Instituția Juridică a Rudeniei,în Reglementarea Noului Cod Civil

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………….01

Capitolul 1. Instituția familiei și regimul juridic al domiciliului familial în reglementarea

Noului Cod civil român

Logodna și căsătoria în reglementarea Noului cod civil……………………………………………..0

Condițiile legale necesare logodnei………………………………………………………………………09

Regimul juridic al domiciliului familial…………………………………………………………………….17

Nulitatea căsătoriei ……………………………………………………………………………………………….19

Nulitatea absolută a căsătoriei……………………………………………………………………………..21

Nulitatea relativă a căsătoriei……………………………………………………………………………….26

Capitolul 2. Comunitatea de bunuri a soților,în reglementarea juridică actuală

Comunitatea de bunuri a soților…………………………………………………………………………….28

Bunurile proprii ale soților………………………………………………………………………………29

Dovada bunurilor comune și proprii…………………………………………………………………30

Natura juridică a comunității de bunuri a soților……………………………………………………30

Divorțul și efectele sale asupra patrimoniului soților ………………………………………………33

Capitolul 3. Instituția juridică a rudeniei,în reglementarea Noului cod civil

Regimul juridic al rudeniei……………………………………………………………………………………41

Filiația ca mijloc principal al rudeniei……………………………………………………………………42

Adopția ca izvor al rudeniei…………………………………………………………………………………..43

Autoritatea părintească………………………………………………………………………………………..46

Drepturile și îndatoririle părinților față de copii lor minori………………………………………47

Locuința copiilor minori și administrarea bunurilor acestora…………………………………..48

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………50

Anexă……………………………………………………………………………………………………………………………61

Spețe…………………………………………………………………………………………………………………………….70

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..77

Introducere

Potrivit regulilor de interpretare a textelor de lege, o dispoziție legală specială, cum este aceea privind rudenia din Codul civil în materia succesiunii, nu este abrogată de o dispoziție legală ulterioară, cu caracter general, privind aceeași materie, chiar dacă între aceste dispoziții legale ar exista contrarietate.Avem în vedere următoarele reguli de interpretare: normele generale nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant); norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant). Reglementarea rudeniei din Codul familiei este aceea generală, de drept comun, reprezintă, sediul materiei, față de reglementarea rudeniei din Codul civil care este o reglementare specială, în cadrul normelor legale privind succesiunea. În aceste reguli, norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie excepția.Filiația este legătura, biologică ce rezultă din procreare și naștere26. Lato sensu, filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei. Stricto sensu, filiația este raportul de descendență a unei persoane din părinții săi .Filiația poate fi clasificată după mai multe criterii. Dintre acestea reținem următoarele:

în raport de părintele față de care se stabilește, filiația se împarte în:

filiație față de mamă (maternitate);

b) filiația față de tată (paternitate).

După natura relației dintre părinți, filiația poate fi:

filiația din căsătorie (filiația legitimă);

b) filiația din afara căsătoriei (filiația nelegitimă).

După izvorul său, filiația poate fi:

filiație naturală (bazată pe faptul procreării);

filiație artificială (în cazul procreării asistată medical);

filiație adoptivă (la adopție).

Actiuni in justitie referitore la filiatie

Atât în cazul filiației față de mamă, cât și în cazul filiației față de tată legea prevede posibilitatea intentării unor acțiuni în justiție.

Aceste acțiuni pot fi clasificate în raport de mai multe criterii28, ce vor fi menționate în continuare.

Clasificare,

1.)După obiectul lor, se împart în :

-acțiuni în reclamație de stat, adică acele acțiuni care urmăresc recunoașterea unei filiații, alta decât cea de la data introducerii acțiunii.

-acțiuni în contestație de stat, adică acele acțiuni care urmăresc înlăturarea unei filiații, pretins nereală, și înlocuirea ei cu o alta, pretins reală. Ca exemplu, menționăm: acțiunea în contestarea filiației din căsătorie; tăgada paternității copilului din căsătorie, ș.a.

-acțiuni în modificare de stat, adică acele acțiuni care urmăresc schimbarea filiației pentru viitor, filiația anterioară nefiind contestată.

2.) După termenul în care pot fi exercitate, se împart în :

a) acțiuni imprescriptibile, ca, de exemplu: acțiunea în contestarea recunoașterii de

maternitate; acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate;

b) acțiuni prescriptibile, ca, de pildă, acțiunea în stabilirea paternității.

3.) În funcție de persoanele îndrituite să le exercite, se împart în:

acțiuni ce pot fi exercitate de orice persoană interesată, ca, de pildă, acțiunile în contestarea recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate;

acțiuni ce pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane, respectiv: titularul care reclamă filiația respectivă, reprezentantul său legal ori procurorul, ca, de exemplu: acțiunea în stabilirea maternității ori, după caz, în stabilirea paternității;

acțiuni ce pot fi exercitate numai de titular, ca, de pildă : acțiunile în anularea recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate.

Caractere juridice

Acțiunile în justiție referitoare la filiație prezintă următoarele caractere juridice:

indisponibilitate în sensul că nu pot forma obiectul renunțării sau tranzacției;

personalitate în sensul că nu pot fi exercitate de creditorii chirografari,
în numele debitorului, și nu pot fi transmise către moștenitori, decât în mod
excepțional;

imprescriptibilitate, ca regulă.

Adoptia este operatiunea juridica prin care se creeaza legatura de filiatie intre adoptator si adoptat, precum si legaturi de rudenie intre adoptat si rudele adoptatorului.In cursul procedurii adoptiei trebuie respectate, in mod obligatoriu, urmatoarele principii:principiul interesului superior al copilului;

principiul cresterii si educarii copilului intr-un mediu familial;

principiul continuitatii in educarea copilului, tinandu-se seama de originea sa etnica, culturala si lingvistica;

principiul informarii copilului si luarii in considerare a opiniei acestuia in raport cu varsta si gradul sau de maturitate;

principiul celeritatii in indeplinirea oricaror acte referitoare la procedura adoptiei.

Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplina de exercitiu si care sunt cu cel putin 18 ani mai in varsta decat cel pe care doresc sa il adopte. Persoanele cu boli psihice si handicap mintal nu pot adopta.Pentru motive temeinice, instanta judecatoreasca poate incuviinta adoptia chiar daca diferenta de varsta dintre adoptat si adoptatori este mai mica de 18 ani, dar in nici o situatie, mai putin de 15 ani. Copilul poate fi adoptat pana la implinirea varstei majoratului civil. Persoana majora poate fi adoptata numai daca adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o in timpul minoritatii sale.Adoptia intre frati este interzisa. Adoptia a doi soti sau fosti soti de catre acelasi adoptator sau familie adoptatoare, precum si adoptia intre soti sau fosti soti sunt interzise.

Persoanele care trebuie sa consimta la adoptie sunt urmatoarele:

parintii firesti; daca unul dintre parintii firesti este decedat, necunoscut, declarat, in conditiile legii, mort sau disparut, pus sub interdictie, precum si daca se afla, din orice imprejurare, in imposibilitate de a-si manifesta vointa, consimtamantul celuilalt parinte este indestulator;

parintele sau parintii decazuti din drepturile parintesti sau carora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor parintesti pastreaza dreptul de a consimti la adoptia copilului; consimtamantul reprezentantului legal este obligatoriu in acest caz;

tutorele copilului ai carui parinti firesti sunt decedati, necunoscuti, declarati morti sau disparuti ori pusi sub interdictie, in conditiile legii;

copilul care a implinit varsta de 10 ani;

adoptatorul sau, dupa caz, familia adoptatoare; in cazul adoptiei copilului si de catre sotul adoptatorului, consimtamantul trebuie exprimat de catre sotul care este deja parinte adoptator al copilului.

Atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

Evaluarea garantiilor morale si a conditiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare se face, pe baza solicitarii lor, de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului de la domiciliul acestora si trebuie sa aiba in vedere:

personalitatea, starea sanatatii si situatia economica a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viata familiala, conditiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreste sa adopte;

motivele pentru care, in cazul in care numai unul dintre cei doi soti solicita sa adopte un copil, celalalt sot nu se asociaza la cerere;

impedimente de orice natura relevante pentru capacitatea de a adopta.

Pe baza rezultatelor evaluari, directia in a carei raza teritoriala se afla domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare decide, in termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de catre adoptator sau familia adoptatoare, daca acesta sau acestia sunt sau nu apti sa adopte. In cazul unui rezultat favorabil al evaluarii, directia va elibera atestatul de persoana sau familie apta sa adopte. Atestatul eliberat de directia in a carei raza teritoriala domiciliaza adoptatorul sau familia adoptatoare este valabil pentru o perioada de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungita anual in urma unei solicitari de reinnoire din partea adoptatorului sau familiei adoptatoare, cu conditia sa fie respectate aceleasi criterii care au stat la baza acordarii sale initiale. In cazul unui rezultat nefavorabil al evaluarii, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul sa solicite directiei, in termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al reevaluarii poate fi atacat, in termen de 15 zile de la data comunicarii, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului.Obtinerea atestatului nu este necesara in urmatoarele cazuri:

-pentru adoptia persoanei majore de catre familia care a crescut-o in timpul minoritatii;

-pentru adoptia copilului de catre sotul parintelui firesc sau adoptiv.

Capitolul 1.

Instituția familiei și regimul juridic al domiciliului familial,

în reglementarea Noului Cod civil român

1.1. Logodna și căsătoria în reglementarea Noului cod civil

Deși încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar logodna nu este obligatoriu să se finalizeze prin încheierea căsătoriei, aceasta poate produce unele efecte juridice în anumite situații.Dacă în mod tradițional, logodna nu producea nici un fel de efecte juridice, în doctrină considerându-se doar că, în caz de renunțare nejustificată la o căsătorie proiectată, acela dintre logodnici care a fost părăsit, avea dreptul să se adreseze instanței judecătorești, în temeiul art. 998 C. civ., pentru a cere ca acela din a cărui culpă a fost ruptă logodna să fie condamnat la daune interese, cu condiția de a dovedi că desfacerea logodnei i-a cauzat un prejudiciu, în noua reglementare aceasta poate genera unele efecte juridice în cazurile prevăzute de art. 268 și 269 din noul Cod civil.

Astfel, în cazul ruperii logodnei, darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, sunt supuse restituirii, cu excepția darurilor obișnuite. Nu se specifică dacă este vorba despre darurile primite de oricare dintre logodnici de la alte persoane, ori de darurile pe care aceștia și le fac între ei; în tăcerea legii, considerăm că orice astfel de daruri sunt supuse restituirii. Totodată, practicii judiciare îi va reveni sarcina de a stabili criteriile în baza cărora se va putea aprecia, într-un mod unitar, care dintre aceste daruri pot fi considerate „obișnuite”, în vederea excluderii lor de la obligația restituirii în condițiile legii.

De asemenea, logodnicul care rupe logodna în mod abuziv, sau care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna, poate fi obligat la despăgubiri.

Competența soluționării acțiunii aparține instanței de tutelă (art. 265 din noul Cod civil), iar dreptul la acțiune se prescrie într-un termen special, de un an de la data ruperii logodnei. Astfel conform  noului Cod civil, mai exact art. 266, alin 1. logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria. În ceea ce privește natura juridică a logodnei, există multe controverse. Astfel s-a considerat că logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abuzive; aceasta fiind teza cea mai răspândită. Există însă și opinii care împărtășesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realității psihologice și sociale să nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile  nu s-ar oblige să încheie căsătoria (obligație de rezultat), ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei (obligație de mijloace). Libertatea matimonială nu ar fi atinsă deoarece oricare dintre părți poate denunța unilateral “contractul” oricând, răspunderea sa nefiind antrenată decât în caz de denunțare abuzivă. Astfel înțeles “contractul” de logodnă conduce la aceleași consecințe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic.

1.1.1. Condițiile legale necesare logodnei

Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător logodnei, cu excepția avizului medical și a autorizării organului administrative competent art.266, alin 2 din Noul cod civil. Prin trimitere la art.271 din Noul cod civil aceste conditii sunt:

– logodna se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora, condiție de fond;

– în ceea ce privește vârsta matrimoniala, viitorii logodnici trebuie sa fi împlinit vârsta de 18 ani.

Considerăm că pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi cu acordul parinților iar dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă art. 272 alin.2;

– este interzisă încheierea unei noi logodne de către persoana care este deja logodită -acest aspect vizand bigamia;

– referitor la interzicerea logodnei  între rude, este interzisă încheierea logodnei între rudele in linie dreapta  precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv;

În dispozițiile noului Cod civil, referitor la încheierea căsătoriei în condițiile prevăzute la art. 274 alin 2, este necesar pentru motive temeinice autorizarea instanței tutelare în a cărei circumscripție  își are domiciliul  cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens si alin. 3., dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul rudeniei din adopție.”

Coroborand cu art. 266 alin 2 ne punem întrebarea dacă în cazul logodnei este necesar sau nu avizul medical, pentru că logonda, promisiunea reciprocă de a încheia casatoria, sa fie perfect valabilă. Interdicții:

Este interzisă astfel logodna între alienatul mintal și debilul mintal, între tutore și persoana care se afla sub tutela sa.

Raportat la art. 277, în ceea ce privește interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria, logodna este interzisă între persoanele de acelasi sex, logodnele între persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nefiind recunoscute în România. De asemeni parteneriatele civile între personae de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România. Cu toate acestea dispozițiile legale privind libera circulației pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile art. 277 alin 4.

De fapt, cum s-a demonstrat de-a lungul istoriei nu există nicio posibilitate de a eradica parteneriatele (de drept sau de fapt) între persoane de același sex, iar legea fiind făcută de oameni, ea nu va fi nici odată perfectă și vor exista de fiecare date niște posibilități de eludare. Pe de altă parte aceste interdicții pot fi privite și ca fiind neconstituționale sub aspectul egalității cetățenilor în fața legii. Oricare ar fi calea aleasă de legiuitor, vor exista întotdeauna persoane, care nu vor fi mulțumiți de reglementările respective și vor încerca să  convingă legiuitorul să le schimbe. Caracterul specific a relementărilor cu privire la familie, adică posibilitatea de a acoperi unele nulitățile absolute persistă și noile regelementări.

Desigur, se pune problema dacă nu ar fi mai bine ca aceste nulități să fie redenumite în nulități relative, pentru a nu crea o confuzie inutilă cu privire la regimul nulităților. Noile regelementări păstrează incapacitățile speciale cu privire la căsătorie, la fel ca și formalitățile, pentru a asigura caracterul public a încheierii căsătoriei. În primul rând alineatul 4 din articolul 258 menționează în mod explicit, că prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie, iar articolul 277 exclude orice căsătorie între persoane de același sex sub imperiul legii române, excluzând în aceiași timp orice recunoaștere a unei orice căsătorii încheiate sau unui parteneriat încheiat de cetățeni români sau străini sub imperiul unei legislații străine, în articolul 441 despre regimul filiației cu privire la copii născuți prin metode și tehnici de reproducere umană asistată medical cu terț donator. Alienatul 4 dă posibilitatea unei femei singure de a deveni părinte unui astfel de copil, persupunând, că femeie trăiește într-un parteneriat civil cu o altă femeie încheiat în străinătate.

