Institutii Publice

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL-POLITICE

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE POLITICE

SPECIALIZARE: ȘTIINȚE POLITICE, ANUL 1, SEM. 2

Instituții politice

– suport de curs –

PROF. ASOC.DR. DORINA ȚICU

E-mail: [anonimizat]

CUPRINS

CAP. 1. INSTITUȚIONALISMUL

Instituționalismul în sec. al XIX-lea

Începutul sec al. XX-lea și debutul instituționalismului american

Mijlocul sec. al XX-lea și instituționalismul american

Noul Instituționalism

CAP. 2. INSTITUȚIILE

Definiții ale instituțiilor

Exemple de instituții

Tipuri de instituții

Funcțiile instituțâiilor

Instituțiile în științele politice

CAP. 3. INSTITUȚII POLITICE ROMÂNEȘTI: PARLAMENTUL

CAP. 4. INSTITUȚII POLITICE ROMÂNEȘTI: PREȘEDINTELE ROMÂNIE

CAP. 5. INSTITUȚII POLITICE ROMÂNEȘTI: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

CAP. 1. INSTITUȚIONALISMUL

Instituționalismul este un demers care subliniază, în cei mai simpli termini, rolul instituțiilor.

Instituționalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influența Școlii istorice germane, el a preluat și a dezvoltat orientările teoretice și metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.

Prin conceptul de instituție, adepții acestui curent înțelegeau totalitatea normelor juridice și de comportament care reglementau acțiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale și administrațiilor publice și private. Studierea instituțiilor urma să țină seama atât de marea lor diversitate, cât și de evoluția lor în timp. Activitatea agenților economici era analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituțiilor din care aceștia făceau parte. Pentru explicarea tendințelor de evoluție ale instituțiilor și, prin aceasta, a modului de acțiune și a regulilor de conduită care urmau să fie adoptate de agenții economici, se recomandă studienrea unei cantități cât mai mari de date și fapte.

1.1. Instituționalismul în sec al – XIX-lea

O perspectivă completă asupra instituționalismului trebuie să ne trimită înapoi în timp, o dată cu discuția problematică lansată de Aristotel despre regimurile politice (politeia). Discuția despre tipologia regimurilor politice aduce cu sine o analiză a instituțiilor din interiorul statului, ceea ce presupune însăși definirea sau redefinirea tipologiilor statale.

Studiile moderne despre instituții trebuie însă să fie plasate în sec. al XIX-lea, o dată cu economiștii istorici germani (German historical economists (GHE), numiți și economiști instituționali. Oferind un răspuns critic la adresa economiștilor clasici și a teoriilor economice clasice, cercetătorii domeniului s-au axat asupra cercetărilor deductive pe care le-au considerat de referință pentru modelarea matematică. Ei au argumentat că procesele economice pot fi mai bine înțelese prin cercetări empirice decât printr-un cadru al filosofiei logice. Alături de acest demers este necesar unul istoric și sociologic bazate pe studiul direct al realităților. Unul dintre primii reprezentanți ai economiștilor istorici germani este Wilhelm Roscher. Opera sa insistă asupra importanței contextului istoric, social și instituțional pentru a înțelege regulile politice, economice, comportamentul economic, precum și diversitatea economică a vieții. Primele cercetări s-au focusat pe relația dintre mediul social și economic și organizarea economică a societății, stadiile de dezvoltare ale organizațiilor și procesele de evoluție socială.

GHE presupune trei generații de cercetători:

prima etapă de început

o etapă de mijloc

ultimii adepți ai acestor teorii.

Unul dintre cei mai importanți adepți ai instituțâionalismului care a fost inspirit de primii instituționaliști, dar a fundamentat instituționalismul “de mijloc” a fost Max Weber. Rolul lui Weber la nivelul instituționalismului presupune plasarea instituțiilor într-un context al independenței, fiind văzute ca variabile de sine stătătoare, autonome de de politicile economice și de ideileeconomice. Prin analiza sa asupra statului și a birocrației, Weber propune o perspectivă mocro-sociologică asupra instituțiilor. Conform lui Max Weber, principala caracteristică a instituțiilor este autoritatea. Autoritatea carismatică este un anumit tip de autoritate care se schimbă la nivel instituțional, devine rutină, tradiție și capătă forme legal-raționale, ceea ce o face să devină obiectivă, predictibilă și imeprsonală. O dată cu impunerea capitalismului modern, autoritatea instituțională devine o componentă continuă, reglementată, mult mai extinsă și mai elaborată. Din această cauză, termenul de instituționalizare se suprapune cu cel de rutinizare, deși instituționalizarea nu se rezumă doar la acest aspect.

1.2. Începutul sec al. XX-lea și debutul instituționalismului american

Instituționalismul American a apărut la finalul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea prin munca economiștilor instituționaliști (American institutional economists (AIE). Unul dintre primii cercetători americani este Thorstein Veblen. Thorstein Veblen (1857-1929), întemeietorul curentului institutionalise și-a expus opiniile în lucrările: Teoria clasei neproductive (1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) și altele. Natura umană, considera T.Veblen, nu putea fi înțeleasă numai din perspectiva unor legi economice imuabile, în care caracterul ei atât feroce, cât și creativ sunt prezentate în mod rațional; ea ar putea fi studiată șiînțeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza metodele antropologului sau ale psihologului, care privesc omul ca pe o ființă cu porniri instinctuale și iraționale.

Pe măsura dezvoltării economiei de piață, aprecia T.Veblen, se manifesta tendința creșterii numerice și ca importanță a unor pături parazitare, compuse din speculanți, rentieri, intermediari, care formau clasa neproductivă. Noua clasă neproductivă se încadra în vechiul tipar al categoriilor sociale prădalnice și parazitare existente în societățile premoderne și perpetua admirația față de puterea personală și relațiile de clan, pe care se sprijinea. T.Veblen dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduință și, în unele cazuri, chiar aprobare față de acțiunile socialmente negative ale păturilor parazitare. Departe de a fi priviți ca paraziți sau spoliatori, exponenții clasei neproductive se bucurau de admirația comunității. În schimb, prin contrast, activitățile creative erau marginalizate.

Veblen a criticat demersul neoclassic care se baza pe individ atunci când studia cadrul social. Autorul a argumentat că indivizii sunt configurați în funcție de cadrul instituțional. Comportamentul individual care cuprinde instincte, obiceiuri, nu este altceva decât o emulație a utilității pe care orice persoană o ia în calcul în comportamentul propriu (mai ales dacă ne raportăm la modelele comportamentale). Veblen a teoretizat de asemenea aspecte care țin de schimbarea instituțională, continuitatea lor, apariția conflictelor interinstituționale, influența factorilor externi asupra dinamicii instituțiilor, precum și rolul rutinelor la același nivel.

De asemenea, demersului lui Veblen este unul organicist la nivelul științelor sociale, considerând că instituțiile funcționează în legătură unele cu altele, același demers fiind identificat și în interiorul lor.

Wesley Mitchell (1874-1948), se pronunța, sub influența lui G.Schmoller, pentru acumularea unor date și fapte sistematice în vederea identificării tendințelor de dezvoltare ale vieții economice și pentru adoptarea, pe această bază, a unor măsuri de politică economică adecvate.

În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchell a introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle). Reluând și dezvoltând considerațiile altor economiști, el a pus în evidență existența unei evoluții ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia sa, calea de determinare a ciclicității economice o constituie analiza fluctuațiilor prețurilor.

Deși au dispus de un material faptic bogat și de un instrumentar de analiză perfecționat, instituționaliștii nu au putut să prevadă declanșarea crizei economice din 1929-1933 și nici să formuleze soluții viabile de depășire a acesteia. Acest fapt – reproșat cu insistență de rivalii lor de alte orientări – a grăbit procesul de dezagregare a instituționalismului, ca și curent închegat de idei, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Teoreticienii din generația mai tânără, formați în spiritul ideilor instituționaliste, între care J.K.Galbraith, aveau să își continue activitatea ca precursori sau exponenți ai radicalismului.

Un alt reprezentant al instituționalismului American este John R. Commons, ale cărui studii dezvoltate la începutul anilor '20 și '30, au respins paradigma clasică economică în baza căreai indivizii sunt liberi și astfel intră în raporturi economice unii cu alții, raporturi de schimb, bazate pe principiul (liber) al cererii și al ofertei, relațiile economice fiind independente de cele politice, sociale, etc.. Commons argumentează că economia presupune o serie de tranzacții care se desfășoară în baza unui support instituțional.

Există trei tipuri de asemenea tranzacții:

– relaționale

– manageriere

– negociere.

Fiecare dintre aceste tranzacții sunt associate, în ordinea lor, cu comunismul, fascismul și cu capitalismul. Insituțiile trenuie să garanteze libertatea și cadrul general înainte ca orica process de negociere să fie demarat. Autorul definește instituțiile ca și reguli collective de lucru și de acțiune care dirijează activitatea tuturor organizațiilor, inclusive a statului în sine. Instituțiile produc ordine la nivelul unei comunități, creând un set de așteptări în raport cu care indivizii își orientează comportamentul economic. Acestă interpretare dată instituțiilor a fundamentat instituționalismul alegerii raționale (rational choice institutionalism (RCI) și noul instituționalism economic (the new institutional economics (NIE).

1.3. Mijlocul sec. al XX-lea și instituționalismul american

O versiune antropologică a instituționalismului economic a apărut prin opera lui Karl Polanyi. Influențat de GHE. Autorul a argumentat că relațiile economice au un parcurs istoric, care le determină și nu pot să fie înțelese în afara contextului social. Pentru Polanyi, politicie economice derivă mereu din societate. Pentru a se dezvolta relații economice între indivizi, este necesar să se producă mai întâi un process de intergrare socială. Conform acestei teorii, piața nu produce acte spontane de schimb. Indivizii intră în raporturi de schimb în momentul în care relațiile de schimb au un anumit preț favorabil, dar care nu derivă din activitatea spontană a piețelor. Istoric, sistemul de piață este o inovație destul de recentă, dar doar una dintre posibilele soluții pentru activitatea instituțiilor și nu singura dintre ele. Există și alte forme de integrare socială și de redistibuire a bunurilor și a serviciilor dincolo de piață (de ex: sistemul sovietic s-a bazat pe o altă asemenea formulă dincolo de piață).

Polanyi definețete instituțiile ca și structure de unificare, stabilizare a proceselor economice. Deși banii și prețurile sunt importante și pot fi văzute ca și instituții economice, de asemenea, guvernul și Biserica sunt extreme de importante ca și instituții și rolul lor nu trebuie diminuat în raporturle economice sau de schimb. În ceea ce privește decizia individuală, aceasta este determinată tot de cadrul instituțional, este un produs al lor, mai târziu, reprezentanții instituționalismului sociologic (sociological institutionalists (SI), văzând comportamentul uman ca pe o “logică apropriată” în raport cu instituțiile, instituționalismul creând anumite identități. Ca și predecesorii săi, Polanyi a respins ideea că știința economică contemporană poate explica totalitatea relațiilor economice.

Instituționalismul apare și la nivelul științei politice tot la începutul anilor 20, atunci când știința politică americană era dominată de studiul proceselor de democratizare și de progresul democratic din SUA. Analiza asupra altor state este în acest moment destul de rarefiată, studiile focusându-se mai ales asupra statului American. Teoreticieni precum as Carl J. Friedrich s-au bazat pe instituții, pe rolul lor și pe dimensiunea lor constituțională. Pentru Friedrich, constituționalismul presupune atât un anumit grad de autonomie a individului, dar și un anumit tip de determinism instituțional care poate determina o structură a statului unitar-guvernamentală sau federală. În ambele cazuri vorbim despre o distribuție diferită a puterii, în primul caz vorbim de un grad mai mare de centralizare, în cel de-al doilea caz despre un grad mai mare de descentralizare a puterii instituționalizate. Instituțiile sunt, în acest caz, determinante pentru activarea politicilor publice și determină regulile de aplicare a lor. Friedrich a fost mai precaut în a afirma că instituțiile reflectă în mod obligatoriu realitățile sociale și politice, ci că ele se bucură de o puternică legitimitate proprie prin ele însele, ceea ce le conferă autonomie și forță. Din acest punct de vedere, autorul a diferențiat între sisteme bazate pe constituționalismul modern și sisteme care sunt neconstituționale, precum sistemele totalitare.

De asemenea, autorul a fost interesat dacă putem găsi un design instituțional unic funcțional, general aplicabil, însă a considerat că asemenea formule panacea sunt greu de identificat. Prin contribuția sa, Friedrich poate fi încadrat atât la nivelul HI , cât și RCI.

Instituționalismul apare în sociologie o dată cu dezvoltarea științei despre organizații de care le leagă în mod direct organizational science (OS) și care a apărut o dată cu creșterea numărului de firme o dată cu anii 1860. Unul dintre primii reprezentanți ai instituționalismului sociologic este Chester Irving Barnard, cel care în 1930 a argumentat că organizația este un sistem complex de cooperare, subliniind necesitatea înțelegerii comportamentului indivizilor pornind de la acest cadru general al cooperării. Autorul aidentificat o lipsă a continuității între sistemul conștient de coordonare al organizațiilor (aspectul formal) și procesel inconștiente de coordonare (aspectele informale). Pentru a înțelege comportamentul individual trebuie introduce noi variabile precum: atitudinile, nevoile, tradițiile, dar și credințe. Rolul Executivului )în sens de instituții cu rol executiv) este acela de a crea comunicare și de a coordona activitățile indivizilor.

Barnard a susținut importanța stimulentelor non-materiale care determină stabilirea unor elemente de ordine la nivel social, dincolo de autoritatea instituțiilor. Din acest punct de vedere, managerii au rolul de a direcționa valorile organizației astfel încât indivizii să lucreze pentru un scop comun la nivel instituțional. De asemenea, a argumentat că formele organizațiilor diferă de la o organizație la alta, deoarece configurația indivizilor din interiorul lor este unică pentru fiecare organizație, iar soluțiile care se caută la un moment dat la acest nivel trebuie, la fel, să fie particularizate și individualizate pentru fiecare organism în parte.

1.4. Noul Instituționalism

După al Doilea Război Mondial, instituționalismul și-a pierdut din importanța sa de la nivelul științelor sociale și s-a depărtat de ideile care susțineau comportamentul individului și de structura socială. În anii 1980, interesul asupra instituțiilor a renăscut o dată cu Noul Instituționalism (new institutionalism (NI). Teoreticienii politicilor comparate susțin acum că statul este o structură autonomă, de sine stătătoare, cercetările care s-au realizat acum plasându-l din nou ca variabilă explicativă. Studiul instituțiilor a avansat o dată cu cercetările realizate asupra noului instituționalism Asiatic și reforma instituțională care a avut loc în acest perimetru geografic. Cercetările se focusează acum și pe comparațiile interinstituționale transnaționale, mai ales în încercarea de a înțele procesul de democratizare. Expansiunea globală a capitalismului și procesul de integrare la nivelul Uniunii Europene au evidențiat rolul instituțiilor ca și internediari între structurile statale, suprastatale și politicile publice globale, regionale sau naționale. Studiile de acum insistă atât pe interacțiunea dintre societate și instituții (nu numai la nivel național), pe căutarea surselor coerenței instituționale, pe determinismul istoric în ceea ce privește alegerile de politici, dar mai ales pe modelele comportamentale individuale sau instituționale non-utilitariste.

Noul institutionalism se prezintă a fi un sistem legal formal și informal. Spre deosebire de Veblen, noii instituționaliști n-au creat în întregime un nou sistem de gândire ci au creat mini teorii. Cei mai importanți instituționaliști sunt: Douglas North și Ronald Coase.

D. Nortah a fost mai aproape de ideile lui Veblen. El folosește sintagme precum stat-prădător ca să explice de ce țările lumii a treia au eșuat în a se dezvolta în ciuda celor mai bune intenții ale lor. Concluzia sa este că instituțiile sunt eficiente în a face țările ineficiente. Procesul de “sinucidere” este condus de un guvern care are beneficii de pe urma instituirii ineficienței și a politicilor prădătoare.

R. Coase se concentrează pe instituțiile legal formale și pe modul în care ele sunt folosite pentru a reduce costurile tranziției. El reacționează împotriva teoriei instituționliste a lui Veblen cu privire la obiceiurile care sunt adoptate treptat și păstrate chiar și după ce stimulii primari au dispărut. Pentru Coase, instituțiile sunt adoptate ca parte a costului tranziției care minimizează comportamentul. El tinde către un accord cu multe dintre rezultatele obținute de Veblen în cadrul neoclasic fundamental. Dacă cercetarea sa arată tendința, institutionalismul poate fi cooptat și resorbit de economia “ortodoxă”.

CAP. 2. INSTITUȚIILE

2.1. Definiții ale instituțiilor

Instituțiile sunt prezente, în forme diferite, în toate societățile. Ele reprezintă un element definitoriu al sociabilității, un universal al comportamentului uman. Pentru unii autori, "știința societății este știința instituțiilor” (P. Fouconnet și M. Mauss).

Folosit de juristi, economiști, politologi, sociologi, termenul de instituție are un înțeles polisemantic:

instituțio ="instituire”, "așezământ', "întemeiere”, "înființare”, dar și "obicei”, "regulă de purtar”', "deprindere”.

"Institutiones” era titlul dat de jurisconsulții romani tratatelor elementare de drept. Prin "instituire"; un popor, o colectivitate socială trecea de la "starea de natură”, de la acțiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la "starea socială”, la organizații create de o autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru mențiunea unei colectivitaăți sociale deosebite.

Termenul de instituție păstrează sensul inițial, juridic, desemnând organizațiile care au statut, reguli de funcționare stabilite prin regulamente și/sau legi, având rolul sau funcția socială de a satisface anumite nevoi colective. În acest sens, exemplul tipic de instituție este statul, cu organizațiile sale administrative, politice, militare etc.

Definite, în general, ca structuri ce reprezintă mai multe fațete, durabile social, formate din elemente simbolice, activități sociale și resurse materiale, instituțiile își evidențiază proprietățile specifice:

sunt relativ rezistente la schimbare (Jepperson, 1991);

au tendința să se transmită de la o generație la alta, să se mențină și să se reproducă (Zucher, 1977). După cum afirma Giddens (1984), "Instituțiile sunt prin definiție elementele cele mai stabile ale vieții sociale, conferind «soliditate» sistemelor sociale în timp și spațiu”.

Putem defini în mai multe feluri instituțiile:

Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în moduri particulare. Pentru ca un set de reguli să fie instituție cunoașterea acestor reguli trebuie să fie împărtășite de o parte relevantă a comunității sau societății1

Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme de comportament moral și etic desemnate să constrângă comportamentul indivizilor cu scopul de a maximiza avuția sau utilitatea principiilor.2

Instituțiile sunt văzute ca un sistem de norme care reglementează raporturile reciproce ale indivizilor; ele definesc cum trebuie să fie raporturile dintre indivizi

Instituțiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global la relațiile locale interpersonale. Instituțiile au prin definiție o conotație de stabilitate, dar se supun proceselor de schimbare, atât celor de creștere, cât și celor discontinue. (W. Richard Scott, Instituții si organizații,Editura Polirom, Iași, 2004)

O posibilă abordare ar fi analiza tuturor acestor fațete ca elemente ce contribuie în moduri interdependente și reciproc consolidante, la un puternic cadru social, care înglobează și demonstrează forța și flexibilitatea acestor structuri. Dintr-o astfel de perspectivă integratoare, instituțiile par să fie sisteme supradeterminate. După cum remarca D'Andrade (1984), sunt supradeterminate în sensul că "sancțiunile sociale, plus presiunea în sensul conformării, plus recompensa intrinsecă și directă, plus valorile – toate vor acționa cel mai probabil împreună pentru a-i asigura unui sistem de semnificații, anume forța lui directoare”.

2.2. Exemple de instituții

Conform definiției instituției (vezi definiția 1) instituțiile structurează interacțiunile umane. Instituțiile juridice reprezintă un ansamblu unitar de norme juridice legate între ele prin obiectul reglementării și finalitatea lor.

1. Familia și instituția căsătoriei

Chiar dacă de-a lungul istoriei familia și implicit căsătoria au fost considerate fundamentul pe care este construită ordinea socială din punct de vedere instituțional, ea nu este foarte bine înțeleasă de multe ori. Instituția căsătoriei înglobează atât reguli formale cât și reguli informale.

Pe parcursul istorie, se poate observa o oarecare trecere în plan secund a regulilor informale (religioase și tradiționale) din cadrul instituției căsătoriei și o subliniere tot mai mare a rolului instituțiilor formale în asigurarea cadrului necesar căsătoriei. Deplasarea contractului, ca instituție care guvernează legătura dintre părțile căsătorite, în aria organismelor laice este un fapt care demonstrează o dată în plus că instituțiile sunt într-o permanentă schimbare și adaptare la nevoile societății.

Familia și căsătoria sunt două instituții care sublinează foarte bine interdependența dintre cultură și regulile care guvernează societatea. Existența unui feedback între instituții și cultură are drept rezultat schimbarea instituțională și chiar schimbarea opticii asupra căsătoriei și familiei. Bunăoară elementele care stau la baza instituției căsătoriei sunt subiect de discuție și controversă (căsătoria între persoane de același sex).

2. Tutela

Este instituția de ocrotire a minorului care este lipsit de îngrijirea părintelui, precum și a alienatului și debilului mintal, dar mai ales a persoanei care, din cauza vârstei nu se poate apăra singură. Tutorele exercită drepturile și îndeplinește obligațiile ce-i revin în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.

3. Răspunderea civilă

Formă a răspunderii juridice care se fundamentează pe obligația celui ce a păgubit pe altul de a repara prejudicial produs. Ca și în cazul tuturor formelor de răspundere juridică, răspunderea civilă este guvernată de principiul legalității. De regulă, fapta ilicită generatoare de prejudiciu conduce la obligarea reparării lui numai în cazul când este culpabilă, în sensul săvârșirii ei cu intenția de a păgubi sau din cauza lipsei unei atitudini diligente a făptuitorului. Repararea prejudiciului se face în natură sau prin echivalent, prin plata despăgubirilor, care trebuie să cuprindă atât valoarea pagubei efective, damnum emergens, cât și a câștigului de care persoana a fost lipsită ca urmare a faptei ilicite.

2.3. Tipuri de instituții

Datorită diversității lor, instituțiile pot fi clasificate si dupa alte criterii:

a) după gradul de "cristalizare” sau de reglementare formală a normelor de comportament individual și/sau colectiv: obisnuințe; obiceiuri; legi.

b) după modul de punere în aplicare și de sancționare:

instituții formale si instituții informate;

instituții primare (dobandite de indivizi prin socializare) și instituții secundare (pe care indivizii, la rândul lor, la creează) etc.

1. Instituții formale

Instituțiile sunt reguli formale care stau la baza legilor, codurilor, constituțiilor, drepturi de proprietate etc. Nerespectarea acestor instituții atrage după sine pedepse (pecuniare, recluziune, etc).

2. Instituții informale

Pot fi identificate cu constrângerile informale. Douglass North consideră că acestea sunt transmise prin cultură de la un membru al societății la altul. Ele există sub forma obiceiurilor, rutinelor, tradițiilor, tabuuri, etc. Nerespectarea acestor instituții atrage pedepse informale, sub forma oprobriului public.

