Institutiile Comunitatii Europene Constituire Si Competentedocx

=== Institutiile comunitatii europene – constituire si competente ===

Proiect

„ Instituțiile Comunității Europene

– Constituire și competențe „

Curs

Politici de integrare europeană

Profesor curs : Conf. univ. dr. Ioana Porumb

Masterand : Costache (Stochițoiu) Anca Georgiana

Comunicare managerială, An II, Semestrul I

Instituțiile Comunității Europene

– Constituire și competențe –

Procesul istoric al integrării europene este unul dintre cele mai originale și importante procese din Europa. Parteneriatul UE este un parteneriat economic și politic ce reunește 28 de țări europene (Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Croația, Damenarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, Regatul Unit, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Tările de Jos și Ungaria). A fost creată în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial și ca prim pas s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice. Astfel țările implicate în schimburi comerciale au devenit interdependente din punct de vedere economic.

In 1958, a apărut Comunitatea Economică Europeană (CEE). Inițial cooperarea economică fiind inițiată între șase țări : Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. A început ca o uniune strict economică și a devenit treptat o entitate cu activități în domenii vaste, de la ajutor pentru dezvoltare, până la protecția mediului. Această schimbare a devenit evidentă odată cu modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit Uniunea Europeană (UE).

Uniunea Europeană este întemeiată pe statul de drept. Toate acțiunile pe care le întreprinde se bazează pe tratate, asupra cărora au convenit toate statele membre, de comun acord, în mod voluntar și democratic. Aceste acorduri sunt obligatorii din punct de vedere juridic și stabilesc obiectivele UE în multe domenii de activitate.

Uniunea Europeană este o construcție politică într-o formă juridică, având ca centru de greutate instituțiile proprii, instituții care au o amploare și o complexitate greu de imaginat.

In cazul instituțiilor Uniunii Europene trebuie să se facă clar delimitarea între structurile participante la actul de conducere ce pot fi numite instituții și cele care nu pot fi numite astfel. In art. 4. al Tratatului de la Roma care instituie Comunitatea Economică Europeană sunt enumerate instituțiile. Prin tratatul de la Maastricht articolul a fost completat și a primit alt număr, respectiv art. 7. din Tratatul instituind Comunitatea Europeană : „Realizarea misiunilor încredințate Comunității este asigurată de următoarele instituții : un Parlament European, un Consiliu, o Comisie, o Curte de Justiție și o Curte de Conturi.”

Din punct de vedere instituțional, Uniunea Europeană are în centrul ei Consiliul Uniunii Europene, Comisia Uniunii Europene, Parlamentul European și Curtea de Justiție.

Parlamentul European

Parlamentul European fost precedat de Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) reglementată prin art.20-25 din Tratatul de la Paris (1951). Prin rezoluția din 20 martie 1958 cele 3 instituții similare din structura celor 3 comunități create prin tratatele de la Paris și Roma sunt reunite în „Adunarea Parlamentară Europeană”.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE) a păstrat textul din cele 3 tratate constitutive, care prevede că în Parlamentul European intră „reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunitate”- art.190 (exart. 138).

Incă din momentul înființării sale Adunarea a fost o materializare a obiectivelor federaliste, fiind puțin necesară în cadrul CECO, dar justificându-se ca „prim pas spre Federația Europeană”. Prin rezoluțiile din 1958 și 1962, se schimbă titulatura în „Adunarea parlamentară europeană” și apoi în „Parlamentul European”.

Chiar dacă a fost introdusă în terminologia instituțiilor comunitare în 1962, denumirea de „Parlament European” a fost oficial confirmată oficial din punct de vedere juridic, abia în anul 1986, prin Actul Unic European (art. 3, par. 1).

Prin tratatele constitutive s-a stabilit principiul că Adunarea se va forma prin vot universal direct pe baza unei proceduri unitare în toate statele membre (art.20 tratatul CECO; art.137 tratatul Comunității Economice Europene – CEE; art.107 tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice – CEEA).