În acest caz, din punct de vedere a legii române ea este considerată o femeie singură11 și poate beneficia de însemânțarea artificială. Rezultatul produs este chiar acea, care legea vroia să prevină, adică un copil va fi crescut de două persoană de același sex, trăind într-un parteneriat civil. Ceea ce s-a preluat din vechile regelementări și poate n-ar fi trebuit, este posibilitatea de a încheia căsătoria începând cu vârsta de 16 de ani, pentru motive temeinice.

După părerea noastră niciun motiv nu este destul de temeinic pentru a justifica încheierea unei căsătorii înaintea vârstei majoratului, iar extinderea acestei posibilități de la minore la minori nu se justifică sub nici un pretext12. O veste bună este desființarea posibilității pentru minora de a se căsători (tot din motive temeinice, nedefinite) la vârsta de 15  ani.

Mijloace de probă

Conform noului  Cod Civil, logodna poate fi demonstrata prin orice mijloc de proba, fie că logodna este concepută ca un fapt juridic (care poate fi probat liber), fie ca un contract (când se face aplicarea regulii privind  imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris). În cazul ruperii logodnei, trebuie restituite “darurile pe care logodnicii le-au primit in considerarea logodnei sau pe durata acesteia, in vederea casatoriei, cu exceptia darurilor obisnuite”. În ceea ce privește căsătoria, în general, noua reglementare nu este fundamental deosebită de cea actuală. Se constată însă o alunecare spre aplicarea teoriei contractualiste a căsătoriei, prin introducerea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.

Este o reacție fermă a legiuitorului român față de tendința internațională de extindere a căsătoriilor între persoane de același sex, pe care le apreciez ca fiind destul de dăunătoare educației copiilor care sunt crescuți în astfel de căsnicii.

Condițiile de fond care trebuie îndeplinite pentru încheierea căsătoriei prevăzute de noul act normativ sunt asemănătoare cu cele din dreptul românesc actual.

Cu privire la numele viitorilor soți, va exista și posibilitatea ca unul dintre ei să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Prin noul Cod civil român se reglementează mai clar și mai complet drepturile și îndatoririle personale ale soților, prin reinstituirea anumitor valori morale ale familiei, în sensul că sunt precizate expres obligațiile personale ale soților privind respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral, dar, în același timp, este ocrotită și independența acestora, prin interdicțiile privind cenzurarea corespondenței, a relațiilor sociale sau a alegerii profesiei celuilalt soț.

O reglementare nouă și novatoare este dată și drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților, în Capitolul VI  din Titlul II, Cartea a II-a a acestui act normativ.

Prin noua reglementare, soții au posibilitatea să își organizeze aspectele patrimoniale ale conviețuirii lor potrivit situației și stilurilor de viață ale fiecărei familii, în limitele stabilite de lege. In acest sens, legea prevede o serie de reguli generale, aplicabile oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial pe care soții îl aleg, reglementate sub titlul “Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”.

Denumit „regim primar imperativ”, „statut imperativ de bază”, „statut matrimonial de bază” , „regim matrimonial primar”, „efectele căsătoriei”, acest set de reguli constituie, numitorul comun cel mai mic față de pluralitatea regimurilor matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept național. Același autor îl definește, numindu-l „regim primar imperativ”, ca fiind „un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților”.

Este, cu alte cuvinte, un set de reguli fundamentale și imperative, aplicabile indiferent de regimul matrimonial care guvernează raporturile patrimoniale dintre soți.

Acesta nu poate fi considerat un regim matrimonial suficient pentru a organiza raporturile patrimoniale dintre soți sau dintre aceștia și terți; este vorba doar despre normele fundamentale care guvernează aceste raporturi, care se aplică în mod obligatoriu tuturor celor căsătoriți.

Este vorba, prin urmare, de un regim general, ce constituie structura de bază a relațiilor patrimoniale ale soților, cuprinzând efectele directe ale căsătoriei.

În reglementarea noului Cod civil român, aceste dispoziții sunt împărțite în trei paragrafe, primul referindu-se la regimul matrimonial în general, al doilea având drept obiect locuința familiei, iar al treilea cheltuielile căsătoriei.

Primul paragraf se referă la posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele, mandatul între soți, independența patrimonială a soților și dreptul acestora la informare. Tot în cadrul acestor norme, legea prevede acțiunea în justiție pe care o are la dispoziție unul dintre soți în situația în care celălalt face unele acte de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei.

Cu privire la mandatul între soți, noul Cod civil oferă două posibilități, respectiv mandatul convențional și mandatul judiciar, eliminându-se clasicul mandat tacit prezumat al soților. În timp ce mandatul convențional al soților nu se bucură de o reglementare specială, acesta aflându-se sub incidența dreptului comun cu privire la contractul de mandat, pentru mandatul judiciar se prevăd, în mod concret, situația în care poate fi solicitat, respectiv atunci când unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, competența de soluționare a cererii, care aparține instanței de tutelă, precum și soluția pe care o poate da instanța, respectiv încuviințarea ca celălalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial, instanța stabilind, totodată, condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

Și cu privire la exercitarea dreptului de dispoziție al soților cu privire la bunurile lor, noua reglementare aduce noutăți, în sensul că, în principiu, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, fiind înlăturate unele interdicții, cum ar fi aceea a vânzării între soți, existentă în dreptul actual al familiei.

Totodată, legea prevede expres posibilitatea fiecăruia dintre soți de a face, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea, soțul titular al contului având, în raport cu societatea bancară, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Acest drept aparține soțului deponent chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Sunt prevederi generate de evoluția vieții sociale, care impune fiecăruia dintre noi efectuarea unor operațiuni bancare foarte frecvente, libertatea acestora condiționând desfășurarea normală a vieții de zi cu zi. Consecința unor astfel de prevederi legale se concretizează într-o mai mare independență a soților, fiecare acționând, astfel, fără a avea nevoie nici măcar de consimțământul prezumat al celuilalt, consimțământ care ar fi presupus cel puțin o informare a acestuia din urmă cu privire la actele curente încheiate în legătură cu fondurile depuse în conturi bancare.

Din acest motiv, legiuitorul a reglementat, în art. 318 al noului Cod civil, dreptul la informare al fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile, veniturile și datoriile celuilalt soț, la cerere. Cel refuzat se poate adresa instanței de tutelă  pentru obligarea soțului său, sau a oricărui terț deținător al informațiilor cerute, să i le furnizeze. Legea prevede că, în cadrul unor astfel de acțiuni, terții pot refuza furnizarea informațiilor numai atunci când sunt ținuți de păstrarea secretului profesional, sau când solicitarea informațiilor respective poate fi făcută, potrivit legii, numai de celălalt soț (de exemplu, soțul titular al contului bancar), în această din urmă situație refuzul soțului pârât de a solicita informațiile dând naștere prezumției relative că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.

Apreciem că soții vor recurge la astfel de acțiuni, în principal, în situațiile limită în care unul dintre aceștia are indicii care îi pot naște temerea că actele încheiate de soțul său cu privire la veniturile acestuia, ori cu privire la oricare din bunurile comune, ar putea pune în pericol grav interesele familiei, doar în acest caz putându-și justifica o necesitate stringentă de informare, în vederea solicitării aplicării dispozițiilor art. 316 din noul Cod civil, care să impună încheierea anumitor acte de dispoziție numai cu consimțământul expres al soțului reclamant.

Nu este exclus, însă, ca rolul instanței de tutelă să fie încărcat cu astfel de acțiuni introduse de soți pentru refuzul de informare și în situații obișnuite, care nu comportă vreun risc de pericol pentru interesele familiei.Tot în acest prim paragraf al primei secțiuni a Capitolului VI, se reglementează, după cum arătam mai sus, posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, precum și perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele.

Potrivit dispozițiilor art. 312 din noul Cod civil, viitorii soți își pot alege unul dintre cele trei regimuri matrimoniale reglementate de acest act normativ, respectiv: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Pentru claritatea prezentării, considerăm că se impun câteva precizări cu privire la noțiunea de „regim matrimonial”.

Așa cum a fost definit în doctrină, orice regim matrimonial este constituit dintr-un ansamblu de reguli care guvernează bunurile soților.

Obiectul regimului matrimonial poate fi definit în sensul material și în sensul juridic al termenului.

În sens material, regimul matrimonial reprezintă normele legale aplicabile ansamblului bunurilor soților, indiferent de data și modul de dobândire a acestora. Prin urmare, obiectul reglementării îl formează toate bunurile pe care soții le aveau în momentul încheierii căsătoriei, precum și cele dobândite de ei în timpul căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Este vorba, în general, așa cum arătau Stettler și Waelti, despre ansamblul drepturilor pecuniare aparținând unei persoane, acestea fiind, în special, drepturile reale asupra bunurilor mobile și imobile, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile pecuniare legate de calitatea de acționar într-o societate anonimă sau de membru într-o societate de persoane, ca și drepturile decurgând din creanțe de orice natură.În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soților unor reguli având un obiect propriu, dar formând împreună un tot coerent.O parte dintre aceste reguli se referă la proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând separația bunurilor sau compunerea patrimoniului fiecăruia dintre soți. Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soții le-au avut în momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân proprii fiecăruia sau intră, în totalitate sau în parte, în masa bunurilor comune.

În același timp, aceste reguli guvernează repartizarea pasivului patrimonial al fiecăruia dintre soți. Modul de repartiție a bunurilor, a activului și a pasivului, este specific fiecărui regim matrimonial și depinde de importanța care se acordă spiritului comunitar față de cel separatist. De altfel, în mod tradițional, influența franceză a mers către spiritul comunitar, potrivit căruia căsătoria este concepută în sensul că uniunea personală determină o asociere patrimonială, în timp ce concepția separatistă, de origine anglo-saxonă, a refuzat ideea că asocierea patrimonială ar decurge în mod necesar din uniunea personală.

O altă parte dintre regulile specifice oricărui regim matrimonial se referă la modul de dispoziție și administrare a acestor bunuri. Este vorba aici, în principal, despre a ști dacă fiecare dintre soți își poate gestiona singur bunurile din patrimoniul său, ori dacă drepturile de dispoziție și administrare sunt concentrate doar în mâinile unuia dintre soți, sau acestea sunt împărțite între soț și soție.

Așadar, după cum doctrina a mai afirmat, la aceste două aspecte se rezumă esența raporturilor juridice care definesc regimurile matrimoniale.

Revenind la dispozițiile noului Cod civil, menționăm că acestea reglementează perioada aplicării regimului matrimonial, care poate corespunde duratei căsătoriei, sau poate fi mai scurtă, în cazul modificării regimului matrimonial, în condițiile legii. Se face deosebirea, de asemenea, între data de la care regimul matrimonial produce efecte între soți și data de la care acesta produce efecte față de terți. În acest sens, menționăm că între soți regimul matrimonial adoptat produce efecte din ziua încheierii căsătoriei, iar atunci când este adoptat în timpul căsătoriei, prin modificarea altui regim matrimonial, de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii convenției matrimoniale. Față de terți, regimul matrimonial adoptat este opozabil numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale. Al doilea paragraf al aceleiași secțiuni cuprinde dispoziții prin care este protejată locuința familiei. Și astfel de dispoziții constituie noutăți absolute pentru dreptul românesc al familiei.

1.2. Regimul juridic al domiciliului familial

Domiciliul familial, este definită ca fiind „locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii”. Această locuință se bucură de un regim special de protecție dacă a fost astfel notată în cartea funciară, în condițiile legii.

Dispozițiile legale privind protecția locuinței familiei sunt prezente și în alte sisteme de drept. În dreptul francez, de exemplu, ca și în alte sisteme de drept în care funcționează un regim primar, este vizat chiar dreptul de proprietate, în sensul că soțul proprietar al imobilului declarat locuință familială renunță, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din prerogativele sale, el neputând înstrăina acest bun fără consimțământul consortului său care nu este proprietar, deși, în principiu, fiecare soț este liber să înstrăineze singur bunurile sale proprii. Același regim juridic se aplică și bunurilor mobile care mobilează locuința familiei, legea nefăcând deosebire între cele care folosesc la întrebuințarea locuinței și cele de ornament.

Rațiunea unor astfel de constrângeri o constituie protecția locuinței familiei, pe toată durata căsătoriei, împotriva efectelor unor acte imprudente, sau chiar răutăcioase, ale unuia dintre soți.

Prin aceste dispoziții, legea franceză impune o cogestionare forțată, ce poate afecta atât drepturile reale cât și pe cele personale care privesc locuința familiei. Sunt vizate actele de dispoziție, în special cele de vânzare, ipotecă, uzufruct, gaj, renunțarea la drept, etc..

În dreptul elvețian, niciunul dintre soți nu poate, fără consimțământul celuilalt, nici să rezilieze contractul de închiriere, nici să înstrăineze imobilul și nici să restrângă prin acte juridice drepturile care țin de locuința familiei.

Mai mult chiar, în dreptul Quebecului locuința familiei face parte din patrimoniul familial, supus altor reguli decât cele specifice regimului matrimonial care guvernează căsătoria, nu doar în ceea ce privește dispoziția, administrarea și folosirea bunurilor care îl compun, dar chiar și în ceea ce privește lichidarea sa.

Regimul protectiv din noua noastră reglementare se concretizează într-o serie de dispoziții, cuprinse în art. 321-324 din noul Cod civil, prin care se stabilesc limitele și condițiile exercitării drepturilor soților cu privire la imobilul care constituie locuința familiei și la bunurile care îl mobilează sau îl decorează.

Printr-o derogare a legii de la drepturile fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile proprii, nici măcar soțul care este proprietar exclusiv nu poate dispune, fără consimțământul scris al celuilalt soț, cu privire la drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate, fără respectarea aceleiași condiții, să deplaseze din locuință bunurile care o mobilează sau o decorează, ori să dispună de acestea. Având în vedere faptul că, pentru o mare parte dintre persoanele căsătorite din România, cel puțin în prezent, casa în care acestea locuiesc, cu mobilierul și decorațiunile interioare, constituie cea mai mare parte a averii lor, indiferent  de regimul matrimonial pe care îl vor adopta, exercitarea dreptului de dispoziție cu privire la bunurile lor va fi afectat de această condiție, a obținerii consimțământului expres al celuilalt. Acest inconvenient constituie prețul plătit de fiecare dintre soți pentru a se asigura familiei o minimă stabilitate în privința condițiilor de locuit și a protejării mediului în care se desfășoară viața cotidiană, împotriva actelor abuzive ale unuia dintre soți.

