Instrumente DE Plată Electronică

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:

Lect.univ.dr.STUPARU LAVINIA ELENA

Absolvent:

MIHAJLOVIC ALEKSANDRA-SASKA

CRAIOVA

2016

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

INSTRUMENTE DE PLATĂ ELECTRONICĂ

Coordonator științific:

Lect.univ.dr. STUPARU LAVINIA ELENA

Absolvent:

MIHAJLOVIC ALEKSANDRA-SASKA

CRAIOVA

2016

INTRODUCERE

Generalizarea informatizării plăților și accesibilitatea serviciilor de plăți electronice pentru toate tipurile de utilizatori, este datorată dezvoltării tehnologice acceletate ce a determiat schimbarea stării de fapt, urmată de adaptarea corespunzătoare a normelor legale în acest domeniu.

Observăm la nivelul doctrinei juridice, tratarea neunitară a aspectelor legale ale plăților electronice, a discrepanțelor generate de prevederile normelor legale generale, raportat la existența unor definiții diferite pentru aceiași termeni utilizați în context juridic, tehnic și economic, precum și timiditatea manifestată de juriști față de apropierea de tehnica informatică și comunicațională.

Varietatea de metode pentru efectuarea de plăți, de care dispun agenții economici în economiile de piețe moderne, oferă posibilitatea alegerii instrumentului de plată adecvat necesităților lor având în vedere caracteristicile acestuia, costul operațiunii și viteza de execuție.

În sens larg, putem defini plățile economice ca plați care sunt procesate și primite în mod electronic.

De altfel, introducerea servicilor de plăți electronice a început cu muți ani în urmă și în prezent a atins un nivel înalt de maturitate în multe țări din Europa, debutând cu modul în care sunt procesate plățile intebancare sunt procesate și ulterior cu modul în care clienții au interacționat cu băncile lor.

Cel mai notabilă etapă de inovare a reprezentat-o produsul de bancă electronică – electronic banking, cum ar fi ATM-urile, plățile cu card și facilitățile de bancă la distanță.

Astfel, industria bancară a fost forța conducătoare în spatele acestor dezvoltări, care au avut ca scop principal realizarea de economii și câștigarea de eficență, iar în prezent, plățile electronice s-au îndreaptat spre o altă etapă, ce se grefează în jurul noilor oportunități de afaceri din comerțul electronic, apărute din utilizarea internetului și a rețelelor de comunicație fără fir.

Întregul proces de plată este automatizat, datorită tehnolgiei informației și telecomunicațiilor, prin furnizarea de mijloace electronice de plată și poartă denumirea de ”electronificarea plăților”. Tranzacția de plată implicând de regulă patru părți diferite: plătitorul – beneficirul și cele două instituții financiare responsabile pentru efectuarea transferului de fonduri.

CAPITOLUL I PLĂȚILE ELECTRONICE

1.Definirea noțiunii de instrumente electronice de plată

Instrumentele de plată electronică sunt acele instrumente materializate sub forma unui suport de informație standardizat, securizat și individualizat, care permite deținătorului să utilizeze disponibilitățile bănești dintr-un cont deschis pe numele său în vederea efectuării de plăți, transferuri de fonduri între conturi și retragerea de numerar de la bancomate.

Reglementarea juridică a emiterii și mișcării banilor pe cale electronică a fost impusă de dezvoltarea plăților electronice din anii ´80-´90, apariția banilor electronici, plățile prin carduri, comerțul electronic și trasferurile electronice de fonduri transfrontaliere.

Pe cale de consecință instrumentele de plată electronică sunt instrumente moderne ce permit efectuarea plăților prin evitarea numerarului cu ajutorul instituțiilor de credit. Instrumentele de plată electronică completează elementele specifice ce alcătuiesc conținutul și specificul comerțului electronic.

În practică

În România reglementare legală a instrumentelor electronice de plată se regăsește în Regulamentul BNR nr.6/2006 privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente.

2.Cadrul legislativ privind instrumentele electronice de plată

La nivelul uniunii europene, începând cu anul 1987 Parlamentul și Consiliul Europei au emis o serie de Directive și Recomandări în domeniu, iar în anul 2000 în România au apărut primele ordonanțe și legi referitoare direct și indirect la plățile electronice. Vom face în cele ce urmează o enumerare a principalelor reglementări internaționale, comunitare și românești în domeniu.

2.2.Legislație internațională

Electronic Fund Transfer Act (15 USC 1693) reprezintă cadrul de bază pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor participanților în sistemele de transfer electronic de fonduri;

Uniform Commercial Code, Art. 4A Funds Transfer, abordează o metodă specializată de plată – transferul de fonduri (definit în sect. 4A -104), care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor ordine de plată, fiind o metodă unică de plată ce este guvernată de reguli specifice care se referă la aspecte particulare ridicate de această metodă de plată.;

„Truth in Lending Act” (TILA), (15 USC 1601ss) reglementează creditul de consum și reguli specifice utilizării cardurilor de credit;

UNCITRAL (1992), model de lege privind viramentele internaționale care tratează operațiunile implicate de aceste transferuri, începând cu ordinul dat de emitentul inițial către o bancă, de a pune la dispoziția beneficiarului o sumă determinată de bani, obligațiile emitentului ordinului și ale băncii acceptoare, timpul plății de către banca acceptoare și obligațiile băncii față de emitent, atunci când transferul este întârziat sau intervin alte erori;

UNCITRAL Ghid asupra transferurilor electronice de fonduri, publicat în 1987, tratează aspectele legale ridicate de transferurile de fonduri prin mijloace electronice și propune abordări posibile pentru aceste aspecte;

UNCITRAL Model de lege privind comerțul electronic adoptat în 1996, facilitează utilizarea mijloacelor moderne de comunicație și arhivare de informație, cum ar fi schimbul electronic de date (electronic data interchange EDI) și mesageria electronică, cu sau fără suportul Internetului. Pe lângă normele generale, acest model conține și reguli referitoare la comerțul electronic în arii specifice, cum ar fi transportul de bunuri.

UNCITRAL Model de lege privind semnătura electronică adoptat in 2001, are drept scop conferirea unui plus de siguranță din punct de vedere juridic utilizării semnăturii electronice. Având în vedere dispozițiile Articolului 7 din UNCITRAL Model de lege privind comerțul electronic, el stabilește o prezumție potrivit căreia semnătura electronică care satisface anumite exigențe de fiabilitate- tehnică, este considerată ca echivalent al semnăturii manuscrise. De asemenea modelul de lege stabilește câteva reguli fundamentale de conduită ce pot servi ca referință pentru evaluarea obligațiilor și responsabilităților, ce revin diferitelor părți în procesul de utilizare a unei semnături electronice.

2.3.Legislația comunitară

În Uniunea Europeană cadrul legislativ pentru comerțul electronic consistă în mai multe directive ce au fost adoptate pentru a crește încrederea în comerțul electronic și a promova furnizarea on-line de servicii și produse.

Un prim demers l-a constituit Comunicarea din 1997 a Comisiei Europene „O inițiativă europeana în comerțul electronic”, prin care s-a stabilit obiectivul clar de a crea un cadru legal european coerent pentru comerțul electronic până în anul 2000. Importanța sa a fost subliniată ulterior de către Consiliul European de la Lisabona 2000, ce a subliniat că atât cetățenii, cât și companiile trebuie să aibă acces la o infrastructură la nivel mondial, cu cost redus și la o paletă largă de servicii.

Cele mai importante trei directive referitoare la plățile electronice sunt:

Directiva privind comerțul electronic, care are ca scop asigurarea „circulației libere a serviciilor societății informaționale între statele membre” și promovează circulația liberă a serviciilor on-line, prin intermediul supervizării acestora de către operatorii de servicii din statele membre, în care ele sunt realizate.

Directiva 2000/31/EC, care a fost adoptată după Consiliul de la Lisabona, și este în concordanță ca obiectivul acesteia – Uniunea Europeană să devină cea mai competitivă și dinamică economie. Directiva a înlăturat obstacolele din calea serviciilor on-line și a furnizat în același timp cadrul legal flexibil pentru comerțul electronic și funcționarea corectă a pieței interne, în comerțul electronic. Această directivă a fost unul din primele instrumente legale care a abordat o gamă largă de aspecte legale referitoare la mai multe aspecte ale dezvoltării comerțului electronic și care a furnizat un set coerent de reguli legale pentru comerțul electronic, aplicabil atât la comerțul electronic Bussiness to Bussiness și Business to Consumer.

Directiva privind moneda electronică – Directiva 2000/46/CE, ce reglementează funcționarea instituțiilor emitente de bani electronici și introduce un set minim de regali prudențiale;

Directiva privind semnătura electronică – Directiva 1999/93/CE asupra unui cadru comunitar pentru semnătura electronică, stabilește condițiile ce se aplică semnăturii electronice în statele membre.

Alte reglementări:

Directiva bancară – 2000/12/CE din 20 martie 2000 reglementează „un pașaport european” pentru instituțiile de credit, pentru ca acestea să poată oferi servicii și să-și creeze filiale în alte state membre, modificată ulterior de Directiva 2000/28/CE din 18 Septembrie 2000;

Directiva 2006/48/CE din 14 iunie 2006, privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de către instituțiile de credit, având ca obiectiv adaptarea la riscuri și de a promova gestiunea riscurilor în cadrul instituțiilor de credit; Directiva 2007/64/CE din 13 noiembrie 2007, privind serviciile de plată în piața internă, care amendează Directivele 97/7/CE, 2002/65/CE. 2005/60/CE și 2006/48/CE și abrogă Directiva 97/5/CE și statuează un set de reguli moderne și coerente, aplicabile tuturor serviciilor de plată în Uniunea Europeană;

Directiva 98/26/CE din 19 mai 1988, privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăți și de decontare a titlurilor de valoare;

Directiva 2002/47/CE din 6 iunie 2002, privind contractele de garanție financiară;

Directiva Consiliului 88/361/CEE din 24 iunie 1988 pentru implementarea Articolului 67 din Tratat care stabilește principiul liberalizării complete a mișcărilor de capitaluri între statele membre începând cu 1 iunie 1990;

Directiva 2000/35/CE din 29 iunie 2000, privind combaterea întârzierii efectuării plăților în cazul tranzacțiilor comerciale;

Regulamentul asupra plăților în Euro, efectuate între subiecte din state diferite (cross-border payments) 2560/2001/CB;

Regulamentul 1781/2006/CE din 15 noiembrie 2006 privind informațiile referitoare la plătitor care trebuie să însoțească transferurile de fonduri, având ca scop prevenirea, investigarea și detectarea spălării de bani și a finanțării terorismului;

Recomandarea referitoare la tranzacțiile prin instrumente electronice de plată 97/489/CE ce reglementează responsabilitățile dintre emitenții și deținătorii de carduri, precum și pe cele dintre utilizator, comerciant și furnizorul de servicii de plată;

Directiva Consiliului Europei 2001/115/CE care se referă la facturile electronice;

Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European și a Consiliului de la 12 iulie 2002 privind procesarea datelor personale și protecția dreptului privat, in sectorul comunicațiilor electronice;

Recomandarea 90/109/CEE a Comisiei din dala de 14 februarie 1990, cu privire la transparența condițiilor bancare referitoare la efectuarea de tranzacții financiare transfrontaliere;

Recomandarea 87/598/CEE a Comisiei din 8 decembrie privind un Cod de conduită european privind plățile electronice;

Recomandarea 88/590/CEL a Comisiei din 17 noiembrie privind sistemele de plăți și în particular relația dintre posesorul cârdului și emitentul cârdului.