2.4. Funcțiile instituțiilor

W. Richard Scott consideră că ar fi eficientă o anumită sistematizare a instituțiilor. Identificarea presupozițiilor, a mecanismelor și a indicatorilor precum și prezentarea caracteristicilor instituțiilor care generează diverse teorii instituționale este aspectul pozitiv al clasificării și are ca rezultat identificarea erorilor teoretice care ar putea apărea în viitor. 3

Această sitematizare are la bază „cei trei piloni ai instituțiilor”4 văzuți ca: sisteme de reglementare, sisteme normative și sisteme cultural-cognitive.

1. Funcția reglatoare

Instituțiile constrâng și reglementează comportamentul actorilor la viața socială. Capacitatea instituțiilor de a reglementa comportamentul este un proces complex și se face printr-o serie de activități explicite: activități de stabilire a regulilor, de monitorizare și sancționare.

Procesele de reglementare instituțională însumează aspectele care privesc stabilirea unor reguli, capacitatea de verificare a acestora și puterea de a sancționa sau de a oferi stimulente.

În sensul cel mai larg, toți cercetatorii subliniază aspectele reglatoare ale instituțiilor: ele constrâng și reglementează comportamentul. Cei care susțin această perspectivă acordă o importanță majoră proceselor de reglementare explicite: activități de stabilire a regulilor, de monitorizare și sancționare. În concepția lor, procesele de reglementare presupun capacitatea de a stabili reguli, de a verifica respectarea lor de către ceilalți și, dacă este necesar, de a oferi recompense sau de a impune pedepse, într-o încercare de a influența comportamentul viitor al participanților. Aceste procese pot funcționa prin intermediul unor mecanisme difuze și informale, implicând tradiții și cutume ori pot fi foarte formalizate și atribuite unor instanțe specializate în această perspectivă, instituția apare ca un sistem de reguli stabil, fie el formal sau informal, fundamentat pe supraveghere și pe puterea de a sancționa.

2. Funcția normativă

Ideea de normativitate în analiza instituțiilor are în centrul atenției valorile și normele însumate în perspectivele comune ale indivizilor prin mecanisme normative. In acest caz, accentul se pune pe regulile normative care introduc in viata sociala dimensiunea prescriptiva, dimensiunea evaluarii si cea a necesitatii sau obligației. Sistemele normative includ atât valori,cât și norme.

Valorile sunt conceptii referitoare la ceea ce este preferabil sau dezirabil, precum și la elaborarea unor standarde în cadrul carora comportamentul sau structurile existente pot fi comparate și evaluate.

Normele specifice în ce fel trebuie făcute lucrurile. Ele definesc mijloacele legitime pentru atingerea unor scopuri spre care aspirăm. Sistemele normative definesc scopuri și obiective, dar desemnează și căile cele mai potrivite pentru a le atinge. Unele norme și valori se pot aplica tuturor membrilor unei colectivități, altele se aplică numai anumitor tipuri de actori sau poziții. Ultimele dau naștere rolurilor,care sunt moduri de concepere a scopurilor și activităților adecvate unor anumiți indivizi sau unor poziții sociale specifice.

Aceste convingeri nu sunt simple anticipări sau predicții, ci perspective normative asupra modului în care ar trebui sa se comporte anumiti actori. Sunt mulți sociologi care au adoptat o viziune normativă asupra instituțiilor. De la Durkheim la Parsons și Selznick, sociologii au încercat să-și concentreze atenția asupra acelor tipuri de instituții, cum sunt grupurile de rudenie, clasele sociale, sistemele religioase și asociațiile de voluntari, în care existența convingerilor și valorilor comune este mai probabilă. De fapt, teoreticienii care adoptă o viziune normativă asupra instituțiilor subliniază influența stabilizatoare a convingerilor și normelor sociale, care sunt, în egală măsură, asumate și impuse de alții. Reprezentanții acestei perspective, printre care și Parsons, consideră că normele și valorile împărtășite constituie bazele unei ordini sociale stabile.

3. Funcția cultural-cognitivă

Această funcție are în vedere concepțiile împărtășite care formează „natura realității sociale și cadrele prin care se produce semnificația”.5

Această perspectivă subliniază faptul că este nevoie de o mediere între stimulii primiți din exterior și răspunsul individului. Instituțiile sunt reprezentate prin modele mentale. Ceea ce oferă instituțiilor acest statut sunt valorile socio-culturale existente în comunitate sau societate și însușite de indivizi.

Reprezentată, în primul rând, de antropologi (Geertz, Douglas) sau sociologi (Berger, Meyer, Zucker), această categorie de instituționalisti a pus în evidență poziția centrală deținută de elementele cultural-cognitive ale instituțiilor: concepțiile împărtășite, care constituie natura realității sociale și cadrele prin care se produce semnificația. Potrivit exponenților acestei perspective, acțiunea de mediere între lumea stimulilor din exterior și răspunsul organismului individual se constituie într-o acumulare de reprezentări simbolice internalizate ale lumii, "în paradigma cognitivă, ceea ce face o ființa este, în mare parte, o funcție a reprezentării interne a ființei respective despre mediul în care trăieste” (D'Andrade, 1984).

Simbolurile sunt cuvinte, semne, gesturi au efect prin conturarea semnificației pe care o atribuim obiectelor și activităților.

Semnificatiile se ivesc in interacțiune si sunt mentinute si transformate, intrucat sunt utilizate pentru a da sens cursului neintrerupt al evenimentelor. Potrivit lui Max Weber, pentru a intelege sau a explica o acțiune, trebuie sa tinem cont nu doar de conditiile obiective, ci si de interpretarea lor subiectiva de catre actorii sociali. El considera acțiunea ca fiind socială numai în masura în care actorii asociază semnificații comportamentului. În opinia lui Berger si Kellner (1981), "orice instituție umană este, cum a fost întotdeauna, o sedimentare de semnificații sau, ca să folosim altă imagine, o cristalizare a semnificațiilor în forma obiectivă”. Atributul de "cultural-cognitiv” reprezintă acceptarea faptului ca procesele interpretative interne sunt modelate de cadrele culturale externe.

Prin urmare, o conceptie cultural-cognitivă asupra instituțiilor accentuează rolul fundamental jucat de construcția mediată social a unui cadru comun de semnificații. Din punct de vedere sociologic,instituția reprezintă un "ansamblu de reguli care organizează societatea sau unele din instanțele acesteia” (Gilles Ferreol et al., 1998), reguli de influențare și control social al comportamentelor individuale, modele specifice și stabilite de organizare și desfășurare a interacțiunilor dintre indivizi și grupuri sociale, orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori și interese cu importanță esențială, strategică pentru menținerea colectivităților sociale, a societății.

2.5. Instituțiile în științele politice

Rothstein6 împarte sistemele de guvernare în două: democratice și nedemocratice. În prima perspectivă societățile democratice sunt centrate pe comunitate; ele presupun existența unui grup de oameni care împărtășesc interese comune.

A doua perspectivă, numită și dictatorială, implică existența a două părți care intră în conflict, conducător pe de o parte și conduși pe de altă parte. Necesitatea unor instituții este extrasă în acest caz din nevoia de a aplana conflictul și instaurarea unor reguli ale jocului care să impună un cadru de conviețuire pașnic.

Rothstein consideră că ambele societăți au nevoie de patru tipuri fundamentale de instituții. Cele patru tipuri de instituții sunt identificate de autor astfel:

instituția care formulează reguli,

instituția care aplică reguli,

instituția de adjudecare a regulilor,

instituția de susținere a regulilor.

Instituția care formulează reguli este necesară în cazul societăților democratice pentru a instaura reguli valabile pentru toți membrii comunității și pentru a urmări atingerea intereselor comune. Același tip de instituție este folosită în cazul societăților nedemocratice pentru a crea legitimitate printre cei subordonați grupurilor de putere.

Instituția care aplică reguli are ca obiectiv implementarea deciziilor instituțiilor care formulează reguli, în cazul societăților democratice. În cazul celor nedemocratice acest tip de instituții acționează în ideea implementării voinței conducătorilor.

Pedepsirea celor care încalcă regulile este atributul instituției de adjudecare a regulilor, în cazul societăților democratice. În cazul celor nedemocratice, instituțiile sunt create pentru a-i pedepsi pe cei care contestă puterea conducătorului sau a grupului conducător.

Instituția de susținere a regulilor în cazul societăților democratice, încearcă să rezolve disputele asupra înțelegerii regulilor și aplicarea acestora în cazuri particulare. În cazul societăților nedemocratice, instituțiile de forma aceasta au în plan rezolvarea disputelor dintre supuși.

CAP.III. INSTITUȚII POLITICE ROMÂNEȘTI: PARLAMENTUL ROMÂNIEI

3.1. Constituirea, structura, organizarea și funcționarea Parlamentului

Considerații generale

Conform dispozițiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai este stabilit și în cazul Președintelui României (art. 80, alin. (1): “Președintele României reprezintă statul român…”), iar pe plan local, primarii și consiliile locale și județene se bucură de reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorității de către cetățeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ suprem” nu implică nicidecum subordonarea celorlalte organe față de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul poate adopta reglementări obligatorii pentru toți cetățenii și pentru toate autoritățile statului, inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privința modului în care Președintele își exercită atribuțiile sau organele administrației publice locale își exercită propriile atribuții în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituție. Cu alte cuvinte, Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democrații autentice, este departe de rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Națională în anii regimului totalitar comunist.

Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice domeniu al vieții sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituție. Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea fundamentală (art. 73-79) și nu poate modifica dispoziții constituționale decât cu respectarea condițiilor și a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorități (Președintele României și Guvernul) deși participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de “autorități legiuitoare”, și aceasta spre deosebire de situația din monarhiile constituționale, unde (la început în mod efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de șeful statului și de Adunarea Legiuitoare. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea semnificativă a acestor organe.

Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul III, Capitolul I din Constituția României (art. 60-79) precum și în regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaților (denumit în continuare prescurtat RCD), adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri (ultima oară în octombrie 2005); Regulamentul Senatului (denumit în continuare prescurtat: RS), adoptat în 30 iunie 1993, modificat ultima oară în ianuarie 2001, precum și Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și ale Senatului, adoptat în 1992.

3.2. Constituirea Parlamentului

Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepțiunea acestei dispoziții, este Legea nr. 68/1992 privind alegerea Camerei Deputaților și a Senatului. Numărul deputaților și al senatorilor este stabilit prin art. 3, alin. (2) și (3) din legea electorală, în raport cu populația țării: un deputat corespunde unui număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Constituția stabilește un anumit privilegiu pentru organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condițiile legii electorale. O minoritate națională poate fi însă reprezentată de o singură organizație.

Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetățean român trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să aibă numai cetățenia română și domiciliul în țară (art. 16, alin. (3));

să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiție stabilită prin art. 36, alin. (1), teza 1). Dreptul la vot, în condițiile art. 34, îl au cetățenii români care au împlinit vârsta de 18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluși debilii și alienații mintal, precum și cei puși sub interdicție și persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;

să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 39, alin. (2) (art. 36, alin. (1), teza a 2-a). Nu este necesar ca persoana care candidează să aparțină unui partid politic; este însă neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este interzisă asocierea în partide politice următoarelor categorii de persoane: judecătorilor Curții Constituționale, avocaților poporului, magistraților, membrilor activi ai armatei, polițiștilor precum și altor categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică;

să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaților sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală stabilește în detaliu modalitatea de întocmire a listelor electorale (permanente și speciale: art. 7-13), condițiile de utilizare a cărții de alegător (art. 14-17) organizarea secțiilor de votare (18-22), înființarea, organizarea și atribuțiile a birourilor electorale (la nivel central, de circumscripție și de secție de votare: art. 23-32), procedura înregistrării și contestării candidaturilor (art. 33-36), condițiile de confecționare și utilizare a buletinelor de vot (art. 37-43), campania electorală (art. 44-48), desfășurarea votării (art. 49-60), stabilirea rezultatelor obținute în alegeri (art. 61-69), condițiile de organizare a unor alegeri parțiale (art. 70-71) precum și contravențiile și infracțiunile privitoare la desfășurarea alegerilor (art. 72-82). Din aceste reglementări este de reținut că:

scrutinul reglementat de această lege este un scrutin de listă (proporțional). Alegătorii votează o anumită listă de candidați, fără a putea opta sau manifesta vreo preferință față de aceștia ori – cu atât mai puțin –să atribuie votul lor mai multor candidați situați pe liste diferite;

nu există diferențe între Senat și Camera Deputaților în privința datei alegerilor, a modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului alegerilor;

metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidați este o variantă a așa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt); în baza acesteia, numărul de voturi obținut de partide în fiecare circumscripție va fi împărțit succesiv la numerele naturale de la 1 la cel reprezentând totalul mandatelor ce urmează a fi atribuite în acea circumscripție, distribuirea făcându-se în ordinea descrescândă a câturilor;

legea stabilește un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanță de urgență, în anul 2000, de 5% pentru partide și de 8% pentru coaliții de partide). Partidele sau coalițiile de partide care nu au obținut numărul necesar de voturi pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu excepția organizațiilor reprezentând minoritățile naționale, care beneficiază de privilegiul stabilit în art. 59, alin. (2) al Constituției), iar mandatele ce le-ar reveni în baza voturilor obținute vor fi redistribuite proporțional celorlalte partide.

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Președintelui României, în termen de 20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituție. Prima activitate desfășurată de Camerele nou alese constă în validarea mandatelor parlamentarilor. În acest scop se alege o comisie de validare, formată din 30 de deputați și, respectiv, 12 senatori. Comisia de validare va fi formată din membri desemnați de grupurile parlamentare; numărul lor fa fi proporțional cu ponderea acestor grupuri (art. 4 din RCD și, respectiv, articolul cu același număr din RS). Comisia își alege un președinte și doi vicepreședinți – care alcătuiesc biroul comisie și se organizează în mai multe grupe de lucru (3 pentru Senat și 9 pentru Camera Deputaților). Biroul comisiei repartizează grupelor de lucru dosarele referitoare la alegerea membrilor Camerei, primite de la Biroul Electoral Central. Nici un grup de lucru nu va primi dosare referitoare la alegerea vreunuia din membrii săi. Verificarea legalității alegerii membrilor grupurilor de lucru se va face chiar de către biroul comisiei de validare. Dosarele membrilor biroului comisiei de validare a Senatului vor fi verificate de cei 9 membri ai grupelor de lucru (art. 6, alin. (2), teza a doua din RS); în cazul membrilor biroului comisiei de validare a Camerei Deputaților, Regulamentul nu conține dispoziții exprese, de unde se poate deduce faptul că verificarea legalității dosarelor alegerii acestora va intra în sarcina uneia sau a mai multora dintre grupele de lucru. Birourile comisiilor de validare și grupele de lucru propun plenului, în cel mult 3 zile de la constituirea comisiei, validarea sau invalidarea mandatelor de parlamentar, iar propunerile sunt adoptate de plenul comisiei cu majoritate de voturi. Comisia de validare a Camerei Deputaților poate propune invalidarea mandatului unui parlamentar, în cazul în care constată că alegerea s-a făcut prin încălcarea legii, inclusiv prin fraudă electorală (art. 7 din RCD). În cazul Senatului, posibilitatea de a propune invalidarea este condiționată de faptul ca încălcare a legii invocată ca temei al invalidării să nu fi constituit obiect al contestațiilor soluționate definitiv, în conformitate cu dispozițiile legii electorale (art. 7 din RS). Cele două camere se întrunesc a 5-a zi de la constituirea comisiei de validare pentru dezbaterea raportului prezentat de comisie. Camera se va pronunța în bloc asupra listei parlamentarilor, în privința cărora comisia a propus validarea mandatului. Camera va vota în mod individual în privința fiecărei propuneri de invalidare.

Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor membrilor lor (art. 12 din RCD și, respectiv, articolul cu același număr din RS).

Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populația fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în proporție strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care acestea pot împiedica autoritățile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale opiniei publice și ale intereselor societății vor concura pentru formarea voinței politice în stat. Astfel, în camera inferioară, curentele și schimbările din opinia publică se vor manifesta prompt și în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferință soluțiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale și a tradițiilor locale precum și menținerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă și mai grăbită.

În cazul statelor unitare, aceste considerente își pierd din semnificație, fără a fi însă lipsite de orice relevanță. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federație – dar și Franța, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri electorale și parlamentare scăzute și ale unei proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai scăzută a vieții politice și a legislației. Un parlament monocameral este mai expus fluctuațiilor opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.

Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului. Opțiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiției parlamentare românești, consacrate în toate constituțiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Națională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Conform dispozițiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat”. Atribuțiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire a Constituției aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privința modului de constituire a celor două Camere, Constituția nu opteaza – și nu optează nici în prezent – pentru nici una din soluțiile posibile, lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale impune doar stabilirea numărului deputaților și al senatorilor în raport de populația țării. Este posibil, ca alegerea deputaților și a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă pentru camera inferioară și scrutin uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă mai sus, legea electorală prevede același tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere. Data alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeași pentru toate alegerile generale de după 1989. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât și soluția reînnoirii treptate a camerei superioare, (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori) implică o revizuire a Constituției, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit. Astfel guvernanții vor fi mai sensibili la evoluția opiniilor electoratului, de la care vor primi semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare, se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar și a vieții politice. În modul în care se desfășoară în prezent, o dată la patru ani, cu același tip de scrutin și cu reînnoirea integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viața politică și parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidențiale se desfășoară simultan. Întreaga viață politică a țării va fi timp de patru ani determinată în mod decisiv de voința manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul așteptat și care știe totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanți. Se răspândește treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar și în valorile democrației.

În modul stabilit de prevederile Constituției anterioare revizuirii și de Legea nr. 68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate și procedurii legislative adeseori greoaie și îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislației și de reprezentare a particularităților și intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul bicameral a fost și este frecvent contestat în România, deși deficiențele țin mai degrabă de modul concret de realizare a acestuia și nu de sistem în sine. Actuala procedură legislativă, caracterizată prin delimitarea atribuțiilor legislative ale Camerelor și prin reducerea considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficiențe.

Funcționarea criticabilă a sistemului bicameral în țara noastră nu este însă imputabilă exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituție și prin legea electorală. Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanțe de urgență (fapt de natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori respingere a acestora), toleranța manifestată de Parlament și de Curtea Constituțională față de practica respectivă precum și dificultățile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

Organizarea și funcționarea Parlamentului

a) Organizarea Parlamentului

În vederea desfășurării activității parlamentare, Camerele își vor alege:

câte un președinte;

câte un birou permanent;

un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.

La nivelul fiecărei Camere se vor constitui și grupuri parlamentare, în condițiile stabilite de regulament (art. 64, alin. (3)). Președintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar membrii biroului permanent vor fi aleși pentru fiecare sesiune, putând fi revocați înainte de expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).

Birourile permanente sunt constituite din președintele Camerei, 4 vicepreședinți, 4 secretari și un număr de 2 chestori în cazul Senatului, și respectiv 4 chestori în cazul Camerei Deputaților). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcție de configurația politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreședinții, secretarii precum și a chestorii sunt aleși de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.

Cele mai importante atribuții ale biroului permanent sunt următoarele:

propune camerei data începerii și data încheierii sesiunilor parlamentare;

solicită președintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;

supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum și propunerile de modificare;

pregătește și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor Camerei;

primește și distribuie membrilor Camerei proiectele de lege și propunerile legislative precum și rapoartele comisiilor parlamentare;

întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor Camerei precum și programul de activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaților) al acesteia;

conduce și controlează serviciile Camerei.

Birourile permanente ale Camerelor se convoacă la cererea președintelui Camerei sau la cererea a cel puțin 4 din membrii săi (art. 33 din RS și, respectiv, art. 30 din RCD).

Președinții Camerelor sunt aleși pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la propunerea grupurilor parlamentare, în condițiile în care fiecare grup parlamentar face o singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea tur de scrutin la care participă primii doi candidați în ordinea descrescândă a numărului de voturi obținute (art. 23 din RS și, respectiv, art. 21 din RCD).

Președinții Camerelor au următoarele atribuții principale:

convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare și extraordinare;

conduc lucrările Camerei de care aparțin, asistați de câte doi secretari;

acordă cuvântul, moderează discuția, sintetizează problemele puse în dezbatere, stabilesc ordinea votării și anunță rezultatul votării;

conduce lucrările ședințelor Biroului permanent;

reprezintă Camera în relațiile interne și externe;

sesizează Curtea Constituțională (asupra neconstituționalității legilor înainte de promulgarea acestora precum și asupra regulamentelor Parlamentului), în condițiile art. 146, lit. a) și c) din Constituție.

Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei. Grupurile parlamentare “asigură suplețea activității Parlamentului precum și concentrarea diverselor tendințe politice existente în cadrul acestuia”. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puțin 10 deputați (respectiv 7 senatori), aleși pe listele aceluiași partid sau ale aceleiași formațiuni politice (art. 13, alin. (1) din RCD și, respectiv, art. 15, alin. (2) din RS). Deputații care reprezintă organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui un singur grup parlamentar (art. 13, alin. (5) din RCD). În urma alegerilor din noiembrie 2001, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-democrat, al U.D.M.R., al P.D., al P.N.L. și al P.R.M. In Camera Deputaților s-a constituit și un grup al minorităților naționale, altele decât cea maghiară, având un număr de 14 membri.

Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuții, dintre care enumerăm;

fac propuneri pentru componența comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte configurația politică a Camerei;

propun candidați pentru alegerea președinților celor două Camere, precum și a vicepreședinților, secretarilor și chestorilor (deci a membrilor birourilor permanente, care trebuie să reflecte componența politică a Camerei);

își dau acordul – prin președinții lor – la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configurația politică a Camerei;

propun încetarea calității de membru al unei comisii parlamentare;

prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.

Comisiile parlamentare sunt, ca și birourile permanente, organe interne de lucru ale Camerelor. În baza art. 64, alin. (4) din constituție, fiecare Cameră își constituie comisii permanente, putându-și constitui și comisii de anchetă și alte comisii speciale. Componența comisiilor trebuie să reflecte configurația politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din Constituție precum și art. 39, alin. (1) din RCD și, respectiv, art. 41, alin. (1) din RS). Propunerile de membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin intermediul președinților acestor grupuri) și se aprobă de plenul Camerei.

Pentru ca ședințele comisiilor să aibă loc, este necesară prezența majorității membrilor care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenți. Comisiile își aleg, la prima ședință, câte un președinte și câte unul sau mai mulți vicepreședinți și secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.

Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele acestora. Astfel, Camera Deputaților își constituie, în baza art. 58 din RCD:

Comisia pentru politică economică, reformă și privatizare;

Comisia pentru buget, finanțe și bănci;

Comisia pentru industrii și servicii;

Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară și servicii specifice;

Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale;

Comisia pentru administrație publică, amenajarea teritoriului și echilibru ecologic;

Comisia pentru muncă și protecție socială;

Comisia pentru sănătate și familie;

Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport;

Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;

Comisia juridică, de disciplină și imunități;

Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională;

Comisia pentru politică externă;

Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupție și pentru petiții;

Comisia pentru regulament;

Comisia pentru tehnologia informației și comunicațiilor.

Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepția membrilor ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceștia pot face parte și dintr-o altă comisie.

Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 56 din RS, sunt următoarele:

Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări;

Comisia economică;

Comisia pentru privatizare

Comisia pentru buget, finanțe și bănci;

Comisia pentru agricultură, industrie alimentară și silvicultură;

Comisia pentru politică externă;

Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională;

Comisia pentru drepturile omului și minorități;

Comisia pentru muncă și protecție socială;

Comisia pentru învățământ și știință;

Comisia pentru cultură, culte, arte și mijloace de informare în masă;

Comisia pentru administrație publică și organizarea teritoriului;

Comisia pentru cercetarea abuzurilor și petiții;

Comisia pentru sănătate, ecologie, tineret și sport.

Comisiile permanente au următoarele atribuții principale:

examinează proiecte și propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor;

solicită rapoarte, informații și documente de la autoritățile publice;

efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, și prezintă rapoarte Biroului permanent;

controlează modul în care ministerele și celelalte organe ale administrației publice îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de activitate;

În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competența sa, poate solicita Biroului permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competența sa: comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele necesare. În raportul comisiei de fond se va face referință la avizele trimise de celelalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.

Orice comisie permanentă poate iniția o anchetă, în limita competențelor sale materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorități publice. Comisia va face o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaților) și, respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va dispune cele de cuviință.

Camerele își pot constitui și comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înființare a comisiei.

Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor camerei. Ca și comisiile speciale și comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispozițiile referitoare la comisiile permanente.

Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaților și Senatul adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei Camere, propuși acesteia de către Biroul permanent.

Comisia de mediere va fi prezidată prin rotație, de un deputat și un deputat, stabiliți de comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorității membrilor, iar în caz de egalitate va decide președintele.

b) Funcționarea Parlamentului

Parlamentul își desfășoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu și uniform, fiind caracterizată printr-un ritm și o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune și ședințe.

Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului și – implicit – al fiecărei Camere. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituție („Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noțiunea de mandat (al Parlamentului) privește raporturile stabilite între alegători și aleși, precum și între aceștia din urmă și autoritățile publice, cu alte cuvinte, drepturile și obligațiile parlamentarilor. În anumite state, legislatura are și o anumită semnificație cronologică. Sub impactul ideilor secolului XVIII și al influenței revoluției franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului și a sărbătorilor creștine cu un calendar și cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la periodicitatea constituirii autorităților publice.

În Grecia antică, alături de numărarea anilor în raport de jocurile olimpice (sistem utilizat cu precădere doar în temple) era în uz un sistem local, pentru fiecare cetate, în care anii erau desemnați după numele magistratului (rege sau arhonte eponim) având funcția supremă în comunitate. În Roma antică, erau utilizate în acest sens numele consulilor, și ulterior, ale împăraților.

Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile parlamentare generale pot fi desfășurate și ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2) stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.

Sesiunea este forma de desfășurare a activității Parlamentului pe parcursul unui an calendaristic. Sesiunile sunt ordinare și extraordinare (art. 66). Parlamentul se întrunește de două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către președintele fiecărei Camere (aliniatul final al aceluiași articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel mult 9 luni pe an. Deși teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea fundamentală – la câteva săptămâni, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituției.

Ședința reprezintă o formă de desfășurare a activității Parlamentului. Ședințele Parlamentului se pot desfășura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare. Ședințele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete (art. 68). În cursul ședinței are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei (sau, eventual, de pe ordinea de zi a ședinței comune a Camerelor).

Camerele se întrunesc în ședințe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art. 65 al legii fundamentale:

– primirea mesajului Președintelui României;

– aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;

– declararea mobilizării totale sau parțiale;

– declararea stării de război;

– suspendarea sau încetarea ostilităților militare;

– aprobarea strategiei naționale de apărare a țării;

– examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

– numirea, la propunerea Președintelui României, a directorilor serviciilor de informații și exercitarea controlului asupra activității acestor servicii;

– numirea Avocatului Poporului;

– stabilirea statutului deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora;

-îndeplinirea altor atribuții care, potrivit Constituției sau regulamentului, se exercită în ședință comună.

3.4. Statutul parlamentarilor

Mandatul parlamentar

Deși în dreptul public modern au fost preluate și adaptate din dreptul privat anumite instituții juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincție între mandatul de drept civil și mandatul parlamentar. Mandatul civil apare prin voința părților, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinței părților este redus la desemnarea mandatarului, conținutul raportului juridic dintre electori și reprezentant fiind predeterminat de Constituție și lege. Mandantul poate – într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepția cazului unui mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului parlamentar.

Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcție publică cu care titularul este învestit prin alegeri, drepturile și obligațiile acestuia fiind stabilite prin lege. Constituția României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecință, deși parlamentarii au fost aleși într-o anumită circumscripție electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor comunități locale determinate, ei vor acționa în Camerele în care au fost aleși ca reprezentanți ai întregii națiuni și vor acorda prioritate intereselor generale și nu celor regionale sau locale, fiind de altfel sustrași oricăror constrângeri sau determinări în acest sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral ușor de înțeles în a se manifesta ca reprezentanți ai intereselor comunităților locale din circumscripția în care au fost aleși. Însă cei reprezentați nu vor avea la dispoziție altă modalitate de a-și manifesta dezaprobarea în privința modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar și în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privința libertății sale de a-și exercita mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale națiunii. Art. 69, alin. (2) stabilește în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripție electorală să transmită indicații reprezentantului lor în privința modului de exercitare a mandatului, inclusiv în privința votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicații sau al încălcării promisiunilor electorale. Deși la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-și respecte angajamentele preelectorale și să țină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control și chiar la o subordonare a parlamentarilor de către guvernanți.

Din cele expuse mai sus, în privința mandatului parlamentar reglementat de legea noastră fundamentală, putem conchide:

mandatul are un caracter reprezentativ;

se naște în baza alegerilor;

este caracterizat prin independența și irevocabilitatea mandanților.

Trebuie făcută distincția între mandatul colectiv al Parlamentului (și al camerelor acestuia), pe de o parte, și mandatul individual al senatorilor și deputaților pe de altă parte. Diferența rezidă nu numai în drepturile și obligațiile care decurg din fiecare din cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci și în durata mandatului.

Durata mandatului

Constituția stabilește în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiții, durata mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Președintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiași articol). Rațiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în situații care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanță la guvernare), continuitatea activității parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituția și nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanțe de urgență în care sunt cuprinse dispoziții reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de ordonanțe adoptate anterior expirării mandatului, dar chiar și în acest caz, capacitatea Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil. Proiectele de legi și propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).

Mandatul Parlamentului mai poate expira și înainte de termen, în cazul dizolvării sale, în baza dispozițiilor art. 90. Președintele României poate dizolva Parlamentul, după consultarea președinților celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, și numai după respingerea a cel puțin două cereri de învestitură.

Mandatul deputaților și al senatorilor are în principiu aceeași durată cu cea a mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub condiția validării și a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1)). Mandatul încetează odată cu încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul deputaților și al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).

Drepturile și îndatoririle parlamentarilor

Sediul materiei îl reprezintă dispozițiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea noastră fundamentală, precum și cele ale Legii nr. 96 / 21 aprilie 2006 privind statutul deputaților și senatoruilor. Drepturile deputaților și senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv. Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menționăm:

dreptul de a participa la lucrările Camerei;

dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;

dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis sau secret;

dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;

dreptul de a face propuneri legislative;

dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;

dreptul de a face interpelări;

dreptul de a cere, prin intermediul președintelui camerei sau al comisiei parlamentare, date, informații sau documente din partea autorităților publice;

dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară și de a participa la lucrările acesteia;

dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;

Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari, menționăm:

dreptul de a iniția revizuirea Constituției (un sfert din numărul deputaților sau al senatorilor, în condițiile art. 150, alin. (1));

dreptul de a iniția o moțiune de cenzură (un sfert din numărul deputaților și al senatorilor, în condițiile art. 113);

dreptul de a cere suspendarea Președintelui României (o treime din numărul deputaților și al senatorilor, în condițiile art. 95, alin. (2));

dreptul de a sesiza Curtea Constituțională (un sfert din numărul deputaților sau al senatorilor, în condițiile art. 146, lit. a) și b))

dreptul de a propune un candidat pentru funcția de președinte al Camerei (împreună cu ceilalți membri ai grupului său parlamentar);

Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de respectare a Constituției și a legilor țării – obligația de a se conforma dispozițiilor regulamentelor Parlamentului și de a respecta ordinea și solemnitatea ședințelor.

Protecția mandatului parlamentar

Protecția mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilități, prin imunitate, indemnități precum și prin regim disciplinar propriu.

Incompatibilitățile sunt reglementate de art. 71 al Constituției. Rațiunea incompatibilităților rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar afecta independența, inclusiv – sau mai ales – față de puterea executivă Nici un parlamentar nu poate fi concomitent deputat și senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al doilea al aceluiași articol stabilește incompatibilitatea între mandatul de parlamentar și orice funcție publică implicând exercițiul autorității în stat, cu excepția celei de membru al Guvernului. Alte incompatibilități pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)). Legea privind statutul deputaților și al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu calitatea de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societăți comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituții de credit, la societăți de asigurare și la cele financiare, precum și în instituții publice, cu calitatea de președinte sau secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute anterior, de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale menționate, manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale, cu calitatea de comerciant persoană fizică, precum și cea de membru al unui grup de interes economic, definit conform legii (art. 15 din lege). De asemenea, funcția de deputat sau de senator mai este incompatibilă cu cu funcțiile și activitățile persoanelor care conform statutului lor nu pot face parte din partide politice, cu calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul European, precum și cu orice funcție publică încredințată de un stat străin, exceptând acele funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte (art. 16 din aceeași lege).

Imunitatea este reglementată de dispozițiile art. 72. Rațiunea acesteiaa constă în necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerințelor, tracasărilor sau șicanelor din partea autorităților executive sau chiar a celor judecătorești. Este vorba, și în acest caz, de asigurarea independenței deputaților și senatorilor.

Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunității (prevăzută în alin. (1) al art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului și pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, și nu este limitată în timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său. Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) și (3) ale art. 72, și vizează procedura tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar intra sub incidența alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabilește că „deputații sau senatorii pot fi urmăriți sau trimiși în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziționați, reținuți sau arestațifără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privința judecății va fi Înalta Curte de Justiție și Casație, iar în privința urmăririi și a trimiterii în judecată, competența va reveni Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 și 3). Imunitatea nu afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiții procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reținerea, arestarea, percheziționarea. Condiția constă în obținerea încuviințării Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale menționate pot fi adoptate de către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricție.

Prin derogare de la dispozițiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiași articol se stabilesc condiții distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în caz de infracțiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției. Ministrul Justiției va informa pe președintele Camerei asupra reținerii și percheziției. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.

Deputații și senatorii primesc o îndemnizație lunară, al cărei cuantum este stabilit prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata prezenței la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în București, gratuitatea transportului etc.

Deputații și senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de regulamentele Parlamentului. Sancțiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de ședință, interzicerea participării la lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputați și, respectiv 30 zile pentru senatori – și, doar în cazul deputaților, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de cameră sau de președintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerințelor altei autorități sub pretextul asigurării disciplinei.

3.5. Funcțiile Parlamentului

Clasificarea funcțiilor

Principala funcție a Parlamentului – decurgând din principiul separației puterilor în stat – este funcția legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic rezidă în adoptarea unor acte normative având forță juridică supremă. Evident, activitatea Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcții. Puterea legislativă ar fi lipsită de o parte considerabilă din prestigiul și autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a aplica dispozițiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul și controlul reciproc al puterilor constituie o exigență esențială a realizării unei separații efective și funcționale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil și o anumită funcție de control. Totodată, în calitate de reprezentanță națională, Parlamentul își manifestă voința la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul politicii interne cât și pe plan extern. Atribuțiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, și de o funcție guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra identificării funcțiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează problema iar în alte lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit. În cele ce urmează, am preluat concepția expusă în cursul unei autoare ieșene.

Funcția legislativă

Cea mai importantă funcție a Parlamentului este funcția legislativă. Conform dispozițiilor art. 60, alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorități sau persoane (Guvernul, Președintele României sau cetățenii), în etapa inițiativei legislative sau a promulgării legilor. Constituția mai prevede și posibilitatea delegării legislative sau a adoptării unor ordonanțe de urgență (în absența unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu putere de lege se desfășoară sub controlul Parlamentului.

Având forță juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituție (art. 73-79) și detailată în regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secțiunea a patra a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

Funcția de control

Funcția de control a Parlamentului este un corolar al principiului separației puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorități publice, după cum activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalități de influențare din partea altor organe (Curtea Constituțională, Președintele României sau Guvernul).

Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:

prin acordarea votului de încredere. Conform dispozițiilor art. 103, alin. (3), Parlamentul aprobă lista Guvernului și programul de guvernare;

prin moțiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin. (2) coroborat cu art. 113-114). Moțiunea de cenzură este inițiată de un sfert din numărul deputaților și al senatorilor, și adoptarea ei – cu votul majorității deputaților și al senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În afara cazului în care Guvernul își asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei declarații de politică general (în condițiile art. 113), parlamentarii care au inițiat o moțiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moțiune de cenzură, în aceeași sesiune. Moțiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci la eliminarea autorului ei”;

prin informare, în condițiile art. 111. Camerele Parlamentului precum și comisiile parlamentare pot solicita autorităților publice orice informații sau documente pe care le consideră necesare în activitatea lor. Informațiile sau documentele vor fi solicitate prin președinții Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;

prin întrebări și interpelări, în condițiile art. 112. Guvernul și membrii acestuia sunt obligați să răspundă întrebărilor și interpelărilor formulate de deputați sau senatori. Camerele pot adopta o moțiune asupra problemei ce a format obiectul interpelării;

prin adoptarea unei legi de abilitare și prin aprobarea ordonanțelor, în condițiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub control parlamentar;

prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, în condițiile art. 109, alin. (2). Procedura prin care Parlamentul (și Președintele României) poate cere începerea urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;

prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului pot iniția anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului permanent. Camerele pot hotărî și constituirea unor comisii de anchetă speciale. Obiectul anchetei îl poate constitui și activitatea Guvernului sau a altor autorități executive.

Parlamentul exercită și un anumit control asupra activității Președintelui României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:

din stipularea obligației, pentru Președintele României, de a încunoștința sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării anumitor atribuții. Astfel președintele va consulta Parlamentul înainte de a cere poporului să se pronunțe prin referendum asupra unor probleme de interes național (art. 90 din Constituție). Mobilizarea general sau parțială a armatei este dispusă de Președinte cu aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de șeful statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la cunoștința Parlamentului prin mesaj prezidențial (art. 92, alin. (3));

din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Președintelui României. Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale Parlamentului, reunite în ședință comună, cu avizul Curții Constituționale, la cererea unei treimi din numărul total al deputaților și al senatorilor;

din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare.

Funcția guvernamentală

Funcția guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului financiar precum și numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea exercitării unor funcții sau demnități publice. Funcția guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuții:

acordarea votului de încredere listei Guvernului și programului de guvernare propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă și o modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esență o decizie de ordin politic adoptată de reprezentanța națională;

moțiunea de cenzură, în condițiile art. 113 și 114. Decizia de demitere a Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al acesteia nu-i epuizează conținutul. Guvernul poate fi demis și în împrejurări din care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul și-a pierdut încrederea în capacitatea acelui Guvern de a-și realiza programul de guvernare;

numirea în anumite funcții sau demnități publice. 6 din cei nouă judecători ai Curții Constituționale sunt numiți de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiți, de asemenea de Parlament (art. 132, alin. (1)), ca și membrii Curții de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul Serviciului Român de Informații (art. 65, alin. (2), lit. h));

ratificarea tratatelor internaționale, în condițiile art. 91, alin. (1);

adoptarea legilor bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138).

3.6. Actele Parlamentului

1.Legile. Noțiuni generale. Clasificarea legilor

Legile se află la vârful piramidei surselor formale ale dreptului.Consecințele acestui fapt sunt următoarele:

nici un alt act juridic normativ nu poate abroga sau modifica legea. Ea nu poate fi modificată sau abrogată decât de ea însăși. In cazul contradicției dintre lege și un act normativ adoptat anterior legii respective, acesta din urmă este abrogat, iar în cazul în care legea este contrazisă de un alt act normativ, adoptat ulterior, acesta va fi lipsit de efecte. Având forța juridică a legii, și fiind adoptate în baza unei legi de abilitare ori a dispozițiilor art. 115 din Constituție, ordonanțele Guvernului pot însă abroga sau modifica legea, în măsura în care acest lucru se conformează prevederilor legii de abilitare, sau respectiv, prevederilor legii fundamentale;

legea poate însă modifica sau abroga orice alt act normativ.

Definirea legii se poate face utilizând două criterii: unul formal, care ia în considerare organul emitent și procedura de adoptare precum și un criteriu material, care ia în considerare obiectul reglementării. Nici unul din aceste criterii – luat în mod izolat – nu oferă o definiție întrutotul exactă și satisfăcătoare a legii. Criteriul formal este mai aproape de concepțiile constituantului, însă aplicarea sa exclusivă ar relativiza importanța deosebită a conținutului normativ al acesteia. În plus, nimic nu împiedică Parlamentul să adopte cu titlu de lege, urmând procedura legislativă, un act cuprinzând reguli aplicabile unui singur caz particular. Criteriul material poate duce la imposibilitatea de a distinge legea de alte acte normative, care pot și ele reglementa – în măsura în care Constituția nu a statornicit ca reglementarea să se facă exclusiv printr-o lege – domenii importante ale vieții sociale.

În literatura juridică s-a manifestat prin urmare preferința pentru utilizarea conjugată a ambelor criterii. În opinia profesorului Ion Deleanu, legea este “actul juridic normativ adoptat de către organul legiuitor și după procedura stabilită în acest scop, prin care, în cadrul competenței sale legislative, acesta stabilește reguli generale și de aplicație repetată, a căror respectare este asigurată prin virtualitatea coercițiunii statale”.

În baza prevederilor Constituției române din 1991, legile se clasifică în trei categorii:

legi constituționale (cere sunt legi de modificare a Constituției: art. 73, alin. (2));

legi organice;

legi ordinare.

Legile organice sunt cele ce reglementează unul din domeniile prevăzute în art. 73, alin. (3):

sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;

organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;

statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora;

organizarea și desfășurarea referendumului;

organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;

regimul stării de asediu și al stării de urgență;

infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;

acordarea amnistiei sau a grațierii colective;

statutul funcționarilor publici;

contenciosul administrativ;

organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;

regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;

organizarea generală a învățământului;

organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;

regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;

statutul minorităților naționale din România;

regimul general al cultelor;

celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice.

Constituția mai prevede reglementarea prin lege organică, a altor domenii, în cuprinsul următoarelor dispoziții:

art. 3, alin. (2): consfințirea frontierelor țării, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional;

art. 5, alin. (1): condițiile dobândirii, păstrării sau pierderii cetățeniei române;

art. 12, alin. (4): stabilirea stemei țării și a sigiliului statului;

art. 31, alin. (5): organizarea serviciilor publice de radio și televiziune și controlul parlamentar asupra acestora;

art. 40, alin. (3): stabilirea altor categorii – în afara celor prevăzute în de dispozițiile acestui aliniat – de funcționari publici care nu pot face parte din partide politice;

stabilirea condițiilor în care cetățenii străini pot dobândi – în condiții de reciprocitate – în proprietate terenuri în România, ca urmare a integrării în Uniunea Europeană sau a încheierii unor tratate internaționale în acest sens (art. 44, alin. (2), fraza a 2-a);

art. 52, alin. (2): condițiile și limitele exercitării dreptului persoanei vătămate într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a obține recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei;

stabilira condițiilor privind îndeplinirea obligațiilor militare (art. 55, alin. (2));

condițiile în care pot fi încorporeți cetățenii (art. 55, alin. (3));

art. 58, alin. (1), fraza a 2-a: organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului;

art. 63, alin. (1), teza a 2-a: prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a mandatului Camerei Deputaților și al Senatului;

stabilira jurământului care urmează a fi depus de către deputați și senatori la intrarea în exercițiul mandatului (art. 70, alin (1), fraza a 2-a);

art. 71, alin. (3): stabilirea altor incompatibilități față de calitatea de senator sau de deputat, decât cele prevăzute în alin. (1) și (2) ale aceluiași articol;

art. 79, alin. (2): înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ;

art. 83, alin. (3): prelungirea, în caz de război sau de catastrofă, a mandatului Președintelui României;

art. 102, alin. (3): stabilirea altor categorii de membri ai Guvernului, decât cele menționate în cuprinsul aceluiași aliniat;

art. 105, alin. (2): stabilirea altor incompatibilități cu funcția de membru al Guvernului, decât cele prevăzute în alin. (1) al aceluiași articol;

art. 117, alin. (3): înființarea autorităților administrative autonome;

art. 118, alin. (2): stabilirea structurii sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare precum și statutul cadrelor militare;

stabilirea condițiilor în care în unitțile administrativ teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorității naționale respective în scris și oral în relațiile cu autoritățile administrației publice locale și cu serviciile publice de[s]concentrate (art. 120, alin. (2));

stabilirea atribuțiilor prefectului (art. 123, alin. (3));

stabilirea condițiilor în care judecătorii pot fi propuși pentru numire, promovați, transferați și sancționați de către Consiliul Superior al Magistraturii (art. 125, alin. (2));

stabilirea compunerii Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și a regulilor de funcționare a acesteia (art. 126, alin. (4));

înființarea de instanțe specializate pe anumite materii (art. 126, alin. (5), fraza a 2-a);

stabilirea condițiilor în care cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată (art. 128, alin. (2));

stabilirea procedurii conform căreia, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor (art. 134, alin (2);

stabilirea altor atribuții îndeplinite de Consiliul Superior al Magistraturii în realizarea rolului său de garant al independenței justiției (art. 134, alin. (4));

stabilirea unor categorii de bunuri – altele decât cele menționate expres în art. 136, alin. (3) care fac obiectul exclusiv al proprietății publice (articolul citat, alin. citat);

stabilirea condițiilor în care bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate (art. 135, alin. (4), fraza a 2-a);

stabilirea condițiilor în care proprietatea privată este inviolabilă (art. 135, alin. (5));

recunoașterea, în condițiile aderării la Uniunea Europeană, a circulației și a înlocuirii monedei naționale cu aceea a Uniunii Europene (art. 137, alin. (2), fraza a 2-a);

stabilirea condițiilor în care Curtea de Conturi exercită atribuții jurisdicționale (art. 140, alin. (1), fraza a 2-a);

stabilirea condițiilor în care Curtea de Conturi se înnoiește cu câte o treime din consilierii de conturi numiți de Parlament, din trei în trei ani (art. 140, alin. (5));

înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Economic și social (art. 141, teza finală);

art. 142, alin.(4): organizarea și funcționarea Curții Constituționale;

stabilirea unor atribuții ale Curții Constituționale, altele decât cele prevăzute în art. 146, pct. a)-k) (pct. l) din articolul menționat);.

Constituția rezervă anumite domenii reglementării “prin lege”. Asemenea dispoziții nu trebuie interpretate în sensul stabilirii unui domeniu exclusiv de reglementare atribuit legii ordinare și refuzat legii organice. În fapt, legiuitorului îi este interzis – prin dispozițiile art. 73 și 74 – să reglementeze vreunul din domeniile enunțate în art. 73, alin. (3) printr-o lege ordinară. În privința legii organice, cu excepția limitelor stabilite de dispozițiile constituționale, nu există vreo interdicție privind domeniul de reglementare al acesteia. În practică, o lege organică cuprinde foarte frecvent dispoziții reglementând domenii ce nu sunt rezervate acestei categorii de legi. Însă domeniile pentru care se prevede reglementarea prin lege nu pot fi reglementate prin alte acte normative decât legile (de exemplu prin acte administrative cu caracter normativ).