Pentru a se preveni săvârșirea unor abuzuri, a fost prevăzută și posibilitatea oricăruia dintre soți de a sesiza instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului atunci când consimțământul este refuzat de celălalt soț fără un motiv legitim.

Sancțiunea încheierii unor acte juridice cu privire la locuința familiei ori la bunurile care o mobilează sau o decorează, de către unul dintre soți fără consimțământul celuilalt, este nulitatea relativă a actului, care poate fi cerută în termen de un an de la data la care soțul neparticipant a luat cunoștință despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la încetarea regimului matrimonial.

Apreciem că acest termen limită este prevăzut pentru a nu se prelungi prea mult, cu posibile consecințe negative, chiar șicanatorii, spectrul posibilității introducerii unei acțiuni în anularea actului, mai ales față de terții contractanți de bună credință, care se bazează pe publicitatea făcută potrivit legii, publicitate prevăzută în scopul de a  proteja siguranța circuitului civil.

Sancțiunea nulității relative a actului nu se poate aplica atunci când locuința familiei nu a fost notată ca atare în cartea funciară, situație în care soțul respectiv nu poate obține decât daune-interese de la consortul său, în afara cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei a imobilului în cauză.

Putem deduce de aici faptul că această formă de publicitate, care constă în înscrierea imobilului respectiv ca locuință a familiei, are drept scop doar protecția terților contractanți, în relațiile dintre soți imobilului în care aceștia locuiesc aplicându-i-se oricum dispozițiile privind locuința familiei, însă cu alte consecințe.

1.3. Nulitatea căsătoriei

Nulitatea căsătoriei este sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării cerințelor prevăzute de lege pentru încheierea acesteia. Dată fiind importanța căsătoriei și consecințele grave pe care le generează desființarea acesteia, legiuitorul a creat un regim juridic aparte, deosebit (într-o oarecare măsură) de cel al nulității (absolute sau relative) din dreptul comun.

Astfel, în primul rând, ofițerul de stare civilă are obligația de a refuza încheierea căsătoriei în cazul în care cerințele legale nu sunt îndeplinite, iar orice persoană poate face opoziție.

În al doilea rând, chiar dacă la încheierea căsătoriei nu au fost respectate anumite cerințe, legiuitorul caută să evite, pe cât posibil, desființarea căsătoriei, prin dispoziții specifice privitoare la:

restrângerea cazurilor de nulitate;

reducerea termenelor de prescripție a acțiunii în anulare;

posibilitatea acoperirii unor cazuri de nulitate absolută;

atenuarea efectelor desființării căsătoriei prin reglementarea căsătoriei putative și înlăturarea efectelor nulității în privința copiilor rezultați dintr-o căsătorie desființată.

Nulitatea căsătoriei este diferită de instituția desfacerii căsătoriei.

Ambele instituții juridice pun capăt căsătoriei, însă între ele există deosebiri esențiale. Astfel, cauzele care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor cerințe impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii ei, efectele nulității fiind retroactive (ex tunc), pe când cauzele care duc la divorț sunt posterioare încheierii căsătoriei, care a fost valabil încheiată, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).Codul familiei consacră nulității căsătoriei un întreg capitol (cap.II din Titlul I), format din art.19-24, capitol care cuprinde dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, ce se completează cu prevederile dreptului civil în materie de nulități, în măsura în care acestea din urmă nu sunt incompatibile cu cele ale dreptului familiei.

Clasificare

Dintre criteriile de clasificare a nulității în general, în materia dreptului familiei prezintă relevanță deosebită: modul de exprimare și caracterul nulității.

Utilizând primul criteriu, cel al modului de exprimare, nulitățile se clasifică în:

nulități exprese;

nulități virtuale.

Nulitățile exprese sunt prevăzute ca atare de lege.

Nulitățile virtuale există în două cazuri, și anume:

a) căsătoria fictivă;

b) lipsa de diferențiere sexuală a soților.

Sub aspectul caracterului nulității această sancțiune vizează:

– nulitatea absolută;

– nulitatea relativă.

1.3.1. Nulitatea absolută a căsătoriei

1. Căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială

Căsătoria încheiată înainte de împlinirea vârstei matrimoniale este lovită de nulitate.

Cu titlu de excepție, soții se pot căsători pentru motive temeinice dacă au împlinit 16 ani, cu acordul părinților sau, după caz al tutorelui și cu încuviințarea direcției generale pentru protecția copilului si asistență socială.

Cu toate că încălcarea prevederilor legale privitoare la vârsta matrimonială atrage nulitatea absolută, această nulitate poate fi acoperită dacă, până la constatarea nulității apar următoarele situații.

soțul care nu avea vârsta legală pentru încheierea căsătoriei a împlinit-o între timp;

soția a dat naștere unui copil;

soția a rămas însărcinată.

Această cauză de nulitate se acoperă și căsătoria se menține chiar dacă a născut un copil mort ori dacă femeia a întrerupt cursul sarcinii, deoarece s-a dovedit că, în pofida vârstei impubere, soții pot avea relații conjugale normale.

2. Căsătoria unei persoane fizice care este căsătorită

Acest caz de nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei

Nulitatea nu se acoperă prin încetarea cauzei ei după încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate chiar dacă prima căsătorie a fost desfăcută sau a încetat după data încheierii celei de-a doua, până la constatarea nulității ori anularea ei.

Momentul în funcție de care se verifică starea de bigamie este acela al încheierii celei de a doua căsătorii.

În cazul declarării morții prin hotărâre judecătorească, cea de a doua căsătorie este valabilă, dacă a fost încheiată în intervalul de timp de la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morții și data rămânerii irevocabile a hotărârii declarative de moarte.

Potrivit reglementării actuale, când, după declararea morții unuia dintre soți prin hotărâre judecătorească, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soțul declarat mort s-a întors și s-a anulat hotărârea declarativă de moarte, se dă prioritate celei de a doua căsătorii, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii celei de a doua.

3. Căsătoria încheiată între rude în grad prohibit de lege

Încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv este oprită de lege, fiind sancționată cu nulitatea absolută.

O asemenea căsătoriei este nulă indiferent dacă rudenia este din căsătorie sau din afara ei.

Este lovită de nulitate absolută și căsătoria încheiată între adoptat – indiferent dacă adopția este cu efecte restrânse sau cu efecte depline – și rudele firești în același grad prohibit de lege.

4. Căsătoria încheiată între persoane legate prin adopție

Potrivit art.1 din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției15: "Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului".

Având în vedere dispozițiile art.8 din Codul familiei, considerăm că este lovită de nulitate căsătoria dintre tutore și femeia minoră ce se află sub tutela sa.

5. Căsătoria încheiată de către alienatul mintal sau debilul mintal ori, după caz, de către cel lipsit vremelnic de facultățile mintale

În acest caz căsătoria este oprită din motive biologice.

Încălcarea acestei prohibiții este sancționată cu nulitatea absolută, chiar dacă o atare căsătorie a fost încheiată într-un moment de luciditate.

De asemenea, este irelevant dacă aceste persoane au fost sau nu puse sub interdicție judecătorească.

Persoanele lipsite temporar de facultățile mintale nu se pot căsători în intervalul de timp în care discernământul le lipsește, întrucât nu pot exprima un consimțământ valabil.

Există, deci, o deosebire de tratament între situația persoanelor alienate mintal sau debile mintal și cea a persoanelor lipsite numai temporar de discernământ, în sensul că, în cazul primelor, interdicția este absolută – din motive de ordin biologic și social – iar în cazul celor din urmă, acestea pot să se căsătorească, cu excepția momentelor în care le lipsește discernământul, interdicția fiind instituită numai pentru exprimarea unui discernământ valabil.

6. Lipsa de solemnitate

Lipsa (totală sau parțială) de solemnitate la încheierea căsătoriei atrag nulitatea absolută a căsătoriei astfel încheiate.

De exemplu, atrag nulitatea absolută:

lipsa ofițerului de stare civilă de la celebrarea căsătoriei;

lipsa, de la celebrarea căsătoriei, a unuia dintre viitorii soți;

neexprimarea consimțământului conform legii;

nedeclararea încheierii căsătoriei de către ofițerul de stare civilă;

lipsa martorilor la încheierea căsătoriei.

7. Lipsa de publicitate

Publicitatea este o condiție de formă distinctă de solemnitate, fiind impusă de legiuitor ca o garanție pentru respectarea celorlalte condiții necesare unei căsătorii valabile.

Sunt elemente ale publicității:

a) afișarea declarației de căsătorie;

b) accesul publicului la celebrarea căsătoriei.

Căsătoria încheiată cu încălcarea publicității este o căsătorie clandestină.

Căsătoria clandestină este diferită de căsătoria secretă, care, deși se încheie cu publicitate, este ținută secretă de către soți.

8. Necompetența ofițerului de stare civilă

Încălcarea competenței personale sau a competenței teritoriale nu atrage sancțiunea nulității. Căsătoria este nulă doar dacă a fost încheiată de un funcționar care nu avea împuternicirea de ofițer de stare civilă (competența ratione materiae), cu excepția cazului în care a exercitat, în mod public, atribuția de ofițer de stare civilă (error communis facit jus), caz în care nulitatea va fi acoperită.

9. Frauda la lege

Frauda la lege constituie caz de nulitate absolută a căsătoriei atunci când unul din viitorii soți urmărește, prin încheierea căsătoriei, să se sustragă rigorilor legii sau să aludeze anumite dispoziții ale acesteia, pentru a obține un folos.

10. Căsătoria fictivă

Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– consimțământul exprimat (de unul sau de ambii soți) nu reflectă voința reală, astfel că o atare căsătorie nu s-a încheiat în scopul de a întemeia o familie;

– scopul urmărit (de unul sau de ambii soți) a fost de a obține fie unele efecte secundare căsătoriei (cum ar fi folosința locuinței), fie de a eluda anumite dispoziții legale imperative, altele decât cele care reglementează căsătoria.Consimțământul exprimat în vederea încheierii unei căsătorii fictive nu este sincer, nu exprimă o voință reală. Din acest punct de vedere, căsătoria fictivă apare ca o formă a simulației.Sub aspectul celei de a doua condiții, căsătoria fictivă apare ca o fraudare a legii, folosindu-se mijloace legale pentru a se obține rezultate ilegale. Părțile se căsătoresc, ceea ce este legal, dar cu scopul de a obține rezultate care, altfel, nu le-ar fi putut obține și care sunt ilegale, câtă vreme nu s-au urmărit și stabilit raporturi specifice căsătoriei. Rezultă că o căsătorie fictivă presupune atât o simulație, cât și o fraudare a legii.

Nulitatea se acoperă dacă între soți se stabilesc relații conjugale reale. De exemplu, dacă din căsătoria fictivă au rezultat copii, ceea ce presupune că soții au conviețuit, cauza de nulitate se acoperă și, în consecință, nu se mai poate declara nulitatea căsătoriei.

11. Căsătoria de conveniență

Potrivit art.2 lit.h) din Ordonanța de Urgență nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, prin căsătorie de conveniență se înțelege "căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condițiile de intrare și ședere a străinilor și de a obține dreptul de ședere pe teritoriul României". Art.64 alin.2 din același act normativ stabilește, cu titlu exemplificativ, elementele pe baza cărora se poate stabili faptul că o căsătorie este de conveniență, și anume:

nu există coabitare matrimonială;

soții nu s-au întâlnit niciodată înaintea căsătoriei;

lipsa unei contribuții efective la îndeplinirea obligațiilor născute din căsătorie;

soții nu vorbesc o limbă înțeleasă de amândoi;

unul dintre soți a mai încheiat o căsătorie de conveniență;

există inconsecvență în declarațiile soților cu privire la datele personale și circumstanțele în care s-au cunoscut; Căsătoria de conveniență este o variantă a căsătoriei fictive. Și în acest caz, nulitatea absolută se acoperă prin conviețuirea reală a soților.

12. Căsătoria între persoanele de același sex

Este lovită de nulitate absolută căsătoria persoanelor de același sex, precum și a acelora al căror sex nu este suficient precizat ori care suferă de malformații sub forma nediferențierii sexuale, fiind cu neputință consumarea căsătoriei.

13. Lipsa consimțământului

Lipsa consimțământului constituie caz de nulitate atât atunci când este vorba de lipsa sa materială, cât și atunci când este vorba de lipsa psihică a acestuia.

14. Lipsa aprobării prealabile a ministrului apărării naționale

Căsătoria încheiată de un cetățean român ofițer, maistru militar sau subofițer în activitate cu o persoană apatridă sau care nu este numai cetățean român, fără aprobarea prealabilă a ministrului apărării naționale este lovită de nulitate absolută.

15. Lipsa aprobării prealabile a conducătorului instituției în care este angajat preotul militar. Nulitatea absolută intervine când preotul militar (cetățean român) se căsătorește cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenia română, fără a avea aprobarea prealabilă a conducătorului instituției în care este angajat acesta.

1.3.2. Nulitatea relativă a căsătoriei

În raport de dispozițiile art.21 alin.1 din Codul familiei, constituie cazuri de nulitate relativă vicierea consimțământului soțului prin: eroare, doi (viclenie) sau violență.

1. Eroarea

Falsa reprezentare a realității vizând identitatea fizică a celuilalt soț constituie temei pentru anularea căsătoriei pentru vicierea consimțământului prin eroare.

2. Dolul (viclenia)

Eroarea provocată prin manopere dolosive constituie caz de nulitate relativă a căsătoriei, chiar dacă nu vizează calitățile esențiale ale soțului care a provocat-o, dacă acea împrejurare a determinat consimțământul celuilalt soț.Dolul poate fi săvârșit prin acțiune (denumit "dol comisiv") sau prin inacțiune (care se cheamă "dol omisiv" sau „dol comis prin reticență").

3. Violența

Constrângerea exercitată asupra unuia sau ambilor soți viciază consimțământul, constituind caz de nulitate relativă a căsătoriei. Date fiind condițiile prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei, violența fizică este mai degrabă o ipoteză de școală. Violența morală se apreciază in concreto, în raport de gravitatea și intensitatea sa, ținându-se cont de starea psihică a soțului a cărui consimțământ a fost viciat.

Capitolul 2.

Comunitatea de bunuri a soților în reglementarea juridică actuală

2.1. Comunitatea de bunuri a soților

Comunitatea de bunuri este reglementată în Codul familiei în cuprinsul art. 30, care precizează că sunt bunuri comune ale soților acele bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei, iar în art. 31 se face precizarea că numai anumite bunuri prevăzute limitativ de acest text sunt bunuri proprii fiecăruia dintre soți. Regimul bunurilor proprii ale fiecărui soț are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei stipulează că „soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.

Bunurile comune ale soților.