Drept urmare, Adunarea/Parlamentul European nu avea o identitate proprie deoarece toți parlamentarii europeni erau membri ai parlamentelor naționale. Astfel se explică, în bună măsură, limitarea atribuțiilor instituției europene în această etapă. Și din punct de vedere numeric Adunarea/Parlamentul a cunoscut o evoluție semnificativă.

In momentul constituirii, în anul 1952, Adunarea Comună a CECO avea 78 de membri.

Adunarea Parlamentară Europeană constituită în 1958 pentru cele trei comunități avea 142 de membri și Robert Schuman i-a fost președinte.

In 1973, după aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei, Parlamentul European avea 198 de membri.

Parlamentul European ales în 1999, care și-a încheiat activitatea în 2004, a avut 626 de membri. In prezent are 751 de deputați, președinte fiind Martin Schulz.

In evoluția instituției un rol deosebit a avut “Actul pentru alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct” din septembrie 1976, care a deschis calea alegerilor europene organizate pentru prima dată în iulie 1979. Chiar dacă au avut, de la început și până în prezent, mai mică relevanță decât alegerile pentru parlamentele naționale, alegerile europene sunt importante din două puncte de vedere: întâi pentru că au contribuit la asigurarea legitimității proprii și deci la creșterea autorității Parlamentului European și apoi pentru că cetățenii Uniunii Europene au participat pentru prima dată în mod direct, nemijlocit, la constituirea unei instituții europene.

Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul European poate fi analizat pornind de la trei criterii: funcțional, tehnic și politic :

In plan funcțional, Parlamentul European își desfășoară activitatea sub conducerea Biroului Parlamentului. Acesta este format din președinte, cei 14 vicepreședinți și cei 5 chestori. Biroul este ales pentru doi ani și jumătate.

Pe plan tehnic, Parlamentul European creează la începutul activității sale în jur de 20 de comisii permanente. Pe lângă comisiile permanente Parlamentul European poate să creeze și subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.

Din punct de vedere politic, Parlamentul este organizat în grupuri parlamentare. Grupurile parlamentare sunt constituite după criteriul afinității politice și nu pe baza provenienței naționale a parlamentarilor europeni. Parlamentului European prevede că pentru constituirea unui grup trebuie să fie cel puțin 29 de deputați dacă aceștia aparțin unui singur stat membru, 23 dacă ei provin din două state, 18 dacă provin din trei state și 14 dacă au fost aleși în patru state sau mai multe.

Parlamentarii nu pot face parte decât dintr-un singur grup parlamentar, iar grupurile parlamentare au multiple atribuții. Președintele Parlamentului European împreună cu președinții grupurilor parlamentare formează Conferința Președinților. Parlamentul European dispune și de servicii administrative: Secretariatul general, Direcția Informatică și Departamentul Juridic. De exemplu, secretariatul general este organizat în 7 Direcții Generale și cuprinde aproximativ 4.000 de funcționari.

Funcționarea Parlamentului European este reglementată în Regulamentul său interior. Consiliul European de la Edinburgh (1992) a decis că sediul Parlamentului European este la Strasbourg, fapt confirmat printr-un Protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. Totuși, lucrările Parlamentului European se desfășoară, în practică, în cele trei centre ale Uniunii: Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg, ceea ce nu contravine Hotărârii din 1992.

Parlamentul se întrunește în sesiuni anuale care încep în a doua zi de marți din luna martie. In cadrul sesiunii anuale Parlamentul European se reunește în „perioade de sesiuni” sau „ședințe plenare” săptămânale. Intr-un an au loc 12 „ședințe plenare” în fiecare lună în afară de august și una suplimentară în octombrie, când se face prima lectură a proiectului de buget. Comisiile parlamentare lucrează două săptămâni pe lună; în felul acesta se asigură legătura Parlamentului cu Consiliul UE și Comisia care își au sediul în capitala Belgiei.