Domeniile pentru care Constituția prevede reglementarea prin lege sunt următoarele:

condițiile în care unele orașe sunt declarate municipii (art. 3, alin.(3), fraza a 2-a);

condițiile în care se constituie și își desfășoară activitatea partidele politice (art. 8, alin. (2));

condițiile în care se constituie și își desfășoară activitatea sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale potrivit statutelor lor (art. 9, fraza 1);

condițiile de ratificare a tratatelor internaționale (art. 11, alin. (2));

acordarea și retragerea dreptului de azil, cu respectarea tratatelor și convențiilor internaționale la care România este parte (art. 18, alin. (2));

cazurile și procedura de percheziționare, reținere sau arestare a unei persoane (art. 23, alin. (2));

temeiul și condițiile stabilirii sau aplicării unei pedepse (=principiul nullum crimen, nulla poena sine lege; art. 23, alin. (12));

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație, în țară sau în străinătate (art. 25, alin. (1), fraza a 2-a);

derogarea de la prevederile referitoare la inviolabilitatea domiciliului (art. 27, alin. (2));

formele de efectuare a perchezițiilor domiciliare (art. 27, alin. (3));

condițiile de organizare a cultelor religioase (art. 29, alin (3));

posibilitatea – recunoscută legii, dar nu altui act normativ – de a impune mijloacelor de comunicare în masă obligația face publică sursa de finanțare (art. 30, alin. (5));

stabilirea delictelor de presă (art. 30, alin. (8));

condițiile în care învățământul se poate desfășura într-o limbă de circulație universală (art. 32, alin. (2), fraza a 2-a);

stabilirea modalităților de exercitare a dreptului persoanelor aparținând minorităților naționale de a învăța în limba maternă și de a fi instruite în această limbă (art. 32, alin. (3), teza a 2-a);

condițiile în care învățământul de stat este gratuit (art. 32, alin. (4));

condițiile de desfășurare a activității de învățământ, în unități de stat, particulare și confesionale (art. 32, alin. (5));

organizarea și garantarea învățământului religios în școlile de stat (art. 32, alin. (7));

condițiile în care este garantat accesul la cultură (art. 33, alin. (1));

condițiile stabilire a organizării asistenței medicale, a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și a altor măsuri de protecție a sănătății și mentale a persoanei (art. 34, alin. (3));

stabilirea unor situații specifice – altele decât cele indicate în art. 41, alin. (2), fraza a 2-a – intrând sub incidența măsurilor de protecție socială a salariaților (art. 41, alin. (2), fraza a 2-a, teza finală);

condițiile în care din motive religioase sau de conștință se vor presta alte activități în locul serviciului militar (art. 42, alin. (2), lit. a));

stabilirea acelor prestații, făcând parte din obligații civile normale și care nu au caracter de muncă forțată, neintrând deci sub incidența interdicției din art. 42, alin. 1 (alin. (2), lit. c) din același articol);

stabilirea condițiilor și a limitelor exercitării dreptului la grevă precum și a garanțiilor necesare asigurării serviciilor esențiale pentru societate(art. 43, alin. (2));

condițiile și limitele dreptului de proprietate (art. 44, alin. (1), fraza a 2-a);

stabilirea condițiilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică (art. 44, alin. (3));

condițiile de confiscare a bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții (art. 44, alin. (9));

stabilirea condițiilor în care este garantată exercitarea accesului liber al persoanei la activitatea economică și a liberei inițiative (art. 45);,

stabilirea măsurilor de asistență socială la care au drept cetățenii (art. 47, alin. (2), fraza a 2-a);

stabilirea condițiilor de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei (art. 48, alin. (2), fraza 1);

stabilirea altor forme de protecție socială a copiilor, decât cele prevăzute prin art. 49, alin. (2), fraza 1 (fraza a 2-a a aceluiași aliniat);

stabilirea condițiilor în care autoritățile publice sunt obligate să răspundă petițiilor (art. 51, alin. (4));

stabilirea condițiilor în care răspunde patrimonial statul pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (art. 52, alin. (3));

restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți (art. 53, alin. (1));

stabilirea jurământului ce urmează a fi depus de către cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice precum și de către militari în vederea îndeplinirii cu credință a obligațiilor ce le revin (art. 54, alin. 2);

stabilirea, în situații excepționale, a altor contribuții financiare decât cele prevăzute în art. 56, alin. (1) (alin. (3) din același articol);

stabilirea limitelor exercitării atribuțiilor Avocatului Poporului, din oficiu sau la sesizarea persoanelor lezate în drepturile și în libertățile lor (art. 59, alin. 1);

stabilirea procedurii de ratificare sau de aprobare a tratatelor și convențiilor internaționale, altele decât cele prevăzute în art. 91, alin. (1), fraza 1 (fraza 2 a aceluiași alineat din articolul respectiv);

stabilirea condițiilor în care Preșdeintele României instituie starea de urgență sau starea de asediu în întreaga țară sau în unele unități administrativ-teritoriale (art. 93, alin. (1));

stabilira condițiilor în care Președintele României efectuează numiri în funcții publice (art. 94, pct. c));

stabilirea îndemnizației și a celorlalte drepturi cuvenite Președintelui României (art. 101);

stabilirea altor cazuri de încetare a funcției de membru al Guvernului, în afara celor prevăzute în art. 106 (teza ultimă a aceluiași articol);

cazurile de răspundere și pedepsele aplicate membrilor Guvernului (art. 109, alin. (3));

abilitarea Guvernului cu emiterea de ordonanțe simple precum și aprobarea sau respingerea ordonanțelor emise de Guvern (art. 108 alin. (3) și art. 115, alin. (1), (7) și (8));

stabilira condițiilor în care se înființează, se organizează și funcționează ministerele (art. 117, alin. (1));

recunoașterea competenței organelor de specialitate înființate, cu avizul Curții de Conturi, de Guvern sau de către ministere (art. 117, alin. (2));

stabilirea – alternativ cu dispozițiile tratatelor internaționale – a condițiilor în care armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianțe militare și participă la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii (art. 118, alin. (1), fraza 2);

stabilira condițiilor în care alte componente ale forțelor armate intră sub incidența dispozițiilor alin. (1) și (2) din art. 118 (alin. (3) din același articol);

stabilirea – alternativ cu dispozițiile tratatelor internaționale – a condițiilor de intrare sau de trecere a trupelor străine pe teritoriul României (art. 118, alin. (5));

condițiile de funcționare – ca autorități administrative autonome – a primarilor și a consiliilor locale, condițiile de alegere și de funcționare a consiliilor județene, (art. 121, alin. (2) teza 1, art. 121, alin. (2));

stabilirea condițiilor în care judecătorii numiți de către Președintele României sunt inamovibili (art. 125, alin. (1);

stabilirea celorlalte instanțe judecătorești, în afara Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se realizează justiția, a competentei instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată (art. 126, alin. (1) și (2));

stabilirea cazurilor în care ședințele de judecată pot să nu fie publice (art. 127);

condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac (art. 129);

condițiile în care Ministerul public își exercită atribuțiile (art. 131, alin. (2));

condițiile în care parchetele care funcționează pe lângă instantele judecătorești conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare (art. 131, alin. (3));

condițiile în care Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor stagiari (art. 134, alin. (1));

garantarea și ocrotirea proprietății publice (art. 136, alin. (2));

formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice (art. 137, alin. (1));

adoptarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138, alin. (2) și (3));

stabilirea condițiilor de elaborare, aprobare și executare a bugetelor locale (art. 138, alin. (4));

reglementarea impozitelor, a taxelor și a oricăror alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și a condițiilor de stabilire a impozitelor și taxelor locale de către consiliile locale sau județene (art. 138, alin. (1) și (2));

stabilirea a condițiilor de revocare a judecătorilor Curții de Conturi (art. 140, alin. (6));

O categorie specială de legi o reprezintă cele privitoare la integrarea euroatlantică a României. Ele vor fi adoptate cu o majoritate calificată, de două treimi din numărul deputaților și al senatorilor, ceea ce le plasează în proximitatea legilor constituționale, deosebindu-se de acestea prin aceea că nu mai trebuie aprobate ulterior prin referendum. Constituția revizuită prevede necesitatea adoptării unor asemenea legi în două situații:

1. Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate;

2. Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord.

Stabilirea reglementării prin lege a anumitor domenii are consecințe practice de două categorii:

pe de o parte se interzice autorităților executive să reglementeze anumite aspecte ale vieții sociale, ceea ce asigură o stabilitate mai mare relațiilor sociale din acest domeniu, protejează libertatea individuală și elimină sau reduce riscul unor acțiuni arbitrare ale puterii;

pe de altă parte se „erodează “, se relativizează ori se circumstanțiază garanția constituțională a unor drepturi fundamentale, permițând legiuitorului ordinar ca, în anumite condiții, să limiteze ori să restrângă sfera unor drepturi sau libertăți consacrate de legea fundamentală.

Constituția mai poate impune legiuitorului interdicții exprese:

conform dispozițiilor art. 21, alin. (2), nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului individului de a se adresa justiției.

Este de menționat că legile constituționale au forță juridică superioară celorlalte legi. În cazul unei contradicții între legile constituționale și celelalte categorii de legi, acele dispozițiile acestora din urmă, care contravin legii fundamentale vor fi declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, devenind inaplicabile.

Legile organice au însă aceeași forță juridică cu legile ordinare, deși au – după cum s-a menționat în literatura juridică franceză și română – caracterul unor “prelungiri ale Constituției. O lege organică poate, după cum am mai precizat, cuprinde și dispoziții care nu țin de domeniul rezervat prin Constituție acestei categorii de legi. O lege ordinară care cuprinde dispoziții din domeniul rezervat legii organice va fi neconstituțională, și prin urmare inaplicabilă. Inaplicabilitatea este însă consecința încălcării unei dispoziții a legii fundamentale și nu a încălcării unei prevederi dintr-o lege organică.

3.7. Procedura adoptării legilor

Este de menționat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei parlamentare” și continuă cu mult după epuizarea acesteia. Expresia a „voinței generale” a unei comunități umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ, elaborat pe baza unei anumite proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în așa fel încât în textul ei să-și găsească expresia interesele cât mai multor categorii economice și sociale. Misiunea statului de creator și păstrător al unității unei comunități politice este îndeplinită în primul rând prin funcția sa legislativă. Sub aspect juridic însă, analiza funcției de legiuitor a statului este centrată pe examinarea procedurii legislative.

Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale prin Legea nr. 429/ 2003 privind revizuirea Constituției privește procedura legislativă. Au fost stabilite atribuții distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar durata estimată a procedurii a fost considerabil redusă. Noua procedură este însă aplicabilă doar pentru proiectele de legi depuse spre adoptare după revizuirea constituției. Art. 155, alin. (1) prevede în acest sens că: “Proiectele de legi și propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat și se adoptă potrivit dispozițiilor constituționale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Așadar pentru o perioadă de tranziție a cărei durată poate fi estimată la câteva luni sau chiar la câțiva ani, legile vor fi adoptate pe baza a două proceuri distincte: 1) procedura prevăzută de art. 72-79 din Constituția nerevizuită și 2) noua procedură, stabilită prin art. 73-79 din Constituția revizuită.

Procedura anterioară revizuirii Constituției

Etapele procedurii parlamentare au fost delimitate în mod diferit în literatura juridică anterioară revizuirii constituției.

În ce ne privește, optăm pentru soluția de delimitare a etapelor adoptată de Genoveva Vrabie:

inițiativa legislativă;

examinarea și avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul Legislativ și de către comisiile parlamentare;

dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere;

votarea proiectului sau a propunerii de lege;

medierea;

semnarea proiectului sau a propuneri de lege și trimiterea spre promulgare;

publicarea și intrarea în vigoare a legii.

1. Inițiativa legislativă

Întrucât conform dispozițiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, normele constituționale anterioare se aplică doar pentru „proiectele de legi și propunerile legislative în curs de legiferare”, reglementarea inițiativei legislative dinaintea revizuirii nu mai este de actualitate. De acum înainte proiectele de lege și propunerile legislative urmează să se facă de acum înainte conform dispozițiilor Constituției revizuite (în care însă, după cum vom vedea mai jos textul anterior a fost păstrat aproape neschimbat).

Inițiativa legislativă se exercita potrivit dispozițiilor art. 73 din Constituția nerevizuită. Aveau drept de inițiativă legislativă Guvernul, deputații, senatori precum și un număr de cel puțin 250.000 de cetățeni. Aceștia (conform prevederilor alin. (2) din același articol), trebuiau să provină din cel puțin un sfert din județele țării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se fi înregistrat cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul inițiativei. În această privință, municipiul București este asimilat unui județ. Inițiativa legislativă populară nu era admisă (ca și în prezent) în cazul legilor reglementând probleme fiscale, probleme cu caracter internațional, precum și amnistia sau grațierea (art. 74, alin. (2)).

Parlamentarii și cetățenii puteau elabora propuneri de lege, care trebuiau depuse la una din Camerele Parlamentului. Inițiativele parlamentarilor erau depuse mai întâi la Camera din care aceștia făceau parte. Și în acest caz trebuiau respectate normele de tehnică legislativă. În cazul inițiativelor legislative vizând modificarea legilor bugetare era obligatorie, conform dispozițiilor art. 111 (din versiunea nerevizuită), solicitarea informării Guvernului în privința acestor chestiuni.

2. Examinarea și avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul Legislativ și de către comisiile parlamentare;

Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispozițiilor art. 3, alin. (1) din Legea nr. 73/1993 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, însoțite de avizul acestei autorități. Avizul este consultativ și are ca obiect:

concordanța cu Constituția a reglementării propuse, precum și natura legii;

înlăturarea contradicțiilor și a necorelărilor dintre prevederile proiectului de lege sau ale propunerii legislative și asigurarea caracterului complet al acestora precum și respectarea normelor de tehnică legislativă;

prezentarea implicațiilor noii reglementări asupra legislației în vigoare, prin identificarea dispozițiilor legale care, având același obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau unificate, precum și evitarea reglementării unor aspecte identice în acte normative diferite (alin. (3) al aceluiași articol).

Toate proiectele și propunerile de lege se înregistrează de Camera Deputaților în ordinea prezentării lor și se distribuie imediat deputaților (art. 87 din RCD). Similar se va proceda în cazul în care proiectul sau propunerea de lege a fost trimisă mai întâi Senatului. Biroul Permanent al acestei Camere va solicita avizul Consiliului Legislativ, în situația în care acest aviz nu a fost încă dat (art. 85 din RS). Imprimarea și distribuirea către parlamentari a proiectului sau a propunerii de lege are drept scop să facă posibilă formularea de amendamente la acest proiect sau la această propunere. Proiectul sau propunerea se trimite apoi comisiilor permanente competente (art. 89 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 87 din Regulamentul Senatului).

Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a propunerii de lege.

Deputații, grupurile parlamentare și Guvernul au dreptul de a depune amendamente la comisia sesizată în fond, până la împlinirea unui termen de 5 zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar in cazul în care termenul de depunere a fost redus la 5 zile (pentru procedura de urgență) termenul de depunere a amendamentelor este de 3 zile (art. 93, alin. (1) din RCD) În cazul Senatului, termenele (atât pentru avize, cât și pentru rapoarte și amendamente) nu pot fi mai scurte de 10 zile calendaristice pentru procedura ordinară, și de 5 zile calendaristice pentru procedura de urgență (art. 85, alin. (8) din RS).

Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text supus deliberării. Raportul prezentat de comisie plenului camerei, în urma examinării proiectului de lege sau a propunerii legislative, va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea, sau după caz, modificarea sau respingerea proiectului sau a propunerii (art. 91, alin. (1), din RCD). Dacă o altă comisie permanentă se consideră competentă în fond, ea poate solicita Biroului permanent al Camerei trimiterea proiectului sau a propunerii legislative către această comisie. Inițiatorul proiectului sau a propunerii legislative poate să își retragă proiectul sau propunerea până la înscrierea sa pe ordinea de zi (art. 90 din Reg. Cam. Dep.).

3. Dezbaterea proiectului sau a propunerii de lege în plenul fiecărei Camere

Dezbaterea în plen cuprinde două etape:

dezbaterea generală;

dezbaterea pe articole.

Dezbaterea general a proiectului sau a propunerii de lege este precedată de prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum și a raportului comisiei permanente de către președintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie (art. 94 din RCD). Asemănător decurge dezbaterea general în fața Senatului; Guvernul este în acest caz reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său (art. 92 din RS). Pentru dezbaterea general, fiecare grup parlamentar poate să-și desemneze un singur reprezentant. Dezbaterea generală se încheie cu un vot în cazul în care în raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative (art. 98 din RCD Și respectiv, art. 96 alin. (1) din RS). Senatul va mai decide prin vot, în etapa dezbaterii generale, asupra proiectului sau a propunerii de lege în cazul în care raportul comisiei este pozitiv, dar respingerea a fost cerută în această etapă de către senatori. Textul proiectului sau al propunerii legislative se supune votului final, în cazul în care proiectul de lege nu a fost respins și se constată că prin raportul comisiei sesizate nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori ale propunerii legislative (art. 97, alin. (1) din RS).

Dezbaterea pe articole are loc în cazul în care în raportul Comisiei sesizate în fond există amendamente admise sau respinse (art. 99, RCD).

La dezbaterea pe articole, deputații și senatorii pot lua cuvântul pentru a expune punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte precum și propriul punct de vedere. De asemenea pot lua cuvântul reprezentantul Guvernului sau al inițiatorului precum și raportorul comisiei sesizate în fond (art. 100, alin. (1) din RCD). Discutarea articolelor începe cu amendamentele. În plenul camerei nu pot fi depuse amendamente de fond. Anumite texte aflate în discuție sau chiar întregul text al propunerii ori proiectului de lege poate fi trimis (sau retrimis) comisiei sesizate în fond. Fiecare Cameră se pronunță prin vot distinct asupra fiecărui amendament (art. 103, alin. (2) din RCD Și, respectiv. art. 101, alin. (2) din RS).

4. Votarea proiectului sau a propunerii de lege;

Votarea în ansamblu a proiectului sau a propunerii legislative are loc după votarea pe articole a textului acesteia. Legile constituționale se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)). Legile organice se adoptă cu votul majorității membrilor celor două Camere iar legile ordinare cu votul majorității membrilor prezenți ai celor două Camere (art. 74, alin. (1) și (2)). Reamintim că quorumul pentru funcționarea legală a fiecăreia din cele două Camere este majoritatea membrilor acesteia.

Majoritatea cerută de constituție pentru adoptarea legilor organice trebuie întrunită la votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu și în ceea ce privește discutarea pe articole a textului legii, opinie confirmată de jurisprudența Curții Constituționale.

Proiectele sau propunerile adoptate de una din Camere se semnează de președintele acesteia și se trimit celeilalte Camere spre dezbatere și adoptare. Dacă a doua Cameră respinge proiectul sau propunerea de lege, acesta sau aceasta se va trimite în vederea unei noi examinări, Camerei care a adoptat proiectul sau propunerea. O nouă respingere este definitivă (art. 75 al Constituției, anterior revizuirii).

5. Medierea

Medierea survine în cazul în care una din Camere a adoptat un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. În vederea stabilirii unui text comun se va constitui o comisie paritară de mediere formată din 7 deputați și 7 senatori, cu respectarea configurației politice a celor două Camere. Desfășurarea activității comisiei de mediere este reglementată de art. 74-77 din Regulamentul Camerei Deputaților, și respectiv, art. 72-75 din Regulamentul Senatului.

Ședințele comisiei sunt conduse în mod alternativ de către un deputat și un senator, stabiliți de comisie. Votul acestuia va fi decisiv, în cazul egalității de voturi. Comisia elaborează un raport în care propune textul definitiv al legii. Activitatea comisiei ia sfârșit odată cu depunerea acestui raport. În cazul în care raportul este aprobat de ambele Camere (întrunindu-se totodată majoritatea reclamată de art. 74 al Constituție, anterior revizuirii) legea se consideră adoptată în forma stabilită în raport. În cazul în care comisia nu cade de acord asupra textului final al legii, ori în situația în care raportul comisiei este respins cel puțin de una din Camere, textul final al legii va fi adoptat de Senat și de Camera Deputaților, în ședință comună, cu votul indistinct al majorității parlamentarilor, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile art. 74 din Constituție (versiunea anteriopară revizuirii).

6. Semnarea proiectului sau a propuneri de lege și trimiterea spre promulgare;

În urma adoptării textului final al legii, aceasta se semnează de către președinții Camerelor, se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Justiție și Casație, pentru a da posibilitatea acestor autorități să sesizeze Curtea Constituțională pe calea controlului anterior de constituționalitate, prevăzut de art. 144, alin. a) și se depune la secretarul general al fiecărei Camere pentru a acorda parlamentarilor posibilitatea sesizării Curții Constituționale în baza acelorași dispoziții. Legea va fi depusă la secretarul general cu cinci zile înainte de trimiterea spre promulgare, iar în cazul procedurii de urgență acest termen va fi de două zile (art. 17, alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, modificată prin Legea nr. 138/1997).

La expirarea termenului, sau în cazul primirii deciziei de constatare a constituționalității, legea este trimisă Președintelui României spre promulgare, de către președintele Camerei Deputaților. Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art. 77, alin. (1) din Constituție, versiunea anterioară revizuirii). Se pune în acest caz întrebarea, ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Președinte în decurs de 20 de zile de la primirea ei? Textul constituțional nu prevede o rezolvare a acestei situații (eventual în sensul că legea urmează să intre în vigoare și în lipsa promulgării). Aparent soluția ar fi neconstituționalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea intra în vigoare. A admite o asemenea soluție înseamnă practic a acorda Președintelui un drept de veto legislativ, fapt care vine în contradicție cu intenția constituantului, care a înțeles să acorde Președintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a legii sau de a sesiza Curtea Constituțională. Este de neimaginat că legiuitorul constituant ar fi admis totodată o prerogativă a Președintelui de a bloca o lege, din moment ce, chiar și în cazul reexaminării, Parlamentul poate adopta – în ciuda obiecțiilor Președintelui – legea în aceeași formă cu aceeași majoritate.

Președintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii. Președintele mai poate sesiza Curtea Constituțională (art. 77, alin. (2) și art. 144, lit. a), în versiunea anterioară revizuirii). Se pune problema dacă Președintele poate, după reexaminarea legii, să sesizeze Curtea Constituțională, în baza art. 144, lit. a). Se mai poate pune problema dacă Președintele poate solicita reexaminarea după ce a primit decizia Cutii Constituționale de constatare a constituționalității legii. În ambele cazuri, soluția este, credem, afirmativă. Primind legea reexaminată sau declarată constituțională de Curtea Constituțională, Președintele va trebui să o promulge în termen de 10 zile (art. 77, alin. (3), în versiunea anterioară revizuirii).