Un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile următoare:

– este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei;

– nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii. Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, iar bunul dobândit de oricare dintre soți, în condițiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.

Clasificarea bunurilor comune și administrarea lor.

1) Venituri din activități productive:

a) salariul celor încadrați în muncă în temeiul contractului de muncă.

În ce privește alte venituri asimilate salariului, s-a decis că sunt bunuri comune:

– sumele de bani dobândite în timpul căsătoriei depuse la Casa de Ajutor Reciproc;

– sumele de bani primite de unul dintre soți, cu titlu de pensie, în cadrul asigurărilor sociale, pentru munca desfășurată în trecut;

– bursa primită de unul dintre soți în străinătate, pe baza unei convenții științifice;

b) remunerația autorilor;

c) sumele economisite și depuse la C.E.C.

2) Bunuri imobiliare:

a) construcții efectuate de soți pe terenul unuia dintre ei;

b) construcții efectuate de soți pe terenul proprietate a ambilor soți;

c) construcții efectuate de soți pe terenul proprietate a unei terțe persoane; 271

d) construcția efectuată de către soți pe un teren atribuit de stat în folosință;

e) locuințe construite ori cumpărate de către soți cu credite acordate de stat;

f) terenuri primite în folosință ori concesiune pentru construirea de locuințe;

g) dreptul de folosință asupra locuinței rezultat dintr-un contract de închiriere;

h) situații speciale.

3) Alte bunuri mobiliare:

a) bunurile cumpărate cu plata în rate;

b) fructele și productele;

c) câștigurile realizate în timpul căsătoriei pe libret C.E.C. și la diferite sisteme de loterie. Din punct de vedere juridic, aceste câștiguri sunt producte.Dreptul soților de a administra, folosi și dispune împreună de bunurile comune.În conformitate cu art. 35 C. fam., soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. Ca atare, oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea nici unul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.

Prezumþia legalã de mandat tacit reciproc. Legea instituie o prezumție de mandat tacit reciproc, în temeiul căreia fiecare dintre soți se presupune că, atunci când exercită drepturile conferite de lege soților asupra bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele său, adică în numele propriu, ci și ca reprezentant al celuilalt soț. Prezumția mandatului tacit reciproc între soți este relativă, ea putând fi înlăturată pentru fiecare act în parte.

2.1.1.Bunurile proprii ale soților:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți;

d) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, cuprinse în articolul 31 lit. c C. fam.;

e) premiile, recompensele și bunurile în care s-au incorporat creații intelectuale;

f) indemnizațiile de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei;

g) valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunuri în care a trecut această valoare, bunuri dobândite în temeiul subrogației reale.

2.1.2. Dovada bunurilor comune și proprii

Art. 30 alin. 3 C. fam. introduce prezumția relativă de comunitate: „Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită”. În baza acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, se consider comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv, că se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. fam. Calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soți poate fi făcută prin orice mijloc de probă, exceptând cazul actelor juridice solemne.Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soți păstrează în exclusivitate dreptul de posesie, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor lor proprii. În principiu, între soți pot interveni orice convenții privitoare la bunurile lor proprii, ca, de pildă, cele de lărgire a comunității matrimonial prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre soți. Ori de câte ori soții exercită împreună drepturile unuia sau altuia dintre ei, ca și atunci când unul dintre ei le exercită în locul celuilalt, temeiul juridic este convențional.

2.2. Natura juridică a comunității de bunuri a soților

1. Proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote părți.

Doctrina consideră că proprietatea soților asupra bunurilor commune este o proprietate comună în devălmășie. O formă de proprietate comună este însă și proprietatea comunã pe cote pãrþi, cunoscută în dreptul comun. Între cele douã feluri de proprietate existã însã si deosebiri:

a) în prima situație, partea fiecărui soț asupra bunurilor comune nu se cunoaște, nefiind determinată, pe când în al doilea caz, partea fiecărui soț este cunoscută, fiind determinată sub forma unei fracțiuni matematice;

b) soții nu pot dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul lor asupra bunurilor comune, căci acesta nu este determinat, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de dreptul său (cota sa parte) asupra bunurilor respective fără a avea nevoie pentru aceasta de consimțământul celorlalți proprietari;

c) fiecare soț poate face singur acte de administrare și de folosință asupra bunurilor comune, presupunându-se că are și consimțământul celuilalt soț, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate face acte de folosință asupra bunurilor comune numai în măsura în care nu aduce atingere la folosințe concomitente ale celorlalți proprietari și nu schimbă destinația bunurilor respective, ceea ce înseamnă că, în fapt, actele de folosință nu pot fi făcute decât cu consimțământul tuturor proprietarilor comuni;

d) fiecare dintre soți poate dispune, cu unele excepții, de bunurile comune, fiind socotit că are și consimțământul celuilalt soț, pe când, în al doilea caz, actele de dispoziție asupra întregului bun comun se pot face numai cu consimțământul tuturor proprietarilor comuni;

e) izvorul comunității de bunuri a soților este căsătoria, pe când proprietatea comună pe cote părți poate proveni din cauze diferite;

f) împărțirea bunurilor comune ale soților nu se face potrivit unei cote predeterminate, întinderea dreptului fiecărui soț stabilindu-se cu prilejul împărțirii, pe când, în cazul proprietății comune pe cote părți, împărțirea bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite, a căror întindere este cunoscută.

2. Împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

În dreptul nostru, împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei este posibilă ca o situație de excepție și poate fi făcută în următoarele situații: la cererea oricăruia dintre soți, la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soți și în cazul confiscării averii unuia dintre soți.

Împărțirea bunurilor comune la cererea soților

Împărțirea este posibilă numai pe cale judecătorească, și nu pe cale convențională; dacă au loc asemenea convenții, ele sunt lovite de nulitate absolută.

Împărțirea bunurilor comune existente în momentul în care se face împărțirea poate fi totală sau parțială, bunurile care nu s-au împărțit rămânând tot bunuri comune. În situația în care se realizează partajul bunurilor commune ale soților, se va avea în vedere valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus acțiunea de împărțire, și nu valoarea lor de la data la care a luat naștere starea de devălmășie.

3. Datoriile comune ale soților

a) Categoria datoriilor comune

Codul familiei precizează în art. 32 că soții răspund cu bunurile comune pentru:

– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

– obligațiile pe care le-au contractat împreună;

– obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei;

– repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul din soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin acestea au sporit bunurile comune ale soților.

b) Cheltuielile comune făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune

În categoria acestor cheltuieli se pot menționa cele făcute pentru întreținerea și conservarea bunurilor comune, pentru plata taxelor și impozitelor, plata primelor asigurărilor obligatorii etc. Aceste cheltuieli pot fi făcute de oricare dintre soți și, potrivit mandatului tacit, ele obligă pe ambii soți, afară de cazul când celălalt soț s-a opus la efectuarea lor și creditorul respectiv a cunoscut această opoziție.

c) Obligațiile contractate de soți împreună

O astfel de obligație trebuie contractată numai în timpul căsătoriei, în mod concomitent sau succesiv, de către soți. Datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– obligația să fie asumată de către soți:

– obligația să fie asumată împreună de soți;

– soții pot să-și asume obligația fie participând în persoană la încheierea actului juridic, fie participând prin reprezentare, cel care reprezintă putând fi chiar celălalt soț;

– cauza obligației este indiferentă; obligația este comună chiar dacă nu ar avea legătură cu nevoile căsătoriei;

– obligația asumată de soți împreună este comună, fără a deosebi după cum este indivizibilă prin natura ei sau prin voința părților, solidară sau conjunctă.

d) Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căstăoriei

Se impun a fi îndeplinite următoarele cerințe de către o obligație:

– să izvorască dintr-un act juridic;

– să fie asumată de către un singur soț;

– să fie asumată pentru îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.

e) Repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților

Cerințe:

– să se fi produs un prejudiciu de natură patrimonială;

– prejudiciul să fie cauzat prin însușirea unui bun proprietate publică;

– faptul însușirii să fie săvârșit de către unul dintre soți;

– bunurile comune să fi înregistrat o sporire;

– existența legăturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune și însușirea săvârșită de către unul dintre soți.

f) Urmrăirea datoriilor comune ale soților

În condițiile legii, numai creditorii comuni pot să urmărească bunurile comune ale soților. În situația în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanța, atunci creditorii comuni pot urmări și bunurile personale ale soților.

2.3. Divorțul și regimul său juridic

Spre deosebire de încetarea casatoriei, care are la baza cauze naturale si obiective, desfacerea casatoriei prin divort se poate produce numai în timpul vietii sotilor, în anumite conditii pe care legiuitorul le-a stabilit în articolele 37 si 38 C.fam.

Codul familiei consacra institutiei Capitolul II al Titlului I, art. 3744, dispozitiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedura civila privitoare la „ despartenie”, art. 607-619, prin care se instituie o procedura speciala, derogatorie de la dreptul comun.

Astfel, conform prevederilor art. 38 C.fam., divortul reprezinta mijlocul de desfacere a casatoriei, pentru motive temeinice, care fac sa nu mai fie posibila continuarea casatoriei. Din acelasi articol rezulta ca divortul nu se poate realiza decât pe cale judecatoreasca; chiar în situatia când divortul are la baza acordul sotilor18, instanta de judecata este aceea care-l pronunta, dupa verificarea îndeplinirii conditiilor legale.

Sintetizând, pentru desfacerea casatoriei prin divort este necesara întrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

1) existenta unor „motive temeinice”, pe care instanta de judecata este chemata a le aprecia cu atentie, în functie de situatia de fapt concreta dedusa judecatii;

2) vatamarea grava a relatiilor de casatorie, urmare tocmai a

3) imposibilitatea continuarii casatoriei.

Asa cum am mentionat deja, art. 38 C.fam. reglementeaza si posibilitatea desfacerii casatoriei prin acordul sotilor. În aceasta situatie se cer a fi întrunite, cumulativ, doua conditii:

a) pâna la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la încheierea casatoriei;

b) nu exista copiii minori rezultati din casatorie.

Elementul esential este consimtamântul sotilor, fapt evidentiat prin dispozitiile art. 617 alin 3 C.proc.civ.: „în cazurile prevazute de art. 38 alin. 2 C.fam., instanta va dispune desfacerea casatoriei, fara a pronunta divortul din vina unuia sau a ambilor soti”.

Motivele de divort

Legiuitorul, nefacând o enumerare a motivelor de divort, instantele judecatoresti sunt cele care, în functie de situatiile de fapt si de probatoriul administrat, vor aprecia temeinicia motivelor invocate.

În practica judiciara au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divort:

-refuzul nejustificat al unuia dintre soti de a locui împreuna cu celalalt sau parasirea nejustificata a domiciliului conjugal 145;

-infidelitatea unuia dintre soti sub forma adulterului 146;

-atitudinea necorespunzatoare a unuia dintre soti, care se exprima în acte de violenta si alte asemenea manifestari, ori care are drept consecinta neîntelegeri grave între soti, care fac imposibila continuarea casatoriei 147;

-nepotriviri de ordin fiziologic care afecteaza normala desfasurare a raporturilor intime dintre soti;

– existenta unei boli grave, incurabile, a unuia dintre soti, daca se stabileste ca manifestarile bolii sunt din ce în ce mai dese si de natura sa justifice refuzul sotului reclamant de a mai coabita cu sotul pârât, continuarea casatoriei devenind imposibila.

Procedura divortului

Dreptul de a cere desfacerea casatoriei are caracter strict personal, deci fie ca cerea este fondata pe motive temeinice, fie ca se întemeiaza pe acordul sotilor, poate fi valorificat exclusiv de catre soti.

Nici creditorii si nici mostenitorii nu pot intenta sau continua actiunea de divort. În temeiul dispozitiilor art. 45 C.proc.civ., nici procurorul nu are calitatea intentarii unei astfel de actiuni, dar el poate interveni în instanta, în orice faza a procesului mai ales în situatia existentei copiilor minori, pentru apararea intereselor acestora.

Sotul alienat mintal, care nu a fost pus sub interdictie, va putea intenta actiunea în momentele de luciditate, în timp ce sotul alienat sau debil mintal, pus sub interdictie, va putea figura ca pârât în procesul de divort, prin tutorele sau. Alaturi de mentiunile general-obligatorii pentru orice cerere de chemare în judecata indicate de art. 112 C.proc.civ., în cererea de divort trebuie sa se faca aratarea numelui copiilor minori nascuti din casatorie sau care au aceeasi situatie legala (de exemplu, minorul adoptat de ambii soti), iar daca nu sunt copii minori, se va face o precizare expresa în acest sens. Se vor anexa cererii, certificatul de casatorie si certificatele de nastere ale copiilor minori în copii legalizate.

Cererea principala (desfacerea casatoriei) poate fi însotita de unele cereri accesorii, a caror solutionare depinde de rezolvarea data în cererea principala. O parte din aceste cereri accesorii sunt obligatorii, urmând ca instanta sa se pronunte chiar daca partile nu au solicitat în mod expres acest lucru. Sunt asemenea cereri, cele privitoare la: încredintarea copiilor minori ai sotilor spre crestere si educare unuia dintre parinti sau unei terte persoane; stabilirea contributiei parintilor la cheltuielile de crestere si educare a copiilor; chestiunea numelui comun al sotilor dupa desfacerea casatoriei (art. 40 C.fam.). Pe lânga acestea, existasi cererii accesorii facultative care vor fi abordate de instanta numai în prezenta solicitarii exprese a cel putin uneia din parti, precum: stabilirea pensiei de întretinere în favoarea sotului aflat în nevoie; partajarea bunurilor comune sotilor (art. 36 C.fam.); atribuirea locuintei domiciliu conjugal. Toate aceste din urma pretentii vor putea fi valorificate si în cadrul unui proces separat, ulterior desfacerii casatoriei. Sotul pârât poate formula, si el, cerere neconventionala în cazul în care considera ca sotul reclamant, sau casi acesta, se face vinovat de destramarea relatiilor de casatorie, pe care o poate introduce pâna la prima zi de înfatisare.

Daca pârâtul nu a formulat cererea pâna la acest moment, el va fi decazut din dreptul de a o mai introduce, cu exceptia situatiei în care se invoca fapte imputabile sotului reclamant petrecute dupa prima zi de înfatisare, caz în care va putea formula cererea neconventionala pâna la încheierea dezbaterilor asupra fondului la prima instanta (art. 608 C.proc.civ.) sau, daca cererea principala se afla deja în apel, pârâtul va putea face cererea direct la instanta investită cu judecarea apelului. În consecinta, în cazul în care sotul pârât doreste sa cearasi el desfacerea casatoriei el nu are de ales între actiunea directasi cererea neconventionala, fiind obligat a folosi ultima cale. Daca instanta, analizând probatoriul administrat, constata existenta numai a culpei reclamantului si daca pârâtul nu a formulat cerere neconventionala, actiunea reclamantului urmeaza sa fie respinsa conform prevederilor art. 607 C.proc.civ., cererea de divort este de competenta instantei în circumscriptia careia se afla acel din urma domiciliu comun al sotilor.