2.4.Legislația română

În România facilitarea introducerii plăților electronice a fost realizată prin crearea unui cadru legislativ care cuprinde:

Ordonanța Guvernului nr.130/2000 privind contractele la distanță;

Legea nr.455/2001 privind semnăturii electronică;

Legea nr.451/2004 privind marca temporală (care reprezintă un sigiliu electronic cu indicarea timpului, aplicat peste un document);

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată (în, particular cardurile de debit și de credit);

Legea nr.677/2001 pentru proiecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Regulamentul nr.6 din 11.10.2006 al BNR privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plata electronica și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente;

Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic;

Ordinul nr.16/2003 al MCTI privind procedura de avizare a instrumentelor de plată cu acces ia distanță, de tipul aplicațiilor Internet Banking sau Home Banking;

Ordonanță de Urgență nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.39/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.38/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.59/1934 asupra cecului;

Normele B.N.R de aplicare a O.U.G nr. 39/2008 (Norma nr. 7/2008), respectiv O.U.G nr. 38/2008 (Norma nr.6/2008);

Ordonanța de urgență nr.113/2009 privind serviciile de plată.

3.Clasificarea instrumentelor electronice de plată

Instrumentele de plată după gradul de noutate se clasifică în instrumente de plată de bază, instrumente tradiționale de plată adaptate la comerțul electronic și servicii noi, legate de plata electronică.

Astfel, instrumentele de plată de bază reprezintă instrumentele de plată existente adaptate pentru a servi noile piețe, fără schimbări sau cu schimbări minore în logica instrumentelor.

Popularitatea lor și lunga utilizare asigură acceptarea rapidă și largă de către public. Aceste instrumente includ patru categorii: viramente (electronice) direct debits (electronice) – exclusiv cardurile, card de credit (electronic) și card de debit (electronic).

Al doilea grup cuprinde angajamentele mai noi, care în general încearcă să furnizeze beneficii adiționale sau se concentrează pe specifice din ciclul de plată sau pe nișe de piață: banii electronici și scheme de plată prefinanțate, portaluri de plăți și soluții integrate de plăți, servicii de colectare cumulative și plăți mobile.

Viramentele (electronice) se realizează prin intermediul ordinului dat de plătitor băncii sale, de a debita contul său bancar și de a credita contul bancar al beneficiarului, fiind în același timp un mod convenabil de efectuare a transferurilor de bani între conturi, cu condiția ca plătitorul să cunoască detaliile contului celui care încasează. La acest moment viramentele reprezintă unul din cele mai utilizate instrumente de plata în UE, cu o pondere aproximativă de 30% din totalul plăților care nu sunt efectuate în numerar.

Debitele directe (electronice) – exclusiv cardurile, sunt debite preautorizate asupra contul plătitorului, care sunt inițiate de către beneficiar, utilizate pentru plăți recurente sau pentru plăți în legătură cu tranzacții la distanță.

Card (electronic). Plățile prin carduri sunt instrumente de debitare ce au ca rezultat tranzacții de debit asupra contului de card al plătitorului. Cardul permite titularului să efectueze cumpărături sau/și retragă numerar ca și credit, de la compania care a emis cardul.

O altă clasificare structurează instrumentele de plată electronice în:

Carte de credit – cea mai utilizată metodă de plată pentru produsele și serviciile oferite pe Internet;

Cărți ATM/Cărți de debit;

Cărți de cumpărător – au același rol ca și cărțile de credit, firmele emițând astfel de cărți de cumpărător, pentru angajații lor, în vederea cumpărării de produse și servicii din anumite domenii de afaceri;

Cecuri electronice – acestea au aceleași caracteristici ca și cecurile pe suport hârtie, în plus necesitând completarea de către client a unui formular în cadrul magazinului electronic. Datele furnizate vor fi comunicate comerciantului unde vor fi transpuse pe un cec obișnuit;

Portofelul digital – acesta acționează ca un portofel autentic în timpul tranzacțiilor din comerțul electronic;

Debitarea electronică – este un sistem care permite utilizatorilor să-și încarce factura telefonică cu contravaloarea achiziției făcute pe Internet;

Numerarul digital – economiile acumulate în conturile curente sunt convertite în numerar digital și apoi transferate în „portofel”. Este necesar ca atât clientul cât și comerciantul să dețină un cont la banca emitentă.

O altă abordare privește mijloacele de plată din comerțul electronic, ce se încadrează în următoarele categorii:

Plata prin intermediul cardului de credit – metodă de plată cea mai răspândită în rețea. Riscul utilizării cardului de credit pe internet, este constituit din lipsa de siguranță a transmiterii, întrucât există riscul ca numărul cardului și PIN-ul transmise din partea cumpărătorului, bunul sau serviciul, să fi interceptate și abuziv utilizate. Astfel browserele de navigare pe internet furnizează mecanisme de securitate bazate pe criptografie, în scopul cifrării datelor la transmitere.

De altfel, au fost dezvoltate protocoale specifice, printre care SET (Security Electronic Transaction) promovat în 1996 de către Visa International, de către MasterCard și de alte societăți.

Plata prin intermediul conturilor virtuale – pentru a se evita transmiterea numărului de card de credit sau de informații analoge prin Internet se poate utiliza sistemul de plată prin intermediul conturilor virtuale.

Utilizând acest sistem, extremele cârdului de credit sunt transmise o singură dată, fie prin rețea, fie prin alte mijloace. Totuși acest sistem este un sistem închis, în sensul că și utilizatorul și furnizorul trebuie să fi aderat în prealabil la acordul contractual cu gestionarul contului virtual.

Plata prin intermediul cecurilor electronice – Acest sistem de plată utilizează așa-zisele cecuri electronice. Utilizatorul generează un cec electronic, pe care-l semnează digital și îl expediază furnizorului. La rândul său furnizorul îl girează cu semnătura sa digitală și-l expediază băncii sale pentru efectuarea plății.

Plata prin intermediul monedei electronic – moneda electronică este constituită dintr-un șir de biți căruia îi este atribuit o anumită valoare în bani.

Valoarea monetară poate fi memorată în două moduri diferite pe suport fizic: în smart card sau în memoria calculatorului.

Există multe tipuri de smart card-un, printre care cele ce pot fi utilizate numai pentru scopuri specifice (precum, de exemplu, plata taxei pe autostradă) și cele ce sunt susceptibile de o utilizare cu caracter general.

Totuși, se vorbește de monedă electronică doar atunci când se face referire la cârdurile de plată cu caracter general, în celelalte cazuri, dacă utilizarea este limitata la circuitul emitentului, este vorba de plata simplă anticipata a bunurilor și serviciilor oferite de către emitent.

Moneda electronică nu cere în mod necesar un suport material, precum smart card-ul, dar poate fi stocată în fișier, în memoria calculatorului sau pe orice alt suport adecvat. Spre deosebire de smart card-uri care sunt utilizate și în afara Internei-ului, moneda electronică este utilizabilă numai în rețea.

Microtranzacții – tranzacții cu valoare mai mică de cinci dolari, care sunt efectuate pentru furnizarea de informații prin rețea. Considerând valoarea redusă a fiecărei tranzaetii, care este inferioară sau comparabilă cu costurile mijloacelor de plată, nu este convenabilă utilizarea anumitor mecanisme de plată mai sus ilustrate, ca de exemplu, cele care se servesc de cârdul de credit. Instrumentul de plată cel mai eficient pare sa fie cel constituit din moneda electronică.

CAPITOLUL II PRINCIPALELE INSTRUMENTE ELECTRONICE DE PLATĂ

1.Cardul

Ordonanța de urgență nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial nr.1023 din 22 decembrie 2006, constituie temeiul de maximă generalitate a acestuia în dreptul intern.

Potrivit Regulamentului nr.6/2006 privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la tranzacțiile cu aceste instrumente, cardul este un instrument de plată electronică, un suport de informație standardizat, securizat, și individualizat, care permite deținătorului său să utiliezeze bănești proprii dintr-un cont deschis pe numele său la emitentul cardului și/sau să utilizeze o linie de credit, în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisă de emitent în favoarea deținătorului cardului, în vederea retragerii de numerar, plata bunurilor sau serviciilor și a efectuării transferurilor de fonduri între conturi.

Aflat în plină ascensiune în practica noastră bancară, cardul face parte din categoria instrumentelor de plată integrate reformei sistemului de plăți (Sistemului Electronic de Plăți – SEP).

Diferitele sisteme de drept conțin reglementări ample cu privire la cardul bancar. Se poate menționa Codul monetar și financiar francez, în care sunt stabilite condițiile (obiectul, valoarea prestației, calitatea debitorului – comerciant sau necomerciant etc.) în care plățile se pot face prin card sau numai prin cec. precum și sancțiunile pentru nerespectarea dispozițiilor legale.

în condițiile aderării la UE, a creșterii investițiilor în țară și în străinătate, se ridică problema transferurilor tnmsfrontaliere de fonduri – în și din țara respectivă, din și către alte state. Ca regulă generală, este recunoscută libert ut eu în domeniul transferurilor internaționale de fonduri, cât și a operațiunilor care stau la baza acestora (operațiuni generatoare – investițiile străine, ca exemplu). Ținând de un resort statal, al politicii monetare, valutare, de credit și de plăți, transferurile rămân sub supravegherea statală, cel puțin în România.

În regulamentul menționat, cardul este definit ca „un instrument de plată electronică, respectiv un suport de informație standardizat, securizat și individualizat, care penii iu- deținătorului său să utilizeze disponibilitățile bănești proprii dinu-un cont deschis pe numele său la emitentul cârdului, ori să utilizeze v linie de credit în limita unui plafon stabilit în prealabil, deschisa de emitent în favoarea deținătorului cârdului, în vederea desfășurării, cumulativ sau nu, a următoarelor operațiuni:

Retragerea de numerar, respectiv încărcarea și descărcarea unităților valorice în cazul unui instrument de plută de tip monedă electronică, de 1a terminale precum și distribuitoarele de numerar și ATM, de la ghișeele emitentului/băncii accopiamc sau de la sediul unei instituții, obligată prin contract sf: accepte instrumentul de plată electronică;

Plata bunurilor sau a serviciilor achiziționate de la comercianții acceptanți și plata obligațiilor către autoritățile administrației publice reprezentând impozite, taxe, amenzi, penalități etc., prin intermediul imprinterclor. tern ii na lef or POS sau prin alte medii electronice;

Transferurile de fonduri între conturi, altele decât cele ordonate și executate de instituțiile financiare, efectuate prin intermediul instrumentului de plata electronică” (art.2 pct.3).

Având în vedere definiția card-ului constatăm că acesta are la bază raportul juridic bancă – aderent, raportul juridic bancă – afiliat (comerciant sau furnzor), raportul juridic titular card – comerciant. În ceea ce privește primele două contracte, modul de formare al acestora respectă mecanismul clasic, obișnuit, al oricărui contract, exprimarea consimțământului având la bază verificările efectuate de către banca, cu privire la aderent și la comerciantul afiliat (acceptant), putând să refuze, discreționar, încheierea contractului.

Astfel, banca este angajată în mod valabil numai prin semnătura a cel puțin doi conducători sau a cel puțin două persoane desemnate de aceștia cu respectarea Legii bancare.

1.1.Tipuri de carduri

Regulamentul nr.6/2006 reglementează următoarele categorii de carduri: cardul de numerar, cardurile de plată – de debit cărțile de credit, cărțile de În general, denumirea acestora pornește de la funcția pe care o îndeplinesc. Se consideră că acest mijloc de piață po;ae avea trei funcții: de retragere de fonduri, de plată și de credit, pc aeesi temei deosebindu-se de instrumentele de credit (cambia, bileial la ordin), care nu pot îndeplini prima funcție și care rămân în esența lor, titluri de credit (în timp ce cârdul nu poate primi această calificare, chiar dacă articulează și o funcție de credit).