7. Publicarea și intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituției, în redactarea anterioară revizuirii acesteia, legea intra în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei. Conform noii redactări a art. 78, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Această dispoziție este de imediată aplicare, dat fiind faptul că prin dispozițiile tranzitorii ale art. 155 din Constituția revizuită, aplicarea dispozițiilor anterioare revizuirii privește doar dezbaterea și adoptarea proiectelor și a propunerilor de lege în curs de legiferare, nu și intrarea în vigoare a acestora.

Procedura legislativă în Constituția revizuită

Inițiativa legislativă

Conform art. 74, alin. (1) al Constituției revizuite, legile pot fi inițiate de către Guvern, de către deputați sau senatori sau de către cel putin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Aceștia trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar din fiecare din din aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. Observăm că față de reglementarea anterioară revizuirii textul constituțional conține o singură modificare: s-a stabilit un număr mai mic de cetățeni care trebuie să susțină un proiect sau o propunere legislativă pe calea inițiativei populare. Ca și în trecut, problemele fiscale, cele internaționale precum și amnistia și grațierea nu pot face obiect al inițiativei legislative a cetățenilor (art. 74, alin. (2)). Ca o consecință a diferențierii atribuțiilor legislative ale celor două Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie trimise mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.

În cazul revizuirii Constituției, inițiativa poate proveni, conform prevederilor art. 150, din partea Președintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi din numărul total al deputaților sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetățeni cu drept de vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se înregistreze cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul inițiativei. Și în această privință, municipiul București este asimilat unui județ. Se poate pune problema admisibilității unei inițiative populare de revizuire, în cazul în care dispozițiile ce urmează a fi revizuite reglementează unul din domeniile enunțate în art. 74, alin. (2), domenii sustrase inițiativei populare. Credem că, în acest caz, inițiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea Constituției are un regim deosebit față de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se prevederile prevăzute pentru aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în legea fundamentală.

Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile de tehnică legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârșitoare a legilor sunt adoptate în urma inițiativei Guvernului.

Adoptarea legii de către Camere

Conform dispozițiilor art. 75 al Constituției revizuite, atribuțiile legislative ale Camerelor sunt diferențiate. Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de Cameră de reflecție. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în termen de 45 de zile de la sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul depășirii acestui termen, se va considera că proiectul sau propunerea a fost adoptată (alin. (2) al art. 75). Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)), indiferent dacă ține sau nu seama de amendamentele aduse de Camera de refelecție. Practic durata procedurii de a adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia de către un parlament unicameral plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar adoptării de către Camera de reflecție. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în primul rând prin eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la maximum 45 sau respectiv 60 de zile a duratei procedurii în fața uneia din Camere.

Prin dispozițiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care Camera Deputaților este Cameră de reflecție (prima Cameră sesizată): ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum și proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) și (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) și (5) și articolul 142 alineatul (5). Pentru celelalte domenii, Cameră de reflecție va fi Senatul.

O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege conține dispoziții din ambele catagorii de domenii: de exemplu o lege privind ratificarea unui tratat internațional (prima Cameră sesizată: Camera deputaților), cuprinzând însă și dispoziții penale (reclamând o lege organică, conform art. 73,, alin. (3), litera h); prima Cameră sesizată în acest caz: Senatul). Pentru această situație, dispozițiile alin. (4) din art. 75 stabilesc că: prevederea care intră în competența decizională a primei Camere sesizate (și ar fi trebuit teoretic să fie examinată mai întâi de cealaltă Cameră, competentă conform alin. (1) în doemeniul respectiv) este definitiv adoptată dacă și cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgență. Deci pentru exemplul ales de noi al ratificării unui tratat internațional care modifică legea penală, prima Cameră sesizată va fi Camera Deputaților, însă legea de ratificare conține și dispoiții în privința cărora această Cameră are competență decizională (și nu de Cameră de reflecție); în privința acestor dispoziții ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai întâi atribuțiile de primă Cameră sesizată, iar apoi Camera Deputaților să decidă definitive. Legea de ratificare va fi adoptată însă în întregime de prima Cameră (Camera Deputaților), și va fi trimisă Senatului spre a decide definitiv. În cazul în care Senatul este de acord cu versiunea stabilită de Camera Deputaților în privința dispozițiilor cu caracter penal din legea de ratificare (în privința cărora, după cum am văzut, competența decizională revine celeilalte Camere), legea este adoptată (cu eventualele modificări pe care Senatul le-a adoptat în privința celorlalte dispoziții, în privința cărora îi revin atribuții de decizie). Dacă Senatul modifică însă aceste dispoziții (în privința cărora are doar atribuții de Cameră de reflecție), proiectul se întoarce la Camera Deputaților, care va decide, în procedură de urgență, evident exclusiv asupra dispozițiilor în privința cărora are atribuții de decizie (art. 75, alin. (4)).

Dezbaterea proiectelor și a propunerilor legislative va avea loc, la fel ca în trecut, în plen și în comisii, cu posibilitatea de a propune amendamente. Evident, relevantă este dezbaterea în fața Camerei de decizie, care poate trece peste cele stabilite în prima Cameră sesizată, ținând cont după propria apreciere – sau chiar deloc – de cele dicutate la nivelul acesteia. Totuși dezbaterea în fața primei Camere sesizate are rolul de a identifica eventualele probleme din textul unui proiect de lege sau al unei propuneri legislative și de a formula posibile soluții.

Art. 76 (în vechea numerotare: 74) din Constituție a rămas nemodificat; majoritățile necesare pentru adoptarea legilor sunt în continuare aceleași: majoritatea membrilor celor două Camere în cazul legilor organice și majoritatea membrilor prezenți în cazul legilor ordinare.

Promulgarea legii

Promulgarea legii se face conform dispozițiilor art. 77, rămas nemodificat în urma revizuirii.

Publicarea și intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituției revizuite, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Prorogarea cu cel puțin trei zile a intrării în vigoare a legii publicate în Monitorul Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este necesară o zi pentru ca un exemplar al publicației menționate să ajungă în cele mai îndepărtate localități ale țării, iar o altă zi poate fi necesară pentru ca magistrații sau funcționarii ce vor aplica legea, ori eventual cetățenii care intră sub incidența dispozițiilor sale să poată lua la cunoștință conținutul acestor dispoziții. Așadar după expirarea a trei zile de la publicarea legii, se poate presupune că orice persoană interesată a avut timpul necesar pentru a-și procura un exemplar al Monitorului Ofical și a lua la cunoștință noua reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în considerare a zilei apariției Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu epuizarea celei de-a 24-a ore din cea de-a treia zi care urmează datei publicării.

Publicarea legilor este asigurată de Camera Deputaților.

În cazul legilor reglementând înființarea, organizarea și funcționarea unor autorități publice, normele privitoare la organizarea și constituirea acestora sunt lipsite de obiect înainte de constituirea autorităților respective. Astfel în baza art. 124, alin. (2) din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească se dispunea punerea în aplicare a prevederilor referitoare la compunerea și funcționarea judecătorești și a parchetelor, admiterea în magistratură și răspunderea disciplinară a magistraților de la data de 1 iulie 1993, și nu de la data intrării în vigoare a legii. Nu credem că este vorba de date diferite ale intrării în vigoare a anumitor dispoziții legale, ci de aplicarea lor diferențiată în timp.

În cazul legilor de rectificare a tratatelor internaționale, este posibil ca ratificarea să survină anterior intrării în vigoare a tratatului. De asemenea tratatul produce efecte pe planul dreptului internațional față de România, abia în urma depunerii instrumentului de ratificare, fapt care se produce ulterior adoptării legii de ratificare. În această privință trebuie să se facă distincția între efectele de drept intern și cele internaționale ale tratatului. Odată cu ratificarea, tratatul dobândește forță juridică în dreptul intern conform art. 11, alin (2) din Constituție și aceasta indiferent de împrejurarea că instrumentul de ratificare nu a mai fost depus de către autoritățile române sau tratatul ratificat de România nu a intrat încă în vigoare.

3.8. Proceduri legislative speciale

Reexaminarea legii

Legea adoptată de Parlament poate fi reexaminată în cazul în care Președintele României solicită acest lucru, în baza art. 77, alin. (2) și în cazul în care Curtea Constituțională, sesizată conform art. 144, lit. a) a declarat una sau mai multe dispoziții din această lege, ori întreaga lege ca fiind neconformă Constituției.

Reexaminarea efectuată la cererea Președintelui României este reglementată de dispozițiile art. 125 din Regulamentul Camerei Deputaților și, respectiv, ale art. 141 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea legii va avea loc în cel mult 30 de zile de la primirea cererii de reexaminare. În Camera Deputaților, reexaminarea se face pe baza unui nou raport întocmit de comisia sesizată în fond, raport ce va cuprinde propuneri referitoare la cererea de reexaminare. Regulamentul Senatului este mai succint în această privință: în art. 141, alin. (2) se precizează doar că reexaminarea se face cu respectarea procedurii legislative.

Camerele Parlamentului pot adopta legea în aceeași versiune, după cum pot modifica dispozițiile vizate de cererea de reexaminare. Dat fiind caracterul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare (art. 60, alin. (1)), legislatorul poate modifica în urma reexaminării chiar și dispoziții ce nu au fost avute de vedere de Președinte în cererea de reexaminare. Constituția nu prevede ca adoptarea legii în urma reexaminării (la cererea Președintelui) să se facă cu o majoritate specială; vor fi aplicabile în acest caz, dispozițiile generale ale art. 74.

Reexaminarea efectuată în urma exercitării controlului anterior de constituționalitate este reglementată în art. 147, alin. (2) al Constituției, care stabilește că în cazul constatării neconstituționalității legii, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile repsective, pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.

Anterior revizuirii, Parlamentul avea posibilitatea să răstoarne decizia de constatare a neconstituționalității (să înlăture „obiecția de neconstituționalitate), prin votul a două treimi din numărul membrilor săi (art. 145, alin. (1) din vechea versiune a legii fundamentale). Această posibilitate este reglementată și în detaliu în art. 124 din Regulamentul Camerei Deputaților și în art. 136 din Regulamentul Senatului. Reexaminarea se făcea pe baza raportului Comisiei juridice, de disciplină și imunități (la Camera Deputaților), și respectiv a Comisiei juridice, de numiri, disciplină și imunități (la Senat). Doar la Camera superioară, dezbaterea trebuia făcută înăuntrul unui anumit termen, care în acest caz, este de 30 de zile. Termenul curgea de la data comunicării deciziei Curții Constituționale. Raportul fiecărei comisii trebuia să conțină aprecieri asupra conținutului deciziei Curții și să recomande Camerei admiterea sau respingerea obiecției de neconstituționalitate. În cursul acestei reexaminări nu puteau fi făcute amendamente. În urma dezbaterii, legea declarată în întregime neconstituțională sau ansamblul prevederilor declarate neconstituționale trebuiau supuse unui singur vot, iar obiecția de neconstituționalitate putea fi înlăturată în cazul în care atât Camera Deputaților cât și Senatul adoptau legea, în aceeași formă, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.

In cazul în care în una din Camere nu s-ar fi obținut majoritatea necesară de două treimi, prevederile declarate neconstituționale din decizia Curții Constituționale trebuiau înlăturate din lege, operându-se , cu aprobarea Camerei, corelările tehnico-legislative necesare. Dacă legea în ansamblul său fusese declarată neconstituțională, ea nu mai trebuia să fie trimisă Președintelui României spre promulgare. În cei aproape 12 ani scurși între adoptarea Constituției și revizuirea acesteia, nici o dispoziție dinlege declarată neconstituțională pe calea controlului anterior de constituționalitate nu a fost confirmată prin modalitatea prevăzută în art. 145, alin. (1) (vechea redactare).

Legile de ratificare a tratatelor internaționale

Ratificarea tratatelor internaționale este prevăzută de art. 91, alin. (1) din Constituție, care stabilește că “Președintele României încheie tratate internaționale, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil”. Este de precizat că dispoziția menționată nu privește toate tratatele la cer România este parte (în accepțiunea acordată termenului de tratat de art. 1, lit. a) din Convenția privind dreptul tratatelor, adoptată la Viena, la 23 mai 1969), ci doar tratatele “încheiate în numele României”, tratate care necesită ratificarea. Reglementările de detaliu în această privință le întâlnim în Legea nr. 4/1991, privind încheierea și ratificarea tratatelor.

Textul legii de ratificare nu poate fi modificat prin amendamente. Parlamentul poate însă exclude sau limita aplicarea față de România a unor clauze ale tratatului sau poate stabili că doar o anumită interpretare a unor dispoziții din tratat va lega România, și va face acest lucru prin formularea unor rezerve sau declarații care vor însoți instrumentul de ratificare. Rezervele trebuie să fie compatibile cu scopul și obiectul tratatului și să fie acceptate de către celelalte părți. Tratatul se adoptă cu majoritatea simplă sau calificată, în funcție de împrejurarea dacă domeniul său de reglementare intră sau nu în domeniul rezervat prin Constituție legii organice. Tratatele care cuprind clauze contrare Constituției nu pot fi ratificate decât după revizuirea legii fundamentale (art. 11, alin (3))..

Legile bugetare

Este vorba de legea bugetului de stat și de legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Aceste legi nu pot fi inițiate de parlamentari și nici de către cetățeni; art. 138, alin. (2) din Constituție stabilește elaborarea proiectelor acestor legi de către Guvern. Dezbaterea și adoptarea acestor legi se face în ședință comună a celor două Camere (art. 65, alin. (2), lit. b)). Adoptarea legilor respective trebuie făcută cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar; în caz contrar se aplică în continuare bugetul de stat și bugetul asigurărilor de stat din anul precedent, până la adoptarea noilor bugete (art. 138, alin. (3)). Parlamentul nu poate abilita Guvernul cu emiterea de ordonanțe în domeniul bugetar.

Delegarea legislativă și aprobarea ordonanțelor

Deși este o instituție larg răspândită în sistemele constituționale postbelice, delegarea legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformității cu principiul separației puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60, alin. (1), Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanțele sunt emise (conform art. 107, alin. (2)), în baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanțelor de urgență, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 114, alin. (4).

Delegarea legislativă constituie o procedură excepțională de substituire a Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanță, Guvernul să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă. Dat fiind faptul că în Constituția din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic un anumit domeniu distinct rezervat legii, delegarea legislativă își justifică existența – după cum s-a subliniat în literatura de specialitate – doar în două împrejurări: a) dacă domeniul pentru care s-a dat delegarea este expres calificat ca domeniu rezervat legii; b) dacă în respectivul domeniu al delegării a intervenit deja o reglementare prin lege.

Conform dispozițiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe, în domenii care nu fac obiectul legilor organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în care legea de abilitare o cere. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței (alin. (2) și (3) ale aceluiași articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant a fost preocupat de limitarea precisă a modului de exercitare, prin delegare, a prerogativelor legislative de către Guvern. Limitele acestea constau în:

stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în care se pot adopta ordonanțele;

interdicția abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanțe în domeniul rezervat legii organice;

stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la care se pot emite ordonanțele;

posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanțelor spre aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare;

sancțiunea încetării efectelor ordonanței în cazul nerespectării termenului menționat mai sus.

Fiind “unica autoritate legiuitoare” a țării, Parlamentul poate reglementa, chiar și pe durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanțe, în domeniile prevăzute în legea de abilitare. Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera și atunci când în domeniul ce constituie obiect al legii de abilitare, există proiecte de legi ori propuneri legislative aflate în dezbaterea Parlamentului, fapt care creează posibilitatea apariției unor reglementări paralele, practic simultane. Curtea Constituțională a reținut în acest sens, într-o decizie relativ recentă, că “Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare, este liber să aprecieze asupra domeniilor delegării legislative, cu respectarea dispozițiilor art. 114 [=art. 115, în noua numerotare], alin. (1) din Constituție, chiar și în cazul în care a început dezbaterea unor proiecte sau propuneri legislative având același obiect sau un obiect asemănător”.

Conform dispozițiilor art. 115, alin. (4), “ Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.”. O primă problemă ridicată de aceste dispoziții o reprezintă stabilirea înțelesului noțiunii de “situație extraordinară”. În vechea redactare a acestei dispoziții, emiterea ordonanței de urgență era condiționată de survenirea unui „caz excepțional”. Or, excepția, prin natura ei, se sustrage oricărei încercări de definire; o definire a excepției constituie o antinomie. Este însă posibilă determinarea punctuală a anumitor cazuri ca fiind sau nu excepționale, și prin urmare, ca justificând – sau nu – adoptarea unei ordonanțe de urgență. Consecința acestei incertitudini a fost faptul că în ultimul deceniu Guvernul a preferat frecvent calea mai simplă și mai rapidă a emiterii unei ordonanțe de urgență, invocând adesea fără temei existența unui „caz excepțional”. Uneori în cursul unui an asemenea „cazuri excepționale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce practic reprezenta o uzurpare a funcției Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”. Termenul de „situație extraordinară” are rolul de a sublimnia mai apăsat caracterul de excepție al împrejurărilor în care constituantul admite ca Guvernul să adopte un act cu putere de lege; în plus este menționat expres elementul urgenței: situațiile extraordinare trebuie să fie de așa natură, încât reglementarea lor să nu poată fi amânată. Obligația Guvernului de a motiva urgența în cuprinsul ordonanței constituie o garanție în plus a respectării normelor constituționale. Domeniul în care pot fi emise ordonanțe de urgență este limitat expres prin nou inseratul alineat (6): „Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.„

O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituției – stabilirea momentului intrării în vigoare a ordonanțelor de urgență. Textul constituțional nu preciza decât faptul că intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre aprobare de către Parlament”. În consecință, intrarea în vigoare se producea în urma publicării ordonanțelor în Monitorul Oficial al României (condiție a cărei neîndeplinire atrăgea conform dispozițiilor art. 107 [vechea numerotare], alin. (3), fraza a 2-a, inexistența ordonanței), dacă – și numai dacă! – ordonanța a fost depusă anterior la Parlament spre aprobare. Teoretic era admisibil ca ordonata să fie publicată anterior depunerii la Parlament spre aprobare, dar în acest caz este necesar ca în textul ei să se prevadă o dată a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu, ulterioară depunerii la Parlament. Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid ordonanțele depuse spre aprobare, fapt care rezulta implicit din dispoziția art. 114, alin. (4), fraza a 2-a [vechea redactare], privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta nu se află în sesiune. În practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a ordonanțelor de urgență avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită numărului mare de ordonanțe de urgență.

În vechea redactare a Constituției lipseau prevederile privind procedura supunerii spre aprobare a ordonanțelor de urgență, fapt criticat în literatura de specialitate. Noua versiune a legii fundamentale remediază acest inconvenient, prin dispozițiile art. 115, alin. (5), care prevede în acest sens că: „Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).” Modificarea privește stabilirea unor termene precise privind convocarea Parlamentului (5 zile) și dezbaterea asupra ordonanței (30 de zile în cazul primei Camere sesizate). Cea de a doua Cameră urmează să se pronunțe „în procedură de urgență”

Anterior revizuirii, în practica parlamentară și guvernamentală, precum și în literatura juridică, s-a mai pus problema admisibilității emiterii de ordonanțe de urgență în domeniile rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu privire la această posibilitate, dat fiind faptul că ordonanța de urgență reprezintă “o excepție la excepție”. Elaborând proiectul legii noastre fundamentale, experții Comisiei constituționale au avut în vedere adoptarea unor ordonanțe de urgență numai în situațiile în care Guvernul s-ar fi aflat în imposibilitate de a obține în timp util o lege de abilitare, fără să anticipeze evoluția – ce le-a contrazis așteptările – în domeniul practicii noastre politice și constituționale. În fapt, Guvernul a emis în anii de dinaintea revizuirii Constituției de multe ori ordonanțe de urgență reglementând domenii rezervate prin Constituție legii organice, fără ca Parlamentul să le respingă pe acest considerent ori ca instanța noastră constituțională să le declare neconstituționale. În prezent problema este eliminată: interdicția adoptării ordonanțelor de urgență în domeniile menționate în art. 115, alin. (6) are semnificația unei permisiuni implicite de a emite ordonanțe de urgență în celelalte domenii, inclusiv în cel al legii organice, evident cu condiția respectării condițiilor din alin. (4) și (5) ale aceluiași articol.

3.9. Alte acte ale Parlamentului

Hotărârile Parlamentului

Hotărârile se deosebesc de legi sub următoarele aspecte:

pot reprezenta atât manifestarea voinței Parlamentului cât și emanația voinței unei singure Camere;

sunt adoptate printr-o procedură simplă, considerabil diferită de cea a adoptării legilor;

au o forță juridică inferioară legilor;

pot cuprinde atât dispoziții cu caracter normativ cât și – foarte frecvent de altfel – dispoziții cu caracter individual;

nu sunt supuse controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, cu excepția acelor hotărâri prin care se adoptă regulamente ale Parlamentului.

Hotărârile privind Regulamentele Camerelor se adoptă, ca și legile organice, cu votul majorității membrilor fiecărei Camere (art. 74, alin. (1)). Atunci când Constituția prevede adoptarea unei decizii de către Parlament (de exemplu, în privința acordării încrederii Guvernului și programului de guvernare, în baza art. 102, alin. (2) și (3)), fără a prevedea în acest sens adoptarea unei legi, Parlamentul se va pronunța printr-o hotărâre.

Moțiunile Parlamentului

Moțiunile constituie – după cum s-a subliniat în literatura juridică – o subspecie a hotărârilor. Moțiunea reprezintă actul prin care Parlamentul sau una din Camere își exprimă poziția într-o anumită problemă de politică internă sau externă (art. 148, alin (1) din RCD Și respectiv, art. 148, alin. (1) din RS). Ele pot fi inițiate de cel puțin 50 de deputați și, respectiv, de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor. Semnatarii unei moțiuni nu mai pot promova o nouă moțiune în aceeași problemă până la încheierea dezbaterii moțiunii respective (art. 149 din RCD și articolul cu același număr din RS). Moțiunile privind probleme de politică externă se dezbat numai însoțite de avizul comisiei de specialitate. Adoptarea moțiunilor se face însă diferit: la Senat este necesar votul majorității senatorilor (art. 152, alin. (1), teza finală din RS) iar la Camera Deputaților este suficient votul majorității deputaților prezenți (art. 151 din RCD ). Spre deosebire de hotărâre – care are în principiu întotdeauna efecte juridice interne (putând doar în subsidiar efecte externe) – moțiunea poate avea importante efecte de ordin extern.

Moțiunea de cenzură constituie o importată categorie de acte ale Parlamentului, având trăsături ce o disting de celelalte moțiuni (moțiunile simple). Ele se adoptă de Camera Deputaților și de Senat, întrunite în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Cerința majorității nu trebuie întrunită la fiecare Cameră; este suficient ca în favoarea moțiunii să voteze majoritatea parlamentarilor. Votul poate fi atât deschis cât și secret. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor. Ea se comunică Guvernului la data depunerii și se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în ședință comună a celor două Camere (art. 113, alin. (2) și (3)). În cazul respingerii moțiunii de cenzură, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură decât în situația în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit art. 113.