Daca, însa, sotii nu au avut un domiciliu comun sau, daca, la data introducerii cererii de divort, nici unul dintre soti nu mai domiciliaza în circumscriptia instantei în care au avut ultimul domiciliu comun, competenta va apartine instantei de la domiciliul pârâtului. Daca pârâtul nu mai are domiciliul în tara sau daca reclamantul dovedeste ca a facut toate demersurile, însa fara succes, pentru aflarea domiciliului pârâtului, competenta va reveni instantei de la domiciliul reclamantului.

Cererea de divort împreuna cu înscrisurile doveditoare va fi prezentata personal de catre reclamant presedintelui judecatoriei (art. 612 alin. 3 si 4 C.proc.civ.). Primind cererea, presedintele judecatoriei va da sfaturi de împacare, iar daca sotul staruie în demersul sau va fixa termen pentru judecarea cauzei (art. 613 C.proc.civ.).

În cazul divortului prin acordul sotilor, presedintele judecatoriei, primind cererea, verifica existenta consimtamântului sotilor, dupa care fixeaza un termen de 2 luni în sedinta publica (art. 6131 alin. 2 C.proc.civ.).

De regula, când sotii consimt la desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa, tot ei se înteleg si cu privire la solutionarea cererilor accesorii divortului. În acest sens, art. 6131 alin. 1 C.proc.civ. prevede ca sotii vor stabili si modalitatile în care au convenit sa fie solutionate cererile accesorii divortului. În cazul în care, desi sotii consimt la desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa, nu se înteleg cu privire la numele pe care-l vor purta dupa divort, la pensia de întretinere sau la atribuirea locuintei, instanta va putea dispune administrarea probelor prevazute de lege pentru a solutiona aceste cereri accesorii.

Prin derogare de la procedura de drept comun în cazul divortului, potrivit dispozitiilor art. 614 C.proc.civ., partile au obligatia de a se prezenta personal în fata instantelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la aparare prin avocat. Însa, avocatul doar asista partea în proces, nu o poate reprezenta. Regula se aplica numai pentru instanta de fond, la judecarea cailor de atac sotii vor putea sa-si exercite drepturile exclusiv prin mandatari.

În mod exceptional, reprezentarea este surprinsa în urmatoarele situatii limitativ stabilite prin art. 614 C.proc.civ.:

a) unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate;  

b) unul dintre soti este împiedicat de o boala grava;  

c) unul dintre soti este pus sub interdictie;

d) unul dintre soti are resedinta în strainatate.

Conform art. 616 C.proc.civ., lipsa nejustificata a reclamantului din divort, la oricare din termenele de judecata, în prima instanta, atrage respingerea cererii de divort ca nesustinuta, indiferent daca sotul pârât a fost sau nu prezent. De asemenea, apelul sau, dupa caz, recursul reclamantului împotriva hotarârii prin care a fost respinsa cererea de divort urmeaza a fi respins ca nesustinut, daca la judecata se prezinta numai pârâtul (art. 619 alin.1 C.proc.civ.); sanctiunea nu este aplicabila decât în limitele strict determinate prin textul legal, astfel încât apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar daca se înfatiseaza numai reclamantul (art. 616 alin. 3 C.proc.civ.). Pentru situatia divortului având la baza consimtamântul sotilor, se deduce implicit din cuprinsul prevederilor art. 6131 alin. 2 C. Proc.civ., ca prezenta ambilor este obligatorie la termenul fixat în prima instanta, data la care instanta va verifica daca sotii mai staruie în desfacerea casatoriei pe baza acordului lor de vointa. Cererea de divort se judeca în sedinta publica (art. 615 C.proc.civ.), însa legiuitorul ofera posibilitatea instantei sa dispuna judecarea în camera de consiliu, daca va aprecia ca prin acesta s-ar asigura o mai buna judecaresau administrare a probelor. În toate cazurile hotarârea se pronunta în sedinta publica. Mijloacele de proba admisibile în actiunea de divort prezinta un regim juridic specific, derogatoriu de la dreptul comun.  Potrivit dispozitiilor art. 612 alin. 6 C.proc.civ., proba interogatoriului nu poate fi primita în dovedirea motivelor de divort, dar se poate recurge la interogatoriu în combaterea motivelor de divort, precum si în dovedirea cererilor accesorii divortului155. Dacă, în principiu, dreptul comun nu îngaduie audierea ca martori a rudelor si a afinilor pâna la gradul trei inclusiv, în proce4sele de divort persoanele amintite pot fi ascultate ca martori, cu exceptia descendentilor partilor (art. 190 C.proc.civ.). Pe durata procesului de divort, mai ales atunci când dureaza un timp mai îndelungat, în special cu scopul ocrotirii intereselor copiilor, instanta poate dispune pe calea procedurala ordonantei presedintiale masuri vremelnice cu privire la încredintarea copiilor minori, la obligatia de întretinere, la alocatia pentru copii si la folosinta locuintei comune (art. 6132 C.proc.civ.). Masurile ordonate în aceste conditii au caracter provizoriu, în sensul ca dureaza doar pâna la solutionarea procesului de divort, hotarârea finala, data în actiunea de divort, desfiintându-le în mod implicit. Hotarârea de divort va contine, înainte de toate, o statuare privind soarta casatoriei, fie în sensul respingerii cererii de divort, fie în sensul admiterii acesteia. Daca exista motive temeinice (art. 38 C.fam.) cererea va fi admisa, iar casatoria desfacuta, fie din vina sotului pârât, daca se dovedeste ca a fost exclusiv raspunzator de destramarea relatiilor de casatorie, fie din vina ambilor soti, dacasi reclamantului îi revine o parte din vina. Legislatia noastra permite însasi desfacerea casatoriei fara indicarea vinovatiei unuia sau ambilor soti. Astfel, potrivit art. 617 alin.C.proc.civ., în cazurile prevazute de art. 38 alin. 2 C.fam. (divortul prin acordul partilor), instanta va dispune desfacerea casatoriei fara a pronunta divortul din vina unuia sau a ambilor soți. Actiunea de divort se mai poate „stinge”, arata legiuitorul (art. 618 alin. 2 C.proc.civ.) prin împacarea partilor. Instanta va putea lua act de aceasta împacare în oricare faza a procesului, chiar si pe parcursul cailor de atac si indiferent daca apelul sau recursul au fost sau nu timbrate potrivit legii. În acest caz, reclamantul va putea ulterior, introduce o noua actiune de divort prin care va putea invoca atât motive intervenite ulterior împacarii partilor, cât si cele anterioare acestui moment (art. 618 alin. ultim C.proc.civ.).Reclamantul poate renunta la cerere în tot cursul judecatii înaintea instantelor de fond, chiar daca pârâtul se împotriveste. Oricum, renuntarea reclamantului nu produce nici un efect asupra cererii pârâtului (art. 618 alin. 1 C.proc.civ.). Potrivit dispozitiilor art. 617 alin. 2 C.proc.civ., hotarârea prin care se pronunta divortul nu se va motiva, daca ambele parti solicita instantei aceasta. În ceea ce priveste divortul prin consimtamântul ambilor soti, hotarârea va fi de asemenea nemotivata dar fara vreo manifestare de vointa a partilor, tinând seama de temeiul acestui tip de divort.  Împotriva hotarârii de divort se pot exercita apelul si recursul, termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotarârii (art. 619 alin. 1 C.proc.civ.). Divortul pronuntat în termenul dispozitiilor art. 6131 C.proc.civ. nu este supus nici unei cai de atac, hotarârea pronuntata fiind definitivasi irevocabila (art. 619 alin. 4 C.proc.civ.).  Data desfacerii casatoriei coincide, în raporturile dintre soti, cu cea a ramânerii irevocabile a hotarârii de divort (art. 39 alin. 1 C.fam.). Înscrierea pe marginea actului de casatoriei a hotarârii de divort are ca efect numai opozabilitatea fata de terti cu privire la raporturile patrimoniale (art. 39 alin. 2 C.fam.), deoarece în privinta statutului civil al persoanei hotarârea judecatoreasca are efect constitutiv ergo omnes. Hotărârea de divorț se va comunica, din oficiu, serviciului de stare civila competent pentru a face mentiunea pe marginea actului de casatorie.

Capitolul 3.

Instituția juridică a rudeniei în reglementarea Noului Cod civil

3.1. Regimul juridic al rudeniei

Reglementarea rudeniei din Codul familiei este aceea generală, de drept comun, reprezintă, sediul materiei, față de reglementarea rudeniei din Codul civil care este o reglementare specială, în cadrul normelor legale privind succesiunea . În această împrejurare se poate pune întrebarea dacă reglementarea din Codul civil nu a fost abrogată de cea din Codul familiei? Răspunsul la întrebare este negativ, pentru următoarele motive: între cele două reglementări nu există contrarietate, astfel că nu se pune vreo problemă de interpretare, soluțiile nu pot fi decât aceleași oricare ar fi textele pe care ele s-ar întemeia; dispozițiile privitoare la rudenia firească există în Codul familiei (art.45 și 46) și în Codul civil (art.405-482). Între cele două feluri de dispoziții legale nu există deosebiri de conținut; potrivit regulilor de interpretare a textelor de lege, o dispoziție legală specială, cum este aceea privind rudenia din Codul civil în materia succesiunii, nu este abrogată de o dispoziție legală ulterioară, cu caracter general, privind aceeași materie, chiar dacă între aceste dispoziții legale ar exista contrarietate.

Avem în vedere următoarele reguli de interpretare: normele generale nu derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant); norma specială derogă de la norma generală (specialia generalibus derogant). În aceste reguli, norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie excepția.

3.2. Filiația ca principal izvor al rudeniei

Filiația este legătura, biologică ce rezultă din procreare și naștere26. Lato sensu, filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei. Stricto sensu, filiația este raportul de descendență a unei persoane din părinții săi27.

Clasificare

Filiația poate fi clasificată după mai multe criterii. Dintre acestea reținem următoarele:

în raport de părintele față de care se stabilește, filiația se împarte în:

filiație față de mamă (maternitate);

filiația față de tată (paternitate).

După natura relației dintre părinți, filiația poate fi:

din căsătorie (filiația legitimă);

b.) din afara căsătoriei (filiația nelegitimă).

După izvorul său, filiația poate fi:

naturală (bazată pe faptul procreării);

artificială (în cazul procreării asistată medical);

adoptivă (la adopție).

Actiuni in justitie referitore la filiatie

Atât în cazul filiației față de mamă, cât și în cazul filiației față de tată legea prevede posibilitatea intentării unor acțiuni în justiție.

Aceste acțiuni pot fi clasificate în raport de mai multe criterii28, ce vor fi menționate în continuare.

Clasificare

Astfel:

După obiectul lor, se împart în :

acțiuni în reclamație de stat, adică acele acțiuni care urmăresc recunoașterea unei filiații, alta decât cea de la data introducerii acțiunii.

acțiuni în contestație de stat, adică acele acțiuni care urmăresc înlăturarea unei filiații, pretins nereală, și înlocuirea ei cu o alta, pretins reală. Ca exemplu, menționăm: acțiunea în contestarea filiației din căsătorie; tăgada paternității copilului din căsătorie, ș.a.

acțiuni în modificare de stat, adică acele acțiuni care urmăresc schimbarea filiației pentru viitor, filiația anterioară nefiind contestată.

După termenul în care pot fi exercitate, se împart în :

a..) acțiuni imprescriptibile, ca, de exemplu: acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate; acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate;

b.) acțiuni prescriptibile, ca, de pildă, acțiunea în stabilirea paternității.

C. În funcție de persoanele îndrituite să le exercite, se împart în:

acțiuni ce pot fi exercitate de orice persoană interesată, ca, de pildă, acțiunile în contestarea recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate;

acțiuni ce pot fi exercitate de un cerc restrâns de persoane, respectiv: titularul care reclamă filiația respectivă, reprezentantul său legal ori procurorul, ca, de exemplu: acțiunea în stabilirea maternității ori, după caz, în stabilirea paternității;

acțiuni ce pot fi exercitate numai de titular, ca, de pildă : acțiunile în anularea recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate.

Caractere juridice

Acțiunile în justiție referitoare la filiație prezintă următoarele caractere juridice:

indisponibilitate în sensul că nu pot forma obiectul renunțării sau tranzacției;

personalitate în sensul că nu pot fi exercitate de creditorii chirografari,
în numele debitorului, și nu pot fi transmise către moștenitori, decât în mod
excepțional;

imprescriptibilitate, ca regulă.

3.3. Adopția, ca izvor al rudeniei

Adoptia este operatiunea juridica prin care se creeaza legatura de filiatie intre adoptator si adoptat, precum si legaturi de rudenie intre adoptat si rudele adoptatorului.In cursul procedurii adoptiei trebuie respectate, in mod obligatoriu, urmatoarele principii:principiul interesului superior al copilului;

principiul cresterii si educarii copilului intr-un mediu familial;

principiul continuitatii in educarea copilului, tinandu-se seama de originea sa etnica, culturala si lingvistica;

principiul informarii copilului si luarii in considerare a opiniei acestuia in raport cu varsta si gradul sau de maturitate;

principiul celeritatii in indeplinirea oricaror acte referitoare la procedura adoptiei.

Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplina de exercitiu si care sunt cu cel putin 18 ani mai in varsta decat cel pe care doresc sa il adopte. Persoanele cu boli psihice si handicap mintal nu pot adopta.Pentru motive temeinice, instanta judecatoreasca poate incuviinta adoptia chiar daca diferenta de varsta dintre adoptat si adoptatori este mai mica de 18 ani, dar in nici o situatie, mai putin de 15 ani.

Copilul poate fi adoptat pana la implinirea varstei majoratului civil. Persoana majora poate fi adoptata numai daca adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o in timpul minoritatii sale.Adoptia intre frati este interzisa. Adoptia a doi soti sau fosti soti de catre acelasi adoptator sau familie adoptatoare, precum si adoptia intre soti sau fosti soti sunt interzise.

Persoanele care trebuie sa consimta la adoptie sunt urmatoarele:

parintii firesti; daca unul dintre parintii firesti este decedat, necunoscut, declarat, in conditiile legii, mort sau disparut, pus sub interdictie, precum si daca se afla, din orice imprejurare, in imposibilitate de a-si manifesta vointa, consimtamantul celuilalt parinte este indestulator;

parintele sau parintii decazuti din drepturile parintesti sau carora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor parintesti pastreaza dreptul de a consimti la adoptia copilului; consimtamantul reprezentantului legal este obligatoriu in acest caz;

tutorele copilului ai carui parinti firesti sunt decedati, necunoscuti, declarati morti sau disparuti ori pusi sub interdictie, in conditiile legii;

copilul care a implinit varsta de 10 ani;

adoptatorul sau, dupa caz, familia adoptatoare; in cazul adoptiei copilului si de catre sotul adoptatorului, consimtamantul trebuie exprimat de catre sotul care este deja parinte adoptator al copilului.

Atestarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare

Evaluarea garantiilor morale si a conditiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare se face, pe baza solicitarii lor, de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului de la domiciliul acestora si trebuie sa aiba in vedere:

personalitatea, starea sanatatii si situatia economica a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viata familiala, conditiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreste sa adopte;

motivele pentru care, in cazul in care numai unul dintre cei doi soti solicita sa adopte un copil, celalalt sot nu se asociaza la cerere;

impedimente de orice natura relevante pentru capacitatea de a adopta.

Pe baza rezultatelor evaluari, directia in a carei raza teritoriala se afla domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare decide, in termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de catre adoptator sau familia adoptatoare, daca acesta sau acestia sunt sau nu apti sa adopte. In cazul unui rezultat favorabil al evaluarii, directia va elibera atestatul de persoana sau familie apta sa adopte.

Atestatul eliberat de directia in a carei raza teritoriala domiciliaza adoptatorul sau familia adoptatoare este valabil pentru o perioada de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungita anual in urma unei solicitari de reinnoire din partea adoptatorului sau familiei adoptatoare, cu conditia sa fie respectate aceleasi criterii care au stat la baza acordarii sale initiale.

In cazul unui rezultat nefavorabil al evaluarii, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul sa solicite directiei, in termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al reevaluarii poate fi atacat, in termen de 15 zile de la data comunicarii, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului.

Obtinerea atestatului nu este necesara in urmatoarele cazuri:

-pentru adoptia persoanei majore de catre familia care a crescut-o in timpul minoritatii;

-pentru adoptia copilului de catre sotul parintelui firesc sau adoptiv.

3.4. Autoritatea părintească

Potrivit proiectului noului Cod civil, autoritatea parinteasca este ansamblul de drepturi si indatoriri, care privesc atat persoana, cat si bunurile copilului si apartin in mod egal ambilor parinti.Părinții vor exercita autoritatea parinteasca numai in interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, si il vor asocia pe copil la toate deciziile care il privesc, tinand cont de varsta si de gradul sau de maturitate. Autoritatea parinteasca se va exercita pana la data cand copilul dobandeste capacitatea deplina de exercitiu.Dacă parintii sunt divortati, autoritatea parinteasca se va exercita potrivit dispozitiilor referitoare la efectele divortului in raporturile dintre parinti si copii.

3.4.1. Drepturile si îndatoririle părinților față de copii lor minori

Potrivit proiectului noului Cod Civil, parintii au dreptul si indatorirea de a creste copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, psihica si intelectuala, de educatia, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri si insusirilor copilului.

De asemenea, parintii au indatorirea de a creste copilul in conditii care sa asigure dezvoltarea sa fizica, mentala, spirituala, morala si sociala in mod armonios. In acest scop, parintii sunt obligati sa coopereze cu copilul si sa ii respecte viata intima, privata si demnitatea, sa informeze copilul despre toate actele si faptele care l-ar putea afecta si sa ia in considerare opinia acestuia, sa ia toate masurile necesare pentru protejarea si realizarea drepturilor copilului si sa coopereze cu persoanele fizice si persoanele juridice cu atributii in domeniul ingrijirii, educarii si formarii profesionale a copilului.

Masurile disciplinare nu pot fi luate de parinti decat cu respectarea demnitatii copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum si orice alte masuri care pot afecta dezvoltarea fizica, psihica sau starea emotionala a copilului.

Parintii nu pot, in afara unor motive temeinice, sa impiedice corespondenta si legaturile personale ale copilului cu bunicii sai ori cu fratii si surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar daca nu sunt rude cu el.

3.4.2. Locuinta copiilor minori și administrarea bunurilor acestora

Noul Cod civil reglementeaza si alte aspecte, precum notiunea de "locuinta a copilului". Potrivit proiectului, copilul minor va locui la parinții săi. Daca parintii nu locuiesc impreuna, acestia vor stabili, de comun acord, locuinta copilului.In caz de neintelegere intre parinti, instanta va fi cea care va hotari, luand in considerare concluziile raportului de ancheta psihosociala si ascultandu-i pe parinti si pe copil, daca a implinit 10 ani.

Copilul minor nu va putea parasi locuinta, fara acordul parintilor, decat in cazurile prevazute expres de lege.

Daca afecteaza exercitiul autoritatii sau al unor drepturi parintesti, schimbarea locuintei copilului, impreuna cu parintele la care locuieste, nu poate avea loc decat cu acordul prealabil al celuilalt parinte.

O alta notiune reglementata de proiectul noului Cod Civil este cea de "administrare a bunurilor". Astfel, parintii au dreptul si indatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum si de a-l reprezenta in actele juridice civile ori de a-i incuviinta aceste acte, dupa caz.

Dupa implinirea varstei de 14 ani minorul isi va exercita drepturile si isi va executa obligatiile singur, in conditiile legii, insa numai cu incuviintarea parintilor si, dupa caz, a instantei tutelare.

3.4.3.Obligatia de intretinere a minorului

„Tatal si mama sunt obligati, in solidar, sa dea intretinere copilului lor minor, asigurandu-i cele necesare traiului, precum si educatia, invatatura si pregatirea sa profesionala. Daca minorul are un venit propriu care nu este indestulator, parintii au obligatia de a-i asigura conditiile necesare pentru cresterea, educarea si pregatirea sa profesionala”, prevede proiectul noului Cod civil. Parintii vor fi obligati sa-l intretina pe copilul devenit major, daca se afla in continuarea studiilor, pana la terminarea acestora, dar fara a depasi varsta de 26 de ani.Decaderea din exercitiul drepturilor parintesti.Decaderea din exercitiul drepturilor parintesti va putea fi pronuntata de instanta tutelara, la cererea autoritatilor administratiei publice cu atributii in domeniul protectiei copilului, daca parintele pune in pericol viata, sanatatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuziva ori prin neglijenta grava in indeplinirea obligatiilor parintesti.Decaderea din exercitiul drepturilor parintesti este totala si se intinde asupra tuturor copiilor nascuti la data pronuntarii hotararii. Cu toate acestea, instanta poate dispune decaderea numai cu privire la anumite drepturi parintesti ori la anumiti copii, dar numai daca, in acest fel, nu sunt primejduite cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a copiilor.Decaderea din exercitiul drepturilor parintesti nu scuteste parintele de obligatia sa de a da intretinere copilului. In cazul in care, dupa decaderea din exercitiul drepturilor parintesti, copilul se afla in situatia de a fi lipsit de ingrijirea ambilor parinti, se va institui tutela. Instanta va reda parintelui exercitiul drepturilor parintesti, daca au incetat imprejurarile care au dus la decaderea din exercitiul acestora si daca parintele nu mai pune in pericol viata, sanatatea si dezvoltarea copilului. Pana la solutionarea cererii, instanta poate ingadui parintelui sa aiba legaturi personale cu copilul, daca aceasta este in interesul superior al copilului.

Concluzii

Prin noul Cod civil român se reglementează mai clar și mai complet drepturile și îndatoririle personale ale soților, prin reinstituirea anumitor valori morale ale familiei, în sensul că sunt precizate expres obligațiile personale ale soților privind respectul reciproc, fidelitatea și sprijinul moral, dar, în același timp, este ocrotită și independența acestora, prin interdicțiile privind cenzurarea corespondenței, a relațiilor sociale sau a alegerii profesiei celuilalt soț.

O reglementare nouă și novatoare este dată și drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților, în Capitolul VI  din Titlul II, Cartea a II-a a acestui act normativ.

Prin noua reglementare, soții au posibilitatea să își organizeze aspectele patrimoniale ale conviețuirii lor potrivit situației și stilurilor de viață ale fiecărei familii, în limitele stabilite de lege. In acest sens, legea prevede o serie de reguli generale, aplicabile oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial pe care soții îl aleg, reglementate sub titlul “Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”.

Denumit „regim primar imperativ”, „statut imperativ de bază”, „statut matrimonial de bază”, „regim matrimonial primar”, „efectele căsătoriei”, acest set de reguli constituie, numitorul comun cel mai mic față de pluralitatea regimurilor matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept național. Același autor îl definește, numindu-l „regim primar imperativ”, ca fiind „un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților”.

Este, cu alte cuvinte, un set de reguli fundamentale și imperative, aplicabile indiferent de regimul matrimonial care guvernează raporturile patrimoniale dintre soți.

Acesta nu poate fi considerat un regim matrimonial suficient pentru a organiza raporturile patrimoniale dintre soți sau dintre aceștia și terți; este vorba doar despre normele fundamentale care guvernează aceste raporturi, care se aplică în mod obligatoriu tuturor celor căsătoriți.

Este vorba, prin urmare, de un regim general, ce constituie structura de bază a relațiilor patrimoniale ale soților, cuprinzând efectele directe ale căsătoriei.

În reglementarea noului Cod civil român, aceste dispoziții sunt împărțite în trei paragrafe, primul referindu-se la regimul matrimonial în general, al doilea având drept obiect locuința familiei, iar al treilea cheltuielile căsătoriei.

Primul paragraf se referă la posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele, mandatul între soți, independența patrimonială a soților și dreptul acestora la informare. Tot în cadrul acestor norme, legea prevede acțiunea în justiție pe care o are la dispoziție unul dintre soți în situația în care celălalt face unele acte de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei.

Cu privire la mandatul între soți, noul Cod civil oferă două posibilități, respectiv mandatul convențional și mandatul judiciar, eliminându-se clasicul mandat tacit prezumat al soților. În timp ce mandatul convențional al soților nu se bucură de o reglementare specială, acesta aflându-se sub incidența dreptului comun cu privire la contractul de mandat, pentru mandatul judiciar se prevăd, în mod concret, situația în care poate fi solicitat, respectiv atunci când unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, competența de soluționare a cererii, care aparține instanței de tutelă, precum și soluția pe care o poate da instanța, respectiv încuviințarea ca celălalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial, instanța stabilind, totodată, condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat. Și cu privire la exercitarea dreptului de dispoziție al soților cu privire la bunurile lor, noua reglementare aduce noutăți, în sensul că, în principiu, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, fiind înlăturate unele interdicții, cum ar fi aceea a vânzării între soți, existentă în dreptul actual al familiei.

Totodată, legea prevede expres posibilitatea fiecăruia dintre soți de a face, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea, soțul titular al contului având, în raport cu societatea bancară, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Acest drept aparține soțului deponent chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Sunt prevederi generate de evoluția vieții sociale, care impune fiecăruia dintre noi efectuarea unor operațiuni bancare foarte frecvente, libertatea acestora condiționând desfășurarea normală a vieții de zi cu zi. Consecința unor astfel de prevederi legale se concretizează într-o mai mare independență a soților, fiecare acționând, astfel, fără a avea nevoie nici măcar de consimțământul prezumat al celuilalt, consimțământ care ar fi presupus cel puțin o informare a acestuia din urmă cu privire la actele curente încheiate în legătură cu fondurile depuse în conturi bancare.

Din acest motiv, legiuitorul a reglementat, în art. 318 al noului Cod civil, dreptul la informare al fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile, veniturile și datoriile celuilalt soț, la cerere. Cel refuzat se poate adresa instanței de tutelă  pentru obligarea soțului său, sau a oricărui terț deținător al informațiilor cerute, să i le furnizeze. Legea prevede că, în cadrul unor astfel de acțiuni, terții pot refuza furnizarea informațiilor numai atunci când sunt ținuți de păstrarea secretului profesional, sau când solicitarea informațiilor respective poate fi făcută, potrivit legii, numai de celălalt soț (de exemplu, soțul titular al contului bancar), în această din urmă situație refuzul soțului pârât de a solicita informațiile dând naștere prezumției relative că susținerile soțului reclamant sunt adevărate.

Apreciem că soții vor recurge la astfel de acțiuni, în principal, în situațiile limită în care unul dintre aceștia are indicii care îi pot naște temerea că actele încheiate de soțul său cu privire la veniturile acestuia, ori cu privire la oricare din bunurile comune, ar putea pune în pericol grav interesele familiei, doar în acest caz putându-și justifica o necesitate stringentă de informare, în vederea solicitării aplicării dispozițiilor art. 316 din noul Cod civil, care să impună încheierea anumitor acte de dispoziție numai cu consimțământul expres al soțului reclamant. Nu este exclus, însă, ca rolul instanței de tutelă să fie încărcat cu astfel de acțiuni introduse de soți pentru refuzul de informare și în situații obișnuite, care nu comportă vreun risc de pericol pentru interesele familiei.

Tot în acest prim paragraf al primei secțiuni a Capitolului VI, se reglementează, după cum arătam mai sus, posibilitățile pe care viitorii soți sau soții le au în privința alegerii regimului matrimonial, precum și perioada în care regimul matrimonial ales își produce efectele.

Potrivit dispozițiilor art. 312 din noul Cod civil, viitorii soți își pot alege unul dintre cele trei regimuri matrimoniale reglementate de acest act normativ, respectiv: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională7.

Pentru claritatea prezentării, considerăm că se impun câteva precizări cu privire la noțiunea de „regim matrimonial”.

Așa cum a fost definit în doctrină, orice regim matrimonial este constituit dintr-un ansamblu de reguli care guvernează bunurile soților.

Obiectul regimului matrimonial poate fi definit în sensul material și în sensul juridic al termenului.

În sens material, regimul matrimonial reprezintă normele legale aplicabile ansamblului bunurilor soților, indiferent de data și modul de dobândire a acestora. Prin urmare, obiectul reglementării îl formează toate bunurile pe care soții le aveau în momentul încheierii căsătoriei, precum și cele dobândite de ei în timpul căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Este vorba, în general, așa cum arătau Stettler și Waelti, despre ansamblul drepturilor pecuniare aparținând unei persoane, acestea fiind, în special, drepturile reale asupra bunurilor mobile și imobile, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile pecuniare legate de calitatea de acționar într-o societate anonimă sau de membru într-o societate de persoane, ca și drepturile decurgând din creanțe de orice natură.

În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soților unor reguli având un obiect propriu, dar formând împreună un tot coerent.

O parte dintre aceste reguli se referă la proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând separația bunurilor sau compunerea patrimoniului fiecăruia dintre soți.

Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soții le-au avut în momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân proprii fiecăruia sau

intră, în totalitate sau în parte, în masa bunurilor comune.În același timp, aceste reguli guvernează repartizarea pasivului patrimonial al fiecăruia dintre soți.