Până în 1970, atribuțiile Parlamentului European erau limitate la dreptul de control și la dezbaterea problemelor Comunității Europene, în prezent, atribuțiile sale fiind, în esență, trei:

Puterea bugetară. A fost instituită prin Tratatul de la Luxemburg din 1970, care-i asigură dreptul de a modifica proiectul de buget propus de Consiliu și dreptul de a dispune cu privire la cheltuielile „neobligatorii”. Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975, puterea bugetară a Parlamentului a fost întărită prin dreptul de a respinge proiectul de buget și dreptul de a da sau nu Comisiei descărcarea privind execuția bugetară. Și în prezent Parlamentul European păstrează prerogative importante pentru aprobarea capitolului cheltuieli „neobligatorii” din bugetul UE, care reprezintă circa o treime din acesta și cuprinde fonduri importante: cheltuieli de personal, mediu, transport, cercetare, energie, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Special European.

Controlul politic. A fost și el extins față de prevederile tratatelor constitutive. Parlamentul European își exercită dreptul de control atât asupra activității Comisiei, cât și asupra Consiliului UE și chiar asupra Consiliului European, în grade și modalități diferite. Cele trei instituții au obligația de a prezenta Parlamentului rapoarte de activitate care sunt analizate și dezbătute de parlamentari. Tratatul de la Maastricht i-a oferit Parlamentului noi instrumente de control prin dreptul de a rezolva petițiile care-i sunt adresate de cetățeni și prin instituirea mediatorului (OMBUDSMAN), numit de Parlament, care primește și rezolvă plângerile privind încălcarea unor drepturi de către instituțiile comunitare (cu excepția Curții de Justiție și a Tribunalului de primă instanță).

Atribuțiile în domeniul legislativ au contribuit foarte mult la creșterea rolului Parlamentului și l-au transformat în colegislator în multe domenii, alături de Comisie (care are dreptul de inițiativă) și Consiliul UE, care păstrează dreptul de decizie.

Parlamentul European participă acum la procesul legislativ în mai multe forme: consultare (obligatorie sau facultativă), cooperare, codecizie și avizul conform. Procedura consultării obligatorii a fost prevăzută încă de la Tratatul de la Roma (1957), însă ea oferă posibilități reduse de intervenție a Parlamentului European în procesul legislativ. Este drept că în lipsa consultării Parlamentului actul este nul, dar în mod practic rezervele Parlamentului (amendamente, respingerea unui text) nu împiedică Consiliul UE să adopte o normă juridică.

In schimb, în cadrul procedurii cooperării (două lecturi) introdusă prin Actul Unic European și în cadrul procedurii codeciziei (trei lecturi) introduse prin Tratatul de la Maastricht și extinsă la alte domenii prin Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul European devine o componentă importantă a procesului legislativ din cadrul Uniunii Europene.

Comisia europeană

Se poate considera cea mai veche instituție a Uniunii Europene, având în vedere că precursoarea ei, Inalta Autoritate, era singura instituție propusă de Planul Schuman (1950). Din punct de vedere istoric, practic, Comisia a trecut prin 3 faze importante: Inalta Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (1952-1958), coexistența celor 3 instituții corespunzătoare celor 3 comunități europene (Inalta Autoritate; Comisia EURATOM și Comisia C.E.E.) (1958 -1967) și formarea Comisiei unice după Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965) 1967- până în prezent.

Definită de regulă ca „executiv” comunitar, Comisia are de fapt atribuții mult mai largi. Dintre instituțiile U.E., Comisia este cea care reprezintă cel mai bine elementul „integrator”, aspect evidențiat în Tratatul instituind Comunitatea Europeană, art.213 (ex. art.157) alin.(2): „Membrii Comisiei își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității. In realizarea îndatoririlor lor, ei nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la vreun guvern și nici de la un alt organism”. Termenul „Comisia europeană” se folosește pentru denumirea a două realități distincte : pe de o parte el se referă la „Colegiul” comisarilor europeni – componenta politică a Comisiei, iar pe de altă parte la structura extinsă, cuprinzând atât Colegiul cât și directoratele generale și serviciile (componenta administrativă).