Se pot menționa:

Cârdurile de numerar. Funcția aceasta poate 11 îndeplinită de oricare dintre tipurile de cârduri. Sunt cele mai simple cârduri, ele permițând, în exclusivitate (unifuncționale) numai retragere de fonduri, fară posibilitatea altor operațiuni la A l Vi sau la distribuitoarele de numerar pentru retragere de numerar. Retragerea este posibilă și de la o altă instituție bancară decât ac, , a cave ține contul clientului, în baza convenției acestora, aeensta av^.ict calitatea de mandatar aî emitentului cârdului bancar.

Retragerea necesită formarea codului secret și iiu poate depăși un anumit plafon zilnic, stabilit cu banca.

Acestea permit și consultarea soldului, a ultimelor operațiuni etc.;

Cardul de plată – de debit, este cârdul prin intermediul căruia utilizatorul dispune doar de disponibilitățile bănești proprii existente înlr-un cont deschis la emitent. Pe lângă retragerea de fonduri, cardul de debit se poate folosi și pentru transferul imerbancar de fonduri, prin declanșarea unui virament de la deținătorul cardului la un creditor al său, de regulă comerciant (acceptant sau afiliat), folosindu-se mijloace diferite: facturile clasice, codul secret.

Prin anumite carduri se pot face plăți internaționale (ex. American Expres, Visa),

Cărțile de credit sunt instrumente care conferă deținătorului un credit, într-una din formele:

– prin amânarea plății, astfel debitarea contului clientului având loc la câteva zile de la data la care banca l-a plătit pe furnizor, de regulă la sfârșitul lunii; debitarea poate avea loc chiar la câteva săptămâni sau chiar luni, dacă așa s-a convenit cu banca;

– garanție de plat este o formă de cauțiune bancară, prin care banca garantează până ia un anumit plafon, precum și în caz de insolvabilitate a debitorului, plata cuvenită furnizorului afiliat. Folosirea necesită îndeplinirea unor obligații, în special consultarea fișierului cu privire la opozițiile la plată;

– linie de credit, ce permite achiziționarea de bunuri, servicii, retragerea de numerar și care operează după sistemul revolving. titularul cardului având obligația de a face să intre în coniul afectat sumele stabilite, de regulă, în cazul persoanelor fizice, din salarii, remiterile reîntregind fondul pus la dispoziție, care poate servi astfel, indefinit, altor plăți sau retrageri de fonduri.;

– cărțile de societate (de companie), emise pe numele unei societăți și puse la dispoziția persoanelor fizice, conducătorilor sau angajaților acesteia, pentru activitățile lor (cheltuieli) profesionale. Răspunderea utilizatorului și a titularului cărții (societatea) pentru utilizarea iregulată a cârdului este solidară. Ea nu acoperă însă utilizarea ulterioară notificării către bancă a încetării calității de salariat.

card virtual Cârdul nu există efectiv, ca obiect, proprietarului înmânândui-se, pe un suport fizic (nu card), doar informațiile care caracterizează contul, pentru a servi comerțului pe Internet.

Regulamentul nr.6/2006 reglementează următoarele categorii de carduri: cardul de debit, cardul de debit cu facilitate de overdraft, cardul de credit, cardul de numerar, cardul de garantare a cecurilor, cardul specific unei companii sau cardul de comerciant, cardul hibrid (dual card), cardul co-branded, chip-cardul sau smart-cardul.

1.2.Forma cardului

Din punct de vedere fizic, în virtutea normelor ISO 7810 și ISO 7813, cârdul se prezintă sub o formă standardizată, un dreptunghi din plastic cu aceleași dimensiuni, indiferent de emitent.

Cardul conține elemente de securizare care să protejeze corpul material al acestuia, trăsături de personalizare încorporate pe suprafața sa și, după caz, alte componente inserate în corpul material al acestuia, inclusiv banda magnetică și/sau microprocesorul. Cârdul trebuie să conțină pe avers și pe verso elementele la care se face referire expresă prin reglementarea de bază

1.3.Regimul juridic al plății prin card bancar

Cardul bancar reprezintă un instrument juridic de plată bancară. Folosirea sa este integrată relației triunghiulare bancă-utilizator-furnizorul afiliat, ce pune în față trei persoane, părți în trei raporturi juridice diferite și face paite din măsurile de modernizare a sistemului de plăți – SEP.

Plata prin card interesează în primul rând relația furnizor-client, dar vizează în egală măsură relația bancă-client (utilizator) și relația bancă-afiliat (furnizor).

Plata poate fi făcută numai de client deoarece cârdul este personalizat, neputând fi transmis, nici împrumutat altei persoane. Realizarea transferului de fonduri necesită o dublă operație: o inscripționare în debitul unui cont și una în creditul altui cont. Realizarea operațiunii de plată pune față în față cele trei persoane: titularul cârdului, comerciantul și banca.

Obligația de plată se va stinge numai în momentul în care are ioc creditarea contului furnizorului prin inscripționarea definitivă a sumelor în acest cont. Absența sumelor în cont face ca în lipsa angajamentului băncii de suplinire a acestora, printr-o obligație de garanție, furnizorul să își poată recupera sumele datorate în condițiile dreptului comun, pe baza raportului juridic subdiacent dintre cei doi. Dacă suplinirea sumelor este făcută cu titlu de avans și nu în temeiul obligației de garanție asumate, banca va putea să opereze în contul creditorului, o operațiune inversă de debitare a contului creditorului cu suma în cauză, pentru cazul în care utilizatorul nu aduce în cont suma datorată băncii, operațiunea având la bază o clauză stabilită în acest sens. Sub acest aspect, cârdul nu reprezintă decât o tehnică de plată bancară

2.Raporturile juridice stabilite pentru perfectarea cardului

2.1.Contractul utilizator – emitent

Între bancă, în caliatate de emitent al cardului și clientului acesteia – deținătorul sau utilizatorul cărții de credit, se naște contractul utilizator – emitent, contract cu un conținut stabilit de bancă și pe care clientul trebuie să îl accepte. În același timp absența reglementărilor de drept substanțial conferă o deplină libertate în formarea acestuia, singurele îngrădiri decurgând din normele băncii centrale, dar care accentuează formularistica, garanțiile pe care trebuie să le ofere deținătorul cardului etc.

Contractul utilizator – emitent fiind un contract de adeziune, formalizat, cel mai adesea standardizat, trebuie încheiat în scris, în două exemplare, datorită caracterului sinalagmatic, având la bază toate verificările impuse de reglementările băncii centrale.

Încheierea contractului presupune verificarea amănunțită a clientului, calitățile sale fiind determinante pentru acceptarea sa de către bancă, datorită caracterui intuitu personae, cardul este incesibil.

Astfel există posibilitatea ca banca să refuze cererea pentru eliberarea cardului chiar dacă solicitantul are deja un cont deschis la bancă și este un client constant sau fidel al acesteia.

Potrivit articolului 7 alin.3 din Regulamentului BNR, ”contractul se consideră încheiat în momentul în care solicitantul instrumentului de plată electronică – deținătorul – primește instrumentul de plată electronică și un exemplar al contractului semnat de ambele părți, iar în cazul instrumentelor de plată cu acces la distanță, altele decât cârdurile, în momentul în care utilizatorul autorizat primește numele de utilizator și codul personal de identificare/parola și/sau orice altă dovadă similară a identității”.

2.2.Obligațiile și drepturile băncii

Din cuprinsul art.17 din Regulamentul nr.6/2006, reținem următoarele obligații în sarcina băncii:

a.) Obligația de a executa întocmai și la termenele stabilite prin contract operațiunile ordonate de utilizator, practic, de a achita sumele (cuantumul cheltuielilor) plătite prin intermediul cardului deținut.

Dacă banca și-a asumat și obligația de a garanta executarea plății prin card până la o anumită sumă, ea rămâne datoare să o facă indiferent de starea de solvabilitate a utilizatorului, fiind vorba și de o funcție de garantare a plății prin card, beneficiar fiind o terță persoană față de contract. Pe de altă parte, această funcție nu se confundă cu dreptul acordat clientului de a efectua plăți prin card pe descoperire de cont (overdraft), acestea fiind situații distincte.

Banca acționează ca un mandatar în situația în care nu și-a asumat o astfel de obligație cât și în situația depășirii plafoanelor garantate, fiind însărcinată cu efectuarea plăților în contul clientului.

Banca în executarea acestei obligații, trebuie să păstreze un extras al operațiunilor pentru o perioadă suficient de lungă potrivit Recomandări Comisiei UE din 30 iulie 1997, ce stabilește un termen „suficient de lung”;

b.) Obligația de a păstra la dispoziția utilizatorului suma de bani în executarea creditului;

c.) Obligația de confidențialitate, banca neputând divulga fară consimțământul clientului, codul personal de identificare al deținătorului (PIN) numele de utilizator, codul de identificare sau parola unei alte persoane decât deținătorul, după cum nu poate divulga nici operațiunile derulate prin contul pus la dispoziția clientului pentru utilizarea acestui instrument de plată;

d.) Obligația de a comunica periodic, din oficiu sau la cerere, informații cu privire la tranzacțiile (operațiunile) efectuate prin intermediul instrumentului de plată electronică sau informații privind situația contului aferent, inclusiv extrasele de cont, în condițiile convenite prin contract. Banca răspunde pentru crearea, organizarea și păstrarea evidențelor pe suport hârtie sau în formă dematerializată referitoare la operațiunile efectuate prin instrumentul de plată electronică.

Drepturile băncii sunt:

Dreptul băncii la plata taxelor și a comisioanelor stabilite cu clientul;

Dreptul de control asupra utilizării cârdului, asupra existenței proviziunii în contul deținătorului. Observăm că banca – emitentul acționează pentru prevenirea și limitarea riscurilor ce pot fi generate de plata prin cardul bancar (ex. lipsa proviziunii sau folosirea frauduloasă a cârdului);

Dreptul emitentului de a retrage cartea de credit chiar fară voința clientului și implicit, dreptul la restituirea cardului;

2.3.Obligațiile și drepturile utilizatorului

a. ) Obligația de a utiliza cârdul numai în condițiile convenite cu banca și numai pentru situațiile care se circumscrie funcțiilor acestuia.

Cardul semnat de aderent trebuie să fie utilizat numai personal, neputând fi transmis sau împrumutat altei persoane. Proprietarul cardului este banca, clientul având numai dreptul de utilizare a acestuia;

b.) Obligația de a plăti emitentului taxele și comisioanele convenite cu banca; În practică suma aferentă taxelor și comisioanelor de administrare este prelevată automat de emitent din contul utilizatorului, în baza consimțământului prealabil dat;

c.) Obligația de a rambursa emitentului sumele avansate de acesta afiliatului, de regulă prin prelevarea automată a sumelor din contul său bancar;

d.) Obligația de a ține secrete codul personal de identificare, în cazul cardului, numele de utilizator, codul de identificare sau parola;

e.) Obligația utilizatorului de a menține un provizion suficient în contul deschis pentru a putea face față plăților prin card;

f.) Obligația de restituire a cardului dacă acesta i-a fost retras sau dacă termenul a expirat, banca fiind proprietara cardului, acesta nemaiavând dreptul să îl folosească, chiar dacă există disponibilități în contul alocat de bancă;

g.) Obligația de a-l înștiința pe emitent cu privire la: pierderea, sustragerea, distrugerea sau blocarea cardului; înregistrarea în contul personal a unor tranzacții neautorizate de el; orice eroare sau neregulă apărută în urma gestionării contului de către emitent; elementele care creează suspiciuni cu privire la posibilitatea copierii instrumentului de plată sau cunoașterea codului PIN/codului de identificare/parolei de către persoane neautorizate; disfuncționalități ale instrumentului de plată sau cod de acces primit incorect, îndeplinirea acesteia condiționând eficiența opoziției (contestației) exercitate cu privire la plățile efectuate prin cârdul aflat în această situație. Banca este obligată să îi asigure 24 din 24 de ore, condițiile pentru preluarea mesajului e înștiințare..