Modul de repartiție a bunurilor, a activului și a pasivului, este specific fiecărui regim matrimonial și depinde de importanța care se acordă spiritului comunitar față de cel separatist. De altfel, în mod tradițional, influența franceză a mers către spiritul comunitar, potrivit căruia căsătoria este concepută în sensul că uniunea personală determină o asociere patrimonială, în timp ce concepția separatistă, de origine anglo-saxonă, a refuzat ideea că asocierea patrimonială ar decurge în mod necesar din uniunea personală.

O altă parte dintre regulile specifice oricărui regim matrimonial se referă la modul de dispoziție și administrare a acestor bunuri. Este vorba aici, în principal, despre a ști dacă fiecare dintre soți își poate gestiona singur bunurile din patrimoniul său, ori dacă drepturile de dispoziție și administrare sunt concentrate doar în mâinile unuia dintre soți, sau acestea sunt împărțite între soț și soție.

Așadar, după cum doctrina a mai afirmat, la aceste două aspecte se rezumă esența raporturilor juridice care definesc regimurile matrimoniale.

Revenind la dispozițiile noului Cod civil, menționăm că acestea reglementează perioada aplicării regimului matrimonial, care poate corespunde duratei căsătoriei, sau poate fi mai scurtă, în cazul modificării regimului matrimonial, în condițiile legii. Se face deosebirea, de asemenea, între data de la care regimul matrimonial produce efecte între soți și data de la care acesta produce efecte față de terți. În acest sens, menționăm că între soți regimul matrimonial adoptat produce efecte din ziua încheierii căsătoriei, iar atunci când este adoptat în timpul căsătoriei, prin modificarea altui regim matrimonial, de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii convenției matrimoniale. Față de terți, regimul matrimonial adoptat este opozabil numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.

Al doilea paragraf al aceleiași secțiuni cuprinde dispoziții prin care este protejată locuința familiei.

Și astfel de dispoziții constituie noutăți absolute pentru dreptul românesc al familiei.

Domiciliul familial

Domiciliul familial, este definită ca fiind „locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii”. Această locuință se bucură de un regim special de protecție dacă a fost astfel notată în cartea funciară, în condițiile legii.

Dispozițiile legale privind protecția locuinței familiei sunt prezente și în alte sisteme de drept. În dreptul francez, de exemplu, ca și în alte sisteme de drept în care funcționează un regim primar, este vizat chiar dreptul de proprietate, în sensul că soțul proprietar al imobilului declarat locuință familială renunță, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din prerogativele sale, el neputând înstrăina acest bun fără consimțământul consortului său care nu este proprietar, deși, în principiu, fiecare soț este liber să înstrăineze singur bunurile sale proprii. Același regim juridic se aplică și bunurilor mobile care mobilează locuința familiei, legea nefăcând deosebire între cele care folosesc la întrebuințarea locuinței și cele de ornament.

Rațiunea unor astfel de constrângeri o constituie protecția locuinței familiei, pe toată durata căsătoriei, împotriva efectelor unor acte imprudente, sau chiar răutăcioase, ale unuia dintre soți.

Prin aceste dispoziții, legea franceză impune o cogestionare forțată, ce poate afecta atât drepturile reale cât și pe cele personale care privesc locuința familiei. Sunt vizate actele de dispoziție, în special cele de vânzare, ipotecă, uzufruct, gaj, renunțarea la drept, etc..

În dreptul elvețian, niciunul dintre soți nu poate, fără consimțământul celuilalt, nici să rezilieze contractul de închiriere, nici să înstrăineze imobilul și nici să restrângă prin acte juridice drepturile care țin de locuința familiei.

Mai mult chiar, în dreptul Quebecului locuința familiei face parte din patrimoniul familial, supus altor reguli decât cele specifice regimului matrimonial care guvernează căsătoria, nu doar în ceea ce privește dispoziția, administrarea și folosirea bunurilor care îl compun, dar chiar și în ceea ce privește lichidarea sa.

Regimul protectiv din noua noastră reglementare se concretizează într-o serie de dispoziții, cuprinse în art. 321-324 din noul Cod civil, prin care se stabilesc limitele și condițiile exercitării drepturilor soților cu privire la imobilul care constituie locuința familiei și la bunurile care îl mobilează sau îl decorează.

Printr-o derogare a legii de la drepturile fiecăruia dintre soți cu privire la bunurile proprii, nici măcar soțul care este proprietar exclusiv nu poate dispune, fără consimțământul scris al celuilalt soț, cu privire la drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate, fără respectarea aceleiași condiții, să deplaseze din locuință bunurile care o mobilează sau o decorează, ori să dispună de acestea.

Având în vedere faptul că, pentru o mare parte dintre persoanele căsătorite din România, cel puțin în prezent, casa în care acestea locuiesc, cu mobilierul și decorațiunile interioare, constituie cea mai mare parte a averii lor, indiferent  de regimul matrimonial pe care îl vor adopta, exercitarea dreptului de dispoziție cu privire la bunurile lor va fi afectat de această condiție, a obținerii consimțământului expres al celuilalt. Acest inconvenient constituie prețul plătit de fiecare dintre soți pentru a se asigura familiei o minimă stabilitate în privința condițiilor de locuit și a protejării mediului în care se desfășoară viața cotidiană, împotriva actelor abuzive ale unuia dintre soți.

Pentru a se preveni săvârșirea unor abuzuri, a fost prevăzută și posibilitatea oricăruia dintre soți de a sesiza instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului atunci când consimțământul este refuzat de celălalt soț fără un motiv legitim8.

Sancțiunea încheierii unor acte juridice cu privire la locuința familiei ori la bunurile care o mobilează sau o decorează, de către unul dintre soți fără consimțământul celuilalt, este nulitatea relativă a actului, care poate fi cerută în termen de un an de la data la care soțul neparticipant a luat cunoștință despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la încetarea regimului matrimonial.

Apreciem că acest termen limită este prevăzut pentru a nu se prelungi prea mult, cu posibile consecințe negative, chiar șicanatorii, spectrul posibilității introducerii unei acțiuni în anularea actului, mai ales față de terții contractanți de bună credință, care se bazează pe publicitatea făcută potrivit legii, publicitate prevăzută în scopul de a  proteja siguranța circuitului civil.

Sancțiunea nulității relative a actului nu se poate aplica atunci când locuința familiei nu a fost notată ca atare în cartea funciară, situație în care soțul respectiv nu poate obține decât daune-interese de la consortul său, în afara cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei a imobilului în cauză9.

Putem deduce de aici faptul că această formă de publicitate, care constă în înscrierea imobilului respectiv ca locuință a familiei, are drept scop doar protecția terților contractanți, în relațiile

dintre soți imobilului în care aceștia locuiesc aplicându-i-se oricum dispozițiile privind locuința familiei, însă cu alte consecințe.

Logodna

Instituție a dreptului familiei care nu se regăsește în prezent în Codul familiei, logodna a existat în dreptul românesc anterior actualei reglementări, reprezentând promisiunea reciprocă a două persoane de a se căsători.

Deși încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar logodna nu este obligatoriu să se finalizeze prin încheierea căsătoriei10, aceasta poate produce unele efecte juridice în anumite situații.

Dacă în mod tradițional, logodna nu producea nici un fel de efecte juridice, în doctrină considerându-se doar că, în caz de renunțare nejustificată la o căsătorie proiectată, acela dintre logodnici care a fost părăsit, avea dreptul să se adreseze instanței judecătorești, în temeiul art. 998 C. civ., pentru a cere ca acela din a cărui culpă a fost ruptă logodna să fie condamnat la daune interese, cu condiția de a dovedi că desfacerea logodnei i-a cauzat un prejudiciu, în noua reglementare aceasta poate genera unele efecte juridice în cazurile prevăzute de art. 268 și 269 din noul Cod civil.

Astfel, în cazul ruperii logodnei, darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, sunt supuse restituirii, cu excepția darurilor obișnuite. Nu se specifică dacă este vorba despre darurile primite de oricare dintre logodnici de la alte persoane, ori de darurile pe care aceștia și le fac între ei; în tăcerea legii, considerăm că orice astfel de daruri sunt supuse restituirii. Totodată, practicii judiciare îi va reveni sarcina de a stabili criteriile în baza cărora se va putea aprecia, într-un mod unitar, care dintre aceste daruri pot fi considerate „obișnuite”, în vederea excluderii lor de la obligația restituirii în condițiile legii.

De asemenea, logodnicul care rupe logodna în mod abuziv, sau care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna, poate fi obligat la despăgubiri.

Competența soluționării acțiunii aparține instanței de tutelă (art. 265 din noul Cod civil), iar dreptul la acțiune se prescrie într-un termen special, de un an de la data ruperii logodnei.

Astfel conform  noului Cod civil, mai exact art. 266, alin 1. logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria. În ceea ce privește natura juridică a logodnei, există multe controverse. Astfel s-a considerat că logodna nu este un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abuzive; aceasta fiind teza cea mai răspândită. Există însă și opinii care împărtășesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că este contrar realității psihologice și sociale să nege aspectul său contractual. Dar acest contract nu are conținutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părțile  nu s-ar oblige să încheie căsătoria (obligație de rezultat), ci s-ar obliga doar să încerce în mod loial să stabilească o asemenea relație de natură să conducă la încheierea căsătoriei (obligație de mijloace). Libertatea matimonială nu ar fi atinsă deoarece oricare dintre părți poate denunța unilateral “contractul” oricând, răspunderea sa nefiind antrenată decât în caz de denunțare abuzivă. Astfel înțeles “contractul” de logodnă conduce la aceleași consecințe practice ca și calificarea logodnei ca un simplu fapt juridic.

Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător logodnei, cu excepția avizului medical și a autorizării organului administrative competent art.266, alin 2. Prin trimitere la art.271 aceste conditii sunt:

-logodna se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora,condiție de fond;

-în ceea ce privește vârsta matrimoniala, viitorii logodnici trebuie sa fi împlinit vârsta de 18 ani. Considerăm că pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi cu acordul parinților iar dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă art. 272 alin.2;

-este interzisă încheierea unei noi logodne de către persoana care este deja logodită -acest aspect vizand bigamia;

-referitor la interzicerea logodnei  între rude, este interzisă încheierea logodnei între rudele in linie dreapta  precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv;

În dispozițiile noului Cod civil, referitor la încheierea căsătoriei în condițiile prevăzute la art. 274 alin 2, este necesar pentru motive temeinice autorizarea instanței tutelare în a cărei circumscripție  își are domiciliul  cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens si alin. 3., dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul rudeniei din adopție.”

Coroborand cu art. 266 alin 2 ne punem întrebarea dacă în cazul logodnei este necesar sau nu avizul medical, pentru că logonda, promisiunea reciprocă de a încheia casatoria, sa fie perfect valabilă.

Propunere de lege ferenda

Propunem de lege ferenda reglementarea clară a logodnei sub aspectul  avizului medical special necesar sau nu între rudele in linie dreaptă cât și în linie colaterala până la grdaul al IV inclusiv.

Interdicții

Este interzisă astfel logodna între alienatul mintal și debilul mintal, între tutore și persoana care se afla sub tutela sa.

Raportat la rt. 277, în ceea ce privește interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria, logodna este interzisă între persoanele de acelasi sex, logodnele între persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nefiind recunoscute în România. De asemeni parteneriatele civile între personae de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România. Cu toate acestea dispozițiile legale privind libera circulației pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile art. 277 alin 4.

De fapt, cum s-a demonstrat de-a lungul istoriei nu există nicio posibilitate de a eradica parteneriatele (de drept sau de fapt) între persoane de același sex, iar legea fiind făcută de oameni, ea nu va fi nici odată perfectă și vor exista de fiecare date niște posibilități de eludare. Pe de altă parte aceste interdicții pot fi privite și ca fiind neconstituționale sub aspectul egalității cetățenilor în fața legii. Oricare ar fi calea aleasă de legiuitor, vor exista întotdeauna persoane, care nu vor fi mulțumiți de reglementările respective și vor încerca să  convingă legiuitorul să le schimbe.

Caracterul specific a relementărilor cu privire la familie, adică posibilitatea de a acoperi unele nulitățile absolute persistă și noile regelementări. Desigur, se pune problema dacă nu ar fi mai bine ca aceste nulități să fie redenumite în nulități relative, pentru a nu crea o confuzie inutilă cu privire la regimul nulităților.

Noile regelementări păstrează incapacitățile speciale cu privire la căsătorie, la fel ca și formalitățile, pentru a asigura caracterul public a încheierii căsătoriei.

În primul rând alineatul 4 din articolul 258 menționează în mod explicit, că prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie, iar articolul 277 exclude orice căsătorie între persoane de același sex sub imperiul legii române, excluzând în aceiași timp orice recunoaștere a unei orice căsătorii încheiate sau unui parteneriat încheiat de cetățeni români sau străini sub imperiul unei legislații străine, în articolul 441 despre regimul filiației cu privire la copii născuți prin metode și tehnici de reproducere umană asistată medical cu terț donator. Alienatul 4 dă posibilitatea unei femei singure de a deveni părinte unui astfel de copil, persupunând, că femeie trăiește într-un parteneriat civil cu o altă femeie încheiat în străinătate.

În acest caz, din punct de vedere a legii române ea este considerată o femeie singură11 și poate beneficia de însemânțarea artificială. Rezultatul produs este chiar acea, care legea vroia să prevină, adică un copil va fi crescut de două persoană de același sex, trăind într-un parteneriat civil.

Ceea ce s-a preluat din vechile regelementări și poate n-ar fi trebuit, este posibilitatea de a încheia căsătoria începând cu vârsta de 16 de ani, pentru motive temeinice.

După părerea noastră niciun motiv nu este destul de temeinic pentru a justifica încheierea unei căsătorii înaintea vârstei majoratului, iar extinderea acestei posibilități de la minore la minori nu se justifică sub nici un pretext12. O veste bună este desființarea posibilității pentru minora de a se căsători (tot din motive temeinice, nedefinite) la vârsta de 15  ani.

Anexă

Cu prevederile Noului cod civil privind instituția familiei și rudenia

Art. 258. Familia – (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.

(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.

Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.

în sensul prezentului Cod civil, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.

Art. 259. Căsătoria – (1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.

Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

Condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul Cod civil.

Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.

Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii.

Art. 260. Egalitatea în drepturi a copiilor – Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați.

Art. 261. îndatorirea părinților – Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori.

Art. 262. Relațiile dintre părinți și copii – (1) Copilul nu poate fi separat de părinții săi fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

Art. 263. Principiul interesului superior al copilului – (1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.

Procedurile referitoare la relațiile între părinți și copii trebuie să garanteze că dorințele și interesele părinților referitoare la copii pot fi aduse la cunoștința autorităților și că acestea țin cont de ele în hotărârile pe care le iau.

Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.

(5) în sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii.

Art. 264. Ascultarea copilului – (1) în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și alin. (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate.

(5) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.

