negative (pedepse) vor fi urmate de un comportament negativ și rezultate slabe. În acest sens putem spune că învățarea se datorează asocierii a ceea ce urmează după apariția răspunsurilor/reacțiilor avute la stimuli.

Învățarea de tipul înlănțuirilor – la baza acestui tip de învățare stă legarea mai multor reacții de tip stimul – răspuns. Orice acțiune învățată, are la bază o serie de acte învățate anterior cu condiția respectării ordinei în care ele au fost învățate. În acest mod copii învăță anumite deprinderi (aruncarea și prinderii mingii, încheierea nasturilor etc) dar totodată în acest mod se face și învățarea automatismelor (mersul pe bicicletă, înotul etc.). Înlănțuirile descrise sunt nonverbale, însă indicațiile verbale pot facilita învățarea lor.

Învățarea de asociații verbale – și în cazul acestui tip de învățare , bazele sunt puse pe seriile de legături stimul-răspuns doar că de data aceasta sunt de natură verbală, relația imagine – cuvânt, unde cuvântul are mare putere discriminativă. Asociația verbală constă în învătarea de lanturi verbale. Înlăntuiri verbale considerate a fi cele mai simple sunt reprezentate de activitatea de denumire a unui obiect. În acest caz se constituie un lant cu cel putin două verigi: prima este o relatie care leagã aparitia obiectului de un rãspuns rezultat din observarea unor aspecte ale obiectelor, iar a doua este o conexiune care face ca individul sã se autostimuleze si sã denumeascã obiectul.

Învățarea prin discriminare – acest tip de învățare este impus de faptul că individul învață să dea răspunsuri diferite de identificare acelor caracteristici ale obiectelor care ajută la distingerea acestora. Activitatea de discriminare are un rol important în instruirea școlară.Învãtarea discriminãrii sprijinã modelele perceptive privind: obiectele, spatiul, evenimentele, imaginile si simbolurile. În acest cadru trebuie sã se opereze cu trãsãturi diferite ale obiectelor. Învãtarea literelor, a numerelor reprezintã o învãtare de discriminare multiplã pe mãsurã ce se avanseazã în învãtare, probabilitãtile de confuzie provocate de dificultãti în discriminare sporesc.

Învățarea noțiunilor – se referă la faptul că fiecare individ are capacitatea de a clasifica obiectele și a recunoaște proprietățile comune a acestora. Limbajul joacă un rol important în cadrul acestui tip de învățare. Întregul proces de instruire al elevului depinde de acest tip de învățare. Elevul trebuie să clasifice obiecte și evenimente, iar după ce noțiunile au fost însușite, el este pregătit pentru a asimilia un volum mai mare de cunoștințe.

Învățarea regulilor – învățarea unei reguli, presupune învățarea noțiunilor și stabilirea unor conexuni între ele. Regula este un lanț de concepte. Procesul învățării se bazează în mare parte pe învățarea de reguli.

Rezolvarea de probleme – rolul fundamental în acest caz îl joacă gândirea. Pentru rezolvarea problemelor este necesar aplicarea unor reguli învățate anterior. Însă, de multe ori acestea nu sunt suficiente, iar în acest caz trebuie generate noi reguli și idei pentru rezolvarea problemelor. Acest lucru duce la dezvoltarea unor noi capacități ale gândirii.

3.3 AUTISMUL – date generale

Autismul a devenit, în ziua de azi o realitate pentru societatea noastră. Simptomatologia extrem de diversificată, generează discuții aprinse, dar și mari preocupări în rândul specialiștilor, mobilizează părinții și instituțiile abilitate de la nivelul comunităților, provoacă dispute și controverse în înstituțiile școlare atunci când apare în discuție integrarea copiilor cu autism în mediile școlare obișnuite.

Copii cu autism prezintă în special în primii ani de viață, dificultăți de comunicare și relaționare cu cei din jur, asociate sau nu cu deficiențe de intelect, având relevanță în desfășurarea normală a activităților educative și de socializare.

În 1943, Leo Kanner lansează temenul de autism infantil iar A.S. Reber definește acest termen ca fiind un sindrom patologic apărut în copilărie, caraterizat printr-o stare de înstrăinare/retragere, o lipsă de răspuns social și/sau interes față de cei din jur, dificultăți de comunicare și limbaj, imposibilitatea de a dezvolta un atașament normalși existența unor căi bizarede a răspunde la stimulii din mediul înconjurător.

