Institutii Fundamentale ale Dreptului International Public

FLORICA BRAȘOVEANU

INSTITUȚII FUNDAMENTALE ALE

DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ……….

INTRODUCERE ………………………

I. Noțiunea și obiectul dreptului internațional public

Scurt istoric

1.2. Definiția dreptului internațional public

1. 3. Obiectul dreptului internațional public

1.4. Trasaturile societății internaționale

1.5. Dreptul internațional și morala

1.6. Dreptul internațional și politica externă a statelor

1.7. Dreptul internațional public și dreptul internațional privat

1.8. Dreptul internațional și dreptul intern

1.9. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern

1.10. Deosebiri față de alte ramuri de drept

II. Izvoarele dreptului internațional public

2.1. Tratatul internațional

2.2. Cutuma

2.3. Hotărârile judecătorești

2.4. Doctrina

2.5. Actele unilaterale ale statelor

2.6.Actele organizațiilor internaționale

2.7. Echitatea

2.8. Codificarea dreptului internațional

2.9. Ierarhia normelor de drept internațional contemporan

III. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

3.1. Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța

3.2. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

3.3. Neamestecul în treburile interne ale altor state

3.4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele

3.5. Dreptul popoarelor la autodeterminare

3.6. Egalitatea suverană a statelor

3.7. Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale

3.8. Principiul inviolabilității frontierelor

3.9. Principiul integrității teritoriale

3.10. Principiul respectului drepturilor omului și al libertăților fundamentale

IV. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

4.1. Statele- subiecte ale dreputului internațional

4.1.1. Neutralitatea

4.1.2. Recunoașterea statelor și guvernelor

4.2. Organizațiile internaționale interguvernamentale

4.2.1. Organizatia Natiunilor Unite

4.2.2. Consiliul Europei

4.2.3. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

4.2.4. Organizația Tratatului Nord-Atlantic

4.3. Vaticanul

4.4. Ordinul suveran militar de Malta

4.5. Popoarele și mișcările de eliberare națională

4.6. Organizațiile internaționale neguvernamentale

4.7. Societățile transnaționale

4.8. Statutul individului în dreptul international public

V. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

5.1.Populația – element constitutiv al statului

5.2. Cetățenia persoanelor fizice

5.3. Condiții de valabilitate

5.4. Modalități de dobândire a cetățeniei

5.5. Modalități de pierdere a cetățeniei

5.6. Conflicte de cetățenie

5.7. Statutul juridic al străinilor

5.8. Expulzarea și extrădarea

5.9. Refugiații

5.10. Statutul juridic al persoanelor strămutate

5.11. Tipuri de azil

5.12. Protecția diplomatică

VI. Protecția internațională a drepturilor omului

6.1. Etapele dezvoltării drepturilor omului

6.2. Sistemul de protecție a drepturilor omului în cadrul Organizației Națiunilor Unite

6.3. Carta Organizației Națiunilor Unite

6.4. Declarația Universală a Drepturilor Omului

6.5. Pactele internaționale privind drepturile omului

6.5.1. Pactul Internațional privind drepturile civile și politice

6.5.2. Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale

6.6. Proceduri extra-convenționale de protecție a drepturilor omului la nivelul O.N.U.

6.7. Sistemul european de protecție a drepturilor omului

6.7.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

6.7.2. Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

6.7.3. Protecția drepturilor omului în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa

6.8. Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului

6.9. Sistemul african de protecție a drepturilor omului

6.10. Protecția minorităților naționale

VII. Teritoriul în dreptul internațional public

7.1. Noțiunea și elementele teritoriului. Suveranitatea teritorială

7.2. Dobândirea și modificarea titlului asupra teritoriului

7.3. Delimitarea teritoriului și regimul juridic al unor spații în dreptul internațional public

7.4. Frontierele

7.5. Fluviile, lacurile și canalele maritime internaționale

7.6. Dreptul mării

7.6.1. Apele maritime interioare

7.6.2. Marea teritorială

7.6.3. Zona contiguă. Zona economică exclusivă. Platoul continental

7.6.4. Marea liberă

7.6.5. Zona internațională a spațiilor submarine ……………………………

7.6.6. Strâmtorile internaționale ……………………………………..

7.7. Spațiul aerian ………………………………..

7.8. Spațiul cosmic

7.9. Regimul juridic al Articii ………………………………………………

7.10.Regimul juridic al Antarticii

I. DREPTUL TRATATELOR

Definiția și elementele tratatului

1.2. Elementele esențiale ale tratatului

Clasificarea tratatelor internaționale

1.4. Încheierea tratatelor

1.4.1. Etapele încheierii unui tratat

1.4.1.1.Negocierea

1.4.1.2.Autentificarea textului

1.4.1.3.Exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat

1.4.1.4.Intrarea în vigoare

1.4.2.Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor

1.5. Rezervele la tratate

1.5.1. Noțiune

1.5.2.Condiții de valabilitate

1.5.3.Tipuri de rezerve

1.5.4.Efectele rezervelor

1.6.Aplicarea în spațiu și în timp a tratatelor

1.6.1. Aplicarea teritorială a tratatelor

1.6.2. Aplicarea în timp a tratatelor

1.7.Efectele tratatelor față de părți și față de terți

1.7.1.Efectele tratatelor față de părți

1.7.2.Efectele tratatelor față de terți

1.8.Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a statelor

1.8.1.Teoria monistă

1.8.2.Teoria dualistă

1.8.3.Teoria monistă și dualistă în practica statelor

1.9.Suspendarea și încetarea tratatelor

1.9.1.Suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat ca urmare a voinței părților

1.9.2.Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voința părtilor

1.10. Nulitatea tratatelor

. 1.10.1. Cauze care determină declararea nulității

1.10.2. Încalcarea normelor imperative

1.10.3. Viciile de consimțământ

1.10.4. Tipuri de nulitate

1.11. Interpretarea tratatelor

1.11.1.Definiție

1.11.2. Tipuri de interpretare

1.11.3. Reguli de interpretare

II. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

2.1. Noțiunea de diferend internațional

2.2. Principii aplicabile soluționării diferendelor internaționale

2.3. Clasificarea mijloacelor de soluționare pe cale pașnică a diferendelor

2.3.1.Mijloace non-jurisdicționale de soluționare pașnică a diferendelor internaționale

2.3.2. Mijloace jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale

2.3.3. Procedurile de soluționare a diferendelor din cadrul organismelor și organizațiilor internaționale

2.3.3.1. Rolul O.N.U în soluționarea diferendelor internaționale

2.3.3.2. Rolul organizațiilor internaționale regionale

2.4. . Măsuri de constrângere

III. PROTECȚIA MEDIULUI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

3.1. Conferințe internaționale în domeniul protecției mediului

3. 1.1. Conferința de la Stockholm

3.1.2. Conferința de la Rio de Janeiro

3.1.3. Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă

3.1.4. Conferinta de la Copenhaga

IV. RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR

4.1. Temeiul răspunderii internaționale a statelor

4.2. Imputabilitatea faptului internațional ilicit

4.3. Ilegalitatea actelor și faptelor statelor potrivit dreptului internațional

4.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului

4.5. Conținutul răspunderii internaționale a statelor

V. RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A INDIVIZILOR. DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL

5. .1. Ce este dreptul internațional penal?

5. 2. Crimele de drept internațional

5.3. Tribunalele penale internaționale

5.3.1. Tribunalele penale internaționale pentru fosta Iugoslavie și pentru Ruanda

5.3.2. Curtea Penală Internațională permanentă

VI. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

6. 1. Scurte considerații istorice

6.2. Considerații generale. Izvoarele dreptului umanitar

6.3. Principiile dreptului umanitar

6.4. Aplicarea dreptului umanitar

6.4.1. Aplicarea dreptului umanitar de către state

6.4.2. Comitetul Internațional al Crucii Roșii

ANEXE

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………….

CUVÂNT ÎNAINTE

Cursul își propune, ca obiective, cunoașterea de către studenți a principiilor fundamentale, a normelor și instituțiilor juridice de drept internațional public; analiza principalelor instrumente juridice internaționale, în contextul evoluției reglementărilor și cerințelor internaționale în epoca contemporană; dezvoltarea gândirii juridice și înțelegerea instituțiilor de drept internațional în raport cu instituțiile juridice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului.

Dreptul international public, tratează apariția și dezvoltarea acestei științe juridice; definiția, caracteristicile și obiectul său; izvoarele și subiectele acestei ramuri de drept; principiile și normele fundamentale; populația și teritoriul în Dreptul Internațional.

Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează raporturile sociale în cadrul statelor respective, obiectul dreptului internațional îl formează relațiile internaționale, în cadrul cărora relațiile dintre state reprezintă domeniul cel mai cuprinzător.

Dreptul internațional este un fenomen social care este legat de politica externă a statelor și a suferit schimbări de la o epocă la alta, în funcție de dezvoltările survenite pe arena mondială.

Relațiile internaționale nu formează, însă, în totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului internațional, relațiile internaționale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale, etc.

Dreptul internațional are ca obiect de reglementare numai acele relații juridice internaționale în care statul acționează ca purtător de suveranitate.

Aceste considerente și judecăți de valoare trebuie să-l sprijin pe jurist în determinarea și analiza normelor de drept, pe baza evoluției practicii statelor, a acelor elemente cu semnificație juridică pe care considerentele politice și axiologice le-au indus în evoluția raporturilor internaționale.

Lucrarea elaborată cu multă pasiune și erudiție de autoare depășește cu mult intenția de informare a studenților asupra societății internaționale contemporane fiind destinată tuturor celor care doresc să dobândească, din cât mai multe surse, informații solide asupra acestei discipline, atât de actuale.

Prof. univ. dr. Dumitru MAZILU,

Membru al Academiei Diplomatice Intenționale

LISTA DE ABREVIERI

ANM – Arme de Nimicire în Masă

CED – Comisia Europeană a Dunării

CIJ – Curtea Internațională de Justiție

CIRC – Comitetul Internațional al Crucii Roși

CSCE – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa

ECOSOC – Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite

EUMESAT – Organizația Europeană pentru Exploatarea Sateliților

Meteorologici

EUROCONTROL – Organizația Europeană pentru Siguranța Navigației

Aeriene

EURODAC – Sistemul European de Identificare a Amprentelor

FMI – Fondul Monetar Internațional

GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț

IATA – Asociația Internațională a Transporturilor Aeriene

ICAO – Organizația Internațională a Aviației Civile

ICNUR – Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

INMARSAT– Organizația Internațională pentru Sateliți Maritimi

OIR – Organizația Internațională pentru Refugiați

OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

OUA – Organizația Unității Africane

UE – Uniunea Europeană

UNCTAD – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare

UNRWA – Agenția Națiunilor Unite de Ajutor și Lucrări pentru Refugiați

Introducere în dreptul internațional public

În accepțiunea sa cea mai largă, dreptul internațional public, odinioară denumit și “dreptul ginților”, reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale.

Societatea internațională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de suveranitate, care își asumă, în mod nemijlocit, anumite drepturi și obligații în raportuile dintre ele. În societatea internațională contemporană, statelor li se alătură organizațiile interguvernamentale și alte entități nestatale, a căror capacitate de a-și asuma drepturi și obligații internaționale decurge din voința statelor.

Principala caracteristică a societății internaționale constă în natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun. Această caracteristică se explică prin existența, din punct de vedere juridic, a suveranității statelor.

Raporturile ce se stabilesc în cadrul societății internaționale sunt, în general, denumite relații internaționale. Termenul de relații internaționale desemnează însă mai multe categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depășesc granițele unui singur stat, și anume:

raporturile dintre state și dintre acestea și celelalte entități ale societății internaționale, în primul rând organizațiile internaționale;

raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state.

Sub incidența dreptului internațional public intră doar relațiile dintre state și dintre acestea și celelalte entități componente ale societății internaționale.

Drept internațional privat

În sfera dreptului internațional public nu intră reglementarea oricăror raporturi juridice care conțin un element de extraneitate. Acest element poate rezulta din faptul că părțile sau una din părțile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în state diferite. Asemenea raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, în primul rând de către dreptul internațional privat.

Dreptul internațional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridice ce conțin elemente de extraneitate. Datorită acestor elemente, în desfășurarea respectivelor raporturi juridice pot apărea conflicte de legi. Aceasta semnifică faptul că au vocație concurentă legile interne din două sau mai multe state. Normele de drept internațional privat ale fiecărui stat soluționează tocmai aceste conflicte de legi.

I. Noțiunea și obiectul dreptului internațional public

1.1. Scurt istoric

Istoria dreptului internațional public se confundă cu istoria omenirii, a societăților care s-au perindat pe diverse meleaguri, și în diverse epoci. Este greu să facem o afirmație categorică asupra unei date certe sau aproximative care să exprime data sau perioada concretă în care putem afirma că dreptul internațional exista. Este de fapt același răspuns care se dă la întrebarea când a apărut dreptul ca și fenomen social. Nu putem face decât supoziții asupra perioadei aproximative în care această ramură a dreptului s-a format, la început timid, ca o practică curentă, tot mai extinsă în timp și spațiu, înglobând tot mai multe popoare și civilizații, iar mai târziu, ca norme scrise, cu caracter obligatoriu, fenomen care este similar însuși formării și afirmării dreptului în general, a tuturor ramurilor sale principale.

Fără teama de a greși putem afirma că dreptul internațional public și-a început procesul de formare odată cu apariția primelor formațiuni statale-embrionare la început în baza relațiilor care s-au clădit între ele, relații de colaborare economică și socială sau dimpotrivă, de conflicte mai mult sau mai puțin violente, inclusiv războaie. Este evidentă o astfel de susținere dacă ne gândim la istoria antică, plină de conflicte militare, de cuceriri, de solii de pace sau pur și simplu expediții cu caracter comercial pentru găsirea de noi resurse economice, de noi produse care să fie schimbate cu cele proprii. Aceste relații au impus o anumită conduită un anumit ritual care la început a fost specific pentru fiecare populație în parte dar care cu timpul s-a generalizat, a devenit o practică curentă, unanim acceptată de toate sau majoritatea popoarelor. Este cazul trimiterii sau primirii de solii – germenii dreptului diplomatic -, declararea războiului sau a păcii, tratamentului aplicat prizonierilor de război – elementele incipiente ale dreptului umanitar, etc.

Cu timpul aceste tradiții și obiceiuri s-au cristalizat în norme nescrise acceptate de toate statele, norme a căror încălcare atrage nu numai oprobiul popoarelor, a conducătorilor acestora, dar și ale zeilor, zeității lor supreme. Astfel, a intrat în conștiința umanității faptul că pe plan internațional trebuie să respecte anumite reguli, să te orientezi după anumite practici unanim acceptate, norme care treptat au început să fie cuprinse în anumite acte internaționale încheiate tratate – precum și în reglementările de drept intern – codurile de legi care ne-au rămas din antichitate.

Odată cu dezvoltarea societății umane, cu apariția unor organisme internaționale bi- sau multilaterale, s-a impus necesitatea elaborării unor norme scrise, clare și riguroase care să reglementeze activitatea internațională a statelor, elaborându-se norme internaționale. Această activitate se desfășoară și azi pentru că societatea umană este într-o permanentă dezvoltare, apar mereu noi aspecte care trebuiesc reglementate ca atare codificarea dreptului internațional nu încetează niciodată.

1. 2. Definiția dreptului internațional public

În literatura juridică de specialitate, s-au dat mai multe definiții, unele bazându-se pe elementele formale care au fost desprinse din analiza conținutului noțiunii lor care definesc această ramură de drept, altele pe baza altor elemente. Astfel, s-a afirmat că dreptul internațional public cuprinde "totalitatea normelor juridice, create de state pe baza acordului lor de voință, exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea și cooperarea internațională norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin constrângerea individuală sau colectivă a statelor". Prin această definiție se sugerează necesitatea punerii accentului pe elementele esențiale care se referă la respectarea păcii și securității internaționale.

O altă definiție prezintă dreptul internațional public ca pe un "ansamblu de principii și norme care reglementează raporturile dintre subiectele dreptului internațional, în principal statele dar și, într-o măsură limitată, organizațiile interguvernamentale". Se consideră că această definiție prezintă dezavantajul că, încercând să prezinte complet toate caracteristicile specifice acestei ramuri, pe de o parte își pierde din claritate, referindu-se inclusiv la aspecte secundare, cum este cazul organizațiilor guvernamentale ca subiecte de drept, precum și din eliminarea pe această cale a unei alte categorii importante, dar de asemenea secundare de subiecte.

Se apreciază că o definiție trebuie să fie cât mai concisă, clară fără posibilitatea de a fi interpretată în diverse feluri și să cuprindă acele elemente esențiale care o fac specifică și definesc ramura juridică în cauză în raport inclusiv cu alte ramuri ale dreptului.

În acest sens dreptul internațional public este definit ca "un ansamblu de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei statelor în relațiile dintre ele." Această definiție exprimă esența dreptului internațional public, aceea de a reglementa raporturile juridice dintre state, reglementând implicit conduita acestora în relațiile dintre ele.

Dreptul internațional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relațiile ce se stabilesc în cadrul societatății internaționale, în principal între state, dar și între celelalte subiecte de drept internațional.

Din definiție reținem:

1. Dreptul internațional public reglementează relațiile ce se stabilesc între state, acestea fiind principalele subiecte ale dreptului internațional public.

2. Alături de state, în peisajul internațional contemporan, există și alte subiecte: o multitudine de organizații internaționale guvernamentale sau neguvernamentale, dar și alte entități.

1. 3. Obiectul dreptului internațional public

Atunci când tratăm aspectele referitoare la obiectul dreptului internațional public, este evident ca similar și celorlalte ramuri ale dreptului, ne referim la raporturile sociale care iau naștere între subiecții acestei ramuri, raporturi care sunt reglementate prin norme juridice specifice.

Această specificitate rezidă nu numai în natura specială a subiectelor, ci și în alte elemente pe care le vom analiza mai jos. În acest context trebuie să precizăm de la început că spre deosebire de dreptul intern, raporturile sociale reglementate de dreptul internațional public nu sunt raporturi "interne", din interiorul statului ci dimpotrivă raporturi "externe", adică ceea ce numim în limbajul nostru zilnic, relațiile internaționale ale statelor. Așadar prima concluzie se desprinde cu ușurință din cele de mai sus și anume că nu fac parte din sfera de reglementare a dreptului internațional public, relațiile sociale care privesc persoanele fizice, ori juridice din cadrul statelor. În același timp exced acestei sfere de reglementare și raporturile cu alte caractere decât cele dintre state si care au la bază tocmai aceste relații cu caracter internațional și pe care le-am numit ca având caracter de putere – deci exercitate în virtutea atributelor conferite de suveranitate și independența națională. Este cazul relațiilor comerciale, culturale, obștești, științifice, etc.

În același timp, așa cum de asemenea am amintit mai sus, pot exista relații internaționale care să nu facă parte din domeniul de reglementare al dreptului internațional public întrucât exced sferei juridicului ca urmare a lipsei unei asemenea reglementări.

Împrejurarea că din sfera subiectelor dreptului internațional public fac parte și alte organisme care nu au un caracter statal, cum sunt organizațiile internaționale cu caracter guvernamental, respectiv popoarele sau națiunile care luptă pentru suveranitate și independență națională nu afectează acest caracter statal al ramurii de drept. Dar trebuie excluse toate acele tendințe și încercări de a lărgi sfera obiectului dreptului internațional public cu alte domenii de reglementare sau cu tendințele de regionalizare, particularizare a unor domenii ale sale.

Astfel, putem categorisi ușor o anumita relație socială ca făcând parte sau nu din domeniul dreptului internațional public, având în vedere cele câteva criterii expuse mai sus. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât vom vedea că există și alte deosebiri esențiale față de dreptul intern. Astfel, față de dreptul intern, nu există nicio autoritate unică atotputernică care să impună în mod unilateral posibilitatea adoptării unor norme juridice unice pe plan internațional.

Toate rezultatele obținute se bazează pe acordul de voința liber exprimat de statele lumii, prin negocieri și acorduri bi sau multilaterale care exclud intervenția unei autorități suprastatale. În același timp nu există nicio autoritate care să impună cu forța respectarea acestor norme juridice. Ele sunt niște reguli de conduită obligatorii formate prin acordul de voință al statelor și a căror îndeplinire este garantată tot de voința suverană și independentă a statelor în cauză.

Există numeroase relații sociale ce au fost reglementate prin norme juridice cu caracter diferit – norme unanim acceptate de comunitatea internaționala, respectiv norme cu caracter restrâns, aplicabile doar între raporturile dintre un număr restrâns de state. Deși în opinia noastră, forța lor juridică nu este diferită, se impune cu necesitate o reglementare unitar valabilă pentru întreaga comunitate internațională. De aceea eforturile de codificare ale dreptului internațional, de creare a unor norme juridice cuprinse în reglementări care să înglobeze într-un tot unitar, coerent și logic o întreagă instituție – dreptul tratatelor, de exemplu sau chiar un întreg domeniu – dreptul mării, reprezintă o încercare care trebuie sprijinită și susținută cu toate eforturile de către toate statele lumii. Astfel s-ar realiza pe de o parte o convergență între cele două "nivele" de reglementare acoperind interesele tuturor statelor, iar pe de altă parte s-ar realiza o transparență totală, o uniformizare a interpretărilor diferite care se dau normelor juridice internaționale. La acest proces de codificare iau parte atât statele în mod individual, cât și colectiv, organizațiile internaționale dintre care un rol esențial revine O.N.U, precum și altor organisme științifice internaționale, interne sau chiar specialiști în domeniu, care prin elaborarea unor proiecte de coduri, de reglementări internaționale, își aduc un aport deosebit în domeniu.

1.4. Trăsăturile societății internaționale

La început, dreptul internațional public privea numai relațiile dintre state. Tendința actuală este de a crește ponderea organizațiilor internaționale, dar și a persoanelor particulare, pe care autorii de manuale de drept internațional public încep să-i considere subiecte de drept internațional public.

Evidențierea trăsăturilor societății internaționale contemporane contribuie la definirea obiectului dreptului internațional public.

Prăbușirea bipolarismului – a dus la descentralizarea puterii, inegal repartizată între centrii de putere, între state, dar și între celelalte entități ce participă la raporturi la nivelul societății internaționale contemporane.

Globalizarea – are în vedere atât economia, cât și știința, tehnica, informațiile, comunicațiile. Globalizarea economică realizată de diverse societăți transnaționale pentru cucerirea piețelor are numeroase efecte distructive, pierderea locurilor de muncă, degradarea accentuată a mediului etc.

Interdependența crescută a subiectelor de drept internațional

Preemineța economicului asupra politicului

Regionalizarea

Erodarea statului – națiune

Dezintegrarea și descentralizarea unor state

Proliferarea statelor

Creșterea numărului organizațiilor internaționale – numărul acestora l-a depășit pe cel al statelor, aproximativ 300.

Apariția noilor actori în afara suveranității –

1.5. Dreptul internațional și morala

Între morală și dreptul internațional există legături de influențare și intercondiționare reciprocă. O mare parte a principiilor și normelor de drept internațional își au originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile moralei.

Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept.

Dacă normele de drept sunt acceptate ca obligatorii, iar aplicarea lor se poate face prin măsuri de constrângere, regulile moralei nu au un caracter obligatoriu și sunt uneori respectate sub presiunea opiniei publice. Nerespectarea lor nu poate justifica măsuri de constrângere contra statelor în cauză.

1.6. Dreptul internațional și politica externă a statelor

Dreptul internațional constituie un mijloc de orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept internațional.

Politica externă a statelor trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de drept internațional, de care nu pot face abstracție în fiecare poziție pe care o adoptă față de o problemă a vieții internaționale.

Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului internațional, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluției societății umane.

1.7. Dreptul internațional public și dreptul internațional privat

Dreptul internațional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele convenționale și cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voință. În dreptul internațional public avem de-a face cu norme internaționale.

Dreptul internațional privat reprezintă ansamblul de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoanele fizice sau juridice în care apare un element de extraneitate.

Dreptul internațional privat reglementează raporturi juridice de drept intern de natură civilă, comercială, de muncă, de procedură civilă și alte raporturi de drept privat cu un element străin. Prin normele sale, el rezolvă, în general, conflictele de reglementare dintre legile interne ale diferitelor state cu privire la o anumită instituție juridică. Elementul de extraneitate al normelor sale nu dă dreptului internațional public un caracter de drept internațional, în obiectul său de preocupare neintrând relațiile interstatale.

1.8. Dreptul internațional și dreptul intern

Dreptul intern al statelor și dreptul internațional sunt două sisteme de drept diferite, care se întrepătrund, însă, prin intermediul statelor, care le creează pe amândouă.

Dreptul internațional constituie într-o importantă măsură proiecția în planul relațiilor internaționale a normelor de drept din legislația internă a statelor, dreptul intern împrumutând dreptului internațional conceptele sale juridice fundamentale și tehnicile sale juridice, iar unele norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementării juridice internaționale.

Dreptul internațional, la rândul său, exercită o puternică influență asupra legislației interne a statelor, îmbogățind-o prin normele sale, care sunt încorporate în legislația internă și trebuie respectate ca și normele interne. În același timp, dreptul internațional influențează dreptul intern al statelor în sensul unificării unor concepte și reglementări existente în diferite țări, pentru ca acestea să fie în consens cu normele de drept internațional, existând în acest sens un proces de internaționalizare a dreptului intern.

Doctrina dreptului internațional public a creat o celebră controversă în jurul problemei relației dintre dreptul internațional public și dreptul intern: controversa dintre monism și dualism. Întrebarea fundamentală de la care a pornit această dezbatere teoretică a fost: există una sau două ordini juridice – internă și internațională?

Potrivit teoriei moniste, reprezentate de juriști faimoși ca Hersch Lauterpacht, Lassa Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structură unitară, instituind o singură ordine normativă, în care dreptul internațional și dreptul intern își ocupă fiecare un loc stabilit.

Teoria dualistă propune ideea existenței a două ordini juridice distincte, având obiecte de reglementare distincte și subiecte distincte.

În dreptul internațional contemporan și în practica statelor, remarcăm următoarele dezvoltări ale raporturilor dintre dreptul internațional și dreptul intern, care dovedesc tot mai accentuata tendință spre influențare reciprocă a celor două ordini juridice:

a) art. 46 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că un stat nu se poate prevala de faptul că consimțământul său la încheierea unui tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziții a dreptului său intern privitoare la competența de a încheia tratate, cu excepția cazului când este vorba despre o violare vădită și a unei dispoziții interne de o importanță fundamentală;

b) conferirea, de către state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate internaționale;

c) recunoașterea priorității față de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului internațional, în mod special a celor privind drepturile omului.

d) crearea unor ordini internaționale sui generis, cel mai elocvent exemplu fiind cel al Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a trăsăturilor unui sistem internațional cu cele ale unui sistem constituțional.

1.9. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern

Dreptul internațional public pe de o parte, și dreptul intern, pe de altă parte, sunt două sisteme de norme și două tipuri distincte de drept care acționează în planuri și prin mijloace diferite. Deși distincte, între cele două sisteme există importante interferențe prin intermediul statelor, în jurul cărora sunt organizate și prin care acționează.

Astfel, pe de o parte, există norme de drept internațional, în special acelea cuprinse în tratate internaționale, în temeiul cărora statele care devin părți la acestea sunt obligate să ia măsuri în planul legislației lor interne, pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce le revin din aceste tratate.

Pe de altă parte, o serie de reglementări interne, specifice fiecărui stat, stabilesc condițiile de desfășurare a relațiilor respectivului stat cu alte state sau organizații internaționale și produc deci efecte în ordinea internațională.

În decursul timpului, în doctrina dreptului internațional s-au cristalizat, în legătură cu acest raport, mai multe curente de gândire și respectiv anumite construcții teoretice: dualismul și monismul, acesta din urmă cu două variante.

Dualismul s-a dezvoltat cu precădere în secolul al XIX- lea și la începutul secolului XX, sub influența doctrinelor pozitiviste care scoteau în evidență importanța “voinței suverane a statului”. În lumina acestei doctrine, dreptul intern și dreptul internațional, ar reprezenta două sisteme juridice distincte, care acționează pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare și fără comunicare între ele, având izvoare distincte și destinatari deosebiți: indivizii în dreptul intern și statele în dreptul internațional.

Monismul consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entități asimilate acestora.

Dispozițiile Constituției României revizuită cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern se găsesc în art. 11 și art. 20.

Articolul 11

Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispozițiile contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.

Alineatul (2) stabilește deci o modalitate directă de încorporare a dreptului internațional în dreptul intern, prin chiar legea de ratificare a unui tratat, textul acestuia devenind “lege internă”. Textul trebuie interpretate extensiv, în sensul că și actele legislative ale guvernului, prin care se aprobă/ acceptă anumite acorduri internaționale, îndeplinesc aceeași funcție integratoare.

Alineatul (3) trebuie interpretat ca exprimând o poziție dualistă, de vreme ce tratatele ale căror dispoziții sunt în conflict cu normele constituționale nu pot fi modificate implicit prin legea de ratificare. Numai în urma modificării Constituției, în acord cu tratatul, acesta poate fi încorporat în dreptul intern.

Articolul 20, în schimb, afirmă clar primatul dreptului internațional asupra dreptului intern atunci când obiectivul eventualului “conflict de legi” se referă la dreputile omului.

În domeniul drepturilor omului, soluția constituțională este deci una monistă, cu primatul dreptului internațional asupra dreptului intern; pentru a se reveni la un monism opus – primatul dreptului intern – în cazul în care “Constituția sau legile interne conțin în dispoziții mai favorabile”.

1.10. Deosebiri față de alte ramuri de drept

– În dreptul internațional public nu avem un organ legislativ. Normele dreptului internațional rezultă din acordul de voință al statelor. În dreptul intern puterea legislativă se realizează de parlament.

– În dreptul internațional public nu avem un organ executiv. Aplicarea dispozițiilor unui tratat internațional este urmărită de anumite organizații internaționale prevăzute în respectivul tratat.

– În dreptul internațional public lipsește latura sancționatorie mulți autori contestând existența dreptului internațional public.

II. Izvoarele dreptului internațional public

Așa cum se cunoaște de la teoria generală a dreptului, precum și din aproape toate ramurile de drept studiate, există numeroase opinii doctrinare, aproape în fiecare dintre ramurile dreptului în care se poartă discuții asupra acelor izvoare care se pot accepta ca atare, respectiv acele alte surse de dezvoltare a ramurii în cauză care pot, ori dimpotrivă nu pot fi considerate izvoare de drept. Discuția aceasta nu are caracter pur teoretic, ci profunde implicații practice nu numai asupra dezvoltării fiecărei ramuri de drept în parte ci și asupra activității practice. Lucrurile nu diferă nici în cazul dreptului internațional public, unde există numeroase opinii în acest sens.

Izvorul de drept nu este altceva decât forma de manifestare pe care o îmbracă o normă juridică, mijlocul de exprimare al acestuia.

Literatura juridică este unanimă asupra împrejurării, că două dintre ele sunt considerate ca fiind izvoare de drept de către totalitatea teoreticienilor dreptului internațional public, indiferent de țara din care provin aceștia. Este cazul tratatului, respectiv al cutumei.

Izvoarele dreptului internațional public: “sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voință al statelor”.

Sediul legal al materiei este art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, în care sunt identificate principalele izvoare și se oferă o ierarhizare a acestora.

Se disting astfel, ca izvoare principale – tratatul, cutuma și principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internațional public – hotărârile judecătorești și doctrina.

Statutul Curții Internaționale de Justiție adaugă acestor categorii de izvoare și “echitatea”, considerată ca potențial izvor de drept.

În doctrina juridică contemporană se afirmă că aceste categorii prevăzute de Statutul Curții nu epuizează lista izvoarelor dreptului internațional public, adăugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de organizațiile internaționale și unele dintre actele unilaterale ale statelor.

2.1. Tratatul internațional

Tratatul este considerat ca fiind izvorul principal al dreptului internațional public. Practic nu există domenii ale dreptului internațional public în care să nu se fi încheiat măcar o înțelegere internațională, un tratat în limbaj comun. Prevederile acestui acord, indiferent de denumirea pe care o poartă, constituie norme ale dreptului internațional public, implicând asumarea de obligații pe plan internațional, posibilitatea de a avea drepturi corelative, ca atare de a stabili norme cu caracter obligatoriu pentru statele participante la acel acord internațional.

Legea sau alt act normativ intern nu poate constitui un izvor al dreptului internațional public întrucât nu reflectă acordul de voința al statelor, acord liber exprimat pe baza consensului la care părțile au ajuns în urma unor negocieri internaționale. Doar tratatul internațional acoperă aceste deziderate. În același timp, trebuie ca acest acord internațional să aibă la bază relațiile de putere existente între statele semnatare, în baza prerogativelor pe care fiecare stat suveran și independent le are în relațiile internaționale. În lipsa acestui factor de putere, acordul internațional poate aparține altor domenii ale dreptului – acord de comerț internațional, chiar o convenție care face parte din dreptul civil – cazul unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil între două state, cu scopul edificării unei reprezentanțe diplomatice.

Cel mai important dintre aceste tratate este Carta Organizației Națiunilor Unite, cuprinzând practic fundamente ale dreptului internațional public, ale raporturilor și activității internaționale a statelor lumii.

Ceea ce este esențial din punctul de vedere al tratatului ca izvor de drept este că pe de o parte servește la apariția unor noi norme juridice, deci la dezvoltarea dreptului internațional public prin codificarea unor noi domenii ale acestuia, pe de altă parte sprijină procesul de înnoire, de perfecționare al acestuia prin înlocuirea normelor învechite care nu mai corespund noilor condiții din lumea contemporană sau precizarea normelor cutumiare existente sau în curs de formare. Tot sub acest aspect nu trebuie să uităm nici alte avantaje ale normelor cuprinse în tratate. Ele fiind scrise, proba, dovada lor este mult mai ușor de făcut, iar prin mecanismele specifice tratatelor, interpretarea acestora se face în mod uniform și clar pentru toți participanții la relațiile internaționale.

1. Potrivit art. 2 din Convenția de la Viena printr-un tratat internațional se înțelege un acord încheiat în scris între subiectele de drept internațional, guvernat de dreptul internațional și care este consemnat într-unul sau mai multe instrumente, oricare ar fi denumirea acestora.

Curtea Internațională de Justiție, a arătat că un astfel de act scris poate fi privit ca instrumentum și atunci când ne referim la forma pe care o reprezintă documentul sau ca negotium și atunci ne referim la conținutul acestui document.

2. Principalele subiecte la tratatul internațional sunt statele. Se pot încheia tratate internaționale și între state și organizațiile internaționale, ori chiar între organizații internaționale.

3. Clasificarea tratelor.

După criteriul funcției:

– tratatele legi conțin reglementări cu caracter general încheiate între multe state și privesc obligații nereciproce.

– tratatele contract conțin obligații reciproce sau sinalagmatice.

După numărului de părți semnatare:

– tratatele bilaterale sunt semnate de 2 părți.

– tratate multilaterale, primul tratat multilateral este considerat Actul final al Congresului de la Viena care în fapt nu era decât o sumă a tratatelor bilaterale încheiate pe timpul Congresului de către participanți.

După întindere sau aria de cuprindere a tratatelor internaționale întâlnim

– tratate regionale

o altă categorie o reprezintă tratatul cu caracter universal.

După termenul de validitate:

tratate cu termen sau cu aplicare limitată, până la o anumită dată

tratate fără termen

După posibilitatea de aderare:

tratate deschise, majoritatea tratatelor multilaterale

tratate închise la care alte state nu mai pot adera ex. Tratatul Nord Atlantic.

După conținut:

tratate economice

tratate politice

tratate culturale etc.

Tratatele internaționale se supun dreptului intern al fiecărui stat parte prin aceea că normele privind semnarea și ratificarea tratatelor internaționale sunt guvernate de legile interne, iar pe plan internațional dreptul aplicabil în materia tratatelor îl reprezintă Convenția de la Viena 1969.

2.2. Cutuma

Cutuma a constituit pentru multă vreme cea mai importantă, dacă nu unicul izvor al dreptului internațional public.

Într-adevăr, în perioadele istorice antice, când scrisul nu era încă apanajul decât unei minorități, iar tradițiile se perpetuau pe cale orală, practica, obiceiul a constituit singurul mod în care dreptul în general și, dreptul internațional public în special, s-au dezvoltat, s-au impus prin norme juridice unanim acceptate.

Și în dreptul internațional public cutuma este cel mai vechi izvor de drept, așa cum este considerată și pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înțelegem o regulă nescrisă, dar cu caracter obligatoriu.

Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este caracterul ei de practică generală. Practica generală trebuie să aibă o durată relativ îndelungată și o repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele cărora li se adresează, ca exprimând o cerință de conduită cu forță juridică obligatorie.

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internațional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca având forță juridică obligatorie.

Statutul Curții Internaționale de Justiție o definește ca “dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internațional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internațional, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material și subiectiv:

să aibă un caracter nescris și general, relativ îndelungat și repetat;

să fie acceptată de către subiectele dreptului internațional public ca o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebește de alte practici, cum sunt obiceiul și curtoazia internațională. Practicile menționate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaștere juridică și nu atrag răspunderea internațională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanțe s-au transformat, în timp, în reguli cutumiare; de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzanțe.

În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practică să devină cutumă.

În jurisprudența sa, Curtea Internațională de Justiție a afirmat că este nevoie de “o participare largă și reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor care formează societatea internațională la un moment dat.”. Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

În ceea ce privește timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi și mai scurt (câțiva ani) cu condiția ca, practica statelor să fi fost frecventă și uniformă. În acest mod s-au format așa zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.

Obligația de a dovedi existența unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenții a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.

Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:

acte interne ale statului;

clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state, decât cele care sunt părți la tratat;

practica generală a organizațiilor internaționale.

Definirea cutumei este cea unanim acceptată de teoreticienii dreptului, ca fiind o practică generală, relativ stabilă în timp, cu o anumită continuitate și vechime, implicând recunoașterea caracterului obligatoriu al normelor de conduită prevăzute. Deci, există două elemente indispensabile și fără care cutuma nu poate exista ca și izvor de drept.

Primul element este cel obiectiv constând într-o practică generală, stabilă și relativ îndelungată în timp.

Al doilea element esențial este unul subiectiv, respectiv intenția statelor de a considera normele de conduită prescrise de această practică ca fiind obligatorii, nerespectarea lor, determinând responsabilitatea internațională a statului în cauză. Aceste elemente sunt de altfel cuprinse într-o definire succintă și în Statutul Curții Internaționale de Justiție, art. 38 pct. b, ca fiind dovada unei practici generale, acceptate ca drept. Apreciem că se impun totuși câteva precizări.

Practica generală implică nu numai un obicei local, restrâns la un anumit teritoriu și care interesează doar un număr restrâns de state, ci trebuie. să fie vorba despre o practică generalizată acceptată de majoritatea statelor participante la relațiile internaționale. Această practică poate consta într-o activitate – acțiune sau dimpotrivă inacțiune. Este o soluție pe care o împărtășim împreună cu alți autori consacrați. Împrejurarea că această practică generalizată trebuie să se perpetueze în timp, este și ea importantă dar fără a avea ponderea pe care o are prima caracteristică sau mai ales elementul volițional la care ne-am referit mai sus.

1. Raportul dintre tratat și cutumă

Normele din tratatele internaționale pot fi acceptate și de alte state în afara celor care sunt părți la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară, devenind obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează norme noi prin reglementările lor, altele codifică cutumele existente.

Tratatele și cutumele care au același conținut pot să coexiste în dreptul internațional.

Tratatele concretizează normele într-un timp mult mai scurt. ele conferă un caracter clar, precis conținutului normei.

În caz de dubiu tratatul va fi interpretat în raport de dreptul internațional cutumiar. Dacă interpretarea privește o normă imperativă atunci cutuma va prevala față de norma din tratatul internațional.

Prin hotărârile sale Curtea Internațională de Justiție a recunoscut posibilitatea elaborării unor cutume nu numai prin practica statelor, dar și pe baza unei practici generale a organizațiilor internaționale.

Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internațional, cutumele trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată și uniformă, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.

2. Elementele constitutive ale cutumei.

a. Elementul material privind formarea unei cutume se referă la numărul de state necesar, care trebuie să participe pentru a putea vorbi despre o cutumă. Participarea trebuie să fie largă și reprezentativă pentru a putea vorbi de formarea unei cutume, nefiind necesară participarea tuturor statelor care formează Comunitatea internațională.

Pot să apară și cutume regionale sau locale destinate a fi aplicate pe o arie geografică restrânsă, limitată.

b. Elementul material privind timpul necesar formării unei cutume. Pentru ca o practică să poată fi invocată ca o cutumă ea trebuie să fie îndelungată și uniformă.

c. Elementul psihologic.

Nu este de ajuns să avem numai o simplă repetare generală, uniformă și îndelungată a practicii, dar mai trebuie ca această conduită să fie motivată de convingerea că ea reprezintă o obligație juridică și se impune statelor ca atare.

Momentul de la care considerăm că putem vorbi despre o cutumă internațională este acela în care oricare dintre participanții la viața internațională poate să conteze că și ceilalți participanți se vor comporta conform conduitei care formează obiectul respectivei practici.

3. Dovada cutumei. Sarcina probei revine statului care invocă cutuma, fie pentru a se apăra, fie pentru a revendica un drept. În acest sens pot fi luate în considerare oricare dintre actele organelor interne ale statului, abilitate și autorizate să îndeplinească atribuții în domeniul relațiilor internaționale.

O altă dovadă o poate constitui opinia exprimată de delegațiile statelor în cadrul unor conferințe sau cu prilejul deliberărilor în cadrul organizațiilor internaționale.

Dovezi de existență a unei cutume internaționale pot fi și actele normative interne precum și hotărâri ale unor organe jurisdicționale naționale care au incidență în raporturile internaționale.

Dovada existenței unei cutume poate fi făcută și pe baza normelor existente în anumite tratate internaționale care pot fi invocate ca și cutume de state terțe sau între state părți la tratat.

2.3. Hotărârile judecătorești

Jurisprudența Curții Internaționale nu are o valoare obligatorie erga omnes ca în cazul precedentului judiciar din sistemul common law.

Art. 59 al Statutului Curții Internaționale de Justiție arată că hotărârile Curții au fortă obligatorie numai între părțile în litigiu și numai pentru cauza pe care o soluționează.

Tribunalele internaționale arbitrare sunt constituite ad-hoc de două sau mai multe state pentru soluționarea unui anumit diferend. În timp ce Curțile sunt instanțe permanente tribunalele arbitrare au un caracter întâmplător, trecător și hotărârile acestora pot fi avute în vedere la stabilirea normelor de drept internațional.

2.4. Doctrina

Lucrările specialiștilor, recunoscuți în diferite state, constituie mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de drept internațional. Se au în vedere atât specialiștii individuali, forumurile de specialiști – Comisia de Drept internațional a O.N.U., Asociația de Drept internațional.

Opiniile unor judecători ai C.I.J. pot contribui, prin caracterul lor documentat, la îmbogățirea doctrinei.

Putem considera că în dreptul internațional contemporan apar noi izvoare de drept printre acestea actele organizațiilor internaționale sau actele unilaterale ale statelor.

2.5. Actele unilaterale ale statelor

Anumite acte unilaterale ale statelor sunt susceptibile să producă efecte juridice în planul dreptului internațional.

Opinii:

a. aceste acte ar fi izvoare ale dreptului internațional public,

b. actele unilaterale ale statelor nu pot fi izvoare ale dreptului internațional public deoarece le lipsește acordul de voință care stă la baza relațiilor internaționale.

Sunt considerate izvoare ale dreptului internațional public actele unilaterale ale statelor care produc efecte juridice în planul relațiilor internaționale: declarația, recunoașterea, protestul și renunțarea.

a) Declarația este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziția sa în legatură cu o anumită situație și este în masură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declarația statului prin care acceptă jurisdicția obligatorie a Curții Internaționale de Justiție, sau declarațiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive și suverane asupra platoului continental;

Declarațiile sunt actele individuale prin care statele își fac cunoscute poziția sau opinia lor asupra unei situații internaționale sau intenția lor privind anumite acțiuni în viitor.

b) Recunoașterea este actul prin care un stat constată apariția unui nou subiect de drept internațional sau a altor categorii și prin care își manifestă dorința de a stabili cu acestea relații oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internațional;

Recunoașterea reprezintă constatarea sau acceptarea oficială de către un stat a unui fapt sau a unei situații noi a unei reguli juridice sau a unei entități.

c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziție împotriva acțiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenția asupra responsabilității sale sau solicitându-i reparații pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.

Protestul este refuzul expres de a recunoaște o anumită situație de fapt.

d) Renunțarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parțial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaționale. De exemplu, renunțarea unui stat la imunitatea de jurisdicție și de execuție, pentru a putea obține un credit important de pe piața financiară internațională și a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.

Renunțarea este hotărârea de a abandona în mod voluntar exercitarea unui drept sau a unui privilegiu.

2.6. Actele organizațiilor internaționale

Potrivit conținutului lor unele dintre aceste documente au efecte cu privire la funcționarea organizațiilor respective și pot fi considerate ca drept intern al acestora, altele se referă la conduita statelor membre în vederea îndeplinirii obiectivelor organizațiilor.

Dreptul intern al organizațiilor internaționale se referă la mecanismele interne de funcționare care au caracter obligatoriu, reglementează primirea, suspendarea unor membrii, pierderea calității de membru, adoptarea bugetelor, repartiția cheltuielilor.

Actele ce privesc realizarea obiectivelor organizațiilor internaționale.

Unele dintre aceste documente au forță juridică obligatorie, iar altele au numai o valoare de recomandare și se adresează statelor membre care le aplică pe baza voinței lor suverane. Art. 25 al Cartei O.N.U. arată că membrii Națiunilor Unite sunt de acord să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă.

Valabilitatea rezoluțiilor Adunării Generale O.N.U.

Carta O.N.U. în art. 10-14 folosește termenul de recomandare pentru actele adresate statelor membre.

Recomandările adoptate de Adunarea Generală O.N.U. îmbracă forma și poartă denumirea de rezoluții. În practică s-a constatat că statele nu consideră rezoluțiile Adunării Generale ca fiind obligatorii. Cu toate acestea nici un stat membru nu își permite să ignore sistematic recomandările acestei organizații. Rezoluțiile O.N.U. pot deveni obligatorii atunci când sunt adoptate de Consiliul de Securitate și se referă la rezolvarea pașnică a diferendelor.

2.7. Echitatea

Echitatea poate fi considerată ca izvor material, dar nu și formal al dreptului internațional public și constituie fundamentul moral pentru regulile juridice. Echitatea este o regulă specifică de drept internațional sau constituie un element necesar al principiilor generale de drept internațional alături de principiul bunei credințe.

Statutul Curții Internaționale de Justiție prevede dreptul acestei instanțe de a soluționa un litigiu în conformitate cu principiul echității, dacă părțile la acea cauză sunt de acord. Aceasta prevedere semnifică faptul că, atunci când partile unui litigiu încredințează “judecătorului internațional” soluționarea cauzei conform principiului echității, ele conferă instanței puteri excepționale. Într-un asemenea caz, judecătorul va propune o soluție bazată pe fapte și nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă și conformă intereselor părților în cauză.

Recurgerea la echitate nu înseamnă nerespectarea normelor imperative ale dreptului internațional public. Totuși, o hotărâre judecătorească pronunțată în baza principiului echității poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluție dreaptă, întrucât nu se fondează pe normele dreptului internațional.

Practic, judecătorul internațional are posibilitatea, fie să completeze un vid normativ, fie să atenueze rigorile unei norme internaționale dacă situația concretă o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de aplicare, fiind necesar consimțământul expres al părților în cauză.

Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice și un principiu de drept, alături de cel al bunei-credințe.

2.8. Codificarea dreptului internațional

Operațiunea de codificare reprezintă sistematizarea normelor dreptului internațional și precizarea conținutului lor începând, în primul rând, cu normele cutumiare.

Codificarea neoficială este rezultatul cercetărilor făcute de oamenii de știință sau rezultatul unor lucrări desfășurate în cadrul unor organisme interne sau internaționale cu caracter științific.

Codificarea neoficială nu este obligatorie pentru state, dar interpretările neoficiale au fost luate în considerare cu prilejul codificărilor oficiale sau în practica statelor, ori pentru formarea jurisprudenței.

Codificarea oficială este realizată de către state și are un caracter obligatoriu pentru cei care devin parte la convențiile elaborate. Congresul de la Viena 1815 este considerat a fi prima conferință internațională care a inițiat o codificare oficială a unor norme de drept internațional referitoare la fluviile internaționale, precum și în legătură cu normele de drept diplomatic și consular.

Codificarea urmărește formularea mai precisă și sistematizarea unor reguli de drept internațional în domenii în care există deja practică constantă din partea statelor, acolo unde avem precedente și opinii doctrinare.

Codificare înseamnă transformarea unor reguli cutumiare în corpuri de drept scris. Proiectele Comisiei de drept internațional sunt transmise tuturor statelor și se adoptă apoi în Adunările Generale ale O.N.U. sau conferințe internaționale.

2.9. Ierarhia normelor de drept internațional contemporan

Doctrina s-a pronunțat pentru egalitatea între izvoarele principale ale dreptului internațional tratate, cutumă, principii generale. Unele opinii susțin preeminența dispozițiilor Cartei O.N.U.

Acest caracter prioritar decurge din rolul O.N.U. în menținerea păcii și securității internaționale.

În dreptul internațional pot să apară conflicte între norme cu aplicabilitate universală și norme cu caracter particular. Într-o astfel de situație prevalează normele cu caracter universal.

Normele jus cogens

Aceste norme în dreptul intern, semnifică faptul că interesând ordinea publică dintr-un anumit stat nu admit nici o derogare prin convenții între particulari. Principiul a fost transpus în dreptul internațional prin Convenția de la Viena din 1969 care arată că o normă interpretativă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de Comunitatea internațională a statelor în ansamblul său ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare și care nu poate fi modificată decât printr-o normă având același caracter.

În general normele de drept internațional au caracter dispozitiv, prin acordul părților fiind admise și posibile derogări. Acordurile care ar contraveni unor norme jus cogens sunt considerate nule de Convenția de la Viena.

Art. 63 arată că este nul orice tratat care la momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă de drept internațional general.

Art. 64 arată că dacă intervine o nouă normă imperativă a dreptului internațional general orice tratat existent care este în conflict cu această normă devine nul și încetează.

Normele jus cogens se remarcă printr-un regim juridic specific. În primul rând ele se identifică prin recunoașterea lor de către state, în al doilea rând aplicarea lor nu are în vedere nici o derogare, sub sancțiunea nulității iar modificarea se poate face numai printr-o normă care are același caractere de jus cogens.

Identificarea normelor jus cogens a fost lăsată pe baza practicii statelor și a tribunalelor internaționale fiind astfel identificate norme referitoare la interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța, norme referitoare la principiul pacta sunt servanda, norme referitoare la principiul Cartei O.N.U., norme referitoare la dreptul la viață și demnitate umană și la drepturile general recunoscute tuturor membrilor Comunității internaționale.

Ordinea publică a Comunității internaționale este o sumă de principii și reguli a căror aplicare este atât de importantă pentru comunitatea internațională în ansamblul său încât orice acțiune unilaterală sau acord care ar contraveni acestor principii sau reguli ar fi lipsit de forță juridică.

Existența lui ius cogens sugerează ideea unei ordini publice a comunității internaționale.

III. PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Principiile dreptului internațional public sunt acele reguli generale aplicabile relațiilor între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate și aplicabilitate și cu un caracter imperativ pentru toate subiectele dreptului internațional. Unele dintre aceste principii au devenit norme superioare, imperative, ale dreptului internațional public, denumite ius cogens. Acestea sunt principiile fundamentale ale dreptului internațional.

Declarația Adunării Generale a O.N.U., adoptată prin rezoluția 2625 din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta O.N.U. Textul declarației reprezintă compromisul realizat din confruntarea intereselor țărilor occidentale, țărilor blocului socialist și țările în curs de dezvoltare.

Similar altor ramuri de drept, nu numai normele juridice sunt cele care au rol în reglementarea raporturilor sociale care fac obiectul ramurii de drept în cauză. Un rol deosebit de important revine și principiilor acelei ramuri de drept. Literatura juridică de specialitate s-a preocupat de problematica acestor principii în materia dreptului internațional public, atât sub aspectele care privesc definirea lor și raportul respectiv poziția pe care o au față de normele juridice, cât și în ceea ce privește rolul și importanța pe care le au în reglementarea raporturilor sociale menționate. În acest context s-au și încercat diverse soluții de clasificare a acestor principii, pe anumite criterii mai mult sau mai puțin științifice. Apreciem că o asemenea abordare prezintă importanță atât teoretică cât și practică ca atare ne vom preocupa și noi, în cele de mai jos de aceste aspecte, mai puțin de cele care privesc o anumită clasificare pe care nu o apreciem nici oportună și nici importantă în contextul unui curs așa cum este cel de față, cu atât mai mult cu cât credem că aceste clasificări nu au nicio bază științifică riguroasă și nicio importantă practică deosebită.

Prima constatare pe care trebuie să o facem și care decurge din enumerarea acestor principii este faptul că unele dintre ele sunt principii comune și altor ramuri de drept, în special de drept public, ceea ce este evident, însuși dreptul internațional public făcând parte din categoria de drept public, în timp ce altele sunt specifice acestei ramuri de drept.

Fără a fi o definiție propriu-zisă, o primă caracterizare a principiilor dreptului internațional public constă în aprecierea lor ca fiind regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea unor relații prietenești între state, menținerea păcii și securității internaționale, având caracter obligatoriu. Și azi, această definire este acceptată în literatura juridică de specialitate, reflectând pe deplin caracteristicile principiilor fundamentale ale acestei ramuri. Acestea sunt într-adevăr norme de conduită obligatorii, cuprinzând una sau mai multe norme juridice care am putea spune că prezintă o autoritate mai mare întrucât reflectă tocmai valori esențiale, deosebite pentru comunitatea internațională. Normele juridice specifice nu pot veni în contradicție cu principiile dreptului internațional public, ci trebuie să se armonizeze cu acestea.

S-a afirmat în mai multe lucrări consacrate dreptului internațional public că ar exista două categorii de principii – cele fundamentale și cele care nu sunt în această categorie.

Toate valorile internaționale sunt importante și au în opinia noastră cel puțin, aceeași valoare. Ca atare toate principiile importante ale dreptului internațional public trebuiesc considerate ca fiind cu aceeași încărcătură socio-politico-juridică. Este adevărat că în funcție de punctul de vedere sau de interesul urmărit, ele par într-un context istoric determinat, mai importante decât altele. Dar această abordare nu are caracter științific, ori rigurozitatea științifică este deosebit de importantă într-o asemenea abordare. Ca atare, principiile enumerate mai jos sunt, în aprecierea noastră, principii fundamentale ale dreptului internațional public, cu valoare juridică egală întru-cât apară valori internaționale deosebite.

Declarația Adunării Generale a O.N.U., adoptată prin rezoluția 2625 din octombrie 1970 enunță următoarele principii:

3.1. Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța;

Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței fie împotriva integritații teritoriale și independenței politice a vreunui stat, fie în ori ce alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.

Art. 51 din Cartă prevede dreptul la legitimă apărare individuală sau colectivă.

3.2. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale;

Articolul 2, pct. 3 din Carta O.N.U. prevede Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie.

4. Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.

3.3. Neamestecul în treburile interne ale altor state – este exclusă orice intervenție, nu numai cea arată.

Nici un stat nu este autorizat să se amestece în treburile interne sau în comportamentul extern al altui stat. Fiecare stat trebuie să se abțină de la orice fel de ingerință de orice natură exprimată prin forța armată sau prin alte mijloace.

Organizația Națiunilor Unite nu poate să intervină în problemele ce țin în mod direct de competența internă a statelor.

3.4. Îndatorirea statelor de a coopera între ele;

Prevăzut inițial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligația statelor de a coopera între ele, în vederea menținerii păcii și securității internaționale, favorizării progresului și stabilității economice internaționale.

3.5. Dreptul popoarelor la autodeterminare – dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;

Drept de inspirație mai recentă, apărut în legătură cu decolonizarea statelor care au aparținut marilor puteri și se referă mai mult la problemele națiunilor, decât ale grupurilor particulare din cadrul aceluiași stat. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;

3.6. Egalitatea suverană a statelor

Suveranitatea statului reprezintă atotputernicia acestuia pe plan intern și constituie baza pentru independența statală, care este expresia puterii sale în relațiile internaționale.

Suveranitatea și independența statală dau posibilitatea încheierii convențiilor și tratatelor la nivel internațional.