Art. 265. Instanța competentă – Toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanței judecătorești, precum și toate litigiile privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți sunt de competența instanței de tutelă prevăzute la art. 107.

Art. 266. încheierea logodnei – (1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.

Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării organului administrativ competent.

încheierea logodnei nu este supusă nici unei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.

Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.

Art. 267. Ruperea logodnei – (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.

Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.

Ruperea logodnei nu este supusă nici unei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

Art. 268. Restituirea darurilor – (1) în cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite.

Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii.

Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.

Art. 269. Răspunderea pentru ruperea logodnei – (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligat la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligat la despăgubiri în condițiile alin. (1).

Art. 270. Termen de prescripție – Dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 268 și 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.

Art. 271. Consimțământul la căsătorie – Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.

Art. 272. Vârsta matrimonială – (1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.

Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu Încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. în cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.

De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.

Art. 273. Bigamia – Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.

Art. 274. Interzicerea căsătoriei între rude – (1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.

Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul rudeniei din adopție.

Art. 275. Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră – Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa.

Art. 276. Alienația și debilitatea mintală – Este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal.

Art. 277. Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria – (1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.

Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

Dispozițiile legale privind libera circulației pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.

Art. 278. Comunicarea stării de sănătate – Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.

Art. 279. Locul încheierii căsătoriei – (1) Căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei.

(2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării.

Art. 280. Declarația de căsătorie – (1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal declarația de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

în cazurile prevăzute de lege, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei.

Atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.

Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declarația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

Art. 281. Conținutul declarației de căsătorie – (1) în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declarația de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.

Art. 282. Alegerea numelui de familie – Viitorii soți pot conveni să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să-și păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

Art. 283. Publicitatea declarației de căsătorie – (1) în aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.

Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.

Căsătoria se încheie după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).

Art. 284. Reînnoirea declarației de căsătorie – în cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să se facă o nouă declarație de căsătorie și să se dispună publicarea acesteia.

Art. 285. Opoziția la căsătorie – (1) Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.

Art. 286. Refuzul celebrării căsătoriei – Ofițerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Art. 287. Celebrarea căsătoriei – (1) Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă.

Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă poate celebra căsătoria și în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiții menționate la alin. (1).

Persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

Art. 288. Martorii la căsătorie – (1) Martorii atestă faptul că soții și-au exprimat consimțământul potrivit art. 287.

Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care din cauza unei deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să ateste faptele prevăzute la alin. (1).

Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.

Art. 289. Momentul încheierii căsătoriei – Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.

Art. 290. Actul de căsătorie – După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către ofițerul de stare civilă.

Art. 291. Formalitățile privind regimul matrimonial – Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.

Art. 292. Dovada căsătoriei – (1) Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.

(2) Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

Art. 293. Cazurile de nulitate absolută – (1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271,273,274, 276 și art. 287 alin. (1).

(2) în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.

Art. 294. Lipsa vârstei matrimoniale – (1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

Art. 295. Căsătoria fictivă – Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei.

Art. 296. Persoanele care pot invoca nulitatea absolută – Orice persoană interesată poate introduce acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție.

Art. 297. Lipsa încuviințărilor cerute de lege – (1) Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată fără încuviințările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2) și (4).

(2) Nulitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare ori autorizare era necesară.

Art. 298. Viciile de consimțământ – (1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare, prin doi sau prin violență.

(2) Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț.

Art. 299. Lipsa discernământului – Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.

Art. 300. Existența tutelei – Căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa este lovită de nulitate relativă.

Art. 301. Termen de prescripție – (1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

în cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta.

în cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.

în cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.

Art. 302. Caracterul personal al acțiunii – Dreptul la acțiunea în anulabilitate nu se transmite moștenitorilor. Cu toate acestea, dacă acțiunea a fost pornită de către unul dintre soți, ea poate fi continuată de către oricare dintre moștenitorii săi.

Art. 303. Acoperirea nulității – (1) în cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2) și (4), nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, s-au obținut încuviințările și autorizarea cerute de lege.

Căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.

în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.

Art. 304. Căsătoria putativă – (1) Soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.

(2) în situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.

Art. 305. Situația copiilor – (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii din căsătorie.

(2) în ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.

Art. 306. Opozabilitatea hotărârii judecătorești – (1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.

Spețeă

R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

-SECȚIA CIVILĂ-

Ședința publică de la 14 aprilie 2003

La ordine, pronunțarea în recursul în anulare  declarat de  Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție  împotriva deciziei civile nr. 17/C   din 9 ianuarie 2002   a Curții de Apel Constanța – Secția Civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 1 aprilie 2003 care face parte integrantă din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 14 aprilie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 28 februarie 2001, reclamantul M.D.a chemat în judecată pe pârâta M.A.solicitând Judecătoriei Constanța, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună desfacerea căsătoriei încheiată la 17 aprilie 1982 din culpă comună, iar pârâta să-și reia numele avut anterior.

Motivându-și acțiunea reclamantul a arătat în esență, că din căsătorie s-a născut fiica lor S.R.și că în ultimii ani neînțelegerile dintre părți s-au acutizat, astfel încât conviețuirea a  devenit imposibilă, starea de nervozitate excesivă a pârâtei determinându-l pe reclamant și pe fiica sa, supuși unor violențe fizice și verbale, să plece din domiciliul comun. Că după despărțirea în fapt nici pârâta și nici reclamantul nu au mai făcut demersuri pentru reluarea conviețuirii, astfel că destrămarea relațiilor de familie a devenit definitivă.

Pârâta a formulat întâmpinare și a cerut respingerea acțiunii arătând că destrămarea căsătoriei a fost determinată de faptul că reclamantul întreținea o relație extraconjugală și totodată a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat partajarea bunurilor comune.

Prin sentința civilă nr. 6910 din 29 mai 2001, instanța a admis acțiunea principală și a desfăcut căsătoria înregistrată sub nr. 844 din 26 aprilie 1982 la Consiliul local Constanța, din culpă comună și a dispus ca pârâta să-și reia numele de M. avut anterior căsătoriei.

Cererea reconvențională formulată de pârâta-reconvenientă privind împărțirea bunurilor comune, a fost disjunsă.

Instanța de fond a reținut pe baza probelor administrate, că la destrămarea relațiilor de familie au contribuit atât reclamantul, cât și pârâta, culpa lor fiind concurentă.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Tribunalul Constanța – secția civilă, care, prin decizia nr.2091 din 18 octombrie 2001 a respins ca nefondat apelul pârâtei M.A.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C.proc.civ.în susținerea cărora aceasta a arătat că respectiva decizie este criticabilă sub aspectul analizei și temeiniciei motivelor de divorț, reclamantul neprobând caracterul concurent al culpei pârâtei care nu putea conduce ea singură la desfacerea căsătoriei.

Prin decizia nr.17/C din 9 ianuarie 2002 Curtea de Apel Constanța – Secția civilă a admis recursul, a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelul, a schimbat în tot sentința și a respins ca nefondată acțiunea principală.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C.proc.civ.astfel cum a fost modificat prin O.U. G. nr.59 din 27 aprilie 2001 a declarat recurs în anulare împotriva deciziei Curții de Apel Constanța nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 susținând că a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea motivelor recursului în anulare se arată că, recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile pct. 9 și 10 din art. 304 C.poc.civ. fără a le încadra și dezvolta conform textului de lege, respectiv art. 303 alin. 2, că de fapt a reiterat motivele din apel referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 2 și art. 38 din C.fam., fără a invoca aspecte noi ce ar fi putut atrage modificarea deciziei recurate.

Recursul în anulare este întemeiat, instanța de recurs pronunțând o hotărâre nelegală și netemeinică, pentru motivele ce succed.

Părțile s-au căsătorit la data de 26 aprilie 1982, din căsătorie rezultând fiica acestora S. R., născută la 3 martie 1983, împlinind majoratul la 3 martie 2001.

Anterior prezentei acțiuni de divorț reclamantul a mai introdus o acțiune cu același obiect (dosar nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanța) în cadrul căreia au fost administrate probe, iar pârâta a avut aceeași poziție opunându-se la divorț, acțiune la care acesta a renunțat.

Pe fondul gravelor conflicte provocate de pârâtă, petrecute în ultimii ani de conviețuire, conflicte care au degenerat și au culminat cu plecarea reclamantului din domiciliul comun, s-a încercat o reluare a conviețuirii, dar așa cum rezultă din probele administrate în cauză, pârâta în mod constant a avut o atitudine ostilă reluării conviețuirii în acea perioadă, singurele discuții acceptate fiind doar în legătură cu banii și împărțirea averii.

Instanța de fond în mod corect și cu respectarea dispozițiilor legale invocate în considerentele sentinței, a apreciat că o continuare a căsătoriei dintre părți este imposibilă, iar destrămarea acesteia este consecința culpabilă a ambilor soți, asupra acestor aspecte instanța de apel insistând în motivare, iar recurenta recunoscând suplimentarea analizării probatoriilor.

Pe fondul stării conflictuale persistente în ultimii ani de conviețuire, anteriori anului 1999, din cauza discuțiilor provocate de recurenta-pârâtă, excesiv de nervoasă, care profera diverse injurii și insulte la adresa reclamantului, acesta a fost nevoit să părăsească domiciliul comun începând a întreține o relație cu altă femeie, iar din această relație s-au născut doi copii.

Reluarea conviețuirii este cu neputință în condițiile în care, așa cum s-a probat în cauză, ambii soți au contribuit la destrămarea căsătoriei, iar aprecierea moralității invocată de recurenta-pârâtă constituie un aspect ulterior destrămării în fapt a căsniciei, care, prin evoluția faptelor, are caracter irevocabil, culpa soției fiind concurentă cu cea a soțului și de natură prin ea însăși să conducă la desfacerea căsătoriei.

Instanța de fond și de apel în considerentele hotărârilor pronunțate au analizat declarațiile martorilor audiați în cauză (filele 25 și 26 dosar nr. 2620/2001 al Judecătoriei Constanța) și au apreciat poziția părților fiind clară inexistența oricărei intenții de reluare a conviețuirii, așa încât invocarea de către recurenta-pârâtă a nemotivării soluțiilor date, nu are suport probator.

În mod greșit instanța de recurs a considerat că starea conflictuală, injuriile și atitudinea recurentei-pârâte nu ar constitui o culpă concurentă în destrămarea relațiilor de familie sau că această culpă nu ar fi de aceeași gravitate cu cea a reclamantului care a părăsit domiciliul conjugal.

Potrivit art. 38 alin.1 din C.fam. instanța poate desface căsătoria prin divorț atunci când datorită unor motive întemeiate raporturile dintre soți sunt grav vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Se reține că, printre altele, constituie motiv temeinic de divorț, și atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți, care se exprimă în acte de violență și alte asemenea manifestări, ori care are drept consecință neînțelegeri grave între soți, care fac imposibilă continuarea căsătoriei, așa cum este cazul în speță.

În altă ordine de idei se reține că instanța de recurs a motivat respingerea acțiunii de divorț pe baza probatoriilor administrate în altă cauză (dosarul nr.18049/1999 al Judecătoriei Constanța) având ca obiect divorțul între aceleași părți, dar unde nu a intervenit împăcarea, ci, același reclamant a renunțat la judecată, și nu s-a referit la probatoriile administrate în cauza dedusă judecății.

În conformitate cu art. 617 alin. (1) din C.proc.civ.instanța poate pronunța divorțul ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora.

Art. 618 (1) din același cod prevede că reclamantul poate renunța la cererea de divorț în tot cursul judecății, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că reclamantul poate porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare și în acest caz se va putea folosi și de faptele vechi.

În speță neintervenind împăcarea părților instanța de recurs nu putea face aplicarea art. 618 (3) C.proc.civ.

Raportat la aspectele menționate, instanța de recurs nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra motivului de casare privind incidența art. 2 din C.fam. potrivit căruia relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.

Ori, a se menține o astfel de căsătorie, destrămată irevocabil încă din anul 1998, în care nu mai există încredere, sprijin și respect reciproc, așa cum s-a stabilit cu probatoriul administrat în cauza dedusă judecății, se încalcă prevederile art. 2 C.fam., deoarece reluarea conviețuirii a devenit imposibilă pentru ambele părți, fiind îndeplinite cerințele privind desfacerea căsătoriei din culpă comună.

Față de cele ce preced, recursul în anulare se va admite, decizia pronunțată de instanța de recurs se va casa, iar recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr. 2091 din 18 octombrie 2002 a Tribunalului Constanța – Secția Civilă se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 17/C din 9 ianuarie 2002 a Curții de Apel Constanța – Secția Civilă.

Casează decizia atacată și respinge recursul declarat de pârâta M.A.împotriva deciziei nr.2091 din 18 octombrie 2001 a Tribunalului Constanța – Secția Civilă.

Irevocabilă.

       Pronunțată în ședință publică, astăzi  14 aprilie   2003.

Bibliografie

[1.] BAIAS, F.,2010, Prefață la Noul cod civil român , Editura C.H.Beck, București.

[2.] BAIAS , F., M. AVRAM, 1996, Dreptul Familiei, Ed. ALL, București .

[3.] BOTEA , G. și colaboratororii,2005, Instituții de drept civil si dreptul familiei, Editura

Concordia, Arad .

[4.] BÂRSAN, C., STOICA, V., BAIAS, F., DUMITRACHE B., 1996,Codul civil, Editura

ALL, București .

[5. ] DARIESCU, N.C., COSMIN, R., 2009,Dreptul familiei, Editura Lumina Lex,București.

[6 .] EMESE, F. ,2010 , Dreptul familiei. Editia 3, Editura C.H. Beck, București.

[7. ] POENARU , E.,2007, Drept civil, Teoria generală, Persoanele, Ed.All Beck,București.

[8.] POP, L.,2010, Tratat de drept civil, Ed. Cordial Lex,Cluj Napoca;

[9.] STOICA, V.,2009, Drept civil Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București;

[11.] TĂRCHILĂ,P.,2008, Drept civil partea generala si persoanele, Editura Gutenberg Univers, Arad .

[11.] TURIANU, C.,2009,Drept civil,Partea generală și Persoanele , Ed. Universul Juridic, București;

[12.] UNGUREANU, O., 2005,Drept civil,Introducereși Obligațiile civile ,Ed.Rosetti,București

[13.] Noul Cod civil, Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare din Legea nr. 71/2011,

Ed. Universul Juridic,București ;

Declarație

Subsemnata – LAURUC M. ANDREEA-PAMELA,declar pe propria – mi răspundere că lucrarea de disertație intitulată „ REGIMUL JURIDIC AL RUDENIEI ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL ” la disciplina Prevederile Noului Cod civil în Administrația publică, îmi aparține, nu a fost plagiată, iar pentru întocmirea ei nu am utilizat alte izvoare sau materiale decât cele prezentate la bibliografie, în conținutul lucrării și în notele de subsol.

Absolventă,