Cauzele care determină apariția acestor tulburări nu sunt clar precizate. Se presupune doar că poate exista fie o predispoziție ereditară, fie anumiți factori ce determină o serie de afecțiuni la nivelul creierului. Totodată se presupune și existența unui determinism de natură psihogenică, în special la copii lipsiți de confortul afectiv în primii ani de viață, ca reacție la comportamentul părinților față de nevoile lor.

În anul 1961, Creak prezintă noua puncte definitorii în diagnosticarea autismului

existența unor bariere accentuate și constante în relațiile emoționale cu cei din jur

aparenta lipsă de voință în structurarea propriei identități

preocuparea patologică față de anumite obiecte sau caracteristi ale acestora, dar fără preocupare față de funționalitatea lor

rezistență accentuată la schimbările mediului său de viață și preocupare exagerată pentru refecerea și conservarea caracteristicilor inițiale ale mediului respectiv

experiență perceptuală anormală

anxietate acută, excesivă și aparent ilogică

vorbirea poate fi pierdută sau neînsușită sau poate degenera până la un nivel specific copilului mic

evidențierea unor distorsiuni în modelele de mobilitate care i-au fost oferite

evidențierea unor insule de funcții intelectuale normale, aparent normale sau excepționale, pe un fundal de retardare mintală.

Gama dificultăților la copii cu autism cuprinde în special, trei categorii de probleme:

sociale – dificultăți de relaționare, de interacțiune, atât cu copii cât și cu adulții. Pe de o parte axistă acei copii care ,,trăiesc în lumea lor”, iar pe de altă parte, copii care răspund la relaționare socială dar nu o pot iniția. Un alt grup de copii cu autism sunt cei activi dar ciudați, care caută interacțiunea socială, dar intr-un mod naivi/sau inadecvat;

de comunicare – acoperă toate aspectele acesteia: intonații ciudate, ecolalie, inversarea pronumelor, înțeleregea ad-literam a vorbirii, dificultățile pot apărea în conversații, în înțelerea și utilizarea expresiilorfaciale, a posturii corpului;

de flexibilitate – dificultăți în realizarea vorbirii și conduitei flexibile, acestea se manifestă în comportamente repetitive, stereotipe; jocul nu poate fi creativ sau simbolic, jocul poate însemna învârtirea de obiecte sau fascinația pentru lumină ori unghiuri; înțelegerea ficțiunii este minimală, învățarea pe de rost se face ușor, dar se transferă greu în alte contexte.

Ceea ce trebuie să cunoască lumea despre autism este faptul că, acești copii nu suferă de o boală psihică, suferă de o tulburare seferă de dezvoltare de natură neurobiologică, tulburare care-i închide într-o o lume a lor, lume în care cu greu reușim noi cei din jur să pătrundem.

3.4. Școlarizarea copiilor cu autism

Școlarizarea copiilor cu autism este un subiect foarte important în cadrul dezbaterilor despre autism. În ceea ce privește școlarizarea lor, copiii cu sindrom Asperger sau autism înalt funcțional sunt separati de copiii cu autism jos funcțional. În momentul de față, școlarizarea acestor copii este necesara, cu adaptarea stilului educational potrivit particularitatilor acestor sindroame.

“In școlile normale, ei pot fi vazuți ca excentrici sau singuratici, dar atât timp cât cerințele lor educative rămân în pragul normalității și comportamentul lor nu atrage prea mult atenția, atunci ei vor fi tolerați”.

În cazul copiilor cu Ces, în cazul de față copii cu autism, mereu va apărea întrebarea ,,Integrăm copilul în școală normală sau școală specială?” Dr. Lovaas transforma această intrebare în “Copii mai avansati sau copii cu capacități mai reduse decât copilul în cauză?” acest lucru este considerat de către el ca fiind problema principală a integrării copilului cu autism într-un colectiv: “Încercați să includeți copilul într-o clasă în care sunt cât mai mulți copii normali sau o mixtură de copii, unii mai avansați altii nu”. Prin acest lucru, Lovaas sugerează să oferim copilului autist un cadru “normal”, normalitatea fiind privită din punct de vedere statistic, în care există o diversitate de interacțiuni, fiecare conflict dintre colegi fiind o șansa de a-l învăța pe copilul autist să facă față problemelor reale și să lege prietenii.

Hen Schulman și Hed (1990) afirmă că participarea copiiilor cu autism în aceeași clasă ca și copiii normativi îi influențează pe cei dintâi la trei niveluri principale:

1. Diminuarea comportamentelor care duc la eșec sau neadaptare;

2. Utilizarea crescută a limbajului;

3. Îmbunătățirea calității limbajului utilizat în scopul comunicării.