Intărirea rolului președintelui Comisiei Europene în ultimii ani este argumentată prin desemnarea lui înaintea celorlalți comisari și participarea acestuia la numirea lor, participarea la lucrările Consiliului European și rolul pe care-l joacă în ședințele Comisiei. De asemenea, președintele joacă acum un rol mai bine precizat în alocarea portofoliilor.

Serviciile Comisiei Europene sunt cea mai vastă structură din cadrul Uniunii Europene, o complexă, specializată și eficientă „birocrație” de la Bruxelles. In mod tradițional, serviciile Comisiei au fost împărțite în directorate generale și servicii speciale. In 1958, după înființarea CEE, erau 9 directorate generale, iar în anii '90 ele au trecut de 20.

Directoratele generale și serviciile speciale au fost grupate în 4 domenii și anume:

Politici (Probleme economice și financiare; Agricultură; Centrul comun de cercetare, Concurență, Educație și cultură);

Relații externe (Comerț, Dezvoltare, Extindere, Oficiul de cooperare, Oficiul de ajutor umanitar);

Servicii generale (Oficiul european de statistică, Oficiul publicațiilor, Oficiul european de luptă împotriva fraudei, Presă și comunicare, Secretariatul general);

Servicii interne (buget, direcția generală pentru traduceri, Grupul consilierilor politici, Personal și administrație).

Directoratele generale cele mai mari sunt: Personal și administrație (în jur de 3.000 persoane), Traduceri (în jur de 2000) și Agricultură (în jur de 1000). Directoratele generale sunt divizate în directorate, iar acestea în unități. Amploarea problemelor și necesitatea de a păstra legătura cu serviciile atât de complexe a impus dezvoltarea unei verigi intermediare între comisari și serviciile pe care le coordonează: cabinetele. Acestea sunt birourile personale ale comisarilor, formate din persoane care au puternice legături cu aceștia. Membrii cabinetelor sunt numiți de comisari și își încetează activitatea în același timp cu ei.

Comisia Europeană are sediul la Bruxelles, în imobilul Breydel. In perioada sesiunilor plenare ale Parlamentului European, ședința săptămânală a Comisiei are loc la Strasbourg. Funcționarea Comisiei se referă, de fapt, la activitatea Colegiului comisarilor. Directoratele generale și celelalte servicii lucrează în pregătirea activității Colegiului și în subordinea lui.

Comisia Europeană se întrunește pentru a lua hotărâri în fiecare săptămână, miercurea. Aceste ședințe sunt precedate și pregătite de reuniunile șefilor de cabinet (lunea) și de cele ale șefilor Directoratelor generale (marțea). Comisia funcționează ca organ colegial, deci deciziile sunt luate printr-o hotărâre colectivă, iar responsabilitatea este a întregii Comisii. Comisia europeană dispune de largi atribuții, datorită faptului că lucrează „în interesul general al Comunității”. In acest sens reamintim că personalul Comisiei este mai numeros decât al tuturor celorlalte instituții la un loc, iar activitatea ei este permanentă.

Cea mai caracteristică atribuție a Comisiei este cea executivă, sprijinită pe structura instituției, similară unui guvern. Până la Actul Unic European (1986), Consiliul deținea atât puterea legislativă, cât și pe cea executivă, pe care o putea încredința Comisiei printr-o abilitate specială. In prezent, exercitarea puterii executive de către Comisie este regula, iar păstrarea ei de către Consiliu este excepția. Relația dintre Comisie și guvernele naționale este mediată de comitetele (consultative, de gestiune, de reglementare) constituite potrivit Deciziei nr.87/373.

Comisia are însă și atribuții legislative substanțiale. Am menționat deja că în cadrul Comunității europene, Comisia are atribuții generale de inițiativă legislativă pentru actele juridice adoptate de Consiliu (singur sau în colaborare cu Parlamentul). In afară de dreptul de inițiativă, Comisia are și atribuții în domeniul adoptării unor norme juridice.