Ca atare, orice renunțare la suveranitate, chiar cea realizată de bună voie de către organele abilitate ale statului, este nulă de drept, trebuind îndeplinite alte cerințe care să concorde cu normele internaționale, pentru ca o suveranitate națională să fie înlocuită cu o altă suveranitate, aspecte pe care le vom discuta în capitolul consacrat statelor. Toate teoriile care încearcă să nege rolul suveranității naționale, al independentei statelor, sunt încălcări ale acestui principiu deci sunt contrare legalității internaționale.

Această suveranitate este exclusivă, inalienabilă și indivizibilă, având ca principale trăsături din punctul de vedere pe care îl tratăm, următoarele atribute:

a) jurisdicția exclusivă asupra-teritoriului, populației și bunurilor aflate pe acel teritoriu;

b) dreptul de a edicta acte normative interne, fără intervenția altei puteri străine;

c) imunitatea de jurisdicție și execuție;

d) dreptul de a încheia tratate respectiv de a deveni parte la cele preexistente;

e) dreptul de legație;

f) dreptul de a deveni membru al organizațiilor internaționale guvernamentale;

g) dreptul la repararea prejudiciilor cauzate de statele terțe.

Conform Rezoluției 2625 statele „au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.

Principiul egalității în drepturi a statelor este un alt principiu fundamental al legalității internaționale. Recunoașterea și aplicarea acestui principiu de către comunitatea internațională este esențială pentru funcționarea mecanismelor internaționale, a sistemului de organisme internaționale care s-au înființat în lumea postbelica.

Este notoriu faptul că statele lumii sunt diferite nu numai ca regim politic, concepții privind o anumită stare de fapt a lumii ci și ca mărime teritorială sau a populației, putere economică sau militară. Pe de o parte ar fi greu de cuantificat o asemenea ecuație în care să se țină seama de toți factorii arătați iar pe de altă parte, o asemenea apreciere a rolului și locului fiecărui stat în comunitatea internațională, ar genera tensiuni și inegalități care ar face ineficientă activitatea organismelor internaționale. Să ne amintim de o perioadă istorică relativ recentă în care statele puternice din punct de vedere militar au încercat să domine lumea întrucât în doctrina internațională a acelor vremuri, se accepta rolul conducător al acestor națiuni în detrimentul celor mai slab dezvoltate.

Suveranitatea statelor nu se poate împărți în clase de calificare. Ea este unică și egală în cazul tuturor statelor indiferent de criteriile de clasificare după populație, teritoriu ori alte aspecte militare sau economico-sociale. Ca atare și participarea la viața internațională trebuie să se facă în mod egal. Toate națiunile au aceleași interese și aceleași competențe în realizarea dezideratelor urmărite care sunt salvgardarea păcii și securității internaționale, instaurarea unui climat de înțelegere și cooperare internațională, indiferent de regimul politic și social, de zona geografică din care provine statul în cauză.

Manifestarea cea mai pregnantă a egalității statelor este faptul că în sistemul Organizației Națiunilor Unite, toate statele participă la luarea deciziilor din Adunarea Generală, cu un singur vot, indiferent de mărimea sau puterea pe care o reprezintă. Ca atare nici un stat nu își va putea impune în mod unilateral voința în problemele care interesează întreaga comunitate internațională.

Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale.

Buna credință semnifică existența unei anume libertăți a fiecărui sistem jurisdicțional intern care trebuie utilizat de statele suverane cu moderație.

Un alt document, Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975, adaugă la această listă încă trei principii:

3.8. Principiul inviolabilității frontierelor;

Principiul prevede obligația statelor de a se abține acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere, de la orice cerere sau act de acaparare și uzurpare a întregului sau a unei părți a teritoriului oricărui stat independent.

3.9. Principiul integrității teritoriale;

Principiul integrității teritoriale derivă în mod direct din cel al suveranității și independenței naționale. În același timp, nu putem să nu observăm că în contextul sistemului de principii ale dreptului internațional public, între principiul integrității teritoriale și al nerecurgerii la forță, există de asemenea o legătură indisolubilă. Toate acestea nu fac decât să dovedească legătura indisolubilă dintre diversele principii, faptul că ele alcătuiesc un tot unitar, armonios structurat și din care orice înlăturare a unui principiu, determină darea peste cap a întregii legalități internaționale. Numeroase documente internaționale consacră ca atare principiul integrității teritoriale ca pe o condiție sine-qua-non a existenței statelor, a păcii și securității internaționale, sens în care enumerăm, numi cu titlu de exemplu, Carta O.N.U., Carta Organizației Statelor Americane (O.S.A.), Carta Organizației Unității Africane (O.U.A.), etc.

Integritatea teritorială trebuie înțeleasă ca inviolabilitatea teritoriului național, pe care statul își exercită în mod neîngrădit întreaga suveranitate. Ca atare nici un stat nu poate desfășura activități militare sau de altă natură care să aducă atingere acestei integrități, fie prin acțiuni militare, fie de altă natură, să recunoască achiziții teritoriale efectuate de diverse state în dauna statelor terțe și să se abțină de la orice manifestare de forță respectiv recurgere la forță de către state terțe. Este o consecință directă a prohibirii războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale. .

Împrejurarea că în anumite condiții, se pot realiza acorduri internaționale care să permită unor state desfășurarea unor activități limitate pe teritoriul altor state, nu afectează acest principiu și nu înseamnă o cedare a statului în cauză de la principiile sus-nuanțate respectiv de la suveranitatea și integritatea sa națională respectiv a teritoriului.

3.10. Principiul respectului drepturilor omului și al libertăților fundamentale.

Acest principiu a condus la apariția unor dispute între sistemele de drept ale statelor occidentale, care au inspirat apariția principiului, și sistemele unor țări care se prevalează de specificul tradițiilor lor culturale sau religioase, cum sunt țările asiatice sau islamice.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului are consistența unei legi obligatorii, cu forță de constrângere asupra celor cărora li se adresează.

Prevederile dreptului intern nu vor fi folosite împotriva legislației internaționale și împotriva principiilor de drept internațional.

Principiile formează un tot unitar, un ansamblu în interiorul căruia nu există nici un fel de ierarhie, ele având aceeași forță juridică.

IV. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

O problemă de asemenea controversată în literatura juridică de specialitate o constituie și cea a subiectelor dreptului internațional public.

Marea majoritate a autorilor de drept internațional public este de acord cu faptul că statele sunt astfel de subiecte de drept. Ca entitate care participă la relațiile internaționale, statul posedă toate acele atribute care îi conferă capacitatea de a încheia în mod valid acorduri internaționale, de a formula, prin mijloacele sale specifice necesitatea reglementării unor domenii ale vieții internaționale, inclusiv pe calea normelor juridice.

Astfel, statul este un subiect originar al dreptului internațional public, cu capacitate deplină. Afirmăm acest lucru gândindu-ne la capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor prevăzute de normele de drept internațional public. Această calitate decurge în mod firesc din independența și suveranitatea statelor, respectiv din capacitatea lor de a-și manifesta voința în mod independent, fără nicio presiune din afară; exclusiv pe baza procedurilor de drept intern care reglementează organele și rolul în care statul în cauză poate participa la relațiile internaționale.

O altă categorie de subiecte de drept internațional este constituită din -organizațiile internaționale guvernamentale. Sfera acestor organizații este deosebit de largă având însă câteva caracteristici comune. În primul rând, aceste organizații sunt înființate de către state sau organizații similare, pentru a desfășura activități care interesează comunitatea internațională, deci majoritatea statelor lumii.

În această calitate organizațiile internaționale sunt chemate nu numai să coordoneze activitatea internațională în domeniu, ci și să facă propuneri în vederea codificării dreptului internațional, sub egida lor asemenea organizații având loc numeroase reuniuni internaționale de profil.

Calitatea de subiect de drept internațional a acestor organizații se bazează pe intenția statelor care le-au fondat și nu pe independența și suveranitatea lor care sunt atribuite exclusiv statale.

Tot referitor la aceste organizații trebuie să facem precizarea că ele au o capacitate de folosință limitată de obiectul de activitate definit prin actul constitutiv – statut.

În sfârșit o a treia categorie de subiecte de drept internațional public este constituită din popoarele și națiunile care luptă pentru afirmare națională, independență și suveranitate. Capacitatea acestora de a participa ca subiecte de drept la relațiile internaționale rezidă în dreptul lor de autodeterminare, independență și suveranitate, drepturi inalienabile și care nu pot fi, contestate de nimeni. Este evident că în cazul acestor subiecte, drepturile de care beneficiază au un caracter tranzitoriu și limitat. În aceeași categorie putem include și insurgenții sau beligeranții dintr-un război civil, dacă aceștia au ca și obiective tocmai afirmarea națională independentă și suverană a populației pe care o reprezintă.

În literatura juridică de specialitate s-au exprimat și alte opinii, în sensul că ar mai exista și alte subiecte ale dreptului internațional public, cel mai des exemplu fiind cel al persoanelor fizice, datorită responsabilității internaționale care le pot reveni acestora, ne gândim în speță la crimele de război sau împotriva umanității.

4.1. Statele- subiecte ale dreptului internațional public

Conceptul de stat. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Statul este ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe care se bucură de suveranitate.

Ca o colectivitate organizată și independentă situată pe un anumit spațiu, statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât și cu cea internațională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul de a conduce societatea în interior și de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă latura internă a suveranității statului privește puterea sa de a comanda în interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general și urmărirea aplicării acestora în practica socială, latura externă privește comportamentul statului în societatea internațională, raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică și juridică a calității statului de subiect de drept internațional și determină aria de manifestare a acestei calități.

Cea mai completă definiție a noțiunii de stat a fost dată de Tratatul de la Montevideo, din 1993, dintre S.U.A. și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor. Potrivit primului articol al acestui tratat, “statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele caracteristici: a) populație b) teritoriu c) un guvern d) capacitatea de a intra în relații cu alte state”.

Statele membre ale Uniunii Europene abandonează unele atribuții ale suveranității lor în favoarea unor instituții suprastatale.

Statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi și obligații egale și sunt membrii egali ai Comunității Internaționale indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.

Principiile egalității suverane a fost înscris în Declarația asupra Securității Generale și în Carta O.N.U:

1. Statele sunt egale din punct de vedere juridic bucurându-se de egalitate suverană.

2. Fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranități respectiv dreptul de a încheia tratate, dreptul la reprezentanță diplomatică, dreptul la repararea prejudiciilor de care sunt răspunzătoare alte state.

3. Fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea celorlalte state. Statele trebuie să își recunoască reciproc calitatea de parteneri egali în contracte și raporturile dintre ele.

4. Integritatea teritorială și independența politică a statelor sunt inviolabile.

5. Fiecare stat are dreptul de a alege și de a dezvolta liber propriul său sistem politic, economic, social și cultural.

6. Fiecare stat are obligația de a respecta pe deplin și cu bună credință obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state.

Suveranitatea și egalitatea statelor

Reprezintă principii de baza ale dreptului internațional și ale societății internaționale.

Suveranitatea implică în primul rând competența exclusivă asupra unui teritoriu determinat și asupra populației pe care îl ocupă.

Suveranitatea impune obligația de neimplicare a altor state în zona de competență exclusivă a statului. Suveranitatea și egalitatea statelor implică dependența oricăror obligații ce decurg din cutuma sau din tratate de acordul statului ce se obligă. Aceste principii implică dreptul statelor de a-și stabili libere regulile interne, de a definii și încheia libere relațiile internaționale, de a aparține sau nu unor organizații internaționale.

Suveranitatea și egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relațiilor internaționale au fost recunoscute pentru prima dată prin tratatele păcii din Westfalia (1648).

Egalitatea statelor este cea mai importantă consecință a suveranității. Aceasta a fost recunoscută ca normă a dreptului internațional contemporan prin Charta O.N.U., care în art. 2 alin 1 prevede că organizația se întemeiază pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi.

Egalitatea statelor presupune recunoașterea aceleiați capacități juridice în relațiile convenționale dintre ele. Aceasta determină o egalitate de statut și de capacitate juridică în exercitarea drepturilor și obligațiilor cu respectarea drepturilor inerente suveranității celorlalte state, egalitatea în participarea la elaborarea normelor de drept internațional, aplicarea egală a mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.

Suveranitatea este un postulat al societății internaționale. Ea stă la baza structurii acesteia și contribuie la modelarea tuturor instituțiilor de drept internațional.

Ca participant la viața internațională, statul are dreptul de a-și exercita atributele inerente suveranității, pe plan intern și extern, de a acționa în mod independent. Independența este astfel corelativă și intrinsecă suveranității, o manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea și promovarea intereselor naționale, statul trebuie să acționeze în mod independent, prin propriile sale organe și în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relațiilor internaționale nu trebuie să fie dictată prin directive sau injoncțiuni pe care un terț ar pretinde să le impună direct sau indirect altor state.

Elementele constitutive ale statului. În lumina noțiunilor de suveranitate și egalitate suverană, se poate conchide că, în societatea internațională, calitatea de stat nu poate fi recunoscută oricărei colectivități umane. Este recunoscută această calitate numai acelor colectivități independente de orice subordonare în ordinea internațională, organizate într-un spațiu dat. Legalitatea existenței unui stat, din punctul de vedere al dreptului internațional, este condiționată de întrunirea a trei elemente constitutive – teritoriu, populație și guvern – și, de atitudinea altor state față de noua entitate.

Teritoriul delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, sub toate aspectele sale interne, precum și manifestarea acesteia în raporturile cu alte subiecte de drept internațional. Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul și apele interioare; apele maritime interioare și marea teritorială; spațiul aerian de deasupra acestora. În alți termeni, teritoriul unui stat cuprinde: teritoriul terestru, maritim și aerian.

Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a existenței statului. Dimensiunea ca și structura sa, continuă sau discontinuă nu sunt relevante pentru existența statului. Asupra teritoriului statul are competență exclusivă.

Populația reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu și organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura juridică permanentă dintre o persoană și stat se exprimă prin cetățenie. Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.

Populația aflată în granițele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetățeni) sau numai temporar de acesta (străini), este supusă dreptului intern al statlui respectiv. Cele două componente au, evident, un statut juridic diferit.

Ca și în cazul teritoriului, unde dimensiunea sau structura acestuia sunt nerelevante ca element care condiționează existența unui stat, numărul populației nu poate avea, de asemenea, nici o relevanță. Există state cu suprafețe de mii de km2, cu populații de ordinul a sute de mii sau chiar numai zeci de mii de locuitori. Din punct de vedere al dreptului internațional ele sunt egale.

Legătura juridică permanentă dintre o persoană și stat este dată de cetățenie.

Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.

Guvernul – înțeles ca o structură de organe, care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului teritoriului și populației- reprezintă cel de-al treilea element care condiționează existența statului.

Formele de exercitare a puterii, realizarea separației între puterea legislativă, executivă și judecătorească, structura organelor și mijloacelor concrete prin care se manifestă autoritatea acestora diferă de la un stat la altul. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor internaționale se cere ca exercițiul acestei autorități să fie exclusiv și efectiv:

exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate căreia să-i fie supusă aceeași populație și același teritoriu;

efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea asupra celorlalte două elemente.

Pentru a aprecia deci, din punctul de vedere al dreptului internațional, dacă o anumită entitate este constituită în stat, dacă reprezintă un subiect distinct de drept internațional, depinde de prezența celor trei elemente menționate. Acestea au ca trăsătură comună faptul că au o existență materială, că pot fi constatate în mod obiectiv.

După cum am arătat, citând definiția statului formulată în tratatul dintre S.U.A. și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, celor trei elemente menționate li se adaugă capacitatea de a intra în relații cu alte state. Aceasta presupune:

facultatea de a produce acte juridice internaționale, adică de a încheia tratate sau alte documente internaționale cu alte state sau de a participa la elaborarea unor astfel de documente sau tratate cu caracter multilateral;

capacitatea de a deveni membru și de a participa la activitățile organizațiilor internaționale interguvernamentale sau la organisme de reglementare pașnică a diferendelor;

aptitudinea de a prezenta o reclamație în instanțe internaționale ca și cea de a răspunde, prin mijloace permise de dreptul internațional, unui act ilicit;

capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.

Tipuri de state

A. Uniunea personală. Acest lucru se întâmplă când șeful unui stat devine în același timp și șeful altui stat prin alegeri sau succesiune.

În istorie avem regele Spaniei care a fost și împărat al Germaniei.

Uniunea personală nu conduce la crearea unui stat unitar, cel două state rămânând independente.

B. Uniunea reală se realizează prin acordul încheiat între două state care se înțeleg să fie conduse de aceeași persoană. Deși în mod formal cele două state păstrează dreptul de a încheia tratate cu alte state ele au urmat aceeași politică în raporturile externe și în domeniul apărării.

C. Confederația este o uniune de state independente care își păstrează suveranitatea internă și externă.

D. Federația de state. Federațiile nu se deosebesc de statele unitare în ceea ce privește dreptul internațional. Statele federate, deși, păstrează anumite atribute pe plan local, nu sunt subiecte de drept internațional. Ele urmează aceeași politică externă precum și politica în domeniul apărării.

E. Protectoratele. Au fost întâlnite în istorie protectorate coloniale, protectorate internaționale și situația unor state așa-zise protejate.

Înainte de a deveni independente aceste protectorate au căpătat dreptul de reprezentanță diplomatică și au început să-și conducă afacerile externe.

Tipuri speciale de state în dreptul internațional contemporan

Federatia sau statul federal

Nu se deosebeste din punct de vedere al personalității juridice internaționale de statul unitar. Cu toate acestea statul federal poate acorda o capacitate restrânsă de drept internațional statelor componente. De regulă, statele federale acționează în numele statului federal însă li se poate recunoaște acestora și o personalitate separată.

Asociația de state

Este constituita din state independente care intră în diferite forme de cooperare (de ex. comunitatea franceză).

Mini statele

Sunt entități care au o populație de sub un milion de locuitori.

Între anii 1920 – 1960 ministatelor le-au fost negate elementele statalității, sustinându-se că aceste state sunt incapabile să-și asigure propria securitate, să-și stabilească o economie viabilă, să se reprezinte în relațiile internaționale datorită caracterului limitat al resurselor economice și umane de care dispun.

După anul 1960 poziția comunității internaționale s-a schimbat fiind influențată și de procesul de decolonizare, porțile ONU deschizându – se și pentru astfel de state, ele fiind astfel acceptate ca membri egali ai comunității internaționale.

Teritoriile aflate sub mandat și cele aflate sub tutelă.

Mandatul

După primul război mondial Liga Națiunilor ca și soluție pentru teritoriile de peste mări ce au aparținut Germaniei și Turciei a stabilit pentru acestea un regim juridic ce a purtat denumirea de mandat conform art. 22 din statutul Ligii Națiunilor.

Mandatul era exercitat de către puterile învingătoare în primul război mondial asupra unor teritorii considerate incapabile de a se autoguverna.

Tutela

Este creația O.N.U. după cel de al doilea război mondial care a înlocuit mandatul, regimul intern al tutelei este reglementat în Carta O.N.U. art 75, 85. însă în prezent nici tutela nici mandatul nu mai prezintă actualitate cele două instrumente corespunzând nevoilor legate de procesul de decolonizare.

4.1.1. Neutralitatea

Neutralitatea constituie o formă de manifestare a voinței unor state de a se găsi temporar sau permanent în afara conflictelor militare.

Neutralitatea clasică a fost practicată pentru a se evita implicarea în anumite conflicte militare.

Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din actele interne ale statului care își asumă un astfel de statut. Această legislație internă pe care se întemeiază statutul de neutralitate permanentă trebuie să fie urmată de acte internaționale de recunoaștere și de garantare din partea marilor puteri în mod individual sau colectiv.

Neutralitatea permanentă, care presupune un statut juridic aparte și neimplicarea în orice fel de conflicte armate, neutralitate diferențiată, presupune tratarea diferită a statului agresor și a statului victima a unei agresiuni în sensul că statul neutru poate acorda sprijin statului victima și avem o neutralitate activă care apare mai degrabă ca o opțiune de politica externa a unor state de a nu se implica o anumită perioadă de timp în anumite conjuncturi internaționale determinate.

Neutralitatea contemporană. În funcție de conduita statelor aflate în conflict statul neutru va continua să respecte obligațiile de abținere și prevenire față de statul agresor dar nu și obligațiile care derivă din cerința de imparțialitate. Astfel statul neutru va fi îndreptățit să acorde sprijin statului victimă a unei agresiuni.

Regimul juridic actual al neutralității.

Statul neutru este obligat să nu participe la alianțe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului.

Statul neutru trebuie să nu permită folosirea teritoriului său pentru pregătiri militare inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, manevre militare sau alte asemenea.

Statul neutru trebuie să nu dețină, să nu producă și să nu experimenteze armament nuclear. Statul neutru trebuie să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.

Neutralitatea trebuie să rezulte dintr-un act al statului în cauză, urmat de acte internaționale de recunoaștere și garantare a acestui statut, de ex. Elveția, Austria etc.

4.1.2. Recunoașterea statelor și a guvernelor

Recunoașterea este “procedeul prin care un subiect de drept internațional, în mod special un stat, care nu a participat la nașterea unei situații sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situație sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice”.

Dintre situațiile noi care pot influența raporturile juridice dintre state și pun problema recunoașterii, menționăm crearea unui nou stat, instalarea unui nou guvern într-un stat existent, o modificare teritorială, statutul de neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariția unei stări insurecționale într-un alt stat, recunoașterea anumitor comportamente ca reprezentând o obligație juridică în procesul de formare a unei norme cutumiare. Atunci când este vorba de recunoașterea statelor și guvernelor, acesta dobândește o însemnătate deosebită, atât ca intrument juridic, cât și ca act politic al statului.

Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existența unui stat ar părea că este de ajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă și suverană. Problema care se pune nu ține însă de constatarea creării și existenței unui nou stat, ci de a cunoaște care sunt consecințele juridice ale recunoașterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul societății internaționale. Prin această prismă putem defini recunoașterea unui nou stat ca un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat și că, în consecință, îi recunosc această personalitate juridică internațională, respectiv capacitatea de o obține drepturi și de a constracta obligații internaționale.

Recunoașterea statelor este deci o manifestare de voință a unui stat, subiect de drept internațional, care privește un alt stat. Organizațiile internaționale, care sunt și ele subiecte de drept internațional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităților lor specifice de constituire și caracteristicilor lor.

Caracterul discreționar al recunoașterii. În privința caracterului actului de recunoaștere au fost formulate opinii divergente. S-a susținut astfel că recunoașterea ar avea caracterul unui act politic discreționar din partea statului de la care emană, neluând în considerare criterii juridice, ci considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori, motivația nerecunoașterii, care întărește ideea caracterului discreționar al acestui act, a fost de natură ideologică. Este cazul nerecunoașterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare Chineze, sau recunoașterii “în trepte”, întâi de facto și, mai târziu, de iure, a constituirii Uniunii Sovietice, după revoluția din 1918.

Elemente noi privind constituirea. O reevaluare a problematicii recunoașterii de către statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimentele care au avut loc în fosta Uniune Sovietică și Iugoslavia după 1990. În decembrie 1991, miniștrii de externe ai acestor țări au adoptat, la Bruxelles, două declarații: prima, referitoare la recunoașterea noilor state din Europa de Est și Uniunea Sovietică, iar cea de a doua, privind situația din fosta Iugoslavie. În prima declarație, Consiliul de miniștri al Comunității Europene a stabilit, pentru noile state din Europa de Est și fosta U.R.S.S., drept condiții ale recunoașterii, următoarele cerințe:

respectarea dispozițiilor Cartei O.N.U., ca și ale Actului final de la Helsinki (1975) și Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990) cu privire la statul de drept, democrație și drepturile omului;

2. garantarea drepturilor grupurilor etnice și naționale precum și ale minorităților, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul C.S.C.E.;

3. respectarea inviolabilității tuturor frontierelor care nu vor putea fi modificate decât prin mijloace pașnice și prin acord comun;

4. preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare și neproliferarea nucleară precum și la securitatea și stabilitatea regională;

angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la arbitraj, dacă este cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea statelor și disputele regionale.

Efectele recunoașterii. Deși nu reprezintă o obligație din punct de vedere al dreptului internațional, recunoașterea, o dată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice. În privința întinderii și semnificației acestora, în doctrină există, de multă vreme, o dezbatere axată pe întrebarea dacă recunoașterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al existenței statului recunoscut.

Conform unei prime teze, recunoașterea are un efect constitutiv în ceea ce privește calitatea de subiect de drept internațional a statului recunoscut. Alături de teritoriu, populație și guvern, recunoașterea ar fi un al patrulea element constitutiv al statului. Fără acest element constituirea unui element este considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfășurare. Astfel, după M. Green, “afirmarea independenței juridice” ar fi o a patra condiție a existenței statului. O asemenea “afirmare” ar urma să fie făcută individual de toate celelalte state, îndeplinirea acestei condiții fiind apreciată în funcție de numărul recunoașterilor.

Recunoașterea guvernelor. Recunoașterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează prin forță , ca urmare a unei revoluții sau lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci când se instalează un nou guvern prin ruperea legalității existente. Nu se pune problema recunoașterii unui guvern atunci când acesta nu este instalat potrivit procedurilor contituționale existente.

În cazul apariției unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoașterea guvernului înseamnă, implicit, și recunoașterea noului stat. Tot astfel, recunoașterea unui stat implică eo ipso și recunoașterea guvernului acestui stat. De altfel, personalitatea internațională a statului anterior recunoscut nu este pusă sub semnul întrebării nici în cazul în care, într-un moment sau altul, guvernul său nu este recunoscut.

Pe baza celor de mai sus, am putea defini recunoașterea unui guvern ca un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorității publice a acestui stat, capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state.

În practica statelor în legătură cu recunoașterea guvernelor se aplică principiul sau criteriul efectivității, în sensul că noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează și se bucură de sprijinul majorității populației, având deci perspective rezonabile de permanență. Statele pot să nu recunoască guverne ajunse la putere pe căi neconstituționale, prin lovituri de stat, revolte, revoluții, ori să se abțină să recunoască formal schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi. În alte cazuri, din motive politice, unele legate de stabilitatea relațiilor internaționale, statele recunosc guverne ajunse la putere pe căile menționate, din momentul când au fost stabilite în mod efectiv, apreciind că legitimitatea constituțională nu poate fi considerată ca o cerință consacrată pentru recunoașterea guvernelor.

Un al doilea criteriu, pe lângă cel al efectivității, avut în vedere la recunoașterea guvernelor, privește capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligațiile sale internaționale. Astfel, multe state au refuzat să recunoască guvernul Rusiei sovietice, pe motivul că acesta nu înțelegea să îndeplinească obligațiile contractate de fostele guverne ale Rusiei și să dea asigurări că se va abține de la a face propagandă subversivă în străinătate.

Formele recunoașterii statelor și guvernelor. Actul recunoașterii nu este supus unor condiții de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalități prin care se realizează actul recunoașterii:

a) recunoaștere explicită sau implicită/ tacită;

b) recunoaștere de iure sau recunoaștere de facto;

c) recunoaștere individuală ori recunoaștere colectivă.

Recunoașterea explicită sau implicită. Actul recunoașterii poate fi expres, constând într-o declarație oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaștere tacită constă în stabilirea de relații diplomatice între statul care recunoaște și cel recunoscut. O recunoaștere tacită intervine și în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou.

Recunoașterea de facto și recunoașterea de iure. Statele care acordă recunoașterea fac deseori o distincție între aceste două forme de recunoaștere a statelor sau a guvernelor. Recunoașterea de facto are un caracter limitat și provizoriu, prin raport cu recunoașterea de iure, care este deplină și definitiv irevocabilă. În prima formă, recunoașterea intervine atunci când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deși independentă și exercitând o putere efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerințe ale recunoașterii. Acestă recunoaștere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor și guvernelor noi. La ea se poate recurge și în alte împrejurări, precum extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat anterior independent. Recunoașterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul efectiv al acestuia. În general, situațiile cărora li se aplică această recunoaștere nu satisface deplin cerințele unei recunoașteri definitive, de iure. Ea are un caracter provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungește ea poate fi retrasă.

Distincția între recunoașterea de facto și de iure poate avea consecințe juridice în ceea ce privește efectele externe ale actelor entității recunoscute. Un exemplu în acest sens este următorul: în 1937, Marea Britanie a recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat să recunoască și guvernul abisinian. Ca urmare, Marea Britanie a recunoscut că Italia nu putea să aibă dreptul să dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei.

Recunoașterea individuală și recunoașterea colectivă. În general, recunoașterea este un act individual al fiecărui stat, practica internațională confirmând acest fapt. Recent însă, așa cum s-a practicat în cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoașterea s-a efectuat de către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii comune. Este posibil ca această practică să mai fie repetată la nivel european, dar este greu de presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunități internaționale.

4.2. Organizațiile internaționale interguvernamentale

Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt considerate subiecte derivate ale dreptului internațional public și reprezintă o asociere de state constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.

Actul de naștere al unei organizații internaționale este un tratat multilateral, iar acest instrument juridic, indiferent de denumirea pe care o poartă, reprezintă actul constitutiv al organizației.

Actul constitutiv cuprinde dispoziții privind scopul organizației, structura și competența acesteia, condițiile de primire a noilor membri.

Calitatea de noi membri ai organizației o pot avea numai statele ca entități suverane și independente.

Dobândirea calității de membru se obține prin participarea la elaborarea actului constitutiv și prin aderare.

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor le definește ca fiind organizații interguvernamentale.

Acestea reprezintă rezultatul acordului de voință al statelor care le-au constituit, deci sunt subiecte derivate ale dreptului internațional public.

Elemente constitutive

– o asociere de state – această trăsătură le distinge de organizațiile internaționale neguvernamentale, alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern; asocierea se face pe baza unui tratat constitutiv;

– o structura de organe;

– personalitate juridică proprie distinctă de cea a statelor membre, creată pe baza acordului de voință al statelor.

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale

– este opozabilă erga omnes; sunt autori care susțin că organizațiile cu caracter universal ar avea o personalitate juridică opozabilă erga omnes, în timp ce cele regionale nu, fiind necesar un acord tacit sau expres al statelor nemembre.

– aceasta personalitate este de două tipuri:

• de drept internațional;

• de drept intern.

a) Personalitatea juridică de drept internațional

– organizația este o persoană internațională și capabilă să posede drepturi și obligații internaționale;

– din calitatea de subiect de drept internațional, deci din existența personalității internaționale a organizației, decurge existența unei capacități juridice internaționale;

– conținutul său este însă limitat prin acordul de voință al statelor exprimat în special prin tratatul constitutiv.

– conținutul capacității juridice trebuie precizat în documente, de multe ori printr-o formulă cu caracter general.

– exemple de drepturi: de a încheia tratate, de reprezentare, de legație, de protecție funcțională a reprezentanților, funcționarilor săi, de a prezenta reclamații internaționale, de a elabora norme și reguli, independent sau împreună cu statele membre, de control și/sau sancționare în raporturile cu statele membre.

– obligația generală de a respecta dreptul internațional.

b) Personalitatea juridică de drept intern

– organizația se va bucura pe teritoriul fiecăruia din membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopurilor sale; în practica este vorba despre contracte pentru bunuri, localuri, servicii.

Primele organizații internaționale au fost comisiile fluviale: Comisia Centrală a Rinului și Comisia Europeană a Dunării, urmate de o serie de uniuni administrative: Uniunea Telegrafică Internațională, Uniunea Generală a Poștelor etc.

Clasificare:

a) după aria de acțiune:

– organizații cu vocație universală;

– organizații cu vocație regională;

– organizații cu vocație subregionala.

b) după posibilitatea de a deveni membre:

– deschise;

– închise.

c) după obiectul lor:

– generale;

– specializate.

d) după modul de afectare a exercițiului suveranității statelor membre:

– de cooperare;

– de integrare.

Membrii organizațiilor internaționale:

– membrii organizațiilor internaționale sunt, de regulă, statele;

– în mod excepțional, pot fi și alte entităti: dominioanele sau coloniile care se guvernează singure puteau deveni membre ale Societății Națiunilor sau, în O.N.U., India a devenit membru înainte de independența;

– în ultimele decenii, și unele organizații internaționale au devenit membri ai unor alte organizații internaționale.

Dobândirea calității de membru:

– participare la elaborarea actului

– aderare.

Pierderea calității de membru:

– excludere;

– retragere voluntară.

Alti participanți

– membri asociați;

– observatori (state nemembre, state membre pentru a participa la reuniunile organelor restrânse unde nu sunt reprezentate, mișcări de eliberare națională, organizații internaționale);

– statut consultativ (organizații neguvernamentale).

Structura instituțională

– organe plenare cum ar fi: Adunarea Generală, conferința, congresul, comisiile plenare, etc;

– organe restrânse (sunt reprezentate numai unele state, de regulă cele care au un rol preponderent în domeniul de activitate al organizației sau prin rotație, ori prin alegeri periodice);

– secretariatul (alcătuit din funcționari internaționali).

Totodată, organele organizațiilor internaționale se mai pot clasifica în:

• principale (create prin tratatul constitutiv);

• subsidiare.

4.2.1. ORGANIZAȚII CU CARACTER UNIVERSAL (O.N.U.)

Organizația Națiunilor Unite a fost creată în urma intrării în vigoare a Cartei O.N.U. la 24 octombrie 1945.

Scopul esential era de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, menținerea păcii și securității internaționale, garantarea că folosirea forței armate nu va mai avea loc decât în interes comun.

Obiective și principii

Obiectivele O.N.U., conform Cartei, sunt următoarele:

să mențină pacea și securitatea internaționale;

să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor la autodeterminare;

să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale;

să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, O.N.U. și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:

egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;

soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;

abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U.;

statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta O.N.U. și să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia O.N.U. întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.

Organele ONU (principale) sunt în numar de șase:

a) Adunarea Generala – organul deliberativ al O.N.U. – cuprinde reprezentanți ai tuturor statelor membre (maximum câte cinci). Fiecare stat are un singur vot. Hotărârile Adunării Generale în probleme importante se iau cu 2/3 din voturile celor participanți și prezenți.

• Funcții cu caracter general:

– discutarea problemelor O.N.U. și formularea de recomandări statelor și Consiliului de Securitate;

– examinarea principiilor generale de cooperare pentru menținerea păcii și securității, inclusiv privind dezarmarea și reglementarea armamentelor;

– discutarea oricăror probleme privind menținerea păcii și securității, cu excepția celor pentru care se impune luarea unor măsuri și care trebuie transmise C.S.;

– încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internațional și a codificării lui.

• Funcții cu caracter special:

– admiterea de noi membri și aplicarea de sancțiuni;

– administrarea teritoriilor sub tutelă și informarea asupra situației din teritoriile care nu se administrează singure;

– aprobarea bugetului, alegerea de membri în alte organe, crearea de organe subsidiare;

– dreptul de a cere avize ale CU.

b) Consiliul de Securitate este un organ cu activitate permanentă al cărui obiectiv principal este luarea măsurilor pentru asigurarea păcii și securității internaționale și înlăturarea încălcării lor. Este alcătuit din 15 membri. În probleme de fond adoptă hotărâri cu votul afirmativ a 9 membri, între care obligatoriu votul afirmativ al celor 5 membri permanenți; în probleme de procedura – votul a 9 membri, indiferent care.

• Funcții:

– rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale;

– constatarea unei amenințări la adresa păcii sau a unei violări a păcii;

– luarea unei decizii sau recomandări pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității.

c) Consiliul Economic și Social – organul principal ales de Adunarea Generală ce funcționează sub îndrumarea directă a acesteia și are ca atribuții îndeplinirea obiectivelor O.N.U. în domeniul colaborării economice, sociale și respectării drepturilor omului. Este format din reprezentanți a 54 de state.

d) Consiliul de Tutela – a fost creat pentru a îndeplini funcțiile O.N.U. în ce privește sistemul de tutelă. În prezent, el și-a încheiat practic activitatea ca urmare a finalizării procesului de decolonizare.

e) Curtea Internațională de Justiție – principalul organ judiciar al O.N.U.

f) Secretariatul ONU – organul administrativ și executiv al O.N.U..

Secretarul general este ales de A.G. la recomandarea C.S. pe 5 ani, cu posibilitate de prelungire pe încă 5 ani.

Secretarul general exercită o serie de funcții administrative și executive, tehnice și cu caracter financiar.

Secretarul general poate atrage atentia C.S. asupra oricărei probleme care, în opinia sa, pune în pericol pacea și securitatea internațională.

Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-moon – Republica Coreea, ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani.

Instituțiile specializate = organizații interstatale ce fac parte din sistemul O.N.U. și care îndeplinesc funcții în domeniul economic, social, cultural, educativ etc.. Sunt organizații cu vocație universală, dar cu obiect de activitate limitat. Sunt în număr de 17: O.I.M., F.A.O., F.I.D.A., O.M.S., U.N.E.S.C.O., U.P.U., U.I.T., O.A.C.I., O.M.I., F.M.I., B.I.R.D., S.F.I., I.D.A., O.N.U.D.I., O.M.M., A.I.E.A., O.M.P.I. Coordonarea cu O.N.U. se face prin Consiliul Economic și Social.

Organizații regionale

– create în vederea soluționării unor probleme privind menținerea păcii și securității internaționale, care sunt susceptibile a forma obiectul unor acțiuni cu caracter regional. Consiliul de Securitate le poate folosi pentru acțiuni de constrângere. Alte organizații politice sau militare trebuie să aibă ca scop numai autoapărarea colectivă (doar scopuri defensive).

– Exemple: Organizația Statelor Americane (O.S.A.), Liga Arabă, Organizația Unității Africane (O.U.A.), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.), Consiliul Europei, N.A.T.O., U.E. etc.

Organizații subregionale

Exemple: Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre (C.E.M.N.), Comisia Dunării, Comisia Internațională pentru Protecția Fluviului Dunărea (cu sediul la Viena), Consiliul Nordic și altele.

În prezent, Organizația Națiunilor Unite numără 192 de State membre.

Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.

România în O.N.U.

În ceea ce privește raportarea la prioritățile de maximă actualitate ale O.N.U., România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere și aplicare a unor formule eficiente de reformare a sistemului Națiunilor Unite.

România, prin prezența sa în diferite organe ale O.N.U., are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizației mondiale, cu influențe asupra situației internaționale la nivel global și în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operațiuni O.N.U. de menținere a păcii a evidențiat eficiența armatei române și disponibilitatea politică a României de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea stabilității internaționale. În acest sens, România urmărește cu atenție evoluțiile conceptuale ale operațiunilor de menținere a păcii, în vederea intensificării și diversificării implicării ei în aceste operațiuni.

România susține eforturile vizând eficientizarea și asigurarea credibilității Consiliului O.N.U. pentru Drepturile Omului, care a fost înființat în 2006. În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie 2014.

În noua calitate a României de țară donatoare de asistență pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 s-a concretizat o nouă formă de cooperare cu O.N.U., prin parteneriatul dezvoltat de țara noastră cu un număr important de instituții ale O.N.U. cu activitate în domeniul dezvoltării.

Prezența O.N.U. în România reprezintă totodată o sursă de susținere a eforturilor țării noastre, într-o perioadă de transformări sociale și economice definitorii. 

Care sunt problemele cu care se confruntă Națiunile Unite?

În ansamblu, putem constata un clivaj de proporții între scopurile și principiile ancorate în Carta O.N.U. și realitatea politică, așa cum se poate vedea și în tabela de mai jos propusă de Gareis și Varwick. Am greși însă dacă am trece aceste deficite doar în vina Organizației Națiunilor Unite. O.N.U. este o organizație internațională clasică, ai cărei membri sunt state. La fel ca toate organizațiile internaționale, O.N.U. nu poate fi mai puternică decât o permite membrii săi. Voința de soluționare multilaterală a problemelor din partea statelor membre – și mai ales a statelor puternice – este cea care decide în ceea ce privește succesul sau insuccesul activităților.

Trebuie să avem toate aceste lucruri în vedere dacă dorim să schițăm un portret realist al Națiunilor Unite. O parte din criticile exprimate la adresa acestei Organizații vizează de fapt statele care o susțin. În plus, trebuie să mai luăm în considerare și un alt aspect menit să relativizeze aceste critici exagerate, și anume așteptările nerealiste ale publicului. Pentru că dacă privim mai atent unele remarci critice la adresa activității Organizației, vom vedea că vocile care le exprimă pleacă de la ipoteza cu totul greșită că Națiunile Unite constituie un soi de forță de guvernare mondială.

După o scurtă analiză a istoriei Organizației, Volger concluzionează că "dacă Națiunile Unite s-au confruntat și se mai confruntă încă cu probleme în ceea ce privește garantarea păcii și soluționarea celorlalte probleme globale, acest lucru nu se datorează structurilor Națiunilor Unite – ele s-au dovedit suficient de flexibile și de eficiente -, ci lipsei acordului dintre statele membre și disponibilității lor insuficiente de a pune în practică măsurile politice și economice necesare."

Cu toate acestea – iar asta este o altă problemă cu care se confruntă Națiunile Unite – trebuie să reținem faptul că Organizația și-a mărit de la înființare numărul membrilor, extinzându-și și domeniile de activitate fără să-și modifice în mod fundamental și Carta O.N.U. continuă să reflecte situația (excepțională) din politica mondială de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, devenind astfel anacronică.

O.N.U. "a devenit dintr-o organizație, al cărei scop era în primul rând declasarea războiului ca mijloc politic, … un forum global, în care se discută toate problemele importante mondiale și în care acestea sunt, parțial, duse mai aproape de soluționare. În politica internațională domnește … consensul asupra faptului că Națiunile Unite trebuie reformate, pentru că structurile și procedurile acestei organizații nu mai corespund realităților politicii mondiale ale secolului XXI. Totodată, se cere ca Organizația Națiunilor Unite să umple un gol politic în această lume globalizată, iar acest paradox între posibilitățile rele și așteptările exagerate produce un climat de suprasolicitare, având deseori ca rezultat o evaluare nedreaptă a activităților importante întreprinse de Națiunile Unite."

4.2.2. Consiliul Europei

Consiliul Europei numără, în prezent, 47 de state membre. Belarus este candidat la aderare la Consiliul Europei.

Orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu o condiție: ca el sa accepte principiul supremației dreptului si sa garanteze drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toate persoanele aflate sub jurisdicția sa.

Consiliul Europei este o organizație interguvernamentală ale cărei obiective sunt:

protejarea drepturilor omului, a democrației pluraliste și a supremației dreptului;

favorizarea conștientizării și încurajarea dezvoltării identității și diversității culturale ale Europei;

căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confrunta societatea europeană: discriminarea minoritatilor, xenofobia, intoleranta, bioetica și clonarea umană, terorismul, traficul de fiinte umane, crima organizata și corupția, cibercriminalitatea, violenta contra copiilor etc.;

dezvoltarea stabilitatii democratice in Europa prin sustinerea reformelor politice, legislative si constitutionale.

Structură instituțională

Organele Consiliului Europei sunt: Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară, asistate de un Secretariat General.

Conducerea principalelor organe ale Consiliului Europei este asigurată, în prezent, după cum urmează:

Secretarul General; 

Președintele Adunării Parlamentare;

Președinția Comitetului Miniștrilor este asigurată, prin rotație, din șase în șase luni, de către miniștrii de externe ai statelor membre.

Comitetul Miniștrilor (C.M.): este organul decizional al Consiliului Europei, fiecare stat membru fiind reprezentat de către ministrul afacerilor externe. Noul sistem de desfășurare a sesiunilor ministeriale a fost adoptat în anul 2003, constând în organizarea unei singure reuniuni ministeriale anuale și în menținerea rotației președinției CM, la fiecare 6 luni, în ordine alfabetică.

Comitetul Miniștrilor reprezinta organismul decizional al Consiliului Europei și este compus din miniștrii afacerilor externe ai tuturor țărilor membre (sau reprezentanții lor permanenți).

Comitetul Miniștrilor reprezintă instanța de decizie a Consiliului Europei. El este alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai celor 47 de state membre sau din reprezentanții diplomatici permanenți la Strasbourg. El constituie un organism guvernamental în care, în condiții de egalitate, pot fi discutate demersurile naționale privind problemele cu care se confruntă societatea europeană, cât și un forum în care se elaboreaza răspunsurile europene la aceste provocări. În colaborare cu Adunarea Parlamentară, el reprezintă gardianul valorilor fundamentale ale Consiliului Europei și este investit cu misiunea de a monitoriza respectarea angajamentelor luate de statele membre.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.) este organul de deliberare, format din delegații ale celor 47 de parlamente naționale. APCE se reunește de patru ori pe an în ședințe plenare și o reuniune a comisiilor specializate este, de asemenea, organizată, anual, într-unul din statele membre sau cu statut de observator. Fiecare delegație națională este alcătuită astfel încât să reflecte reprezentarea politică din forul legislativ național.

Adunarea Parlamentara reprezinta organul deliberativ al Organizatiei. Membrii sai sunt desemnati de parlamentele nationale.

Adunarea Parlamentara intretine relatii externe cu parlamentele nationale ale statelor membre și nemembre, adunarile parlamentare internationale și organizațiile internaționale, relații care se desfășoara potrivit deciziilor Adunării.

Relațiile cu parlamentele naționale cad sub incidența dispozițiilor relative la adeziune, la statutul de invitat special sau la statutul de observator. Adunarea a dezvoltat contactele sale cu alte adunari parlamentare internaționale, cum sunt Parlamentul European, Uniunea Europei Occidentale, Adunarea Parlamentara a O.S.C.E., Uniunea Interparlamentara, Benelux, Consiliul Nordic, Adunarea Parlamentara pentru Cooperarea Economica la Marea neagra (P.A.B.S.E.C.), Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.).

În cei peste cincizeci de ani de existență, Adunarea Parlamentară a făcut dovada unei mari flexibilități și adaptabilități la evoluția Europei, în special la schimbările dramatice care au intervenit în cursul ultimilor ani. Nici un alt for parlamentar internațional nu era mai bine pozitionat decât Adunarea Parlamentara pentru a integra noile democrații ale Europei centrale și de est în familia democrațiilor europene. Un avantaj considerabil constă în faptul că deputații sunt în același timp membri ai Adunării Parlamentare și ai parlamentelor lor naționale respective, iar unii dintre ei sunt si membri ai Uniunii Europei Occidentale. Aceasta permite Adunarii de a mentine un contact strans cu politicile nationale.

Adunarea Parlamentara contribuie la pregătirea țărilor candidate la adeziune, susține evoluția democratică și joacă un rol de control al respectării angajamentelor statelor devenite membre ale Organizației.

Adunarea Parlamentara cuprinde reprezentanții parlamentari ai fiecărui stat membru al Consiliului Europei, aleși sau desemnați de parlamentele naționale.

Congresul Puterilor Locale și Regionale Europene (C.P.L.R.E.) este format din reprezentanții aleși ai puterilor locale și regionale sau din funcționari direct răspunzători în fața acestora ce se întrunesc o dată pe an. CPLRE este un organ consultativ al Consiliului Europei și este constituit din Camera Puterilor Locale și Camera Regiunilor. Delegațiile naționale la CPLRE trebuie să fie reprezentative pentru diferitele tipuri de colectivități teritoriale ale fiecărui stat membru.

Reforma structurilor Consiliului Europei a fost asumată programatic cu prilejul Summit-ului CoE de la Varșovia, din 2005. Summit-ul CoE a adoptat, în acest sens, Planul de acțiune, ce cuprinde o serie de măsuri și obiective în acest sens, între care: reforma structurilor organizației și a metodelor de lucru, în scopul creșterii eficacității și a transparenței organizației, mai buna cooperare și coordonare pe orizontală, raționalizarea cheltuielilor bugetare. În paralel, are loc un proces de eficientizare a mecanismului de protecție a drepturilor omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului, un punct important fiind Declarația și Planul de acțiune adoptate la Conferința de la Interlaken (februarie 2010), în care se indică posibilele linii de acțiune în vederea reformei.

Rolul Congresului

este vocea regiunilor si municipiilor din Europa;

ofera un loc privilegiat de dialog unde reprezentantii puterilor locale si regionale dezbat problemele comune, isi confrunta experientele și își prezintă guvernelor punctele de vedere;

sfătuiește Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind toate aspectele politicii locale și regionale;

actioneaza in stransa cooperare cu organizatiile nationale si internationale care reprezinta activitatile locale si regionale;

organizeaza audieri si conferinte la nivel local si regional pentru a ajunge la marele public a carui participare ramane esentiala pentru instaurarea unei veritabile democratii;

elaboreaza periodic rapoarte de țară privind situația democrației locale și regionale în toate statele membre;

vegheaza, în special, asupra aplicării principiilor Cartei europene a autonomiei locale;

sprijina noile state membre ale Organizatiei in indeplinirea sarcinilor practice necesare realizarii unei autonomii locale si regionale efective.

Consiliul Europei este prima organizație inter-guvernamentală europeană postbelică, înființată la 5 mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a valorilor democratice.

Consiliul Europei reprezintă un cadru instituțional de colaborare interguvernamentală între statele membre, în toate domeniile de interes ale societății europene și anume: cooperare juridică, în domeniul mijloacelor de informare în masă, în educație, cultură, patrimoniu, tineret și sport, probleme sociale și economice, puteri locale și regionale, protecția mediului etc.

Participarea României la activitatea Consiliului Europei corespunde obiectivului politicii sale externe de a contribui la consolidarea mandatului politic și la creșterea rolului organizației de la Strasbourg la stabilitatea și securitatea Europei, la continuarea procesului de reunificare a continentului european.

Consiliul Europei trateaza toate chestiunile majore cu care se confrunta societatea europeana cu exceptia celor ce privesc apararea. Programul lui cuprinde următoarele domenii de activitate: drepturile omului, media, cooperarea juridica, coeziunea socială, sănătatea educatia, cultura, patrimoniul, sportul, tineretul, democrația locala și cooperarea transfrontalieră, protecția mediului și amenajarea teritorială.

Un cadru de cooperare Comitetul Ministrilor decide activitățile Consiliului Europei. El decide, de asemenea, cum trebuie actionat in sensul recomandarilor Adunarii Parlamentare si ale Congresului Autoritatilor Locale si Regionale din Europa si in sensul propunerilor diverselor comitete interguvernamentale si conferinte ale ministrilor specializati. El adopta programul de activitati si bugetul Consiliului Europei.

Discuțiile în cadrul Comitetului Ministrilor se refera la toate subiectele politice de interes comun, cu exceptia problemelor privind apararea: aspectele politice ale integrarii europene, dezvoltarea cooperarii, apararea institutiilor democratice si protectia drepturilor omului, altfel spus toate problemele care necesita solutii concertate la nivel pan-european.

Ministrii afacerilor externe ai statelor membre se reunesc o data pe an pentru a trece in revista cooperarea europeana si actualitatea politica si pentru a da impulsul politic necesar activitatii Organizatiei. Reprezentantii permanenti au intalniri saptamanale, aceste reuniuni fiind completate de intalniri ale grupurilor de raportori sau ale grupurilor de lucru insarcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni inaintea luarii deciziilor. Fiecare ministru prezideaza Comitetul pentru o perioada de sase luni. Schimbarea presedintiei are loc, in mod traditional, in mai si in noiembrie.

Deciziile Comitetului Ministrilor sunt transmise guvernelor sub forma de recomandari sau fac obiectul conventiilor si acordurilor europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat.

De asemenea, Comitetul Ministrilor adopta declaratii sau rezolutii privind chestiuni politice de actualitate.

Până în prezent au fost elaborate peste 200 de convenții. Ele se refera la drepturile omului, dar și la alte domenii de activitate ale Organizației, afirmând și întărind coeziunea democratică, socială și culturală a Consiliului Europei.

Cele mai multe dintre deciziile Comitetului Ministrilor necesită o majoritate de două treimi din voturile exprimate, majoritatea simpla este însă suficientă pentru chestiunile de procedură.

Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa constituie un organ consultativ care reprezintă autoritățile locale și regionale.

Guvernele, parlamentele nationale si autoritatile locale si regionale sunt, astfel, reprezentate separat.

În 1957, Consiliul Europei a făcut primul pas în favoarea reprezentarii puterilor locale. De atunci, activitatea lui s-a extins din Islanda la Federatia Rusa si din Norvegia în Balcani.

În 1994, Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa (C.P.L.R.E.) a fost înființat în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferința autorităților locale și regionale din Europa. El funcționează pe baza Rezoluției Statutare 2000 (1) a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei.

Conferinta OING-urilor Consiliului Europei reunește 400 de ONG-uri internaționale având un statut participativ pe lângă Organizație.

Un Secretar General ales

Secretarul General este ales de către Adunarea Parlamentară pentru o perioadă de cinci ani. El îndrumă și coordonează activitățile Organizației.

Summit-urile oferă noi impulsuri

Pentru consolidarea stabilității continentului European, în special dupa disparitia regimurilor comuniste, un nou elan a fost dat la cel mai inalt nivel Consiliului Europei prin intermediul Summit-urilor sefilor de stat si de guvern. Trei Summit-uri au avut loc pana in prezent.

La Viena, în 1993, liderii politici ai celor 32 de state care erau atunci membre ale Organizatiei au fixat directia de actiune in vederea extinderii, raspunzand, astfel, noilor provocari ale momentului.

La Strasbourg, în 1997, sefii de stat si de guvern ai celor 40 de state membre au adoptat un plan de actiune bazat pe patru principii fundamentale: democratia si drepturile omului, coeziunea sociala, securitatea cetatenilor si educatia pentru democratie si diversitatea culturala.

Cel de-al treilea Summit s-a tinut in zilele de 16 si 17 mai 2005 la Varsovia (Polonia). Scopul propus a constat in definirea obiectivelor si prioritatilor Consiliului Europei in cadrul noului sau mandat politic, reafirmandu-se totodata valorile si principiile sale guvernamentale, spre a putea raspunde sfidarilor noului secol.

Conferințele miniștrilor specializați

Consiliului Europei organizeaza periodic conferințe ale ministrilor specializati (ai justitiei, educatiei, familiei, sanatatii, mediului, autoritatilor locale, migratiei, egalitatii intre femei si barbati, muncii, mass media, culturii, sportului, tineretului etc.).

Conferintele analizeaza problemele sectoriale majore și faciliteaza contactele permanente intre ministerele de profil din statele membre. Acestia elaboreaza proiecte de cooperare si propun activități pentru programul de lucru al Consiliului Europei.

Construind Europa zi de zi

Activitatea Consiliului Europei conduce la elaborarea conventiilor si acordurilor europene care constituie apoi baza modificarilor si armonizarii legislative in cadrul diferitelor state membre. Anumite acorduri pot fi, de asemenea, semnate si de state nemembre.

Rezultatele studiilor si activitatilor in diferite domenii de actiune sunt transmise guvernelor pentru ca pe baza acestora să fie stimulate cooperarea și progresul social în Europa.

Consiliul Europei adopta și acorduri parțiale, o forma de cooperare cu geometrie variabila care permit unui anumit numar de state sa organizeze activitati specifice, de interes comun, cu acordul celorlalti membri.

Prin oferirea statutului consultativ unui numar de peste 400 de organizatii neguvernamentale, Consiliul Europei dezvolta un veritabil parteneriat cu reprezentantii societatii civile. El asociaza ONG-urile, ca urmare a diferitelor moduri de consultare, lucrarilor interguvernamentale si încurajeaza dialogul între parlamentari si lumea asociativa, prin intermediul discutiilor si a colocviilor privind problemele majore ale societatii.

Aproximativ 1800 de funcționari internaționali recrutați din statele membre alcătuiesc personalul permanent al Secretariatului Organizației, care este condus de Secretarul General.

Consiliul Europei este finanțat de guvernele statelor membre ale căror contribuții la bugetul Organizației sunt calculate proporțional cu populația și bogăția lor. Bugetul ordinar al Consiliului Europei pentru anul 2006 este de 262 milioane euro.

Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza și franceza. Germana, italiana și rusa sunt utilizate ca limbi de lucru. Numeroase texte sunt publicate și în alte limbi.

4.2.3. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

Originile O.S.C.E. datează de la începutul anilor ’70; Actul Final de la Helsinki a fost adoptat în 1975, conducând la crearea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (C.S.C.E.), care, pe perioada Războiului Rece a oferit cadrul de dialog multilateral și negocieri între Est și Vest.