Drepturile utilizatorului sunt:

Dreptul la opoziție (contestație), a cărui exercitare corectă influențează direct răspunderea și partajarea acesteia între bancă – client.

Potrivit art.24 alin.1 lit.e) din Regulamentul BNR, clientul aderent are ”obligația să nu contramandeze un ordin pe care l-a dat prin intermediul instrumentului de plata electronică, cu excepția cazului în care suma nu a fost determinată în momentul în care ordinul a fost dat". Clientul nu poate reveni asupra ordinului său de plată în situația în care furnizorul și-a executat necorespunzător obligațiile sale din contract, iar suma se vădește nedatorată, reglarea plăților acestora având loc în condițiile dreptului comun.

Utilizatorul trebuie să promoveze contestația în termenul deferit de lege și/sau de banca emitentă, pentru a putea exercita dreptul de opoziție, depășirea acestuia echivalând cu tardivitatea acesteia.

De asemenea, utilizatorul trebuie să-și motiveze exercitarea opoziției pe o situație concretă, care îl poate leza în cazul pierderii, sustragerii, copierii sau falsificării cârdului, de cele cauzate de funcționarea defectuoasă a instrumentului de plată, cât și de cele rezultând din neexecutarea sau executarea necorespunzatoare de către bancă a tranzacțiilor (operațiunilor) ordonate prin intermediul instrumentului de plată electronică, indiferent de forma plății, materializată sau dematerializată.

Deținătorul care a notificat faptul păgubitor este răspunzător numai pentru debitele create prin utilizarea cârdului înainte de această notificare, după aceasta banca trebuind să ia orice măsură pentru prevenirea și limitarea riscului.

Consecințele exercitării opoziției trebuie căutate în planul răspunderii juridice a aderentului pentru pierderile suferite în situațiile care permit exercitarea acesteia; exercitarea opoziției cu încadrarea în condițiile impuse are ca efect transferul riscurilor de la deținător la emitentul cârdului bancar sau partajarea răspunderii acestora.

Potrivit art. 22 alin.5 din Regulamentului BNR, emitentul răspunde pentru pierderile suferite de un deținător la plățile cu un instrument de plată electronică, astfel:

pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a tranzacțiilor ordonate prin intermediul unui instrument de plată electronică, chiar dacă acestea au fost inițiate prin utilizarea terminalelor care nu se află sub controlul direct sau exclusiv al emitentului, cu condiția să se facă dovada că tranzacția a fost inițiată la un terminal recunoscut de emitent;

pentru valoarea tranzacțiilor inițiate după momentul notificării emitentului de către deținător a pierderii, furtului, distrugerii, funcționării defectuoase, blocării cardului sau a instrumentului de plată de tip monedă electronică ori a posibilității existenței unei copii a acestuia ori, a cunoașterii codului PIN de către persoane neautrizate;

pentru valoarea tranzacțiilor neautorizate de deținător, precum și pentru orice eroare sau neregulă atribuită emitentului în gestionarea contului deținătorului.

De asemenea emitentul poartă răspunderea și în cazul pierderilor cauzate clientului de plățile prin moneda electronică, atribuite unei disfuncționalități a instrumentului, a dispozitivului, a terminalului sau a oricărui alt echipament autorizat să fie folosit de deținător, cu condiția probării lipsei vinovăției deținătorului în cauzarea disfuncționalității.

Constatăm că aderentul rămâne răspunzător pentru toate operațiunile executate până la momentul anunțării evenimentului păgubitor (cele menționate la art. 24 lit. c), o răspundere limitată la 150 de euro, la cursul anunțat de BNR pentru ziua efectuării operațiunilor considerate frauduloase. Răspunderea acestuia este integrală dacă se probează că a acționat cu neglijență în executarea obligațiilor sale prevăzute la art.24 din Regulament sau în mod fraudulos.

2.4.Contractul emitent – furnizor

Este contractul dintre bancă și comerciantul furnizor sau prestator numit și comerciant afiliat sau acceptant, creditor în contractul de bază, prin care comerciantul acceptă cardurile emise de aceasta, ca instrumente de plată a prestațiilor efectuate de el în executarea contractului de bază, cu respectarea condițiilor puse de emitent, cu drepturi și obligații pentru cei doi, bine stabilite.

Suntem tot în prezența unui contract de adeziune intuitu personae, pe o perioadă nedeterminată, cu posibilitatea denunțării unilaterale de oricare dintre părți. Cesiunea activității, reorganizarea și lichidarea judiciară a furnizorului, cât și alte evenimente stabilite cert prin convenția părților pot conduce la încetarea automată a contractului.

2.4.1.Obligațiile furnizorului

Furnizorul se angajează prin acest contract de a accepta plata facturilor sale prin card, trebuind să informeze publicul cu privire la afilierea sa la rețeaua respectivă. Pentru sumele mai mici, poate să interzică plata prin cartea de credit, dacă clienții săi au fost informați.

Acceptarea plății prin card îi dă dreptul de a efectua verificările pe care le consideră oportune, în special cu privire la absența opoziției. Furnizorul este obligat să transmită emitentului facturile semnate sau înregistrările electronice, după caz.

În situația în care cumpărăturile sau prestațiile depășesc o anumită sumă (cardul însuși stabilind o sumă zilnică ce poate fi vehiculată, ce poate fi modificată la cerere), trebuie să ceară aprobarea emitentului, acesta acționând ca mandatar al utilizatorului.

Obligația de a plăti emitentului taxele și comisioanele stabilite, care diferă în funcție de rețeaua la care sunt afiliați, de numărul și valoarea operațiunilor procesate, fară ca dimensiunea lor să poată afecta prețul prestațiilor pentru cei care le plătesc, prin utilizarea cârdului bancar. Observăm că o parte a acestuia înglobează chiria mijloacelor puse la dispoziția sa de către emitent pentru plata prin cârdul bancar

2.4.2.Obligațiile emitentului

Obligația de a plăti facturile furnizorului, după ce își reține remunerația cuvenită pentru serviciile prestate, sub forma comisioanelor. În concret avem un automatism al plății, explicabil de regulă, prin garantarea acesteia de către bancă. Prin plata facturilor, banca se subrogă în drepturile creditorului plătit, o subrogație legală, confirmată prin clauza de subrogare.

2.4.3.Drepturile emitentului

Se pune problema cheltuielilor (sumelor) prelevate de emitem pentru aderarea furnizorului la rețea și pentru operațiunile de încasare pe care le face prin acceptarea cârdului ca instrument de plată.

Mai mult, banca își rezervă prin contract dreptul de a pune capât contractului – furnizor pentru orice motiv legitim și în special pentru cesiunea de fonduri.

2.Moneda electronică

În contrast cu majoritatea schemelor de card preplătite existente, care pot fi utilizate într-un singur scop, instrumentele care folosesc moneda electronică au fost create cu intenția de a fi utilizate ca mijloace de plată multifuncționale.

Instrumentele bazate pe card au scopul de a facilita plăți de mică valoare la comercianți, prin oferirea unui substitut pentru bancnote și monezi. Aceste instrumente se constituie ca un complement și nu ca un substitut al instrumentelor tradiționale, cum ar fi cecurile și cârdurile de credit și de debit.

Astfel, instrumentele bazate pe rețea și cele bazate pe soft sunt dezvoltate pentru a facilita plățile de valoare mică prin Internet – plăți la distanță, ca și substitut pentru efectuarea de plăți folosind cârdurile de credit în rețele deschise.

Moneda digitală numită uneori și e-cash, este o monedă virtuală, utilizată în principal pentru plăți pe Internet, utilizatorul transformând numerarul în monede virtuale. In urma operațiunilor comerciale, beneficiarul primește de la bancă bani reali în schimbul banilor virtuali. Fiecare monedă electronică poartă semnătura digitală a băncii și un număr serial generat de calculatorul personal al utilizatorului. Banca nu cunoaște date cu privire Ia acest număr serial și în consecință nu poate efectua nici o plată cu moneda digitală, fară acordul utilizatorului (banca este un simplu mandatar). în acest fel, moneda electronică are un caracter anonim, asemănător cu moneda obișnuită.

Moneda electronică este definită de art.7 pct.16 din Ordonanța de Urgență 99/2006 ca fiind „o valoare monetară reprezentând o creanță asupra emitentului, care îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

Este stocată pe un suport electronic;

Este emisă în schimbul primirii de fonduri a căror valoare nu poate fi mai mică decât valoarea monetară emisă;

c) Este acceptată ca mijloc de plată și de alte entități decât emitentul”.

Regimul monedei electronice este reglementat la nivel european de două directive:

Directiva 2000/28/CE, care modifică Directiva 2000/12/CE referitoare la accesul la activitatea instituțiilor de credit și exercitarea sa;

Directiva privind moneda electronică (Directiva 2000/46/CE), care reglementează funcționarea instituțiilor emitente de bani electronici și introduce un set minim de reguli prudențiale.

Un prim obiectiv al acestor Directive este de a evita ca o multitudine de legislații privind moneda electronică să fie adoptate în diversele State membre, ceea ce ar ti făcut imposibilă libera circulație a monedei electronice prin Uniune. Propunând Directivele, Comisia Europeană a vrut astfel să devanseze problema și să creeze un cadru legislativ armonizat permițând emițătorilor de monedă electronică să beneficieze de pașaport european.

Al doilea obiectiv al Directivelor este de a acorda emițătorilor de monedă electronică pașaportul european fară ca aceștia să trebuiască sa adopte statutul de bancă în sensul Directivei Bancare Codificate. Băncile beneficiau deja de un pașaport european pentru emiterea de monedă electronică întrucât « emiterea și administrarea mijloacelor de plată » figurau din totdeauna în obicctul lor de activitate. Adoptarea statutului de bancă presupunea totuși respectarea cerințelor referitoare la capitalul social, care este stabilit la o valoare mult mai mare față de societățile comerciale obișnuite. Insă cum asemenea solicitări nu se justifică în materie de monedă electronică, legiuitorul european a creat statutul specific al « instituției de monedă electronică ».

Extinderea pașaportului european la instituțiile de monedă electronică trebuie să se facă în niște condiții concurențiale egale (« level playing fieid »), legiuitorul european a compensat regimul preventiv mai lejer căruia îi sunt supuse instituțiile de monedă electronică prin reguli mai stricte la nivelul activităților profesionale pe care le pot întreprinde și a investițiilor pe care le pot realiza.

Protecția consumatorilor și încrederea utilizatorilor figurează de asemenea

printre scopurile urmărite de către Directive. Controlul preventiv căruia îi sunt supuse instituțiile de monedă electronică servește de fapt la păstrarea integrității financiare și a stabilității acestora din urmă. De altfel în această perspectivă de protecție a consumatorului trebuie să fie înțeles dreptul care te-a fost dat de a schimba în orice moment moneda electronică în monede și bancnote de aceeași suma (- capacitate de rambursare la valoarea nominală).

Directivele, ca deziderat general își propun promovarea dezvoltării comerțului electronic.

2.1.Noțiunea de monedă electronică

Moneda electronică este substitutul electronic ai monedelor și bancnotelor stocate pe un suport electronic (precum o cartelă sau un hard disk al unui calculator) și care servește în general pentru „mici” plăți.

Pentru a fi considerată „monedă electronica', trebuie să fie îndeplinite patru condițiis. Ele se referă la:

Existența unei valori monetare reprezentând o creanță privind emițătorul;

Să fie stocată pe un suport electronic;

Să fie emisă în schimbul remiterii de fonduri, cu o sumă a cărei valoare nu este inferioară valorii monetare emise;

4. Să fie acceptată ca mijloc de plată de către societăți, altele decât emițătorul.

Existența unei valori monetare reprezentând o creanță privind emițătorul

Ca și bancnotele, moneda electronică este o formă de monedă „fiduciară”, în sensul că este un titlu a cărui valoare nu depinde de valoarea suportului său, ci de valoarea creanței pe care o reprezintă.