În al treilea rând, Comisia Europeană dispune de atribuții în domeniul bugetar. Ea este cea care elaborează proiectul de buget. Apoi, după aprobarea de către Parlament și respectiv Consiliu, tot Comisia este cea care execută bugetul sub controlul Curții de Conturi și al Parlamentului.

Rolul jucat de Comisie este subliniat de atribuția de supraveghere sau de control încredințată prin art.211 (ex art.155), 226 (ex. art.169) și 284 (ex.art.213) TCE, prin care devine un veritabil „paznic al tratatelor”. In această calitate, Comisia se informează și sesizează Curtea de Justiție asupra încălcării dreptului comunitar de către un stat, o instituție comunitară, etc.

In sfârșit, Comisia are atribuții pe plan internațional, reprezentând Comunitatea Europeană în raporturile cu statele membre, statele nemembre sau organizațiile internaționale. Comisia poartă negocieri cu state terțe pentru încheierea unor acorduri în numele Comunității, însă numai pe baza mandatului primit de la Consiliu.

Consiliul de Miniștrii

Intența lui Jean Monnet, autorul „Planului Schuman” de a realiza într-un ritm accelerat unificarea Europei a fost înfrânată prin crearea Consiliului, instituție care exprimă suveranitatea statelor membre. Conform prevederii din Tratat: „Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru” (art.203 ex.art.146) din TCE. Din punct de vedere al structurii, Consiliul este o construcție interguvernamentală, dar din punct de vedere funcțional, el depășește acest cadru intrând în rândul instituțiilor integrării europene. Totodată, Consiliul reprezintă (cu limitările corespunzătoare) – legislativul comunitar.

Numită după tratatul de fuziune a instituțiilor europene Consiliul de Miniștri, această instituție fundamentală a integrării europene a primit din 1993 denumirea oficială de Consiliul Uniunii Europene. Deși numele conduce la ideea unei instituții unice, Consiliul se întrunește de fapt în „formațiuni” diferite în funcție de problemele discutate. Cea mai importantă formă a Consiliului, căreia i se recunoaște rolul de coordonare, este Consiliul miniștrilor de externe, numit oficial Consiliul Afacerilor Generale.

Rolul central în activitatea Consiliului UE este jucat de Președinție, asigurată prin rotație de statele membre. Președinția UE este sprijinită de Secretariatul General al Consiliului UE care are peste 2000 de funcționari. Tratatul de la Maastricht a creat funcția de Secretar General al Consiliului, iar prin Tratatul de la Amsterdam acesta a primit calitatea de Înalt Reprezentant pentru Politica externă și de securitate comună.

Lucrările Consiliului sunt pregătite de întrunirile săptămânale ale șefilor reprezentanților permanenți ai statelor membre la Bruxelles în cadrul Comitetului Reprezentaților Permanenți (COREPER). Creat prin Tratatul de la Bruxelles (1965), acest comitet își desfășoară activitatea la două niveluri (COREPER I și COREPER II) și are un important rol, de filtru, pentru activitatea Consiliului UE.

Cele mai frecvente întâlniri din ultima perioadă au fost : Consiliului Afacerilor Generale, cu cel puțin o întâlnire lunar, urmat de Consiliul miniștrilor Agriculturii și ECOFIN cu aproximativ 10 sesiuni pe an. Sesiunile Consiliului nu sunt publice cu excepția întrunirii o dată pe semestru a Consiliului Afacerilor Generale și a ECOFIN într-o „dezbatere publică de orientare”. Problemele înscrise pe ordinea de zi sunt împărțite la punctul „A” și punctul „B”. Problemele de la punctul „A” sunt cele asupra cărora s-a ajuns la un acord în întâlnirile COREPER și deci, în principiu, nu mai sunt dezbătute în Consiliu, ci numai confirmate. Problemele de la punctul „B”, din contră, sunt cele care se supun dezbaterii.