În contextul căderii Zidului Berlinului, Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 a reflectat aspirația statelor participante pentru o nouă „eră a democrației, păcii și unității” și a consfințit încheierea Războiului Rece. Urmare Cartei de la Paris, C.S.C.E. a dobândit instituții permanente: Secretariat și Centru de Prevenire a Conflictelor; Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, precum și capacități operaționale. În 1992 au fost create Forumul de Cooperare în domeniul Securității, Forumul Economic și de Mediu și Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale. Primele Prezențe în teren au fost misiunile din Kosovo, Voivodina și Misiunea la Skopje. În 1994, C.S.C.E. devine O.S.C.E. Sediul O.S.C.E. este la Viena. O.S.C.E. nu are personalitate juridică.

Principii

Actul Final de la Helsinki atestă cele zece principii fundamentale pentru relațiile interstatale: egalitatea suverană a statelor; interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța; inviolabilitatea frontierelor; respectul integrității teritoriale a statelor; soluționarea pașnică a conflictelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale; egalitatea și dreptul popoarelor la auto-determinare; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale.

State participante: 57 – de la Vancouver la Vladivostok. Mongolia a devenit Stat participant în decembrie 2012. În plus, O.S.C.E. dezvoltă relații privilegiate cu 11 Parteneri. Libia a solicitat recent statutul de Partener al O.S.C.E.

Abordarea cuprinzătoare a securității: element specific al acțiunii O.S.C.E. și indicator al valorii adăugate a O.S.C.E. în relația cu alte organizații internaționale și regionale. Constă în fundamentarea oricărei acțiuni O.S.C.E. pe interacțiunea dintre trei Dimensiuni: politico-militară, economică și de mediu, respectiv umană.

Dimensiunea politico-militară

Principalul for de activitate: Forumul de Cooperare în domeniul Securității (FSC). Principalele teme abordate: măsurile de creștere a încrederii și securității (CSBMs) stabilitate prin Documentul Viena; Codul de Conduită pentru aspectele politico-militare ale Securității; armele de calibru mic (SALW). La Viena se află și sediile Comisiei Consultative Cer Deschis (O.S.C.C.) și Grupului Consultativ Comun (J.C.G.) pentru Tratatul privind Armele Convenționale în Europa (C.F.E.). O.S.C.E. nu are competențe în domeniul CFE sau Cer deschis, aceste Tratate având un număr mai restrâns de membri, iar instituțiile constituite în baza Tratatelor respective funcționând autonom față de O.S.C.E. Problematica privind controlul armamentelor (C.F.E.) este însă de interes pentru O.S.C.E. din perspectiva impactului asupra securității europene.

Dimensiunea economică și de mediu

Principalele teme: promovarea bunei guvernări; potențialul activităților economice și de mediu de a conduce la creșterea încrederii în zonele de conflict; gestionarea deșeurilor toxice și radioactive etc. În cadrul Secretariatului există un Coordonator pentru activitățile economice și de mediu.

Dimensiunea umană

Teme principale: respectarea drepturilor omului, statului de drept, democrației; acțiuni în sprijinul organizării de alegeri democratice; libertatea media; combaterea intoleranței și discriminării. Activitățile corespunzătoare dimensiunii umane sunt coordonate de ODIHR ; Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale; Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media.

Misiuni în teren

Un număr total de 16 Misiuni O.S.C.E., cu mandat de oferire de asistență Statelor participante în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni O.S.C.E. În prezent, O.S.C.E. are misiuni în Europa de Sud-Est (Albania, BiH, Kosovo, Serbia, Skopje), Europa de Est (Ucraina, R Moldova), Caucaz, Asia Centrală. Numărul Prezențelor în teren este mult mai mare, fiecare dintre Misiuni având prezențe de dimensiuni mai mici în teren.

Luarea deciziilor

Toate cele 57 State participante au un statut egal. Deciziile se iau prin consens. Deciziile sunt politice, nu au forță juridică. Obiectivele majore ale O.S.C.E. sunt discutate în cadrul Summit-urilor. Ultimul Summit a avut loc la Astana, în decembrie 2010. Consiliile ministeriale sunt reuniuni anuale la nivelul miniștrilor de externe, organizate de țara care deține Președinția anuală în exercițiu, în cadrul cărora sunt fixate prioritățile O.S.C.E. și sunt adoptate principalele decizii. Consiliul Permanent se reunește săptămânal la Viena, la nivel de ambasadori, discutând teme de actualitate și adoptând decizii relevante. Problematica politico-militară este abordată în cadrul Forumului de Cooperare în domeniul Securității (F.S.C.), iar problematica economică în cadrul Forumului Economic și de Mediu.  Alte structuri pentru dialogul permanent pe cele trei Dimensiuni ale O.S.C.E. sunt: Comitetul de Securitate al O.S.C.E., Comitetul Economic și de Mediu al O.S.C.E., Comitetul Dimensiunea Umană, care se reunesc lunar.

Instituțiile OSCE:

Președinția în exercițiu: anuală. Este responsabilă de coordonarea ansamblului activităților OSCE. Poate desemna Reprezentanți personali sau speciali pe probleme specifice.  În 2013 Președinția OSCE este deținută de Ucraina. În 2012, a fost deținută de Irlanda, iar în 2014 va fi deținută de Elveția, urmată în 2015 de Serbia. Elveția și Serbia au un program și priorități comune și se coordonează îndeaproape în exercitarea PiE. Următorul Consiliu Ministerial va avea loc în decembrie 2013, la Kiev.

Secretariatul: sub autoritatea Secretarului General (S.G.). SG este numit de Consiliul Ministerial pentru un mandat de trei ani, care poate fi prelungit o dată. Mandatul SG constă în sprijinirea activităților O.S.C.E. din teren, coordonarea serviciilor administrative și menținerea contactelor cu alte organizații internaționale și neguvernamentale.

Centrul de Prevenire a Conflictelor (C.P.C.): în cadrul Secretariatului, cu mandat de coordonare a activităților misiunilor din teren și de sprijinire a implementării mandatelor acestora. De asemenea, sprijină Președinția în exercițiu și SG în toate activitățile relevante din domeniul politico-militar.

ODHIR (Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului): cu sediul la Varșovia – responsabil pentru promovarea drepturilor omului și democrației în spațiul OSCE, inclusiv observarea proceselor electorale și acordarea de asistență în domeniul electoral.

HCMN (Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale): cu sediul la Haga – vizând, în mod esențial, să contribuie prin ”silent diplomacy” la eliminarea tensiunilor legate de problematica minorităților naționale în spațiul O.S.C.E. Rol special în contextul eforturilor de prevenire a conflictelor.

Reprezentantul pentru Libertatea Mass-Media: cu sediul la Viena – urmărește respectarea libertății de exprimare și informare a mass-media din Statele participante.

Adunarea Parlamentară O.S.C.E.: Oferă un forum pentru dialogul inter-parlamentar, efectuează misiuni de observare a alegerilor și contribuie la întărirea cooperării internaționale în domeniile corespunzătoare celor trei Dimensiuni ale O.S.C.E.

Prin abordarea multi-dimensională, O.S.C.E. oferă statelor din spațiul „de la Vancouver la Vladivostok” cel mai potrivit forum de dialog și negociere pe problematica securității în spațiul euro-atlantic și euro-asiatic, precum și o platformă pentru parteneriatele multilaterale în acțiuni în teren. Organizația are o abordare cuprinzătoare a conceptului de securitate și, din această perspectivă, acționează pe trei dimensiuni majore: politico-militară; economică și de mediu; umană.

O.S.C.E. este un for pentru dialogul politic la nivel înalt asupra unei game largi de aspecte de securitate și un instrument regional cuprinzător pentru avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitarea post-conflict, vizând, în esență, creșterea încrederii între state, prin cooperare.

Prin intermediul instituțiilor sale specializate, unităților de experți și rețelei de misiuni din teren, O.S.C.E. are competențe în domenii variate cu impact asupra securității comune: controlul armamentelor convenționale și măsuri de creștere a încrederii și securității; combaterea amenințărilor transnaționale; activități economice și în domeniul mediului; democratizare; promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății mass-media, precum și a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale.

Datorită capacitații și experienței sale unice în domeniul diplomației preventive, prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, consolidării respectării drepturilor omului, a democrației și statului de drept și promovării tuturor aspectelor incidente societății civile, O.S.C.E. va continua să joace un rol important în promovarea unui spațiu comun de securitate și să contribuie la consolidarea încrederii în domeniul militar și promovarea securității prin cooperare.

Obiective majore

Acoperind aria geografică de la Vancouver la Vladivostok, O.S.C.E. este cea mai mare organizație regională de securitate, contribuind la consolidarea păcii, democrației și stabilității pentru mai mult de un miliard de persoane. O.S.C.E. este un for pentru dialogul politic la nivel înalt asupra unei game largi de aspecte de securitate și un instrument regional cuprinzător pentru avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitarea post-conflict, vizând, în esență, creșterea încrederii între state, prin cooperare.

1. Obiective majore pentru România

România acordă o importanță deosebită activității O.S.C.E. România recunoaște și sprijină rolul unic al O.S.C.E. în eforturile de întărire a securității și cooperării în Europa, pe baza: abordării cuprinzătoare a securității; mandatului cuprinzător în privința reglementării conflictelor; funcționării corespunzătoare a mecanismelor și instituțiilor autonome. România și-a întărit consecvent profilul la nivelul O.S.C.E., promovând activ obiectivul implementării depline a principiilor și angajamentelor asumate pe toate cele trei Dimensiuni și sprijinind ferm eforturile de soluționare a conflictelor prelungite, în perspectiva constituirii unei veritabile Comunități de Securitate în spațiul O.S.C.E.

2. Procesul Helsinki+40

În perspectiva aniversării a patru decenii de la adoptarea Actului Final de la Helsinki, document fondator al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, a fost lansat, la Consiliul Ministerial din 2012, Procesul Helsinki+40. Acesta își propune abordarea multidimensională a securității, a problematicii conflictelor prelungite și a respectării drepturilor omului. România sprijină ferm procesul Helsinki+40 și speră că acesta va conduce la împlinirea viziunii unei reale Comunități de Securitate în spațiul O.S.C.E.

3. Conflictele înghețate/prelungite

România subliniază importanța intensificării eforturilor vizând soluționarea conflictelor înghețate din Republica Moldova, Georgia și a conflictului privind Nagorno-Karabakh.

Soluționarea conflictului transnistrean rămâne o prioritate majoră pentru România. România sprijină negocierile în formatul „5+2”, ca unic cadru ce garantează transparența și legitimitatea unei soluții durabile, bazate pe respectarea deplină a suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, conform principiilor agreate la nivel internațional, inclusiv în cadrul O.S.C.E.

4. Ciclul conflictual

România s-a implicat activ în promovarea problematicii ciclului conflictual în cadrul OSCE.

În cadrul Procesului Corfu, România a inițiat, în anul 2010, un proiect privind îmbunătățirea răspunsului O.S.C.E. pentru reabilitarea post-criză și post-conflict. Proiectul a fost ulterior asumat și de alte State Participante și promovat ca inițiativă comună în cadrul Procesului.

Ca o recunoaștere a implicării și interesului deosebit manifestat de România pe acest subiect, PiE lituaniană (2011) a desemnat România coordonator pe tema reabilitării post-conflict, pentru a o sprijini în pregătirea documentelor tematice relevante pentru reuniunea de la Vilnius a Consiliului Ministerial O.S.C.E. din decembrie 2011.

În calitatea menționată, România a avut o contribuție importantă în procesul finalizat cu adoptarea, la Vilnius, a Deciziei ministeriale privind rolul OSCE în fazele ciclului conflictual.

Medierea, ca etapă a ciclului conflictual, este un concept care și-a întărit substanțial profilul pe agenda O.S.C.E., dar și a altor organizații internaționale, în ultimii ani. România a acționat consecvent, atât la nivelul O.S.C.E., cât și în alte formate, pentru consolidarea capacității de acțiune în domeniu, în logica eforturilor de prevenire și soluționare a conflictelor din spațiul OSCE.

Pe linia eforturilor României de promovare activă a întăririi capacității de acțiune a OSCE în toate etapele ciclului conflictual și de sporire a gradului de conștientizare a importanței medierii, ca instrument esențial în eforturile de prevenire și soluționare a conflictelor, Ministerul Afacerilor Externe a organizat Conferința pe tema Medierii în spațiul OSCE (București, 15-16 iulie 2013), în cooperare cu Departamentul Federal pentru Afaceri Externe al Elveției și Centrul pentru Prevenirea Conflictelor din cadrul Secretariatului General al OSCE. Evenimentul s-a bucurat de participarea unor importante personalități și experți renumiți în domeniu.

Cu această ocazie, ministrul afacerilor externe a subliniat sprijinul ferm al României pentru eforturile de prevenire și soluționare a conflictelor în spațiul OSCE, evidențiind importanța pe care România o acordă medierii, ca instrument esențial în toate etapele ciclului conflictual, de la alerta timpurie și prevenirea conflictului, la gestionarea crizei și reabilitarea post-conflict. „Organizarea acestei Conferințe este o expresie a angajamentului României de a contribui la eforturile de consolidare a capacității de acțiune a O.S.C.E. în domeniul medierii și de promovare a cooperării dintre O.N.U. și organizațiile regionale, în eforturile comune vizând îmbunătățirea securității și stabilității la nivel global și regional” a afirmat ministrul Titus Corlățean.

5. Problematica politico-militară, inclusiv controlul armamentelor

Ca evaluare generală, România are un profil bine conturat pe problematica politico-militară, susținut prin contribuții de substanță în negocierile și consultările de la Viena pe subiectele de interes specific, cu accent pe controlul armamentelor și măsurile de securitate și creștere a încrederii (CSBMs).

Documentul Viena: România sprijină procesul de actualizare a Documentului Viena și s-a implicat activ în negocierile din ultimii ani. România a promovat o actualizare substanțială, cu potențial real de îmbunătățire a transparenței militare în spațiul O.S.C.E.

Controlul armamentelor convenționale / CFE: România urmărește și participă activ la eforturile de depășire a blocajului din domeniul controlului armamentelor convenționale.

Cer Deschis: România sprijină activitatea Comisiei Consultative Cer Deschis de la Viena. La nivel de implementare, România este recunoscută ca fiind un partener activ.

6. Problematica amenințărilor transnaționale (TNT)

România joacă un rol activ în promovarea adoptării de mandate strategice ale OSCE pentru combaterea TNT, asigurând continuitatea promovării active a acestei tematici, care a cunoscut o abordare prioritară pe perioada Președinției române în exercițiu a OSCE, în 2001. Pe timpul mandatului PiE România, în 2001, au fost adoptate mandate privind combaterea terorismului și  activitățile polițienești ale OSCE.

7. Afganistan

România este în favoarea creșterii implicării O.S.C.E. în relația cu Afganistan, a unei abordări strategice de către O.S.C.E. a regiunii Afganistan/Asia Centrală.

8. Dimensiunea economică și de mediu

În contextul coordonării, în 2012, a problematicii reabilitării post-conflict, România a promovat ideea susținerii activităților economice și de mediu ca măsură de sporire a încrederii (CBMs), în corelație cu ciclul conflictual.

Cu ocazia Consiliului Ministerial de la Dublin, România a susținut activ Declarația privind buna guvernare, combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului, care reconfirmă rolul OSCE în evaluarea angajamentelor în aceste domenii.

9. Dimensiunea umană

România susține de o manieră activă implementarea cuprinzătoare a principiilor, valorilor și angajamentelor  OSCE  în domeniul dimensiunii umane.

În cadrul Procesului Corfu, România a promovat, împreună cu alte State participante, inițiativa cu privire la procesul de follow-up pentru implementarea recomandărilor formulate de misiunile ODIHR/OSCE de observare a alegerilor.

4.2.4. Organizația Tratatului Nord-Atlantic este o alianță formată din 28 de state din Europa și America de Nord care au aderat la Tratatul Nord-Atlantic.

Scopul esențial al N.A.T.O. este acela de a asigura libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord-Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite. Tratatul Nord-Atlantica fost semnat la data de 4 aprilie 1949. Acesta reprezintă baza legală și contractuală a Alianței și a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.

Încă de la începuturile sale, Alianța a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste și durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democrației,drepturilor omului și în conformitate cu litera legii.

Principiul fundamental care stă la baza Alianței este un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securității acestora.

Solidaritatea și coeziunea din cadrul Alianței sunt principii care statuează implicarea tuturor aliaților în cazul în care unul dintre statele membre se confruntă cu apariția unor amenințări pentru securitatea sa. Fără a priva statele membre de drepturile și obligațiile de a-și asuma responsabilitățile suverane în domeniul apărării, N.A.T.O. facilitează atingerea obiectivelor de securitate națională în urma unui efort colectiv.

Pe scurt, Alianța este o asociere de state libere, unite în hotărârea lor de a-și menține securitatea prin garanții comune și prin relații stabile cu alte țări.

În 2009, cu prilejul Summit-ului N.A.T.O. de la Strasbourg-Kehl, au fost aniversați 60 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice.

Aniversarea a reprezentat pentru N.A.T.O. și un moment prielnic pentru definirea obiectivelor viitoare ținând cont de noile tipuri de amenințări.

Cu prilejul Summit-ului de la Strasbourg-Kehl, din aprilie 2009, șefii de stat și de guvern ai statelor membre N.A.T.O. au dat Secretarului general sarcina de a crea și a conduce un grup de experți care, în consultare cu statele membre, să elaboreze recomandări vizând Noul Concept Strategic al N.A.T.O. și să facă propuneri în vederea implementării acestuia.

La Summit-ul N.A.T.O. de la Lisabona din noiembrie 2010 șefii de stat și de guvern au adoptat Noul Concept Strategic al N.A.T.O., document vizionar, care oferă liniile prinicpale de acțiune ale Alianței Nord-Atlantice în următorii 10 ani. Documentul definește trei sarcini fundamentale ale Alianței:

apărarea colectivă,

gestionarea crizelor;

securitatea prin cooperare.

Mod de lucru

Structurile create în cadrul N.A.T.O. permit țărilor membre să-și coordoneze politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o permanentă conlucrare și cooperare în domeniul politic, economic, ca și în alte domenii non-militare, precum și formularea de planuri comune de apărare; stabilirea infrastructurii, a echipamentelor și facilităților de bază, necesare operațiunilor forțelor militare;și aranjamentele pentru programe și exerciții comune de instrucție.

La baza acestor activități se află o structură militară și civilă complexă, care implică un personal administrativ bugetar și de planificare, precum și agenții desemnate de către țările membre ale Alianței, în scopul de a coordona lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicații necesar în facilitarea consultării politice, comanda și controlul forțelor militare și suportul logistic în susținerea acestora.

Sarcini fundamentale de securitate

Pentru a-și atinge scopul esențial, de Alianță a națiunilor angajată față de Tratatul de la Washington și de Carta Națiunilor Unite, aceasta aplică următoarele sarcini fundamentale de securitate:

“Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituțiilor o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin folosirea forței.

Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esențial în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum și în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

Descurajare și Apărare: Să descurajeze și să se apere în fața oricărui act de agresiune împotriva unui stat membru al NATO,după cum se stipulează în Articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington.

Și pentru a întări securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică:

Managementul situațiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de ripostă în cazul situațiilor de criză.

Parteneriat:Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creșterea transparenței, încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul Alianței”.

Obiectivele României în NATO

România a fost invitată să adere la Alianța Nord-Atlantică la Summit-ul N.A.T.O. de la Praga din 2002. La acel moment, aliații au lansat invitații de aderare pentru 7 state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia.

La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la N.A.T.O. prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al S.U.A., stat depozitar al Tratatului Alianței Nord-Atlantice.

Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul N.A.T.O.

Pe baza unei propuneri legislative, începând cu anul 2005, “Ziua N.A.T.O. în România” se celebrează în prima duminică a lunii aprilie. În 2009, România a aniversat 5 ani de la aderarea la Alianța Nord-Atlantică. 

În perioada 2-4 aprilie 2008 România a găzduit Summit-ul N.A.T.O. de la București  care a reprezentat cel mai mare eveniment de politică externă organizat de România, dar și Summit-ul de cele mai mari dimensiuni din istoria N.A.T.O.

Delegația Permanentă a României la N.A.T.O. asigură reprezentarea țării noastre în cadrul Alianței Nord Atlantice.

Obiectivele României, ca stat membru al N.A.T.O. răspund intereselor naționale ale țării și se pot defini astfel:

1. O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid

Sprijinim o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.

2. Îndeplinirea responsabilităților de membru N.A.T.O. legate de participarea la operațiunile și misiunile Alianței

România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic.

Participarea țării noastre la operațiunile și misiunile N.A.T.O. oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate de România ca membru al Alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.

3.  Promovarea rolului N.A.T.O. de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României.

România consideră că frontiera comunității euro-atlantice, bazate pe democrație, libertate și securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.

Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice. Prin sprjinirea fermă a acestei perspective și a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.  

La estul Alianței, România a fost și va continua să fie un avocat ferm și activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluției democratice și vocației sale europene și al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice.

Parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la dezvoltarea modalităților prin care N.A.T.O. poate susține eforturile statelor riverane de consolidare a securității regionale.

4. Dezvoltarea parteneriatelor N.A.T.O. cu U.E. și O.N.U.

·Parteneriatele N.A.T.O. cu U.E. și O.N.U. asigură cooperarea în problemele de interes comun și contribuie semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor   la adresa securității internaționale.

România a sprijinit constant dezvoltarea dialogului și cooperării N.A.T.O. – U.E. în cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea specificității și autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două organizații.

Relația Alianței Nord-Atlantice cu Organizația Națiunilor Unite este una de o relevanță deosebită. Susținem continuarea cooperării dintre N.A.T.O. și O.N.U. în domeniul menținerii păcii și securității internaționale.

5.  Susținerea procesului de transformare a N.A.T.O.

Vom continua să contribuim la procesul de transformare a N.A.T.O., menit să ofere Alianței Nord-Atlantice capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări.

4.3. VATICANUL

Ca autoritate politică supremă a epocii medievale, Sfîntul Scaun ar putea fi calificat ca subiect primar suprastatal. Afectate de sistemul instituit prin Pacea de la Westfalia, competențele politice internaționale ale Sfîntului Scaun se estompează. Pînă la anexarea Romei de către Italia în 1870, Papa era suveranul unei populații de peste trei milioane de locuitori. După anexare, printr-un act unilateral, Legea garanțiilor (1871), Italia a fixat prerogativele Suveranului Pontif și ale Sfântului Scaun. La statutul internațional actual s-a ajuns prin tratatele din Laterano din 1929, modificate prin Concordatul din 1984. Tratatul politic de la Laterano a repus suveranitatea Sfîntului Scaun într-o bază teritorială proprie: statul Cetății Vaticanului. S-au reconfirmat drepturile stipulate în Legea din 1871 și s-a ajuns la un regim juridic în care distingem două subiecte primare de dreptul internațional: Sfântul Scaun, entitate spirituală responsabilă de bisericile catolice din întreaga lume, și statul Cetății Vaticanului, numit în mod curent Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de drept se manifestă internațional atunci cînd se crează norme convenționale de aplicabilitate teritorială. Sfîntul Scaun și-a conservat calitatea, recunoscută internațional, de structură ierarhică a bisericilor catolice naționale, i.e., o capacitate larg recunoscută internațional de a reglementa statutul bisericilor catolice împreună cu statele în care ele sînt prezente, printr-o categorie specială de tratate internaționale, numite concordate.

Discuțiile din doctrina franceză în legătură cu calitatea de stat a Vaticanului sunt lipsite de interes, pentru că aici nu avem o „instituire” de competențe, ci mai curînd o „reconstituire” de competențe ale unui subiect primar de drept internațional care a supraviețuit reconfigurării post-westfalice.

Autoritatea exclusivă a Sfîntului Scaun este recunoscută asupra teritoriului de 44 de hectare al Vaticanului. Cei care activează în teritoriu dobîndesc o cetățenie care se suprapune peste cetățenia de bază și se pierde odată cu încetarea funcției îndeplinite pe lîngă Sfîntul Scaun. Sfîntul Scaun întreține relații diplomatice permanente cu peste 50 de state și participă cu statut de observator la numeroase organizații internaționale.

Până în 1870 Vaticanul a existat ca stat, iar din 1870, odata cu includerea Romei în cadrul statului unitar italian, Vaticanul și-a încetat existența statală;

Vaticanul încheie tratate internaționale, este membru, sau observator la organizații internaționale, conferințe etc.

Deși este un subiect de drept internațional, personalitatea sa juridică statală nu este deplină (nu întrunește toate elementele deplinei statalități);

– are jurisdicția suverană, dar nu suveranitate deplină;

– are organizare administrativă în probleme religioase, dar serviciile publice aparțin statului italian;

– cetățenia Vaticanului este specială și funcțională.

4.4. ORDINUL SUVERAN MILITAR DE MALTA

– a fost înființat în anul 1099, la Ierusalim, cu scopul de a oferi ospitalitate și asistența militară pelerinilor la Locurile Sfinte;

– recunoscut ca organizație autonomă prin Bula papală din 1113 a papei Pascal al II-lea și, apoi, în timpul cruciadelor, ca ordin cavaleresc, Ordinul se stabilește mai întâi în Cipru și apoi în Rodos, prilej cu care dobândește suveranitate teritorială;

– după ocuparea Rodosului de către turci, Ordinul preia posesiunea Maltei, cu aprobarea papei Clement al VH-lea, angajându-se să mențină o neutralitate ocazională în caz de război între creștini;

– în anul 1798, Napoleon ocupa insula, îndepărtându-i pe membrii Ordinului, iar în 1802, noii ocupanți englezi impun ca membrii Ordinului să nu mai poata șa-și exercite suveranitatea asupra insulei; din 1834, Ordinul se stabilește la Roma, unde posedă, cu regim de extrateritorialitate, Palatul Magistral și Villa Marelui Maestru; din 1998, în urma unui acord semnat cu Malta, dobândește, în regim de extrateritorialitate, Fortul Sant Angelo de pe insulă;

– Ordinul este recunoscut ca subiect de drept internațional, întreținând relații diplomatice cu 102 state de pe toate continentele;

– are calitatea de observator permanent la ONU din 1994, având delegații permanente la oficiile ONU din Geneva, New York, Paris, Roma și Viena și delegați pe lângă Consiliul Europei și Comisia U.E.;

– Ordinul este condus de un Mare Maestru care conduce Ordinul asistat de Consiliul Suveran, ai cărui membri sunt aleți de către Adunarea Supremă, formată din toți cavalerii Ordinului din diverse țări și care se convoacă o dată la 5 ani. Membrul Consiliului Suveran, numit Marele Cancelar, are atribuții de prim-ministru și ministru de externe.

Ordinul de Malta este denumirea curentă sub care este cunoscut Ordinul Militar Suveran din Ierusalim și își are originea în epoca Cruciadelor. Numele curent provine din faptul că pînă în 1799 Ordinul a fost suveranul principatului maltez. Ordinul maltez este ultimul supraviețuitor dintr-o serie de subiecte ale dreptului internațional medieval care erau entități religioase structurate militar și care, asemeni statelor, posedau armate terestre și nave de război, administrau teritorii, încheiau tratate și posedau drept de legație activă și pasivă .

Deși în acest moment Ordinul de Malta nu mai posedă un teritoriu propriu, posedă totuși un statut internațional definit în statul său gazdă – Italia. I se recunosc, printre altele, autonomia, rangul diplomatic, inviolabilitatea sediului Marelui Magistru. Ordinul este însă plasat, așa cum a fost în mod tradițional, sub controlul religios al Sfîntului Scaun. Numeroase state întrețin relații diplomatice cu Ordinul de Malta și îi facilitează exercitarea activităților pe teritoriul lor.

4.5. POPOARELE ȘI MIȘCĂRILE DE ELIBERARE NAȚIONALĂ

După cel de-al doilea război mondial, dreptul internațional public a consacrat dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominația coloniala. În acest mod s-a legalizat lupta lor de eliberare națională în vederea constituirii ca stat independent. Popoarelor care luptă pentru independență li s-a recunoscut calitatea de subiecte de drept internațional public, dar cu caracter limitat și tranzitoriu, aceasta calitate existând pâna la constituirea statului independent care va deveni subiect cu personalitate juridică deplină. Personalitatea lor juridică internațională se dobândește din momentul în care își creează organe proprii ce exercită funcții de putere publică. Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoașterea statelor.

Poporul care luptă pentru independența se bucura de dreptul de a încheia tratate internationale, de a întreține relații oficiale internaționale, de a primi ajutoare din partea statelor și a organizațiilor internaționale, de a participa la crearea dreptului internațional public.

După al doilea război mondial, odată cu declanșarea procesului de decolonizare, se recunoaște calitatea de subiect de drept internațional mișcărilor de eliberare națională;

Noțiunea de «popor» este introdusă în dreptul internațional prin Carta O.N.U., iar calitatea de subiect de drept internațional prin afirmarea principiului autodeterminării ca principiu de drept internațional.

Caracteristici ale conceptului de „popor”:

– entitate socială clar determinată, cu trăsături proprii;

– să aibă legătura cu un teritoriu, chiar dacă a fost înlăturat ilicit de pe acel teritoriu.

Minoritățile naționale nu constituie popoare și nu pot fi subiecte ale dreptului la autodeterminare.

Condiții de recunoaștere a mișcărilor de eliberare națională:

– există create organe proprii de conducere reprezentative, care exercită funcții de putere publica asupra unui teritoriu;

– teritoriu eliberat, care să reprezinte o parte însemnată din întregul teritoriu;

– forțe organizate, care să aibă potențialul de a duce până la capăt lupta de eliberare;

– unii autori adaugă acestora condiția legitimității luptei.

Drepturi:

– dreptul de a desfățura acțiuni de emancipare națională (pe cale pașnică sau prin folosirea forței);

– dreptul la autoapărare;

– principiul nonintervenției;

– dreptul ca forțelor lor armate să li se aplice regulile dreptului internațional umanitar;

– dreptul de reprezentare diplomatică (activă sau pasivă);

– dreptul de participare cu statut de observator la lucrările organizațiilor internaționale.

Sfera de exercitare a acestor drepturi are un caracter limitat (nu este echivalentă cu plenitudinea drepturilor statului, fiind acordată cu finalitatea transformării în stat) și tranzitoriu.

Mișcările de eliberare națională s-au manifestat în viața internațională mai întâi ca entități politice, ca reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state. Drumul consacrării lor în dreptul internațional, ca o categorie juridică specifică, supusă atât condițiilor de recunoaștere de către alte subiecte de drept internațional cât și unui regim juridic implicând drepturi și obligații, este, istoricește vorbind, relativ scurt.

4.6. ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE NEGUVERNAMENTALE

Definiție = o asociație internațională fără scop lucrativ, constituită din persoane fizice sau juridice de drept intern având naționalități diferite, în conformitate cu dreptul intern al statului pe al cărui teritoriu își are sediul.

De cele mai multe ori, ele sunt considerate de state ca asociații de drept intern. În ultimii ani, unele O.N.G.-uri internaționale sunt invitate la activități ale unor organizații interguvernamentale, cu condiția ca statutul celor din urmă să prevadă posibilitatea unei astfel de participări. În domeniul drepturilor omului, unele organizații internaționale neguvernamentale au o influență crescânda, ceea ce justifică aprecierea lor ca grupuri de presiune internațională.

Deși unele O.N.G.-uri internaționale dețin un rol influent în plan internațional, acest tip de entitate nu este considerat subiect de drept international.

Numărul organizațiilor neguvernamentale a crescut de o manieră semnificativă, ele ocupând un rol important în viața internațională alături de organizațiile internaționale interguvernamentale.

Scopul în care sunt create nu trebuie să aducă atingere principiilor de drept internațional și nu trebuie să intre în contradicție cu normele imperative de drept internațional, jus cogens.

Datorită diversității lor, ca scopuri și dimensiuni, nu s-a ajuns la o definiție general acceptată a acestor entități. Se poate spune că o organizație neguvernamentală reprezintă o asociație internațională, creată din inițiativa privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice având naționalități diferite, asociație care are personalitate juridică înscrisă în ordinea juridică internă a unui stat și care nu urmărește scopuri lucrative.

Pentru a putea obține recunoașterea calității de persoană juridica, aceste organizații trebuie constituite potrivit legii uni stat determinat, care este legea sediului. Poziția lor juridică nu diferă deci de aceea a altor persoane juridice de drept inter din țara de sediu.

În plan internațional, statutul juridic al organizațiilor internaționale neguvernamentale poate fi abordat din două puncte de vedere: al raporturilor lor cu statele și relațiilor lor cu organizațiile internaționale interguvernamentale.

4.7. SOCIETĂȚILE TRANSNAȚIONALE (STN)

Determinarea locului și statutului juridic al acestor entități în cadrul societății internaționale constituie una din cele mai dificile și controversate probleme ale dreptului internațional contemporan. Unii autori, luând în considerare forța lor economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în multe cazuri, se încheie contracte de stat (state contracts), le astribuie calitatea de subiecte de drept internațional.

O societate transnațională se deosebește de orice altă societate cu activitate internațională prin volumul mult mai mare al operațiunilor și prin “ambiția” sa mondială. Orice definire a societăților transnaționale nu trebuie să scape din vedere nici scopul primordial al acestora – acela de obținere a unui profit cât mai ridicat- spre deosebire de organizațiile neguvernamentale, care desfășoară activități în scopuri exclusiv nelucrative.

Conform unor propuneri de definire a societăților transnaționale elaborate în cadrul O.N.U. ca și a altor foruri internaționale, societățile transnaționale sunt întreprinderi care au în proprietate sau care controlează capacitățI de producție și servicii, în afara teritoriului în care își au baza, și care funcționează printr-un unic de decizie localizat într-o țară și centrede activitate, cu sau fără personalitate juridică, situate în alte state.

Orice societate transnațională este legată de statul unde își are sediul societatea mamă, al cărei capital este, de regulă, deținut, în majoritate, de cetățeni ai acestui stat. În virtutea principiului teritoriatilității, relațiile juridice ale societății mamă cu statul de origine sunt reglementate de dreptul național al acestui stat. Deci, din punct de vedere al constituirii, funcționării și extinderii personalității sale juridice, orice societate transnațională este supusă, în primul rând, dreptului statului a cărui naționalitate o are.

Definitie: sunt întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o țară și centre de activitate înzestrate sau nu cu personalitate juridică proprie, situate în una sau mai multe țări.

– Criterii de caracterizare:

– criteriul extrateritorialității;

– criteriul cifrei de afaceri (nivelul milioanelor de dolari);

– criteriul producției (diversificată) etc.

– Spre deosebire de O.N.G.-urile internaționale, societățile transnaționale au scop lucrativ.

– Instrumentul de mijlocire a raporturilor concrete ale STN cu statele în care își desfășoara activitatea este contractul de stat.

– Aceste acorduri cuprind atât elemente de drept privat (comercial), cât și de drept internațional.

– Controversa legată de dreptul care le este aplicabil:

– opinia dominantă este ca dreptul aplicabil ar fi dreptul intern al statului contractant;

– o altă opinie afirmă că dreptul aplicabil ar fi dreptul internațional public, ceea ce ar echivala cu recunoașterea calității de subiect de drept internațional pentru STN, ceea ce nu corespunde realității juridice;

– opinia de a nu se supune contractul de stat unui anumit sistem de drept sau de a considera aplicabile principiile generale de drept;

– o altă soluție ar fi aplicarea metodei conflictului de legi pentru determinarea dreptului aplicabil, în fiecare caz, contractelor de stat;

Societățile transnaționale nu sunt considerate subiecte de drept internațional.

4.8. STATUTUL INDIVIDULUI ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC

Dreptul internațional public – drept esențialmente interstatal – nu recunoaște persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internaționala. Se apreciază, în literatura de specialitate că participarea individului la viața internațională este mediatizată de către stat. Statul, prin semnarea și ratificarea tratatelor internaționale constituie în favoarea individului drepturi și obligații, exprimându-și în acest mod consimțământul ca persoana fizică să acționeze în cadrul relațiilor internaționale.

Problema calității de subiect de drept internațional a persoanei fizice, deosebit de disputata în doctrina, a fost ridicată încă din perioada interbelică, având printre primii susținători pe G. Scelle, autorul teoriei solidariste, potrivit acesteia, statul, ca persoană juridică, reprezintă o ficțiune, singura realitate fiind reprezentată de persoana fizică luată individual și relațiile interindividuale bazate pe o așa-numită solidaritate socială .

Problema recunoașterii calității de subiect de drept în favoarea individului se menține controversată. Rolul individului în dreptul internațional se discută în legătura cu domeniul dreptului internațional penal și al dreptului internațional al drepturilor omului.

a) Astfel, individul poate fi subiect al răspunderii penale în cazul comiterii unor fapte, considerate infracțiuni prin convențiile internaționale, prin care statele se obligă să incrimineze și să pedepsească aceste fapte în legea internă. În baza unor astfel de reglementări persoana fizică se supune de fapt jurisdicției interne a statului. Însă pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva păcii și umanității, care constituie infracțiuni cu caracter internațional, răspunderea individului se angajează pe plan internațional, în fața instanțelor jurisdicționale.

Argumentarea tezei „individul – subiect de drept internațional': individul este subiect al răspunderii penale în dreptul internațional

a) pentru fapte considerate infracțiuni în convenții internaționale;

b) pentru crime de război, contra umanității și păcii, având și calitate procesuală în fața unor instanțe penale internaționale;

• individul este destinatar direct al unor norme din convenții internaționale;

• individului i se recunoaște calitatea de parte în fața unor instanțe internaționale, putând chiar declanșa acțiuni.

În aceste două cazuri mai sus menționate se argumentează în sens contrar că, de fapt, valorificarea acestor drepturi se face prin intermediul statelor, ca urmare și subsecvent exercitării voinței suverane a statului;

În consecință, individul neputând avea personalitate juridică internațională deplină, nu ar fi decât beneficiarul mediat, destinatarul normei de drept internațional. Pentru a fi considerat subiect de drept internațional individul ar trebui să fie, concomitent, nu doar destinatar, ci și creator al normei, rol nerecunoscut individului; cu toate acestea, individului nu-i poate fi ignorată recunoașterea unui anumit statut în dreptul internațional, căci prin intermediul statului, indivizii participă și la crearea dreptului internațional; de asemenea, în dreptul european, persoana fizică este recunoscută ca subiect de drept, alături de state și alte persoane juridice.

b) Doar dreptul internațional al drepturilor omului recunoaște subiectelor de drept intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari – personalitatea juridică internațională, manifestată prin dreptul acestora de a acționa la nivel internațional, prin intermediul petițiilor, al comunicărilor sau al recursurilor cu caracter contencios, înaintate unor instituții jurisdicționale sau altor organe internaționale. În fața Curții Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o plângere împotriva unui stat, din momentul ratificării de către acesta a Convenției Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei instituții jurisdicționale individul este tratat de pe poziție de egalitate cu statul.

V. POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

5.1. Populația – element constitutiv al statului

Populația constituie alături de teritoriu și guvern, unul din elementele materiale ale existenței statului. Statul este, înainte de orice, o colectivitate umană, el nu poate exista fără populație, așa cum nu poate exista fără teritoriu sau guvern.

Populația, ca element constitutiv al statului, cuprinde persoanele fizice legate de stat prin cetățenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat, ori se află în alte state. Alături de cetățenii proprii, pe teritoriul acelui stat se pot afla străini, fie pe o bază, în general, permanentă, fie în mod temporar și apatrizi.

Sunt excluși de sub jurisdicția statului, personalul diplomatic și consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului, precum și funcționarii internaționali care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice.

Statutul juridic al persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, cetățeni sau străini, este stabilit, potrivit dreptului intern al acelui stat, în baza competenței (jurisdicției) sale teritoriale și personale. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să se bazeze pe principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În același timp, orice stat urmărește asigurarea unui regim cât mai favorabil cetățenilor săi aflați permanent sau temporar pe teritoriul altor state.

Din punct de vedere al exercitării competențelor sale asupra persoanelor, se află într-o dublă postură: ca stat de origine și ca stat de primire. De aici recurge necesitatea compatibilizării diferitelor regimuri naționale privind condiția juridică a celor 2 categorii de persoane – cetățeni și străini. Orice stat este competent să determine condițiile de obținere sau de pierdere a cetățeniei sale, dar condițiile opozabilității acestei cetățenii față de alte state sunt reglementate, în principiu de dreptul internațional.

5.2. Cetățenia persoanelor fizice

Noțiune

Cetățenia reprezintă „legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care formează populația statului, doar cetățenii acestuia pot să dețină plenitudinea drepturilor și a obligațiilor prevăzute în legislația națională.

După cum se precizează într-o hotărâre a C.I.J., “Cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căreia îi este conferită (…) este un fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de teritoriul oricărui alt stat.”

Cetățenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul stabilește criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități.

În ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internațional, i se recunoaște o asemenea competență.

Dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui stat suveran dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia și nici dreptul de a le aplica pe teritoriul național, ele nu sunt însă obligate de a recunoște și accepta consecințele unor asemenea reguli în afara granițelor acelui stat, dacă efectele acestor reguli nu respectă principiul efectivității. Așadar, nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie, dar pot fi respinse efectele exercitării acesteia, în plan extern, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internațional.

Criteriul efectivității cetățeniei are următorii termeni:” Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătura efectivă (s.n.) a individului cu statul respectiv.”

5.3. Condiții de valabilitate

Fiecare stat este competent să stabileasca, prin legea naționala, condițiile de acordare a cetățeniei. Efectele cetățeniei față de alte state ale comunității internaționale pot fi limitate de normele dreptului internațional. Pentru a fi valabilă, acordarea cetățeniei trebuie să se realizeze în anumite condiții:

pentru a fi opozabila unor state terțe, cetățenia acordată de un stat trebuie să fie licita din punct de vedere al dreptului internațional, adică să nu fie acordată pe baza unor criterii discriminatorii;

acordarea cetățeniei să aibă în vedere legătura efectivă a individului cu statul;

acordarea cetățeniei să aibă la bază principiile și normele dreptului internațional.

Cetățenia acordată cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate să fie lipsită de recunoașterea statelor comunității internaționale.

5.4. Modalități de dobândire a cetățeniei

Cetățenia se dobândește prin naștere sau prin naturalizare.

În primul caz se iau în considerare următoarele principii:

principiul jus sanguinis, conform căruia copilul dobândește cetățenia părinților indiferent de locul nașterii;

principiul jus soli, conform căruia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților.

În cel de-al doilea caz, cetățenia se obține la cererea persoanei și în baza unui act al autorităților statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau al șederii prelungite (al rezidenței) pe teritoriul unui stat.

Conform Legii nr. 21/1991, cetățenia română se dobândește prin naștere, prin adopție, prin repatriere sau poate fi acordată la cerere. Solicitantul trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru ca cererea să fie soluționata favorabil: să fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului, să cunoască limba națională, să dispună de un loc de muncă și de mijloace de existență, să nu fi suferit condamnări penale, sau să fi desfășurat vreo activitate împotriva intereselor statului român etc.

5.5. Modalități de pierdere a cetățeniei

Pierderea cetățeniei se poate realiza prin două modalități: prin renunțare și prin retragere.

a) Renunțarea la cetățenie este un drept al cetățeanului și intervine, de obicei, atunci când o persoana se stabilește într-o țară care nu acorda dubla cetățenie. Acest act nu are efect asupra cetățeniei celorlalți membri ai familiei, aceștia având dreptul să o păstreze în continuare.

b) Retragerea reprezintă o sancțiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva statului a cărui cetățenie o poartă sau care a obținut cetățenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere a cetățeniei poate să intervină doar față de persoanele care au dobândit cetățenia prin naturalizare, nu și prin naștere.

5.6. Conflicte de cetățenie

Datorită lipsei de uniformitate între legislațiile diverselor state în ceea ce privește criteriile de acordare a cetățeniei, o persoană se poate găsi în situația de a avea mai multe cetățenii, sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși n-a fost încălcată nici o lege. Suntem în fața unui conflict de cetățenie, care poate fi astfel pozitiv sau negativ.

a) Conflictul pozitiv de cetățenie se manifestă atunci când o persoană are două sau mai multe cetățenii. Cel mai frecvent caz este cel al persoanelor cu dublă cetățenie, cauzată de neconcordanța legislației statelor. De exemplu, copilul născut din cetățeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul unui stat a cărui legislație prevede principiul jus soli, va purta cetățenia ambelor state. Persoana care obține o nouă cetățenie, la cerere, fără să renunțe la cetățenia sa anterioară, se află, de asemenea, în situația de bipatridie.

Situațiile de bipatridie sau de pluricetățenie pot să determine conflicte de interese între state, ale căror efecte se repercutează asupra persoanei în cauza. În aceste cazuri se ridică problema de a stabili cărui stat îi revine obligația de a acorda protecție diplomatică cetățeanului, sau în care dintre state este obligată persoana să efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetățenie se soluționează, de regulă, prin stabilirea cetățeniei dominante, efective a persoanei, adică prin determinarea statului față de care acesta este efectiv atașat.

Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere pluricetățeniei. Cea mai frecventă expresie a pluricetățeniei este dubla cetățenie sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a o pierde pe aceea a statului de origine.

În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situații, ea poate conduce însă la o serie de complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul.

Atât timp cât persoana bipatridă se găsește pe teritoriul unuia dintre cele două state, influența cetățeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicațiile pot apare atunci când bipatridul trece teritoriul celuilalt stat, a cărui cetățenie o are. Dacă este bărbat, acesta poate fi obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deși el își îndeplinise această obligație față de celălalt stat.

Situații conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilat stat. În asemenea situații, în practica internațională a putut fi identificată o tendință generală de a stabili și favoriza, dintre cele două cetățenii în conflict, pe cea reală și efectivă sau așa-zisa “cetățenie dominantă”.

Pentru a evita asemenea conflicte de cetățenie statele încheie convenții, de regulă bilaterale prin care se stabilesc anumite reguli de opțiune urmărind eliminarea cauzelor care conduc la bipatridie.

b) Conflictul negativ de cetățenie conduce la apariția situațiilor de apatridie, adică de pierdere a cetățeniei. De exemplu, un copil născut din părinți apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplică regula jus sanguinis, nu va avea nicio cetățenie. Efectele apatridiei constau în lipsirea persoanei de protecția diplomatică din partea vreunui stat. De regula, apatrizii sunt asimilați străinilor, atât în convențiile internaționale, cât și în actele normative interne, fiind obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia locuiesc și sub a cărui jurisdicție se află. Tendința este de a evita crearea unor situații de apatridie, pentru ca fiecare persoană să beneficieze de protecția unui stat. În acest sens, s-au încheiat convenții internaționale în cadrul organizațiilor universale și regionale.

Conflictul negativ de cetățenie rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislațiilor diverselor state în legătură cu dobândirea cetățeniei. Este cazul indivizilor a căror situație nu poate fi încadrată în câmpul de acțiune al acestor legislații și care devin astfel apatrizi.

Apatridia este deci situația inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care nu au nici o cetățenie, ori pe acelea care își pierd cetățenia originară, fără să dobândească cetățenia altui stat. Copiii unor părinți apatrizi pot fi apatrizi și ei, dacă se nasc pe teritoriul unui stat care aplică, în acordarea cetățeniei, criteriul ius sanguinis.

Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are față de acesta obligațiile care rezultă din această legătură; el este, în același timp, lipsit de orice protecție, din partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi nu pot ignora însă prezența acestora. Apatrizii, la rândul lor, sunt obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia se găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de aceștia, ei nu se bucură însă de protecția diplomatică a unui alt stat și pot fi astfel victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.

Potrivit art. 1 din Convenția din 1961, un stat ca acordă cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național.

Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul cetățenilor și cu cel aplicat străinilor și circumscrie principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenții reținem:

fiecare apatrid are obligații față de țara în care se găsește, conformându-se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;

aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau țara de origine;

tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil ca acela acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educația religioasă a copiilor lor;

acordarea pentru apatrizi a tratamentului aplicat, în general, strănilor.

Alte prevederi referitoare la statutul juridic al apatrizilor privesc bunurile mobile și imobile, dreptul la asociere, accesul la instanțele judecătorești, exercitarea unor activități profesionale în diverse domenii.

5.7. Statutul juridic al străinilor

Prin străin se întelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a acea cetățenia acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea, asimilați străinilor persoanele fără cetățenie (apatrizi), ca și refugiații. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislația sa, ca și prin actele administrației și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor condițiile de intrare și ieșire din țară etc.

Statutul juridic al străinilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetățenilor statului respectiv. Statul nu are asupra lor aceeași autoritate și nici aceleași obligații. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași drepturi și aceleași obligații față de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat, cu respectarea unor norme și standarde internaționale.

În doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drept internațional care să oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu dreptul internațional, în afara cazurilor când este obligat printr-un tratat internațional, statul nu este dator să admită orice străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. Dreptul internațional nu impune o perioadă determinată de ședere a străinilor o dată admiși pe teritoriul unui stat Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste probleme cu mare grijă: prohibirea intrării străinilor, ca și expulzările nejustificate, pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor și pot genera măsuri de retorsiune. S-a ajuns astfel să se rețină în această materie următoarele tendințe:

un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar poate condiționa această intrare. Astfel, un stat poate refuza admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, considerați ca indezirabili, ca de exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli contagioase sau altele.

un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.

În principiu, străinii beneficiază de majoritatea drepturilor de care se bucură cetățenii unui stat, cu excepția drepturilor politice și a dreptului de a ocupa funcții publice. Străinii nu sunt ținuți însă de aceleași obligații pe care le au cetățenii statului.

Regimuri aplicabile străinilor:

Regimul național, prin care statul recunoaște străinilor aceleași drepturi pe care le acorda propriilor cetățeni, cu excepția drepturilor politice și a dreptului de a ocupa funcții publice;

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în favoarea cetățenilor unui stat străin, a regimului cel mai favorabil care a fost acordat resortisanților unui stat terț;

Asigurarea de către toate statele comunității internaționale a unui standard minim de tratament în favoarea străinilor.

Regimul special se acordă doar anumite drepturi.

În situații determinate, statele pot adopta față de străinii aflați pe teritoriul lor măsura expulzării sau a extrădării.

5.8. Expulzarea și extrădarea

Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa.

Prin expulzare se înțelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are reședința datorită caracterului său sancționar, măsura expulzării este dispusă printr-un act administrativ individual, motivat prin rațiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitatea națională ș.a.

În ceea ce privește însă condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internațional impune anumite limite. Se consideră astfel că aceste condiții nu trebuie să fie drastice, să se permită, eventual, expulzatului să-și aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătura cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenței, a detenției ilegale etc.

Articolul 13 al Pactului internațional prinvind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabilește că “un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în conformitate cu legea și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale și de obține reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă.

Există însă și alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 alin (1) din Convenția privind statutul refugiaților “un stăin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice”.

Prin convenții internaționale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la apărare al individului și a dreptului de ataca prin căi legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise expulzările colective de străini. Un stat nu își poate expulza proprii cetățeni..

Extrădarea este o modalitatea de terminare a șederii unor străini de pe teritoriul unui stat, în cazurile în care aceștia sunt autorii unor infracțiuni de drept comun, precum și a unor crime internaționale.

Extrădarea este considerată un act de asistență juridică între state, întrucât prin aceasta se realizează transferul unui străin către autoritățile statului în care este urmărit sau condamnat pentru o faptă incriminată de legile acestui stat.

Din punctul de vedere al dreptului internațional, extrădarea reprezintă un atribut al suveranității statului care o acordă. Ea se realizează fie:

pe baza unor convenții internaționale, de regulă prin convenții bilaterale de asistență juridică, dar și prin convenții multilaterale, cum este cea încheiată în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenția interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;

pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state chiar în lipsa unor convenții speciale, în care să se menționeze expres obligația de extrădare;

în temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă extrădarea.

Este un act de asistență juridică între state, care se dispune în cazul comiterii de către cetățenii altui stat, a unor infracțiuni grave, de drept comun sau de drept international. Măsura extrădării se dispune în baza unor convenții internaționale, pe baza de reciprocitate, sau în temeiul legii interne.

În dreptul internațional s-a stabilit un număr de reguli aplicabile în domeniul extrădării:

nu se dispune măsura extrădării împotriva cetățenilor unui stat de către propriul stat;

fapta pentru care se solicită extrădarea, trebuie să fie incriminată de legislația ambelor state;

persoana extrădată va fi judecată și condamnată doar pentru infracțiunea pentru care a fost solicitată măsura.

5.9. Refugiații

Convenția privind statutul refugiatilor, adoptată de O.N.U. în anul 1951, definește noțiunea de persoană refugiată ca fiind „persoana care, în urma unor temeiuri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în acea țară” (art.1).

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe bază individuală, și nu pentru grupuri de persoane. Din textul Convenției menționate se deduce că nu intră în categoria persoanelor refugiate, refugiații economici și persoanele care au dobândit statutul de refugiați ca efect al unor conflicte armate internaționale sau interne. În aceste cazuri, soluția care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar internațional în țara de origine sau a unor măsuri de dezvoltare economică.

În termeni generali, prin refugiat se înțelege o persoană care caută să se sustragă unor condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile și să găsească adăpost și protecție în altă țară. Motivele părăsirii țării de origine pot fi: opresiune; persecuție; amenințarea vieții sau libertății; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale.

Pentru protejarea intereselor refugiaților, în cadrul O.N.U., s-a înființat în anul 1950, Înaltul Comisariat pentru Refugiați. În anul 2008 în România a fost creat Centrul de Tranzit în Regim de Urgență pentru Refugiați la Timișoara. Acesta poate primi până la 200 de refugiați în același timp, pentru cel mult 6 luni.

Regimul juridic al refugiaților în România are la bază prevederile art. 18 al Constituției României, în virtutea căruia:

“(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor garantate de Constituție și de alte legi.

(2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte. “

Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenției privind statutul refugiaților din 1951 și a Protocolului din 1976, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991, precum și din dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța nr. 13/2002 și prin Ordonanța nr. 43/2004.

Potrivit legislației actuale, formele de protecție de care se pot bucura străinii în țara noastră sunt: statutul de refugiat, protecție umanitară condiționată și protecție umanitară temporară.

Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecție și se acordă, la cerere, străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat, pe considerente de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie publică, se află în afara țării sale de origine și nu poate primi, sau ca urmare a acestei temeri nu dorește protecția acestei țări.

Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat într-una din următoarele situații:

a comis o infracțiune contra păcii și omenirii, ori o infracțiune la care se referă convențiile internaționale la care România este parte;

a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia;

a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta Organizației Națiunilor Unite.

Protecția umanitară condiționată are în vedere străinii cărora nu li se poate acorda statutul de refugiat, dar a căror viață ar fi pusă în pericol în cazul returnării în țările de origine, întrucât fie au săvârșit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiția ca legea țării lor să prevadă o asemenea pedeapsă pentru acele fapte și aceasta să fie aplicabilă, fie riscă să fie supuși la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza apartenenței lor la o catgorie defavorizată de persoane, pot fi expuși unor pericole de natură să le aducă atingere vieții, integrității corporale și libertății.

Protecția umanitară temporară are în vedere protejarea de consecințele conflictelor militare a persoanelor deplasate, din rândul populației civile, provenind din zonele de conflict. Protecția este acordată numai pe durata conflictului și privește numai persoanele deplasate, din rândul populației civile, în urma unor conflicte în care România nu este angajată.

Procedura pentru acordarea statutului de refugiat, cunoaște două forme:

Procedura ordinară cuprinde o cale administrativă și una judecătorească.

Calea judecătorească intervine atunci când solicitantului i s-a refuzat, de către Oficiul Național pentru Refugiați (O.N.R.) din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, acordarea statutului de refugiat pe cale administrativă. Pentru analiza cererilor primite, O.N.R. are la dispoziție 30 de zile, dar în cazul în care pentru soluționarea unor situații mai grele este nevoie de date suplimentare mai poate dispune de încă 30 de zile. Admiterea sau respingerea cererilor de acordare a Statutului de refugiat se face prin hotărâre care se comunică solicitantului, în scris. Dacă hotărârea instanței prin care s-a respins plângerea rămâne definitivă ea este executorie; ceea ce înseamnă că străinul trebuie să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la comunicare.

Procedura accelerată se referă la cererile evident nefondate. Acestea sunt formulate de persoane care prin activitățile lor prezintă un pericol pentru siguranța ori ordinea publică în România sau provin dintr-o țară unde nu există risc serios de persecuție. Se mai aplică această procedură și solicitanților care au comis infracțiuni pentru care legea română refuză, după cum s-a arătat mai sus, acordarea statutului de refugiat.

În procedura accelerată, analizarea cererii și pronunțarea hotărârii trebuie să se realizeze în termen de 3 zile. În cazul depunerii unei plângeri în instanță împotriva refuzului acordării statutului de refugiat, instanța trebuie să ia o decizie motivată în 10 zile. Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.