Pentru a fi monedă electronică în sensul Directivelor, titlul trebuie să fie opozabil în mod universal și acceptat de toată lumea ca mijloc de plată.

Acesta este motivul pentru care Directiva 2000/46/CE prevede că moneda electronică trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de către comercianți, alții decât emitentul. In plus, în vederea consolidării încrederii deținătorului, moneda electronică trebuie să poată fi în orice moment schimbată pe valoarea monetară pe care o reprezintă.

Stocarea pe un suport electronic

Pentru a evita modificarea continuă a legislației (directivelor) în funcție de evoluțiile tehnologice viitoare, noțiunea de monedă electronică este descrisă într-o manieră neutră în ceea ce privește tehnologia utilizată ca suport. Suportul electronic poate să fie un card, harddisk-ul unui calculator sau un sistem încă necunoscut Ia acest moment.

Cârdurile de debit nu se constituie ca monedă electronică. Deși ele permit deținătorilor lor să efectueze plăți, ele se diferențiază de moneda electronică prin faptul că valoarea lor monetară nu este stocată pe card. El nu conține decât datele necesare pentru identificarea deținătorului său, în vederea accesului de la distanță la contul său bancar.

Emiterea de monedă electronică în schimbul căreia se remit fonduri cu o valoare ce nu este inferioară valorii monetare emise

Pentru că discutăm de monedă electronică, în timpul încărcării cu monedă electronică are ioc un transfer de valoare către emitent, care nu trebuie să își aibă originea în mod necesar la purtător. Este posibil ca o terță parte să efectueze acest transfer către emitent.

Trebuie menționat de asemenea că suma de monedă electronică emisă nu poate depăși suma monedelor (fiduciare sau scripturale) primite în schimb. In schimb, valoarea monedei electronice poate fi inferioară celei a fondurilor primite în schimb, pentru că instituțiile de monedă electronică pot să impută comisioanele lor purtătorului.

Acceptarea ca mijloc de plată de către societăți, altele decât emițătorul

Faptul că moneda electronică trebuie să fie acceptată ca mijloc de plată de către societăți altele decât emitentul, înseamnă că astfel cârdurile de fidelitate sau cârdurile de plată proprii unei singure societăți (de ex. anumite cartele

telefonice preplătite) nu constituie monedă electronică, căci ele nu sunt prin definiție acceptate decât de o singură societate.

Este de observat faptul că anumite aplicații dezvoltate recent, permit utilizarea unităților stocate pe cartele preplătite pentru telefonia mobilă pentru plata produselor sau a serviciilor terților. Se pare că aceste unități trebuie să fie considerate ca monedă electronică în sensul Directivelor. Efectele uneori nedorite ale unei asemenea concluzii (încetineala cadrului reglementar care riscă să „sufoce” introducerea practică a unor asemenea inițiative) a făcut ca și Comisia Europeană să lanseze o consultare pentru a determina dacă este necesar a se amenda Directivele în anumite puncte.

Se poate totuși, să existe o legătură cu instituția de monedă electronică. Chiar dacă valoarea monetară emisă nu este acceptată decât de filialele societății de monedă electronică (efectuând funcții operaționale sau alte funcții auxiliare în raport cu moneda electronică), de către societăți membre ale aceluiași grup sau chiar de societatea mamă, această cerință va fi totuși îndeplinită și valoarea monetară va constitui, prin urmare monedă electronică și emitentul va fi prin urmare, o instituție de monedă electronică acoperită de Directivă. Se cuvine să observăm, totuși, că un sistem de monedă electronică între societății legate în acest mod poate beneficia de o scutire.

2.2.Dreptul la rambursare

Pentru a garanta încrederea purtătorilor de monedă electronică, aceștia a în orice moment dreptul la rambursarea monedei lor electronice.

Emițătorul nu este totuși obligat să ramburseze gratuit. El poate de fapt să deducă din suma de rambursat, cheltuielile reale ta care s-a expus (de exemplu costuri administrative, costuri pentru stocarea și manipularea monezilor și bancnotelor, costurile legate de transferul de bani). Aceste cheltuieli nu vor putea niciodată să aibă un caracter penal vizând descurajarea exercitării dreptului la rambursare. Singurul lucru pe care emițătorul va putea să-l facă în vederea descurajării cererilor vexatorii este de a fixa un prag sub care el poate refuza rambursarea, Acest prag nu va putea niciodată să depășească 10 Euro" și condițiile de exercitare precum și limitele acestui drept vor trebui în orice stare de cauză să fie clar stipulate în contractă In practică, acest « contract » va fî mai degrabă o serie de condiții generale impuse unilateral.

Emitentul poate de asemenea să fixeze un termen de validitate pentru moneda electronică emisă. Se refera la o dată de expirare, pentru că după această dată moneda electronică nu mai poate servi pentru plată.

Se pot întâlni două situații:

Purtătorul poate pierde portmoneul său electronic sau, suportul pe care este stocată moneda electronică poate fî distrus;

Existența monedei electronice poate fi uitată.

In primul caz, nu se poate pune problema rambursării pentru că este imposibil să se facă dovada existenței monedei electronice. Totuși, în virtutea regulilor preventive, instituția de monedă electronică ar rămâne sub obligația perpetuă de a pune capital deoparte în vederea garantării riscurilor care nu mai există. Pentru a evita acest gen de situație absurdă legislatorul a permis prevederea unei date de expirare.

în al doilea caz, emitentul nu mai este exonerat de răspunderea privind obligația de rambursare, dar trebuie avut în vedere că dreptul la rambursare există doar pe perioada de validitate a monedei electronice

2.3.Instituțiile de credit și instituțiile de moneda electronică

Instituțiile bancare beneficiază de pașaport european pentru emiterea de monedă electronică. După obținerea acordului de la autoritatea de supraveghere din statul membru de origine pentru aceasta, ele pot emite și administra mijloace de plată, printre care și moneda electronică și în alte state membre în care își stabilesc sucursale.

Pe lângă acestea, mai pot emite monedă electronică și alte instituții, numite instituții de monedă electronică5. Există anumite exigențe referitoare la capitalul inițial și la fondurile proprii pentru ca o companie să obțină acordul pentru a fi instituție de monedă electronică.

Regimul preventiv al instituțiilor de monedă electronică este foarte diferit de cel aplicabil băncilor. Acest lucru reiese din al doilea considerent al Directivei 2000/28/CE și într-un mod mai direct din cel de-al șaptelea considerent al Directivei.

Conform celui de-al doisprezecelea considerent, « condițiile de concurență echitabile între instituțiile de monedă electronică și celelalte instituții de credit care emit monedă electronică, sunt atinse întrucât cea mai mare simplitate a regimului de supraveghere preventiv aplicabil instituțiilor de monedă electronică este compensat prin reguli mai severe decât cele care se aplică celorlalte instituții de credit, în ceea ce privește mai ales extinderea activităților pe care instituțiile de monedă electronică pot să le exercite și în special, limitările dictate de prudență impuse plasamentelor lor ». Rezultă că în aparență instituțiile de monedă electronică nu trebuie neapărat să fie supuse aceluiași regim ca băncile pentru evitarea distorsiunii de concurență.

In literatura de specialitate, regăsim opinia conform căreia : motivul pentru care trebuia să se includă instituțiile de monedă electronică în definiția «instituțiilor de credit » este că Banca Centrală Europeană («BC’E») nu poate impune decât instituțiilor de credit consemnarea de rezerve la ea însăși sau la băncile centrale naționale. Cum articolul 19(1) al Protocolului Nr. 3 al Tratatului CE privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale («SEBC») și al Băncii Centrale Europene nu-i permite să solicite același lucru de la instituții care nu sunt instituții de credit, trebuia să se includă instituțiile de monedă electronică în definiția „instituțiilor de credit”, ceea ce era evident mult mai ușor decât amendarea Protocolului însuși.

BCE confirmă acest punct de vedere în opinia sa. Ea apreciază de fapt, că „posibilitatea pentru BCE de a impune rezerve obligatorii (și cerințe de raportare statistică) tuturor emițătorilor de monedă electronică este esențială, în special în vederea controlării dezvoltării

monedei electronice și incidenței sale materiale asupra politicii monetare*'.

2.3.1.Cadrul preventiv.Cerințe în materie de capital inițial și de fonduri proprii

Dacă o societate dorește să obțină acordul de instituție de monedă electronică, ea trebuie să posede un capital inițial de cel puțin un milion de Euro.

Ea trebuie de asemenea să respecte cerințele de fonduri proprii. Această cerință este atât absolută cât și relativă.

Fondurile proprii ale unei instituții de monedă electronică, așa cum sunt definite în articolul 34.2 sub-paragrafele 1 și 2 ale Directivei Bancare Codificate, nu pot fi niciodată inferioare sumei de 1 milion de Euro

Fondurile proprii trebuie de asemenea să fie în orice moment cel puțin egale cu 2% din suma cea mai mare a următoarelor sume:

suma de monedă electronică în circulație: sau

media angajamentelor financiare în cursul precedentelor 6 luni.

în ceea ce privește primele 6 luni de activitate ale instituției de

monedă electronică, în care nici una din variante nu sunt cunoscute, procentul de 2 % va trebui să fie calculat în raport cu totalul angajamentelor financiare avute în vedere pentru acea perioadă, așa cum reiese din planul de afaceri (eventual ajustat de către autoritățile de supraveghere) sau în raport cu suma reală, dacă această sumă ar trebui să fie mai mare.

Pentru a permite autorităților de supraveghere să controleze instituțiile, acestea trebuie să le furnizeze date relevante cel puțin de două ori pe an, fie « în stare brută » fie după ce au făcut ele însele calculele pentru a verifica respectarea cerințelor de fonduri proprii (Ia latitudinea autorităților de supraveghere).

2.3.2.Restricții în privința activităților instituțiilor de monedă electronică

Băncile pot oferi o gamă întreagă de servicii. în afara activităților primare, adică primirea de depuneri sau alte fonduri rambursabile ale publicului și acordarea de credite pentru propriul lor beneficiu, instituțiile de credit pot oferi produse de credit-arendă (« leasing »), să efectueze operații de plată, sâ acorde garanții și să subscrie angajamente, să procedeze la tranzacții cu instrumente ale pieței monetare, cu valute străine, cu instrumente financiare la termen și cu opțiuni atât pentru beneficiul lor propriu cât și pentru beneficiul clienților, să participe la emiteri de titluri, etc..

Deși instituțiile de monedă electronică sunt incluse în definiția comunitară a « instituției de credit », activitățile pe care poate să le întreprindă se limitează la furnizarea de servicii operaționale și auxiliare strâns legate de emitere de monedă electronică, atât financiare (de exemplu plasarea de fonduri primite) cât

și non-fmanciare (de exemplu gestionare și administrare), precum și de stocarea de date pe suport electronic pentru beneficiul altor societăți sau instituții publice (de exemplu stocarea de date de identitate sau de securitate socială pe cartele).

Instituțiile de monedă electronică nu pot să acorde credit nici să dețină sau sa dobândească participații în alte societăți, atât financiare cât și comerciale, mai puțin dacă acestea exercită funcții operaționale sau funcții auxiliare legate de emiterea sau distribuirea de monedă electronică, de instituția vizată. Interdicția de a acorda credit nu pare totuși absolută. Instituțiile de monedă electronică sunt de fapt autorizate să investească în anumite titluri de creanță.

2.4.Drepturi dobândite

Instituțiile de monedă electronică care își exercitau legal activitatea înainte de data intrării în vigoare a dispozițiilor naționale de transpunere, sunt presupuse a fi agreate, acest lucru pentru a garanta continuitatea activității lor. începând cu această dată, ele dispun așadar și de pașaport european.