Necesitatea de a integra copiii cu autism în sistemul școlar regulat derivă din importanța instruirii pentru viața lor socială și integrarea lor în societate. Copiilor trebuie să li se ofere instrumente pentru dezvoltarea unor abilități sociale adecvate. Copiii cu autism sunt caracterizați prin abilități sociale inexistente sau defectuoase și au nevoie de integrare astfel încât să fie în măsură să imite comportamentul copiilor normativi. Fleishman (1999) susține că un copil cu autism, caracterizat prin dificultăți de comunicare și sociale, are cea mai mare nevoie de integrare în mediile normale.

Integrarea școlară trebuie să aibă punctul de plecare coeficientul de inteligență / vârsta mentală a copilului și nu varsta cronologica. Simptomele autiste nu se referă la ceea ce știe să faca copilul, ci coeficientul de inteligență/vârsta mentală sunt indicatoarele care reflectă acest lucru. Simptomele autiste se pot combina cu toate tipurile de coficient de inteligență. Vârsta mentală și severitatea simptomelor autiste sunt indicatori pe bază carora se pot face prognoze asupra integrării copilului în școală. Cu cât vârsta mentală este mai mare si simptomele autiste mai ușoare, cu atât șansa integrării este mai mare. Pentru cei cu vârsta mentala mică se pune mai degraba problema integrării în centre de reabilitare.

În cazul copiilor cu sindrom Asperger sau autism înalt funcțional școlarizarea este necesara și posibilă. Opțiunile: școala normală sau școala specială sunt analizate în funcție de fiecare copil, Importante sunt severitatea simptomelor autiste și vârsta mentală a copilului.

În mod necesar, curricula copiilor autiști trebuie să cuprindă dișcipline despre comunicare și învățarea expresiilor faciale ale emoțiilor. Sau, în paralel cu curricula obișnuită, copilul trebuie să participe la astfel de traininguri fie în centre, fie acasă. Stilul educațional trebuie adaptat la nevoile de bază ale sindromului autist, iar această adaptare se referă în primul rând la formularea clară a cerințelor, structurarea cerințelor și structurarea spațiului și timpului.

În general, primii pași în integrare se fac cu ajutorul unui profesor de sprijin sau a părintelui care asistă la ore. Acesta este liantul între educator/învățator/profesor, colegi și copil. El este un purtător de cuvânt al copilului, el poate aduce la cunoștință învățătorului opțiuni cu privire la îmbunătățirea relaționării cu copilul.

Medierea relației coleg-copil în pauze trebuie să aducă beneficii de învățare relațională ambilor copii. De asemenea, pentru colegi pot fi folosite orele de dirigenție. În aceste ore se poate explica autismul și deficiențele lui și cum pot avea o comunicare eficientș cu copilul autist. Unul dintre aceste beneficii pentru colegi este creșterea toleranței la diversitate.

Un prim pas ce ajută la integrarea copilului autist în integrarea școlară este lucrul în colectivitate. Acest lucru poate fi făcut și acasă nu doar în școli, cu ajutorul familiei, prietenilor. Nu se poate trece de la situația de învățare unu la unu direct la situația de învățare unu la grup. (Ghidul indrumator pentru integrarea scolara a copilului autist Timișoara 2004).

Privind integrarea copilului cu autism în învățământul de masă aceasta poate fi o integrare:

-totală – copilul frecventează zilnic grădinița sau școala

– parțială – copilul participă la activități doar o parte din timpul zilei, celelalte ore desfășurându-se în centre de zi specializate

– ocazională – este integrat ocazional în învățământul de masă.

Educația incluzivă este o provocare pentru schimbarea atitudinilor, a mentalităților, a politicilor și a practicilor de excludere și segregare.

În România, există puțini specialiști care pot diagnostica această tulburare, centrele de recuperare și educare a acestor copii sunt puține, terapiile ce sunt considerate a fi eficiente sunt foarte costisitoare, iar părinții primesc de la stat un ajutor infim. În aceste condiții, copiii români au toate șansele să rămână în lumea lor, în afara societății.

Singura șansă ca acești copii să ducă o viață normală le este oferită de părinți. În condițiile în care părinții nu sunt ajutați, sprijiniți atât financiar dar mai ales pe partea emoțională, afectivă, ei nu vor avea puterea necesară de a lupta pentru o viață mai buna pentru copiii lor. Tocmai din acest motiv propun o campanie de conștientizare a autismului, dar mai ales de susținere a părinților aflați în această situație.