Drepturile și obligațiile persoanelor care au dobândit una din formele de protecție prevăzute de legea română se referă la: asigurarea, pentru refugiați, a mijloacelor necesare unui trai decent prin sprijin în găsirea, în primul rând, a unui loc de muncă, asigurarea accesului la programele de asistență socială, medicală, diferite forme ale învățământului de stat, locuințe sociale, sprijin pentru reunificarea familiei, învățarea limbii române și a unei meserii, ori începerea unei afaceri. Legea română garantează refugiatului dreptul la libera circulație, la practicarea propriei religii, dreptul de acces la justiție, în condiții de egalitate cu cetățenii români.

5.10. Statutul juridic al persoanelor strămutate

Persoanele strămutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor state străine.

Preocuparea statelor față de aceste persoane s-a materializat în încheierea de convenții internaționale prin care să se asigure repatrierea lor.

Acesta este similar cu cel al străinilor sau al cetățenilor statelor, potrivit Convenției din 1951. Chiar dacă statelor nu le revine nici o obligatie de admitere pe o baza permanentă a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea refugiaților și expulzarea străinilor în state unde riscă să le fie încălcate drepturile fundamentale ale omului, sunt interzise.

5.11.Tipuri de azil

Azilul poate fi teritorial și diplomatic:

a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecuții politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept suveran al statului, însă, odata ce l-a acordat, statul este ținut să asigure o protecție activă vizând asimilarea azilantului în societate, precum și o ocrotire din rațiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului, înscris în Declaratia Universală a Drepturilor Omului adoptată de O.N.U. în 1948.

b) Azilul diplomatic se refera la primirea și protecția acordată în localurile ambasadelor străine, a cetățenilor statului pe lângă care este acreditată misiunea diplomatică, cetățeni urmăriți de propriile autorități, ori a căror viață este în pericol din cauza unor evenimente interne excepționale. Acordarea azilului diplomatic poate fi considerată un act de încălcare a suveranității statului de reședință. În general, azilul diplomatic se acordă în baza unor convenții, sau pe baza de reciprocitate.

5.12. Protecția diplomatică

Reprezintă protecția pe care un stat o acordă cetățenilor săi aflați în străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autoritățile locale. Autoritatea statului se exercită asupra propriilor cetățeni și în afara teritoriului național, în baza legăturii juridice permanente ce se stabilește între stat și resortisanții săi. Statul poate să le impună anumite obligații, decurgând din legislația sa națională, cum ar fi obligarea cetățenilor de a presta serviciul militar și totodată, statul are dreptul să inculpe și să condamne o persoană chiar în lipsa, însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală și arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită aceasta. Finalitatea protecției diplomatice constă în supravegherea situației cetățenilor unui stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de drepturi.

VI. Protecția internațională a drepturilor omului

6.1. Etapele dezvoltării drepturilor omului

Ideea protecției drepturilor fundamentale a apărut pentru prima data la sfârșitul sec al XVIII-lea, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului , Constituția S.U.A. Cu toate acestea, problema protecției acestor drepturi nu putea depăși, în acel stadiu al dezvoltării dreptului și relațiilor internaționale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în secolul al XIX-lea au apărut firave încercări de internaționalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetățeni aflați în străinătate.

Sfârșitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului internațional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea "protecția drepturilor omului".

În a doua jumătate a sec. al XX-lea, a luat naștere ceea ce se numește “dreptul internațional al drepturilor omului”, care depășește această contradicție a dreptului internațional clasic, potrivit căreia protecția individului se poate realiza doar prin intermediul unui drept interstatal, creat de către și pentru state.

6.2. Sistemul de protecție a drepturilor omului în cadrul Organizației Națiunilor Unite

Cadrul juridic internațional care marchează începutul “erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de documente ce formează așa-numita “Chartă internațională a Drepturilor Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate și aplicate în cadrul O.N.U.

6.3. Carta Organizației Națiunilor Unite

Dreptul internațional modern al drepturilor omului s-a dezvoltat cu precădere după cel de-al doilea război mondial. Charta Națiunilor Unite, adoptată în urma Conferinței de la San Francisco proclamă, în preambulul său, “credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate și în valoarea persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaților cu femeile, ca și a națiunilor, mari și mici”. Articolul 1 §3 al Chartei conferă O.N.U. scopul fundamental “de a realiza cooperarea internațională, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți, fără distincție de rasă, sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima consacrare de ordin general a protecției drepturilor omului la nivel internațional, printr-un tratat internațional fundamental cu vocație de universalitate. Ideea protecției drepturilor se regăsește în întreg conținutul Chartei: art. 10 și 13, articolul 55/c, art. 62 §2, art. 68.

6.4. Declarația Universală a Drepturilor Omului

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a O.N.U., este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională.

Declarația Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile și politice și drepturile economice, sociale și culturale.

Din categoria drepturilor civile și politice fac parte: dreptul la viață, la libertatea și la securitatea persoanei, interdicția sclaviei, torturii și tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reținerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție. Se mai recunoaște dreptul la viață privată și dreptul de proprietate. Declarația proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire și dreptul la liberă circulație. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea țării sale, direct sau prin reprezentanți liber aleși.

Din categoria drepturilor economice, sociale și culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă și la protecție împotriva șomajului, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuție echitabilă și satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educație. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a participa liber la viața culturală a comunității, de a se bucura de valorile artistice și de a beneficia de progresul științific și avantajele acestuia”.

Declarația Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, deci nu are putere obligatorie.

6.5. Pactele internaționale privind drepturile omului

Cele două Pacte internaționale au fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. și deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internațional, cele două Pacte creează obligații juridice pentru statele părți.

6.5.1. Pactul Internațional privind drepturile civile și politice (P.I.D.C.P.)

Pactul a fost adoptat în 1966 și proclamă mai multe drepturi din această categorie decât Declarația Universală a Drepturilor Omului. Una din cele mai importante completări este articolul 27, care conține angajamentul statelor de a recunoaște membrilor minorităților etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună cu alți membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a profesa și practica propria religie, sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt menționate de D.U.D.O. se numără: libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a fi tratate în mod omenos și cu respect pentru demnitatea inerentă ființei umane, dreptul copilului de a dobândi o cetățenie și de a i se oferi acele măsuri de protecție decurgând din statutul său de minor. Cu toate acestea, există și drepturi enunțate de D.U.D.O. care nu se regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita și a primi azil și dreptul la cetățenie.

Pentru a asigura respectarea obligațiilor asumate prin Pact, acsta instituie un mecanism de aplicare, prin intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ înființat prin tratat și format din 18 experți independenți aleși pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se desfășoară pe două planuri: procedura de raportare și procedura de examinare a plângerilor inter-statale și individuale.

Procedura de raportare: statele sunt obligate ca o dată la 5 ani să prezinte rapoarte privind drepturile garantate de pact și implementarea acestora în dreptul intern. După examinarea rapoartelor și urmare a discuțiilor cu reprezentanții statelor și a O.N.G.-urilor, comiteul poate adopta comentarii specifice pentru fiecare stat în parte. Comitetul mai poate adopta comentarii generale prin care asigură interpretarea dispozițiilor din tratat.

Procedura de examinare a plângerilor interstatele și individuale, este o procedura opțională și rolul comitetului se reduce la găsirea unor soluții amiabile.

6.5.2. Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale (P.I.D.E.S.C.)

Acest pact recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice; dreptul de a înființa și de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecția familiei; dreptul la un standard de viață satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică și psihică; dreptul la educație; dreptul de a participa la viața culturală.

Ratificând P.I.D.E.S.C., un stat nu se angajează să confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci doar să utilizeze la maximum toate resursele sale disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare a acestor drepturi.

P.I.D.E.S.C. nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar statelor părți să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înființa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic și Social al O.N.U.

Începând cu 1976, E.C.O.S.O.C. a adoptat o serie de rezoluții care au culminat cu înființarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale și culturale, compus din 18 experți aleși cu titlu personal, și nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ convențional, ci un organ al O.N.U., mandatul său fiind acela de a asista E.C.O.S.O.C. în examinarea rapoartelor statale.

Rapoartele se depun o dată la 5 ani, comitetul putând elabora îndrumări către state pentru redactarea acestor rapoarte.

Comitetul adoptă comentarii specifice, dar poate adopta și comentarii generale prin care interpretează prevederile pactului.

6.6. Proceduri extra-convenționale de protecție a drepturilor omului la nivelul O.N.U.

Procedurile extra-convenționale sunt acele proceduri de implementare a drepturilor omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul O.N.U. și bazate în primul rând pe Charta organizației, dar care își au originea în rezoluții ale Adunării Generale. Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile convenționale, care își au originea în tratatele și convențiile din materia drepturilor omului.

Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia Drepturilor Omului, organ înființat de Consiliul Economic și Social (E.C.O.S.O.C.) în 1946, în baza art. 68 al Chartei O.N.U. Comisia este un organ politic, alcătuit din reprezentanți ai 53 de state membre, alese pe o perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia are mandatul de a elabora propuneri de declarații și convenții internaționale, pe care le înaintează, prin E.C.O.S.O.C., Adunării Generale a O.N.U. În 1947, Comisia a înființat Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării și Protecția Minorităților, compusă din 26 de membri independenți, aleși pe o perioadă de 4 ani, pe același criteriu al repartizării geografice echitabile. Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea activității acesteia: activitățile sale depășesc cadrul dat de denumire, extinzându-se la același nivel cu cele ale Comisiei.

6.7. Sistemul european de protecție a drepturilor omului

Întreg complexul de factori care a condus O.N.U. la preocuparea deosebită pentru protecția drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din acești factori a fost, în mod special, reacția împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea existenței drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor sisteme, ci “un instrument deliberat de politică internă și chiar o precondiție a ascensiunii lor.” Un alt factor a fost necesitatea protecției sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva unei renașteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci și împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră controlul asupra unei jumătăți a continentului: regimurile comuniste.

1949 – nașterea Consiliului Europei

Structura Consiliului Europei

Comitetul Miniștrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din miniștrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanții lor diplomatici permanenți la Strasbourg.

Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului și totodată are cea mai extinsă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul ei.

Secretarul General are responsabilitatea direcțiilor strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei și asupra bugetului organizației și supraveghează organizarea și funcționarea curentă a Consiliului.

Congresul Autorităților Locale și Regionale din Europa (C.A.L.R.E.) este un organ creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât colectivitățile locale, cât și colectivitățile regionale din Europa care aplică prevederile Chartei Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniștrilor în 1985.

Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 și este o instituție independentă, ce are ca scop promovarea educației în domeniul drepturilor omului, a conștientizării și respectării drepturilor omului în statele membre.

Elaborarea și semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului

Convenția a fost semnată la Roma în luna noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 13 protocoale adiționale.

Drepturile garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În forma inițială, C.E.D.O. garanta următoarele drepturi: dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ținut în sclavie; interzicerea muncii forțate, dreptul la libertatea și siguranța persoanei, dreptul la un proces echitabil, dreptul de a nu fi supus unor legi și pedepse ex post facto, dreptul la viață privată și de familie, libertatea de gândire, conștiință și religie, libertatea de expresie, libertatea de asociere și de întrunire pașnică, libertatea de a se căsători și de a întemeia o familie.

Convenția mai conține o clauză de nediscriminare și obligația de a se acorda un remediu eficace prin instanțele naționale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate (art. 13).

Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiționale ulterioare: Protocolul 1: dreptul la proprietate; dreptul la educație; angajamentul statelor de a organiza alegeri libere și secrete la intervale de timp rezonabile. Protocolul 4: interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligațiilor contractuale; dreptul la liberă circulație; interzicerea expulzării propriilor cetățeni și a expulzării colective a străinilor. Protocolul 6: – abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace. Protocolul 7: – garanții acordate străinilor înainte de a fi expulzați din țara unde își au reședința; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la reparații în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă; egalitatea în drepturi și obligații între soți. Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării. Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe.

6.7.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două categorii de competențe: soluționarea litigiilor și emiterea de avize consultative.

Competența ei acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea C.E.D.O. și a Protocoalelor sale.

Judecătorii noii Curți Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 ale Convenției, în număr egal cu acela al statelor-părți la C.E.D.O..

Curtea își desfășoară activitatea în: Adunarea Plenară a Curții; Comitete; Camere; Marea Cameră.

Pentru celelalte activități ale Curții decât cea de examinare a cauzelor aduse înaintea sa, în structura Curții se regăsesc: Adunarea Plenară a Curții; Președintele Curții; 1 sau 2 vicepreședinți; președinții Camerelor.

Principala sarcină a noii Curți Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării angajamentelor care decurg pentru statele părți la C.E.D.O. Sesizarea Curții privind încălcarea drepturilor garantate de C.E.D.O. se poate face fie de un stat-parte, fie de un particular.

Condițiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale trebuie să îndeplinească o serie de condiții de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al Convenției:

Condițiile de admisibilitate

1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de 6 luni începând cu data deciziei interne definitive.

2. Curtea nu reține nicio cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, în cazul în care :

a. ea este anonimă ; sau

b. ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare și dacă nu conține fapte noi.

3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, atunci când ea consideră că:

a. ea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau

b. reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor

omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale impune o examinare a fondului cererii, și cu condiția de a nu respinge din acest motiv nicio cauză care nu a fost examinată corespunzător de o instanță națională.

4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.

Charta Socială Europeană

Charta Socială Europeană a fost semnată la Torino, sub auspiciile Consiliului Europei, la 18 octombrie 1961 și a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Charta este destinată a completa prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, care cuprinde în principal drepturi civile și politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale și culturale.

Pentru a deveni parte la Chartă, un stat trebuie să accepte cel puțin 10 din cele 19 articole care formează partea a II-a a Chartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale acestor articole. În urma acestui algoritm, un stat trebuie să accepte doar între jumătate și două treimi din obligațiile prevăzute de Chartă.

6.7.2. Protecția drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protecție a drepturilor omului este esențialmente jurisprudențial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar și de drept derivat, din tradițiile constituționale naționale și din C.E.D.O. De altfel, art. F § 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene afirmă că Uniunea respectă drepturile fundamentale așa cum sunt garantate de C.E.D.O. și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre. Totuși, absența unei enumerări a acestor drepturi implică inevitabil recursul la Curtea de Justiție.

Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, conține importante dispoziții relative la drepturile omului. El cuprinde intenția statelor de a mări posibilitatea de intervenție a Curții de la Luxembourg în acest domeniu. Tratatul consacră competența Curții de Justiție în domeniul controlului respectului drepturilor fundamentale de către organele comunitare. De asemenea, Tratatul pune în lumină importanța garanției politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiție de adeziune și de apartenență la Uniune. În cazul încălcării grave și persistente a principiilor enunțate în art. 6 al Tratatului – libertatea, democrația, respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale, statul de drept – Consiliul U.E., reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern, poate, în anumite condiții, să suspende cu o majoritate calificată, unele drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul său de vot în cadrul Consiliului.

Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – adoptată în anul 2000 Aceasta conține o serie de principii generale, care privesc în primul rând câmpul său de aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor. Cât privește catalogul drepturilor, documentul reafirmă drepturile clasice – demnitatea umană, libertățile, egalitatea, justiția, conținând însă un bogat catalog de drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la ajutor social, la grevă.

Charta a fost integrată în Tratatul privind Constituția pentru Europa, semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.

6.7.3. Protecția drepturilor omului în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este o organizație politică ce are ca principal scop asigurarea păcii și securității la nivel regional european.

Unul din principalele domenii de acțiune în acest cadru larg al organizației este așa-numita dimensiune umană, adică protecția drepturilor fundamentale, precum și "stabilirea contactelor umane și alte probleme cu caracter umanitar". Dimensiunea umană a O.S.C.E. își are originea în principiul VII enunțat în Actul Final de la Helsinki (1975).

6.8. Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului

Declarația Americană asupra Drepturilor și Obligațiilor Omului, 1948. Declarația este bazată pe aceeași viziune "holistică", globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de drepturi inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou declarația este legătura dintre drepturi și obligații.

Comisia Interamericană a drepturilor omului a fost creată prin Rezoluție a O.A.S. în 1959, la Santiago de Chile.

Convenția Interamericană a drepturilor omului a fost adoptată în 1969 și a intrat în vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea petițiilor individuale privind încălcări ale drepturilor omului în statele părți. Prin Convenție, statele-părți își asumă obligația complexă de a respecta și de a asigura drepturile enumerate.

Principalele instituții create de Convenție sunt Comisia Inter-americană a drepturilor omului și Curtea Inter-americană a drepturilor omului.

Convenția a fost completată prin două protocoale adiționale: Protocolul adițional în domeniul drepturilor economice, sociale și culturale (1988) și Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptată Convenția Inter-americană pentru prevenirea și pedepsirea torturii.

6.9. Sistemul african de protecție a drepturilor omului

Sistemul african are la bază Charta africană a drepturilor omului și popoarelor, adoptată la Nairobi, în 1981, de către Organizația Unității Africane și intrată în vigoare în 1986.

În anul 2001, Organizația Unității Africane s-a transformat în Uniunea Africană. Alte instrumente de protecție a drepturilor omului din cadrul sistemului african sunt: Convenția africană asupra refugiaților, Charta africană a drepturilor și bunăstării copilului, Protocolul asupra drepturilor femeii.

Mecanismul de aplicare a Chartei se desfășoară prin Comisia africană a drepturilor omului și popoarelor și prin Curtea africană a drepturilor omului și popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalți funcționari guvernamentali aleși de Conferința Șefilor de Stat și de Guvern a Uniunii Africane pe o perioadă de 6 ani.

În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au următoarele obligații:

– obligația de încetare a violării;

– obligația de restitutio in integrum prin reparații în natură sau prin echivalent;

– obligația de a nu repeta violarea.

Comisia poate indica statelor măsurile speciale și generale pe care trebuie să le ia în vederea eliminării efectelor violării drepturilor.

Curtea va avea o competență consultativă și una contencioasă.

6.10. Protecția minorităților naționale

În conformitate cu articolul 1 al Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale – Protecția minorităților naționale și a drepturilor și libertăților persoanelor aparținând acestora face parte integrantă din protecția internațională a drepturilor omului și, ca atare, constituie domeniul de cooperare internațională.

Orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul să aleaga liber dacă să fie tratată sau nu ca atare și nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere, ori din exercițiul drepturilor legate de aceasta.

Persoanele aparținând minorităților naționale pot exercita drepturile și libertățile ce decurg din principiile enuntate în prezenta convenție-cadru, individual sau în comun cu alții.

VII. Teritoriul în dreptul internațional public

7.1. Noțiunea și elementele teritoriului. Suveranitatea teritorială

Teritoriul reprezintă elementul material al statului, definit ca acel spațiu geografic în cadrul căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.

Suveranitatea teritorială se caracterizează prin: – exclusivitate în sensul că asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui stat; – plenitudinea exercițiului suveranității în sensul că statul este singurul în măsură să decidă întinderea și natura competențelor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat.

Cooperarea cu alte state sau cu organizații internaționale în cadrul căreia statele se pot angaja să se abțină pe teritoriul lor de la anumite activități, nu poate fi considerată ca încălcare a suveranității ci ca o consecință a manifestării de voință a acelui stat care optează pentru un anumit tip de regim juridic într-un domeniu dat.

Componentele teritoriului de stat. Distingem spațiul terestru, spațiul acvatic, spațiul aerian.

Spațiul terestru include solul și subsolul cuprins în limitele frontierelor.

Spațiul acvatic cuprinde apele interioare, râuri, fluvii, canale, lacuri și mări interioare, precum și apele maritime interioare din porturi, golfuri și marea teritorială pentru statele cu litoral.

Spațiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra spațiului terestru și al spațiului acvatic al statului.

Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spațiale determinate, funcțiile statale, fără nici un fel de ingerință din afară.

Suveranitatea teritorială se exercită asupra următoarelor elemente :

a) spațiul terestru aflat deasupra nivelului mării, precum și subsolul aflat între limitele frontierelor;

b) spațiul acvatic: apele interioare, marea teritorială;

c) spațiul aerian.

În dreptul internațional public, o importanță deosebită o joacă și alte spații care nu intră sub suveranitatea teritorială a statelor și care au un regim juridic deosebit: marea liberă, strâmtorile internaționale, Arctica și Antarctica, spațiul cosmic.

7.2. Dobândirea și modificarea titlului asupra teritoriului

Termenul de dobândire a unor teritorii se referă la modalitatea prin care anumite state și-au lărgit teritoriul fără ca să micșoreze în mod corespunzător teritoriul altui stat.

Dobândirea originară de teritorii are ca obiect așa-zisele „teritorii fără stăpân” – terre nullius. C.I.J. în avizul consultativ dat în cauza privind Sahara Occidentală a subliniat distincția între teritorii fără stăpân și teritorii neorganizate în state.

Pentru perioada modernă nu mai există practic spații terestre nesupuse suveranității unui stat astfel încât nu mai putem întâlni decât modificări ale teritoriilor. Atunci când un stat ar dobândi un teritoriu, în mod corespunzător, un alt stat ar suferi o pierdere.

Din punct de vedere politic și juridic are loc o înlocuire a suveranității teritoriale a unui stat cu a altui stat.

Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat admisă de dreptul internațional contemporan este aceea care se întemeiază pe consimțământul liber exprimat a populației care locuiește care locuiește pe teritoriul respectiv. Modificarea poate consta în desprinderea unor teritorii de la un stat și formarea unuia sau a unor state independente.

Principalele modalități de dobândire a titlului asupra teritoriului pe care le vom analiza sunt:

a) ocupația;

b) prescripția achizitivă;

c) cucerirea;

d) extinderea sau acumularea;

e) cesiunea.

Dintre acestea, ocupația și extinderea sunt considerate moduri originare, iar cesiunea reprezintă un mod derivat de dobândire a titlului.

În dreptul internațional contemporan, orice modificări teritoriale, inclusiv cele survenite în cadrul procesului de decolonizare, sunt legale doar dacă sunt consecința exprimării voinței suverane a poporului aflat pe acele teritorii.

7.3. Delimitarea teritoriului și regimul juridic al unor spații în dreptul internațional public

7.4. Frontierele

Frontierele reprezintă acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte ale globului, care stabilesc limitele teritoriului statal. În dreptul internațional public, frontiera reprezintă linia de demarcație a limitelor teritoriale în care statul își exercită suveranitatea.

Frontierele pot fi clasificate după mai multe criterii.

Din punct de vedere geografic – frontierele reprezintă linii reale sau imaginare, trasate între diferite puncte de pe glob, care stabilesc și limitele teritoriului terestru ale diferitelor state ori în înălțime, al spațiului lor aerian ori care delimitează marea lor teritorială de marea liberă și între statele vecine.

Din punct de vedere juridic – frontiera este zona periferică a teritoriului de stat unde funcționează servicii publice speciale distincte de alte servicii interne.

În dreptul internațional public – frontiera semnifică limitele teritoriale în interiorul cărora fiecare stat își exercită suveranitatea deplină și exclusivă.

Frontierele reprezintă zona de contact și de relații de vecinătate între două state.

Frontierele naturale se stabilesc potrivit unor particularități geografice.

Frontierele geometrice reprezintă linii drepte trasate între anumite puncte care despart teritoriile a două state.

Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului pământesc.

Frontiera terestră desparte uscatul între două state urmând linia crestelor munților, mijlocul văilor sau poate fi stabilită în linie dreaptă geometric sau astronomic.

Frontiera fluvială se stabilește în general pe mijlocul șenalului navigabil al fluviului ce desparte teritoriul a două state care se mai numește talvegul cursului de apă.

Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral de marea liberă și de marea teritorială a statelor vecine.

Frontiera aeriană separă spațiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare imaginare care pornesc de la frontierele terestre, fluviale și maritime până la limita inferioară a spațiului cosmic.

Frontierele s-au stabilit din punct de vedere juridic fie prin acorduri încheiate între statele vecine, fie prin tratatele care au marcat sfârșitul unor cuvinte militare. În epoca modernă porțiuni de frontieră au fost stabilite și prin hotărârile unor instanțe arbitrale internaționale ori a Curților Internaționale de Justiție.

Etapa delimitării frontierelor constă în operațiunea politică și juridică de identificare a direcției principale și descriere amănunțită în cuprinsul tratatului care se încheie pentru stabilirea frontierelor. În urma descrierii se întocmește o hartă – anexă la tratat.

Etapa demarcării constă în efectuarea unor operațiuni de instalare a bornelor sau de identificare a altor semne de demarcație, forme naturale de relief sau geamanduri.

Această etapă în care frontiera este marcată se efectuează de către o Comisie centrală, care consemnează operațiunile într-un proces verbal sau într-un raport.

Frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate între statele vecine, fie prin tratatele de pace încheiate în urma unui conflict, fie prin hotărâri ale unor instanțe internaționale. Unele frontiere se stabilesc prin lege internă, cum ar fi limita mării teritoriale.

7.5. Fluviile, lacurile și canalele maritime internaționale

Fluviile internaționale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai multor state și care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.

Fluviile succesive traversează teritoriile mai multor state.

Fluviile contigue separă teritoriile unor state.

În statutul elaborat de Conferința de la Barcelona conceptul de fluviu internațional a fost înlocuit cu acela, mai larg de curs de apă navigabil de interes internațional, despre care se consideră că are în vedere și eventualii afluenți nevigabili ai unor fluvii internaționale.

Libertatea de navigație pe fluviile internaționale presupune asigurarea accesului neîngrădit al navelor comerciale aparținând tuturor statelor riverane sau neriverane. Navele comerciale vor fi tratate în mod egal indiferent de pavilionul pe care îl arborează.

Utilizarea fluviilor internaționale în alte scopuri decât navigația.

Fluviile internaționale, ca și cursurile de apă internaționale sunt utilizate și în alte scopuri decât navigația, în special pentru agricultură, dar și în domenii industriale – producerea de energie electrică etc.

Potrivit conceptului resurse naturale partajabile drepturile și obligațiile economice ale statelor care împart apele unui fluviu internațional cer ca utilizarea acestor ape să nu fie abuzivă și cer, de asemenea, respectarea unor obligații reciproce în numele omunității internaționale de interese.

Lacurile internaționale sunt acele mase de apă dulce sau sărată, înconjurate de teritoriile mai multor state sau formând o frontieră între două sau mai multe state.

Fluviile și lacurile internaționale, datorită importanței lor economice, sunt supuse unui regim juridic diferit de cel al apelor interioare ale unui stat.

Regimul juridic al Dunării ca fluviu internațional a cunoscut o evoluție interesantă.

Etapele pe care le-a parcurs reglementarea juridică a navigației pe Dunăre sunt edificatoare pentru evoluția dreptului internațional.

Prima etapă – Semnarea Tratatului de pace de la Paris 1856 prin care s-a stabilit pentru prima dată un rejim juridic general referitor la navigația pe Dunăre cere prevedea libertatea de navigație pentru toate statele riverane și neriverane și împărțirea fluviului din punct de vedere al administrării navigației în 2 sectoare – Dunărea fluvială și Dunărea maritimă.

A fost creată Comisia Europeană a Dunării din care făceau parte marile puteri europene neriverane – Anglia, Franța, Prusiași Sardinia precum și marile imperii riverane – Austria, Turcia și Rusia. Această Comisie avea în vedere numai Dunărea maritimă iar Principatele Române nu făceau parte din această Comisie, deși sediul ei se afla pe teritoriul Principatelor Române.

A doua etapă – Convenția de la Paris s-a încheiat prin adoptarea Convenției Dunării. S-a instituit un regim internațional pe toată porțiunea navigabilă a Dunării de la Ulm până la vărsarea în mare. Regimul s-a extins și la principalii afluenți ai Dunării – Morava, Tisa etc.Potrivit Conv. de la Paris au funcțional 2 organe Comisia Internațională a Dunării pentru cursul superior – de la Ulm până la Brăila, din care făceau parte Anglia, Franța, Italia și statele riverane și Comisia Europeană a Dunării pentru Dunărea maritimă – de la Brăila până la vărsarea în mare pe brațul Sulina – din care făceau parte Anglia, Franța, Italia și România.

Regimul actual al navigației pe Dunăre este reglementat de Convenția de la Belgrad încheiată exclusiv între statele riverane. Potrivit Convenției de la Belgrad se recunoaște statelor riverane suveranitatea deplină asupra porțiunilor de fluviu aflate în limitele granițelor lor și sunt excluse de la gestiunea navigației pe Dunăre statele neriverane.

Este garantată libertatea de navigație pe tot cursul navigabil pentru vasele comerciale ale tuturor statelor.

Canalul Dunăre–Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situat în întregime pe teritoriul României și supus jurisdicției exclusive a statului român.

Canalele maritime internaționale

Canalele internaționale sunt căi maritime de comunicație, construite pe teritoriul unui stat, pentru a crea o legătură între două mări libere, în scopul facilitării navigației. Canalele sunt ape interioare ale statului respectiv, dar au un regim juridic special, fiind deschise navigației pentru navele tuturor statelor. Din punct de vedere teritorial ele sunt ape interne ale statelor pe teritoriile cărora sunt situate, fiind supuse suveranității teritoriale ale acestuia. Având în vedere scopul pentru care au fost construie, ele trebuie să fie deschise navigației pentru vasele tuturor statelor.

Canalul Suez se află pe teritoriul Egiptului și face legatura între Marea Mediterană și Oceanul Indian prin Marea Roșie.

Canalul Panama deschide navigația între Oceanul Pacific și Oceanul Atlantic.

Canalul Kiel este construit de Germania pe teritoriul său pentru a lega Marea Baltică de Marea Nordului.

7.6. Dreptul mării

Dreptul mării reprezintă astăzi o subramură distinctă a dreptului internațional public, ce are ca obiect de reglementare regimul juridic al spațiului marin.

Printre primele încercări de codificare în acest domeniu se numără Conferința de la Haga (1907) privind regulile de purtare a războiului pe mare și Conferința de codificare din 1930.

Prima Conferință asupra dreptului mării a fost convocată sub auspiciile O.N.U., în 1958. În cadrul ei au fost adoptate 4 convenții: privind marea liberă, privind marea teritorială, privind platoul continental și pescuitul și privind conservarea resurselor biologice.

A doua Conferință O.N.U. asupra dreptului mării (1960) nu a reușit concilierea pozițiilor statelor participante cu privire la unele aspecte nereglementate sau controversate încă din 1958, cum ar fi: lățimea mării teritoriale sau protecția unor zone de pescuit.

În 1967 Adunarea Generală a O.N.U. a constituit Comitetul spațiilor submarine care urma să studieze aspectele utilizării pașnice a acestor spații și a resurselor lor. Din inițiativa Comitetului în anul 1970 Adunarea Generală a adoptat Declarația asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în spațiile submarine dincolo de limitele jurisdicționale internaționale.

A treia conferință O.N.U. asupra dreptului mării a reunit 150 de state, iar lucrările ei s-au desfășurat în numeroase sesiuni 1973-1982.

Textul final a fost adoptat la 30 aprilie 1982 și a deschis spre semnare într-o sesiune specială Montego Bay – Jamaica 1982. Convenția a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1984 dupa realizarea numărului minim necesar de ratificări.

România a participat la toate etapele de negociere și la elaborarea textului Convenției pe care a semnat-o la 10 octombrie 1982.

Din punct de vedere al dreptului internațional, marea reprezintă ansamblul spațiilor cu apă sărată, cu condiția ca acestea să comunice liber între ele. Marea Moartă și Marea Caspică, deși au apă sărată, nu sunt guvernate de dreptul mării, fiind spații închise ce nu comunică cu spațiile maritime ale lumii.

Față de riscul de acaparare a resurselor mării de către un număr limitat de state Comisia de drept internațional a O.N.U. a înscris, pe agenda sa, problematica codificării dreptului mării.

7.6.1. Apele maritime interioare

Radele sunt porțiuni de apă adiacente porturilor închise în parte prin diguri ca loc de adăpostire a navelor sau loc de ancorare a lor.

Apele porturilor sunt apele cuprinse între țărm și linia care unește instalațiile portuare cele mai avansate spre larg cu condiția ca structurile acestor instalații să fie parte integrantă din sistemul portuar unic.

Apele golfurilor sunt delimitate spre larg de linia care unește punctele cele mai avansate ale unei crestături a țărmului. Pentru a constitui un golf, aceste puncte nu trebuie să fie la o distanță mai mare de 24 mile marine.

Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul deplinei suveranități a statului riveran consacrat pe cale cutumiară și prin Convenția și Statulul de la Geneva privind regimul juridic internațional al porturilor. Potrivit principiului accesul și staționarea în apele maritime interioare se face distinct între navele comerciale, inclusiv cele de stat folosite în scopuri comerciale, și navele de stat utilizate în alte scopuri (militare).

Convenția de la Montego Bay recunoaște statului riveran dreptul exclusiv de a stabili condițiile de acces și de navigație în porturi, de desfășurare a operațiunilor de încărcare și descărcare, dreptul de a stabili și încasa taxe.

Pentru motive de protecție sanitară ori de menținere a ordinii, statul riveran poate interzice intrarea în porturi a anumitor nave ori poate decide închiderea temporară a porturilor sale pentru navele comerciale străine.

Accesul celorlalte categorii de nave în apele interioare este supus unor condiții restrictive.

Accesul în porturi este admis oricăror categorii de nave fără autorizare prealabilă în caz de forță majoră (furtuni, avarii).

7.6.2. Marea teritorială

Marea teritorială reprezintă fâșia de mare adiacentă litoralului, până la o anumită lățime în larg. Fiind supus suveranității exclusive a statului riveran, reglementarea regimului juridic al mării teritoriale este de competența statului riveran, aceasta făcându-se, însă, cu respectarea unor norme speciale de drept internațional.

Autorii contemporani de drept internațional sunt de acord că statul riveran exercită în marea teritorială propria suveranitate în sensul că acest spațiu se integrează teritoriului de stat, cu precizarea că dreptul internațional impune statului riveran respectarea anumitor drepturi în favoarea statelor terțe. Art. 2 din Convenția de la Montego Bay arată că suveranitatea unui stat riveran se extinde dincolo de teritoriul terestru și apele interioare, și în cazul unui stat arhipelag dincolo de apele arhipeleagului, asupra mării teritoriale.

Jurisdicția asupra navelor aflate în marea teritorială diferă după cum este vorba de nave comerciale sau de nave militare.

Jurisdicția asupra navelor comerciale aparține, de regulă, statului pavilionului navei. În unele situații, se poate impune și jurisdicția statului riveran. Astfel, în materie penală, statul riveran are competența de a interveni: dacă la bordul unei nave comerciale s-a săvârșit o infracțiune prin care se aduce atingere ordinii sale publice sau ordinii publice din marea teritorială; dacă actele de urmărire penală sunte necesare în vederea reprimării traficului de stupefiante; dacă se solicită sprijinul autorităților sale de către căpitanul navei sau de reprezentantul diplomatic al statului pavilionului. În materie civilă, statul riveran poate lua unele măsuri asiguratorii sau de executare silită, pentru executarea unor obligații contractuale sau în virtutea răspunderii pentru activități care au legătură cu trecerea prin marea teritorială.

Navele militare și alte nave de stat beneficiază de imunitatea statului străin. În consecință, asupra lor nu pot fi efectuate acte de urmărire penală, de executare silită sau măsuri asiguratorii.

Delimitarea mării teritoriale

În cadrul celei de-a treia Convenții asupra dreptului mării s-a ajuns la un compromis care a consacrat limita maximă a mării teritoriale la 12 mile marine. Art. 3 al Convenției din 1982 a stabilit că fiecare stat are dreptul să fixeze lățimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depășească 12 mile marine măsurate de la liniile de bază determinate în conformitate cu prezenta Convenție, 12 mile marine reprezentând maximul pe care statele sunt libere să nu-l atingă și obligate să nu-l depășească. Când statele au țărmuri față în față ori adiacente și limita de 12 mile pentru fiecare stat nu poate fi atinsă delimitarea se realizează prin acordul statelor implicate. Delimitarea va urma linia mediană obținută prin unirea punctelor echidistante de la cele mai apropiate linii de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.

Art. 17 din Convenția din 1982 privind marea teritorială:

– navele oricărui stat, riveran sau neriveran, se bucură de dreptul de trecere inofensivă prin marea teritorială.

– trecere: navigarea prin acest spațiu înspre sau dinspre porturile statului riveran ori apele interioare ale acestuia, fie traversarea mării teritoriale fără a intra în porturi sau ape interioare (traversare laterală).

– navigarea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă urmând rutele maritime indicate de statul riveran prin hărți și alte documente de navigație. Oprirea și ancorarea în marea teritorială se poate face numai în cazuri de forță majoră, incidente de navigație ori pentru a acorda sprijin altor nave în pericol.

– trecerea să fie inofensivă: să nu aducă atingere păcii și securității statului riveran.

7.6.3. Zona contiguă. Zona economică exclusivă. Platoul continental

Zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, dincolo de limita exterioară a acesteia, până la o lățime de maximum 24 de mile marine.

Zona economică exclusivă este așa-numita "mare patrimonială", în care statele au dreptul de a dispune de resursele naturale ale mării adiacente țărmului, ca și ale solului și subsolului acesteia, "pentru a încuraja la maximum dezvoltarea economică și ridicarea nivelului de trai".

În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran are:

– drepturi suverane în scopul explorării, exploatării, conservării și gestiunii resurselor naturale

– jurisdicția, în conformitate cu prevederile relevante ale Convenției, asupra:

a) instalării de insule artificiale, de alte instalații și structuri;

b) cercetării științifice marine;

c) protecției și menținerii mediului marin.

– alte drepturi și obligații prevăzute de Convenție.

Platoul continental reprezintă, din punct de vedere geologic, o parte a continentului acoperită de apele mării pe o porțiune restrânsă, de regulă între 50 și 550 metri adâncime.

Platoul continental este prelungirea naturală a țărmului care coboară în pantă ușoară sub apele mării până la marginea continentală unde marea nu atinge de regulă adâncimi mai mari de 150-200 m după care începe taluzul continental abrupt spre marile adâncimi ale mărilor și oceanelor.

Solul și subsolul spațiilor marine care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita exterioară a taluzului continental sau până la o distanță de 200 m măsurată la baza mării teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la o asemenea distanță. Limita maximă a platoului continental atunci când prelungirea continentală a taluzului continental se întinde pe distanțe foarte mari sub apele mării este stabilită la 350m sau 100 m de la punctele unde apa are 2500 m adâncime.

Delimitarea platoului continental între statele vecine sau ale căror țărmuri sunt situate față în față se face prin acordul părților care trebuie să ajungă la o soluție echitabilă.

Regimul juridic al platoului continental. Statul riveran exercită asupra acestui spațiu dreptul suveran de explorare și exploatare a resurselor naturale. Statul riveran poate implanta insule artificiale și alte instalații destinate explorării sau exploatării resurselor din această zonă. Statul riveran nu poate împiedica alte state să instaleze și să utilizeze conducte și cabluri în perimetrul platoului său continental.

7.6.4. Marea liberă

Marea liberă este formată din spațiile marine care nu sunt incluse în marea teritorială, în zona economică exclusivă sau în apele interioare ale unui stat.

Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertății acesteia, în sensul că, potrivit art. 3 al Convenției de la Geneva privind marea liberă, aceasta este deschisă tuturor statelor și nici un stat nu poate pretinde în mod valabil că vreo parte a ei este supusă suveranității sale. Principiul libertății mării are următoarele componente:

– libertatea de navigație;

– libertatea pescuitului;

– libertatea de a instala cabluri și conducte submarine;

– libertatea de a zbura deasupra mării libere.

Reprezintă acea parte a spațiului marin care nu este supusă suveranității nici unui stat. Consacrarea convențională a principiului libertății mărilor a avut loc în 1958 la Geneva prin adoptarea Convenției mării libere. Regimul său juridic se aplică tuturor spațiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, matera teritorială ori apele interioare.

Regimul juridic al mării libere. Regula de bază aplicabilă este aceea a libertății, fiind un spațiu deschis tuturor statelor indiferent că sunt riverane sau fără litoral. Fiecare stat exercită propria jurisdicție numai asupra navelor care arborează pavilionul său.

Toate activitățile desfășurate în marea liberă trebuie să ia în considerare și interesele celorlalte state. Marea liberă nu poate fi utilizată decât în scopuri pașnice.

7.6.5. Zona internațională a spațiilor submarine.

Preocuparea pentru solul și subsolul fundului mărilor dincolo de limitele jurisdicției naționale a statului riveran a apărut după descoperirea unor resurse minerale sub forma unor noduli polimetalici care conțin magneziu, nichel, cupru, cobalt precum și alte resurse solide, lichide și gazoase.

Regula de bază instituită este cea a neapropierii acestor spații și a resurselor, folosirea lor numai în scopuri pașnice și considerarea lor ca patrimoniu comun al umanității.

Principiile generale ale regimului juridic al zonei internaționale a spațiilor submarine:

– zona și resursele sale constituie patrimoniu comun al umanității;

– resursele au caracter inalienabil;

– principiul neapropierii.

Statele sunt obligate să vegheze ca și întreprinzătorii particulari, care sunt cetățenii lor să respecte reglementările Convenției.

Convenția instituie un sistem de organe cu atribuții în exploatarea resurselor zonei.

Autoritatea internațională a zonelor submarine este formată din toate statele semnatare ale Convenției.

Atribuții:

– studierea evoluției activităților desfășurate în zona internațională a spațiilor submarine;

– analizarea situației pieței mondiale a metalelor;

– studierea impactului producției de minerale asupra țărilor producătoare terestre care pot fi grav afectate.

Consiliul este organul executiv al Autorității format din 36 membri:

– statele consumatoare sau importatoare de minerale (4 locuri);

– statele care sunt investitori potențiali în zonă (4 locuri);

– statele reprezentând principalii exportatori de minerale (4 locuri);

– statele în curs de dezvoltare cu interese specifice în zonă (6 locuri);

– statele care asigură o repartizare geografică echitabilă (18 locuri).

Întreprinderea este o entitate operațională a autorității. Desfășoară direct activitatea de exploatare și gestionare a resurselor zonei. Realizează activități de transport, prelucrare și comercializare a mineralelor.

7.6.6. Strâmtorile internaționale

Strâmtorile internaționale sunt acele întinderi de apă situate între porțiuni de uscat, în care este posibilă navigația. Aceste zone fac legătura între marea liberă sau o parte a zonei economice exclusive cu o altă parte a acestora. Regimul juridic al strâmtorilor internaționale este reglementat de Convenția din 1982, care consacră dreptul de liberă trecere al navelor prin aceste strâmtori, precum și drepturile și obligațiile statelor riverane și ale navelor.

Regimul trecerii prin strâmtori nu trebuie să afecteze statutul juridic al apelor care formează aceste strâmtori și nici exercitarea de către statele riveran al suveranității și jurisdicției lor asupra acestor ape, a spațiului aerian, a solului și subsolului lor.

Dreptul de trecere în tranzit, conform Convenției asupra dreptului mării 1982, este un drept acordat tuturor navelor în virtutea principiului libertății navigației.

Tranzitul trebuie să fie rapid și continuu în sensul că trecerea prin strâmtori să reprezinte o parte a itinerariului normal al navei. Nu sunt permise amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva suveranității, unității teritoriale, independențeistatelor riverane strâmtorilor.

Pentru a asigura un flux normal al navigației statele riverane trebuie să adopte legi și reglementări privind desfășurarea navigației respectând principiul nediscriminării navelor aflate în tranzit.

7.7. Spațiul aerian

Spațiul aerian național reprezintă coloana de aer aflată deasupra teritoriului unui stat, până la limita spațiului cosmic. Spațiul aerian internațional este situat deasupra mării libere, a zonei economice exclusive și platoului continental. Acesta din urmă este deschis navigației aeriene a tuturor statelor.

Regimul juridic al spațiului aerian este reglementat de următoarele documente internaționale:

– Convenția de la Chicago din 1944;

– Convenția referitoare la aviația civilă internațională;

– cele două acorduri internaționale suplimentare privind tranzitul aerian și serviciile aeriene internaționale și anexele acestora.

Fiecare stat are suveranitate deplină și exclusivă asupra spațiului aerian situat deasupra teritoriului său.

Actul internațional prin care a fost instituită Organizația Aviației Civile Internaționale (O.A.C.I.) – Convenția de la Chicago – 1944.

România a aderat la Convenția de la Chicago prin Decretul din 29 aprilie 1965. Numai aeronavele statelor părți beneficiază de prevederile Convenției. Celelalte aeronave beneficiază de libertățile acordate prin această Convenție pe baza unor autorizații speciale din partea statului a cărui teritoriu îl survolează.

Suveranitatea statelor asupra spațiului aerian a fost recunoscută prin Convenția multilaterală asupra aviației civile – Paris (1919). Statul stabilește regimul juridic de survol al teritoriului său atât pentru navele proprii cât și pentru cele străine. Statele fixează prin legislația internă normele și condițiile de acces precum și utilizarea spațiului lor aerian. Orice încălcare a legilor interne reprezintă o încălcare a suveranității de stat și dă dreptul la ripostă.

Naționalitatea. Orice aeronavă are naționalitatea statului în ale căror registre este înscris. Cerința înmatriculării derivă din necesitatea exercitării unui control efectiv asupra navelor și vizează navigabilitatea aparatului, aptitudinile tehnice și profesionale ale echipajului.

Aeronavele de stat îndeplinesc funcții de apărare, vamale, de poliție și servicii poștale. Toate celelalte se numesc aeronave civile.

Convenția de la Chicago stabilește 5 categorii de aeronave cărora li se acordă diferențiat 5 libertăți ale aerului.

I – aeronave civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale (pasageri, mărfuri, corespondență) li se acordă următoarele libertăți: 1) libertatea de survol fără escală, 2) libertatea de escală tehnică;

II – aeronave care efectuează transporturi comerciale regulate (zboruri de linie) 3 libertăți de trafic sau comerciale: 3) libertatea de a debarca mărfuri, pasageri și corespondență pe teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava; 4) libertatea de a îmbarca mărfuri, pasageri și corespondență cu destinația pe teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava; 5) libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri și corespondență provenind sau având destinația pe teritoriul unui alt stat contractant;

III – aeronave civile care efectuează servicii comerciale neregulate li se recunosc libertățile 1) și 2) dar nu pot beneficia de celelalte trei decât în condițiile impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escala;

IV – aeronave care efectuează servicii de cabotaj – zborurile interioare între aeroporturile aceluiași stat. Aeronavele trebuie să aibă naționalitatea statului respectiv. Cabotajul cu nave străine implică autorizarea expresă a statului;

V – aeronavele de stat nu beneficiază de regimul menționat, nu pot survola teritoriul altui stat decât cu autorizarea expresă solicitată în condițiile prevăzute de legile interne.

7.8. Spațiul cosmic

Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al spațiului cosmic au apărut odată cu progresul tehnic și științific al activităților legate de acesta. În dreptul intern al statelor capabile să susțină din punct de vedere tehnic și financiar astfel de activități au apărut treptat reglementări ale acestora, iar la nivel internațional au fost adoptate unele documente în acest domeniu, sub egida O.N.U. În 1958 a fost creat, de către Adunarea Generală a O.N.U., Comitetul Special pentru problemele spațiului cosmic, care are două subcomitete, unul tehnic și unul juridic. Dintre primele instrumente internaționale în materia spațiului cosmic amintim:

– Rezoluția AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961 privind principiul libertății spațiului cosmic;

– Declarația asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic;

– Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești din 1967 ș.a.

Aceste tratate guvernează regimul juridic al spațiului cosmic, stabilind în primul rând principiile fundamentale ale acestuia: principiul explorării și utilizării spațiului cosmic în interesul tuturor statelor; principiul neaproprierii; principiul utilizării în scopuri pașnice a spațiului cosmic; principiul cooperării statelor în utilizarea și explorarea spațiului cosmic.

Spațiul cosmic se situează fără limite dincolo de spațiul aerian al statelor și mării libere. Interesul statelor pentru delimitarea acestui spațiu și reglementarea lui au apărut după lansarea primei rachete cosmice Sputnik.

Principiile și regulile privind activitățile desfășurate în spațiul cosmic prin specificitatea lor constituie o ramură distinctă a dreptului internațional contemporan – dreptul cosmic.

Au fost reglementate prin tratate și convenții activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, activitatea statelor pe lună și celelalte corpuri cerești, salvarea astronauților, restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic, răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectele lansate în spațiul cosmic și înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic.

Statutul juridic al spațiului cosmic și corpurilor cerești este dominat de principiul libertății preluat din dreptul mării și adaptat în funcție de particularități. Declarația Adunării Generale a O.N.U. și art. 2 din Tratatul din 1967 privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic: spațiul extra atmosferic nu poate face obiectul unei apropieri de către un stat ori persoană fizică sau juridică de drept internațional. Spațiul cosmic, luna și celelalte corpuri cerești nu pot face obiect al proclamării suveranității de stat nici prin ocupare nici prin alt mod.

Este considerată orbită geostaționară aceea pe care se poate lansa un satelit care pentru un observator de pe pământ pare că rămâne în punct fix. O asemenea orbită este paralelă cu Ecuatorul la o distanță de 36 mii de km. Ea oferă cele mai bune condiții pentru plasarea sateliților de teledetecție și comunicație și de aceea este deja aglomerată. Accesul și utilizarea orbitei geostaționare este permis tuturor statelor fără discriminare și fără autorizarea statului deasupra căruia se găsesc la un moment dat.

Este interzisă utilizarea abuzivă a spațiului cosmic, activitatea spațială trebuie să se desfășoare în conformitate cu normele de drept internațional și să servească intereselor tuturor statelor fără discriminare. Spațiul cosmic trebuie folosit în scopuri exclusiv pașnice.

Răspunderea internațională a statelor în această materie privește activitățile spațiale naționale cât și cele desfășurate pe teritoriul altor state. Pentru prejudiciile cauzate pe pamânt sau aeronave în zbor statele de lansare au o răspundere absolută, întemeiată pe risc. Prejudiciile produse unui obiect spațial de către un alt obiect spațial oriunde altundeva decât la sol sunt imputabile statului de lansare numai dacă se dovedește conduita culpabilă a acesteia.

7.9. Regimul juridic al Arcticii

Artica este calota de gheață din jurul Polului Nord, o parte din Oceanul Înghețat de Nord.

Temperaturile de -25º, -40º Celsius fac imposibilă locuirea și ocuparea efectivă ca o condiție pentru revendicarea suveranității anumitor teritorii.

Invocând argumentul contiguității statele cu litoral deschis spre Polul Nord au cerut să-și extindă suveranitatea asupra sectoarelor artice din dreptul litoralului lor până la PN. Conform acestui criteriu S.U.A., Canada, Danemarca, Norvegia, Rusia ar deține suveranitatea asupra sectoarelor formate cu baza pe litoralul lor și cu vârful la Pol.

Din inițiativa Canadei, Convenția din 1982 asupra dreptului mării a recunoscut dreptul statelor riverane la zone acoperite de gheață de a lua pe o distanță de până la 200 mile marine măsuri de protecție și control al poluării maritime și pentru conservarea echilibrului ecologic deosebit de fragil în aceste zone.

7.10. Regimul juridic al Antarticii

Antartica este continentul acoperit de gheață din jurul Polului Sud.

Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959 instituie asupra Antarticii un regim care consacră „înghețarea” revendicărilor teritoriale și menținerea situației existente.

Aceasta nu înseamnă renunțarea la revendicarea drepturilor de suveranitate asupra unor zone din acest continent formulată anterior de Marea Britanie, Noua Zeelandă, Australia, Franța, Norvegia, Germania, Argentina sau SUA.

Principiile de bază ce se desprind din tratat:

– principiul întăririi cooperării înternaționale pentru garantarea libertății cercetării științifice;

– principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv pașnice în conformitate cu prevederile Cartei O.N.U.;

– denuclearizarea și demilitarizarea spațiului precum și interzicerea deversării deșeurilor radioactive.

Convenția de la Canberra (1980) privind conservarea resurselor maritime vii din Antartica avea ca principal obiectiv conservarea mediului marin și protecția ecosistemului antartic.

În 1988 la Welington – Noua Zeelandă se adoptă Convenția privind reglementarea activităților asupra resurselor minerale din Antartica.

Acordul de la Madrid interzice prospectarea și mineritul în Antartica pe 50 de ani cu excepția activităților de cercetare științifică.

I. DREPTUL TRATATELOR

Definiția și elementele tratatului

Tratatul reprezintă “actul juridic care exprimă acordul de voință între două sau mai multe state, sau alte subiecte de drept internațional în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele”.

Ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate și de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Termenul „tratat” este utilizat de cele mai multe ori generic, primind numeroase definiții și denumiri. Comisia de Drept Internațional a arătat că: „La termenii de tratat, convenție, protocol, se adaugă alți termeni utilizați mai puțin frecvent, cum sunt declarație, cartă, convenant, pact, act, statut, înțelegere, concordat, în timp ce denumiri ca declarație, acord și modus vivendi sunt utilizate pentru tipuri de înțelegeri mai mult sau mai puțin formale. În ceea ce le privește pe ultimele, nomenclatura lor este aproape nelimitată. Chiar dacă există câteva denumiri, precum acordul, schimbul de note, schimbul de scrisori, memorandum of agreement, agreed minut, mai des întâlnite decât altele… nu există o folosință exclusivă sau sistematică pentru un anumit tip, particular, de tranzacții”.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaționale de referință – Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state și Convenția privind dreptul tratatelor încheiate de către state și organizații internaționale.

Convenția de la Viena a fost deschisă pentru semnare la 23 aprilie 1969 și a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980. Pentru elaborarea Convenției au fost cercetate reglementările existente în domeniu și elaborate proiecte de către Comisia de Drept Internațional cu mai mulți ani înaintea adoptării. Dezbaterile efective s-au desfășurat în cadrul a două Conferințe ale Națiunilor Unite (privind dreptul tratatelor), care au avut loc la Viena din 26 martie până în 24 mai 1968 și din 9 aprilie până la 22 mai 1969.

Convenția care i-a urmat, cea de la Viena din 1986, privind dreptul tratatelor dintre state și Organizații internaționale ori dintre Organizații internaționale, a adaptat regulile anterior edictate specificului materiei proprii și, deși nu este în vigoare, se consideră ca fiind aplicabilă precum dreptul.

Convenția de la Viena din 1978 privind succesiunea statelor la tratate internaționale, este în vigoare. Totuși, nu toate regulile sale sunt considerate ca exprimând dreptul cutumiar internațional.

Conform art.2. alin. 1, lit. a al primei Convenții, tratatul reprezintă “un acord internațional încheiat între state în formă scrisă și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două, ori mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară”.

Potrivit Enciclopediei Britanice, prin tratat se înțelege un contract sau un alt instrument scris prin care două sau mai multe state se obligă în conformitate cu dreptul internațional. Potrivit uzanțelor diplomatice moderne, termenul „tratat” este limitat la categoria celor mai importante înțelegeri internaționale, în timp ce acele înțelegeri de o importanță mai redusă sau inferioară au fost denumite convenții, acorduri, înțelegeri, protocoale, acte etc.

Un tratat este, în general, negociat între plenipotențiari investiți de guvernele lor cu „puteri depline” (full powers) pentru a încheia tratatul potrivit instrucțiunilor primite. „Semnătura, totuși, este în prezent prezumată a fi obiect al ratificării de către guvern, mai puțin dacă s-a renunțat la aceasta”. Sigur că înțelesul acestei ratificări este de exprimare a consimțământului statului de a se lega prin tratat, ceea ce în dreptul românesc presupune ratificarea de către Parlamentul României a tratatului. Separat de aceste condiții exprese, instrumentul nu leagă formal părțile până când ratificările (instrumentele) n-au fost schimbate (exchange). Un tratat multilateral este în mod obișnuit negociat în cadrul unei conferințe diplomatice ce se încheie cu semnarea tratatului.

Denumirile atribuite tratatelor internaționale în relațiile internaționale nu sunt utilizate consecvent de către state, chiar dacă este vorba de tratate cu același caracter și cu același conținut.

1.2. Elementele esențiale ale tratatului

Condițiile de fond în funcție de care un act internațional este calificat ca tratat sunt:

subiectele sau părțile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept internațional;

voința părților, liber exprimată, fără vicii de consimțământ;

obiectul tratatului să fie licit și rezonabil;

tratatul sa producă efecte juridice (stabilirea unor norme de conduită obligatorii cu caracter general și permanent sau crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi ori obligații anume între părți. )

guvernarea tratatului de către normele de drept internațional

Statele pot să încheie între ele acte guvernate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în categoria tratatelor.