Consiliul UE fiind principalul factor de decizie din cadrul Uniunii, trebuie menționat faptul că tratatele care au stat la baza Uniunii au renunțat la dreptul de veto al fiecărui membru, care ar fi corespuns principiului suveranității statelor, dar ar fi limitat „integrarea” europeană la o formă perfecționată de colaborare interguvernamentală. In Consiliul UE există trei modalități de vot: majoritatea simplă, majoritatea calificată și unanimitatea.

Votul cu majoritatea simplă asigură fiecărui membru al Consiliului un vot (indiferent de mărimea statului pe care îl reprezintă). Este folosit în prezent în cazuri rare, în primul rând în probleme de procedură. Votul cu majoritate calificată este aplicat în cele mai multe cazuri, aria lui de cuprindere fiind extinsă pe măsură ce a progresat integrarea europeană, după compromisul de la Luxemburg (1966). Votul cu majoritate calificată este un mijloc de a păstra echilibrul și de a proteja interesele specifice atât pentru statele mai mari cât și pentru cele mai mici. In cadrul lui ponderea statelor este diferită.

Tratatul de la Nisa a schimbat atât ponderea statelor membre în Consiliu – de la 29 de voturi țările mari la 3 voturi pentru Malta (cel mai mic stat membru) cât și definiția votului majoritar calificat, introducând un sistem dublu care cuprinde atât numărul de voturi cât și populația statelor care au acordat votul respectiv.

Votul cu majoritate calificată se aplică în domenii limitate, cum ar fi: revizuirea tratatelor, aderarea unui nou stat, resursele proprii din bugetul Comunității. El este însă regula în cadrul pilonilor II și III ai Uniunii Europene (Politică Externă și de Securitate Comună și Justiție și Afaceri Interne). După Tratatul de la Maastricht atribuțiile Consiliului Uniunii Europene pot fi împărțite în două mari categorii: mai întâi sunt atribuțiile în cadrul Comunității Europene (care a păstrat realizările celor 3 comunități create în anii '50) și apoi sunt atribuțiile în cadrul celor doi piloni noi care au configurat Uniunea Europeană.

Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene în domeniul Comunității sunt cele reglementate prin art.202 (ex. – art.145) TCE și anume: „Pentru asigurarea realizării obiectivelor fixate de prezentul Tratat și în condițiile prevăzute de acesta, Consiliul: – asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre; – dispune de putere de decizie; – prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei atribuțiile de executare a normelor stabilite de Consiliu”. Cea mai semnificativă dintre cele trei atribuții încredințate Consiliului este puterea de decizie, în fapt puterea de a adopta acte juridice. In calitate de instituție legiuitoare, în baza puterii de decizie, Consiliul adoptă regulamente, directive și decizii, forme definitorii pentru legislația comunitară. Consiliul a fost la începutul integrării europene și continuă să fie și în prezent (cu unele limitări în favoarea Parlamentului European) principalul organ legiuitor în cadrul Comunității. Insă puterea legislativă a Consiliului este afectată de dreptul, aproape absolut, de inițiativă rezervat Comisiei.

Atribuțiile Consiliului sunt mai largi în domeniile cuprinse în cei doi piloni noi ai Uniunii Europene : Politica externă și de Securitate Comună (PESC) și Justiție și Afaceri Interne (JAI).

Aspectele privind Politica Externă și de Securitate Comună sunt reglementate în titlul V (art.11 – 28) din Tratatul de la Maastricht. In acest domeniu Consiliul U.E. își exercită atribuțiile sub controlul politic rezervat Consiliului European, care „definește principiile și orientările generale” (art.13 TUE).

Tratatul de la Amsterdam a adus completări Tratatului de la Maastricht în domeniul PESC, prin definirea conceptelor de „acțiuni comune” (art.14 TUE) și „poziții comune” (art.15 TUE).

in Tratatul de la Maastricht domeniul Justiției și Afacerilor Interne este rezervat reglementărilor elaborate de Consiliul UE, fără intervenția Consiliului European. Insă Tratatul de la Amsterdam, care a redefinit domeniul sub denumirea Cooperare judiciară și polițienească în materie penală, a introdus schimbări importante transferând o parte din pilonul trei la pilonul unu, cel al Comunității. Zonele astfel transferate sunt deci supuse inițiativei Comisiei, deciziei Consiliului, consultării Parlamentului și controlului Curții de Justiție.