CAP. 4. INSTITUȚII POLITICE ROMÂNEȘTI: PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

4.1. Rolul Președintelui României

Reglementările privitoare la Președintele României se găsesc în Titlul III, Capitolul II din Constituția României, în art. 80-100. Constituția noastră instituie un executiv bicefal, format din Președinte și Guvern. Textul legii fundamentale nu utilizează sintagma “șef de stat” însă, din examinarea funcțiilor și atribuțiilor Președintelui României, reiese că un asemenea titlu îi este aplicabil. Caracterul bicefal al executivului implică faptul că Președintele și Guvernul au atribuții distincte, exercitate relativ autonom. Ca și Parlamentul, Președintele este ales de către popor, prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81, alin. (1)), ceea ce conferă un caracter reprezentativ funcției sale. Împrejurarea că Parlamentul este “organ reprezentativ suprem” (art. 60, alin. (1), teza 1), nu implică nicidecum o subordonare a Președintelui față de Parlament.

Art. 80 din Constituția României stabilește că Președintele “reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării” (alin. (1)). El veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele României mediază între puterile statului precum și între stat și societate.

4.2. Mandatul Președintelui României

Numărul mandatelor și durata acestora

Până la revizuirea Constituției, Președintele României era ales pentru un mandat de 4 ani. Mandatul Președintelui a fost prelungit prin modificarea art. 83, alin. (1), la cinci ani, prevederi care se aplică însă începând cu noul mandat prezidențial (art. 155, alin. (3)). Condițiile de eligibilitate sunt următoarele:

candidatul să fie cetățean român;

candidatul să nu aibă și altă cetățenie decât cea română;

candidatul să aibă drept de vot;

candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice în baza art. 37, alin. (3);

candidatul să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor;

candidatul să nu mai fi exercitat anterior două mandate de Președinte al României.

Alegerea poate avea loc prin unul sau două tururi de scrutin (în cazul în care nici unul din candidați nu obține majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga țară). Întâmpinările și contestațiile cu privire la înscrierea candidaților sau la desfășurarea alegerilor vor fi soluționate de Biroul Electoral Central, putând fi atacate prin contestație, soluționată – în baza art. 146, lit. f) – de către Curtea Constituțională. Validarea mandatului se va face de către Curtea Constituțională (art. 82, alin. (1)). Modul de desfășurare a alegerilor este reglementat în prezent de dispozițiile Legii nr. 370 / 20. 09. 2004, care înlocuiește Legea nr. 69/1992 cu privire la alegerea Președintelui României, sub imperiul căreia s-au desfășurat alegerile de până acum (din anii 1992, 1996 și 2000).

Nimeni nu poate exercita funcția de Președinte al României pentru mai mult de două mandate. În practica politică recentă s-a pus problema calificării mandatului de Președinte al României, exercitat de domnul Ion Iliescu în perioada mai 1990 – noiembrie 1992. Efectuând o distincție între noțiunile de “funcție” și “mandat”, Curtea Constituțională a stabilit că mandatul (“preconstituțional”) exercitat de domnul Ion Iliescu între anii 1990-1992 nu constituie un mandat în înțelesul art. 81, alin. (2), fraza 1, și – ca atare – nu va fi luat în calcul la stabilirea numărului de mandate exercitate. În consecință, atât candidatura acestuia din anul 1996, cât și candidatura din anul 2000 au fost constituționale.

Durata mandatului este (de la noul mandat înainte) de 5 ani. Ea poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 81, alin. (3)). Observăm sub acest aspect o anumită similitudine cu mandatul Parlamentului, care – conform dispozițiilor art. 63, alin. (1), poate fi de asemenea prelungit, în aceleași condiții. Similitudinea nu mai este însă de observat în privința stabilirii datei alegerilor. Alegerile parlamentare trebuie organizate în decurs de 3 luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În privința stabilirii datei alegerilor prezidențiale, legea fundamentală nu cuprinde nici un fel de dispoziții. În Legea nr. 370 / 2004, se prevede doar că data alegerilor prezidențiale se stabilește de către Guvern, cu cel puțin 45 de zile înainte de data votării, și se aduce la cunoștința populației cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea mandatului sau de la data survenirii vacanței funcției (art.4, alin. 1 din legea menționată). Această reglementare lasă loc unor abuzuri din partea Guvernului. Astfel, în cazul în care Guvernul anunță, cu o săptămână înainte de expirarea mandatului președintelui, data alegerilor, stabilind-o însă la 6 luni după data anunțării, sunt respectate cerințele art. 4 al legii menționate. Practic însă, într-o asemenea situație, mandatul Președintelui ar fi prelungit cu aproape 6 luni. În plus, în Constituție nu există o dispoziție – similară celei din art. 63, alin. (4), în privința Parlamentului, sau celei din art. 110, alin. (4) în privința Guvernului – care să restrângă exercitarea atribuțiilor prezidențiale în perioada dintre expirarea mandatului și intrarea în funcție a noului Președinte. Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica (art. 4, alin. 2 din lege).

Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului prevăzut în art. 82. Președintele își exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales (art. 83, alin. (2)).

Vacanța funcției de Președinte al României, prevăzută în art. 97, survine în caz de demisie, de demitere din funcție, în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a funcției, sau de deces. Demiterea din funcție poate fi decisă doar de popor, prin referendum, în baza art. 95 din legea fundamentală. Modul de organizare a referendumului privind demiterea (sau confirmarea în funcție) a Președintelui României este reglementat de Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, în art. 8-10 precum și în art. 15-48. Președintele mai este demis – de drept – pe data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curți de Justiție și Casație, de condamnare pentru infracțiunea de înaltă trădare (art. 96, alin. (4), fraza ultimă). Imposibilitatea definitivă implică în mod normal recurgerea la avizul unor experți (de obicei în medicină) .Ea trebuie însă constatată, pe baza avizului experților, de către Curtea Constituțională (art. 146, lit. g)). În caz contrar ar fi posibile anumite abuzuri.

Incompatibilități și imunități

Funcția de președinte este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată (art. 84, alin. (1), teza a doua). Demnitatea funcției de șef al statului ar fi grav afectată în cazul în care titularul acesteia nu i-ar consacra întreaga sa energie, precum și toate resursele fizice și intelectuale disponibile. În timpul mandatului său, Președintele României nu poate fi membru al unui partid politic (art. 84, alin. (1) teza 1). Situarea șefului statului în afara sferei de competiție dintre partidele politice îl plasează pe o poziție similară celei a unui monarh constituțional, a unui arbitru între diversele partide, inclusiv față de cel din care provine. O asemenea soluție denotă o neîncredere funciară în capacitatea partidelor de a-și exercita funcția de formare a voinței politice a electoratului și de a asigura – în cazul în care ajung la guvernare – realizarea politicii aprobate prin vot de către cetățeni. Implicit, aceasta semnifică o anumită rezervă sau chiar ostilitate față de pluralismul politic. Un partid democratic își propune în mod manifest promovarea unei politici benefice pentru întreaga națiune iar conducătorii săi sunt sau ar trebui să fie capabili să exercite funcția supremă în stat în mod echilibrat și imparțial, să fie cu alte cuvinte președinți deopotrivă a celor care i-au votat cât și a celor care nu i-au votat. Împrejurarea de a fi membru al unui partid politic – deținând chiar o funcție de conducere în acel partid – nu are cum să afecteze modul de a exercita funcția de șef al statului în cazul în care partidul respectiv este loial față de constituție și fidel principiilor democrației și statului de drept. În condițiile unei competiții politice democratice, accesul la funcția supremă în stat este practic imposibil în condiții normale pentru un candidat din afara unui partid politic; este greu de conceput ca un partid politic să sprijine candidatura pentru această funcție a unei personalități apolitice. Alegerea în funcția de Președinte al României îl obligă pe cel ales să se abțină de la a participa la luarea deciziilor în propriul partid, ceea ce inevitabil este de natură a crea fricțiuni și rivalități în interiorul partidului între adepții și susținătorii săi pe de o parte și cei legați de noua conducere a partidului, de regulă implicați în activitatea de guvernare, pe de altă parte. Retragerea din procesul decizional din interiorul partidului său are sens pentru un politician aflat la sfârșitul carierei, care odată cu încheierea mandatului de Președinte intenționează să se retragă din viața politică și nu va fi decât cu greu credibilă și efectivă în cazul în care un politician exercită un prim mandat de Președinte, se întoarce în fruntea partidului său la încheierea mandatului, exercită mai târziu un al doilea mandat pentru a-și continua apoi cariera ca parlamentar. Este perfect normal ca un lider al unui partid politic să exercite funcția de șef al statului iar la sfârșitul mandatului ori între mandate să dețină un mandat de parlamentar; a-l obliga însă pe durata mandatului de Președinte să se abțină de la a participa la dezbaterile și la deciziile din propriul partid înseamnă a-l obliga fie la a renunța la viitorul său politic, fie la găsirea unor căi ocolite de a-și păstra influența și autoritatea în partidul din care oficial nu mai poate face parte. Practic dispoziția constituțională citată (art. 84, alin. (1), teza a 2-a) obligă clasa politică românească la o ipocrizie în plus. Caracterul nerealist al acestei exigențe este conștientizat într-o anumită măsură și de legiuitorul organic: noua lege electorală prevede în mod expres posibilitatea ca Președintele în funcție la data alegerilor, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, să poată candida „ca independent pe listele unui partid politic, unei alianțe politice sau alianțe electorale pentru obținerea unui mandat de deputat sau senator.” Candidatura implică posibilitatea de a-și susține propria candidatură, participând la campania electorală; este însă discutabil în cel mai înalt grad dacă Președintele poate promova în această campanie electorală nu numai propria candidatură, ci și partidul pe listele căruia este înscris precum și pe candidații propuși de acel partid, menținându-se totodată în limitele stabilite de art. 84, alin. (1).

Conform articolului 84, alin. 2 din legea noastră fundamentală, Președintele României beneficiază de imunitate. O primă problemă ridicată de interpretarea acestui text o constituie întinderea imunității conferite de Constituție șefului statului. Beneficiază Președintele de imunitate pe întreaga durată a mandatului, pentru toate actele și faptele sale sau doar în privința actelor și faptelor comise în exercițiul mandatului? În vechea redactare a textului constituțional, răspunsul se putea da ușor: art. 84 (denumit ca și în prezent „Incompatibilități și imunități”) era formulat aproape identic în primele două alineate, având în plus un al treilea alineat, privitor la punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare. Conținutul acestui alineat este preluat prin legea de revizuire în noul articol 951, devenit 96 în urma renumerotării. În formularea anterioară a art. 84, interpretarea sistematică a textului ducea la concluzia neresponsabilității președintelui: dispozițiile constituționale privind imunitatea cuprindeau un enunț succint („Președintele României se bucură de imunitate”) urmat de o trimitere la un text referitor la neresponsabilitatea parlamentarilor și de reguli privind tragerea la răspundere a șefului statului în caz de „înaltă trădare”. Rezulta per a contrario, că în celelalte împrejurări Președintele României nu răspundea – nici politic și nici juridic în fața vreunui organ constituțional sau judiciar – responsabilitatea sa fiind limitată la cazul „înaltei trădări”, și – în plus – condiționată de procedura stabilită în acest sens. Din moment ce constituantul privea procedura punerii sub acuzare a Președintelui ca o excepție de la regula imunității prezidențiale, tăcerea sa în privința altor situații trebuie interpretată în sensul negării admisibilității vreunei răspunderi.

În noua redactare a textului legii fundamentale, dispozițiile privind imunitatea șefului statului și cele referitoare la procedura punerii sale sub acuzare sunt plasate în articole diferite (84 și respectiv 96). Prin urmare, nu mai putem trage concluzia că legiuitorul constituant ar privi raportul dintre cele două norme ca pe un raport între regulă și excepție. „Mutarea” dispoziție din art. 84, alin. (3) în cuprinsul unui nou articol (951 devenit prin renumerotare 96) pledează mai degrabă pentru o soluție contrară. Prin urmare, discuția asupra întinderii și limitelor imunității prezidențiale trebuie reluată, cu luarea în considerare a noii configurații a textului constituțional.

Sunt posibile două interpretări, în funcție de modul în care privim raportul dintre cele două fraze ale alineatului 2 din art. 84.

1) Pe de o parte, putem susține că fraza a doua („Prevederile articolului 72, alin. (1) se aplică în mod corespunzător.”) cuprinde o aserțiune suplimentară față de dispoziția din prima frază („Președintele României se bucură de imunitate.”) și conține o regulă aparte, distinctă de regula generală a imunității șefului statului; astfel, în plus față de imunitatea – generală și necondiționată – conferită prin prima frază și care privește toate actele și faptele sale, Președintele mai beneficiază de imunitate în privința actelor și faptelor care au legătură cu exercitarea mandatului. În prima situație, imunitatea este limitată la durata mandatului (fiind așadar o imunitate de procedură), iar în cea de-a doua, imunitatea este perpetuă (constituind de data aceasta un caz de neresponsabilitate). Dificultatea principală ce stă în calea acestei interpretări rezidă în lipsa argumentelor exprese de text care să pledeze în sprijinul unei limitări în timp – la durata mandatului – a imunității stipulate în prima frază, în contrast cu caracterul nelimitat în timp al imunității prevăzute în fraza a 2-a. Este însă de remarcat faptul că în cazul în care am admite lipsa unei limitări în timp a imunității prevăzute în prima frază, cea de a doua frază ar fi absolut inutilă: ce sens ar mai avea trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor din art. 72, alin. (1), din moment ce Președintele beneficiază perpetuu de imunitate pentru toate actele și faptele sale, indiferent dacă sunt săvârșite în legătură cu mandatul său sau în afara acestuia? Prin urmare imunitatea prevăzută de textul primei fraze a art. 72, alin. (1) este limitată în timp la durata mandatului; considerăm că atunci când constituantul înțelege să confere imunitate unui demnitar, o face doar pe durata mandatului său, iar atunci când imunitatea conferită este perpetuă o menționează expres. În lipsa unei asemenea dispoziții, orice imunitate este limitată la durata mandatului.

2) Pe de altă parte se poate afirma că fraza a 2-a nu reprezintă altceva decât reluarea și concretizarea regulii stabilite în prima frază; prin urmare Președintele nu ar dispune decât de acea imunitate care rezultă din aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 72, alin. (1). Cu alte cuvinte, imunitatea sa s-ar întinde doar asupra opiniilor și a deciziilor adoptate în exercițiul mandatului. Concluzia aceasta este greu de acceptat din perspectiva unei interpretări teleologice. Intenția constituantului a fost de a-l proteja pe Președinte contra presiunilor, șicanelor sau tracasărilor decurgând din exercitarea cu rea credință sau din interes politic a unor acțiuni penale. Totodată, caracterul independent și imparțial al actului de justiție este mult mai bine apărat atunci când cel acuzat nu mai ocupă o înaltă funcție în stat. Pe de o parte sunt excluse sau măcar reduse considerabil atât influențele pe care acesta și prietenii săi politici le-ar putea exercita asupra justiției, iar pe de altă parte dispare miza politică enormă reprezentată de posibilitatea compromiterii grave a unui personaj de prim rang al scenei publice.

Începerea cercetării sau a urmăririi penale ori a procesului penal în cazul unei fapte legate de exercitarea mandatului nu ar fi atât de gravă sub acest aspect; în discuție s-ar afla acte politice ale Președintelui, iar opinia publică ar percepe aceste proceduri ca parte a unei dispute politice, în care cei ce au inițiat-o riscă să apară și ei într-o lumină negativă, ca persoane incapabile să-și susțină punctul de vedere prin intermediul unei dezbateri democratice sau să-și impună proprii reprezentanți în funcții eligibile prin scrutin democratic și care recurg la mijloace neloiale pentru a compromite reprezentanții adversarilor sau a zădărnici inițiativele acestora. Un proces penal pentru fapte săvârșite în afara exercițiului mandatului este mult mai grav pentru reputația unui demnitar ; s-ar crea imaginea unui om aflat în conflict nu cu adversarii săi politici – ceea ce ar fi absolut normal pentru un om politic –, ci cu legea. O acuzație pentru o faptă care are legătură cu mandatul trebuie întotdeauna să se raporteze la cazuri reale și precise, în general cunoscute publicului larg și dezbătute în mass media; ca atare posibilitatea de a inventa sau exagera este considerabil redusă. O acuzație privind fapte săvârșite în afara mandatului poate privi orice situații reale sau imaginare; posibilitatea de a inventa, interpreta tendențios sau a exagera anumite circumstanțe sau de a răstălmăci anumite declarații este practic nelimitată. Orice procesoman obscur poate ieși din anonimat, dobândind o celebritate de națională de o zi, prin formularea unei acuzații penale împotriva șefului statului. Inițierea oficială a unei anchete în acest sens ar conferi însă acestui demers un plus de credibilitate în fața opiniei publice iar prejudiciul public ar fi considerabil. Pentru aceste rațiuni, credem că este greu de admis că intenția legiuitorului constituant a fost de-a proteja mandatul Președintelui doar contra primei categorii de acuzații, cele politice – mai ușor de verificat și de respins –, lăsând deschisă posibilitatea tracasării șefului statului și a degradării nivelului confruntărilor politice prin procese penale pentru fapte săvârșite în afara exercițiului funcției, caz în care demontarea acuzațiilor este mult mai greu de realizat.

Nou inseratul articol 96 din legea fundamentală stabilește condițiile punerii sub acuzare a Președintelui pentru “înaltă trădare”. Se pune și în acest caz problema dacă punerea sub acuzare se face în condițiile prevăzute doar în timpul exercitării mandatului de către Președinte sau și după expirarea acestuia. Credem că faptele de “înaltă trădare“ comise de Președinte intră sub incidența dispozițiilor menționate doar în cazul în care au fost comise în timpul exercitării mandatului, sau dacă fuseseră comise anterior, ele vor fi supuse acelorași dispoziții numai pe durata exercitării mandatului. După expirarea mandatului, atât faptele de trădare (sau de “înaltă trădare”) comise anterior exercitării funcției de Președinte, cât și cele comise ulterior, vor fi supuse dispoziției dreptului comun în materie.

Conform alin. (1) din articolul menționat, punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare se face doar de Camera Deputaților și de Senat, întrunite în ședință comună, cu votul a două treimi din numărul deputaților și senatorilor. Conform art. 60 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și ale Senatului, cererea de punere sub acuzare trebuie semnată de cel puțin o treime din numărul total al senatorilor și deputaților. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. După cum am mai menționat, Președintele este demis de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. De la data trimiterii sale în judecată și până la data demiterii, Președintele este suspendat de drept (art. 96, alin. (3)).

Suspendarea și demiterea Președintelui României

Conform art. 95, alin. (1), în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, întrunite în ședință comună, cu votul majorității deputaților și senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcție poate fi inițiată de cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor și se aduce neîntârziat la cunoștință Președintelui (art. 95 alin. (2)). Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, se va organiza în cel mult 30 de zile un referendum pentru demiterea Președintelui (art. 95, alin. (3)).

În cei 16 ani care au trecut de la adoptarea legii noastre fundamentale, procedura de suspendare a Președintelui României a fost inițiată de două ori:

– prima dată ca urmare a unor declarații făcute de șeful statului, dl. Ion Iliescu, în ziua de 20 mai 1994, interpretate ca fiind ostile atât restituirii, prin justiție, către proprietari a imobilelor naționalizate, cât și ideii de proprietate privată în general și apreciate ca un act de presiune politică asupra judecătorilor care aveau a se pronunța asupra unor cereri de restituire a unor asemenea imobile. Curtea Constituțională a dat un aviz negativ cererii de suspendare, iar Parlamentul a respins-o cu majoritate de voturi.

– Președintele României a fost suspendat la data de 19 aprilie 2007, prin hotărâre adoptată cu o largă majoritate de Camerele Parlamentului întrunite în ședință comună, în urma unei cereri inițiate de PSD. Este de remarcat faptul că parlamentarii care au votat în favoarea suspendării au ignorat avizul negativ al Curții Constituționale, dezbaterile care au precedat adoptarea hotărârii de suspendare fiind caracterizate prin violență de limbaj și rechizitorii politice înverșunate la adresa șefului statului; preocuparea de a examina raționamentul Curții și eventual de a demonstra, contrar avizului acesteia, gravitatea pretinselor fapte de încălcare a Constituției, fiind practic absentă. Referendumul din 19 mai 2007, organizat în baza prevederilor art. 95, alin. (3) din Constituție precum și a dispozițiilor Legii 3 / 2000, modificată în mod special cu acest prilej, a dat câștig de cauză Președintelui suspendat cu aproape 75 % din numărul voturilor valabil exprimate. Consecințele directe ale actului de suspendare (creșterea fără precedent a popularității șefului statului, perceput ca victimă a unei coaliții transpartinice de parlamentari corupți, și reculul de popularitate al partidelor care au concurat la adoptarea hotărârii de suspendare și chiar a Parlamentului în întregul său) atestă riscurile politice ale exercitării abuzive și fără discernământ a unui asemenea instrument de control parlamentar asupra executivului.

Interimatul funcției de Președinte

Conform prevederilor art. 98, alin. (1), interimatul funcției survine în trei situații: în cazul în care funcția de Președinte devine vacantă, dacă Președintele este suspendat din funcție ori dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile. Funcția de Președinte devine vacantă prin demisie, prin demitere (în urma referendumului prevăzut de art. 95 alin. (3)), în caz de pierdere a drepturilor electorale sau de deces. Teoretic, mandatul Președintelui ar mai putea înceta în caz de incompatibilitate, însă este greu de conceput o situație în care un politician care reușește să ocupe cea mai înaltă funcție în stat să-și pericliteze poziția refuzând să renunțe la o funcție publică sau privată pe care o deține sau la calitatea de membru a unui partid politic. În cazul în care, totuși, Președintele exercită funcții incompatibile cu demnitatea de șef al statului sau desfășoară activități care presupun în mod necesar apartenența la un anumit partid politic, asemenea fapte pot fi considerate încălcări grave ale prevederilor legii fundamentale, ducând la suspendarea sa din funcție conform dispozițiilor art. 95, alin. (1), astfel încât această situație este subsumabilă ipotezei a doua. Imposibilitatea exercitării atribuțiilor trebuie să fie temporară; în cazul în care ar fi definitivă (de exemplu: în urma unui accident sau a unei operații nereușite, Președintele se află în comă iar funcțiile creierului sunt grav și iremediabil compromise), funcția de șef al statului devine vacantă. Nu ne aflăm în situația unei imposibilități temporare de exercitare a funcțiilor nici în cazul unei intervenții chirurgicale în care Președintele este supus anesteziei totale pentru o scurtă perioadă de timp. Imposibilitatea temporară în exercitarea funcțiilor apare atunci când Președintele este în comă în urma unei operații sau nu poate lua decizii în deplină cunoștință de cauză datorită unor efecte secundare ale medicamentelor administrate în cadrul tratamentului postoperatoriu, ori – caz frecvent în filmele de aventuri dar aproape niciodată întâlnit în practică – a dispărut sau se află în captivitate. Se poate imagina și situația unei pierderi temporare a discernământului șefului statului în urma unei boli mintale; totuși într-o asemenea situație vor exista întotdeauna presiuni considerabile din partea tuturor forțelor politice apropiate Președintelui pentru ca acesta să-și dea demisia, întrucât un asemenea fapt, devenit public, ar compromite grav imaginea publică a acestor partide.