Este de remarcat că urmare a principiului de efect direct, entități care se găsesc sub definiția « instituțiilor de monedă electronică » în sensul Directivei și care nu și-au început activitatea decât după 27 aprilie 2002 dar înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor naționale de transpunere, trebuie totuși să fie presupuse ca agreate pe această perioadă precum și pe perioada de cel mult 6 luni care urmează. Ele beneficiază în principiu și de pașaport european pe această perioadă.

3.Portmoneul electronic

3.1.Portmoneul electronic sub formă de cord

Portmoneul electronic constituie dezvoltarea cea mai recentă în materie de carte de credit. El prezintă similitudini evidente cu anumite cartele actuale, dar care nu pot fi folosite decât pentru un serviciu determinat, cum ar fi cartelele telefonice. Portmoneul electronic este destinat pentru plățile către furnizorii care dispun de echipamentul corespunzător. Ceea ce are în comun cu cartelele telefonice este faptul că este preplătit. Purtătorul cârdului depune Ia banca sa o sumă de bani care va fi transformată în monedă electronică, ce va fi încărcată pe card. Operațiunea se poate face prin utilizarea unui card de plată sau a unui card de credit. După epuizarea sa, portmoneul electronic poate fi reîncărcat. Cel mai convenabil este ca portmoneul să fie încorporat într-un card bancar de plată

Astfel, un același instrument va avea o dublă utilizare.

Durata de validitate a portmoneului electronic depinde de convenția încheiată între purtător și emitent. Art. 3 din Directiva 2000/46/CE stipulează că pe durata perioadei de validitate, purtătorul de portmoneu electronic poate obține rambursarea în monezi, bancnote sau virament într-un cont, f$ră alte comisioane decât cele strict necesare pentru realizarea acestei operațiuni.

3.2.Portmoneu electronic virtual

Dezvoltarea comerțului electronic și a Internetului, a determinat imaginarea unei forme total dematerializate de portmoneu electronic, denumită „portmoneu virtual”. Valoarea disponibilă a acestuia, în loc să fie constatată prin înregistrarea pe un card, este reprezentată de informații înregistrate pe calculatorul personal sau pe un server accesibil de la distanță. Instrumentul este destinat pentru realizarea de plăți mici la distanță,

4.E-banking

Serviciile bancare la distanță sunt folosite în principal în statele europene, față de SUA unde, deși există cadrul legal pentru utilizarea acestora, utilizatorii nu apelează pe scară largă la aceste servicii.

în România, serviciile de e-bancă cunosc o dezvoltare rapida, în acest sens emițându-se Ordinele Ministrului Comunicațiilor șs Tehnologiei Informației nr. 16/2003 și nr. 218/2004 privind avizarea instrumentelor de plată cu acces la distanță. Serviciile bancare electronice (e-banking sau e-bancă) reprezintă acele servicii pe care banca le pune la dispoziția utilizatorilor (persoane fizice sau juridice), prin intermediul unui telefon fix. mobil sau al Internetului.

Aceste servicii permit efectuarea de operațiuni asupra unui cont bancar al utilizatorului, tară ca acesta să se deplaseze la sediul băncii.

Regulamentul nr. 6/2006 al BNR definește e-banca ca fiind „instrumentul de plată cu acces la distanță ce permite deținătorului să aibă acces Ia fondurile aflate în contul său, prin intermediul căruia poate efectua plăți către un beneficiar sau alt gen de operațiuni de transfer de fonduri și care necesită, de obicei, un nume de utilizator și un cod personal de identificare/parolă și/sau orice altă dovadă similară a identității. In categoria instrumentelor de plată cu acces la distanță sunt incluse, în special, cârdurile, altele decât cele ce fac parte din categoria instrumentelor de plată de tip monedă electronică (indiferent dacă sunt de debit, de credit etc.), precum și aplicațiile de tip Intemet-banking și home-banking.

In cazul aplicațiilor de tip Intemet-banking principiul de funcționare a acestor instrumente de plată cu acces la distanță, se bazează pe tehnologia Internet (World Wide Web) precum și pc sistemele informatice ale emitentului.

în cazul aplicațiilor de tip home-banking principiul de funcționare a acestor instrumente de plată cu acces la distanță, se bazează pe o aplicație software a emitentului instalată la sediul : deținătorului, pe o stație de lucru individuală sau în rețea."

Fiecare bancă, devenită e-bancă, oferă unele dintre aceste servicii sau chiar pe toate, grupate pe pachete de servicii adecvate unor anume canale de acces. Dacă accesul se face de exemplu prin SMS de la un telefon mobil, atunci de regulă se oferă numai informații, în vreme ce în cazul unui acces prin Internet pot fi disponibile toate serviciile, inclusiv plățile și transferurile.

Cel mai simplu și în același timp, cel mai general canal de acces la serviciile bancare electronice, este prin telefonul fix sau mobil prin care solicitantul apelează un număr de telefon special al băncii, la care răspunde un operator uman din Centrul de Asistență Telefonică (Call Center). Acesta este un canal de acces prin voce. Solicitantul se identifică, operatorul cercetează baza de date și verifică identitatea, după care solicitantul cere serviciul dorit: informații sau transferuri de fonduri de plăți, pe care operatorul Ie execută imediat (sau amânat) prin accesul pe care îl are la baza de date centrală a băncii.

Obținerea serviciilor de e-bancă printr-un calculator personal, PC, se face prin două metode; prin cuplarea PC-ului la Internet și accesarea unei pagini specializate de pe situl băncii (Web Banking), precum și prin cuplarea PC-ului dotat cu un modem și o aplicație furnizată de bancă, direct la serverul băncii (PC Banking). Această ultimă metodă este mai puțin folosită în prezent, dar este mai sigură și se adresează în special companiilor.

5.Cambia electronică

Generalizarea informatizării serviciilor bancare nu putea să lase deoparte titlurile de credit, care constituie datorită numărului lor considerabil, un cost important pentru instituțiile bancare. în afară de reducerea costurilor de exploatare, generalizarea tehnicilor informatice se explică și prin dorința de a simplifica procedurile de încasare ale cambiei și biletului la ordin. O caracteristică de bază a cambiei electronice este menținerea suportului de hârtie. Ne găsim deci în prezența unui veritabil titlu de credit, a cărui încasare este asigurată prin tehnici informatice. în literatura de specialitate s-a mers mai departe, trecând de la cambia informatizată (a cambia informatică, suprimând total suportul de hârtie.

Grație informatizării lor, titlurile de credit nu mai circulă între bănci, ceea ce elimină numărul de manipulări generatoare de costuri ridicate și vor fi reglate prin intermediul calculatorului de compensare (ordinator de compensare intei bancar).

Cambia informatizată, este o cambie care se materializează printr-un document care cuprinde toate mențiunile cerute de legea cambială, dar a căre

plată este realizată prin tehnici informatice. Mențiunile de pe cambie, completate cu clauze ce țin de circulația cambiei pe suport electronic, sunt transpuse pe banda magnetică de instituțiile bancare. Aceasta din urmă conservă cambia originară și numai benzile magnetice fac obiectul exploatării, reglarea efectului fiind asigurată prin intermediul calculatorului de compensare și tehnicilor de virament bancar. Originalitatea sistemului provine din suprapunerea unui titlu de credit veritabil (cambie emisă de trăgător) cu un procedeu informatic de încasare.

Tehnica cambiei informatizate are la bază emiterea unei cambii veritabile care trebuie să aibă toate mențiunile impuse de formalismul cambial. Tratamentul informatic impune totuși constrângeri suplimentare. Astfel pe titlul cambial se vor indica informații codificate referitoare la coordonatele bancare ale trăgătorului și trasului. Această exigență suplimentară nu este impusă de pericolul de nulitate a titlului. Nulitatea titlului se aplică doar dacă mențiunile obligatorii conform normelor cambiale nu sunt respectate. Doar circuitul informatic va fî refuzat unei cambii informatizate, pe care nu figurează indicații relative la contul bancar al trasului.

Deși este vorba despre o cambie veritabilă, în dreptul francez cambia informatizată prezintă anumite caracteristici proprii:

în primul rând, cambiile informatizate sunt emise cu mențiunea „fără protest”. Aceasta este o mențiune utilizată frecvent în cambiile ordinare (de drept comun). Este de remarcat că această cauză „fără cheltuieli” este sistematic utilizată în cambia informatizată, ceea ce implică consecințe importante în caz de incidente de plată;

în al doilea rând este indispensabil ca pe această cambie să fie menționată o clauză de domiciliere;

în al treilea rând, dispozițiile de determinare a scadenței cambiei nu sunt aplicabile cambiei informatizate, practica, influențată de constrângerile impuse de tratamentul informatic al titlurilor de credit, a limitat libertatea de stipulare a scadenței recunoscută părților. Astfel, cambia informatizată este fie trasă la vedere, fie la termen (la o zi fixă). în acest ultim caz, părțile nu au libertatea de a fixa liber ziua scadenței;

în al patrulea rând, cambia electronică conține mențiuni suplimentare necesare tratamentului informatic

în principiu, regulile de girare a cambiei de drept comun se aplică cambiei electronice. în practica, aceste reguli nu găsesc aproape deloc aplicare. în fapt două fenomene au loc. Pe de o parte, banca care primește o astfel de cambie, o primește în vederea încasării sale, fiind foarte rare cazurile în care banca, girează la rândul său cambia în profitul unui alt purtător. Pe de altă parte, cambia informatizată este creată în vederea depunerii sale directe la bancher.

în materie de prezentare și realizare a plății se manifestă cel mai mult originalitatea mecanismului cambiei informatizate. Regulile privind plata cambiei informatizate sunt diferite datorită procedurii impuse de informatizare. Revine bancherului care primește o cambie informatizată să transfere toate mențiunile pe un suport magnetic.

Banca păstrează titlu! de hârtie și trimite într-un interval specific înainte de data scadenței, datele informatizate către calculatorul de compensații. Acesta ît va repartiza între bănci, în funcție de fiecare dată de scadență, cambiile datorate de clienții lor. Această operațiune explică necesitatea unei clauze de domiciliere. Astfel, revine £ obligația pentru bancherul domiciliar de a preveni pe fiecare dintre clienții săi de existența unei cambii care trebuie plătită. Această informare este realizată prin trimiterea unui document numit extras de cambii" într-un interval de timp specific (cu doua zile înainte de

scadență). Documentul are două elemente distincte. Pe de o parte, o

cerere de bon de plată, Acest document va fi returnat de tras la banca

sa după ce au fost înscrise toate instrucțiunile necesare pentru

efectuarea plății sau pentru refuzarea ei. Este posibil ca trasul să

indice că acceptă plata pentru anumite cambii din extras și să refuze

altele. Se consideră că atunci când bonul de plată nu a fost returnat

de către tras la banca sa, aceasta va refuza plata cambiilor care

figurează pe acest extras. Pe de altă parte, extrasul de cambii cuprinde un duplicat al bonului de plată care va fi păstrat de tras.J

Problema care se pune este cea a întârzierilor la plată. în condițiile în care perioada necesară pentru tratamentul informatic și cea prevăzută în normele legale nu coincid. Opinia cea mai comună k este că trăgătorul unei cambii informatizate, care a acceptat

constrângerile unui astfel de sistem, nu poate reproșa bancherului că \ nu a prezentat cambia la plată în intervalul menționat în normele

legale. El renunță deci să invoce contra bancherului întârzierile pe

care tratamentul informatic le poate provoca, cu atât mai puțin cu cât

această întârziere este rezonabilă. Nu acesta este cazul atunci când

întârzierea este excesivă și relevă o neglijență din paîte* bancherului.

în ultimul rând, proba plății cambiei informatizate rezulta nu d» remiterea materială a titlului, pentru că acesta este păstrat de bancher, ci din bonul de plată deținut de banca trasului și din înscrisurile m debit care apar în contul său.