3.5 Advocacy pentru copii cu autism

Advocacy este efortul organizat de a schimba legi, politici, programe guvernamentale, credințe. Ca o definiție generală, se poate spune că advocacy reprezintă procesul prin care un grup de omeni organizați doresc să influențeze factorii de putere pentru a lua o decizie legată de un subiect de interes public.

Principala idee este acea că oamenii devin conștienți de forța lor și preiau din puterea instituțiilor.

Procesul de advocacy se leagă de activitatea de influențare directă a factorilor de decizie.

Câteva definiții consacrate

„Advocacy constă în eforturile și acțiunile organizate care preiau probleme “invizibile”, neglijate, încercând să influențeze atitudinea publică și pe cea politică. Aceste eforturi pornesc de la realitatea lui “ceea ce este” încercând să construiască realitatea lui “ceea ce ar trebui să fie”. Advocacy are ca rezultat creșterea accesului oamenilor la luarea deciziilor care le influențează existența. Advocacy înseamnă ca oamenii să preia din puterea instituțiilor care le afectează viețile.”

( Advocacy for Social Justice, David Cohen / Rosa de la Vega / Gabrielle Watson, 2001)

„Advocacy este efortul organizat de a schimba legi, politici sau programe guvernamentale și/sau credințe, atitudini sau comportamente ale cetățenilor în efortul de a stabili justiția socială.”

(Advocacy and Networking Manual, St. Francis Xavier Univeristy)

„Advocacy este un proces politic, organizat, care implică eforturile coordonate ale oamenilor de a schimba politici, practici, idei sau valori care perpetuează inechitatea, intoleranța și excluziunea. Advocacy crește capacitatea oamenilor de a participa la luarea deciziilor și responsabilitatea instituțiilor.”

(A New Weave of Power, People and Politics, Vene, Klasen and Miller)

O campanie de advocacy ia naștere în urma unei probleme și are un scop. Problema de la care am pornit această campanie este lipsa unui sprijin pentru familiile copiilor cu autism iar cauza pentru care milităm e alocarea de fonduri din bugetul local pentru aceștia.

Procesul de advocacy oferă populației din cadrul unei comunități posibilitatea de a se cunoaște mai bine, de a acționa împreună și de ași dezvolta abilități de planificare strategică și organizațională, pentru a putea atrage resurse și pentru a facilita relaționarea cu diferite organizații. În mod noemal, activitatea de advocacy este desfãșuratã de cãtre organizații neguvernamentale a cãror misiune este acela de a reprezenta comunitãțile, asigurând resursele necesare pentru influențarea politicilor ce privesc comunitatea, iar membrii comunitãții înțeleg acest proces.

O activitate de advocacy de succes necesitã luarea în calcul a tuturor factorilor care conduc la reușita cauzei propuse și a experienței membrilor organizației în domeniul respectiv.

Trebuie prevãzut numãrul persoanelor care ar fi afectate de propunerea în cauzã, câte persoane ar avea de suferit și câte ar putea fi ajutate și, mai ales, trebuie identificați factorii de decizie care ar susține cauza propusã. Persoanele implicate în acest proces sunt numite activiști de advocacy.

Pentru a asigura succesul unei campanii de advocacy, activiștii de advocacy trebuie sã

îndeplineascã anumite cerințe:

– sã cunoascã legislația;

– sã cunoascã procedurile legale;

– sã cunoascã factorii de decizie cãrora li se adreseazã;

– sã se concentreze pe probleme și nu pe anumite persoane;

– sã fie deschiși colaborãrilor, realiști, pragmatici, bine pregãtiți și informați;

– sã ofere asistențã pe durata desfãșurãrii procesului de luare a deciziei și în timpul procesului

legislativ;

Este important de știut că prin campaniile de advocacy desfasurate in Romania au fost create centre de zi pentru copiii cu autism, s-a interzis vânătoarea în Delta Dunării și nu s-a exploatat 1 gram de aur la Roșia Montană. Ne propunem să vă arătăm astăzi ce înseamnă o campanie de advocacy. Pentru că fiecare dintre noi avem o cauză personală, motivată fie de o experiență proprie, de cunoașterea adevărului sau de dorința de a corecta o nedreptate socială

O societate civilă bine informată și participativă la luarea deciziei publice este pilonul principal pe care se construiește democrația. Evidențierea prin care o anume comunitate sau națiune a identificat și este pe drumul democrației și al economiei de piață este semnalată prin situațiile în care cetățenii încep să se implice în a-și exprima opinii în mod public și bine conturat, atunci când aceștia pot dentifica și propune soluții de rezolvare a unor probleme publice care îi afectează.