Interimatul funcției de Președinte se asigură, în ordine, de președintele Senatului și de președintele Camerei Deputaților (art. 98, alin. (1), teza ultimă). Până în decembrie 2004, această dispoziție nu avea o semnificație politică deosebită, dat fiind faptul că partidul sau coaliția care câștiga alegerile parlamentare le câștiga și pe cele prezidențiale. Președintele Senatului – potențial Președinte interimar – aparținea aceluiași partid sau unui partid aliat cu cel al șefului statului. Prin revizuirea legii noastre fundamentale, s-a prelungit mandatul șefului statului, ceea ce ridică în mod considerabil șansele survenirii unei coabitări a Președintelui cu un Parlament și un Guvern de altă orientare politică. Independent de această ipoteză, rezultatul strâns al alegerilor din 28 noiembrie 2004 a dus la situația bizară a unei majorități parlamentare de moment – și anume în momentul alegerii președinților Camerelor – diferită de majoritatea guvernamentală de mai târziu. Astfel, Președintele României (care a candidat din partea Alianței „Dreptate și Adevăr”) a coabitat peste un an cu președinții Camerelor, ambii membri ai PSD. În aceste condiții, survenirea interimatului funcției de Președinte implică o miză politică enormă. Opoziția va fi deosebit de interesată în a găsi temeiuri sau a crea situații care ar putea duce la interimatul funcției de șef al statului. Recompensa va fi considerabilă; controlul – fie el și temporar – asupra instituției prezidențiale. Sub acest aspect, instituția interimatului, așa cum este configurată în textul actualei Constituții are un anumit potențial destabilizator.

O garanție în privința sustragerii acestei decizii jocului politic interesat al partidelor o reprezintă atribuția Curții Constituționale prevăzută în art. 146, pct. g) (art. 144, pct. e), în vechea redactare): Curtea constată existența împrejurărilor care justifică interimatul funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului. Însă în cazul în care interimatul survine ca urmare a suspendării Președintelui, rolul Curții este limitat la un aviz consultativ, dat anterior deciziei de suspendare, conform art. 95, alin. (1), coroborat cu art. 146, pct. f).

Președintele interimar poate exercita, pe durata funcției, toate atribuțiile șefului statului cu excepția celor prevăzute la articolele 88-90 (art. 98, alin. (2)). Este vorba de trimiterea de mesaje către Parlament (art. 88), de dizolvarea Parlamentului (art. 89) și de consultarea poporului prin referendum (art. 90). Printre atribuțiile neexceptate se numără și cea de desemnare a unui candidat pentru funcția de prim ministru (art. 85, alin. (1) și art. 103, alin. (1)) și de numire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85, alin. (1), teza ultimă). Aceasta poate duce la un abuz din partea Paramentului sau, mai exact, a majorității parlamentare. În cazul unei crize guvernamentale, atunci când șeful statului nu înțelege să facă uz de atribuțiile sale în sensul dorit de majoritatea parlamentară, numind candidatul la funcția de prim ministru și echipa guvernamentală agreată de aceasta, va exista posibilitatea suspendării Președintelui pentru un pretext oarecare – invocat ca gravă încălcare a Constituției – și dând astfel posibilitatea formării unui nou Guvern în intervalul de timp dintre suspendare și referendumul organizat în urma acesteia. Chiar și în cazul în care votul poporului îl confirmă în funcție pe Președinte, acesta va întâlni la revenirea în funcție o echipă guvernamentală gata formată, pe al cărei șef, conform art. 107, alin. (2), nu îl poate revoca. În aceste condiții, dispozițiile art. 89 din Constituție cu privire la dizolvarea Parlamentului au devenit practic caduce. În intervalul de timp – oricum exagerat de lung – de 60 de zile de la prima cerere de învestitură a unui candidat neagreat de majoritatea parlamentară (termen a cărui expirare este necesară pentru a se putea dizolva Parlamentul), această majoritate are tot timpul de care are nevoie pentru a declanșa procedura de suspendare din funcție a Președintelui și de a forma cu sprijinul președintelui interimar un nou Guvern. Astfel, a dispărut opțiunea firească și necesară într-un regim parlamentar, ca în caz de criză guvernamentală, șeful statului să se pronunțe pentru menținerea echipei guvernamentale și dizolvarea parlamentului, făcând totodată un apel la electorat pentru a-i confirma prin vot decizia. Este greu de imaginat că în condițiile unei vieți politice reale, în care nu trebuie să ne așteptăm la virtuți extraordinare și la atitudini civice total dezinteresate din partea factorilor politici, parlamentarii vor aștepta răbdători, în caz de criză, dizolvarea adunărilor legiuitoare, fără a face uz de posibilitatea de a suspenda Președintele.

Președintele interimar este răspunzător, politic și juridic, conform prevederilor art. 95 și 98 (la care face trimitere art. 99). Cu alte cuvinte, și lui i se pot aplica dispozițiile privitoare la suspendare, caz în care vom avea un al doilea Președinte interimar (în locul președintelui Senatului, interimatul va fi exercitat de președintele Camerei Deputaților). Considerăm că, în cazul suspendării președintelui interimar, nu se pune problema organizării unui referendum pentru demiterea acestuia; el nu a fost desemnat în funcție prin votul electoratului și nu are sens să fie consultat electoratul în privința menținerii sale în funcție. Practic, o hotărâre de suspendare pronunțată în condițiile art. 95 cu privire la Președintele interimar are efectul unei demiteri. Oricum, interimatul funcției de șef al statului este prin definiție conceput să dureze puțin timp, doar până la alegerea noului Președinte, la confirmarea celui aflat în funcție sau la redobândirea de către acesta a capacității de a-și exercita atribuțiile.

Textul legii fundamentale prezintă însă o lacună: art. 99 omite să facă trimitere și la dispozițiile art. 96 (cărora le corespundeau cele ale art. 84, alin. (3) în vechea redactare), referitoare la cazul înaltei trădări. Deși cazurile de „înalta trădare”, dincolo de toate problemele de interpretare ale textului constituțional în materie, sunt rarisime în cazul unui șef al statului, ba încă și mai rare în cazul unui președinte interimar, lacuna legiuitorului constituant este totuși evidentă. Soluția ar reprezenta-o reglementarea acestei situații de către legiuitorul organic (de altfel încă dator și în privința incriminării faptelor de „înaltă trădare”). Pentru cazul – absolut ipotetic – al săvârșirii „înaltei trădări” de către un Președinte interimar, soluția ar consta fie în aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 96, fie în suspendarea sa din funcție (suspendare care, după cum am văzut, are oricum consecințele unei demiteri), urmând a fi judecat conform dreptului și procedurii comune, după încetarea funcției sale.

4.3. Funcțiile și atribuțiile

Președintelui României

În baza art.80 al Constituției Președintele reprezintă statul român. El este garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. De asemenea el veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, el mediază între puterile statului, precum și între stat și societate.

Din analiza acestor dispoziții, reiese faptul că Președintele României îndeplinește 3 funcții:

funcția de reprezentare a statului român;

funcția de garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale;

funcția de mediere.

Funcția de reprezentare a Președintelui devine vizibilă în exercitarea unor atribuții precum încheierea tratatelor internaționale în numele României (art. 91, alin. (1)), acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României (art. 91, alin. (2)), primirea scrisorilor de acreditare din partea reprezentanților diplomatici străini (art. 91, alin. (3)), conferirea de decorații și de titluri de onoare (art. 94, lit. a)), acordarea gradelor de mareșal, general sau amiral (art. 94, lit. b)), numirea în funcții publice ((art. 94, lit. c)), acordarea grațierii individuale (art. 94, lit. d) ori convocarea Camerelor nou alese (art. 63, alin. (3)).

Președintele acționează ca garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a României prin îndeplinirea unor atribuții precum: declararea mobilizării parțiale sau generale (art. 92, alin. (2)), adoptarea măsurilor necesare pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României (art. 92, alin. (3)) ori instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a stării de urgență (art. 93, alin. (1)).

Președintele acționează în îndeplinirea funcției de mediere în următoarele situații: cu ocazia numirii Guvernului și a membrilor acestuia (art. 85, coroborat cu art. 102), cu ocazia consultării Guvernului (art. 86), prin participarea la ședințele Guvernului (art. 87), prin trimiterea de mesaje Parlamentului (art. 89), cu ocazia dizolvării Parlamentului (art. 90), a consultării poporului prin referendum (art. 90), a promulgării legilor (art. 77) ori a sesizării Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea unei legi adoptate de Parlament, anterior promulgării (art. 144, lit. a)).

Atribuțiile Președintelui României se găsesc reglementate, în majoritate în dispoziții din Titlul III, Capitolul II al Constituției (art. 85-94) dar și în dispoziții din alte capitole și titluri ale legii fundamentale (art. 63, alin. (3,) art. 77, art. 103, art. 109, alin. (2) sau art. 146, lit. a)). Clasificarea acestor atribuții – destul de numeroase și eterogene – ridică anumite dificultăți în privința găsirii unui criteriu a cărui aplicare consecventă să epuizeze aceste atribuții și să evidențieze totodată specificul activității șefului statului. În afară de criteriul funcțiilor în îndeplinirea cărora sunt exercitate atribuțiile Președintelui, criteriu tratat mai sus, un alt criteriu relevant este cel al condiționării exercitării acestora.

Exercitarea unor atribuții prezidențiale este legată de îndeplinirea unor condiții exterioare, dintre care cele mai importante sunt aprobarea Parlamentului și contrasemnarea de către primul ministru. Aprobarea Parlamentului este necesară cu ocazia declarării mobilizării generale sau parțiale (art. 92, alin. (2)),sau a instituirii stării de asediu sau a stării de urgență (art. 91, alin. (1)). Este de observat din analiza art. 100, alin. (2), că exercitarea atribuțiilor respective este condiționată și de contrasemnarea de către primul ministru a decretului prezidențial respectiv. Numirea Guvernului (conform art. 85 coroborat cu art. 103) este de asemenea condiționată de aprobarea prealabilă de către Parlament, a listei Guvernului și a programului de guvernare. Deși în textul Constituției nu găsim dispoziții exprese în acest sens, numirea noilor membrii ai Guvernului, conform art. 85, alin. (2), (în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției) este supusă unei aprobări ulterioare prin hotărâre a Parlamentului. Practica respectivă este perfect logică: nu ar fi de admis ca după aprobarea listei Guvernului, Președintele și primul ministru să poată conveni, fără aprobarea reprezentanței naționale asupra înlocuirii unuia sau mai multor persoane din cele nominalizate pe această listă.

O altă condiție exterioară de exercitare a atribuțiilor prezidențiale este – după cum am mai menționat – contrasemnarea decretelor de către primul ministru. Art. 100, alin. (2) prevede în acest sens că sunt supuse contrasemnării, decretele emise de Președinte în exercitarea atribuțiilor prevăzute în art. 91, alin. (1) (încheierea de tratate internaționale în numele României și supunerea lor Parlamentului spre ratificare), art. 91, alin. (2) (numirea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României), art. 92, alin. (2) (declararea mobilizării generale sau parțiale), art. 92, alin. (3) (adoptarea măsurilor de respingere a unei agresiuni armate). Art. 93, alin. (1) (instituirea stării de asediu sau a stări de urgență). Art. 94, lit. a) (acordarea de decorații și de titluri de onoare), art. 94, lit. b) (acordarea gradelor de mareșal, general sau amiral) precum și art. 94, lit. d) (acordarea grațierii individuale). Exercitarea atribuției prevăzute în art. 94, lit. c) nu este condiționată, prin Constituție, de contrasemnarea de către primul ministru a decretului respectiv. Textul stabilește doar faptul că numirea se va face “în condițiile legii”. Însă legea incidentă prevede în cuprinsul ei necesitatea contrasemnării decretului de numire a funcționarilor publici de către primul ministru. Dat fiind faptul că Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului – pe când Președintele poate fi doar suspendat de către Parlament in cazul săvârșirii unor fapte grave, care încalcă prevederile Constituției sau trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, conform dispozițiilor art. 95 și respectiv 96, contrasemnarea unui decret de către primul ministru va da posibilitatea organului legiuitor să intervină, eventual chiar prin forma drastică a moțiunii de cenzură; astfel, indirect, exercitarea anumitor atribuții de către Președinte este supusă într-o anumită măsură controlului parlamentar.

În exercitarea anumitor atribuții, Președintele nu este legat de nici un fel de condiții exterioare. Astfel, el poate solicita Parlamentului reexaminarea unei legi trimisă spre promulgare (art. 77, alin. (2)), poate sesiza Curtea Constituțională în legătură cu o eventuală neconstituționalitate a legii trimise spre promulgare (art. 77, alin. (3) coroborat cu art. 144, lit. a)), promulgă legile adoptate de Parlament (art. 77), poate cere convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară (art. 66, alin. (2)), desemnează un prim ministru interimar în situația prevăzută de art. 107, alin. (2), adresează mesaje Parlamentului (art. 88), consultă Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită (art. 86), participă la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării sau asigurarea ordinii publice (art. 87, alin. (1)), primește scrisorile de acreditare ale reprezentanților diplomatici străini acreditați în România (art. 91, alin. (3)), numește 3 judecători la Curtea Constituțională (art. 142, alin. (2)), sau propune Parlamentului numirea directorului Serviciului Român de Informații (art. 65, alin. (2), lit. h)) .

4.4. Actele Președintelui României

Art. 100 din Constituția României prevede că “[î]n exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”. Președintele mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menționate expres în art. 88 – apeluri, comunicate sau declarații) însă acestea nu vor produce efecte juridice proprii. Exercitarea unei atribuții prezidențiale trebuie făcută prin decret, în cazul în care se urmărește producerea unor efecte juridice. O problemă disputată este cea a caracterului – exclusiv individual sau și normativ – pe care-l pot avea decretele Președintelui. În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra acestei chestiuni.

Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor Președintelui în contencios administrativ. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă admisibilitatea atacării unor decrete prezidențiale în contencios administrativ. O asemenea posibilitate este însă afirmată de alți autori. Profesorul Tudor Drăganu înclină către o atitudine nuanțată, în principiu compatibilă cu ideea supunerii unor decrete ale Președintelui controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Nepublicarea decretelor prezidențiale în Monitorul Oficial al României atrage după sine inexistența acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

CAP. 5. INSTITUȚII POLITICE ROMÂNEȘTI:

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

5.1. Organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Conform dispozițiilor art. 1, alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (modificată prin Legea nr. 138/1997), Curtea Constituțională a României este “unica autoritate de jurisdicție constituțională din România”. Ea este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și dispozițiilor legii sale de organizare și funcționare (art. 1, alin. 2).

Scopul Curții Constituționale constă în asigurarea supremației Constituției; ea este chiar garantul acestei supremații (art. 142, alin. (1), fraza 1 din Constituție și alin. 3 din Legea organică a Curții).

Organizarea Curții este reglementată în art. 142 din Constituție precum și în art. 7-11 din Legea 47/1992. Ea se compune din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicția numirii judecătorilor pentru un nou mandat este menită să asigure independența acestora; oricât de favorabil va fi un judecător unei anumite grupări sau orientări politice – chiar și celei ce deține majoritatea în Parlament la data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou mandat. Din momentul numirii sale, el nu mai poate aștepta nici un serviciu (reînnoirea mandatului) și nici nu trebuie să se teamă de vreo sancțiune din partea formațiunii politice care l-a propulsat.

Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform dispozițiilor art. 152, alin. 2 al Constituției, judecătorii primei Curți Constituționale au fost numiți pentru o perioada de 3, de 6 și respective de 9 ani. Fiecare din cele 3 autorități publice menționate mai sus a desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă.

Numirile de judecători la Curtea Constituțională au avut loc în anii 1992 (când s-a constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispozițiile art. 152, alin. 2), 1995, 1998 și 2001, 2004 i 2007.

Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel. Cvorumul pentru plenul Curții Constituționale este de două treimi din numărul judecătorilor Curții. Curtea își alege un președinte, prin vot secret al judecătorilor, pe o perioadă de trei ani.

Președintele Curții Constituționale coordonează activitatea Curții, repartizează cauzele spre rezolvare, convoacă și prezidează ședințele în plen ale Curții, reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor organizații române și străine, constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în Legea nr. 47/1992, și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind totodată și alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale.

5.2. Atribuțiile Curții Constituționale

Conform art. 146 al Constituției, Curtea Constituțională are următoarele atribuții:

a) se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;

   b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

   c) se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

d) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;

e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;

g) constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;

i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;

j) verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

k) hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

l) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

Atribuțiile Curții pot fi clasificate în atribuții de control (control de constituționalitate a legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor: pct. a, b, c și d; control al constituționalității unor fapte sau activități privind partidele politice: pct. k; controlul respectării unor proceduri legale: pct. f, i și j), atribuții de constatare (pct. g), de soluționare a unor conflicte de natură constituțională (pct. e) și atribuții de consultare (pct. h). Este de precizat că enumerarea atribuțiilor din art. 146 al Constituției nu mai are un caracter limitativ: la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuții.

În ceea ce privește controlul de constituționalitate al unor acte normative, Curtea Constituțională examinează legile, regulamentele Parlamentului și ordonanțele Guvernului, sub aspectul conformității cu dispozițiile sau principiile Constituției. Ordonanțele sunt supuse și ele controlului de constituționalitate întrucât, din punct de vedere material, constituie acte legislative, deși sub aspect organic s-ar încadra în sfera actelor administrative, fiind emise de Guvern.

Controlul de constituționalitate se poate realiza la sesizarea unor autorități publice (inclusiv a instanțelor judecătorești în fața cărora a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituției). În reglementarea Constituției noastre din 1991, controlul de constituționalitate a legilor este atât anterior și preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în baza dispozițiilor art. 146, pct. a) cât și posterior și sancționator (conform art. 146 pct. d). Este de menționat că în țara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanșat anterior promulgării unei legi, la inițiativa cetățenilor, formă întâlnită însă în alte țări, cum ar fi Germania (art. 93, alin. 1, pct. 4a din Legea Fundamentală a Germaniei). Dreptul de sesizare al Curții Constituționale în privința controlului de constituționalitate aparține de regulă unor autorități: Președintele României, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, președinții celor două Camere, Avocatul Poporului ori instanțele judecătorești (acestea din urmă în cazul ridicării unei excepții de neconstituționalitate). Sesizarea mai poate proveni de la un anumit număr de parlamentari (cel puțin 25 de senatori sau cel puțin 50 de deputați) dar și de la grupurile parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului). Un grup parlamentar poate fi format din cel puțin 10 deputați care au candidat în alegeri pe listele aceluiași partid sau ale aceleiași formațiuni politice (art. 13, alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaților) sau din cel puțin 7 senatori aleși pe listele aceluiași partid sau ale aceleiași formațiuni politice (art. 15, alin. 2 din Regulamentul Senatului). Acordarea, în această situație, a unui drept de sesizare grupurilor parlamentare permite partidelor de opoziție să se apere față de eventualele abuzuri ale majorității cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar și în cazul în care un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de senatori sau 50 de deputați) o va putea face prin grupul său parlamentar.

Procedura soluționării sesizărilor privind neconstituționalitatea unei legi, făcute anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispozițiile art. 17-21 din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai sunt și reglementările cuprinse în art. 123 și 124 și în art. 134 și 136 din Regulamentul Senatului.

Conform dispozițiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curții, legea adoptată de Parlament se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Justiție și Casație și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și al Senatului, cu cinci zile înainte de promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de urgență, cu două zile înainte de promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a da posibilitatea autorităților menționate, precum și deputaților sau senatorilor să-și exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, conform dispozițiilor art. 146, pct. a) din Constituție. Este de menționat că aceste termene au fost stipulate pentru a asigura autorităților și persoanelor enunțate în art. 146 pct. a) posibilitatea de a sesiza Curtea Constituțională, chiar și in situația în care Președintele României promulgă legea în aceeași zi în care aceasta i-a fost trimisă spre promulgare. Expirarea termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze Curtea Constituțională după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă spre promulgare, cât timp Președintele României nu a promulgat legea.

Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autoritățile enunțate, de către Președintele României, de către președintele uneia dintre Camere, sau de către parlamentari va fi comunicată celorlalte autorități abilitate cu sesizarea Curții Constituționale (și care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Președinții celor două Camere precum și Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în scris Curții punctul lor de vedere asupra sesizării, însă această comunicare trebuie făcută până în ziua dezbaterilor (art. 19 al Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat în literatura juridică, sesizarea Curții “întrerupe” termenul de 20 de zile (prevăzut în art. 77) pentru promulgarea legii și “suspendă” dreptul Președintelui de a promulga legea. După primirea deciziei de constatare a constituționalității legii sau, respectiv, după reexaminarea legii și înlăturarea (conform dispozițiilor art. 145, alin. 1) a obiecției de neconstiuționalitate, va începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile, prevăzut în art. 77, alin. 3.

Dezbaterea are loc în plenul Curții, pe baza sesizării, a documentelor și punctelor de vedere primite și va privi atât prevederile menționate în sesizare, cât și cele care “în mod necesar și evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din legea organică a Curții). După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea extensivă sau forțată a expresiei “în mod necesar și evident, nu pot fi disociate” Curtea Constituțională poate să se pronunțe uneori și asupra altor dispoziții decât cele menționate în sesizare; ea poate utiliza însă această posibilitate pentru a se pronunța din oficiu – ceea ce, conform Constituției, nu poate face decât în cazul inițiativelor de revizuire a Constituției – asupra anumitor dispoziții, sub pretextul unei legături necesare și evidente cu dispozițiile menționate în sesizare.

Decizia Curții va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi și se comunică Președintelui României. Decizia de constatare a neconstituționalității se comunică și președinților celor două Camere, în scopul inițierii procedurii de reexaminare, prevăzută In art. 147, alin. 2.

Anterior revizuirii Constituției, dacă în urma reexaminării proiectul de lege era adoptat în aceeași formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul total al deputaților și senatorilor, decizia Curții era răsturnată (în formularea textului constituțional, „obiecția de constituționalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din versiunea veche a legii fundamentale). Este de remarcat că, un caz de neconstituționalitate constatat de Curte ar fi devenit –în caz de întrunire a majorității calificate menționate mai sus – o “obiecție” de neconstituționalitate. Parlamentul apărea astfel – în opinia profesorului clujean Tudor Drăganu – instanță de apel într-un proces la care era parte. Majoritatea reclamată pentru înlăturarea obiecției de neconstituționalitate era în principiu aceeași cu cea necesară revizuirii Constituției. Nu poate fi vorba însă de o revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât, conform dispozițiilor art. 147, alin. (3) în vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituția revizuită), legea de revizuire trebuie confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin referendum. În plus, o lege de revizuire trebuia inițiată în condițiile restrictive enunțate în art. 150, condiții ce nu aveau cum să fie respectate în cazul procedurii legislative obișnuite.

Oricum, această discuție devine caducă odată cu eliminarea, în varianta revizuită a textului constituțional, a posibilității „înlăturării” „obiecției de neconstituționalitate”. Se cuvine subliniat și faptul că în cei aproape 12 ani de la adoptarea Constituției din 1991, nu a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi necesară pentru a înlătura „obiecția de neconstituționalitate”.