Daca trasul refuză să plătească cambia informatizată la scadență, bancherul purtător nu poate dresa protest; el este dispensat de clauza „fară cheltuieli” care figurează sistematic pe cambia informatizată. Operațiunea se rezumă la a trimite datele magnetice ale cambiei la bancherul care a primit-0 de la trăgător, prin intermediul calculatorului de compensație; banca trăgătorului va debita contul bancar al trăgătorului cu suma corespondentă valorii cambiei neplătite. Trebuie însă respectate anumite convenții interbancare care stipulează în mod expres că dacă refuzul de plată a unei cambii nu este adresat către banca trăgătorului într-un interval de timp specificat, titlul este considerat ca fiind plătit. Este responsabilitatea trăgătorului să urmărească trasul, după ce a obținut de la banca sa restituirea cambiei neplătite, prin prevalarea de relațiile de drept comun care au fost la originea creării titlului.

Legea nr. 58/1934 așa cum a fost ea modificată de O.U.G. nr 39/2008 prevede posibilitatea prezentării electronice la plată a cambiilor și biletelor la ordin, mai exact prin reproducerea imaginilor acestora semnate digital. Această formă de prezentare poarta denumirea de trunchiere pentru că pe lângă forma dematerializată cambiei este necesară și transpunerea în format electronic a? informațiilor relevante de pe cambia originală, conform convențiilor existente între instituțiile de credit.

Așa cum a fost prezentată cambia informatizată (electronică) șr cambia electronică reglementată de Legea 58/1934 așa cum a fost es-

modificată, se emite pe suport de hârtie, dar încasarea sa este asigurată prin tehnici informatice, astfel încât cambia și biletul la ordin trebuie să respecte formalismul prevăzut de lege cu modificările care s-au impus prin trecerea la procedeul informatic.

Această formă a cambiei și biletului la ordin, alături de cec, pentru că și legea cecului a suferit aceste modificări, reprezintă o adaptare a instrumentelor de plată la cerințele unui comerț modern, eficient, aflat în continuă mișcare.

în cazul cambiei informatizate și a biletului la ordin informatizat, numai o parte a vieții juridice a titlului face obiectul automatizării. Suportul de hârtie subzistă și împreună cu el calificarea lor ca și efecte de comerț. Ideea este de a se simplifica mecanismul, astfel încât emiterea materială a titlului să fie suprimată. Astfel se obține cambia informatică.

Este admis în doctrină, că o cambie informatică nu este nici un efect de comerț, nici o cambie veritabilă. Dreptul cambial rezultat din Convențiile de la Geneva menționează exigența absolută a unui suport de hârtie care trebuie să aibă anumite mențiuni obligatorii. Tocmai acest suport este suprimat în cambia informatică. Astfel nici-una din regulile care se aplică cambiilor tradiționale nu se pot aplica cambiilor informatice. Nu poate fl vorba de girare, nici de acceptare, nici chiar de aval în sensul cambial al termenului.

De asemenea și dreptul anglo – american prevede în mod obligatoriu existența unui înscris, definind această noțiune. Astfel se arată că este necesară forma dactilografiată sau orice altă modalitate de imprimare pe suport material.

Convenția UNCITRAL privind cambiile internaționale și biletele la ordin internaționale New York 1988, deși definește termenii utilizați, noțiunea de „înscris” menționat în textul său nu este explicitat. De aceea, doctrina a apreciat că esre posibil orice mod de reproducere a cuvintelor, fie prin scriere de mâna, dactilografiere sau imprimare

Totuși Convenția UNCITRAL nu tratează cambia electronică, astfel că, chiar dacă este posibilă această formă ea ar rămâne în practică fără efect.

O altă problemă ce rezultă din emiterea unei astfel de cambii este cea a semnăturii olografe a trăgătorului, ca o condiție de validitate a titlului, fiind în acest mod încălcată.

Deși cârdul, ca instrument de plată relativ nou, prevede această posibilitate (semnătura electronică se poate realiza prin tastarea codului personal), textele cambiale nu au suferit modificări, astfel că o cambie electronică nu arc valoarea unei veritabile cambii și a unui tip de credit, nefiind recunoscută la nivel internațional (chiar dacă unele legislații au suferit modificări în acest sens, spre exemplu Canada).

CAPITOLUL IV CONCLUZII

Folosirea tehnologiilor informatice în toate domeniile de activitate a devenit o necesitate datorită dezvoltării societății informaționale. Astfel, afacerile între profesioniști, între consumatori sau între profesioniști și consumatori se desfășoară, în proporție covârșitoare, cu sprijinul comunicațiilor moderne daorită transmiterii unor informații corecte, complete și rapide.

În același timp tehnologia secolului al XX-lea, a constituit un pas înainte și pentru automatizarea procesării plăților, fapt ce a condus la posibilitatea creșterii volumului acestora și a numărului de operațiuni comerciale ce se pot defășura simultan.

Societatea informațională odată cu creșterea nivelului de securitate a comunicațiilor electronice a preluat în parte și activități ale sectorului public, (începând de la plata impozitelor și efectuarea achizițiilor publice), până la acceptarea votului electronic. Din această perspectivă administrația electronică presupune ameliorarea eficienței operative interne a instituției publice, informatizarea relației cu cetățenii și întreprinderile, precum și accesul direct prin mijloace electronice al utilizatorilor finali ai serviciilor oferite de instituția publică pe cale informatică. Astfel, cresc veniturile la bugetul consolidat prin fiscalizarea veniturilor din derularea on-line a activităților comerciale, dar și datorită unei mai bune organizări a administrației fiscale, iar pe de altă parte, se reduc cheltuielile ocazionate de îndeplinirea anumitor funcții ale instituțiilor publice prin dematerializarea actelor administrative, prin arhivarea electronică, prin interconectarea bazelor de date ale diverselor entități publice aflate în subordinea diferitor ministere, între ele, dar și cu cele ale administrațiilor locale etc.

Transferul unei părți din activitățile societății din viața fizică în cea virtuală, duce, inevitabil, la crearea necesității de reglementare a circulației informațiilor și a bunurilor folosind tehnologiile informaționale, cu scopul declarat de a contribui la ameliorarea calității vieții la nivelul fiecărui individ, membru al societății, atât ca efect al creșterii economice, cât și ca urmare a accesului la educație, cultură și civilizație. Având în vedere că legislația unui stat se aplică, de regulă, în conformitate cu principiul teritorialității, iar mediul electronic, suprapus în acest moment cu noțiunea de Internet, excede granițelor unui stat, se impune existența unor norme proprii infrastructurii societății informaționale. Argumentul care stă la baza acestor afirmații este că, pe de o parte, avem nevoie de stabilitatea raporturilor juridice impuse prin normele juridice statale, în vederea credibilizării comunicărilor, inclusiv a celor comerciale lansate în mediul electronic, iar pe de altă parte, complexitatea structurii de funcționare a acestuia excede posibilității autorităților naționale de control, atât din punct de vedere teritorial, cât și tehnic.

Modernizarea dreptului românesc din perspectiva societății informaționale a însemnat adoptarea aquis-ului comunitar al reglementărilor relative la semnătura electronică (Legea nr.455/2001 privind semnătura electronică) și comerțul electronic (Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic). Intrarea în vigoare la 1 octombrie 2011 a Noului Cod Civil a consacrat forma electronică alături de celelalte modalități de încheiere a contractului, deopotrivă cu recunoașterea importanței înscrisului electronic ca mijloc de probă în economia dreptului.

Menționăm că legea română asociază noțiunea de comerț electronic cu cea de serviciu al societății informaționale. Definiția dată de legiuitorul român în art. 1 pct. 1 din Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic, care transpune în dreptul românesc legislația europeană în domeniu, eronat poate fi înțeleasă în sensul că serviciul se efectuează „prin transmiterea informației la cererea individuală a destinatarului” și se reduce practic la o furnizare de informații. Or, art. 1 pct. 2 din Directiva nr. 98/34/CE, la care se face trimitere în art. 2 lit. a) din Directiva nr. 2000/31/CE, se referă la serviciile prestate „prin intermediul transmisiei de date” la solicitare individuală. Diferența de nuanță este deosebit de importantă, având în vedere că serviciul se prestează prin intermediul transmisiei de date, așa cum stabilește reglementarea comunitară, fără a reprezenta doar o „informație transmisă” pe cale electronică în schimbul unei contraprestații, așa cum ne lasă legea română să înțelegem.

În ce privește componenta publică a societății informaționale, observăm că legislația românească diferențiază e-administrația de e-guvernare prin introducerea ca esențial a elementului de teritorialitate privitor la întinderea competențelor autorității publice. Astfel, definițiile celor două concepte din art.11 lit. a) și b) din Legea nr.161/2003 sunt identice, cu excepția faptului că subiect al guvernării electronice este administrația publică centrală, în vreme ce, în cazul administrației electronice este administrația publică locală. Definirea conceptelor strict pe criteriul apartenenței autorității publice la administrația centrală sau la cea locală, este, în opinia noastră, irelevantă pentru a putea oferi o definiție adecvată cele două concepte. De lege ferenda, se impune redefinirea termenului de e-guvernare în dreptul românesc, în concordanță cu înțelesul pe care îl are în dreptul altor state avansate.

Plata electronică o regăsim ca element esențial al societății informaționale, fiind modalitatea uzuală de stingere a obligațiilor în cadrul acesteia.

Plata, așa cum este definită de art. 1469 Cod Civil, reprezintă remiterea unei sume de bani sau, după caz, executarea oricărei alte prestații care reprezintă însuși obiectul obligației. Dacă în sens larg, juridic, plata presupune executarea voluntară a oricărei obligații, atunci în sens restrâns, în vorbirea curentă, aceasta necesită îndeplinirea obligației de a da o sumă de bani.

Accepțiunea Noului Cod Civil nu este diferită de cea dată de doctrina anterioară apariției acestuia, cu excepția trimiterii exprese la plata prin remiterea unei sume de bani și, doar în subsidiar, la alte modalități. Importanța acordată modalității de plată sub forma remiterii de bani este, în opinia noastră, de remarcat, având în vedere că practic aceasta se instituie ca regulă a plății. Celelalte modalități de plată primesc, deci, un rol secundar, fiind, de altfel, și mai rar întâlnite în practică.

În opinia noastră, plata este, întotdeauna, un act juridic ce presupune existența voinței de a se plăti, respectiv, a voinței de a se încasa plata. Manifestarea de voință se va putea face fie printr-un gest cu semnificație juridică, cum ar fi înmânarea sumei de bani, fie printr-un înscris care să conțină ordinul de plată, în cazul plăților pe cale electronică.

Plățile sunt mijlocite, de regulă, printr-o monedă: fiduciară, scripturală sau electronică. Atunci când o monedă este recunoscută drept mijloc de plată oficial pe un anumit teritoriu, legiuitorul poate impune acceptarea obligatorie a acesteia ca mijloc de stingere a tuturor obligațiilor publice și private.

Emiterea monedei fiduciare se efectuează sub supravegherea directă a statelor suverane, prin intermediul băncilor centrale. O excepție o regăsim în cazul EURO, a cărei emitere se realizează sub supravegherea Băncii Centrale Europene.

Moneda electronică, în schimb, poate fi emisă atât de o instituție bancară, cât și de o instituție financiară nebancară sau chiar de un comerciant. În ce privește moneda electronică, vorbim de plată nu doar în urma îndeplinirii ordinului debitorului de transfer al acesteia în contul creditorului, dar și prin înscrierea titlurilor de valoare dematerializate pe numele creditorului în registrul electronic și chiar prin trimiterea de către furnizorul de software în căsuța de e-mail al utilizatorului a codului electronic de activare a unui program de calculator achiziționat anterior de acesta.