Elementele accesorii ale tratatului:

termenul – un eveniment viitor și sigur de care depinde intrarea în vigoare sau ieșirea din vigoare a unui tratat.

condiția – un eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării obligațiilor.

Denumirea generală care se referă la orice tip de acord încheiat între state este cea de “tratat”.

Acordurile pot să fie încheiate și sub alte denumiri, fără ca acest lucru să influențeze natura juridică a actului: convenție (Convenția din 1982 privind dreptul mării), acord (înțelegere intervenită în domeniul economic, comercial, financiar), pact (Pactul Briand – Kellogg, 1928), protocol (poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent, încheiat pentru a-l modifica, interpreta etc.), act final (desmnează lucrările conferințelor diplomatice), statut (Statului Curții Internaționale de Justiție) etc.

1.3. Clasificarea tratatelor internaționale

Clasificarea tratatelor internaționale se poate face după mai multe criterii:

după numărul părților contractante: tratate bilaterale și multilaterale;

după obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, politice sau juridice etc;

după durata valabilității lor: tratate cu termen și tratate pe durata nedeterminată (de exemplu, tratatele de pace);

după posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise și tratate închise;

după calitatea părților contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte subiecte de drept internațional;

după conținutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operații juridice, cum sunt tratatele de comerț) și tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

1.4. Încheierea tratatelor

Reprezintă ansamblul de activități desfășurate, proceduri care trebuie îndeplinite și reguli care trebuie observate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți, să intre în vigoare.

Tratatele internaționale ce se încheie în formă scrisă cuprind de regulă următoarele părți și elemente: titlul, prin care se desemnează generic obiectul tratatului și, uneori, părțile – atunci când numărul acestora este predeterminat; invocația liminară, întâlnită foarte rar în prezent (la statele islamice); preambulul, ce cuprinde enumerarea părților contractante, expunerea de motive și contextul politic în care părțile situează tratatul; dispozitivul, ce cuprinde prevederile reglementare ale materiei; clauzele finale, ce cuprind mecanismul de intrare în vigoare a tratatului, data și locul semnării, semnăturile reprezentanților părților etc.; anexele, ce formează de regulă o unitate cu tratatul (hărți, declarații de interpretare, schimburi de scrisori etc.).

Tratatele internaționale bilaterale pot fi redactate și încheiate fie într-o singură limbă de circulație internațională, fie în limbile celor două părți sau în trei limbi, adăugându-se la cele două limbi ale părților o limbă de circulație internațională. În fiecare caz, tratatele sunt redactate în două exemplare originale. Tratatele multilaterale sunt redactate și încheiate în mai multe limbi de circulație internațională, părțile stabilind prin consens în care anume.

Tratatele elaborate în cadrul organizațiilor internaționale sunt formulate în limba oficială a organizației respective. Acestea se fac într-un singur exemplar original păstrat de depozitar.

1.4.1. Etapele încheierii unui tratat

Pe cale cutumiară s-a conturat un ansamblu de reguli procedurale, care sunt aplicabile etapelor procesului de încheiere a unui tratat internațional. Codificate prin Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, acestea au o valoare supletivă, Convenția propunând mai multe reguli alternative între care statele pot să opteze. Multe din dispozițiile convenționale referitoare la o etapă sau alta a procesului de încheiere a tratatelor cuprind mențiunea “în afara cazurilor în care părțile nu convin altfel”. Prin urmare, procedura de încheiere a tratatelor este guvernată de regula “autonomiei depline de voință a părților”.

Potrivit Convenției „orice stat dispune de capacitatea de a contracta”.

Procedurile ce vizează încheierea efectivă a tratatelor pot fi grupate în mai multe etape. O primă etapă o constituie, bineînțeles, stabilirea conținutului și obiectului tratatului de către părți, activitate ce poartă denumirea de negociere.

Aceasta este urmată de încheierea efectivă a tratatului, ceea ce presupune îndeplinirea unor proceduri ce conferă caracter obligatoriu acestuia, pentru a fi sigur că părțile și-au întâlnit voințele concordante de a se lega prin tratat.

Pregătirile de negociere sunt coordonate de către părți pe cale diplomatică, acestea stabilindu-și pentru început domeniul de negociere. În această fază se stabilesc o serie de chestiuni preliminare foarte importante pentru reușita și evoluția ulterioară a negocierilor. Procedura de încheiere prezintă deosebiri esențiale în funcție de categoria de tratat ce urmează să se încheie, respectiv dacă este un tratat bilateral sau multilateral, regional sau general, deschis sau închis etc.

În general, la încheierea unui tratat internațional se parcurg trei etape:

negocierea textului;

semnarea tratatului;

exprimarea consimțământului părților de a se obliga prin tratat.

Aceste etape sunt urmate de intrarea în vigoare a tratatutului.

1.4.1.1. Negocierea

Elaborarea textului tratatelor internaționale presupune existența negocierii efectuate de către reprezentanții statelor interesate. Tratatul bilateral este rezultatul negocierilor dintre reprezentanții a două state, în timp ce negocierea tratatelor multilaterale se face în cadrul unor conferințe internaționale convocate în acest scop de către statele interesate. Organizațiile internaționale, pentru negocierea tratatelor încheiate în cadrul lor, fie convoacă o conferință specială, fie desfășoară negocierile în cadrul unui organ existent al organizației internaționale. Negocierile se poartă de reprezentanții statelor investiți cu atribuții speciale în acest domeniu. Dreptul intern al fiecărui stat desemnează expres organul îndreptățit să încheie un tratat internațional în numele statului.

Este prima etapă, în cursul căreia se elaborează textul tratatului. Negocierile se desfășoara între reprezentanții statelor cu atribuții speciale în acest domeniu. Împuternicirea unui reprezentant al statului trebuie să rezulte din documente care emană de la autoritățile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispozițiile constituționale sau ale altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de “depline puteri”, definite în Convenția privind dreptul tratatelor, astfel: “documentul emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” (art.1, c).

Persoana împuternicită cu “deplinele puteri” se numește “plenipotențiar”. În ceea ce privește împuternicirea care rezultă din deplinele puteri, Convenția manifestă o anumită suplețe, permițând confirmarea ulterioară a împuternicirii unei persoane care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fără a prezenta deplinele puteri.

Pe lângă persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” există și o categorie de persoane, care, în baza funcției pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie să prezinte deplinele puteri în vederea negocierii și încheierii tratatului. Aceste persoane sunt:

șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe;

șefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul acreditant și statul acreditar;

reprezentanții statelor participanți la o conferință sau la lucrările unei organizații internaționale, în vederea elaborării unui tratat.

1.4.1.2.Autentificarea textului

Următoarea etapa în încheierea unui tratat internațional este semnarea acestuia, act care poate să aibă o dublă semnificație: fie de autentificare (provizorie sau definitivă) a textului tratatului, fie de exprimare a consimțământului statului de a se obliga prin tratat.

În primul caz, semnarea echivalează cu atestarea solemnă, de către statele care au participat la negocieri a faptului că negocierile s-au încheiat, iar textul semnat are o formă definitivă, fără să mai poată fi modificat unilateral de către vreunul dintre statele participante. Pentru a crea efecte juridice, semnarea va fi urmată de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmată în toate cazurile, imediat, de semnarea definitivă a textului. Există situații în care, după încheierea negocierilor, se procedează doar la semnarea “ad-referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu mențiunea “ad-referendum” semnifică autentificarea tratatului, dar numai cu caracter provizoriu. Parafarea, care constă în înscrierea inițialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu. Ambele proceduri prezentate trebuie să fie urmate de semnarea definitivă a tratatului, condiție obligatorie pentru declanșarea procedurilor etapei următoare.

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor stabilește la articolul 10, în legătură cu autentificarea, următoarele: „Textul unui tratat este stabilit ca fiind autentic și definitiv:

a) respectându-se procedura prevăzută în acest text sau convenită de statele participante la elaborarea tratatului; sau,

b) în lipsa unei atare proceduri, prin semnarea ad referendum sau parafarea, de către reprezentanții acestor state, a textului tratatului sau a actului final al unei conferințe în care textul a fost încorporat”.

Rolul autentificării este de a produce dovada textului asupra căruia negociatorii au căzut de acord.

Din interpretarea prevederii de la articolul 10 al Convenției de la Viena rezultă că rolul autentificării este de a evidenția că textul unui tratat este stabilit ca fiind autentic și definitiv.

Efectul principal al autentificării este de a produce instrumentul juridic care consemnează voința părților cu privire la textul tratatului. De asemenea, urmare a autentificării, se produc efecte juridice pentru posibilele părți la textul de tratat convenit, în sensul articolului 24(4) din CVDT potrivit căruia: „Dispozițiile unui tratat, care reglementează autentificarea textelor, stabilirea consimțământului statelor de a fi legate prin tratat, modalitățile sau data intrării în vigoare, rezervele, funcțiunile depozitarului precum și alte chestiuni care se pun în mod necesar înainte de intrarea în vigoare a tratatului, sunt aplicabile de îndată ce textul a fost adoptat.”

În cuprinsul Legii nr. 590/2003 privind tratatele, definirea autentificării, ca operațiune tehnico-legislativă, este realizată impropriu, în sensul că la articolul 1 al legii, unde sunt cuprinse definițiile termenilor, potrivit scopurilor legii, nu este prevăzută și definiția autentificării, în timp ce la articolul 12 se reglementează când are loc autentificarea, fără însă să se utilizeze expresia autentificare.

Articolul 12 din Legea nr. 590/2003 stabilește următoarele: „(1) În situația în care forma textului tratatului rezultată din negociere corespunde cu elementele de mandat aprobate, textul va fi convenit, în cazul tratatelor bilaterale, sau adoptat, în cazul tratatelor multilaterale.

(2) După convenire sau adoptare, textul poate fi parafat sau semnat ad referendum.

(3) După convenire sau adoptare, parafare ori semnare ad referendum, procesul de negocieri poate fi reluat, dacă este necesar, cu respectarea procedurii prevăzute pentru inițierea negocierilor”.

Exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat

A treia etapă constă în exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat, acceptând obligațiile care decurg din dispozițiile acestuia. Legislația internă a statelor prevede mijloacele juridice prin care statul își exprimă voința de fi legat prin tratat.

a) O modalitate de exprimare a consimțământului statului de a fi “legat” prin tratat este ratificarea. De regulă, prin simpla participare la negocierea și semnarea unui tratat, statele nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispozițiile acestuia. Angajarea definitivă presupune intervenția unui act intern, prin intermediul căruia organele special abilitate ale statului – de obicei parlamentele naționale – analizează dispozițiile tratatatului și decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

Uneori, ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislații interne pentru aplicarea dispozițiilor acestuia. Ratificarea tratatelor de către parlament este în prezent, mijlocul principal prin care organul legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratatele internaționale.

Termenul de ratificare depinde în mare măsura de natura tratatului și este prevăzut în clauzele finale ale acestuia. Ratificarea nu poate fi parțială sau condiționată, ci numai acordată sau refuzată, iar dacă un stat încearcă să modifice un tratat în timpul ratificării, acest act echivalează cu un refuz al ratificării, însoțit de o nouă ofertă care poate să fie, sau nu acceptată. La tratatele multilaterale statele pot să formuleze, o dată cu ratificarea și în anumite limite, rezerve.

b) O altă modalitate de exprimare a consimțământului statelor este aprobarea sau acceptarea. Această modalitate a apărut ca o alternativă mai simplă la ratificarea tratatelor, determinată de creșterea numărului acestora. Pe această cale se realizează o examinare rapidă a dispozițiilor unor tratate și se evită procedura mai lungă și complicată a ratificării de către parlamentele naționale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competența guvernelor.

În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern, tratatele care nu implică un angajament politic major sau care nu se referă la domenii esențiale ale suveranității statelor.

c) Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimțământului statelor, aplicabilă numai tratatelor multilaterale, care poate să intervină în cazul în care un stat nu a participat la negocierea și semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta.

Un stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în textul acestuia.

d) Consimțământul poate fi exprimat și prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca efect autentificarea textului stabilit prin negocieri. În anumite cazuri, semnarea echivalează cu exprimarea consimțământului statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiții, prevăzute în Convenția privind dreptul tratatelor (art.12):

tratatul să prevadă în mod expres această posibilitate sau, să se stabilească într-un alt mod voința statelor participante la negocieri de a acorda actului semnării valoare de consimțământ;

intenția statului de a conferi actului de semnare acest efect să rezulte din “deplinele puteri” ale reprezentantului sau să fie exprimată în timpul negocierii.

Numeroase tratate internaționale la care statele devin părți prin semnare sunt cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată. Aceste acorduri constau, de obicei, în schimburi de note sau de scrisori, procese-verbale parafate, memorandumuri, declarații comune etc. Originea acestor acorduri se regăsește în practica S.U.A, în care sunt cunoscute sub denumirea de “executive agreements” și reprezintă acorduri semnate doar de președintele statului, evitând astfel aprobarea Senatului și facilitând în acest mod participarea statului la tratatele internaționale.

Acestea sunt urmate de:

schimbul instrumentelor de ratificare, aprobare.

depunerea instrumentelor de ratificare, aderare, acceptare.

Notificarea ratificării, aprobării, aderării, acceptării.

1.4.1.4. Intrarea în vigoare

În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu o prevede, momentul intrării în vigoare este convenit ulterior de către părți. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice față de statele părți.

În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele își comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimțământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

În ceea ce priveste tratatele multilaterale, instrumentele de ratificare se depun pe lângă unul dintre guvernele statelor participante la negocierea și semnarea tratatutului și căruia i-a fost încredințată funcția de depozitar, sau pe lângă o organizație internațională investită cu această funcție. Data intrării în vigoare a tratatelor se stabilește în funcție de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispozițiile tratatului, de instrumente de ratificare.

Intrarea în vigoare a tratatului marchează data de la care statul, care și-a asumat efectiv o obligație, este obligat să aplice în practică tratatul. Fiecare tratat intră în vigoare în modul și la data convenită de statele contractante. De regulă modalitățile de intrare în vigoare a tratatului sunt consacrate în dispozițiile finale ale acestuia.

În general, data intrării în vigoare a unui tratat este prevăzută expres în textul acestuia. Dacă tratatul nu prevede, momentul intrării în vigoare este convenit ulterior de către părțile care au participat la negocieri. Dacă nu există asemenea dispoziții sau un asemenea acord, tratatul intră în vigoare de îndată ce consimțământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au participat la negociere. Când consimțământul unui stat de a fi legat prin tratat este stabilit la o dată posterioară intrării în vigoare a zisului tratat, acesta, dacă nu dispune altfel, intră în vigoare față de acest stat la acea dată. Intrarea în vigoare a unui tratat coincide cu momentul de la care acel tratat produce efecte juridice față de statele părți.

În cazul tratatelor bilaterale, data intrării în vigoare o reprezintă momentul schimbării instrumentelor de ratificare sau al notificării actului de aprobare sau acceptare. Documentele prin care statele își comunică îndeplinirea procedurilor interne de exprimare a consimțământului sunt denumite instrumente de ratificare sau de aderare.

În ceea ce privește tratatele multilaterale, data intrării în vigoare a tratatelor se poate stabili în funcție de acumularea unui număr minim, prestabilit prin dispozițiile tratatului, de instrumente de ratificare sau aderare. În asemenea situații, practic statele condiționează intrarea în vigoare de participarea unui anumit număr de state. În anumite cazuri tratatul condiționează intrarea sa în vigoare de manifestarea consimțământului de a fi legate prin tratat a anumitor state determinate.

În alte cazuri, momentul intrării în vigoare a tratatelor internaționale poate să fie stabilit în funcție de momentul depunerii instrumentelor de ratificare sau aderare la depozitar. Această regulă se întâlnește îndeosebi în situația acordurilor multilaterale încheiate sub egida unei organizații internaționale. Astfel, momentul intrării în vigoare internă nu coincide de cele mai multe ori cu momentul intrării în vigoare internațională.

Despre data intrării în vigoare a tratatelor multilaterale depozitarul informează statele interesate.

O ultimă etapă privind procedura de încheiere a tratatului o constituie înregistrarea lui la Secretariatul ONU. Înregistrarea are ca scop asigurarea publicității tratatului. Potrivit Cartei ONU, statele membre au obligația ca după intrarea în vigoare a Cartei să înregistreze cât mai curând posibil orice tratat sau acord internațional la Secretariatul ONU. Secretariatul este obligat să le publice.

În cazul omiterii obligației de înregistrare a unui tratat statele părți nu se pot referi la tratatul respectiv față de nici un organ al ONU. Ca urmare, neînregistrarea nu influențează valabilitatea tratatului, dar de conținutul acestor tratate ONU nu va ține cont și controversele juridice legate de acestea nu vor putea fi supuse spre soluționare CIJ. Existența obligației de înregistrare nu a dus la dispariția diplomației secrete, dar a permis accesul la cunoașterea conținutului unui mare număr de tratate internaționale.

1.4.2. Prevederile legislației române privind încheierea tratatelor

Potrivit dispozițiilor constituționale și ale Legii nr. 590 din 2003 privind tratatele încheierea tratatelor internaționale în numele României este de competența Președintelui statului. Președintele poate să împuternicească în acest scop pe Primul ministru, pe ministrul afacerilor externe, pe alți membri ai guvernului sau reprezentanți diplomatici ai României. Pe baza acestei împuterniciri guvernul poate să ia măsuri în vederea inițierii și negocierii tratatelor internaționale în numele statului.

Tratatele negociate și semnate în numele României se supun, fie ratificării prin lege, de către Parlament, fie aprobării prin hotărâre guvernamentală, în funcție de domeniul în care intervin. Astfel, potrivit art.22 din Legii nr.590 din 2003 sunt supuse ratificării prin lege de către Parlament, tratatele care se referă la: colaborarea politică și militară; cele care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; cele care implică un angajament politic sau financiar; cele care se referă la probleme privind regimul politic și teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile și libertățile cetățenești; cele referitoare la participarea statului la organizații internaționale; tratatele care prevăd expres necesitatea ratificării de către Parlament.

Guvernul îl informează pe Președintele țării și Parlamentul despre orice acord, convenție sau alte înțelegeri internaționale pe care le aprobă.

Acordurile și înțelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri în formă simplificată” se încheie de către ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note sau scrisori. Acestea se pot încheia și de către alte ministere sau organe centrale, cu atribuții speciale în acest domeniu, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe. Acordurile în forma simplificată nu impun – prin conținutul lor – ratificarea de către Parlament sau aprobarea de către Guvern.

1.5. Rezervele la tratate

1.5.1. Noțiune

Conform normelor dreptului internațional, statele-părți la un tratat multilateral pot recurge la mecanismul tradițional în dreptul internațional al tratatelor privind delimitarea apriorica a câmpului obligațiilor internaționale asumate, prin intermediul rezervei. Instituția rezervei permite o aderare largă a statelor la un tratat internațional multilateral.

În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei rezerve echivalează cu o revenire asupra textului tratatului inițial și deci cu o inițiativă implicită de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la tratate bilaterale.

Rezerva este definită în Convenția privind dreptului tratatelor ca fiind o declarație unilaterală a unui stat – independent de textul tratatului și având un caracter facultativ – emisă cu ocazia semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau aderării la un tratat, prin care statul urmărește să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziții ale tratatului, în ceea ce privește aplicarea lor față de acel stat.

1.5.2. Condiții de valabilitate

Pentru ca o rezervă formulată de un stat să fie admisibilă, aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiții:

a) rezervele să fie exprimate în formă scrisă și să fie notificate celorlalte state – părți la tratat, care pot să formuleze obiecțiuni sau să le accepte în mod expres sau tacit;

b) formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă prin textul tratatului sau să nu se refere la anumite articole din tratat față de care nu e permisă rezerva;

c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului.

Mecanismul rezervelor a înregistrat o evoluție față de dreptul internațional clasic în care rezervele nu erau admise dacă afectau dispozițiile de fond ale tratatului și, trebuiau, totodată, să fie acceptate de toate celelalte state-părți. În dreptul internațional modern condiția unanimității pentru acceptarea rezervelor nu mai este cerută.

În practica statelor, formularea unei rezerve este determinată, de regulă, de existența unei legi interne, în vigoare, care nu este conformă cu dispozițiile tratatului la care statul dorește să adere. Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), prevede, de exemplu, că emiterea unei rezerve la tratat trebuie să fie însoțită de o scurtă expunere a legii neconforme cu dispozițiile convenționale.

O altă regulă prevăzută de o serie de tratate internaționale este ca rezerva să nu aibă un caracter general, ci să vizeze o dispoziție precisă a tratatului.

1.5.3. Tipuri de rezerve

Un stat poate emite următoarele tipuri de rezerve:

– rezerve ratione temporis, rezerve ratione loci, rezerve privind dispoziții pe care statul le respinge, le contestă sau le definește într-o manieră proprie, conform legilor interne.

1.5.4. Efectele rezervelor

Formularea de rezerve de către un stat determină raporturi diferențiate între statul rezervatar și celelalte state-părți la tratat.

Între statele care au acceptat rezervele și statul rezervatar tratatul se aplică în formă modificată prin conținutul rezervelor.

Statele care au formulat obiecțiuni la rezerve au două posibilități:

fie să accepte că dispozițiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve să se aplice între ele și statul rezervatar;

fie să refuze, prin obiecțiunile formulate, aplicarea între ele și statul rezervatar a întregului tratat.

În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renunțând la acestea pe măsură ce își acordează legislația națională la normele internaționale.

1.6. Aplicarea în spațiu și în timp a tratatelor

1.6.1. Aplicarea teritorială a tratatelor

În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului național al statelor. În anumite situații statele pot să deroge de la această regulă, stabilind anumite părți din teritoriul național unde tratatul nu se aplică. De exemplu, un stat federal poate să excludă, prin “clauza federală”, teritoriul unor părți componente ale federației de la aplicarea unui tratat, dacă dispozițiile constituționale permit aceasta. În mod similar, puterile coloniale, aveau posibilitatea să recurgă la “clauza colonială” în care stabileau dacă prevederile unor tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

1.6.2. Aplicarea în timp a tratatelor

Convenția de la Viena (1969) prevede regula generală a neretroactivității tratatelor. (art.28). Dispozițiile unui tratat obligă un stat-parte doar în ceea ce privește actele sau faptele petrecute după momentul intrării în vigoare a tratatului. Statele pot să deroge de la regula neretroactivității, cu condiția ca această posibilitate să fie prevăzută în textul tratatului.

Tratatele se aplică din momentul intrării lor în vigoare, care este stabilit în dispozițiile tratatului. În cazul tratatelor multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de obicei, după depunerea unui număr de instrumente de ratificare din partea statelor -părți. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevăzută în textul tratatului sau poate să fie nedeterminată. Aplicarea tratatului poate să fie suspendată sau poate să înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze.

1.7. Efectele tratatelor față de părți și față de terți

1.7.1. Efectele tratatelor față de părți

Conform principiului fundamental din dreptul internațional – pacta sunt servanda – un tratat creează obligații juridice numai pentru părțile sale, care trebuie să îndeplinească cu bună-credință și întocmai angajamentele pe care și le-au asumat. Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe față de terți, întrucât doar acordul statului, liber exprimat, poate constitui baza legală a unei obligații sau a unui drept internațional.

Convenția privind dreptul tratatelor (1969) stipulează că un tratat nu creează nici drepturi, nici obligații pentru un stat terț, fără consimțământul sau.

1.7.2. Efectele tratatelor față de terți

Conform dispozițiilor Convenției, statele pot dobândi drepturi în baza unor tratate la care nu sunt părți în următoarele condiții (art.36):

dacă părțile unui tratat înțeleg să confere un drept unui stat terț sau unui grup de state, sau tuturor statelor;

dacă statul terț consimte, fie în mod expres, fie tacit.

Carta ONU, de exemplu, conferă prin prevederile sale anumite drepturi statelor nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în legătură cu un diferend la care sunt părți, cu condiția să accepte obligațiile de soluționare pasnică a diferendelor, prevăzute în Carta; dreptul de a deveni părți la Statutul Curții Internaționale de Justiție.

În anumite condiții pot rezulta obligații, în sarcina statelor, în baza unor tratate la care nu sunt părți. Convenția de la Viena prevede două asemenea condiții (art.35):

dacă părțile unui tratat înțeleg să creeze o obligație în sarcina unui stat terț;

dacă statul terț consimte, în mod expres și în scris la această obligație.

Prin îndeplinirea acestor condiții se realizează de fapt un acord distinct între statele- părți la tratat și statul terț, acordul dintre părți reprezentând unicul fundament juridic al forței obligatorii a unui tratat.

În practica internațională există o categorie de tratate care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunității internaționale. Asemenea tratate, întrucât reglementează domenii de interes general, pot să creeze drepturi și obligații opozabile tuturor statelor, chiar și în lipsa consimțământului lor. Din această categorie fac parte:

tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale;

tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru căi de comunicație internațională;

tratatele multilaterale prin care se creează o organizație internațională, ca subiect nou de drept internațional, personalitatea juridică a organizației fiind opozabilă tuturor statelor comunității internaționale.

1.8. Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a statelor

Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă a unui stat pune problema raportului dintre dreptul internațional și dreptul intern al statelor.

1.8.1. Teoria monistă

Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internațional asupra dreptului intern – din momentul intrării în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat și direct, fără intervenția organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în contradicție cu o lege interna, situație în care, actul normativ intern ar înceta să mai producă efecte. Această teorie a fost criticată, ea minimalizând rolul statului ca subiect de drept internațional. În cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului intern asupra dreptului internațional, tratatul dobândește forță juridică în măsura în care aceasta ar fi prevăzută de legea internă, iar în caz de conflict între norma internă și cea internaționala, se dă prioritate actului normativ intern.

1.8.2. Teoria dualistă

Teoria dualistă, care susține distincția netă între cele două sisteme de drept – intern și internațional – afirmă că este necesară emiterea unui act normativ prin care se face transferul tratatului din ordinea internațională în ordinea internă, acesta dobândind caracterul actului în care a fost transpus (lege internă). În prezent tendința este de a da prioritate normelor internaționale față de normele interne, însă cele doua teorii subzistă. Prin urmare, aplicarea dispozițiilor unui tratat în ordinea internă a statelor-părți nu se realizează uniform, fiind determinată de modalitatea de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internațional.

1.8.3. Teoria monistă și dualistă în practica statelor

În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau țările scandinave, pentru ca normele dreptului internațional să aibă efect în ordinea juridica internă se procedează la “transformarea” normelor internaționale – cuprinse în tratate – în norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele internaționale pot deveni parte a dreptului intern numai după ce o lege specială de aplicare este adoptată de legiuitor (sistem dualist).

Majoritatea statelor europene au prevăzut în Constituțiile lor, recunoașterea normelor internaționale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem de receptare se regăsește în Austria, în Italia, Franța și Germania. Constituția Olandei prevede în plus, ca tratatele internaționale la care statul este parte prevalează asupra legilor interne care conțin dispoziții contrare.

Cadrul constituțional român privind raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern este oferit de articolele 11 și 20. Conform prevederilor art. 11, tratatele ratificate de către Parlamentul României devin parte a dreptului intern.Textul art.11 nu face nici o mențiune în legătura cu prioritatea normelor internaționale față de cele interne, precizând doar, că statul român “se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună – credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” În Convenția asupra dreptului tratatelor (l969) se stipulează faptul că “un stat nu poate invoca prevederile dreptului său intern pentru a justifica eșecul său în executarea unui tratat”, eliminând astfel posibilitatea ca statele să se prevaleze de legislația lor internă pentru a nu respecta obligațiile internaționale.

Art.20 din Constituția României se referă la incidența tratatelor în domeniul drepturilor omului asupra legislației naționale. În articolului menționat se afirmă obligația autorităților competente de a interpreta dispozițiile constituționale ce reglementează drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță cu documentele internaționale adoptate în acest domeniu: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactele O.N.U. și celelalte tratate în domeniul drepturilor omului la care România este parte.

Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea reglementărilor internaționale față de cele interne este cel al drepturilor omului. Art. 20 stabilește preeminența tratatelor referitoare la drepturile omului, la care țara noastră este parte, față de legile interne care conțin dispoziții contrare. În practica Curții Constituționale s-a susținut, în mod repetat, că “respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în România nu este condiționată de revizuirea legislației naționale, fiind direct aplicabilă, (n.n.“self-executing”) conform art.11 din Constituție, privind receptarea imediată a tratatelor ratificate, prin care a fost înlăturată soluția necesității emiterii unei legi de modificare a legislației interne în vederea acordării acesteia cu obligațiile internaționale asumate.”

1.9. Suspendarea și încetarea tratatelor

Conveția privind dreptul tratatelor prevede cazurile și condițiile în care un tratat poate să fie suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui. Suspendarea are caracter temporar și poate să se refere numai la anumite clauze ale tratatului, în timp ce încetarea aplicării unui tratat este definitivă și vizează întregul tratat. Ambele modalități pot să implice, fie toate părțile la tratat sau numai una (unele) dintre ele.

Suspendarea sau încetarea tratatului poate să fie consecința voinței părților sau poate să intervină independent de voința acestora.

1.9.1. Suspendarea sau încetarea aplicării unui tratat ca urmare a voinței părților

Încetarea unui tratat poate să intervină ca efect al următoarelor cauze:

dacă a fost încheiat pe durată determinată;

ca urmare a manifestării unilaterale de voință a uneia din părți, prin denunțare sau retragere, dacă aceste modalități sunt expres prevăzute în textul tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte state-părți;

în mod tacit, ca urmare a încheierii între același părți a unui nou tratat având același obiect și care este incompatibil cu tratatul anterior.

Încetarea sau suspendarea tratatului poate să intervină ca efect al următoarelor cauze:

ca urmare a încălcării substanțiale a tratatului de către una din părți;

ca urmare a imposibilității de a îndeplini obligațiile asumate de către un stat datorită intervenirii unor condiții excepționale.

1.9.2. Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voința părtilor

Intervine în situații care fac imposibilă executarea lor:

ca urmare a dispariției totale și permanente obiectului sau a părților tratatului, ca subiecte de drept internațional (caducitatea tratatului);

ca efect al schimbării fundamentale a împrejurărilor, care au determinat încheierea tratatului, dacă aceasta afectează în mod esențial baza consimțământului statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului);

ruperea relațiilor diplomatice și consulare și războiul (încetare sau suspendare);

constatarea nulității unui tratat (încetarea tratatelor).

1.10.Nulitatea tratatelor

1.10.1. Cauze care determină declararea nulității

Nulitatea tratatelor reprezintă una dintre cauzele de încetare a efectelor unui tratat. Nulitatea tratatelor intervine:

în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative aflată în vigoare în momentul încheierii sale, sau apăruta ulterior;

în cazul în care se constată un viciu de consimțământ care a afectat acordul de voință al părților în momentul încheierii tratatului.

1.10.2. Încălcarea normelor imperative

Din regula stabilită de Convenția privind dreptul tratatelor, potrivit căreia “este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general “ (art.53), rezultă că statele nu pot să încalce sau să modifice printr-un tratat o normă internațională de jus cogens. Normele de jus cogens constituie un nucleu normativ care fundamentează existența unei ordini legale a societății internaționale, impunându-se cu obligativitate tuturor membrilor acesteia. Un tratat încheiat cu încălcarea unei norme imperative se consideră nul din momentul încheierii sale. În cazul apariției unei noi norme de jus cogens orice tratat existent care este în conflict cu norma imperativă devine nul pentru viitor (ex nunc) (art.64).

1.10.3. Viciile de consimțământ

Conform dispozițiilor Convenției privind dreptul tratatelor, dacă un stat nu a fost în măsură să-și exprime liber consimțământul sau de a se obliga în baza unui tratat, acesta poate să invoce nulitatea tratatului. Viciile de consimțământ care determină anularea unui tratat pot să constea în:

încălcarea dispozițiilor dreptului intern al statului privind competența de a încheia tratate;

eroare;

dol;

coruperea reprezentantului unui stat;

constrângerea unui stat sau a reprezentantului sau.

a) Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie să fie vorba de o încălcare a unor dispoziții interne ale statului, de regulă constituționale, privind ratificarea sau aprobarea tratatelor.

Pentru a evita invocarea abuzivă a acestei cauze de nulitate a tratatului, Convenția o restrânge la cazurile în care “violarea a fost vădită și privește o regulă de importanță fundamentală a dreptului său intern” (art.46).

b) Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este vorba de o eroare de fapt și nu de drept, care a afectat în mod esențial consimțământul statului, iar statul care o invocă nu a contribuit prin comportamentul său la producerea sa (art.48). În practică, eroarea a fost invocată în special în probleme de delimitare a frontierelor.

c) Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimțământul său a fost obținut “în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la negocieri”(art. 49).

d) Un stat poate invoca coruperea reprezentantului sau ca viciu de consimțământ atunci când actele de corupere au fost evidente și în măsura să exercite o influență considerabilă asupra acestui reprezentant. (art. 50).

e) Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatată, lipsește tratatul de orice efect juridic (art.51). Constrângerea se referă la “acte sau amenințări” îndreptate împotriva reprezentantului statului, ca individ și nu în calitatea sa de organ al statului.

Convenția de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenințarea cu forța sau prin folosirea forței (art.52). În dreptul internațional clasic, războiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a diferendelor între state. Pactul Societății Națiunilor a instituit pentru prima dată limitări ale dreptului statelor de a recurge la forță, iar Pactul Briand –Kellogg din 1928 a scos războiul în afara legii. Carta O.N.U. consacră principiul neagresiunii ca principiu fundamental al dreptului internațional.

1.10.4. Tipuri de nulitate

Convenția de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută și relativă – având regimuri juridice distincte.

a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de statul al cărui consimțământ a fost viciat și poate fi acoperită ulterior prin confirmare de către același stat. Se sancționeză cu nulitate relativă viciile de consimțământ rezultând din: încălcarea dispozițiilor dreptului intern al statului privind competența de a încheia tratate, din eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

b) Nulitatea absolută sancționează viciile de consimțământ rezultând din constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său și tratatele contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice stat parte la tratat și chiar din oficiu, de către o instanță internațională. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.

1.11. Interpretarea tratatelor

1.11.1. Definiție

Prin interpretarea tratatului internațional se întelege operațiunea prin care se urmărește stabilirea sensului și a conținutului unei reguli de drept dintr-un tratat în cursul aplicării acestuia. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului.

Scopul interpretării este clarificarea clauzelor ambigue și determinarea intenției reale a părților în vederea unei aplicări corecte a tratatului.

1.11.2. Tipuri de interpretare

Entitățile competente să interpreteze un tratat internațional sunt: pe plan internațional – statele părți la tratat, instanțele jurisdicționale sau arbitrare și organizațiile internaționale, iar pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe.

a) Interpretarea realizată de părțile unui tratat are o forță superioară față de alte interpretări, și poartă numele de interpretare autentică. Părțile pot să includă în textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc conținutul unor termeni cu scopul de a evita interpretarea și aplicarea diferită a tratatului. Dacă în cursul aplicării tratatului interpretările devin divergente, părțile pot să încheie acorduri interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea aplicării dispozițiilor acestuia. Organizațiile internaționale sunt competente să interpreteze dispozițiile statutelor lor și ale tratatelor la care sunt parte.

b) Interpretarea jurisdicțională dată de arbitrajul internațional și de Curtea Internațională de Justiție reprezintă o interpretare neautentică și are forță obligatorie numai pentru părțile care au supus un diferend legat de interpretarea unei norme, instanței internaționale.

1.11.3. Reguli de interpretare

Convenția privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, stabilind o regulă generală de interpretare, mijloace complementare de interpretare, precum și regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi.

Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului tratatului.

a) Regula interpretării tratatelor cu bună-credință rezultă din principiul general al aplicării cu bună-credință a tratatelor internaționale.

b) Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza acestora în contextul întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale și anexele, precum și luarea în considerare a oricăror acorduri, instrumente sau practici în legătura cu tratatul, intervenite între părți cu prilejul încheierii acestuia sau ulterior.

c) Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual; un termen va fi înțeles într-un sens special numai dacă se stabilește că aceasta a fost intenția părților.

Alături de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge – dacă este necesar – și la mijloace complementare, îndeosebi la lucrările pregătitoare și la împrejurările în care a fost încheiat tratatul.

Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeași valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care părțile au convenit să acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergență. În situația în care din comparația textelor autentice rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsura obiectului și scopului tratatului.

II. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale

2.1. Noțiunea de diferend internațional

Noțiunea de diferend internațional a fost definită, în jurisprudența Curții Permanente de Justiție Internațională, ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state".

În Carta Onu și în alte documente internaționale, alături de noțiunea de diferend întâlnim și noțiunea de situație. Situația reprezintă o stare de fapt care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, conform art. 34 din Carta ONU.

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale și procedurile de drept internațional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluție istorică. În conținutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice, de morală și de politică internațională.

Primele încercări de reglementare a soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale au avut loc în cadrul Convențiilor de la Haga, din 1899 și 1907.

Statutul Societății Națiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligația de a încerca să soluționeze prin mijloace pașnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război.

Soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică constituie un principiu al dreptului internațional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lângă condamnarea războiului și renunțarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naționale, Pactul consemnează și angajamentul statelor de a soluționa conflictele internaționale numai prin mijloace pașnice. În dispozițiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale.

Carta O.N.U (1945) consacră principiul soluționării diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, ca o obligație internațională a statelor și un principiu fundamental al dreptului internațional public.

La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenția europeană pentru soluționarea pașnică a diferendelor” (1957) adoptată în cadrul Consiliului Europei.

În sens larg, noțiunea de diferend cuprinde contestațiile, litigiile, divergențele sau conflictele dintre două subiecte de drept internațional. Diferendele internaționale pot să aibă o natură juridică sau politică.

a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenții de drept între state și care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internațional, existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații internaționale precum și stabilirea naturii sau întinderii reparației datorată pentru încălcarea unei obligații internaționale.

b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretențiile contradictorii ale părților nu pot fi formulate juridic.

2.2. Principii aplicabile soluționării diferendelor internaționale

Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaționale este principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale.

Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța, cu caracter de normă imperativă a dreptului internațional.

Declarația privind relațiile prietenești dintre state (1970) enumeră și alte principii aplicabile în materia soluționării pașnice a diferendelor internaționale:

– principiul bunei credințe în relațiile internaționale;

– principiul non-intervenției în afacerile interne ale unui alt stat;

– principiul egalității suverane a statelor;

– principiul drepturilor egale și al auto-determinării popoarelor;

– principiul suveranității, independenței și integrității teritoriale a statelor.

2.3. Clasificarea mijloacelor de soluționare pe cale pașnică a diferendelor

O regulă importantă a dreptului internațional contemporan este regula caracterului facultativ al mijloacelor pașnice, conform căreia, statele își aleg în mod liber și pe baza acordului dintre ele, mijlocul pașnic la care să recurgă pentru soluționarea unui diferend apărut între ele.

Art. 33 al Chartei O.N.U. menționează mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor:

– mijloacele non-jurisdicționale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere, conciliere;

– mijloace jurisdicționale: arbitrajul internațional și jurisdicțiile internaționale propriu-zise.

Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluționare a diferendelor prin organizații internaționale cu caracter universal sau regional.

2.3.1.Mijloace non-jurisdicționale de soluționare pașnică a diferendelor internaționale

Mijloacele pașnice de drept internațional politico-diplomatice sunt reglementate prin convenții internaționale universale sau regionale. În general, soluțiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pașnice au un caracter de recomandare față de părțile diferendului, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.

Din această categorie fac parte:

– negocierile directe între statele aflate în diferend;

– bunele oficii;

– medierea;

– ancheta internațională;

– concilierea internațională.

Negocierea sau tratativele este cel mai popular mijloc de soluționare a diferendelor între state.

Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluționare a diferendelor internaționale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe ale statelor, de către șefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către șefii statelor. În cazul organizațiilor internaționale, negocierile se poartă de către cei mai înalți funcționari ai acestora.

Bunele oficii sunt acel mijloc de soluționare pașnică a diferendelor care presupune implicarea unui terț: persoană sau stat.

Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-părți la un litigiu, de către un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariției unui diferend dintre state sau soluționarea unui diferend produs deja. În cazul bunelor oficii, rolul terțului încetează în momentul începerii negocierilor directe între părțile aflate în diferend. Terțul nu participă la negocieri și nici nu face propuneri referitoare la modul de soluționare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor.

Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor oficii, implicarea terțului este minimă și la nivelul stabilirii de contacte între părți, în cadrul medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluționarea pe fond a diferendului.

Mediatorul poate fi un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică. Terțul, de această dată, participă la negocieri și face propuneri referitoare la felul în care se poate soluționa conflictul. Propunerile terțului nu sunt însă obligatorii pentru părțile aflate în diferend.

Ancheta internațională presupune și ea implicarea unui terț în soluționarea unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia.

Ancheta internațională se poate utiliza în cazul diferendelor internaționale generate de aprecieri diferite asupra unor situații de fapt. Părțile aflate în diferend pot să constituie o comisie internațională de anchetă, pe baza acordului dintre ele, în care se precizează faptele pe care Comisia trebuie să le elucideze, modul de alcătuire al acesteia și întinderea împuternicirilor membrilor săi. Comisia nu se pronunță asupra răspunderii părților în diferend. Deliberările Comisiei internaționale de anchetă au loc cu ușile închise și rămân confidențiale. Comisia își încheie lucrările printr-un raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor și nu are caracterul obligatoriu al unei sentințe judecătorești.

Concilierea internațională presupune de asemenea implicarea unui terț, numit și conciliator. Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părți și prezintă propuneri de soluționare.

Concilierea internațională constă din examinarea unui diferend de către un organ prestabilit sau instituit ad-hoc după apariția diferendului, cu scopul soluționării aspectelor litigioase dintre părțile în diferend care să conducă la împăcarea lor. Comisia internațională de conciliere cercetează nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar face și recomandări asupra modului de soluționare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părțile aflate în diferend.

2.3.2. Mijloace jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale

Mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor internaționale cuprind procedurile desfășurate în fața unor organe jurisdicționale permanente sau temporare, create fie prin tratate internaționale, fie prin acordul părților la litigiu, la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internațional. Unele instanțe au o competență generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu.

Astfel de instanțe sunt:

– instanțele arbitrale ad-hoc;

– Curtea Internațională de Justiție;

– Curtea Europeană de Justiție;

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

– Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului;

– Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării.

Arbitrajul internațional

Arbitrajul are un caracter jurisdicțional, deoarece implică o procedură cu caracter contradictoriu care se finalizează printr-o hotărâre pronunțată de un organ independent față de părți, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă. Potrivit art. 37 al Convenției de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinței cu bună credință.

Arbitrajul internațional este judecata pe plan internațional a unui diferend de către o instanță ad-hoc, constituită de părțile în diferend.

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în Convenția de la Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaționale, care prevede obligația părților de a se supune cu bună-credință hotărârii arbitrale. Sentințele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părțile diferendului și sunt limitate la cauza în care au fost pronunțate.

Potrivit doctrinei, singura diferență dintre arbitraj și soluționarea judiciară provine din modul de selectare a membrilor organelor jurisdicționale: "în timp ce în procedura arbitrală aceasta are loc prin acordul părților, soluționarea judiciară presupune existența unui tribunal stabil cu proprii judecători și propriile reguli de procedură, pe care părțile trebuie să le accepte."

Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiționată de acordul părților într-un diferend.

Acordul părților poate să îmbrace următoarele forme:

a) Compromisul, care reprezintă un tratat internațional prin care părțile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanțe arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.

b) Clauza compromisorie, care este o clauză (generală sau specială) inclusă într-un tratat încheiat de părți prin care acestea înțeleg să supună eventualele diferende dintre ele unei instanțe arbitrale.

În competența a unei instanțe arbitrale intră soluționarea diferendelor de ordin juridic și politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internațional public. Tribunalul arbitral decide asupra competenței sale, pe baza compromisului arbitral și a altor tratate în legătură cu cauza, precum și prin aplicarea principiilor de drept. În soluționarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul părților.

Sentința pronunțată este motivată, are caracter obligatoriu și definitiv. Se admit, în mod excepțional, anumite căi de recurs:

– recursul în interpretare, dacă între părțile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii;

– recursul în corectare, dacă tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;

– recursul în revizuire, dacă se descoperă un fapt nou, cu caracter esențial care nu a fost cunoscut la data pronunțării sentinței.

Curtea Internațională de Justiție

Curtea Internațională de Justiție a fost creată în 1920, sub forma Curții Permanente de Justiție Internațională, care a primit, în 1946, denumirea actuală. Ideea unei jurisdicții internaționale permanente datează însă de la Conferința de la Haga din 1907, când s-a propus crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea problemelor internaționale. Propunerea nu s-a materializat imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii Națiunilor, Consiliul Ligii a numit un comitet consultativ de juriști pentru elaborarea unui proiect de statut al unei Curți Permanente de Justiție Internațională. Proiectul, inspirat și din propunerile formulate la Haga în 1907, prevedea o jurisdicție obligatorie a Curții, dar opoziția statelor a dus la formula de compromis a clauzei opționale privind jurisdicția. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar Curtea a început să funcționaze în 1922.

După cel de-al doilea război mondial, revizuirea statutului Curții a devenit necesară, mai ales din perspectiva relației acesteia cu Națiunile Unite. Potrivit art. 92 al Chartei ONU, Curtea Internațională de Justiție a devenit unul din organele principale ale ONU și toți membrii acesteia sunt ipso facto și părți la Statutul Curții. Dincolo de aceste modificări de formă, inclusiv a denumirii instanței, noua Curte este continuatoarea celei vechi: sub aspectul prevederilor Statutului, al jurisdicției și al jurisprudenței.

C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. și reprezintă nu numai organul judiciar al organizației, ci și al întregii comunități internaționale. Jurisdicția sa a înlocuit pe cea a Curții Internaționale Permanente de Justiție, dizolvată o dată cu Societatea Națiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părți la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părți la Statutul Curții în condiții determinate de Adunarea Generală a O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curții de către orice stat al comunității internaționale, chiar dacă nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condițiile stabilite de Consiliul de Securitate. Sediul C.I.J. este la Haga.

Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent și este facultativă, fiind determinată de consimțământul statelor –părți la litigiul cu care a fost sesizată.

Structura Curții

Curtea este compusă din judecători permanenți, judecători ad-hoc și camere.

Curtea are ca membrii permanenți 15 judecători, care funcționează cu titlu individual, fiind aleși de către Consiliul de Securitate și Adunarea Generală O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de magistrați permanenți reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curții. Calitatea de judecător al Curții este incompatibilă cu exercitarea altor funcții judiciare într-o cauză anterioara. Magistrații Curții beneficiază de privilegiile și imunitățile necesare desfășurării activității lor.

Judecătorii ad-hoc sunt special numiți de către un stat pentru soluționarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curții nu are calitatea de cetățean al său. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnați.

Camerele Curții sunt constituite din 3 sau mai mulți judecători, numiți în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot soluționa în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică importanță.

Competența Curții

Curtea Internațională de Justiție are două categorii de competențe: competența contencioasă și competența consultativă.

Procedura în fața Curții

Hotărârile CIJ sunt definitive și obligatorii pentru părțile în litigiu. Ele se bucură de autoritatea lucrului judecat. În cazul în care una din părți nu-și execută obligațiile prevăzute de o hotărâre a Curții, cealaltă parte poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate face recomandări sau să decidă asupra măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii (art. 94 al Chartei ONU).

Competenta Curtii

Competența Curții poate fi analizată sub două aspecte:

a) al subiectelor de drept internațional care apar în fața sa – competența personală

b) al litigiilor care i se supun – competența materială.

a) Conform Statutului, numai statele pot să fie părți în cauzele supuse Curții. Interesele persoanelor fizice și juridice sunt reprezentate de state prin intermediul protecției diplomatice. Organizațiile internaționale nu pot să apară ca părți într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U., să solicite Curții avize consultative sau să ofere informații în legătură cu problemele puse în discuție.

b) În Statutul Curții se prevăd două categorii de cauze care intră în sfera competenței sale materiale: cauzele pe care i le supun părțile, precum și toate chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele și convențiile în vigoare.

Curtea poate să examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problemă de drept internațional; existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei obligații internaționale; natura și întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.

D. Consimțământul statelor

Exercitarea jurisdicției Curții este condiționată de acceptarea ei de către statele părți. Statele pot să-și exprime consimțământul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioară a jurisdicției Curții se poate face printr-o declarație unilaterală care se depune Secretarului General al O.N.U. și cuprinde obligația asumată de stat de a accepta jurisdicția Curții pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a jurisdicției Curții poate să rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluționarea pasnică a diferendelor, sau poate să fie prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusă în cuprinsul unui tratat încheiat între state.

b) Acceptarea jurisdicției Curții ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părțile stabilesc obiectul diferendului supus Curții.

Dreptul aplicabil

C.I.J. aplică în soluționarea litigiilor dreptul internațional în vigoare sau principiile echității, dacă există acordul părților.

Procedura

Statutul Curții prevede procedura de soluționare a litigiilor, respectând principiul contradictorialității și al publicității dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă și o fază orală.

În prima etapă a procedurii părțile pot să ridice excepția de necompetență a Curții în soluționarea cauzei, obiecțiune la care Curtea trebuie să răspundă înaintea judecății pe fond.

Curtea poate să dispună – pe cale de ordonanță – măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea părților sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză.

Neprezentarea uneia dintre părți la procedura în fața Curții nu împiedică continuarea examinării cauzei.

Hotărârile Curții

Curtea adoptă hotărârile cu votul majorității judecătorilor prezenți. În caz de paritate, votul Președintelui Curții prevalează. Hotărârea Curții se motivează, iar dacă există opinii separate sau individuale ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii.

Hotărârile sunt definitive și obligatorii pentru părțile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o soluționează.

Hotărârile Curții beneficiază de autoritatea lucrului judecat.

Carta O.N.U. posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții.

Statutul Curții prevede, de asemenea, dreptul unei părți de a solicita interpretarea hotărârii pronunțate, în cazul în care se contestă înțelesul sau întinderea dispozițiilor hotărârii. Se admite și posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunțării s-a descoperit un fapt nou, de natură a influența în mod decisiv procesul decizional și care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului necunoscut și nu mai târziu de 10 ani de la pronunțarea hotărârii.

Competența consultativă a C.I.J

Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea Adunării Generale și a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură cu orice problemă juridică.

Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize și alte organe ale ONU, precum și instituțiile specializate. Rămâne la latitudinea Curții să accepte sau nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către grefierul Curții existența unei cereri de aviz.

Procedura este mai simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.

2.3.3. Procedurile de soluționare a diferendelor din cadrul organismelor și organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale, în special cele apărute după cel de-al doilea război mondial, au un rol important în acțiunea de soluționare pașnică a diferendelor apărute între statele membre. Organizațiile internaționale, în special O.N.U, sunt competente să acționeze în mod direct pentru soluționarea diferendelor internaționale, fie la cererea părților diferendului, fie din propria lor initiațivă.

2.3.3.1. Rolul O.N.U în soluționarea diferendelor internaționale

Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale care prezintă o anumită gravitate și a căror prelungire în timp pune în pericol pacea și securitatea internațională. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente să acționeze pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală și, în anumite condiții, Secretariatul General al organizației.

a) Consiliul de Securitate al O.N.U poate acționa pentru soluționarea unui diferend inernațional care amenință pacea și securitatea internațională, din proprie inițiativă sau la cererea oricărui stat membru al organizației. Consiliul de Securitate este principalul organ al O.N.U. răspunzător pentru menținerea păcii și securității internaționale. Carta O.N.U. prevede obligația părților într-un diferend ca, în situația în care nu reușesc să îl soluționeze, să îl supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la un anumit mijloc pașnic de soluționare, fie propune o soluție de fond în vederea soluționării diferendului. Consiliul de Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluții) privind măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice folosirea forței sau, în cazurile excepționale, pot fi aplicate măsuri de constrângere, bazate pe forță.

b) Adunarea Generală a O.N.U. este competentă doar să pună în discuție și să facă recomandări cu privire la soluționarea unui diferend internațional și numai cu privire la procedurile de aplanare pașnica a diferendului.

c) Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariția unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de mediere.

Cum unul dintre scopurile majore ale ONU, prevăzut de art. 1 al Chartei, este de a înfăptui, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori soluționarea diferendelor internaționale sau situațiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii, organizația este datoare să se implice în procesul de soluționare pașnică a diferendelor dintre membrii săi. Charta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele de soluționare pașnică a acestor diferende (Capitolul VI), cât și pe cele bazate pe constrângere, mult mai restrictiv reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în soluționarea unor diferende între membrii săi, cât și între aceștia și alte state, cu condiția acceptării de către acestea din urmă.

2.3.3.2. Rolul organizațiilor internaționale regionale

Organizațiile internaționale regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. să contribuie la soluționarea pașnică a conflictelor locale, cu obligația de a informa Consiliul de Securitate asupra acțiunilor întreprinse în acest sens. În general, organizațiile regionale cu competență generală exercită funcții în domeniul apărării păcii și securității internaționale și a soluționării pașnice a diferendelor locale. Astfel de funcții intră în competența următoarelor organizații internaționale regionale: Organizația Statelor Americane (O.S.A.), Organizația Unității Africane (O.U.A) și Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (în prezent,O.S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientată în sensul asigurării păcii și securității pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizației, vizând asigurarea protecției drepturilor omului.

2.4. MĂSURI DE CONSTRÂNGERE

În cazul în care un stat comite acțiuni inamicale față de un alt stat sau încalcă normele dreptului internațional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, dacă nu reușește să rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate să recurgă la folosirea unor mijloacele pașnice bazate pe constrângere. Aceste mijloace nu trebuie să implice folosirea forței sau amenințarea cu forța, pentru a nu încălca principiul fundamental al dreptului internațional – principiul neagresiunii. Dreptul internațional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relațiilor diplomatice, ca mijloace pașnice bazate pe constrângere.

Retorsiunea

Constă în măsurile de răspuns ale unui stat față de actele inamicale, contrare curtoaziei internaționale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca și actele la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determină retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătorești.

Represaliile

Constă într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului internațional, prin care acesta răspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea represaliilor se urmărește determinarea statului vinovat să înceteze actele ilegale și să repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate numai ca răspuns la acțiuni ilegale ale unui stat față de alt stat și doar dacă, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat să repare daunele provocate prin acțiunile ilegale și nu o obținut vreun rezultat, și doar cu respectarea principiului proporționalității între actele ilicite și daunele provocate prin acestea și represaliile care se aplică. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor aparținând cetățenilor statului vinovat, întreruperea relațiilor postale, a comunicațiilor cu statul vinovat etc.

Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul și boicotul.

Embargoul reprezintă acțiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau ieșirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, până când statul vinovat nu încetează acțiunile sale ilegale și nu îl despăgubește pentu daunele provocate. Tot o măsură de embargo o reprezintă și reținerea bunurilor, de orice fel, aparținând statului vinovat.

Boicotul constă în măsurile de constrângere executate de un stat sau de o organizație internațională împotriva altui stat, care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internațional.

Ruperea relațiilor diplomatice

Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta își recheamă misiunea diplomatică dintr-un stat și cere statului respectiv să își recheme misiunea diplomatică de pe teritoriul său. Prin acest act, statul pune capăt relațiilor oficiale cu statul vizat prin acțiunea sa.

III. PROTECȚIA MEDIULUI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

Această etapă este plasată în timp între anii 1960, o dată cu declanșarea crizei ecologice, și momentul actual. Caracterul global și universal al problematicii protecției mediului a impus intervenția organizațiilor internaționale, care și-au înscris preocupări în domeniu și în cadrul cărora aveau să se adopte numeroase documente în materie.

3.1. CONFERINȚE INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI MEDIULUI

Anul 1968 constituie, din punctul de vedere al formării Dreptului internațional al mediului și cooperării internaționale în materie, un moment hotărâtor; în acel an, Organizația Națiunilor Unite și două organizații internaționale regionale, respectiv Consiliul Europei și Organizația Unității Africane, au declanșat activități în domeniul protecției mediului.

Astfel, Consiliul Europei a adoptat, la începutul lui 1968, primele două texte în timp proclamate de către o organizație internațională în materie de protecție a mediului: Declarația asupra luptei contra poluării aerului și Carta europeană a apei. În același an, organizația de la Strasbourg a adoptat și primul dintre tratatele europene în domeniul mediului, respectiv Acordul european privind limitarea folosirii unor detergenți în produsele de spălare și curățire.