În privința „obiecției de neconstituționalitate” se ridică și problema aplicării dispozițiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi și propunerile legislative în curs de legiferare se dezbat și se adoptă potrivit dispozițiilor constituționale anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii (menționată în art. 145, alin. (1) din Constituția nerevizuită) este subsumabilă procedurii legislative, or termenul de „adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens larg, ca incluzând și etapele următoare adoptării propriu-zise (reexaminarea și promulgarea). O interpretare teleologică a textului citat ne permite însă să conchidem că dispoziția respectivă nu se poate aplica în cazul reexaminării unei legi declarate ca neconstituțională de către Curtea Constituițională. Scopul evident al constituantului, atunci când a dispus urmarea vechii proceduri în privința proiectelor și propunerilor de legi aflate în curs de legiferare, era acela de a evita complicațiile ușor previzibile care s-ar fi produs în cazul în care proiecte de legi aflate deja într-un stadiu avansat ar fi trebuit trimise altei camere (ca „primă cameră sesizată” conform art. 75 din Constituția revizuită), reluându-se astfel o procedură care deja a durat destul de mult. Practic legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi trebuit reluate de la etapa inițiativei legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din obiectivele legii de revizuire: accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a dispozițiilor art. 145 din Constituția nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a procedurii legislative.

Conform dispozițiilor Constituției revizuite, „Dispozițiile din legile […]în vigoare […] constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept” (art. 147, alin. (2)). Reexaminarea este în acest caz obligatorie (alin. (2) din articolul citat).

Deciziile Curții sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147, alin. (4), fraza 1 din Constituție și art. 20, alin. 3 din legea organică a Curții). Nici Constituția (atât în forma veche, cât și în cea revizuită) și nici legea de organizare a Curții nu prevăd un termen pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia de constatare a constituționalității unei legi, pronunțată înainte de promulgarea acesteia, se publică odată cu legea supusă controlului.

În privința inițiativelor de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curții vizează în primul rând respectarea dispozițiilor art. 150. Orice inițiativă venită din partea altor subiecți decât cei enunțați în textul articolului respectiv (Președintele la propunerea Guvernului, un sfert din numărul deputaților sau al senatorilor sau 500.000 de cetățeni cu drept de vot) urmează a fi respinsă. În cazul inițiativei cetățenești, Curtea Constituțională va verifica și respectarea condițiilor stabilite de art. 150, alin. (2) (repartizarea teritorială a sprijinitorilor revizuirii), conform prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. Dat fiind faptul că o lege de revizuire cuprinde, prin definiție, dispoziții contrare unor prevederi constituționale, nu va putea fi vorba de un control exercitat de Curte asupra conținutului unei asemenea legi, decât în cazul nerespectării limitelor revizuirii, precizate în art. 152.

O atribuție nouă a Curții Constituționale este controlul constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale la care România este parte și este prevăzută de dispozițiile art. 144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii. Este de observat că avem de-a face cu un control anterior.

Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (așa numitele „executive agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare acestei forme de control.

În cazul constatării neconstituționalității unui tratat sau acord internațional, acesta nu poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o dispoziție contrară Constituției, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a revizuirii legii fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se întâmplă însă în cazul unui tratat sau acord internațional deja ratificat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi negarea posibilității de a-l supune controlului prevăzut de art. 146, pct. b), din moment ce unica sancțiune menționată în legea fundamentală este imposibilitatea ratificării. Este evident că o decizie a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui act internațional nu este opozabilă celorlalte părți. Chiar în cazul încălcării legii sale fundamentale, un stat care și-a manifestat consimțământul de a fi legat de un tratat este ținut să îl respecte și continuă să fie legat pe planul dreptului internațional. Cu toate acestea, o decizie a Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui tratat sau acord internațional deja ratificat reprezintă un semnal pentru Guvern, pe care acesta nu-l poate ignora. Va trebui fie să inițieze revizuirea Constituției, fie să facă demersurile necesare pentru a amenda, a denunța sau a se retrage de la tratatul respectiv (ceea ce de regulă implică, în ultimele două cazuri, un anumit termen de notificare). Totodată Curtea fixează o anumită jurisprudență pe care o va respecta – sau ar trebui să o respecte – în privința legislației subsecvente tratatului declarat neconstituțional, evident în ipoteza în care ea va fi sesizată în baza dispozițiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d). Ignorarea de către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituțională poate fi un motiv pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moțiuni de cenzură.

Este de menționat că încheierea acordurilor internaționale reprezintă prin excelență un domeniu al activității executivului, față de care justiția trebuie să manifeste un anumit grad de rezervă și de autolimitare. În doctrina engleză și americană s-a conturat de peste un secol conceptul de „judicial self-restreint” în atitudinii prudente și reținute pe care trebuie să o aibă puterea judecătorească în exercitarea controlului asupra politicii externe.

Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constituționalitate în baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la sesizarea unuia din președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 25 de senatori sau de 50 de deputați. Sesizarea trebuie să privească Regulamentul Camerei Deputaților, Regulamentul Senatului sau Regulamentul ședințelor comune ale celor două Camere. S-ar putea pune problema, dacă este admisibilă o sesizare privind Regulamentul Senatului făcută de 50 de deputați sau referitoare la Regulamentul Camerei Deputaților, în cazul în care provine de la un număr de 25 de senatori. O asemenea împrejurare ar putea să survină în cazul în care un partid de opoziție, care nu îndeplinește condițiile regulamentare în vederea constituirii unui grup parlamentar propriu, eșuează în a convinge un număr suficient de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări privitoare la Regulamentul acesteia, însă reușește totuși să convingă numărul corespunzător de parlamentari din cealaltă Cameră să inițieze o sesizare privind Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la problema admisibilității unei asemenea sesizări este – credem – pozitiv; este însă de menționat că survenirea unei asemenea situații este puțin probabilă. Sesizarea privind regulamentele Camerelor nu este legată de respectarea unui anumit termen. Prin urmare această formă de control se poate exercita atât imediat după adoptare, cât și cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei dispoziții regulamentare.

În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curții Constituționale de secretarul general al Camerei din care aceștia fac parte, în ziua depunerii, iar Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea, pentru ca aceștia să poată comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 21, alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza sesizării și a punctelor de vedere primite, iar decizia, pronunțată cu votul majorității judecătorilor Curții, se aduce la cunoștință Camerei al cărei regulament a fost dezbătut și se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din legea de organizare a Curții). În cazul în care prin decizie se constată neconstituționalitatea unor dispoziții ale regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziții, pentru a le pune de acord cu prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeași lege). Obligația de reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui termen. Considerente de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un termen rezonabil, însă Curtea nu poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În orice caz, dispozițiile declarate neconstituționale nu vor putea fi aplicate, chiar și în situația în care acestea nu au fost încă suprimate ori modificate în urma reexaminării. Spre deosebire de cazul controlului anterior al constituționalității legilor, constatarea Curții nu poate fi răsturnată de Parlament prin votul unei majorități calificate.

Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuția Curții Constituționale de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privește atât legile promulgate de Președinte, publicate în Monitorul Oficial al României și intrate în vigoare cât și ordonanțele adoptate de Guvern. Este vorba de o formă a controlului de constituționalitate realizată a posteriori și la sesizare. Procedura de soluționare a excepțiilor este reglementată în art. 23-25 din legea organică a Curții.

Excepția de neconstituționalitate este admisibilă – și urmează a fi soluționată de Curtea Constituțională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții, deduse din interpretarea dispozițiilor art. 23 al legii menționate:

excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești. Conform art. 10 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanțe judecătorești: Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, judecătoriile precum și tribunalele militare. Organele administrativ-jurisdicționale (de exemplu, Curtea de Conturi) nu au un asemenea caracter;

excepția să privească o lege sau o ordonanță. Alte acte normative, precum hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepției de neconstituționalitate;

legea sau ordonanța atacată prin excepție să fie în vigoare. S-a afirmat în acest sens că, în cazul în care s-ar pronunța asupra unei legi abrogate, Curtea ar încălca regula neretroactivității controlului, din moment ce în art. 145, alin. (2), fraza 1 se prevede că “Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor”. În cazul modificării legii, va fi bineînțeles admisibilă excepția privind o dispoziție păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu însă excepția referitoare la o prevedere eliminată;

excepția trebuie să se refere la o dispoziție a legii (ori a ordonanței), de care depinde soluționarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii organice a Curții. Admiterea unei soluții contrare ar echivala practic cu transformarea acestei forme de control (pe cale de excepție) într-un control la inițiativă cetățenească; împricinații în orice cauză dedusă spre soluționare instanțelor judecătorești ar putea invoca neconstituționalitatea oricăror dispoziții legale, cu sau fără legătură cu cauza. Evident, acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de orice limite previzibile a soluționării cauzei. În plus, excepția trebuie să se refere la texte precise și determinate și nu la textul legii, în general;

excepția nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea anterioară revizuirii) din Constituție (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr. 47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt admisibile excepțiile privitoare la texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea controlului anterior de constituționalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară revizuirii), dacă au fost declarate neconstituționale de către Curte, iar decizia acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. Formal această soluție (a inadmisibilității) ar putea fi justificată de preocuparea de a nu permite Curții Constituționale să se pronunțe a doua oară în aceeași cauză; judecătorii a căror soluție a fost înlăturată de Parlament ar putea pur și simplu să aștepte ridicarea unei excepții privitoare la dispoziția – intrată în vigoare – pe care ei o consideraseră neconstituțională, pentru a reitera soluția anterioară și a eluda pe această cale dispoziția din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a. Stipularea acestei condiții de admisibilitate a constituit obiect de controversă în literatura de specialitate. Este de precizat că acest caz de inadmisibilitate a devenit caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din Constituția nerevizuită (referitoare la „înlăturarea” „obiecției de neconstituționalitate”) a fost abrogată, iar până la abrogarea sa nici o lege declarată neconstituțională de Curte nu fusese confirmată în baza acestei dispoziții, pentru a deveni în acest mod „necontrolabilă” pe calea excepției de neconstituționalitate;

excepția nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții (art. 23, alin. (3), teza a 2-a din legea organică a Curții). Această restricție reprezintă o consecință a obligativității – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor Curții Constituționale; dispozițiile declarate neconstituționale nu mai sunt aplicabile iar o excepție în această privință este lipsită de obiect. Este în schimb admisibilă excepția privitoare la dispoziții care au mai format obiect al controlului de constituționalitate, dacă sesizarea sau excepția a fost respinsă, Curtea constatând conformitatea prevederilor respective față de cele ale legii fundamentale. În acest caz nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat. Sub aspect pur formal, litigiile în cursul cărora s-au ridicat câte o excepție de neconstituționalitate privind exact aceeași prevedere legislativă au ca părți persoane diferite și au un obiect diferit (chiar dacă uneori acesta este similar). În plus temeiul neconstituționalității poate fi diferit iar uneori textele constituționale a căror încălcare este pretinsă sunt și ele diferite. Motivul cel mai important al declarării ca admisibilă a excepției privind o prevedere legală deja declarată constituțională de către Curte este însă altul: relațiile și concepțiile sociale evoluează, ca și standardele de constituționalitate; în funcție de accepțiunea dată unor noțiuni, întâlnite în Constituție, precum “ordine publică”, “bunele moravuri”, “morală publică”, “viață intimă”, “situații excepționale”, “muncă prestată în condiții normale” ori “defăimare a țării”, dispozițiile unei legi concrete, conformă reglementărilor constituționale la momentul adoptării sale, pot deveni ulterior neconstituționale.

Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de oricare din părți, de către reprezentantul Ministerului Public, de către judecător, din oficiu, precum și – începând cu intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituției – de către Avocatul Poporului. Ea are prin urmare caracterul unei excepții de ordine publică: nu se poate renunța la ea și nici nu poate fi acoperită prin achiesarea părții litigante interesate în ridicarea ei. Excepția poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecății în primă instanță, cât și în apel sau în recurs. Nu este admisibilă excepția ridicată pentru prima oară direct în fața Curții Constituționale.

În cazul ridicării excepției, instanța va examina întrunirea condițiilor de admisibilitate menționate în art. 23 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite aceste condiții instanța, printr-o încheiere, va respinge excepția ca inadmisibilă, iar în caz contrar se va pronunța, tot printr-o încheiere, trimisă Curții Constituționale și care va avea ca efect sesizarea acesteia. Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Excepția ridicată din oficiu trebuie motivată și va cuprinde și susținerile părților și dovezile necesare. Pe durata judecări excepției, judecarea cauzei se suspendă (art. 23, alin (4-6) din legea organică a Curți).

Președintele Curții, după primirea încheierii transmise de instanța judecătorească, va desemna pe unul din judecătorii Curții ca raportor – care va fi obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecății – și va comunica încheierea prin care a fost sesizată instanța constituțională președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, stabilind totodată și data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 24, alin. (1) și (2) din legea organică a Curții).

Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere și de Guvern (în cazul în care au fost trimise) a probelor administrate a susținerilor părților, cu citarea acestora și a Ministerului Public. Părțile pot fi reprezentate de avocați având drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție. Curtea va decide cu majoritate de voturi, iar decizia de constatare a neconstituționalității este definitivă și obligatorie și se comunică Parlamentului și Guvernului. În acest caz Curtea se va pronunța și asupra altor prevederi din actul atacat, care în mod vădit și necesar, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Ca și în cazul controlului anterior de constituționalitate, aprecierea imposibilității “evidente și necesare” de a disocia anumite dispoziții de cele declarate neconstituționale poate fi uneori subiectivă, constituind o modalitate prin care Curtea își poate extinde limitele exercitării controlului. Obligativitatea deciziilor Curții se produce de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României.

Controlul constituționalității ordonanțelor Guvernului prezintă o serie de caracteristici distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea a legilor adoptate de Parlament – ordonanțele nu pot fi supuse unui control anterior de constituționalitate. Acesta este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului cu emiterea ordonanțelor nu poate fi considerată o procedură curentă de lucru a Parlamentului; dispozițiile art. 60 conform cărora Parlamentul “este unica autoritate legiuitoare a țării” ar fi lipsite de relevanță în urma generalizării practicii delegării legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul ordonanțelor de urgență, acte adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea Parlamentului. În ambele cazuri, controlul de constituționalitate se poate declanșa după intrarea în vigoare a ordonanței, ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. O situație deosebită întâlnim în cazul acelor ordonanțe pentru care legea de abilitare prevedea aprobarea ulterioară a acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art. 115, alin. (3)). Dacă, în urma ridicării unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională, admițând această excepție, constată neconstituționalitatea uneia sau mai multor dispoziții dintr-o asemenea ordonanță, se pune problema controlului anterior de neconstituționalitate a legii care eventual ar aproba ordonanța respectivă. Este posibil însă și să nu se ajungă la un asemenea control, în cazul în care nici una din autoritățile sau persoanele enunțate în art. 146, lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind faptul că instanța noastră constituțională nu se poate sesiza din oficiu decât în privința inițiativelor de revizuire a Constituției. Dacă se efectuează totuși o asemenea sesizare, este destul de probabil ca instanța constituțională să pronunțe asupra textului în discuție, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluție identică cu cea pronunțată asupra aceluiași text, controlat pe cale de excepție, anterior, când acesta era parte a unei ordonanțe.

O nouă atribuție conferită Curții Constituționale în urma revizuirii legii fundamentale constă în soluționarea conflictelor „juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii” (art. 146, lit. e)). Dispoziția este asemănătoare cu cea din art. 93, alin. (1), pct. a din Constituția Germaniei, referitoare la așa numitul „litigiu organic” (=„Organstreit”: Curtea Constituțională Federală se pronunță „asupra interpretării legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor și obligațiilor unui organ federal suprem sau a altor părți învestite cu drepturi proprii…”

Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui membru al Guvernului, iar Președintele României refuză să numească persoana propusă va putea fi soluționat de către Curtea Constituțională în exercitarea acestei atribuții.

Este de remarcat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției, s-a reținut că prin soluționarea conflictelor de natură constituțională existente între diferite autorități publice se urmărește înlăturarea unor posibile blocaje instituționale, și nu soluționarea unor divergențe de ordin politic.

Curtea Constituțională s-a pronunțat în două rânduri în privința unor sesizări formulate în baza art. 146, lit. e). În opinia autorilor sesizărilor respective, anumite declarații ale șefului statului (iar în cazul celei de a doua, și ale primului ministru) ar fi fost contrare unor principii constituționale (separația și echilibrul puterilor și, respectiv, independența justiției și dreptul la un proces echitabil) și ar fi constituit ingerințe inadecvate și nejustificate în sfera atribuțiilor altor autorități. În ambele cazuri ea a respins cererile, apreciind că problemele invocate nu constituie „conflicte juridice de natură constituțională între autoritățile publice”.

Curtea Constituțională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României, și confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din Constituție, art. 26 și 27 din legea organică a Curții, precum și art. 11, art. 23, alin. (3), art. 24, 25 și 26 din Legea nr. 69/1992 privitoare la alegerea Președintelui României).

Cu această ocazie, Curtea se pronunță asupra valabilității înregistrării candidaturilor (art. 11 din Legea nr. 69/1992), primește, din partea Biroului Electoral Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin, împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripție (art. 23, alin. (3) din aceeași lege), poate anula alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului (art. 24 al legii menționate), confirmă numărul de voturi obținut de primii doi candidați în primul tur de scrutin, aducând la cunoștință publică prenumele și numele primilor doi candidați, ce vor participa la al doilea tur de scrutin (art. 26, alin. (2) al aceleiași legi) și publică rezultatele alegerilor în presă și în Monitorul Oficial al României (art. 25 al legii). Curtea va pronunța două hotărâri: una prin care constată alegerea unui anumit candidat în funcția de Președinte al României, și una prin care validează alegerea respectivului candidat.

Curtea Constituțională mai are atribuția de a constata împrejurările care justifică interimatul funcției de Președinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului (art. 144, lit. g)). Această atribuție are un caracter pur formal în cazul în care interimatul survine în urma decesului ori a demisiei. În situația în care interimatul apare în urma unei imposibilități permanente a șefului statului de a-și exercita atribuțiile, decizia Curții va fi mult mai dificilă, mai ales în cazul în care această imposibilitate ar trebui apreciată pe baza unei stări precare a sănătății Președintelui, consemnată în rapoarte de expertiză având un conținut contradictoriu. Caracterul politic al activității Curții se manifestă vădit în această împrejurare.

Tot în legătură cu șeful statului, Curtea Constituțională are o atribuție consultativă: dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Președintelui României (art. 95 și 144, lit. h) din legea fundamentală precum și art. 31-32 din legea organică a Curții).

Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2 împreună cu toate actele și dovezile însoțitoare, Președintele Curții numește trei judecători raportori, câte unul dintre judecătorii desemnați de Camera Deputaților, de Senat și de Președintele României (art. 31 din legea organică a Curții). Hotărârea va fi dată în plen, cu votul majorității judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de cei trei judecători desemnați în acest scop, a propunerii de suspendare, a dovezilor și a investigațiilor făcute.

Curtea Constituțională îndeplinește și atribuția de a veghea la respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului și confirmă rezultatele acestuia (art. 144, lit. i)). În afara textului constituțional, mai întâlnim dispoziții incidente acestei atribuții în Legea nr. 47/1992 (art. 35) și în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului (art. 45).

Constituția noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un referendum național și anume:

în cazul consultării populației, din inițiativa Președintelui României, în probleme de interes național (art. 90). Conform art. 12 al Legii nr. 3/2000, sunt probleme de interes național: adoptarea unor măsuri privind reforma și strategia economică a țării și adoptarea unor măsuri politice deosebite cu privire la regimul general al proprietății publice și private, la organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală, la organizarea general a învățământului, la structura sistemului național de apărare, organizarea armatei și participarea forțelor armate la unele operațiuni internaționale, la încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaționale pe durată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani, la integrarea României în structurile europene și euroatlantice și la regimul general al cultelor;

în cazul aprobării propunerii de suspendare a Președintelui României, populația țării se va pronunța, în mod obligatoriu, prin referendum asupra demiterii acestuia. Referendumul se organizează în cel mult 30 de zile de la aprobarea propunerii de suspendare (art. 95) iar demiterea este aprobată, în cazul în care a întrunit majoritatea voturilor cetățenilor înscriși în listele electorale (art. 10 din Legea nr. 3/2000);

în cazul revizuirii Constituției, legea de revizuire trebuie confirmată prin referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei (art. 151, alin. (3)), rezultatul referendumului stabilindu-se în funcție de majoritatea voturilor valabil exprimate în întreaga țară (art. 7, alin. (2) din legea referendumului).

În baza dispozițiilor art. 45 din aceeași lege, Curtea Constituțională va prezenta Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului național și va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a Constituției, sau după caz, măsura demiterii din funcție a Președintelui României intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului referendumului se va face atât în Monitorul Oficial cât și în presă.

În exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B, lit. c) din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituțională exercită și atribuția de control al respectării procedurii privind exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către cetățeni (art. 144, lit. j)).

Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături stabilit prin Constituție (250.000 în cazul inițiativelor legislative simple și respectiv 500.000 în cazul inițiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum și dispersia teritorială a susținătorilor revizuirii, exigențe stabilite de art. 74, alin.1 și respectiv 150, alin. 1 și 2. În afară de aceasta, Curtea va mai verifica și respectarea cerințelor de conținut ale inițiativei: respectarea condițiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2) precum și a limitelor revizuirii Constituției, prevăzute în art. 152.

Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a inițiativei legislative a cetățenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispozițiilor art. 7 al acestei legi, pe baza sesizării Președintelui Camerei la care s-a înregistrat inițiativa, Curtea va verifica:

caracterul constituțional al propunerii ce face obiectul inițiativei;

îndeplinirea condițiilor privitoare la publicarea acestei propuneri și dacă listele de susținători prezentate sunt atestate;

întrunirea numărului minim de susținători pentru promovarea inițiativei, precum și respectarea dispersiei teritoriale.

În exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B, lit. d) din Legea nr. 47/1992).

În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra inițiativei legislative, Curtea se va pronunța printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Președintelui Camerei care a efectuat sesizarea și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituțională mai hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic (art. 146, lit. k)). Incidente sunt și dispozițiile art. 28-30 din legea organică a Curții. Conform prevederilor art. 28 din această lege, contestațiile privind constituționalitatea unui partid politic pot fi formulate de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorității membrilor săi – sau de către Guvern. Contestația trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.

Președintele Cutii va desemna pentru soluționarea contestației un judecător raportor, care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se referă contestația, precizându-i data până la care poate să depună un memoriu în apărare, însoțit de dovezi corespunzătoare (art. 29, alin. (1) din aceeași lege). Contestația se va judeca de plenul Curții, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituționalitate formează obiect al contestației și a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se pronunță cu votul majorității judecătorilor Curții (art. 29, alin. (2) din legea menționată). Neconstituționalitatea va fi declarată în situația în care se constată survenirea unuia din cazurile menționate în art. 40, alin. (2) din Constituție.

În exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională adoptă decizii (art. 13, pct. A, lit. d) din Legea nr. 47/1992).

Deciziile Curții privitoare la contestațiile asupra constituționalității unui partid politic nu sunt supuse nici unei căi de atac și se publică în Monitorul Oficial al României. Decizia de admitere a contestației se comunică Tribunalului municipiului București pentru radierea partidului politic neconstituțional din evidența partidelor politice legal constituite.

În cei 15 ani de activitate a Curții, nu a fost pronunțată nici o hotărâre privind declararea (ne)constituționalității unui partid politic, instanța noastră de contencios constituțional nefiind sesizată nici măcar o singură dată în această privință. În condițiile în care, mai ales în anii ´90, dar și în prezent, climatul politic este grav afectat de discursul violent, agresiv, extremist și xenofob până la obscenitate al unor personalități publice, discurs constituind chiar o trăsătură distinctivă în cazul anumitor formațiuni politice, această atitudine pasivă este de neînțeles.