Din economia prevederilor Capitolului III al Legii nr. 127/2011 desprindem intenția legiuitorului de a stabili câteva principii aplicabile serviciului de emitere a monedei electronice, respectiv: echivalența valorică între moneda electronică emisă și fondurile primite în schimbul acesteia, emiterea monedei electronice și primirea fondurilor în echivalent trebuie să se desfășoare simultan și răscumpărarea monedei electronice este posibilă oricând, la valoarea nominală și gratuit, la solicitarea deținătorului de monedă electronică.

Moneda electronică este un mijloc de plată multifuncțional, utilizat cu preponderență pe Internet sau prin intermediul portmoneului electronic. În dreptul românesc, Directiva nr. 2009/46/CE a fost transpusă prin Legea nr. 127/2011, în care moneda electronică este definită ca fiind ”valoarea monetară reprezentând o creanță asupra emitentului, care a fost emisă la primirea fondurilor cu scopul de a fi utilizată în operațiuni de plată către persoane acceptante, altele decât emitentul”.

Spre deosebire de plata efectuată din contul personal, plata efectuată cu monedă electronică este anonimă, din acest punct de vedere având același efect ca și plata efectuată în monedă fiduciară. Emitentul de monedă electronică are obligația de răscumpărare în orice moment, gratuit și la valoarea nominală, a sumelor deținute în monedă electronică.

Plățile electronice presupun întotdeauna plata prin mandatar. Astfel, ordinul necondiționat de plată îl va primi întotdeauna o instituție specializată, care, din contul titularului, va preleva suma înscrisă pe ordinul de plată și o va transfera în contul creditorului acestuia sau a mandatarului său. Plata se face potrivit acordului părților. În lipsa acordului, imputația se va face de către debitor cu respectarea strictă a regulilor art. 1507 Cod Civil sau de către creditor, potrivit art. 1508 Cod Civil, dacă debitorul nu și-a exprimat intenția, sau se va aplica imputația legală, potrivit art. 1509 Cod Civil, în cazul în care nici una dintre părți nu face imputația plății.

Plata trebuie efectuată la momentul stabilit de către părți. Data plății poate fi fixată raportat la o dată calendaristică, la un anumit eveniment sau prin stabilirea unui termen calculat prin referire la data încheierii convenției.

În cazul viramentului bancar, data plății va fi considerată data alimentării contului creditorului cu suma de bani ce face obiectul plații (art. 1497 Cod Civil). Dacă nu s-a prevăzut altfel, cheltuielile ocazionate de plată sunt în sarcina debitorului (art. 1498 Cod Civil), inclusiv în toate cazurile când sunt ca urmare a plății anticipate [art. 1496 alin. (1)].

Începând din anul 2003, plățile electronice au devenit o realitate și pe piața nebancară. Astfel, prin art.1 alin.(3) din O.U.G. nr. 193/2002, acceptarea ca mijloc de plată a cardurilor de debit și de credit a devenit obligatorie pentru agenții economici care desfășoară activități de comerț cu amănuntul și realizează anual o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei al sumei de 100.000 EUR. Normele de reglementare a plăților electronice în relațiile dintre cele trei categorii de utilizatori de monedă electronică conțin dispoziții speciale mai ales în ce privește protecția consumatorilor, cu influențe directe asupra regimului juridic al răspunderii civile.

Art. 63 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene consacră prin alin. (2) principiul libertății plăților între statele membre și între statele membre și terți. Totuși, prin aplicarea celorlalte principii de bază ale Uniunii Europene, se prevăd anumite limitări, cum ar fi faptul că plățile care sunt întemeiate pe libertatea de circulație a capitalurilor trebuie să respecte limitele în care se poate uza de această libertate.

Pentru efectuarea plăților electronice în euro într-un cadru unic, stabil și integrat, a fost creată zona unică europeană de plăți. Astfel, în primul rând s-a urmărit unificarea procedurilor existente la nivel național relativ la credit transfer și la direct debit în euro într-o singură procedură; în al doilea rând – simplificarea plăților cu cardul, astfel încât să existe posibilitatea plății prin intermediul acestora în întreaga zonă euro; și, nu în ultimul rând – creșterea amplorii utilizării instrumentelor de plată electronică, în același timp cu reducerea costurilor.

Dezvoltarea și informatizarea sistemului bancar a dus la transpunerea în spațiul virtual și a instrumentelor de plată, în speță a cambiei, biletului la ordin, a cecului și a viramentului.

Efectele de comerț informatizate au fost utilizate încă din anii '70 în unele dintre țările ce dispuneau de tehnologia necesară compensării automate și de o economie de piață liberă în care acestea se utilizau în mod curent. Astfel, sistemul bancar francez utilizează un imprimat tipizat încă din anul 1974, care este polivalent sub aspectul circulației sale ca efect de comerț tradițional sau informatizat. În prezent, răspândirea globală este recunoscută pentru cele mai multe dintre instrumentele de plată electronice, pretându-se la informatizare două dintre efectele de comerț clasice: cambia și biletul la ordin.

De menționat că efectele de comerț informatizate nu au eliminat cu totul circulația tratelor de hârtie, solicitând existența unui original pe suport de hârtie, iar ulterior a unei dovezi liberatorii pe același tip de suport. Eficiența economică solicită tocmai eliminarea suportului de hârtie și înlocuirea acestuia cu unul informatic, dorindu-se a se da naștere unui efect de comerț informatic, ceea ce nu coincide cu posibilitățile tehnice efective din prezent. Este probabil ca într-un viitor apropiat, în urma standardizării și securizării mijloacelor electronice de comunicație, efectele de comerț informatice să poată fi utilizate asemenea celor tradiționale, prin existența unui singur original ce va cuprinde toate mențiunile legale, care va putea fi garantat, protestat și, în cele din urmă, va putea fi investit cu formulă executorie.

Pe de altă parte, posibilitatea informatizării integrale a cecului, respectiv a emiterii cecului electronic, ne îndreptățește să includem cecul în categoria instrumentelor de plată ce pot fi utilizate pe deplin în mediul electronic.

Cardul electronic – ca instrument de plată, a reprezentat adevărata revoluție în acest domeniu, apariția lui conducând la scăderea semnificativă a plăților cu numerar. Utilizarea cardurilor, ca instrumente de plată fără numerar, presupune colaborarea, în principiu, a emitentului, a utilizatorului și a terțului acceptant. Fiind doar un instrument de plată, cardul electronic nu poate fi emis decât cu titlu accesoriu, ulterior deschiderii unui cont de către viitorul deținător.

Viramentul electronic este un alt instrument de plată care permite circulația momedei scripturale dintr-un cont în altul. Eficiența și securitatea de care se bucură transferul electronic de fonduri au condus la generalizarea folosirii acestui instrument de plată pe piața interbancară.

Adaptarea viramentului nevoilor societății informaționale a permis dezvoltarea tranzacțiilor prin intermediul internetului. Specificitatea comerțului electronic prin internet, este dat de faptul că o parte importantă a volumului de tranzacții efectuate presupune ca ambele părți încheie tranzacția prin intermediul calculatorului, prin efectuarea plății on-line, urmând ca transmiterea contraprestației să fie efectuată în același mod sau pe căile obișnuite. Desigur, mijloacele electronice de comunicație au menirea de a înlesni raporturile între absenți. Intermedierea pe care tehnologia o realizează poate conduce, în primul rând, la nesiguranța relațiilor comerciale, atât cu privire la identitatea partenerului comercial, cât și cu privire la secretul comercial, iar în al doilea rând, la inutilitatea anumitor activități precontractuale desfășurate, cauzată tocmai de numărul extrem de mare de concurenți ce utilizează aceleași metode. Dintr-o altă perspectivă, încheierea unui contract pe cale electronică între persoane prezente ar fi excepție, deoarece încheierea contractelor inter praesentes este facilitată de posibilitatea utilizării imediate a suportului de hârtie. În consecință, încheierea contractelor prin intermediul calculatorului, cu anumite particularități descrise în lucrare, se încadrează în categoria contractelor încheiate între absenți, prin corespondență.

Pentru ca o propunere de încheiere a unui contract pe cale electronică să poată fi definită ca ofertă fermă, trebuie îndeplinite două condiții, sintetizate în art. 2.1.2 al Principiilor UNIDROIT, respectiv: să fie suficient de clară și să indice intenția ofertantului de a fi ținut de aceasta în cazul acceptării. Analiza pe larg a aspectelor referitoare la încheierea contractului electronic a relevat probleme specifice societății informaționale. Acestea sunt legate, în special de volatilitatea informației și de riscurile asociate cu incertitudinea partenerilor de afaceri, a caracteristicilor bunurilor livrate /serviciilor prestate și, nu în ultimul rând, de riscurile protejării datelor pesonale și a vieții private.

Lipsa granițelor electronice a creat dificultăți la nivelul stabilirii dreptului aplicabil anumitor tranzacții, dispozițiile de drept internațional privat nefiind în toate cazurile adaptate problemelor societății informaționale. În ce privește legea aplicabilă contractului, părțile vor fi nevoite să respecte prevederile imperative ale locului unde s-a încheiat contractul. Astfel, un contract electronic ce nu îndeplinește condițiile de siguranță pentru înscrisurile electronice prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, va putea fi considerat cel mult un început de probă scrisă, deși ar putea fi considerat valabil din punctul de vedere al cerințelor legislației unei țări terțe.

BIBLIOGRAFIE

1.Tratate și monografii

Angheni S., Volonciu N., Stoica C., Lostun M.G., Drept comercial, Editura Oscar Print, 2000;

Antonucii A., E-commerce, Editura Giuffre, Milano, 2001;

Bonneau T., Droit bancaire, Editura Montchrestien, Paris, 2001;

Cărpenaru St.D., Drept comercial român, Editura C.H. Beck, 2007;

Comande G., Sica S., Il commercio elettronico, Editura Giappichelli, Torino, 2001;

Gavalda C., Souflet J., Instruments de paiment et de credit, Editura Litec, Paris 2001, 2003;

Guadenzi A., Il commercio elettronico nella societa dell informazione, Editura Sistemi, 2003;

Kadar A., s.a., Business and Commercial Law, Editura M.S.B., 1993;

Kovacs L.A., Comerț Electronic, Cluj-Napoca, 2002;

Langois M., Gasch S., Le commerce electronique B to B, Editura Internet Professionelle, Paris, 2001;

Roșca I.Gh., ș.a., Comețul electronic – Concepte, tehnologii și aplicații, Editura Economică, 2004;

Tossi E., ș.a., Commercio elettronico a servizi della societa dell informazione, Editura Giuffre, Milano, 2003;

Vasilache D., Plăți electronice. O introducere, Editura Rosetti Educațional, București, 2004;

2.Legi comentate și culegeri de jurisprudență

Bank for International Settements, Survey on electronic money developments, Noiembrie 2001;

Costin M.N., Dicționar de drept internațional al afacerilor, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureși, 1996;

European Centra Bank, Issues Paper for the ECB Conference on 10, ”E-payments without frontiers”, November 2004;

European Central Bank, ”Electonification of payments in Euroe”, Mothly Bulletin, May 2003;

Pătulea V., Turianu C., Drept comercial. Practică judiciară adnotată, București, Editura All, 1999;

3.Studii, articole, publicații

Andrieu Michel, The future of e-money: main trends and driving force, Foresight, vol. 3, nr.5, oct., 2001;

Bielski Lauren, A call universal payments, American Bankers Association, ABBA Banking Journal, sep. 2005;

Bărboi D., Comerțul electronic nu ne ține de cald, E-finance, nr.39, noiembrie 2003;

Bruno-Britz Maria, Bank system & Technology, New York, Sept 2005, vol.42;

Grealish Alenka, B2B Electronic Payments: Putting Wind In The Sails, Business Credit, Mar 2006;

4.Acte nromative