În ce privește Organizația Unității Africane, la 15 septembrie 1968, șefii de state și guverne ai țărilor membre au semnat Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale. Documentul se remarcă prin caracterul său global, referindu-se la conservarea și utilizarea solului, apei, florei și resurselor faunei, practic la ansamblul factorilor de mediu. În același timp, această generalitate are drept consecință faptul că unele părți ale convenției nu fac decât să enunțe mari principii. Totuși, au fost adoptate reglementări precise în ce privește conservarea florei și resurselor faunei, prevăzându-se crearea de rezervații, reglementarea vânătorii, capturării și pescuitului, protecția particulară a unor specii. Referitor la această din urmă problemă, Convenția africană stabilește două principii de conservare care au influențat dezvoltarea ulterioară a dreptului mediului:

protecția nu numai a indivizilor, speciilor amenințate, ci și a habitatului lor și

proclamarea responsabilității speciale a statului al cărui teritoriu este singurul care adăpostește o specie rară (art. VIII, al. 1).

În sfârșit, tot în anul 1968, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția nr. 2398 (XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferințe mondiale asupra „mediului uman“, care a stat la baza pregătirii primei conferințe mondiale privind mediul (Stockholm, iunie 1972).

În paralel cu lucrările preparatorii pentru reuniunea convocată de O.N.U., sub impulsul unor catastrofe ecologice sau al consecințelor tot mai evidente ale continuării procesului de degradare a mediului, statele și-au amplificat cooperarea multilaterală, în special în domeniul luptei împotriva poluării mediului marin prin hidrocarburi, Convenția de la Bruxelles, din 29 noiembrie 1962, privind responsabilitatea civilă pentru pagubele produse prin poluarea cu hidrocarburi și Convenția, de la aceeași dată, asupra intervenției în marea liberă împotriva navelor care arborează un pavilion străin, în caz de accident care antrenează sau ar putea antrena o poluare prin hidrocarburi, Acordul de la Copenhaga din 16 septembrie 1971 privind cooperarea între statele scandinave pentru combaterea poluării mării prin hidrocarburi, Convenția de la Bruxelles din 18 decembrie 1971 privind crearea unui fond de indemnizare pentru pagubele provocate de poluarea prin hidrocarburi) sau în cel al conservării faunei sălbatice.

3. 1.1. Conferința de la Stockholm

În urma pregătirilor coordonate de un comitet special compus din reprezentanții a 28 de state, între 5 și 16 iunie 1972 s-a desfășurat în capitala Suediei, Stockholm, prima Conferință ONU privind mediul. Aceasta a reunit cel mai mare număr de participanți de până atunci la o conferință consacrată problemelor mediului, respectiv 6.000 de persoane, care au inclus delegații din 113 state, reprezentanți, practic, ai tuturor marilor organizații guvernamentale, 700 de observatori trimiși de 400 de organizații neguvernamentale, personalități invitate cu titlu individual și circa 1.500 de ziariști.

În cadrul conferinței a fost aprobat un mare număr de texte, printre care o declarație generală, adoptată prin aclamații, 109 recomandări care au constituit un „Plan de acțiune“ și o rezoluție privind dispozițiile instituționale și financiare recomandate organizației mondiale.

Declarația Conferinței Națiunilor Unite privind Mediul (Declarația de la Stockholm) cuprinde un preambul în șapte puncte, urmat de 26 de principii. Preambulul constituie o introducere generală în problematica mediului și cuprinde idei precum: omul este, deopotrivă, creația și creatorul mediului său: elementul natural și cel pe care omul l-a creat el însuși și sunt indispensabile bunăstării și exercitării depline a drepturilor și libertăților sale fundamentale, inclusiv dreptul la viață; protecția și ameliorarea mediului au o importanță majoră pentru bunăstarea populației și dezvoltarea ei etc. Reflectând concepția exprimată în preambul, principiile reprezintă un amalgam de cerințe de natură politico-juridică. Sub raportul conținutului lor, acestea exprimă multiple semnificații. Primul principiu afirmă dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare. El are meritul de a fi promovat o concepție având în centrul său apropierea și apoi unitatea dintre protecția mediului și drepturile omului.

Principiile 2-7 ale declarației cuprind conținutul propriu-zis al documentului; ele proclamă că resursele naturale ale Globului nu sunt numai petrolul și mineralele, ci și aerul, apa, solul, fauna și flora, precum și eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale și trebuie prezervate în interesul generațiilor prezente și viitoare; omul are o responsabilitate specială în salvarea patrimoniului constituit de flora și fauna sălbatice și habitatul lor; resursele renovabile trebuie să poată salvgarda capacitatea lor de a se reconstitui și resursele nerenovabile nu trebuie să fie epuizate; necesitatea unei gestiuni raționale etc.

Principiile 8-20 ale documentului se referă la realizarea protecției mediului. Sub raportul conținutului prevederilor acestora, se remarcă stabilirea unor legături interdependente între dezvoltarea economică și socială și protecția mediului, implicațiile subdezvoltării și căile lichidării sale, necesitatea unei concepții integrate și coordonate a planificării etc.

Ultima grupă de principii (21-26) este consacrată cooperării internaționale și stabilește, printre altele: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse potrivit politicii lor ecologice și îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor naționale ori sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului altor state ori celui din regiuni nesupuse vreunei jurisdicții naționale (principiul 21), obligația statelor de a coopera pentru dezvoltarea dreptului internațional în ce privește responsabilitatea și indemnizarea victimelor poluării și altor daune ecologice produse în afara frontierelor lor, cooperarea pentru protejarea și ameliorarea mediului etc.

Al doilea rezultat important al Conferinței de la Stockholm îl reprezintă „Planul de acțiune pentru mediu“. Prevederile sale se referă în principal la trei categorii de probleme: evaluarea calității mediului (analiza, cercetarea, supravegherea și schimbul de informații privind mediul, în cadrul „Planului Vigie“ (Ecarthwatch), gestiunea mediului și măsurile de susținere.

Urmările Conferinței de la Stockholm

S-a considerat, pe drept cuvânt, că Conferința de la Stockholm a avut imensul merit de a fi abordat problema protecției mediului și a metodelor pentru a o asigura de o manieră globală, și aceasta în toate sensurile termenului. Globalitate în sensul unei concepții planetare asupra mediului, dar și în ceea ce privește structurile instituționale ale lumii. În sfârșit, globalitate întrucât toate temele au fost abordate și au făcut obiectul reflecțiilor mai mult sau mai puțin aprofundate.

Această viziune și metodele promovate au influențat și caracterizat evoluțiile care au urmat.

Sub raport instituțional, organismele create în sânul ONU, respectiv PNUM și Fondul pentru Mediu, menit să alimenteze financiar acțiunile pertinente, au jucat rolul coordonator pentru alte organizații internaționale, atât pentru cele din sistemul Națiunilor Unite, cât și pentru cele regionale.

Sub egida organizației mondiale s-au elaborat și s-au adoptat documente internaționale care au reglementat cooperarea internațională în diferite sectoare ale protecției mediului.

Astfel, Conferința ONU privind dreptul mării, prin adoptarea Convenției de la Montego Bay din 10 decembrie 1982, a consacrat cadrul juridic general al protecției mediului marin împotriva poluării. Alte reguli cu caracter general au fost cuprinse în alte instrumente internaționale elaborate și adoptate sub egida organizației mondiale. Așa de exemplu, prin Convenția de la Geneva din 18 mai 1977 s-a interzis utilizarea tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare ori în oricare alte scopuri ostile.

Totodată, este vizată orice tehnică având ca obiect modificarea, datorită unei manipulări deliberate a proceselor naturale, a dinamicii, compoziției ori structurii Pământului, inclusiv biotopurile sale, litosfera, biosfera, atmosfera ori spațiul extraatmosferic.

La rândul său, primul Protocol adițional la convențiile de la Geneva din 12 august 1949, semnat la 10 iunie 1977, interzice utilizarea de metode ori mijloace de război concepute pentru a cauza ori putând determina pagube întinse, durabile și grave mediului natural. În același timp, aspectele protecției mediului au fost incluse în diverse documente privind cooperarea internațională. Menționăm, în acest sens, art. 30 din Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 12 decembrie 1974, care proclamă că protecția, prezervarea și valorificarea mediului pentru generațiile prezente și viitoare sunt responsabilități ale tuturor statelor.

În cazul unei faze pregătitoare a adoptării Cartei mondiale a naturii, care avea să marcheze deschiderea unei noi faze în istoria Dreptului internațional al mediului, la 30 decembrie 1980, Adunarea Generală a ONU a proclamat responsabilitatea istorică a statelor pentru prezervarea naturii în interesul generațiilor prezente și viitoare.

Anumite principii de drept cutumiar s-au sedimentat în această perioadă, mai ales în cadrul OCDE și PNUE, ca „Principiile de conduită în domeniul mediului, în materie de conservare și utilizare armonioasă a resurselor partajate între două sau mai multe state“.

Printre aceste principii se numără: dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse și îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției ori sub controlul lor să nu cauzeze daune mediului în alte state, îndatorirea de a informa și, la nevoie, de a intra în consultări cu acestea, informarea și cooperarea în caz de situații neprevăzute, când se pot produce efecte dăunătoare mediului etc.

În domeniul conservării naturii au fost adoptate convenții cu vocație mondială, precum: Convenția de la Ramsar, din 2 februarie 1971, asupra zonelor umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, Convenția din 16 noiembrie 1972, asupra protecției patrimoniului mondial, cultural și natural, ambele elaborate sub egida UNESCO, Convenția de la Bonn, din 23 iunie 1979, asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice etc.

În același timp, în deceniile care au urmat Conferinței de la Stockholm s-au afirmat noi probleme, cu caracter global, precum poluarea atmosferică la lungă distanță, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră etc., care au reclamat adoptarea de reglementări juridice adecvate. Rezultatul principal al acestor preocupări a constat în documente precum: Convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi, încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979, Convenția-cadru de la Viena din 22 martie 1985 și Protocolul de la Montreal din 1989, privind stratul de ozon etc.

În sfârșit, accidentul de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a determinat adoptarea, în cadrul AIEA, a două convenții: una privind notificarea rapidă a unui accident nuclear și o alta cu privire la asistența în caz de accident nuclear sau urgență radiologică.

Importante evoluții au avut loc și pe plan regional. La nivel european, Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1 august 1975 a consacrat un întreg capitol problemelor cooperării continentale în materie de mediu. Un rol important în domeniu au jucat și alte instituții regionale, precum: Consiliul Europei, Consiliul Nordic etc.

Totodată, acțiunea privind regiuni determinate ale lumii se poate situa și la nivel mondial. Astfel, PNUM, în colaborare cu ale instituții specializate ale ONU, a inițiat adoptarea unei serii de convenții privind „mările regionale“. Este vorba cel mai frecvent despre un ansamblu de instrumente cuprinzând planuri de cooperare și dezvoltare, o convenție generală și protocoale adiționale.

Un rol important în amplificarea preocupărilor vizând cooperarea în domeniul protecției mediului a revenit și organizațiilor neguvernamentale, în frunte cu Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii și Resurselor (UICN), Greenpeace etc. De exemplu, unul dintre rezultatele cele mai semnificative ale UICN este elaborarea Cartei mondiale a naturii, adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 28 octombrie 1982.

Concepte și principii de Dezvoltare Durabilă și de drept internațional al mediului

Evaluările periodice ale Conferinței de la Rio (+5, +10, +20)

Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă și se află în curs de formare. Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul mediului se afla în prim planul dezbaterilor politice.

Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unui cadru internațional adecvat.

Acest cadru de acțiune la nivel internațional s-a format în timp și se află într-o evoluție dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convențiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declarațiilor, rezoluțiilor sau seturilor de linii directoare și orientări politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.

Comunitatea internațională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferința de la Stockholm privind Mediul Uman (Stockholm Conference on Human Environment) pentru a dezbate problema mediului global și a necesităților de dezvoltare.

În urma conferinței au rezultat:

Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii;

Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);

activitățile pentru managementul mediului;

măsurile de sprijin.

Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (United Nations Environment Programme – UNEP) al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală ONU

Fondul voluntar pentru Mediu (Voluntary Environment Fund) înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ONU.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea problemelor mediului.

Conferința a recunoscut că problemele de mediu ale țărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea și ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate țările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesitățile și prioritățile țărilor și comunităților celor mai sărace.

Conferința a fost însă dominată în principal de problemele de mediu și a condus la creșterea conștientizării publice în acest domeniu.

De la înființarea sa, în baza recomandărilor Conferinței de la Stockholm, UNEP a desfășurat o serie de activități pentru a-și manifesta, în cadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator și coordonator în domeniul mediului.

Activitățile programului pot fi clasificate în două mari grupe:

orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului și a solurilor;

orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările climatice, defrișarea și deșertificarea, conservarea biodiversității, traficul internațional de produse și deșeuri toxice și periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale, atât pe plan internațional cât și național.

Evaluarea efectelor acestor "noi" probleme ale mediului a condus la recunoașterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecției mediului în politicile și activitățile de dezvoltare, respectiv obiectivul consacrat prin principiul 13 al declarației de la Rio nu a fost realizat.

Declarația de la Stockholm, Principiul 13

Pentru a realiza un management mai rațional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătățirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți mediul în beneficiul propriei populații.

Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat după unsprezece ani de la Conferința de la Stockholm, respectiv în 1983, când Națiunile Unite au înființat Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare cunoscută sub denumirea de Comisia Brundtland.

Această comisie a elaborat și publicat în 1987 documentul "Viitorul nostru comun", prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 și a celor 27 de principii ale Declarației de la Rio și care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind "dezvoltarea care îndeplinește necesitățile generației prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile necesități".

3.1.2. Conferința de la Rio de Janeiro

În ciuda acestor rezultate înregistrate în planul colaborării internaționale, mediul planetei a continuat să se deterioreze într-o manieră generală. În această situație s-a căutat o nouă abordare, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o concepție diferită asupra problematicii generale a protecției și conservării factorilor naturali. Aceasta și-a găsit expresia în două documente publicate și examinate în anul 1987 de către Adunarea Generală a ONU, respectiv studiul PNUM „Perspective în materia mediului până în anul 2000 și în continuare“ și raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (CMED), așa-numitul „Raport Brundtland“, intitulat „Viitorul nostru comun“.

Astfel, după ce denunță eroarea de a concepe mediul și dezvoltarea ca două obiective distincte și adverse, documentul CMED promovează pentru politicile și proiectele de dezvoltare o abordare integrată, potrivit căreia, dacă acestea sunt raționale din punct de vedere ecologic, trebuie să determine o dezvoltare durabilă atât în țările în curs de dezvoltare, cât și în cele dezvoltate. În această viziune, rolul prioritar revine măsurilor preventive și anticipative, fără a neglija însă măsurile corective imediate. Potrivit termenilor proprii raportului CMED, dezvoltarea durabilă este aceea care „răspunde nevoilor actuale, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde nevoilor proprii“.

Raportul recomandă, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale și mondiale pentru a promova integrarea mediului și a dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluții generale, la 22 decembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția nr. 44/228, prin care s-a convocat o reuniune mondială pe tema dezvoltării și mediului. Potrivit documentului, conferința urma să elaboreze strategii și măsuri destinate să oprească și să înlăture consecințele deteriorării mediului, în contextul unor mari eforturi naționale și internaționale pentru a promova în toate statele o dezvoltare susținută și sănătoasă din punct de vedere ecologic.

În intenția organizatorilor, Conferința de la Rio trebuia să realizeze un nou consens internațional asupra unor teme de transcendență mondială, precum: protecția atmosferei, protecția resurselor terestre, conservarea diversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, protecția oceanelor, mărilor și zonelor de coastă, gestiunea rațională, din punct de vedere ecologic, a biotehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice, creșterea calității vieții și a sănătății umane, ameliorarea condițiilor de viață și muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.

Pentru pregătirea acestei ambițioase agende și a celorlalte aspecte necesare desfășurării conferinței s-a creat un comitet pregătitor format din reprezentanți ai statelor și organizațiilor internaționale. După o reuniune organizatorică preparatorie desfășurată la New York, în martie 1990, au urmat cele de la Geneva, din martie-aprilie și august-septembrie 1991, și New York, din martie-aprilie l992, în cadrul cărora, în trei grupe de lucru și în plenară, s-au analizat problemele și s-au propus măsurile de adoptat în vederea soluționării lor. Desfășurată între 3 și 14 iunie 1992, Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea a reunit 145 de președinți, prim-miniștri și vicepreședinți, fiind socotită cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul al XX-lea. Referitor la rezultatele concrete ale reuniunii, acestea s-au exprimat în adoptarea unor documente precum: Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării, supranumită Carta Terrei, Agenda 21‚Convenția asupra biodiversității, Convenția-cadru privind schimbările climatice, Declarația privind pădurile și Declarația privind deșertificarea.

Declarația de la Rio privind mediul și dezvoltarea

Deși, în mod evident, nu are forță juridică obligatorie, ea reprezintă rezultatul unei soluții de compromis între țările industrializate și Grupul celor 77 de țări în curs de dezvoltare. Sub raportul structurii și obiectivelor sale, Declarația de la Rio de Janeiro este, în mare parte, asemănătoare cu cea de la Stockholm, consacrând drepturile și responsabilitățile ce revin statelor în raport cu protecția mediului. Ea reflectă și preocupările apărute în cei 20 de ani care despărțeau în timp cele două reuniuni tutelate de ONU: deteriorarea mediului și a capacității sale de a susține viața, și conștientizarea mai profundă a faptului că progresul economic pe termen lung și protecția ecologică sunt fenomene interdependente. Cea mai importantă inovație a documentului constă în conjugarea celor doi termeni, de acum înainte protecția mediului și dezvoltarea fiind strâns legate. Așa cum remarca Al. Kiss, textul reflectă o puternică influență tiermondistă în problematica conservării mediului. Astfel, una dintre tezele care se degajă este aceea că nu vom putea proteja mediul planetei contra ori chiar fără marea majoritate a populației mondiale care, în stare de sărăcie fiind, deține o importantă proporție a unor resurse naturale.

După un preambul mult mai redus decât cel al documentului din 1972, prin care se stabilește ca obiectiv instituirea unei alianțe mondiale „noi și echitabile, prin crearea de noi niveluri de cooperare între state, sectoarele-cheie ale societății și persoane“, se proclamă 27 de principii.

Stabilind că ființele umane constituie centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă, documentul proclamă dreptul fundamental al omului la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura (principiul 1). Este o formulare mult mai perfecționată și mai exactă a noului drept uman fundamental, care își dobândește tot mai evident un statut propriu în rândul drepturilor omului. În completarea semnificațiilor sale, principiul 3 imprimă o relevantă dimensiune dreptului la dezvoltare, care trebuie să se exercite într-o manieră care să răspundă în mod echitabil nevoilor de dezvoltare și celor ecologice ale generațiilor prezente și viitoare.

Preluând principiul 21 al Declarației de la Stockholm, principiul 2 al documentului de la Rio recunoaște statelor „dreptul suveran de a-și exploata resursele potrivit propriilor lor politici din domeniul mediului și de dezvoltare și responsabilitatea de a se asigura că activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor nu provoacă daune mediului în alte state sau în regiuni care sunt în afara limitelor jurisdicției naționale“.

Consacrat deja ca regulă de drept internațional cutumiar, principiul cuprinde două elemente constructive. În primul rând, este reafirmat dreptul suveran asupra resurselor naturale (recunoscut prin numeroase declarații ale Adunării Generale a ONU, începând cu Rezoluția nr. 1803- XVII din 14 decembrie 1962 până la altele recente, precum și de instrumentele internaționale privind drepturile omului), iar precizarea exercitării sale conform „politicilor din domeniul mediului și de dezvoltare“ face să i se confere semnificații mai precise și o legătură mai directă între mediu și dezvoltare.

În al doilea rând, este reafirmată datoria statelor de a asigura că activitățile desfășurate sub jurisdicția lor nu cauzează daune mediului altor state sau regiunilor aflate în afara jurisdicțiilor naționale ale statelor. În acest sens, se impun câteva precizări. Mai întâi, că statele sunt responsabile nu numai pentru propriile activități, dar și pentru cele aflate sub autoritatea lor, indiferent că sunt publice sau private. Așa cum se aprecia în sentința din afacerea Trail, statele au o obligație de diligență în acest sens. Ca o consecință, ele trebuie să instituie un fel de regim de supraveghere permanentă a activităților care pot prejudicia mediul situat în afara jurisdicției naționale a statelor. În sfârșit, statul trebuie să aplice această regulă nu numai asupra elementelor supuse jurisdicției naționale, ci și asupra celor față de care exercită un control, ca de exemplu nave, avioane, obiecte cosmice etc.

Comparație între Declarația de la Stockholm (1972) și Declarația de la Rio de Janeiro (1992)

Deși între cele două documente există o distanță în timp de două decenii, prin tematică și experiențele pe care le consacră, ele se sprijină și se completează reciproc.

Într-adevăr, prima constatare este aceea că declarațiile se completează în anumite privințe. Faptul se explică mai ales prin aceea că tematica fundamentală a celor două conferințe care le-au adoptat a fost diferită. Astfel, la Stockholm, în 1972, pentru prima dată în lume, a fost abordată într-un asemenea context problematica mediului uman. Douăzeci de ani mai târziu, în 1992, Conferința de la Rio de Janeiro se axa pe studiul raportului dintre mediu și dezvoltare din perspectiva „dezvoltării durabile“. Dacă în urma Conferinței de la Stockholm se presupunea că mediul nu poate fi conceput fără dezvoltare, la Rio s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea durabilă nu poate fi concepută fără un mediu de calitate. Datorită acestui lucru, Declarația de la Rio face loc mai puțin naturii; nu întâlnim decât o referință generală la biosferă și nu sunt prevăzute principii consacrate poluării mărilor și oceanelor ori conservării naturii, chiar în legătură cu dezvoltarea, cum afirmă art. 4 al Declarației de la Stockholm: „Conservarea naturii și în special a florei și faunei sălbatice trebuie astfel să ocupe un loc important în planificarea pentru dezvoltarea economică.“

Redactorii Declarației de la Rio au decis să nu reia textele vechi, ci să facă referiri la principiile de la Stockholm, care sunt citate în primul articol al scurtului preambul al textului. Ca atare „dezvoltarea durabilă“ ocupă în documentul de la Rio un loc privilegiat, fiindu-i consacrate nu mai puțin de șapte articole. Compararea celor două texte, de la Stockholm și de la Rio, relevă apariția anumitor nuanțe ori schimbări de limbaj, datorate în principal celor 20 de ani care s-au scurs între cele două reuniuni mondiale.

Se poate remarca, de exemplu, că, după catastrofe ecologice, riscurile majore și responsabilitatea statelor unul față de altul în caz de accident nu ar putea să nu aibă un loc mai important decât cel avut în urmă cu două decenii.

Notăm, de asemenea, că, după numeroși ani de discuții asupra gazelor cu efect de seră ori stratului de ozon, referirea la starea științei și aportului acesteia, marjele sale de incertitudine sunt luate în calcul prin recunoașterea „principiului precauției“ (principiul 15). Putem constata, totodată, că la Rio se consacră un principiu care la Stockholm era în curs de formulare în cadrul OCDE: „poluatorul plătește“.

O altă diferență notabilă: referirea la planificare. Prezentă la Stockholm, ea este absentă la Rio, unde îi este preferată referirea la integrarea politicilor, care ia mai bine în calcul, fără îndoială, diferiții actori ai societății civile.

Ca alte diferențe între cele două declarații pot fi menționate:

referirea la situația țărilor în curs de dezvoltare și la prioritățile acestora este mult mai explicită în documentul de la Stockholm, datorită, mai ales, accentului pus cu precădere pe dezvoltare decât pe mediu;

atenția acordată țărilor în curs de dezvoltare se caracterizează prin locul pe care îl consacră declarația și Agenda 21 vectorilor foarte importanți pentru acestea, în frunte cu transferul de tehnologie;

referirea la resurse, la Stockholm, a permis deja a ralia mediul la dezvoltare. De altfel, să nu uităm că toate principiile de la prima Conferință ONU privind Mediul au fost reluate în Declarația de la Rio;

un singur principiu se regăsește neschimbat la Rio și la Stockholm, cel al suveranității asupra resurselor.

În sfârșit, ca o noutate importantă, declarația din iunie 1992 acordă o importanță deosebită participării „grupurilor majore“ din cadrul societăților civile – femeile, tinerii, persoanele indigene – ori rolului cetățenilor în general.

Agenda 21

Unul dintre documentele majore adoptate în cadrul reuniunii de la Rio de Janeiro este planul de acțiune intitulat „Agenda 21“ format din 40 de capitole, care acoperă diverse probleme și menit să ducă la aplicarea principiilor „Cartei Pământului“, pe o perioadă care se întinde dincolo de anul 2000. Calificat drept documentul „cel mai politic și cel mai complex din punct de vedere tehnic realizat vreodată de ONU în domeniul ecologic“, planul stabilește perioadele, obiectivele, costurile estimative, modalitățile de acțiune și responsabilitățile ce revin statelor și organismelor internaționale în această privință.

Totodată, Planul de acțiune aduce ca inovație instituirea unei responsabilități globale pentru ONU și organismele din sistemul său față de abordarea și soluționarea problemelor mediului. Aceasta se exprimă mai ales în sensul că, dacă până atunci fiecare structură sau conferință a ONU aborda sectoare specifice – protecția apei, problemele populației, habitatului, științei și tehnologiei etc. –, în viitor, instituțiile Națiunilor Unite sunt plasate în fața unei responsabilități globale. O asemenea situație necesită fără îndoială mecanisme noi de funcționare și perfecționarea celor existente.

El consacră o nouă concepție asupra aplicării unei dezvoltări compatibile cu prezervarea mediului și recunoaște mai explicit decât planul de acțiune de la Stockholm interdependența dintre problemele mediului, dezvoltării și sărăciei.

Referitor la conținut, prevederile documentului sunt cuprinse în 115 programe specifice, grupate în jurul a patru axe tematice:

dimensiunea social-economică;

conservarea și managementul resurselor umane și naturale;

rolul organizațiilor neguvernamentale și grupurilor sociale;

mijloacele de implementare a măsurilor stabilite (finanțare, instituții etc.).

Planul promovează concepția unei dezvoltări durabile, adică cea care semnifică maximul și cea mai bună valorificare a biosferei de către actualele generații, care să ofere cele mai mari beneficii, în condițiile prezervării potențialului său, pentru a oferi aceleași beneficii generațiilor viitoare.

Din punct de vedere juridic, unul dintre capitolele cele mai importante rămâne cel referitor la aranjamentele instituționale (nr. 33). Astfel, prevederile sale stabilesc că procesul interguvernamental de urmat după conferință se va înscrie în cadrul rolului jucat de către organismele ONU, mergând în sensul restructurării și revitalizării activității organizației mondiale. Altfel spus, nu s-a preconizat crearea unei autorități mondiale exterioare Națiunilor Unite. Acesteia din urmă i-ar fi revenit sarcina de a găsi structurile cele mai adecvate, probabil cele de sub autoritatea Consiliului Economic și Social, putându-se inspira din situația existentă în materia drepturilor omului.

În anul 1992, la Summitul Mondial de la Rio de Janeiro – Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare – s-a prezentat conceptul de dezvoltare durabilă la nivel de președinți de state și guverne (120 de țări) și un plan concret pentru punerea în aplicare, numit "Agenda 21" care să permită administrațiilor locale din întreaga lume să-și definească dezvoltarea durabilă pe termen mediu și lung.

Agenda 21 este un program de acțiune pentru secolul 21 orientat către dezvoltarea durabilă. A fost adoptat de către statele semnatare ale Declarației de la Rio din iunie 1992.

Principalele linii de acțiune sunt lupta împotriva sărăciei și a exluderii sociale, producția de bunuri și servicii durabile, protecția mediului.

Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacții pozitive, incluzând demararea a numeroase inițiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local și a reorientării politicii de protecție a mediului.

În același an, în multe state s-au înființat comisii naționale pentru dezvoltarea durabilă și s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă.

În ciuda acestor consecințe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a făcut apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenționale dominante existente și a proceselor instituționale, nu a putut fi atins.

Convențiile-cadru

Două importante convenții internaționale au fost semnate la forumul ecologic de la Rio: Convenția-cadru asupra schimbărilor climatice și Convenția privind diversitatea biologică.

1. Convenția-cadru asupra schimbărilor climatice

Încă din anul 1988, prin Rezoluția nr. 43/53, Adunarea Generală a ONU a recunoscut faptul că schimbările climatice constituie o preocupare comună a întregii umanități, și pornind de aici, în decembrie 1990 s-a constituit un comitet interguvernamental pentru elaborarea unei convenții generale asupra schimbărilor climatice. Adoptat în iunie 1992, documentul are ca obiectiv stabilizarea concentrațiilor de gaze termoactive din atmosferă la un nivel care să împiedice interferența antropogenă periculoasă pentru climă, într-o perioadă suficientă pentru ca ecosistemele să se poată adapta în mod natural la aceste schimbări, astfel încât să nu fie amenințată producția de alimente, iar activitățile economice să se deruleze într-o manieră durabilă și curată din punct de vedere ecologic. Recunoscându-se dreptul suveran al fiecărui stat de a-și exploata propriile resurse potrivit politicilor sale ecologice, se prevede obligația ca această folosire să se realizeze în consens cu cerințele unei dezvoltări durabile și fără a se aduce atingeri mediului altor țări. Angajamentele statelor privesc în mod esențial adoptarea unor măsuri în limitele competenței lor teritoriale.

Concepțiile fundamentale ale Convenției sunt puțin obișnuite în raport cu Dreptul internațional tradițional. Astfel, în primul rând, proclamând responsabilitatea comună, dar diferențiată a părților contractante, textul documentului contravine exigențelor principiilor egalității și reciprocității între state. Țările dezvoltate enumerate într-o anexă va trebui în realitate să-și asume toate cheltuielile ocazionate de aplicarea convenției și să înceapă să depună eforturi de reducere a emisiilor nocive. Țările în tranziție, printre care și România, desemnate în anexa I ca fiind „în tranziție către o economie de piață“, au o anumită latitudine în aplicarea angajamentelor lor. Concret, aceasta înseamnă că măsurile decise în comun vor putea fi adaptate la situațiile lor particulare și că acestea nu sunt obligate să contribuie la finanțarea acțiunii în țările sărace.

Se instituie, de asemenea, obligația statelor de a conserva și de a reduce toate emisiile sau concentrațiile de gaze care produc efectul de seră și în special emanațiile de anhidrid carbonic, de a diminua și de a înlătura cauzele și efectele schimbărilor climatice, precum și o serie de drepturi și responsabilități specifice pentru țările în curs de dezvoltare și cele industrializate.

Din punct de vedere instituțional, periodic se va reuni o conferință a părților pentru a examina aplicarea și completarea convenției, precum și un comitet consultativ care, la anumite intervale, va analiza datele tehnico-științifice ale evoluțiilor climatice și va avansa propuneri corespunzătoare.

Conferinței îi este conferit un rol important nu numai în aplicarea ei și în dezvoltarea regulilor internaționale decurgând din principiile convenției, aceasta putând lua decizii și adopta instrumente juridice conexe. În afara funcțiilor obișnuite de gestiune a convenției și de supraveghere a aplicării ei – în special prin examenul, adoptarea și publicarea de rapoarte periodice –, aceasta trebuie să se preocupe și de mobilizarea resurselor financiare necesare, creând un mecanism special în acest sens.

Aplicarea convenției trebuie asigurată, de asemenea, prin alte mijloace, în special printr-un sistem de rapoarte, a cărui funcționare este stabilită cu precizie de document (art. 12).

Convenția a intrat în vigoare la 22 martie 1994, numeroase țări mari producătoare de gaze cu efect de seră fiind primele care au ratificat-o. Prima conferință a părților a avut loc în aprilie 1995 la Berlin, stabilind importante și ambițioase obiective pe termen lung.

O a doua conferință a părților s-a desfășurat la Kyoto (Japonia) între 1 și 13 decembrie 1997. Cu această ocazie, reprezentanții a 161 de state semnatare ale convenției au reușit să ajungă la un acord privind etapele de diminuare a emisiilor de gaze cu efect de seră, astfel încât echilibrul dinamic să nu fie perturbat în mod semnificativ într-o perspectivă pe termen mediu și cu aplicarea principiului „discriminării pozitive“. Rezultatele conferinței au fost exprimate în Protocolul de la Kyoto, ce preconizează ca, până în anul 2012, volumul mediu de gaze cu efect de seră să fie redus cu 5,2 la sută în raport cu nivelul din 1990. Ca expresie a unui compromis între, pe de o parte, țările dezvoltate (din Nord) și țările în curs de dezvoltare (aparținând Sudului) și, pe de altă parte, SUA și aliații săi tradiționali și Uniunea Europeană, în frunte cu Germania și Franța, documentul a prevăzut grade diferențiate pentru diminuarea emisiilor poluante, în funcție și de angajamentele asumate unilateral: 8 la sută pentru țările Europei Occidentale, 5 la sută pentru SUA, Australia etc., 0 la sută pentru Federația Rusă sau Ucraina.

Printre exigențele fixate de document se numără:

industria să devină mult mai eficientă din punctul de vedere al consumului de energie și va trebui să treacă de la utilizarea combustibililor fosili bogați în carbon (cărbune, petrol) la combustibili săraci în carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;

conducătorii auto să opteze pentru modele mult mai eficiente, cu emisii reduse de C02, care să funcționeze, măcar parțial, pe baterii sau alte surse nepoluante de energie;

proprietarii de locuințe să folosească surse nepoluante de energie (țigle cu baterii solare încorporate, pentru acoperișul caselor, de exemplu);

aparatele electrice va trebui să se bazeze din ce în ce mai mult pe surse de energie regenerabile, precum cele eoliene, solare, hidroelectrice etc.;

consumatorii să înceapă să cumpere produse care consumă mai puțină energie, precum: becurile fluorescente compacte, aparatură casnică reproiectată pentru a folosi minimum de electricitate.

La nivelul țărilor ce vor ratifica tratatul, se cere:

țările dezvoltate să-și reducă emisiile de CO2 și alte gaze generatoare ale efectului de seră, în medie cu 5,2 la sută până în anul 2012;

țărilor în curs de dezvoltare li se recomandă să adopte reduceri asemănătoare, dacă acestea nu vor fi propria lor opțiune;

„schimburile de emisii“ vor permite țărilor cu reduceri substanțiale de CO2 să-și „vândă“ surplusul de reducere celor cu rezultate mai slabe.

Refuzul SUA (martie 2001) de a ratifica protocolul a pus sub semnul întrebării șansele aplicării importantelor măsuri preconizate.

2. Convenția privind diversitatea biologică (biodiversitatea)

Ideea elaborării unui instrument internațional vizând conservarea și utilizarea rațională a diversității biologice a fost lansată în anul 1987 în cadrul PNUE. Pe baza hotărârii acestui organism a fost elaborat un text, adoptat de către Conferința de la Rio de Janeiro. Este vorba despre un document care a generat unele controverse, mai ales în ce privește condițiile în care țările industrializate vor avea acces la materialele genetice și alte resurse biologice existente în pădurile tropicale și în statele în curs de dezvoltare ori cele în care acestea din urmă vor accede la tehnologia „curată“ din punct de vedere ecologic sau la biotehnologie. Așa se face că, deși anumite state au aderat la convenție, SUA nu au semnat-o, pe motiv că prevederile sale ar afecta negativ industria biotehnologiilor și că bugetul financiar al acesteia ar fi nerealist.

Documentul semnat la Rio nu a reușit să realizeze totuși progrese deosebite, generând unele decepții. Prima ar fi aceea a neinsistenței deosebite asupra suveranității statelor deținătoare de specii amenințate cu dispariția, fixându-se totodată ca obiectiv utilizarea durabilă a elementelor diversității biologice și partajarea echitabilă a avantajelor care decurg din exploatarea resurselor genetice (art. 1). Echilibrul dintre acești doi poli este stabilit în art. 15 și 16 ale convenției. Astfel, statele deținătoare de resurse biologice au, în virtutea dreptului lor la suveranitate, puterea de a determina accesul la resursele genetice care se găsesc în limitele competenței lor teritoriale. Totuși, ele trebuie să se străduiască să creeze condiții proprii de a facilita accesul la resursele genetice în scopul utilizării lor raționale din punct de vedere ecologic de către alte state semnatare (art. 15, alin. 2).

În urma acordării, accesul este guvernat de condițiile convenite de comun acord. Desigur, contrapartidele pot fi înainte de toate financiare, dar documentul consacră o însemnată parte accesului la tehnologie și transferului acesteia (art. 16, alin. 3).

Obligațiile principale ale statelor-părți se referă la: cooperare (art. 5), identificarea și supravegherea diversității biologice (art. 7), elaborarea de strategii de conservare (art. 6), de preferință in situ, în special prin stabilirea de zone protejate (art. 8), dar, de asemenea, și conservarea ex situ cu titlu complementar (art. 9), integrarea considerentelor privind biodiversitatea prin utilizarea durabilă a resurselor vii (art. 10) și pregătirea de studii de impact (art. 14). Țările industrializate va trebui să furnizeze resurse financiare noi și suplimentare pentru a permite statelor în curs de dezvoltare să facă față tuturor surplusurilor impuse de aplicarea unor atare măsuri. În același timp, țărilor aflate „într-o fază de tranziție la economia de piață“ nu li se cer decât contribuții voluntare. Elaborarea listei țărilor repartizate în cele două categorii a căzut în sarcina primei conferințe a părților, desfășurată în noiembrie 1994.

O prevedere importantă este cea care subordonează îndeplinirea obligațiilor ce le revin țărilor în curs de dezvoltare de ajutorul pe care-l primesc. Așa cum remarca Al. Kiss, aceasta poate fi considerată expresia întregii filozofii a Conferinței de la Rio.

Ca de altfel aproape toate tratatele recente în materie de mediu, și acesta stabilește o conferință a părților, căreia îi conferă funcțiile obișnuite pentru acest tip de organisme. În acest sens, ei îi revin sarcinile de a elabora strategia și prioritățile programului de conservare a biodiversității (art. 22), de a fixa sumele necesare pentru executarea convenției, de a repartiza contribuțiile diferitelor state, precum și de a defini condițiile de atribuire și de utilizare a resurselor financiare astfel acumulate (art. 21, alin. 1 și 2). Periodic, conferința părților va primi de la statele semnatare rapoarte asupra măsurilor adoptate pentru aplicarea convenției. Totodată, se prevede că se pot elabora protocoale adiționale.

Convenția a intrat oficial în vigoare la 30 decembrie 1993.

3. Declarația de principii asupra pădurilor

Acest document nu a putut să se transforme într-un document cu caracter juridic (obligatoriu) din cauza divergențelor apărute între Nord și Sud, constând, în special, în aceea că țările dezvoltate au propus un acord referitor la pădurile tropicale, în timp ce statele în curs de dezvoltare au cerut ca documentul să se refere și la pădurile din regiunile temperate și boreale.

Comitetul pregătitor a elaborat textul unei declarații care cuprindea 17 principii privind toate tipurile de păduri, ce va constitui totuși o etapă semnificativă a procesului de realizare a unui acord internațional adecvat în materie.

Textul insistă asupra suveranități statelor, temperată totuși prin principii de gestiune, acestea fiind enunțate mai ales sub formă de recomandări. Nu lipsește apelul la o cooperare internațională crescândă, principiul 7 prevăzând că resurse financiare speciale va trebui să fie furnizate țărilor în curs de dezvoltare deținătoare ale unor importante suprafețe forestiere, care stabilesc programe de conservare a pădurilor naturale. Aceste resurse va trebui să stimuleze activitățile economice și sociale de substituție. Se acordă un rol și un loc deosebit populațiilor autohtone. După Rio, problematica acestui document a fost preluată de către Comisia Dezvoltării Durabile, dar fără a se ajunge până în prezent la adoptarea unui document angajant în materie.

4. Declarația asupra deșertificării

În faza pregătitoare a Conferinței de la Rio, acțiunea mondială asupra deșertificării nu a fost avută inițial în vedere. Decizia finală a reuniunii în această privință a fost inclusă în capitolul l2 al „Agendei 21“‚ intitulat „Gestiunea ecosistemelor fragile; lupta contra deșertificării și a secetei“. Textul prevedea necesitatea intensificării cooperării internaționale împotriva deșertificării și însărcina Adunarea Generală a ONU să creeze un comitet interguvernamental care să elaboreze proiectul unei convenții în materie. Ca urmare, în cea de-a 37-a sesiune a sa (1992), adunarea a decis declanșarea unui proces în acest sens, astfel că, la 17 iunie l994, 110 state au semnat, la Paris, Convenția Națiunilor Unite pentru combaterea deșertificării în țările afectate grav de secetă și/sau deșertificate, în special din Africa.

Este prima convenție mondială încheiată după Rio și, din acest punct de vedere, are valoarea unui test, mai ales în privința capacității cooperării internaționale de a da un conținut concret noțiunii de dezvoltare durabilă. Originalitatea convenției se manifestă sub un dublu aspect. În primul rând, ea afirmă o prioritate africană, zonă unde se găsește majoritatea statelor amenințate de fenomenul deșertificării, dar și a altor regiuni precum Asia, America Latină, Caraibe și Europa. În al doilea rând, structura sa cuprinde aspecte novatoare, articulându-se în jurul programelor de acțiune desfășurate la nivel național, regional și subregional, a căror aplicare condiționează executarea obligațiilor părților.

Sub raport instituțional s-a prevăzut o conferință a părților ca „organ suprem al convenției“, care adoptă deciziile necesare pentru aplicarea eficientă a documentului. Prima conferință a părților (COP) a avut loc la sediul FAO din Roma, între 29 septembrie și 10 octombrie 1997. Cu această ocazie, sediul secretariatului permanent al convenției s-a stabilit la Bonn, iar FIDA a fost desemnată să adăpostească mecanismul mondial destinat să mobilizeze finanțele necesare pentru lupta contra deșertificării. De asemenea, au fost adoptate: primul buget, componența secretariatului permanent și lista experților care să participe la lucrările Comitetului pentru știință și tehnologie.

Problema cea mai importantă a acestor documente o va constitui, în următorii ani, cea a finanțării măsurilor de aplicare. Așa de exemplu, s-a calculat că numai costul Planului de acțiune „Agenda 21“ se va ridica la 600 miliarde de dolari anual, din care 125 de miliarde ar trebui să fie considerate ca un aport suplimentar la ajutorul pentru dezvoltare pe care țările dezvoltate îl acordă în prezent.

Din păcate însă, așa cum a rezultat din dezbaterile care au avut loc în marea metropolă braziliană, în ciuda cererilor țărilor din partea defavorizată a lumii, puține state industrializate sunt dispuse să facă acest lucru.

Aranjamentele instituționale

Comisia Dezvoltării Durabile

Singura instituție creată de către Summit-ul ecologic de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării Durabile (CDD). Constituirea sa este prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21, „Aranjamente instituționale internaționale“, și se înscrie, după reiterarea rolului Adunării Generale a ONU, în cadrul acțiunii Consiliului Economic și Social.

Pentru a sprijini activitatea comisiei au fost instituite două elemente principale: structuri de coordonare a agențiilor, organismelor și programelor Națiunilor Unite și „un organ consultativ de înalt nivel“.

După adoptarea textelor constitutive de către Conferința de la Rio și confirmarea lor de către Adunarea Generală a ONU, CDD s-a reunit de mai multe ori, ocazii cu care s-a adoptat un program de lucru plurianual, conceput ca un cadru de evaluare a progreselor realizate în aplicarea Agendei 21, s-a realizat un schimb de informații asupra modului de implementare a acestui document la nivel național și au fost discutate o serie de probleme financiare.

După Reuniunea din mai 1994, CDD și-a propus o concentrare mai intensă asupra modului de coordonare, în special în cadrul sistemului ONU, a preocupărilor în materie, acordarea unei priorități chestiunilor „transversale“, ca de exemplu relațiilor dintre comerț și mediu ori cu schimbările modului de producție sau de consum. Rolul său în aplicarea Agendei 21 a fost reafirmat în cadrul Conferinței de la Johannesburg.

Contribuția Conferinței de la Rio de Janeiro la dezvoltarea Dreptului internațional al mediului

Este ușor de constatat că, prin natura lor, documentele Conferinței de la Rio nu se înscriu toate în rândul dreptului pozitiv. Totuși, și excepțiile contribuie la consolidarea Dreptului internațional cutumiar.

După cum este cunoscut, datorită „tinereții“ și rapidei sale dezvoltări, în domeniul Dreptului internațional al mediului crearea regulilor cutumiare nu se face după schema tradițională, care reclamă o practică relativ îndelungată. Organizațiile internaționale au jucat în acest sens un rol deosebit de important; în documentele acestora s-au formulat principii și reguli generale, preluate de alte instrumente uneori obligatorii. Cerința unei practici internaționale a fost astfel îndeplinită mai ales prin repetarea anumitor reguli în diferite texte, mai curând sub forma rezoluțiilor emanând de la organizații și conferințe interguvernamentale, decât sub cea a tratatelor.

Documentele neconvenționale de la Rio prezintă astfel și importante semnificații juridice, fiind adoptate în cadrul unei conferințe la care au participat toate statele lumii și numeroase organizații internaționale.

Din punctul de vedere al conținutului, ele au reluat și au consacrat o serie de reguli enunțate deja la Conferința de la Stockholm din 1972 și au confirmat altele, rezultate din practica internațională de după 1970.

Consacrarea unor reguli proclamate în cadrul Conferinței O.N.U. de la Stockholm

Face parte din această categorie mai întâi îndatorirea statului de a veghea ca activitățile desfășurate pe teritoriul ori sub controlul său să nu cauzeze daune mediului în afara limitelor competenței sale teritoriale.

Principiul potrivit căruia statele trebuie să coopereze pentru protejarea mediului își găsește, la rândul său, consacrarea în toate documentele conferinței.

În ce privește dreptul generațiilor viitoare de a avea nevoile satisfăcute în mod echitabil și responsabilitatea care decurge în acest sens pentru generațiile actuale, acesta își găsește o consacrare corespunzătoare. Îndatorirea statelor de a elabora reguli privind responsabilitatea pentru daunele cauzate mediului și pentru indemnizarea victimelor este preluată de asemenea (principiul 13 din declarație, art. 14, alin. 2 din Convenția asupra biodiversității).

Dacă „dreptul fundamental la mediu“ (contrar Declarației de la Stockholm) nu a fost consacrat expres în documentele de la Rio (cu excepția unei aluzii cuprinse în primul articol al declarației), este subliniat unul dintre elementele sale esențiale, participarea tuturor indivizilor la luarea deciziilor referitoare la mediu care îi pot afecta (principiul 10 al Declarației privind pădurile, capitolele 8, 11 și 25-32 din Agenda 21).

Confirmarea unor reguli rezultate din practica internațională

Este vorba despre o serie de reguli formulate progresiv de-a lungul celor două decenii care au urmat Conferinței de la Stockholm. Astfel, îndatorirea oricărui stat de a notifica imediat celorlalte state orice catastrofă și orice situație de urgență care riscă să aibă efecte nefaste, neprevăzute asupra mediului este consacrată de declarație (principiul 18) ori de Convenția asupra biodiversității (art. 14, alin. 1 d și e). Principiul 19 al declarației confirmă, de asemenea, regula după care statele trebuie să informeze în avans statele care ar putea fi afectate și să le comunice toate informațiile pertinente asupra activităților care pot avea efecte transfrontaliere serios prejudiciabile pentru mediu, precum și să aibă consultări cu aceste state, rapid și cu bună-credință (în același sens prevede art. 14, alin. 1 c din Convenția asupra biodiversității).

Această regulă este strâns legată de cea cuprinsă în principiul 17 al Declarației de la Rio, potrivit căruia un studiu de impact trebuie să fie realizat în cazul activităților care sunt apreciate că riscă să aibă efecte nocive importante asupra mediului și sunt dependente de decizia unei autorități naționale competente.

La rândul său, principiul soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state în materie de mediu este confirmat de mai multe texte.

Principiul „poluatorul plătește“, formulat prin principiul 16 al declarației și aplicat, prin cap. 20 al Agendei 21, la cazul concret al deșeurilor, dobândește treptat însemnate semnificații juridice, inclusiv prin inserția lui în diverse documente adoptate la Rio de Janeiro. De asemenea, principiul precauției, de dată relativ recentă, este preluat și afirmat prin principiul 15 al declarației ori prin art. 3, alin. 3 din Convenția asupra climei.

În sfârșit, printre realizările documentelor de la Rio se înscrie prefigurarea unui nou principiu de drept internațional, cel al responsabilității comune, dar diferențiate a statelor.

Acestea sunt principalele semnificații ale documentelor adoptate în cadrul Conferinței ONU de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, privind mediul și dezvoltarea.

Dezvoltarea Dreptului internațional al mediului, între Rio de Janeiro și Johannesburg

Prin documentele și hotărârile adoptate, Conferința de la Rio a relansat la nivel internațional preocupările vizând protecția mediului și a declanșat un proces de afirmare a conceptului de dezvoltare durabilă. Patru sunt direcțiile principale ale evoluțiilor post-Rio la nivelul reglementărilor juridice:

a) recunoașterea importanței protecției mediului;

b) influența directă a instrumentelor adoptate;

c) dezvoltarea reglementărilor internaționale în principalele sectoare ale mediului.

d) creșterea rolului actorilor nestatali.

Generalizarea recunoașterii juridice a importanței protecției mediului

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea se caracterizează și prin exprimarea exigențelor ecologice în toate marile instrumente internaționale și mai ales în tratatele referitoare la diferitele forme de cooperare economică. Așa de exemplu, Acordul de la Marrakech, adoptat la 15 aprilie 1994, prin care s-a instituit Organizația Mondială a Comerțului, precum și practic toate noile convenții prin care s-au stabilit zone de liber-schimb conțin clauze vizând protecția mediului.

Impactul documentelor adoptate la Rio

Prin noutatea conținutului lor, documentele din 1992 au influențat major evoluția dreptului internațional al mediului, indiferent că este vorba despre tratate universale sau regionale, sectoriale ori transversale, și au contribuit semnificativ la formarea de reguli cutumiare sau la cristalizarea celor existente. Dintre progresele evidente remarcăm domeniul răspunderii civile ori penale pentru pagube ecologice.

Progresul reglementărilor juridice internaționale în principalele sectoare ale mediului

În ciuda afirmării tot mai evidente a tendinței reglementării integrate și transversale, metoda vizând protejarea unor sectoare de mediu determinate este încă larg utilizată la nivel internațional.

Reglementări privind mediul marin

Principalele dezvoltări în domeniu au vizat problemele pescuitului. Se remarcă în acest sens adoptarea a două importante convenții cu vocație universală: acordul vizând să favorizeze respectarea de către navele de pescuit în marea largă a măsurilor internaționale și de gestiune (29 noiembrie 1993) și Acordul de la New York din 4 august 1995 asupra stocurilor migratoare.

În privința reglementărilor referitoare la protecția mediului marin, cele ale „mărilor regionale“ tind să completeze sistemele convenționale existente pentru a acoperi toate problemele de mediu care se pun. Așa, de exemplu, Convenția de la Barcelona privind Marea Mediterană, din 1976, a fost completată la 14 octombrie 1994 prin Protocolul privind protecția Mediteranei contra poluării rezultate din explorarea și exploatarea platoului continental, a fundului mării și a subsolului său, la 10 iunie 1995, prin Protocolul privind zonele special protejate și diversitatea biologică din Mediterana, iar la 1 octombrie 1996 prin Protocolul privind prevenirea poluării Mării Mediterane prin mișcările transfrontiere de deșeuri periculoase și eliminarea lor.

Regimul juridic al protecției apelor continentale

Progresele înregistrate se referă în primul rând la adoptarea Convenției ONU asupra dreptului privind utilizarea cursurilor internaționale de apă în alte scopuri decât navigația. Totodată, Convenția de la Helsinki (1992), ca tratat-cadru european, a fost concretizată prin Convenția de la Sofia (29 iunie 1994) privind Dunărea și Convenția de la Berna (12 aprilie 1999) privind Rinul.

Protecția atmosferei și a climatului

Cele trei sisteme convenționale existente privind protecția atmosferei s-au dezvoltat fie prin modificări succesive (într-un caz), fie prin adoptarea unor protocoale adiționale (în două situații). Astfel, Convenția de la Viena din 1987 și Protocolul de la Montreal vizând protecția stratului de ozon au fost modificate de mai multe ori pentru sporirea eficacității și actualizarea conținutului unor dispoziții cu caractere tehnic.

Sistemul stabilit prin Convenția de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra poluării atmosferice transfrontaliere la distanțe lungi a fost completat cu alte protocoale adiționale vizând reducerea emisiilor de sulf (Oslo, 14 iunie 1994) și de poluanți organici persistenți (Aarhus, 24 iunie 1998). În sfârșit, sistemul instituit prin Convenția-cadru privind schimbările climatice (5 iunie 1992) a fost dezvoltat prin Protocolul de la Kyoto (1997).

Reglementarea naturii și a vieții sălbatice

Convenția privind biodiversitatea (1992) a stimulat reglementările internaționale în materie prin asimilarea și afirmarea conceptelor pe care le cuprinde. De asemenea, sistemele convenționale existente au cunoscut dezvoltări semnificative.

Protecția solurilor

Realizarea cea mai importantă în domeniu o constituie adoptarea la Paris, la 17 iunie 1994, a Convenției ONU privind deșertificarea, document preconizat în cap. 12 al Agendei 21.

Întărirea rolului actorilor nestatali

În perioada post-Rio, rolul și contribuția opiniei publice mondiale și a ONG la stimularea procesului de reglementare și la aplicarea dreptului internațional al mediului au sporit considerabil. Cele două conferințe mondiale anterioare, la care se adaugă cea de la Johannesburg, s-au derulat în prezența reprezentanților deosebit de activi ai societății civile. Organisme special constituite de către marile convenții internaționale, conferințele părților admit, în primul rând, observatori ai organizațiilor neguvernamentale ecologiste.

Un progres remarcabil s-a înregistrat în privința dreptului la informare, participării publicului la procesul decizional și accesului la justiție în materie de mediu prin adoptarea Convenției de la Aarhus din 25 iunie 1998.

Proiectul IUCN al Convenției internaționale privind mediul (2000)

Urmărind îndeplinirea recomandărilor cuprinse în Agenda 21 privind integrarea problemelor mediului și ale dezvoltării (durabile), IUCN, în colaborare cu alte organizații interesate, a elaborat proiectul unei convenții internaționale asupra mediului. Documentul cuprinde 72 de articole, care stabilesc 10 principii fundamentale, obligații generale și obligații specifice (art.11-15 și, respectiv, 16-22). Acestea din urmă includ obligații vizând sistemele și resursele naturale (art. 20), diversitatea biologică (art. 21) și moștenirea culturală și naturală, incluzând și Antarctica (art. 22). Prevederile referitoare la procese și activități acoperă poluarea, deșeurile și introducerea de organisme străine ori modificate genetic. Articolele privind problemele globale (27-33) pun accentul pe aspectele dezvoltării comerțului și mediului. Trei dintre ele privesc problemele ecologice transfrontaliere, dintre care unul pe cea a resurselor naturale (art. 34).

Sunt vizate, de asemenea, domeniile implementării și cooperării (art. 36-46), răspunderii și reparării prejudiciului (art. 47-55), aplicării și îndeplinirii (art. 56-63) și încheind cu concluziile finale (art. 64-72).

Textul se bazează pe tratatele existente, rezoluțiile ONU și alte documente internaționale, legislații interne și constituții naționale, regulamentele și directivele UE, precum și pe concluziile jurisprudenței ori alte materiale relevante, reprezentând din această perspectivă un important efort și veritabil instrument de (pre)codificare. Articolele sale sunt redactate în termeni foarte generali. Cele asupra resurselor naturale, biodiversității și moștenirii (patrimoniului) naturale sunt foarte scurte și adaugă foarte puțin la documentele existente. Obiectivul principal al proiectului, așa cum rezultă din preambulul său, îl constituie recunoașterea unității biosferei, ca ecosistem unic și indivizibil și a interdependenței componentelor sale.

Este greu de precizat rolul și statutul unui asemenea document; dacă IUCN îl vede ca un posibil tratat tip „umbrelă“ care să realizeze integrarea cerințelor de protecție a mediului în procesul de dezvoltare economico-socială la nivel mondial, statele manifestă evidente reticențe în acest sens. Chiar și acceptarea ideii negocierii unui asemenea acord are nevoie de un anumit consens din partea statelor, greu de realizat mai ales în condițiile în care însuși conceptul de dezvoltare durabilă a suferit o vizibilă demonetizare și o pervertire a scopurilor sale inițiale.