Curtea de Justiție

Este numită Curtea de Justiție a Comunității Europene sau Curtea Europeană de Justiție sau curtea de la Luxemburg și nu trebuie confundată cu alte instituții jurisdicționale internaționale cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Curtea Internațională de Justiție cu sediul la Haga, subordonată O.N.U.

Necesitatea unei instituții cu caracter jurisdicțional s-a simțit încă de la începutul construcției europene, în perioada negocierii Tratatului de la Paris. Propunerile de a se constitui o comisie de arbitraj sau de a se apela la un organ jurisdicțional deja existent (de exemplu Curtea Internațională de la Haga) au fost considerate nesatisfăcătoare. Astfel, s-a decis formarea unei Curți de Justiție proprii în cadrul CECO, care avea atribuții importante privind controlul legalității actelor emise de celelalte instituții și echilibrul dintre instituțiile europene și dintre acestea și statele membre.

Ulterior, prin tratatele de la Roma (1957) și prin cele două protocoale care le completează se prevede crearea Curții de Justiție, având aceleași atribuții ca și Curtea de Justiție înființată prin Tratatul de la Paris. Prin Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților Europene din 25 martie 1957 se prevede că atribuțiile conferite prin cele trei tratate vor fi exercitate de o Curte de Justiție unică. După extinderea Uniunii Europene la 25 de membri, Curtea de Justiție este formată din 25 de judecători asistați de 8 avocați generali.

Art.223 (ex-art.167) TCE prevede că: „Judecătorii și avocații generali sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și care întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcții juridice din țara lor sau care sunt jurisconsulți de competență notorie; ei sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase ani”.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curții în timpul exercitării mandatului, Curtea fiind singura împuternicită să realizeze controlul asupra activității membrilor săi. Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, președintele Curții de Justiție pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînnoit. Președintele conduce lucrările Curții, prezidează audierile și deliberările. Avocații generali sunt numiți, la fel ca judecătorii, cu acordul guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt aceleași ca și în cazul judecătorilor.

In cadrul Curții este organizat un departament de cercetare și documentare. Curtea se întrunește în sesiuni plenare, în Marea cameră (11 judecători) și în Camere de 5 sau 3 judecători. Curtea se întrunește în Marea cameră când un stat membru sau o instituție sunt parte în litigiu și cer expres acest lucru. In sesiune plenară, Curtea nu se reunește decât în mod cu totul excepțional, în cazurile prevăzute de Tratat (de exemplu pentru demiterea unui comisar european, care nu și-a îndeplinit obligațiile). Rezultă că forma obișnuită de lucru a Curții este în Camere cu 3 sau 5 judecători.

Procedura în fața Curții are două faze: faza scrisă și faza orală.

Faza scrisă începe prin depunere unei cereri de deschidere a acțiunii. Președintele încredințează dosarul unei Camere și stabilește un judecător raportor. Acesta studiază dosarul și prezintă un raport prealabil și apoi un raport de audiență.

În faza orală, părțile își susțin cauza în fața judecătorilor prin intermediul avocaților; faza orală este publică. În această fază își exercită rolul avocatul general care „are datoria să prezinte în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluziile motivate asupra cauzelor aduse în fața Curții de Justiție, în scopul de a o asista în îndeplinirea misiunii sale” – art.222 (exart. 166) TCE. În sfârșit, Curtea deliberează și se pronunță pe baza raportului întocmit de judecătorul raportor, a susținerilor părților și a concluziilor prezentate de avocatul general. În ședințele plenare este obligatorie prezența unui număr minim de 15 judecători, iar în Camere, de 3. Curtea deliberează valabil numai cu un număr impar de judecători. Președintele are votul egal cu al celorlalți judecători.