Totuși, rolul de model este în plină afirmare, legislațiile și strategiile naționale de dezvoltare durabilă inspirându-se din proiectul UICN pentru formularea dimensiunilor lor juridice.

Lansat în 1995, el rămâne însă un obiectiv în derulare, înscriindu-se printre urmările Conferinței de la Rio și a viziunii acreditate de aceasta, alături de documente precum Convenția asupra deșertificării, Acordul ONU privind resursele piscicole sau Convenția de la Aarhus.

3.1.3. Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă

Reuniunea „Rio + 10“, organizată tot sub egida ONU, a cuprins două etape: una între 26 august și 1 septembrie, care s-a desfășurat la nivel ministerial și în care s-a organizat un forum al organizațiilor neguvernamentale și diferitelor grupuri ad-hoc, și o a doua, în care s-a desfășurat reuniunea la vârf cu participarea șefilor de state și guverne din peste 120 de țări.

Obiectivul principal l-a constituit continuarea și amplificarea eforturilor internaționale de implementare a documentelor adoptate la Rio – Declarația de principii și mai ales Agenda 21 – referitoare la dezvoltarea durabilă. Au fost adoptate două documente cu caracter declarativ: Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și Planul de implementare. Rezultatele principale ale summit-ului, rezultate din documentele adoptate și punctele de vedere exprimate, au fost următoarele:

confirmarea dezvoltării durabile ca element central al agendei internaționale și încurajarea acțiunii globale de luptă împotriva sărăciei și de protejare a mediului;

lărgirea și consolidarea semnificației dezvoltării durabile prin relevarea legăturilor existente între sărăcie, mediu și utilizarea resurselor naturale;

s-a reconfirmat o rază largă de angajamente concrete și ținte de acțiune pentru realizare mai efectivă a obiectivelor de dezvoltare durabilă;

elementele critice ale negocierilor au fost reprezentate de problemele energiei și sănătății;

s-a făcut un pas înainte în acceptarea ideii de stabilire a unui fond mondial de solidaritate pentru eradicarea sărăciei;

Africii și Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (NEPAL) li s-au acordat o atenție specială și sprijin din partea comunității internaționale, pentru o concentrare mai bună a eforturilor în scopul satisfacerii nevoilor de dezvoltare;

viziunile societății civile au fost evidențiate prin recunoașterea rolului său esențial în implementarea rezoluțiilor și promovarea inițiativelor de parteneriat. Peste 8.000 de membri ai societății civile au participat la summit, dinamizând dezbaterile;

conceptul de parteneriat între guverne, oameni de afaceri și societatea civilă a fost încurajat la reuniune și în privința Planului de implementare; peste 220 de parteneriate (cu resurse de circa 235 de milioane USD) au fost identificate înainte de summit și altele în jur de 60 au fost anunțate în timpul reuniunii, în mai multe țări.

Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă

Deși este un document cu o valoare declaratorie, rămâne și singurul cu caracter general, previzional, adoptat de ultima reuniune mondială privind mediul. Cele 37 de puncte ale sale sunt grupate în șase capitole.

Primul, intitulat „De la originile noastre spre viitor“ (punctele 1-7), cuprinde un complex de angajamente în favoarea dezvoltării durabile: de a constitui o societate globală și atentă, cunoscătoare a nevoilor pentru demnitatea umană a tuturor (pct. 2); asumarea responsabilității colective pentru avansarea și consolidarea interdependenței și întărirea mutuală a pilonilor dezvoltării durabile – dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului la nivel local, național, regional și global (pct. 5); afirmarea responsabilității „unora pentru alții“, pentru comunitatea mai mare a vieții „și pentru copiii noștri“.

Capitolul „De la Stockholm la Rio de Janeiro și la Johannesburg“ (punctele 8-10) rememorează „drumul comun către o lume care respectă și implementează viziunea dezvoltării durabile“, parcurs între cele trei „summit-uri verzi“ organizate sub egida ONU: la Stockholm s-a realizat acordul „asupra necesității urgente de a răspunde la problema deteriorării mediului“, la Rio de Janeiro s-a considerat că protecția mediului și dezvoltarea socială și economică sunt fundamente pentru dezvoltarea durabilă; pentru realizarea acestui obiectiv s-au adoptat Agenda 21 și Declarația de la Rio, iar la Johannesburg „a fost făcut un progres semnificativ spre realizarea unui consens și a unui parteneriat global între toți oamenii planetei noastre“.

Cea de-a treia categorie de „puncte“ se referă la „Provocările pe care le înfruntăm“ (punctele 11-15) și recunoaște marile sfidări: necesitatea eradicării sărăciei, a schimbării modelelor nedurabile de consum și producție, „linia adânc greșită“ care împarte societatea umană în bogați și săraci, suferințele grave ale mediului global, impactul lor asupra globalizării.

Angajamentul pentru dezvoltarea durabilă (pct. 16-30) cuprinde ansamblul măsurilor proclamate în vederea continuării procesului declanșat la Rio de Janeiro. Se numără în această categorie: stabilirea de parteneriate constructive pentru schimbarea și pentru realizarea țelului comun de dezvoltare durabilă (pct. 16), promovarea dialogului și cooperării între civilizații și popoarele lumii (pct. 17), asigurarea accesului la cerințele de bază: apă curată, igienă, locuință ș.a. (pct. 18), eradicarea problemelor mondiale care ridică amenințări severe asupra dezvoltării durabile (pct. 19), acordarea unei atenții speciale necesităților de dezvoltare a micilor state insulare în curs de dezvoltare și țărilor celor mai puțin dezvoltare (pct. 24), antrenarea sectorului privat în parteneriatul pentru dezvoltare durabilă (pct. 24).

Capitolul „Multilateralitatea este viitorul“ (pct. 31-33) declară instituțiile multilaterale și internaționale „mai eficace, mai democratice și mai responsabile“ drept instrument de promovare la nivel internațional a dezvoltării durabile și recunoaște rolul conducător al ONU în acest context.

În sfârșit, ultimul capitol, „Să facem ca lucrurile să se întâmple“ (pct. 34-37), cuprinde angajamentele participanților de a înfăptui obiectivele declarate prin: acțiuni comune pentru a salva planeta, a promova dezvoltarea umană și a realiza prosperitatea și pacea universală; realizarea Planului de implementare de la Johannesburg și grăbirea realizării termenelor, a țintelor socioeconomice și de mediu conținute aici.

Din punct de vedere juridic, declarația nu reprezintă decât un document incipient, de inventariere a unor obiective și mijloace de realizare referitoare la dezvoltarea durabilă, lipsind o coerență și o structurare juridică adecvată.

Planul de implementare

Documentul cuprinde un ansamblu de măsuri – administrative, juridice, strategice – vizând continuarea și întărirea procesului de implementare a principiilor și obiectivelor dezvoltării durabile stabilite prin Declarația și Agenda 21 adoptate la Rio (1992). El valorifică experiența dobândită în acest sens în ultimul deceniu și adaugă țelurile cuprinse în Declarația mileniului (2000) și în rezultatele noilor conferințe și acorduri internaționale încheiate sub egida ONU în ultimul deceniu.

Sunt astfel prevăzute măsuri concrete la toate nivelurile pentru încurajarea cooperării internaționale pe baza principiilor stabilite la Rio, reafirmându-se printre altele principiul responsabilității comune, dar diferențiate a statelor.

Un obiectiv prioritar îl constituie integrarea celor trei componente ale dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului, ca elemente definitorii.

La baza promovării noului tip de dezvoltare sunt plasate eradicarea sărăciei, schimbarea parametrilor productivismului și comportamentelor consumiste și mai buna gospodărire a resurselor naturale.

Implementarea este concepută astfel încât să se facă în beneficiul tuturor, în special în favoarea femeilor, tinerilor, copiilor, altor grupuri vulnerabile; ea trebuie să-i implice pe toți actorii parteneriatului, și mai ales grupurile din Nord și Sud, pe de o parte, și guvernele și grupurile majoritare, pe de altă parte; tipurile de parteneriat sunt considerate drept „cheia“ atingerii țelurilor dezvoltării durabile într-o lume globalizată; buna guvernanță la nivel național și internațional este și ea esențială pentru procesul de aplicare a strategiei de dezvoltare durabilă.

Acțiunile și măsurile preconizate se concentrează în jurul următoarelor teme (obiective): eradicarea sărăciei, schimbarea parametrilor necorespunzători ai consumului și ai producției, protejarea și gestionarea resurselor ca bază a dezvoltării economice și sociale, dezvoltarea durabilă într-o lume globalizată, sănătatea și dezvoltarea durabilă, situația statelor insulare mici în curs de dezvoltare, dezvoltarea durabilă în Africa, alte inițiative regionale.

Aspecte instituționale

Din punct de vedere instituțional, Summit-ul verde de la Johannesburg, prin hotărârile luate și documentele adoptate, a dat o mai mare importanță Comisiei pentru Dezvoltare Durabilă, creată la Rio în 1992, în procesul de reevaluare și monitorizare a progreselor înregistrate în implementarea Agendei 21 și asigurarea unei mai mari coerențe în aplicare, inițiative și parteneriate.

O direcție prioritară a activității CDD o constituie facilitarea și promovarea integrării dimensiunilor ecologică, socială și economică ale dezvoltării durabile în programele comisiilor regionale ale ONU. De asemenea, se preconizează stabilirea unui mecanism efectiv, transparent și permanent de coordonare între agențiile specializate ale ONU.

Concluzii

În ciuda, poate, a așteptărilor, summit-ul mondial asupra dezvoltării durabile a pus în lumină, prin conținutul dezbaterilor și angajamentelor asumate, mai degrabă limitele conceptului ca atare decât virtuțile lui. Deși a fost puternic mediatizată și cu toate că de ea s-au legat mari speranțe, Reuniunea de la Johannesburg nu a reușit să adopte măsuri obligatorii, ci s-a rezumat la adoptarea unor documente cu caracter declarativ. Din acest punct de vedere, „Rio + 10“ se înscrie pe linia descendentă a Conferinței „Rio + 5“ (1997), de „golire de conținut“ a câștigurilor dobândite la Summit-ul verde de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Ascensiunea mondializării liberale și aducerea la guvernare în unele țări (în frunte cu SUA) a susținătorilor săi au însemnat și un regres în cooperarea internațională privind soluționarea problemelor ecologice globale.

Cercurile ecologiste radicale vorbesc chiar despre o anumită deturnare a conceptului dezvoltării durabile de la scopurile afișate, în sensul că este folosit mai mult ca un alibi pentru menținerea unei creșteri (economice), prin natura sa, distructive pentru mediu.

RIO+20 (2012) Conferința ONU privind Dezvoltarea Durabilă – UNCSD

UNCSD este organizată în conformitate cu Rezoluția Adunării Generale 64/236, adoptată în septembrie 2009. Conferința a avUT loc în Brazilia, în 2012, cu ocazia celei de a 20-a aniversări din 1992 a Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED), la Rio de Janeiro, și aniversarea a 10 ani din 2002 Summitul mondial privind dezvoltarea durabilă (WSSD) de la Johannesburg.

Obiectivul conferinței este de a asigura un angajament politic reînnoit pentru dezvoltarea durabilă, evaluarea progreselor realizate până în prezent și lacunele în punerea în aplicare a rezultatelor principalelor summituri privind dezvoltarea durabilă, precum și abordarea provocărilor noi și emergente. În acest scop, accentul se pune pe două teme majore:

Economia verde, în contextul dezvoltării durabile și al eradicării sărăciei (trebuie avut în vedere legăturile cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – Millenium Development Goals, MDGs) și

Cadrul instituțional pentru dezvoltare durabilă.

Rezultatele negocierilor de la CSD19 – în special cele privind SCP – sunt de o importanță majoră pentru conturarea angajamentelor politice ce se vor decide în cadrul UNCSD (Rio+ 20).

Toate aceste conferințe mondiale au influențat evoluția dreptului internațional al mediului.

Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale și multilaterale care conțin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecția mediului, acoperind probleme de natură: subregională, regională și globală.

De asemenea, în dreptul internațional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecția mediului.

Fiind un domeniu relativ nou și în formare, dreptul și politica internațională în domeniul protecției mediului evoluează și pe baza rezoluțiilor și declarațiilor unor organizații internaționale, cum sunt UNEP, Organizația Mondială a Sănătății sau Agenția Internațională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaționale pentru protecția mediului, deși de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii.

Prin repetare și practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele legale naționale, acestea pot deveni obligatorii.

Deși în prezent statele lumii au abordări diferite față de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internațional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internațional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecția mediului la nivel internațional, și capătă o importanță din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerț și mediu.

A 19-A SESIUNE A COMISIEI ONU PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ, 02 – 13 mai 2011 Sesiunea de negociere CSD19, sediul ONU, New York

La sediul ONU, New York, în ziua de 14 mai 2011, după mai multe nopți de dezbateri, ministrul mediului și pădurilor László Borbély, în calitatea de Președinte a CSD19, a încheiat lucrările celei de-a 19-a Sesiuni a Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă (CSD19), fără a se ajunge la un acord comun privind rezultatul CSD19 – opțiunile de politică și măsurile practice pentru accelerarea implementării politicilor la nivel global în domeniile Transport, Chimicale, Managentul deșeurilor, Minerit, și Cadrul decenal al programelor privind consumul și producția durabile.

După cele două săptămâni de intense negocieri, în seara zilei de 13 mai 2011, exista un consens pentru trei domenii tematice – Transport, Minerit, Cadrul decenal al programelor privind consumul și producția durabile. După consultarea în Biroul CSD19, precum și cu principalii actori de negociere, ministrul László Borbély și-a asumat decizia prezentării în sesiunea plenară a unui document care a încercat să apropie toate punctele de vedere privind opțiunile de politică și măsurile practice pentru accelearea implementării la nivel global a celor cinci domenii tematice. Documentul propus de Președintele CSD19 a primit aprecieri pozitive din partea Statelor Unite al Americii, Uniunii Europene, Japoniei, recunoscând că este un document echilibrat și care reflectă în mod eficient dezbaterile ce au avut loc, acestea fiind în favoarea adoptării documentului ca rezultat al CSD19.

Grupul G-77/China s-a opus adoptării documentului, formulând o serie de propuneri, precum și refuzul de a agrea textul fără o referire privind drepturile popoarelor care trăiesc sub ocupație străină, susținută de Liga Statelor Arabe. După numeroase dezbateri în consultări separate, a fost convocată plenara, însă nu a existat consensul necesar pentru adoptarea documentului propus de Președintele CSD19.

Rolul ministrului László Borbély, în calitatea sa de Președinte al CSD19 a fost deosebit de important, în medierea și apropierea punctelor divergente ale fiecărui domeniu tematic, discuțiile cu principalii negociatori în momentele în care exista pericolul unui blocaj al negocierilor, urgentarea procesului de negociere. Coordonarea ședințelor Biroului CSD19, precum și activitatea experților din echipa națională a Președintelui CSD19 au fost esențiale în finalizarea textelor pentru Transport, Minerit și Cadrul decenal al programelor privind Consumul și Producția Durabile – acesta fiind considerat cel mai sensibil domeniu tematic al CSD19.

Rezultatele CSD19 se puteau constitui în inputuri valoroase pentru Conferința ONU privind Dezvoltarea Durabilă ce va fi organizată anul viitor la Rio de Janeiro în Brazilia. Acum rezultatul sesiunii va fi un Rezumat al Președintelui CSD19 care va conține documentul propus de ministrul român. La finalul sesiunii ministrul László Borbély a declarat: "Regret că nu am putut să ajungem la un consens în privința stabilirii unor linii politice la nivel global privind cele cinci domenii tematice aflate în dezbaterea actualei sesiuni ale Comisiei. Nu am reușit să ne înțelegem și să stabilim ce avem de făcut pentru viitor. Trebuie să recunosc că există multe dificultăți în agrearea unui consens, nereușind să facem un pas înainte în stabilirea și implementarea obiectivelor noastre comune de dezvoltare durabilă."

Mesajele pe care va trebui să le transmitem către comunitatea internațională în domeniul dezvoltării durabile vor fi că, pe lângă înaintarea Rezumatului Președintelui CSD19, va trebui să utilizăm experiența dobândită, în special în conștientizarea sensibilităților care pot bloca procese viitoare de negociere în domeniul dezvoltării durabile – așa cum este Conferința Rio+20, al cărui proces de pregătire este în plină desfășurare și la care considerăm că România va trebui să își asume un rol activ.

Menționăm că în cursul dimineții de vineri 13 mai, ministrul László Borbély a prezidat Dialogul ministerial referitor la așteptările privind rezultatele viitoarei Conferințe Rio+20, în deschiderea căreia Secretarul General ONU, domnul Ban Ki-moon a declarat că „este esențial, pentru a avea o contribuție pentru Conferința Rio+20, să avem o finalizare a negocierilor în sensul unei agreări acum la CSD19 a unui rezultat pozitiv. Modul eficient în care au fost coordonate dezbaterile de până acum, oferă șanse mari ca cest lucru să se întâmple.”

3.1.4. CONFERINTA DE LA COPENHAGA

În perioada 07-18 decembrie 2009 a avut loc la Copenhaga cea de-a XV-a Conferință a părților la Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice (COP 15). Această reuniune a încheiat negocierile, începute acum doi, pentru adoptarea unui nou Acord global privind schimbările climatice care să înlocuiască Protocolul de la Kyoto care expiră în anul 2012.

Cele două săptămâni de negocieri din capitala daneză s-au încheiat cu adoptarea Acordului de la Copenhaga împotriva încălzirii globale, un document de numai trei pagini care a fost negociat și semnat de numai 30 de state din cele 193 participante și anume: țările industrializate din Uniunea Europeană, China, SUA, India, Africa de Sud și Brazilia. Conferința ONU a luat act de acest acord a doua zi, 19 decembrie 2009, ceea ce îi acordă un statut legal pentru a-l face operațional fără a fi nevoie de aprobarea părților.

Noul protocol fixează ca obiectiv limitarea creșterii temperaturii medii globale sub 2oC și solicită țărilor dezvoltate precum și celor aflate în curs de dezvoltare să-și afirme în scris, până la sfârșitul lunii ianuarie 2010, angajamentele de reducere a emisiilor de GES. Totuși nu fixează nicio dată limită când emisiile de gaze poluante ar trebui să scadă.

Documentul mai prevede crearea unui fond special pentru cele mai vulnerabile țări în valoare de 30 de miliarde de dolari pentru perioada 2010-2012, care va crește la 100 de miliarde de dolari până în anul 2020, pentru a le ajuta să se adapteze la schimbările climatice. Nu se precizează de unde vor proveni acești bani sau care vor fi măsurile finanțate pentru reducerea emisiilor de GES și nici nu este prevăzut un termen limită pentru încheierea unui acord obligatoriu în anul 2010.

Chiar și având aceste deficiențe, acest document a fost adoptat cu dificultate. Spre finalul reuniunii negocierile păreau pe cale să eșueze. Principalele puncte în dezacord au fost: (1) costurile legate de atenuare și adaptarea la efectele schimbărilor climatice; (2)

1. PROBLEMA ÎMPĂRȚIRII COSTURILOR LA COP 15

Cea mai aprinsă dezbatere a fost legată de costurile care ar urma să fie suportate de țările industrializate, respectiv de către țările aflate în curs de dezvoltare și cele sărace, creându-se astfel două tabere în cadrul negocierilor.

Cei mai nemulțumiți au fost reprezentanții grupurilor de țări aflate în curs de dezvoltare G77, ai țărilor africane sărace și ai statelor mici insulare. Aceștia au declarat că negocierile discriminează mai ales statele sărace care sunt și cele mai vulnerabile la efectele schimbărilor climatice. Statele mici insulare, afectate de creșterea nivelului oceanelor și mărilor, au solicitat ca limita încălzirii globale să fie sub 1,5oC și nu sub 2oC. În timpul negocierilor dar și după semnarea documentului, G77 a solicitat țărilor industrializate să se angajeze la reducerea emisiilor de GES, după anul 2012, sub Protocolul de la Kyoto. Totodată, au apreciat că nivelul reducerii emisiilor de gaze poluante și cel al costurilor ar trebui să fie mai mari în cazul țărilor dezvoltate decât în cel al țărilor aflate în curs de dezvoltare deoarece au poluat mai mult pentru a se dezvolta.

Uniunea Europeană a făcut un prim pas în cadrul negocierilor de la Copenhaga venind cu o ofertă de sprijin financiar pentru țările mai puțin dezvoltate și cele sărace. În cadrul Consiliului European de iarnă de anul trecut (10-11 decembrie 2009) liderii europeni au stabilit ca suma pe care UE o va acorda țărilor aflate în curs de dezvoltare ca ajutor imediat să fie 7,2 miliarde de euro. Până în anul 2020, Uniunea estimează că aceste țări vor avea nevoie de aproximativ 100 de miliarde de euro pentru a limita încălzirea globală și pentru a se adapta la schimbările climatice.

Cea mai mare contribuție a fost anunțată de Japonia care a decis acordarea a 19,5 miliarde de dolari în perioada 2010-2012, reprezentând mai mult de jumătate din suma estimată ca fiind necesară pentru a ajuta cele mai vulnerabile țări la efectele schimbărilor climatice în următorii trei ani (30 de miliarde de dolari).

Înaintea reuniunii COP 15, administrația americană a anunțat că este de acord ca SUA să reducă emisiile de CO2 cu 17% până în anul 2020 față de nivelul din 2005, însă nu a reușit să convingă Congresul american că acest lucru nu va afecta economia țării. Oficialii americani au recunoscut rolul pe care l-au avut SUA în poluarea atmosferei dar au respins categoric ideea de culpabilitate sau de reparații. Cu toate acestea, Statele Unite au decis acordarea unui sprijin financiar imediat de 1,5 miliarde de dolari. Totodată, alături de Australia, Franța, Norvegia, Marea Britanie și Japonia, s-au arătat dispuse să ofere un ajutor de până la 3,5 miliarde de dolari pentru perioada 2010-2012 pentru anularea și inversarea defrișărilor din țările aflate în curs de dezvoltare.

Pe de altă parte, statele cu economii emergente (China, India și Brazilia) au reproșat țărilor din Occident că și-au atins ținta de dezvoltare și că acum încearcă să blocheze creșterea lor economică prin obligația de a reduce consumul de combustibili fosili. Autoritățile chineze au sugerat că statele industrializate, precum SUA, UE și Japonia, trebuie să reducă emisiile de CO2 cu 40% până în 2020 comparativ cu 1990 și că trebuie să aloce 1% din PIB pentru a ajuta țările mai puțin dezvoltate să se adapteze noilor cerințe în domeniu. Totodată, au anunțat că nu vor accepta propunerea Uniunii Europene privind reducerile de emisii în țările cu economii emergente și contribuția financiară a acestor țări la eforturile de atenuare și de adaptare.

2. DIFERENȚA DINTRE ESTUL ȘI VESTUL UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană este un lider în cadrul eforturilor de combatere a schimbărilor climatice. Obiectivul european este reducerea emisiilor de GES cu 20% până în 2020 față de nivelurile din 1990, chiar cu 30% în cazul în care și alte state dezvoltate adoptă măsuri asemănătoare.

O problemă privind nivelul costurilor de atenuare și adaptare la efectele schimbărilor climatice există și în interiorul Uniunii. Statele din estul Europei au pus accentul pe principiul “solidarității”, adică fiecare stat să plătească în funcție de nivelul de dezvoltare și nu în funcție de nivelul emisiilor. În septembrie 2008, Polonia, Bulgaria, Ungaria, România și Slovacia au semnat o Declarație la Varșovia prin care solicită ca eforturile lor privind îndeplinirea obiectivelor din Protocolul de la Kyoto să fie recunoscute și să se țină cont de ele în noul Acord post-2012. Totodată, guvernele acestor țări propun ca împărțirea acestor costuri să se facă în funcție de veniturile pe cap de locuitor.

Există neînțelegeri între statele membre și în privința cotelor de CO2 alocate. Conform Protocolului din 1997, fiecare stat care nu și-a atins limitele de poluare poate vinde acest drept. Țările din estul UE, ca urmare a dezindustrializării masive de după 1989, au redus semnificativ emisiile reușind să rămână cu asemenea certificate. Din acest motiv, aceste țări doresc ca ele să fie păstrate după adoptarea unui nou Acord global. În schimb, state europene precum Marea Britanie, Suedia și Danemarca consideră că, dacă sunt păstrate aceste drepturi, ar putea scădea foarte mult prețul carbonului. La Consiliul European din octombrie 2009 s-a ajuns la un compromis: statele europene trebuie să beneficieze de tratament nediscriminatoriu iar gestionarea creditelor de carbon nu trebuie să afecteze integritatea viitorului acord.

Conferința de la Copenhaga este sau nu un eșec în funcție de locul unde se află țara. Pentru țările sărace, majoritatea aflându-se în emisfera sudică a Pământului, Acordul încheiat nu este altceva decât unul care conține promisiuni generale în timp ce pentru țările dezvoltate, aflate preponderent în emisfera nordică, reprezintă o amenințare asupra locurilor de muncă. Se poate spune că, la nivel global, există un dezacord între țările din sud și cele din nord.

Este un pas în direcția bună deoarece s-a reușit aducerea la masa negocierilor a tuturor responsabililor, la cel mai înalt nivel de reprezentare, pentru rezolvarea unei probleme care afectează, într-un mod sau altul, viața tuturor. Totodată, acest Acord va constitui temeiul continuării dezbaterilor pe această temă care să conducă la reducerea cât mai curând a factorilor care determină destabilizarea climei la nivel global, având în vedere că încălzirea globală și protecția mediului sunt teme nu tocmai ușor de rezolvat, așa cum au crezut unii politicieni.

Summit-ul privind dezvoltarea de la Paris din septembrie 2015

România s-a alăturat liderilor celor 193 state membre ale ONU la Summit-ul privind dezvoltarea din septembrie 2015 adoptând Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, un program de acțiune globală în domeniul dezvoltării cu un caracter universal și care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social și de mediu. Pentru prima oară, acțiunile vizează în egală măsură statele dezvoltate și cele aflate în curs de dezvoltare.

Central Agendei 2030 se regăsesc cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD), reunite informal și sub denumirea de Obiective Globale. Prin intermediul Obiectivelor Globale, se stabilește o agendă de acțiune ambițioasă pentru următorii 15 ani în vederea eradicării sărăciei extreme, combaterii inegalităților și a injustiției și protejării planetei până în 2030.

Fără sărăcie – Eradicarea sărăciei în toate formele sale și în orice context.

Foamete „zero” – Eradicarea foametei, asigurarea securității alimentare, îmbunătățirea nutriției și promovarea unei agriculturi durabile.

Sănătate și bunăstare – Asigurarea unei vieți sănătoase și promovarea bunăstării tuturor la orice vârstă.

Educație de calitate – Garantarea unei educații de calitate și promovarea oportunităților de învățare de-a lungul vieții pentru toți.

Egalitate de gen – Realizarea egalității de gen și împuternicirea tuturor femeilor și a fetelor.

Apă curată și sanitație – Asigurarea disponibilității și managementului durabil al apei și sanitație pentru toți.

Energie curată și la prețuri accesibile – Asigurarea accesului tuturor la energie la prețuri accesibile, într-un mod sigur, durabil și modern.

Muncă decentă și creștere economică – Promovarea unei creșteri economice susținute, deschise tuturor și durabile, a ocupării depline și productive a forței de muncă și a unei munci decente pentru toți.

Industrie, inovație și infrastructură – Construirea unor infrastructuri rezistente, promovarea industrializării durabile și încurajarea inovației.

Inegalități reduse – Reducerea inegalităților în interiorul țărilor și de la o țară la alta.

Orașe și comunități durabile – Dezvoltarea orașelor și a așezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente și durabile.

Consum și producție responsabile – Asigurarea unor tipare de consum și producție durabile.

Acțiune climatică – Luarea unor măsuri urgente de combatere a schimbărilor climatice și a impactului lor.

Viața acvatică – Conservarea și utilizarea durabilă a oceanelor, mărilor și a resurselor marine pentru o dezvoltare durabilă.

Viața terestră – Protejarea, restaurarea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării, stoparea și repararea degradării solului și stoparea pierderilor de biodiversitate.

Pace, justiție și instituții eficiente – Promovarea unor societăți pașnice și incluzive pentru o dezvoltare durabilă, a accesului la justiție pentru toți și crearea unor instituții eficiente, responsabile și incluzive la toate nivelurile.

Parteneriate pentru realizarea obiectivelor – Consolidarea mijloacelor de implementare și revitalizarea parteneriatului global pentru dezvoltare durabilă.

Conceptul de ODD s-a născut la Conferința Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă (Rio+20), în 2012. ODD înlocuiesc cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) cuprinse în textul Declarației Mileniului adoptată în septembrie 2000 la ONU. Majoritatea statelor lumii, printre care și România, se reuneau în 2000 în jurul unui angajament de a reduce sărăcia globală și a salva milioane de vieți. Declarația Mileniului a constituit în perioada 2000-2015 unica agendă globală în domeniul dezvoltării asupra căreia a existat un acord la cel mai înalt nivel și care includea ținte precise:

Reducerea sărăciei extreme și a foametei

Realizarea accesului universal la educație primară 

Promovarea egalității de gen și emanciparea femeilor

Reducerea mortalității infantile

Îmbunătățirea sănătății materne

Combaterea HIV/SIDA, a malariei și a altor boli

Asigurarea sustenabilității mediului

Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au adus o contribuție importantă la conștientizarea publică, creșterea voinței politice și mobilizarea de resurse pentru lupta împotriva sărăciei la nivel global. ODM au ajutat la concentrarea acțiunii, la reformarea politicilor prin încorporarea obiectivelor și țintelor de dezvoltare în strategiile naționale și la crearea de instituții care să implementeze aceste planuri în mod eficient. De exemplu, sărăcia extremă la nivel global a fost înjumătățită, ținta de înjumătățire a numărului de oameni care nu au acces la surse de apă mai bună a fost atinsă, nouăzeci la sută dintre copiii din statele aflate în curs de dezvoltare au acum acces la educație primară și mult mai multe fete au acces la educație comparativ cu anul 2000.

Rezultatele pozitive nu au fost însă echilibrat distribuite. Începând cu 2008, progresul realizat până atunci a fost negativ influențat de criza financiară și economică. Cel mai slab progres s-a înregistrat în țările aflate în situații de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare și reconstrucție, unde lipsa capacităților instituționale a influențat negativ îndeplinirea obiectivelor.

Obiectivele de Dezvoltare Durabilă trebuie să finalizeze agenda demarată de Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și să nu lase pe nimeni în urmă.

România și Obiectivele de Dezvoltare

România acordă o importanță deosebită O.N.U., organizație cu vocație universală, care reprezintă cadrul multilateral cel mai extins pentru abordarea marilor teme globale, inclusiv aspecte legate de dezvoltarea pe termen lung.

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului au reprezentat pentru România un instrument complementar de mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice și sociale. Noua Agendă depășește cu mult Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, menținând teme precum eradicarea sărăciei, educația și sănătatea și abordând noi teme precum societățile pașnice și inclusive. Toate țările trebuie să se asigure că politici adecvate sunt pregătite pentru implementarea Agendei. Țările trebuie să promoveze instituții eficiente și inclusive și să creeze politici bazate pe statul de drept, drepturile omului, drepturile femeii, egalitatea de gen și creșterea implicării femeilor.

România susține pe deplin ideea că noua Agendă trebuie să fie implementată de către instituțiile locale, răspunzând direct nevoilor cetățenilor. Nevoile, interesele și grijile acestora trebuie să fie soluționate prin definirea unor strategii de dezvoltare locală și națională.

România este angajată să implementeze Obiectivele de Dezvoltare Durabilă la nivel național și va revizui Strategia Națională de Dezvoltare Durabilă, pentru a integra noile Obiective de Dezvoltare Durabilă. Excluziunea socială este identificată ca o provocare majoră la adresa implementării Obiectivelor. În Strategia românească revizuită, se va pune accentul pe susținerea incluziunii persoanelor cu dizabilități, a tinerilor și a femeilor, în politicile de dezvoltare. Eradicarea sărăciei reclamă oportunități decente de angajare, iar prevenirea și evitarea excluziunii sociale necesită politici de coeziune socială.

Ca membru al Uniunii Europene, România contribuie la îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă nu numai din perspectivă națională, dar și la nivel internațional, prin sprijinul pe care îl acordă țărilor mai puțin dezvoltate, prin intermediul asistenței oficiale pentru dezvoltare. Experiența acumulată de România în procesul de tranziție este de natură a susține eforturilor țărilor interesate de a beneficia de un astfel de sprijin.

IV. RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A STATELOR

În dreptul internațional contemporan, regulile privind instituția răspunderii vizează existența și efectele actelor și faptelor ilicite, precum și obligația de reparare a prejudiciilor cauzate de acestea. Aceste reguli nu au fost codificate încă sub forma unui tratat-cadru. Comisia de Drept Internațional a elaborat, începând cu anul 1961, prin eforturile mai multor raportori speciali în materie, un set de reguli sub forma Proiectului Articolelor privind Răspunderea Internațională.

Răspunderea internațională poate fi, așadar, definită ca o instituție juridică în temeiul căreia statul sau alt subiect de drept internațional care a săvârșit un fapt internațional ilicit trebuie să repare prejudiciile cauzate altui stat sau cetățenilor altui stat sau comunității internaționale prin acel fapt ilicit.

Răspunderea internațională a statelor a fost reglementată de O.N.U. pentru statele membre în noiembrie 2001, în cadrul sesiunii a 53-a a Comisiei de Drept Internațional. Seria de 59 articole încearcă să formuleze, în funcție de codificare și dezvoltarea progresivă, regulile de bază ale dreptului internațional privind răspunderea statelor pentru acțiunile proprii catalogate ca fiind încălcări ale normelor de drept internațional. Accentul este pus pe condițiile generale care fac un stat să fie catalogat responsabil pentru încălcarea unor norme de drept internațional și consecințele legale care rezultă. Articolele nu încearcă să definească conținutul obligațiilor internaționale ce revin statelor, obligații a căror încălcare ar da naștere responsabilității, aceasta fiind funcția normelor primare de drept internațional.

4.1. Temeiul răspunderii internaționale a statelor

În doctrina dreptului internațional au existat două teorii în fundamentarea răspunderii internaționale: teoria culpei și teoria răspunderii bazate pe risc.

Teoria culpei fundamenta existența răspunderii internaționale pe existența elementului subiectiv al culpei în săvârșirea faptului internațional ilicit.

Teoria răspuderii bazate pe risc fundamentează existența răspunderii internaționale pe simpla producere a faptului internațional ilicit care poate fi atribuit statului, fără a fi necesară dovedirea culpei acestuia.

Pentru a putea fi angajată răspunderea unui stat în urma săvârșirii unui fapt internațional ilicit, art. 3 al Proiectului prevede două condiții – a imputabilității și a ilegalității faptului:

a) faptul, constând într-o acțiune sau o omisiune, este imputabil statului conform dreptului internațional;

b) faptul constituie o încălcare a unei obligații internaționale a statului.

4.2. Imputabilitatea faptului internațional ilicit

Pentru a se stabili dacă se poate angaja răspunderea statului în dreptul internațional, trebuie determinate categoriile de acte și fapte ilicite care pot fi imputabile acestuia. Capitolul II al părții I a Proiectului de Articole tratează această chestiune. Astfel, pot fi considerate acte și fapte ale statului:

A. Actele autorităților publice ale statulu

B. Conduita altor entități împuternicite să exercute elemente ale autorității publice

C. Conduita persoanelor care acționează în numele statului

D. Conduita organelor puse la dispoziția statului de către alt stat sau de către o organizație internațională

E. Conduita organelor statului care au acționat în afara competențelor lor (sau actele ultra vires)

Acte care nu pot fi considerate ca "acte ale statului":

A. Conduita persoanelor care nu acționează în numele statului

B. Conduita organelor altui stat pe teritoriul statului în cauză

C. Conduita organelor unei organizații internaționale pe teritoriul statului în cauză

D. Conduita organelor unei mișcări insurecționale. În cazul în care mișcarea insurecțională înlătură guvernul anterior, noul guvern va fi răspunzător de actele săvârșite de mișcarea insurecțională înainte de preluarea puterii (art. 15 al Proiectului).

Răspunderea politică a statelor în dreptul internațional, este angajată pentru un act ilicit de natură a atrage aplicarea de sancțiuni (măsuri de constrângere), împotriva statului delincvent, intervenind numai atunci când, prin fapta ilicită au fost violate acele obligații internaționale “erga omnes”, de jus cogens, violări ale relațiilor internaționale, pacea, securitatea și suveranitatea statelor. Sancțiunile aplicate în conformitate cu prevederile capitolului VII din Carta Organizației Națiunilor Unite, sub forma măsurilor de constrângere de ordin economic și altele și pot fi economice și chiar cu folosirea forțelor armate. De asemenea, pot fi luate poziții dezaprobatoare, adoptarea unor rezoluții în cadrul unor organizații internaționale de condamnare, ori dezavuare, constatarea faptei de către o instanță internațională, ruperea relațiilor diplomatice etc.

Răspunderea politico-juridică a statelor presupune suportarea de către statul autor a unor sancțiuni ce pot fi concretizate într-o formă ce variază, de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit, până la sancțiuni dure, mergând până la folosirea forței armate.

În caz de agresiune se pot aplica și alte sancțiuni cu caracter militar, care pot merge până la limitarea temporară a suveranității statului vinovat.

Câteva dintre măsurile politice internaționale au fost acțiunile Organizației Națiunilor Unite împotriva Irakului, Afganistanului, Iugoslaviei, Angolei, Somaliei, Ruandei ș.a., toate acestea restabilind pe cât posibil situația lor internă și internațională. Alături de Organizația Națiunilor Unite și-au mai adus aportul în soluționarea problemelor internaționale și Uniunea Europeană (U.E.), Consiliul Europei (C.E.) și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Răspunderea materială a statelor în dreptul internațional constă în obligarea statului autor de a restabili situația anterioară comiterii faptului ilicit, iar dacă aceasta nu mai este posibil în plata unei despăgubiri sau compensații și intervine în situația în care a fost creat un prejudiciu material. Statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el statului victimă, prin formula și modalitatea “reparatio” și “restitutio”.

Repararea materială, “restitutio în integrum” acționează numai în cazul reparării daunelor directe nu și a celor indirecte, secundare. Atunci când nu se poate executa repararea materială intervine repararea prin plata prejudiciilor provocate – reparatio. În cazul unui atac armat, se stabilesc la sfârșitul acestuia așa numitele “despăgubiri de război” stabilite numai prin tratatele de pace. Statul mai răspunde și pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin tratate și convenții sau pentru prejudiciile cauzate de resortisanții săi. Răspunderea materială poate exista și independent de celelalte forme ale răspunderii internaționale, iar atunci când consecințele violării obligațiilor internaționale sunt grave, alături de daunele materiale suportate prin răspunderea materială, pot fi aplicate și celelalte forme ale răspunderii internaționale a statelor.

Răspunderea morală a statului. Răspunderea morală intervine cînd statul, prin organele sale (ori a cetățenilor săi în cazul protecției diplomatice) a suferit daune morale, constă în cererea de scuze pe care o datorează statul autor al unui delict internațional față de statul care a suferit dauna. Prezentarea scuzelor se face într-un cadru solemn prin înălțarea drapelului. Răspunderea morală se poate concretiza și prin aplicarea de sancțiuni de statul contra persoanelor care au comis acțiunea ilicită.

Renunțarea la protecția diplomatică – Clauza Calvo. Există o serie de reguli specifice care se aplică în cazul răspunderii internaționale; în afară de cauzele care înlătură responsabilitatea internațională a statelor, se ridică probleme în ceea ce privește punerea în acțiune a responsabilității internaționale prin renunțarea la protecția diplomatică – Clauza Calvo.

Atunci când un stat renunță la dreptul său suveran de a prezenta o reclamație internațională el renunță în baza tratatelor bilaterale între state, pe bază de reciprocitate și acord material. Această clauză, “Calvo” își are originea de la numele jurisconsultului și omului de stat argentinian Calvo. Clauza, este contestată, deoarece, în unele cazuri, în unele contracte se prevăd clauze, în baza cărora se interzice cocontractanților străini să facă apel la protecția diplomatică a guvernelor lor, stimulând anticipat inadmisibilitatea oricărei reclamații internaționale. Și noi suntem de părere că această clauză nu-și are loc în dreptul internațional, deoarece statului respectiv îi aparține dreptul de a exercita protecția diplomatică, el având decizia finală pentru calea ce o are de urmat. Unii autori susțin că ea este funcționabilă în unele situații ce intervin în raporturile dintre individul lezat și statul pârât, dar inopozabilă față de statul reclamant.

Limitele acțiunii de protecție diplomatică constau în aceea că problema protecției diplomatice intervine in cazul în care există o violare, o încălcare a dreptului, deci a unui caz de răspundere internațională care premerge sau conduce la răspunderea statelor și numai atunci se naște raportul dintre cele două state.

Trebuie să existe o încălcare a unui drept sau interes care să se fi produs, ca rezultat al violării unor norme ale dreptului internațional sau al angajamentelor interstatale valabile sau să fie consecința nerespectării de către organele statului acreditar, a legilor și regulamentelor în vigoare pe teritoriul acestuia, pe scurt, conduita ilegală, activitatea contrară dreptului internațional a statului față de care se întreprinde acțiunea diplomatică.

În doctrină, condiția caracterului ilicit al faptei prin care a fost încălcat un drept, a fost suplimentată și de ideea că persoana pentru care se exercită protecția diplomatică, trebuie să fi avut o conduită corectă, iar în cazul în care persoana respectivă a încălcat legea internă a statului de reședință sau a desfășurat o activitate contrară dreptului internațional, cererea este inadmisibilă.

4.3. Ilegalitatea actelor și faptelor statelor potrivit dreptului internațional

Încălcarea, de către un stat, a unei obligații internaționale, reprezintă un act internațional ilicit indiferent de originea obligației respective: convențională sau cutumiară. Pentru a se antrena răspunderea statului, trebuie îndeplinită condiția ca obligația internațională încălcată să fi fost în vigoare față de statul respectiv.

Noțiunea de "crimă internațională" nu trebuie confundată cu cele de "crimă conform dreptului internațional"/"crimă de drept internațional", "crimă de război", "crimă împotriva păcii", "crimă împotriva umanității". Prima desemnează un act al statului, contrar dreptului internațional, și de o gravitate extremă, antrenând răspunderea acestuia, în timp ce celelalte sunt fapte săvârșite de indivizi și antrenează răspunderea personală a acestora în conformitate cu dreptul internațional penal.

Prima parte a documentului definește condițiile generale necesare pentru nașterea răspunderii internaționale a statelor.

Astfel, Capitolul I înfățișează 3 principii de bază pentru răspundere din care rezultă restul articolelor ca un întreg. Chiar art.1 enunță «Fiecare act internațional al unui stat catalogat ca fiind injust naște răspunderea internațională a acelui stat pentru respectivul act». Actul catalogat ca injust nu reprezintă astfel nimic altceva decât o încălcare a unei norme de drept internațional. Curtea Internațională de Justiție a fost nevoită să aplice acest principiu într-un număr destul de mare de cazuri referindu-se la acest principiu și când a afirmat că refuzul de a executa o obligație născută dintr-un tratat naște răspunderea internațională.

În timp ce art.1 afirmă că orice fapt internațional ilicit al unui stat naște răspunderea internațională a acestuia, art. 2 specifică condițiile necesare pentru calificarea unui fapt al unui stat ca fiind ilicit prin identificarea elementelor sale componente. Astfel, 2 elemente sunt identificate: în primul rând conduita statului trebuie atribuită unei legi internaționale, iar în al doilea rând acea conduită să constituie o încălcare a unei obligații internaționale care incumbă acelui stat la momentul respectiv. Aceste elemnte au fost catalogate uneori ca subiective, mai ales când se referă la atribuirea conduitei statului unei legi internaționale, însă articolele evită o asemenea terminologie. Aceste 2 elemente au fost identificate de CIJ care a legat crearea instituției răspunderii internaționale de existența unui fapt care poate fi imputat unui stat ca fiind contrar dispozițiilor unui tratat și contrar dreptului sau drepturilor altui stat. O discuție există și aici; anume dacă aceste 2 elemente sunt suficiente pentru angajarea acestei răspunderi. Se spune că este nevoie câteodată de mai multe elemente, în special pagube aduse unui alt stat, însă acest element este dependent de condiția primară, neexistând o regulă în acest sens.

Art. 3 se referă la un principiu care rezultă implicit din art.2 și anume: calificarea actului unui stat ca fiind internațional ilicit este guvernată de legea internațională, acestă calificare nefiind afectată de catalogarea aceluiași act ca fiind licit de legea internă. În legătură cu acest principiu, CIJ a hotărât în cazul “Tratamentului Naționalilor Polonezi” privind formarea orașului liber Danzing că un stat nu poate invoca altuia prevederile constituționale ale celui din urma, ci numai norme internaționale acceptate de ambele state.

Capitolul 2 definește circumstanțele care justifică atribuirea conduitei internațional-ilicite unui stat. Jurisprudența internațională a hotărât să nu asimileze counduita ilicită a unor persoane private statului ai căror cetățeni sunt. Acest principiu a fost enunțat spre exemplu în cazul Tellini din 1923 când un grup de membri ai comisiei internaționale italiene delegați cu delimitarea graniței dintre Grecia – Albania, au fost asasinați pe teritoriu grecesc. Curtea a decis că statul poate fi tras la răspundere pentru crima politica numai în condițiile în care nu a asigurat toate măsurile necesare de protecție față de comisia internațională și/sau nu a realizat procedurile legale de urmărire și condamnare a responsabililor.

Statul este ținut responsabil în dreptut internațional ca un întreg, împreună cu toate organele sale, chiar dacă acestea au reglementare autonomă în dreptul intern; se enunță de asemenea principiul conform căruia legea internațională are un caracter prioritar față de cea internă. Aceasta se concretizează în faptul că dispoziții ale legilor internaționale nu pot fi evitate invocându-se dispoziții interne.

Acest al doilea capitol este constiuit din 8 articole. Art.4 enunță regula de bază potrivit căreia conduita unui organ intern al statului, indiferent de felul acestuia, este asimilată conduitei sub imperiul legislației internaționale. Următorul alineat al aceluiași articolul completează cu faptul că orice persoană sau entitate sunt considerate ca formând acel organ conform legislației interne. Art. 5 se referă la conduita entităților investite cu autoritatea guvernamentală în statul respectiv, iar art.6 se referă la acele cazuri speciale când un guvern al unui stat este pus la dispoziția altui stat și ținut să exercite autoritatea guvernamentală a acelui stat. Art. 7 clarifică împrejurarea în care autoritatea guvernamentală a unui stat este atribuită acestuia pe plan internațional, chiar dacă aceasta s-a realizat în afara limitelor legale ale acelui stat. Articolele de la 8 la 11 se referă la anumite cazuri adiționale unde conduita unor organe sau entități care, deși nu aparțin statului, îi sunt asimilate din punct de vedere al conduitei.

Toate condițiile astfel impuse de ONU sunt cumulative, dar sunt și limitative. În absența unui text de lege explicit statul nu poate fi tras la răspundere pentru conduita unor entități ale sale nespecificate de acest capitol.

Capitolul 3 are ca obiect de discuție încălcarea unei norme de drept internațional. Capitolul dezvoltă această noțiune atât cât este posibil în termeni generali. Esența unui fapt internațional ilicit rezidă în neconformitatea conduitei statului în raport cu conduita pe care ar fi trebuit să o adopte ca parte semnatară la o anumită obligație internațională. O asemenea conduită dă naștere unor noi raporturi legale, cunoscute sub denumirea comuna de «responsabilitate internațională». Astfel capitolul începe cu o descriere generală a situațiilor în care putem vorbi despre o încălcare a unei asemenea norme (art.12) și anume: «Se poate vorbi despre o încălcare a unei obligații internaționale de către un stat atunci când un act al acestuia nu este în conformitate cu obligația respectivă, indiferent de originea sau natura acesteia». Rezultă deci că dispozițiile articolului sunt de generală aplicare; ele au incidență indiferent dacă obligații sunt născute din tratate, reguli cutumiare, sau principii generale ale dreptului internațional. Spre exemplu în cazul Proiectul Gabcikovo – Nagymaros, CIJ s-a referit la proiectul de articol provizoriu adoptat de Comisie în 1976, în sprijinul fragmentului care afirmă: «atunci când un stat a comis un fapt internațional ilicit, răspunderea sa internațională poate fi invocată indiferent de natura obligației pe care nu a reușit să o respecte». Concluzia este că în materia dreptului internațional nu există distincție între regimul responsabilității pentru încălcarea unei norme a unui tratat sau a unei alte norme, responsabilitate «ex contractu» sau «ex delictu». De asemenea nu se face distincție legată de originea normei încălcate; ea poate fi o normă civilă sau una criminală.

Conceptul de bază fiind definit, restul capitolului este rezervat dezvoltării aplicării acestui concept unei mulțimi variate de situații. În particular capitolul se referă la problema încălcării unei dispoziții intervenite mai târziu. Astfel trebuie reținut că un stat este ținut responsabil pentru încălcarea unei obligații numai dacă aceasta avea forța obligatorie pentru stat la momentul încălcării (art.13), cu întrebarea la fel de importantă a soluției dată în cazul unei încălcări continuate (art.14), și cu problema stabilirii dacă și când a existat o încălcare a unei norme de drept internațional în cazul încălcării unei obligații care nu este reglementată separat, ci ca un întreg, spre exemplu unde rezidă eșența încălcării în cazul unei serii de acte calificate ca ilicite.

Revenind la cazul infracțiunii continuate în art.14 se arată:

încălcarea unei norme de drept internațional de către un stat intervine la momentul producerii, chiar dacă efectele sunt continue

încălcarea unei norme de drept internațional care are un caracter continuu, este considerată ca o încălcare pe întreaga perioadă în care se produce

încălcarea unei norme de drept internațional de către un stat în scopul prevenirii unui anumit eveniment, intervine odată cu evenimentul și se extinde pe întreaga perioadă cât evenimentul are loc

Mergând mai departe, art.15 arată situațiile ivite în cazul unei pluralități de acte ilicite. Astfel, art. 15 enunță:

încălcarea unei obligații internaționale de către un stat printr-o serie de acțiuni/inacțiuni constituie fapta ilicită în momentul când acțiunile sau inacțiunile sunt suficiente pentru constituirea faptei internațional ilicite.

în acest caz, încălcarea se extinde pe întreaga perioadă, începând cu momentul primei acțiuni/inacțiuni.

Această pluralitate de infracțiuni prezentată în art.15 este limitată de o serie de încălcări ale unor obligații care se referă la o totalitate de fapte văzute în ansamblu ilicite și nu la o singură faptă în sine. Exemplele includ obligații privind genocidul, crimele împotriva umanității, discriminarea rasială, etc. Este vizibil că cele mai grave încălcări ale unor norme internaționale sunt definite în raport cu caracterul lor complex. Astfel genocidul este definit de Convenția Drepturilor Omului ca fiind «uciderea membrilor unui grup rasial, etnic, religios, sau național, cu intenția de a distruge acel grup ca atare, în întregime sau parțial». Rezultă deci, că genocidul nu este comis până când nu s-a acumulat un număr suficent de crime, acte de violență care să demonstreze intenția pentru a satisface condiția cerută de art.2 din Convenție.

În timp ce acest concurs de acțiuni/inacțiuni definite ca fiind în ansamblu ilicite, nu este exclus ca ele să fie constituite din fapte care privite în mod individual constituie încălcări ale unor norme de drept internațional. Revenind la genocid, acesta este compus de o serie de fapte care sunt catalogate drept grave încălcări ale unor norme internaționale.

Capitolul 4 prezintă răspunderea unui stat în legătura cu actele unui alt stat. Deși se pune accent (Capitolul I) pe răspunderea individuală a statului pentru propriile fapte, practica nu exclude situațiile în care faptele internațional ilicite sunt opera mai multor state, sau se poate ivi situația în care mai multe state comit o asemenea faptă printr-un organ comun. De asemenea mai poate apărea situația în care un stat acționează în numele altui stat pentru realizarea obiectivului menționat. Trei situații sunt detaliate de acest capitol: art.16 se ocupă de cazurile în care un stat acorda ajutor sau asistență unui alt stat în vederea ajutorului acestuia din urma la comiterea unui fapt internațional ilicit, art.17 se ocupă de cazurile în care un stat este responsabil de faptul internațional ilicit comis de alt stat, ca urmare a presiunilor exercitate asupra primului stat, iar art.18 reglementează cazurile extreme în care un stat în mod deliberat constrânge un alt stat la comiterea unui fapt internațional ilicit. În oricare dintre cele trei cazuri, actul în sine este comis, cu sau fără acordul statului vinovat în prima instanță;elementul comun al acestor situații fiind implicarea unui stat secund. Însă există diferențe categorice între aceste situații.

Astfel în cazul art.16 statul primar responsabil este statul care execută actul, statul care a acordat sprijin având mai mult un rol de sprijin/suport. În cazul art.17, în mod similar, statul care a comis fapta este ținut responsabil, deși fapta a fost comisă sub influența unui alt stat. Situația este diferită în cazul art.18 unde se consideră că statul care se face vinovat în primă instanță de comiterea faptei este mai mult instrumentul manipulat al celui de-al doilea stat. O explicație a soluției art. 16 este aceea că un stat care acordă ajutor financiar unui alt stat nu poate fi ținut responsabil pentru comiterea unei fapte ilicite de cel din urma, acesta putând invoca eventual ajutorul acordat, ca o modalitate de presiune.

În continuare art.19 reglementează efectele acțiunilor prezentate în acest capitol. Întâlnim 3 idei: în primul rând se păstrează responsabilitatea statului care a comis fapta, chiar dacă cu ajutorul/asistența sau chiar presiunea unui alt stat. Se recunoaște că dirijarea, coerciția asupra unui stat nu atrag răspunderea acestuia. În al doilea rând art. arată ca prevederile capitolului 4 nu aduc nici un fel de prejudicii în vederea stabilirii responsabilității statului care a realizat ajutorul, coerciția, etc. (?) Totuși există situații care pot răsturna problema responsabilității (forța majoră, art.23) În al treilea rând se păstrează responsabilitatea oricărui alt stat căruia i s-ar putea atribui conduita internațional ilicită.

4.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului

Aceste cauze sunt enumerate în capitolul V al Proiectului:

A. Consimțământul statului-victimă

B. Contramăsurile

C. Forța majoră și cazul fortuit

D. Starea de primejdie

E. Starea de necesitate

F. Legitima apărare

Aceste circumstanțe enunțate în Capitolul 5 oferă acoperire statelor împotriva unor fapte care în mod normal sunt catalogate ca fiind ilicite și conduc la tragerea la răspundere a acestora; aceste cauze de nevinovăție sunt: înțelegerea (art.20), legitima apărare (art.21), contramăsuri (art.22), forța majoră (art.23), distress (art.24) și starea de necesitate (art.25). Art.26 arată în mod clar ca nici una din aceste situații nu poate fi invocată dacă se intră astfel în conflict cu o normă de bază, elementară de drept internațional. Art. 27 reglementează anumite consecințe legate de invocarea unei asemenea cauze.

Aceste cauze de înlăturare a răspunderii internaționale sunt de generala aplicare; ele pot fi aplicate în cazuri oricăror fapte, atâta timp cât prin lege nu se prevede altfel. Ele nu înlătură obligația statelor; mai degrabă aduc o justificare sau o scuză pentru neacționare în cazul unor circumstanțe care ar fi cerut acest lucru. Acest lucru a fost accentuat de CIJ în cazul Gabcikovo – Nagymaros unde Ungaria a motivat sistarea lucrărilor la Proiect, lucrări pe care se obligase să le facă în 1977, pe motiv de necesitate. CIJ a arătat că «Starea de necesitate invocată de Ungaria – chiar dacă ar fi existat – nu ne-ar putea permite să afirmăm că aceasta ar justifica încetarea obligațiilor la care Ungaria era semnatară din 1977. Am putea cel mult să spunem că, având în vedere circumstanțele de față, Ungaria nu ar putea fi trasă la răspundere pentru felul în care a acționat»

Se poate spune că aceste circumstanțe acționează mai degrabă ca un scut, o protecție, decât o sabie. Curtea a completat că în ipoteza în care chiar ar exista o cauză de necesitate, aceasta nu constituie o cauză de reziliere a unui contract pe care statul l-a semnat; poate fi cel mult o cauză de suspendare pe durata stării de necesitate.