Hotărârea se ia cu majoritatea voturilor și se dă în numele Curții. Nu se admit opinii separate (ca în jurisprudența Curții Internaționale de la Haga). Curtea de Justiție publică o Culegere de jurisprudență care cuprinde hotărârile pronunțate, concluziile avocaților generali, avizele și ordonanțele emise. Ca și în cazul celorlalte instituții ale Uniunii Europene, atribuțiile Curții de Justiție sunt limitate la domeniile atribuite prin tratate: în termeni juridici, ea nu are o competență de drept comun, ci o competență de atribuire, însă formularea generală a unor texte din tratate i-a permis Curții de Justiție să intervină în sens federalist prin armonizarea dreptului comunitar cu prevederile naționale, prin întărirea și clarificarea rolului legislației comunitare. Baza juridică este în art.220 (ex. art.164) TCE, care evidențiază: “Curtea de Justiție asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea prezentului Tratat”. Curtea de justiție are în primul rând o competență contencioasă, judecând litigiile dintre statele membre, dintre acestea și instituțiile comunitare – Consiliu, Comisie, Parlament (nu însă Consiliul European), sau dintre instituții. Curtea este abilitată să judece și litigiile dintre persoanele fizice sau juridice și statele membre sau instituțiile comunitare, în domeniile reglementate prin tratate.

Din punct de vedere al materiei, Curtea de Justiție are atât competențe jurisdicționale, controlând legalitatea actelor comunitare (prin recursul în anulare, recursul în carență și excepția de nelegalitate) și legalitatea acțiunilor și omisiunilor statelor membre, cât și competențe de interpretare unitară a actelor comunitare.

Curtea de Justiție are și funcția de instanță de recurs la hotărârile Tribunalului de primă instanță. Curtea de Justiție a judecat circa 10.000 de procese, pentru jumătate din ele pronunțând sentințe (dintre care unele celebre). Volumul uriaș de dosare aflate în lucru la Curtea de Justiție a impus crearea unui tribunal care să o degreveze de o parte din litigii. Crearea unui Tribunal de primă instanță s-a decis prin Actul Unic European (art.11), dar s-a instituit abia în octombrie 1988 prin Decizia Consiliului nr.88/591 și a început să funcționeze la 1 septembrie 1989.

Tribunalul de primă instanță este instituție asociată Curții de Justiție. Are același număr de judecători, numiți în același mod și pe baza acelorași criterii ca la Curtea de Justiție. Tribunalul are un președinte și o grefă proprie, dar nu dispune de avocați generali. Are sediul tot la Luxemburg. Insă cea mai importantă deosebire între Curte și tribunal este la nivelul competenței, pentru că Tribunalul de primă instanță judecă litigii care consumă mult timp și implică examinări complexe. Astfel, Tribunalul judecă: litigiile dintre Comunități și angajații lor (adică probleme de personal), recursurile declarate de o persoană fizică împotriva unei instituții a Comunităților, cu referire la regulile de concurență și a judecat litigii între Comisie și întreprinderi pe baza Tratatului de la Paris.

Bibliografie :

1. „Documentele de bază ale Comunității și Uniunii Europene”, ediția a II-a, Iași, Polirom, 2002.

2. Bărbulescu, Iordan Gheorghe, „Uniunea Europeană: aprofundare și extindere”, București, Editura Trei, 2001

3. Ferreol, Gilles (coordonator), „Dicționarul Uniunii Europene”, Iași, Polirom, 2001.

4. Diaconu, Nicoleta, „Sistemul instituțional al Uniunii Europene”, București, Lumina Lex, 2001

5. Fuerea, Augustin, „Instituțiile Uniunii Europene”, București, Universul Juridic, 2002.

6. Urwin Derek – „Dicționar, Istorie si politicã europeanã 1945-1995”, Institutul European, Iași, 2000

7. Jinga Ion; Popescu Andrei – „Integrarea Europeana – Dicționar de termeni comunitari”, Ed. Lumina Lex, București, 2000