Art.26 se refera la compatibilitatea cu normele obligatorii de drept internațional (jus cogens) și afirmă ca niciodată aceste clauze de înlăturare a răspunderii internaționale nu pot fi aplicate când se încalcă o normă cu caracter de jus cogens. Dacă se are în vedere art.53 din Convenția de la Viena privind legea tratatelor, un tratat care este în conflict cu o normă generală de drept internațional este invalid. Sub incidența art.64, un tratat mai vechi care intră în conflict cu o nouă normă de drept internațional devine invalid și ia sfârșit. Întrebarea care se pune este ce implicații au aceste prevederi asupra clauzelor prezentate în Capitolul 5.

În timp ce există un conflict evident între normele primare de drept internațional, care se răsfrâng în mod direct asupra statelor, este evident ca o obligație cu caracter de «jus cogens» trebuie să aibă prioritate în fața altor reglementări. Procesul aplicării normelor ar trebui să rezolve asemenea probleme fără a se mai recurge la norme secundare. În teorie se poate naște un conflict între o obligație a unui tratat, aparent legală și inocentă ca scop, și o normă peremptorie. Dacă un asemenea caz s-ar ivi, ar fi prea mult să se invalideze întregul tratat doar pentru ca aplicarea lui în cazul de față nu a fost prevăzută. Dar se pare că în practică nu au fost întâlnite asemenea situații. Chiar dacă s-ar ivi, normele de drept internațional sunt susținute de principii puternice care ar rezolva toate sau majoritatea conflictelor aparente. Este totuși preferabil să se afirme cu claritate că circumstanțele care exclud răspunderea nu permit sub nici o formă derogarea de la normele «jus cogens»; de exemplu genocidul nu poate justifica contra-genocidul.

Criteriul pentru identificarea normelor peremptorii în dreptul internațional este restrictiv. Art.53 al Convenției de la Viena cere ca norma în cauză să întrunescă toate criteriile pentru recunoașterea ei ca normă de drept internațional de către întreaga comunitate internațională ca un întreg. Până în prezent foarte puține norme au fost recunoscute ca atare. Însă numeroase tribunale, naționale și internaționale, au legat ideea normelor peremptorii de contexte nu neapărat legate de validitatea tratatelor internaționale. Acele norme care sunt general acceptate ca având caracter “jus cogens” sunt: interzicerea agresiunii, genocidului, sclaviei, crimelor împotriva umanității, torturii și dreptul la autodeterminare.

În legătură cu consecințele invocării unei clauze de înlăturare a răspunderii, în primul paragraf al art.27 se arată că aceste cauze nu înlătură obligația statelor, iar din moment ce aceasta încetează, executarea acesteia trebuie reluată. Al doilea alineat al art. se refera la despăgubiri în anumite cazuri.

4.5. Conținutul răspunderii internaționale a statelor

– obligația de a înceta comiterea faptului ilicit. De asemenea, este necesară depunerea de asigurări sau garanții că faptul ilicit nu se va mai repeta.

– obligația de a repara prejudiciul cauzat.

– Restituirea în natură

– Compensarea

– Satisfacția – prezentarea de scuze;

– acțiuni disciplinare împotriva oficialilor responsabili de faptul ilicit săvârșit;

– recunoașterea oficială a conduitei ilicite.

În timp ce în prima parte a se vorbește despre principii generale pentru invocarea răspunderii internaționale, în partea a doua a documentului se vorbește despre conținutul efectiv al răspunderii internaționale a statelor. Este adevărat că un stat poate suferi consecințe legale și în afara sferei problemelor discutate, fără să fi comis un fapt internațional ilicit; aceste consecințe pot decurge din simpla încălcare a unui tratat.

Capitolul 1 al părții secunde cuprinde 6 articole care definesc în mare consecințele comiterii unui astfel de act de către un stat. Încălcările individuale ale legii internaționale poate varia de la extrema cazurilor minore până la cea a încălcării unor grave norme cum ar fi integritatea teritorială, supraviețuirea unor comunități de oameni, independența politică sau condițiile de mediu ale unor regiuni întregi. Dar trecând peste aceste aspecte, sancțiunile internaționale sunt foarte importante în păstrarea unei ordini și respectarea normelor de drept internațional.

Capitolul începe cu parte introductivă (art.28) care reafirmă principiul conform căruia un act calificat ca fiind internațional ilicit, potrivit dispozițiilor primei părți, incumbă statului care se face vinovat răspunderea internațională a acestuia. În următoarele articole se discută încetarea acestor acțiuni și asigurarea unor garanții de încetare a acestora. Art. 31 stabilește o regulă generală de reparare a prejudiciilor aduse ca urmare a încălcării unei norme de drept internațional. Astfel se consideră că statul vinovat de comiterea unui astfel de fapt este ținut să repare în totalitate prejudiciile cauzate de acțiunea/inacțiunea sa. Termenul folosit «prejudicii» include pagubele atât de ordin material, cât și cele de ordin moral.

Se arată în continuare (art. 32) că un stat nu se poate baza pe legea sa internă pentru a evita obligațiile de încetare și reparare a prejudiciilor așa cum sunt stabilite în partea a doua. Finalul acestui prim capitol se referă la scopul obligațiilor enunțate. Este evident că aceste obligații ale unui stat pot fi datorate unui alt stat, mai multor state, sau întregii comunități internaționale ca un întreg, depinzând de natura încălcării (art.33). Se poate lua ca exemplu de fapt ilicit poluarea mării care, dacă este semnificativă, afectează întreaga comunitate, sau regiunea statelor de coasta; este la fel de adevărat că aceasta poate afecta și un singur stat, depinzând de întindere. Textul completează că obligațiile de reparații nu pot fi datorate de către un stat unei persoane fizice sau oricărei entități, alta decât statul.

În Capitolul 2 se au în vedere formele de reparare a prejudiciilor, detaliind în fapt principiul enuntat în art. 31. Textul prevede că reparațiile pot consta în restituiri, compensații sau declarații, sau mai multe din aceste elemente combinate, avându-se în vedere situația din practică. Obligațiile primare încălcate joacă un rol important în ceea ce privește stabilirea reparațiilor. În particular, cazurile care nu implică restituirea unor persoane aparținând statului victima, noțiunea de revenire la situația inițială «status quo ante» trebuie aplicată având în vedere drepturile și competențele statului implicat. Se poate întâlni cazul în care încălcarea constă în interzicerea statului victimă de a aplica anumite atribute substanțiale ale puterii sale; repunerea în situația inițială în acest caz nu poate acorda dreptul statului din urmă de a putea exercita mai multe puteri decât ar fi făcut-o în cazul neagresiunii primului stat. Astfel se caracterizează restiutuirea ca primă formă de reparație, constând în repunerea în situația inițială.

Compensațiile intervin în cazul în care restituirea nu mai poate opera, ca urmare a producerii unor pagube materiale/morale ce nu mai pot fi recuperate ca atare. Se vorbește în acest caz despre despăgubirile materiale prin capital financiar așa cum se prevede de părți sau de Curte. Se face o delimitare de asemenea între pagubele materiale și cele morale. În ceea ce privește pagubele materiale, acestea sunt tratate separat în art.36, urmând ca art. 37 să fie dedicat unei alte forme de reparație, aceasta putând fi invocată în cazul pagubelor morale. În practica CIJ compensațiile sunt cea mai frecventă formă de reparații (cazul Gabcikovo – Nagymoros); curtea a indicat că aceste compensații corespund pierderilor de capital suferite de statul victimă ca urmare a acțiunii/inacțiunii în acest caz a statului care se face vinovat.

O altă situație în care statele pot cere compensații sunt cele de poluare. Ca urmare a prăbușirii satelitului rus Cosmos-954 în 1978 pe teritoriu canadian, statul canadian a cerut compensații pentru locarea, recuperarea, testările împotriva elementelor radioactive și curățarea zonei. Rusia a plătit în 1981 3 milioane $ canadieni (echivalentul a 50% din suma pretinsă de Canada).

Cu asemenea cazuri s-au confruntat și autoritățile nord-americane în cazul invaziei Kuweit-ului de către Irak, acesta din urma distrugând mediul și o serie de resurse naturale.

Însă problema pagubelor ecologice este una delicată, deseori punându-se problema stabilirii cuantumului despăgubirilor, deoarece aceasta are o valoare mai mult calitativă, imposibil uneori de recuperat.

Textul reglementează și o altă formă de reparație a prejudicului (art.37) constând în recunoașterea încălcării unei norme de drept internațional, o expresie a regretului sau chiar o scuză formală după caz, în cazul în care prejudiciul ca atare nu poate face obiectul restituirii sau a compensațiilor. Această formă poate fi folosită și atunci când cele doua forme principale nu au acoperit complet prejudiciul, aceasta fiind o metodă excepțională ce poate opera în completarea sau independent de celelalte forme. O.N.U. completează că trebuie păstrată o proporție între pagubele produse și declarațiile la care este ținut responsabil statul vinovat – acestea nu trebuie să fie umilitoare pentru acesta din urma.

Ca o forma accesorie a plăților compensatorii sau reparatorii este prevăzută și dobânda (art.38), despre care se spune că trebuie plătită atunci când este necesar, și numai în scopul de a repara în totalitate prejudiciul cauzat. Astfel modul ei de calcul și valoarea finala se vor raporta numai la acest scop. Plata dobânzii va curge de la data plătii sumei principale până în ziua în care prejudiciul a fost complet reparat.

Capitolul III al documentului se referă la încălcări grave ale unor norme peremptorii cu caracter «jus cogens» ce decurg din însăși principiile de drept internațional. Capitolul conține două articole care definesc scopul aplicației (art.40) și consecințele ce decurg dintr-o asemenea încălcare. S-a discutat problema diferențierii obligațiilor internaționale între state ca părți contractuale ale unui tratat și cele care intervin între un stat și comunitatea internațională în ansamblu. CIJ a evidențiat în cazul «Barcelona Traction» că o asemenea distincție este esențială. Art. 40 stabilește două criterii de delimitare a încălcărilor grave de norme peremptorii față de alte încălcări. Primul se referă la caracterul normei, care trebuie să derive dintr-o norma «jus cogens» a dreptului internațional, iar al doilea criteriu clasifică intensitatea încălcării care trebuie să fie gravă prin natură. Primul criteriu recurge la art.53 al Convenției de la Viena privind legea tratatelor care definește norma preemptorie ca fiind acea normă acceptată de comunitatea internațională ca ansamblu, norma de la care nu se poate deroga și care poate fi modificată numai de altă normă subsecventă având același caracter.

Cât privește consecințele care decurg din încălcarea unor asemenea norme, art.41 enunță un prim principiu al colaborării între state în vederea încetării unei astfel de încălcări, însă nu se detaliază forma acestei obligații pozitive de a colabora; totuși aceasta va fi organizată într-un cadru internațional competent, având ca prim destinatar O.N.U.. Un al doilea principiu enunțat de acest articol se referă la obligația de abținere a statelor, de a nu recunoaște o asemenea situație ca fiind legală și de a nu face nimic de natura a prelungi existența unei asemenea situații. Obligația de a nu recunoaște situația ca fiind «legală» incumbă inclusiv statului care a comis fapta. De asemenea, statul victima nu poate prin considerarea situației ca fiind legală să absolve răspunderea statului responsabil, deoarece o asemenea încălcare privește întreaga comunitate internațională în ansamblu.

Partea a treia a documentului se refera la Implementarea Normelor de Drept Internațional. Deși răspunderea statelor reiese independent din normele de drept internațional, este totuși încă necesar să specificăm ce pot/trebuie să facă alte state confruntate cu încălcări ale unor norme de drept internațional. Partea a treia constă în două capitole, primul referindu-se la invocarea răspunderii de către alte state și a unor anume întrebări asociate, iar al doilea capitol dezvoltă contramăsurile ce pot fi luate pentru a forța statul responsabil să înceteze conduita sa și să acorde reparații prejudiciilor.

Elementul central al invocării răspunderii internaționale este statul prejudiciat; acesta este statul al cărui drept individual a fost negat, încălcat sau neglijat prin executarea actului. Acest concept este introdus de art. 42, dar se recunoaște că există o serie mai largă de state care pot avea interes în invocarea acestei răspunderi internaționale. Într-adevăr în anumite situații, toate statele pot invoca această răspundere, deși nici unul dintre ele nu este direct atins de încălcarea unei norme de drept internațional; această posibilitate este prevăzuta de art.48.

Deși art.42 este editat la singular «stat prejudiciat», mai multe state pot fi prejudiate și deci calificate să invoce răspunderea internațională. Acest aspect este clarificat de art.46. Nici art. 42 și 48 nu se exclud reciproc: un singur stat poate fi prejudiciat sub incidenta art. 42, nefiind exclusa posibilitatea în care un alt stat să invoce răspunderea internațională sub incidenta art.48.

De asemenea, capitolul I pune în discuție o serie de alte probleme: necesitatea unei informări în situația în care un stat dorește să invoce răspunderea unui alt stat (art.43), anumite aspecte legate de admisibilitatea cererii (art. 44), pierderea dreptului de a invoca răspunderea internațională (art.45) și cazurile în care mai multe state pot invoca răspunderea internațională în legătură cu același act internațional ilicit.

Astfel răspunderea nu poate fi invocată dacă cererea nu este în concordanță cu nici o regulă legată de naționalitatea cererii. Legat de pierderea dreptului de a invoca răspunderea, art. 45 este analog art. 45 al Conventiei de la Viena privind legea tratatelor și deosebește două situații.

În cazul unei pluralități de state prejudiciate, fiecare stat în parte poate invoca răspunderea internațională a statului responsabil. În situația opusă, când este vorba despre o pluralitate de state responsabile, răspunderea fiecărui stat în parte poate fi invocată în legătură cu acea fapta. Însă se precizează că această formă de răspundere nu poate permite unui stat victimă să recupereze pe calea compensațiilor mai mult decât a fost prejudiciat. În cazul mai multor state responsabile pentru aceeași faptă ilicită, cuantumul compensațiilor se discută între ele. Nu există nici un prejudiciu adus dreptului de recurs pe care un stat responsabil îl are împotriva unui alt stat responsabil.

În ceea ce privește invocarea răspunderii de alt stat decât cel prejudiciat, acesta poate fi făcută numai dacă obligația încălcată era datorată unui grup de state din care face parte și acesta din urmă, sau dacă obligația încălcată privește întreaga comunitate în ansamblu. Acesta are dreptul să ceară de la statul responsabil încetarea încălcării, asigurarea unor garanții de încetare și repararea prejudiciilor.

Capitolul II al acestei părți dezvoltă contramăsurile ce pot fi luate în asemenea cazuri. Cu alte cuvinte se referă la măsurile ce pot fi luate, care în alte circumstanțe ar fi contrare obligațiilor internaționale statului prejudiciat față de statul responsabil. Acestea nu sunt luate de către primul stat pentru a înceta fapta ilicita și a da curs reparațiilor; sunt o trăsătură a unui sistem descentralizat care permit statelor să-și reclame drepturile și să-și refacă relația legală cu statul care le-a adus atingere acestor drepturi. Este recunoscut atât de guverne, cât și de tribunalele internaționale că aceste contramăsuri sunt justificate în anumite cazuri. Contramăsurile constau într-o conduită ce implică derogări de la normele unui tratat internațional, derogări ce sunt permise în anumite situații excepționale; aceste măsuri sunt esențialmente temporare, menite să atingă un anume scop, care odată atins nu mai justifică folosirea unor asemenea măsuri. Contramăsurile trebuie să fie proporționate și nu trebuie să implice o neconcordanță cu obligațiile născute din tratat. Apoi acestea nu sunt opozabile «erga omnes», ci trebuie limitate numai între cele două state.

În ceea ce privește condițiile procedurale, statul responsabil trebuie chemat să își îndeplinească obligațiile, notificat în cazul deciziei de a lua contramăsuri și oferta de a negocia cu acesta. În cazul în care fapta ilicita a încetat, contramăsurile nu pot fi luate, iar dacă au fost luate trebuiesc suspendate imediat.

Ultima parte a documentului enunță o serie de prevederi generale aplicabile articolelor în ansamblu, specificând scopul sau anumite probleme nediscutate. În primul rând art. 55, făcând referire la principiul «lex specialis», arată că articolele au un caracter rezidual. Dacă acestea sunt guvernate de o regulă specială a legii internaționale, aceasta din urmă nu poate fi extinsă. Corelativ, art. 56 arată că articolele nu sunt exhaustive și deci nu afectează aplicabilitatea altor regului de drept internațional nediscutate în prezentul document. Art. 57 exclude din scopul articolelor problemele legate de răspunderea organizațiilor internaționale și a statelor pentru faptele unor organizații internaționale. Articolele nu aduc de asemenea nici un prejudiciu persoanelor care acționează în numele statului așa cum se arată în art.58.

În sfârșit art. 59 enunță că aceste articole nu aduc nici un prejudiciu Carte ONU, în sensul ca în cazul unui conflict între o dispoziție a prezentelor articole și o dispoziție a Cartei ONU, aceasta din urma va fi luata în considerare iar articolele vor fi interpretate în conformitate cu prevederile Cartei ONU.

În ceea ce privește răspunderea internațională a statelor pentru violarea dreptului internațional umanitar, statele vor răspunde pentru actele lor ca acte de stat; numim acte de stat acele acte îndeplinite de șefii statelor și membrii guvernelor ce acționează în numele statului dar și toate acțiunile funcționarilor de stat, reprezentanții acestuia care, sunt ordonate și autorizate de stat. Uneori, și statele pot acționa ilicit în interesul lor prin politici care contravin obligațiilor internaționale. Statele vor răspunde pentru prejudiciile aduse altui stat, dar și pentru faptele resortisanților săi, persoane particulare, dacă nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor .

În dreptul internațional umanitar, răspunderea internațională a statului este angajată de fapta sa ilicită, ce constituie fundamentul răspunderii, o încălcare a obligațiilor internaționale pe care statul și le-a asumat. În tratatele internaționale, în dreptul umanitar statele trebuie să se oblige să “respecte”, dar și “să facă să fie respectat dreptul internațional umanitar”. În acest sens, de menționat, sunt unele aspecte privind gravele consecințe ale conflictelor armate din diversele regiuni ale lumii. Astfel, este cazul fostei Iugoslavii, unde au existat trei teatre de război: Slovenia, Croația și Bosnia-Hertegovina. Încă din timpul conflictelor, normele dreptului internațional umanitar au fost încălcate, fapt care a atras atenția mai multor organisme și foruri internaționale. în privința conflictului din fosta Iugoslavie, acesta este în strânsa legătura cu evenimentele intervenite în URSS, și în Europa începând din 1989. Problemele fundamentale puse în discuție nu au fost nici pe departe rezolvate în acea perioadă. Partidul comunist aflat la putere în acele vremuri s-a dovedit a fi incapabil în rezolvarea gravelor conflicte care au apărut datorită exaltării naționalismului și extremismului.

Astfel, la al XIV-lea Congres extraordinar al Ligii comuniste (ianuarie 1990), neputința s-a manifestat în mare măsură prin retragerea de la discuții a delegației slovene; această nemulțumire a apărut ca urmare a refuzului constant de a pune capăt monopolului Partidului, de teama dezmembrării uniunii.

Explozia și suflul ei internațional (în privința exclusivă a răspunderii internaționale a statelor și persoanelor) a fost declanșată la 2 iulie când, 114 deputați de origine albaneză din parlamentul de la Kosovo au adoptat o constituție care a stabilit în linii generale egalitatea acestei provincii cu celelalte republici din cadrul federației. Reacția parlamentului sârb a fost negativă, dură, de condamnare cu vehementă a actului adoptat de Kosovo.

În cele două republici din Vest, opoziția a câștigat alegerile legislative din aprilie. La fel și în Bosnia-Hertegovina (în decembrie). În schimb, în Serbia, Slobodan Milošević era confirmat în fruntea republicii cu mai bine de 65% din voturi, partidul sau Partidul socialist (fost comunist) adunând cca. 45,8% din sufragiile pentru parlament. Întregul conflict a pornit ca urmare a rezultatelor alegerilor din 1990. Astfel, președinția Iugoslavă condamna drept neconstituțional referendumul organizat în Slovenia, la 28 decembrie, în favoarea independenței. A urmat apoi și Croația care a persistat în favoarea rezoluțiilor adoptate de parlament privind separarea și independența față de federația iugoslavă.

În 1991 s-a ajuns la ceea ce întreaga opinie publică internațională se aștepta: o creștere rapidă și puternică a tensiunii între partizanii unei confederații de republici declarate și autointitulate drept „suverane” – slovenii și croații, precum și cei ai menținerii federației actuale – sârbii. Înainte ca războiul civil să se instaleze pentru mai mulți ani în spațiul bosniac (din martie 1992 până la acordurile de la Dayton, din octombrie 1995), Organizația Națiunilor Unite a încercat stoparea luptelor din Croația, trimițând, la 14 ianuarie 1992, primele „căști albastre” în Slavonia și Krajna. În general, comunitatea internațională s-a dovedit a fi neputincioasă în timpul acestui conflict existând mari interese în politica marilor puteri ale lumii. Astfel, pentru a întări cele afirmate de noi, Franța, care mult timp a căutat să menajeze Belgradul, a desemnat de-abia în luna iunie 1992 Serbia drept agresor. Opinia occidentală s-a arătat foarte sensibilă la blocada și bombardarea de către forțele sârbești a orașului Sarajevo, acțiuni care au făcut tot mai precare condițiile de viață ale celor patru sute de mii de locuitori, și a fost de acord cu constituirea (în iunie 1995), la inițiativa Franței, a unei Forțe internaționale de reacție rapidă care, cu întregul concurs al aviației americane i-a obligat pe sârbii bosniaci să accepte o încetare a focului și un plan de pace. Încheiat la Dayton, acesta prevedea transformarea Bosniei – Hertegovina într-un stat independent, format din două entități: sârbă și croato-musulmană.

Statutul Tribunalului Internațional Penal de la Haga nu face deloc trimitere la protocoalele adiționale din 1977; Iugoslavia a ratificat aceste instrumente în 1979, statele care s-au constituit au devenit părți semnatare cu drepturi și obligații internaționale din 1992. După un război care cauzase mii de victime și care provocase cele mai groaznice atrocități de după cel de-al doilea război mondial și care totodată aruncase pe străzi mii de familii, aceasta pace „grăbită” și „forțată” avea pentru toți beligeranții un gust amar.

În urma consecințelor dezastruoase create de conflictele armate, având drept consecință instabilitatea regională, Organizația Națiunilor Unite, prin Consiliul său de Securitate a fost nevoit să ia atitudine fermă și să condamne actele de agresiune prin înființarea Tribunalului penal special pentru sancționarea criminalilor de război din acest spațiu. Poziția ambiguă a unor puteri occidentale și a Statelor Unite a condus la diverse ficțiuni între statele din Consiliul de Securitate. Intoxicarea opiniei publice de către mas-media americană și canadiană prin folosirea unor martori mincinoși și imagini trucate privind presupuse acte de agresiune și terorism a fost posibilă și cu concursul altor state interesate de independența Croației sau Bosniei-Herțegovinei.

Cazul războiului din Golf a suscitat și el atenția internațională. Regimul dictatorial al lui Sadam Hussein a încălcat în mod flagrant, prin acțiunile sale belicoase la adresa statelor din regiune, pacea și securitatea acestora. Începută din anul 1991, acțiunea Statelor Unite pentru lichidarea regimului și capturarea conducătorului Irakian a continuat până în 2003 când în urma unor ample acțiuni militare, și aliații săi tradiționali (Anglia și Canada), precum și alți aliați au distrus orice rezistență armată, liderul Irakian fiind capturat, urmând a fi judecat și condamnat pentru acțiunile sale împotriva națiunii și a omenirii.

Început în anii '80, conflictul din fosta U.R.S.S. și separatiștii din Cecenia continuă și în prezent prin diverse acte de diversiune și terorism, lupta de guerilă și alte forme de luptă. Îngrădirea accesului la primirea de armament și tehnica militară și oricărui ajutor venit din exterior, negocierile și înțelegerile referitoare la problemele ivite în acest sens, toate acestea vor contribui la limitarea treptată a conflictului și stabilitatea regională. Tot în acest sens, se înscrie și conflictul din Afganistan. Acțiunile de capturare a teroristului internațional Ossama Ben Laden de către forțele americane și Rusia dar și ale altor puteri, sunt în conformitate cu normele și principiile dreptului internațional, privind răspunderea statelor în dreptul internațional.

Atunci când un stat, subiect de drept internațional, nu-și respectă obligațiile asumate prin tratate încheiate în domeniul dreptului umanitar, reprezintă o faptă ilicită a cărei consecință este angajarea răspunderii statului autor. Această răspundere este în funcție de consecințele și gravitatea încălcării normelor dreptului umanitar. Răspunderea internațională nu are decât în mod excepțional un caracter penal – această sancțiune vizează numai persoana fizică, deoarece numai ea poate răspunde din punct de vedere penal în cadru internațional .

Concluzionăm că prin formele de răspundere internațională a statelor – răspunderea pentru violarea dreptului internațional umanitar, răspunderea politică, răspunderea pentru prejudiciile rezultate din activități care sunt sunt interzise de convențiile internaționale – răspunderea statelor pentru daune nucleare și acțiuni de poluare, ca principiu toate statele din comunitatea internațională în ansamblul său, pot angaja răspunderea statelor pentru săvârșirea unor fapte internaționale ilicite prin încălcarea normelor de drept internațional.

Faptele ilicite ce declanșează răspunderea internațională a statelor pot fi grupate în trei categorii: fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de persoane particulare sau de împuterniciți ai statului sau ai guvernului său; fapte ilicite comise pe timp de război; fapte de încălcare a dreptului umanitar.

V. RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ A INDIVIZILOR.

DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL

5. .1. Ce este dreptul internațional penal?

Dreptul internațional penal este o ramură distinctă, parte a dreptului internațional public, formată din ansamblul regulilor, instituțiilor și procedurilor privind reprimarea crimelor de drept internațional.

Noțiunea de "drept internațional penal" nu trebuie confundată cu cea de "drept penal internațional", care cuprinde ansamblul regulilor de drept intern care au ca obiect săvârșirea unor infracțiuni cu elemente de extraneitate.

Principiile care guvernează dreptul internațional penal sunt:

A. Principiul legalității incriminării și sancțiunilor – nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege.

B. Principiul jurisdicției universale în privința reprimării crimelor de drept internațional.

C. Principiul răspunderii penale personale

D. Principiul imprescriptibilității crimelor de drept internațional

E. Principiul potrivit căruia unicul temei al răspunderii internaționale penale este crima de drept internațional.

Dreptul internațional penal și infracțiunea internațională

Dreptul internațional penal poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice, convenționale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state, în baza cărora sunt organizate incriminarea și reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunității internaționale. Convențiile internaționale din acest domeniu cuprind, de regulă, faptele care se incriminează, angajamentul statelor părți de a le considera ca infracțiuni grave prin legislația lor internă și variate forme de cooperare între state pentru prinderea și sancționarea penală a infractorilor internaționali. Ele nu cuprind și sancțiunile penale corespunzătoare, făcând trimitere la legislația internă a statelor părți, care trebuie să stabilească și pedepsele aplicabile, de regulă cele care sunt rezervate faptelor criminale.

Infracțiunea internațională este o faptă, constând dintr-o acțiune sau o omisiune, săvârșită cu vinovăție de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume și interes propriu, prin care se încalcă drepturile și interesele ocrotite de dreptul internațional și care este sancționată prin incriminarea sa de către dreptul internațional.

Faptele penale care fac obiectul de reglementare al dreptului internațional sunt atât cele prin care se aduc atingeri relațiilor pașnice dintre state, precum și drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt crimele contra păcii, crimele împotriva umanității și crimele de război, cât și cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau activități importante pentru colaborarea internațională.

La baza reglementărilor de drept internațional penal stau câteva importante principii:

– Represiunea universală;

– Legalitatea incriminării;

– Răspunderea penală individuală;

– Imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război;

– Irelevanța juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat;

– Ordinul superiorului nu înlătură răspunderea penală.

2. Crimele contra păcii

Sancționarea crimelor contra păcii a devenit necesară și posibilă o dată cu interzicerea războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale și ca instrument al politicii naționale a statelor. Crimele contra păcii constituie cele mai grave crime de drept internațional. Acestea sunt agresiunea armată și propaganda în favoarea războiului.

a) Agresiunea armată. Statutul Tribunalului de la Nürenberg considera drept crime contra păcii conducerea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor ori a acordurilor internaționale ca și participarea la un plan concertat sau la un complot pentru săvârșirea oricăruia din actele menționate. Printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. din 1974 s-a dat o definiție a agresiunii, potrivit căreia folosirea forței armate prin violarea Cartei O.N.U. de către un stat care a acționat primul constituie dovada suficientă, prima facie, a unui act de agresiune. Faptul de a fi acționat primul prin folosirea forței armate contrar principiilor și normelor cuprinse în Carta O.N.U. este o dovadă a săvârșirii agresiunii de către un stat, dar Consiliul de Securitate al O.N.U. poate să stabilească existența unei agresiuni și în lumina altor împrejurări relevante. În cuprinsul definiției agresiunii sunt enumerate principalele acte de agresiune:

invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat sau orice ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum și orice anexare prin folosirea forței a teritoriului sau a unei părți a teritoriului altui stat;

– bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;

– blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;

– atacul efectuat de către forțele armate ale unui stat împotriva forțelor armate ale altui stat;

– folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt situate pe teritoriul altui stat cu acordul statului gazdă, contrar condițiilor stabilite prin acord sau extinderea prezenței lor după expirarea acordului;

– fapta unui stat de a admite ca teritoriul său să fie utilizat de către alt stat pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;

– trimiterea de către un stat de bande ori grupuri înarmate, de forțe neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte grave de forță armată împotriva altui stat.

Rezoluția privind definirea agresiunii prevede că războiul de agresiune este o crimă împotriva păcii, care dă naștere la răspundere internațională.

b) Propaganda în favoarea războiului. Numeroase documente internaționale statuează că propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la război constituie o crimă contra păcii.

3. Crimele împotriva umanității

Crimele împotriva umanității sunt definite ca fapte grave de violență comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi, într-un scop esențialmente politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.

Caracteristice pentru crimele împotriva umanității sunt gravitatea deosebită, caracterul de masă și mobilul special al săvârșirii, constând într-o politică deliberată în baza unor criterii.

Fac parte din categoria crimelor împotriva umanității următoarele fapte, dacă acestea întrunesc caracteristicile menționate: asasinatul; exterminarea; aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forțată; dezertarea, inclusiv epurarea etnică; expulzările forțate; orice acte inumane împotriva oricărei populații civile; persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase; practica sistematică a disparițiilor forțate; folosirea armelor nucleare și a altor tipuri de arme de distrugere în masă; genocidul; apartheidul.

5. 2. Crimele de drept internațional

Cele mai grave crime de drept internațional au fost pentru prima oară definite în statutele tribunalelor internaționale create imediat după cel de-al doilea război mondial, la Nürnberg și Tokyo: crimele contra păcii, crimele contra unamității și crimele de război. La acestea se adaugă alte infracțiuni internaționale, numite și "delicte internaționale": sclavia și traficul cu sclavi, comerțul cu femei și copii, falsificarea de monedă, traficul de stupefiante, difuzarea de publicații pornografice, pirateria, terorismul internațional.

Statutul Curții Penale Internaționale prevede următoarele categorii de crime de drept internațional:

a) Genocidul

b) Crimele împotriva umanității

c) Crimele de război

d) Crima de agresiune.

5.3. Tribunalele penale internaționale

5.3.1. Tribunalele penale internaționale pentru fosta Iugoslavie și pentru Ruanda

Tribunalul penal internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII) a fost înființat cu scopul represiunii penale împotriva persoanelor care au comis grave încălcări ale dreptului umanitar în timpul războiului din fosta Iugoslavie (începând cu anul 1991). Tribunalul a fost creat în urma Rezoluției Consiliului de Securitate nr. 808 din 1993, ca aplicare a art. 41 al Chartei ONU, potrivit căruia "Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forței armate, trebuie luate spre a se a urmare hotărârilor sale și poate cere membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste măsuri". Prin această rezoluție, Secretarul General ONU era împuternicit să prezinte Consiliului de Securitate un raport asupra creerii unui tribunal internațional. Raportul a fost aprobat prin Rezoluția Consiliului de Securitate nr. 827 din 25 mai 1993.

Tribunalul penal internațional pentru Ruanda (TPIR) a fost înființat tot printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate, nr. 955 din 8 noiembrie 1994. Competența, organizarea și procedura din fața TPIR sunt similare cu cele prevăzute de Statutul TPII.

5.3.2. Curtea Penală Internațională permanentă – creată prin Statutul de la Roma, adoptat în 1998 și intrat în vigoare în 2002.

Competența Curții Penale Internaționale este calificată ca fiind complementară jurisdicțiilor penale naționale (art. 1), spre deosebire de Tribunalele pentru fosta Iugoslavie și Ruanda, a căror competență era guvernată de principiul priorității.

Sediul Curții este la Haga.

Sub aspectul competenței materiale, Curtea Penală Internațională poate judeca:

– crima de genocid;

– crimele împotriva umanității;

– crimele de război;

– crima de agresiune.

VI. DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR

6. 1. Scurte considerații istorice

– sec. IV î.Hr – Sun Tzu, Arta războiului

– 300 î.Hr., India – cutume care protejau locurile de celebrare religioasă, casele și bunurile civililor împotriva atacului armat în timp de război.

În Europa: din sec. al XVIII-lea – unele măsuri pentru protejarea răniților de război

– sec. al XIX-lea – eforturile elvețianului Jean-Henry Dunant.

– 1863 – Dunant a organizat conferința de la Geneva la care au participat 30 de delegați din 14 țări. În cadrul acestei conferințe s-au pus bazele unei organizații internaționale private, Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

-1864 – adoptarea Convenției de la Geneva privind ameliorarea situației răniților din armatele de uscat.

– Conferințele de pace de la Haga din 1899 și 1907

– 1949 – Convențiile de la Geneva, din 12 august 1949.

6.2. Considerații generale. Izvoarele dreptului umanitar

Dreptul internațional umanitar este ansamblul de norme juridice aplicabile în perioada de conflict armat cu caracter internațional sau fără caracter internațional. Dreptul umanitar este cunoscut și ca dreptul conflictelor armate, iar în dreptul internațional clasic se intitula „legile și obiceiurile războiului”. În dreptul internațional umanitar se disting două mari categorii de reglementări:

– cele privind drepturile și obligațiile părților beligerante în desfășurarea operațiilor militare, precum și cele prin care se stabilesc limitele în care se pot utiliza mijloacele și metodele de ducere a războiului, denumite și „dreptul de la Haga”;

– cele privind protecția anumitor persoane și bunuri față de efectele distructive ale ducerii acțiunilor de luptă, denumite și „dreptul de la Geneva”.

Principiile fundamentale, precum și principalele reguli ale dreptului pozitiv în materie sunt cuprinse în Convenția a IV-a de la Haga din 1907 referitoare la legile și obiceiurile războiului terestru, în cele 4 convenții de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor războiului, care se referă la îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie (I), la îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților forțelor armate maritime (II), la tratamentul prizonierilor de război (III) și la protecția persoanelor civile în timp de război (IV). Toate aceste reglementări au fost reafirmate la Geneva în 1977 prin două protocoale adiționale, care se referă la protecția victimelor conflictelor armate internaționale (I), respectiv ale conflictelor armate fără caracter internațional (II). Alte instrumente juridice convenționale reglementează aspecte particulare ale dreptului conflictelor armate, în special în domeniul interzicerii sau limitării folosirii anumitor categorii de arme sau metode de luptă. Prevederile referitoare la starea de război se referă la începerea și consecințele declarării războiului, teatrul de război, ocupația militară, captura de război, încetarea ostilităților militare și a războiului, la statutul juridic al combatanților, al spionilor și al mercenarilor.

Numeroase prevederi ale convențiilor de drept umanitar tratează problemele privind protecția prizonierilor de război, a răniților, bolnavilor și naufragiaților, a populației civile și a persoanelor civile, precum și a bunurilor cu caracter civil și a bunurilor culturale. În baza dreptului internațional umanitar este limitată sau interzisă utilizarea următoarelor mijloace și metode de luptă: armele și metodele de război nediscriminatorii, armele și metodele de război care produc suferințe inutile (superflue), mijloacele și metodele de război ecologic.

Prin convenții speciale, anumite categorii de arme și metode de luptă care contravin principiilor dreptului umanitar au fost interzise sau li s-a limitat folosirea. Asemenea arme sunt: proiectilele de mic calibru, gloanțele „dum-dum”, gazele asfixiante și toxice, armele chimice, armele biologice (bacteriologice), otrăvurile și armele otrăvite, minele și torpilele, inclusiv cele antipersonal, capcanele și alte asemenea dispozitive, armele cu laser, armele incendiare, proiectilele cu schije nelocalizabile, tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare.

În ce privește metodele de luptă, sunt interzise: perfidia, refuzul cruțării și terorizarea populației civile.

Dreptul internațional umanitar mai este cunoscut și sub denumirea de ius in bello (dreptul privind purtarea războiului), pentru a-l deosebi de ius ad bellum (dreptul la război). Astfel, dacă ius ad bellum determină legalitatea unui conflict armat după normele dreptului internațional, ius in bello nu vizează legalitatea conflictului și se aplică indiferent de aceasta. Dreptul umanitar se aplică în interesul umanității, fără a avea pretenția de a preveni efectele negative ale războiului.

Obiectul protecției normelor de drept umanitar sunt:

– persoanele protejate: combatanții, răniții, bolnavii, naufragiații, populația civilă;

– bunurile protejate.

Principalele izvoare ale dreptului umanitar contemporan sunt cele patru convenții de la Geneva din 12 august 1949, și protocoalele acestora din 10 iunie 1977:

– Convenția pentru îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din forțele armate de campanie;

– Convenția pentru îmbunătățirea soartei răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare;

– Convenția privind tratamentul prizonierilor de război;

– Convenția privind protecția persoanelor civile în timp de război;

– Protocolul adițional I privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale;

– Protocolul adițional II privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional.

6.3. Principiile dreptului umanitar

Doctrina în materie stabilește următoarele reguli cu caracter de principiu ale dreptului internațional umanitar:

– principiul proporționalității;

– principiul distincției dintre combatanți și necombatanți;

– obligația de a proteja cât mai mult populația civilă;

– interzicerea suferințelor inutile;

– regula potrivit căreia dreptul părților la conflict de a alege metodele și mijloacele de luptă nu este nelimitat;

– limitele umanitare impuse forțelor de ocupație ș.a.

Câmpul de aplicare al dreptului umanitar. Distincția dintre conflictele armate internaționale și cele non-internaționale

Dreptul internațional umanitar contemporan este aplicabil în două categorii de conflicte armate: conflicte armate internaționale și conflicte armate non-internaționale.

Conflictele armate internaționale pot fi definite ca acele conflicte armată între două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele.

Conflictele armate non-internaționale sunt reglementate de art. 3 comun al celor 4 Convenții de la Geneva (art. 3 comun) și de Protocolul adițional nr. II. Art. 3 comun al convențiilor de la Geneva stabileau pentru prima dată că dreptul umanitar se aplică și în cazul conflictelor armate fără caracter internațional.

Categorii de persoane și bunuri protejate de dreptul umanitar

Sunt protejate următoarele categorii de persoane: răniții, bolnavii, naufragiații, personalul medical, personalul religios, prizonierii de război, populația civilă. Bunurile ocrotite sunt bunurile cu caracter medical și bunurile cu caracter civil. Distincția dintre obiectivele militare și populația civilă și bunurile cu caracter civil este esențială pentru aplicare dreptului umanitar.

Reguli de protecție a răniților, bolnavilor și naufragiaților

Reguli de protecție a prizonierilor de război

Reguli de protecție a populației civile

Metode și mijloace de purtare a războiului interzise de dreptul umanitar

1. Metodele și mijloacele care produc rău inutil (superfluu)

2. Metodele și mijloacele care nu respectă principiul distincției combatanți/necombatanți

3. Metodele și mijloacele de război ecologic

4. Metodele perfide de război sunt interzise de art. 37 al Protocolului nr. I.

6.4. Aplicarea dreptului umanitar

6.4.1. Aplicarea dreptului umanitar de către state

Convențiile de la Geneva și Protocoalele adiționale stabilesc următoarele obligații ale statelor părținîn vederea aplicării dreptului umanitar:

– angajamentul de a respecta normele acestui drept în toate împrejurările;

– obligația de a difuza cât mai larg posibil, pe timp de pace și de război, textul convențiilor și de a încorpora studiul lor în programele de instrucție militară și, dacă este posibil, civilă, astfel ca principiile acestuia să fie cunoscute de întreaga populație;

– obligația de a lua măsuri legislative pentru stabilirea sancțiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită oricare din infracțiunile grave la Convențiile de la Geneva;

– obligația de a urmări și judeca persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită astfel de infracțiuni;

– obligația de a lua măsurile necesare pentru încetarea actelor contrare dreptului umanitar.

6.4.2. Comitetul Internațional al Crucii Roșii

Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR) a fost creat la Geneva, în 1863 și consacrat prin Convențiile de la Geneva din 1949 și prin conferințele internaționale ale Crucii Roșii. CICR este o instituție umanitară independentă, cu statut propriu.

Dreptul internațional umanitar, numit și Dreptul războiului, reprezintă o importantă ramură în activitatea Crucii Roșii, de fapt, Crucea Roșie ca instituție a fost creată cu scopul de a realiza dreptul internațional umanitar.

Principiile și regulile esențiale ale dreptului umanitar

– Principiile Dreptului umanitar se bazează pe distincția dintre combatanți și necombatanți și dintre bunurile civile și obiectivele militare;

– Umanitatea și necesitatea militară, nevoia de a păstra echilibrul dintre imperativele umanității, pe de o parte, și necesitățile militare și de securitate pe de altă parte;

– Prevenirea suferinței inutile. Dreptul părților la conflict de a alege metodele și mijloacele de război nu este nelimitat, iar beligeranții nu au voie să provoace suferință și distrugere depășind proporția impusă de scopul răboiului, care constă în slăbirea sau distrugerea potențialului militar al inamicului;

– Proporționalitatea urmărește realizarea unui echilibru între două interese divergente,unul impus de considerentele necesității militare și celălalt de cerințele umanității, conform cărora drepturile și interdicțiile nu sunt niciodată absolute.

Reguli esențiale

Comitetul Internațional al Crucii Roșii a formulat șapte reguli care sintetizează esența dreptului internațional umanitar. Ele nu au autoritatea unui instrument juridic internațional și în nici un caz nu sunt destinate să înlocuiască tratatele aflate în vigoare.

– Persoanele care nu iau sau nu mai iau parte la ostilități au dreptul de a le fi respectate viața și integritatea fizică și psihică. Asemenea persoane trebuie, în orice împrejurări, să fie protejate și tratate cu umanitate, fără nici o distincție defavorabilă, oricare ar fi aceasta;

-Este interzisă uciderea sau rănirea unui adversar care se predă sau care nu mai poate lua parte la luptă;

– Bolnavii și răniții trebuie să fie adunați și îngrijiți de către acea parte la conflict care îi are în puterea sa. Personalul medical, clădirele, transporturile și echipamentele medicale trebuie să fie cruțate.

Crucea roșie pe fond alb este semnul care protejează asemenea bunuri ori persoane și ele trebuie să fie respectate;

– Combatanții capturați și civilii care se găsesc sub autoritatea părții adverse au dreptul de a le fi respectate viața, demnitatea, drepturile personale și convingerile politice, religioase sau de altă natură. Ei trebuie să fie protejați împotriva actelor de violență sau de răzbunare. Ei au dreptul de a schimba vești cu familiile lor și de a primi ajutor;

– Orice persoană trebuie să se bucure de garanțiile judiciare fundamentale și nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru un act ce nu l-a comis. Nimeni nu poate fi supus torturii fizice sau psihice, pedepselor sau altor tratamente corporale degradante;

– Nici una din părțile conflictului sau membrii forțelor lor armate nu au drept nelimitat de a alege mijloacele și metodele de război. Este interzisă folosirea armelor sau a metodelor de război care pot cauza pierderi inutile sau suferință excesivă;

– Părțile la conflict trebuie să facă în permanență distincție între populația civilă și combatanți, astfel încît să cruțe populația civilă și proprietatea civilă. Nici populația civilă, în ansamblul său, și nici civilii luați separat, nu pot fi atacați. Atacurile trebuie să fie îndreptate doar împotriva obiectivelor militare.

Implementarea Dreptul internațional umanitar:

Statutul Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie recunoaște rolul, pe care aceasta, împreună cu guvernele statelor sale, îl are în asigurarea respectării Dreptului internațional umanitar și protecției emblemei crucii roșii și semilunii roșii.

Dreptul internațional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care din considerente de ordin umanitar caută să limiteze efectele unui conflict armat. Dreptul internațional umanitar protejează acele persoane care nu participă sau care nu mai participă la ostilități și restricționează mijloacele și metodele de război. De-a lungul timpului, regulile referitoare la dreptul conflictelor armate s-au referit în mod special la aspecte privind protecția victimelor conflictelor armate și protecția bunurilor culturale în caz de producere a unui conflict armat.

Dreptul internațional umanitar este de asemenea cunoscut sub denumirea de dreptul războiului sau dreptul conflictelor armate. Precizăm că problematica războiului, a modului de purtare a conflictelor armate, a fost abordată încă din antichitate și a continuat să se reflecte în lucrările de specialitate ale diferiților juriști, în documentele cu caracter internațional, Convențiile de la Haga din 1899, respectiv 1907, Convențiile de la Geneva din 1949, precum și în eforturile întreprinse de state pe plan intern și internațional de gestionare a problemelor de drept internațional umanitar și de cooperare în acest domeniu. Acest din urmă aspect s-a concretizat în constituirea unor comisii naționale de drept internațional umanitar și în cooperarea între aceste organisme și Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

În ceea ce privește România, pe plan intern au fost întreprinse acțiuni menite să reflecte preocupările statutului român pentru promovarea, difuzarea normelor relevante de drept internațional umanitar.

Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar

Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar a fost înființată în baza Hotărârii de Guvern nr. 420 din 29 martie 2006. Comisia este un organ consultativ al Guvernului și reunește reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Justiției, Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Educației Naționale, Ministerului Sănătății.

La 15 mai 2007 a avut loc lansarea oficială a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar în prezența șefului Delegației Regionale pentru Europa Centrală și de Est a Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Daniel Cavoli, a unor reprezentanți ai Corpului Diplomatic acreditat la București, a membrilor Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, precum și a unor personalități reprezentând mediul academic și societatea civilă. Înființarea Comisiei a permis participarea României în calitate de membru cu drepturi depline la acțiunile privind problemele de drept internațional umanitar organizate de Comitetul Internațional al Crucii Roșii sau de Delegația Regională pentru Europa Centrală și de Est a Comitetului Internațional al Crucii Roșii.

Conform prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 420 din 29 martie 2006 și a Regulamentului de funcționare a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, președinția Comisiei este asigurată, prin rotație, pentru o perioadă de un an. În anul 2010 Președinția Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar este asigurată de Ministerul Afacerilor Externe.

Conform articolului 4 din Hotărârea de Guvern nr. 420/2006 din 29/03/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 332 din 13/04/2006, privind înființarea și organizarea Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, Comisia are următoarele atribuții principale:

a. examinează și propune măsurile necesare la nivel național, în vederea aplicării, respectării și prevenirii violării normelor de drept umanitar cuprinse în instrumentele juridice internaționale la care România este parte;

b. urmărește și analizează transpunerea în legislația internă a normelor internaționale de drept umanitar;

c. emite avize consultative cu privire la proiecte de acte normative în domeniul dreptului umanitar și recomandă ratificarea instrumentelor juridice internaționale din domeniul dreptului umanitar;

d. elaborează Strategia națională de aplicare a dreptului umanitar, care este supusă aprobării primului-ministru;

e. întocmește rapoarte anuale privind stadiul măsurilor de aplicare a dreptului umanitar, care sunt întreprinse de instituțiile reprezentate în CNDIU, precum și cu privire la activitățile pe care le desfășoară în calitate de organ consultativ al Guvernului;

f. promovează difuzarea dreptului umanitar prin sistemul național de educație și cel specific instituțiilor reprezentate, organizează reuniuni științifice, cursuri de formare și de specializare în drept umanitar;

g. colaborează cu comisiile naționale din alte state și cu instituțiile internaționale de profil.

În primul an de activitate a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar au fost inițiate o serie de activități, au fost elaborate documente și au fost organizate evenimente care au avut ca efect o creștere a vizibilității pe plan extern a acțiunilor întreprinse de România în domeniul dreptului internațional umanitar.

În acest context a fost elaborat Regulamentul de funcționare a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, precum și Ordinului comun al miniștrilor de resort privind aprobarea Regulamentului de funcționare a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, în strânsă cooperare cu Centrul de Drept Internațional Umanitar din Ploiești. Regulamentul de funcționare a Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar fixează cadrul organizatoric de desfășurare a activității Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar.

Totodată, Ministerul Afacerilor Externe a elaborat în parteneriat cu ministerele de resort, care fac parte din Comisia Națională de Drept Internațional Umanitar (Ministerul Apărării, Ministerul Justiției, Ministerul Internelor, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății Publice), și cu Centrul de Drept Internațional Umanitar de la Ploiești, Strategia Națională a României de aplicare a dreptului internațional umanitar. Strategia a fost aprobată prin Decizia Primului-Ministru al României, nr. 298, din 17 decembrie 2007, și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007.

Participarea unor membri ai Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar la cea de-a 30-a Conferință Internațională a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, la întrunirile grupurilor de lucru organizate în contextul Conferinței menționate, precum și la evenimentul intitulat „Consolidarea respectării dreptului internațional umanitar- sancțiuni și activitatea comisiilor naționale de drept internațional umanitar”, precum și la alte evenimente internaționale, a permis prezentarea unor aspecte referitoare la activitatea Comisiei Naționale de Drept Internațional Umanitar, precum și a unor aspecte privind măsurile întreprinse pe plan intern în vederea aplicării prevederilor Statutului de la Roma din 1998.

În cadrul celei de-a 30-a Conferințe Internaționale a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, România și-a asumat angajamentul comun al statelor membre UE privind dreptul internațional umanitar.

Evenimentele care au avut loc în ultimul timp și dezvoltările în domeniul dreptului internațional umanitar au evidențiat importanța dreptului internațional umanitar și necesitatea cunoașterii și promovării acestei ramuri de drept.

Principalele tratate din domeniul dreptului internațional umanitar la care România este parte și alte instrumente legale relevante

Convenția referitoare la începerea ostilităților/ A treia Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907)

Convenția privind legile și obiceiurile războiului pe uscat/ A patra Convenție de la Haga (Haga, 18 octombrie 1907)

Anexa la cea de-a patra Convenție de la Haga din 1907: Regulamentul privind respectarea legilor și obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907)

Protocolul privind interzicerea utilizării gazului asfixiant, otrăvitor sau a altor tipuri de gaz și a mijloacelor bacteriologice de purtare a războiului (Geneva, 17 iunie 1925)

Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie/Prima Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949)

Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare/A doua Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949)

Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război/A treia Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949)

Convenția referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război/A patra Convenție de la Geneva (Geneva, 12 august 1949)

Protocolul adițional nr. 1 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Geneva, 10 iunie 1977)

Protocolul adițional nr. 2 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Geneva,10 iunie 1977)

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954)

Regulamentul de aplicare a Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954)

Protocolul la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954)

Al doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 26 martie 1999)

Convenție cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea lor (10 aprilie 1972)

Convenția privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare (Geneva, 10 octombrie 1980)

Protocolul privind fragmentele nedetectabile (Protocolul I la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980)

Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană și a altor dispozitive (Protocolul II la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980)

Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii armelor incendiare (Protocolul III la Convenția din 1980) (Geneva, 10 octombrie 1980)

Protocolul privind armele laser care pot provoca orbirea (Protocolul IV la Convenția din 1980) (Viena, 13 octombrie 1995)

Protocolul privind resturile explozive de război (Protocolul V la Convenția din 1980) (Geneva, 28 noiembrie 2003)

Convenție privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora (Paris, 13 ianuarie 1993)

Convenție privind interzicerea utilizării, stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea acestora (Oslo, 18 septembrie 1997)

Statutul din 1993 al Tribunalului Penal pentru urmărirea persoanelor răspunzătoare pentru încălcări serioase ale dreptului internațional umanitar comise, începând cu 1991, pe teritoriul fostei Iugoslavii

Statutul din 1994 al Tribunalului Penal Internațional pentru urmărirea persoanelor răspunzătoare de genocid și alte încălcări serioase ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Ruwandei și a cetățenilor din Rwanda răspunzători pentru genocid și alte asemenea încălcări comise pe teritoriul statelor vecine între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994

Statutul Curții Penale Internaționale (Roma, 17 iulie 1998)

Dreptul diplomatic și consular

Statele pot fi reprezentate în cadrul raporturilor internaționale de

Șeful statului ce are competența de a:

încheie tratate internaționale;

acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai statului;

aprobă înființarea, desființarea, și schimbarea rangului misiunilor diplomatice;

primește scrisorile de acreditare ale șefilor misiunilor diplomatice;

poate da împuterniciri pentru încheierea tratatelor internaționale primului ministru, ministrului afacerilor externe, altor membri ai guvernului.

Parlamentul:

Ratifică și denunță tratatele internaționale semnate în numele statului

Ratifică și denunță convențiile și înțelegerile semnate la nivelul guvernului dacă se referă la:

colaborarea politică și militară cu alte state;

convenții și înțelegeri care necesită adoptarea unor legi, revizuirea sau modificarea celor existente

angajamente politice sau financiare

participă la organizații internaționale

Guvernul propune președintelui acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici care au gradul de ambasador sau ministru cu puteri depline și sunt numiți șefi de oficii.

Ministerul afacerilor externe:

Acționează în numele președintelui și guvernului pentru inițierea, negocierea și semnarea tratatelor încheiate

Negociază în numele statului tratate și alte înțelegeri internaționale

Prezintă guvernului propuneri cu privire la semnarea, ratificarea, aprobarea tratatelor, acordurilor și alte înțelegeri ori denunțarea acestora.

Eliberează documente care certifică depline puteri.

1. Drept diplomatic

Definiție. Este ramură a dreptului internațional public ce are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecte de drept internațional.

Reprezintă ansamblul de reguli ce se aplică relațiilor diplomatice dintre state.

Până la încheierea Convenției de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice, normele dreptului diplomatic aveau un caracter cutumiar, după această dată el tinde să se transforme într-un drept cu caracter convențional.

Izvoarele dreptului diplomatic

Cutuma – are un dublu înțeles: Ca o normă deja stabilită, adică o practică generală recunoscută ca normă juridică, dar și sensul de practică creatoare de norme obligatorii.

Cutuma reglementează relațiile dintre state în următoarele domenii:

în relațiile nereglementate prin Convenția de la Viena din 1961;

în relațiile dintre statele care nu sunt părți în convenție.

între statele care au denunțat Convenția de la Viena.

Tratatul. Prin tratat se definește acordurile de voință ale subiecților de drept internațional care creează, modifică sau sting obligații și drepturi internaționale. Ele sunt:

tratate bilaterale sunt izvoare atunci când

statele stabilesc prin acord bilateral clasa căreia îi aparțin șefii misiunilor diplomatice.

prin tratat se convine asupra tratamentului reciproc.

tratatele multilaterale stabilesc domenii foarte largi de colaborare dintre state. Principalele tratate multilaterale sunt: Regulamentul de la Viena 1815, Convenția de la Viena 1961, Convenția asupra relațiilor consulare 1963, Convenția asupra misiunilor speciale 1969, Convenția de la Viena asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organismele internaționale cu caracter universal, Convenția cu privire la privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate.

Jurisprudența și doctrina – nu sunt izvoare de drept diplomatic propriu zise.

Jurisprudența constituie izvor de drept în măsura în care clarifică domenii, aspecte neclare ale dreptului sau dacă prin hotărâri judiciare se complinesc unele lacune ale dreptului.

Doctrina ajută la formarea jurisprudenței tribunalului arbitrar, comisiilor de concilieri și a Curții permanente de jurisprudență internațională.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional. Constituie cadrul în care se examinează și se creează orice sursă de drept diplomatic.

Dreptul intern – legile interne intervin în reglementarea relațiilor diplomatice prin 2 căi: prin reguli juridice care adaptează ordinea juridică internă la ordinea juridică internațională și prin reguli juridice care reglementează situații pe care dreptul diplomatic nu le prevede.

Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința plenipotențialilor în conformitate cu Rezoluția din 07.12.1939 a Adunării generale a ONU și a intrat în vigoare pe 24.04.1964.

Convenția a constituit o reuniune de state având un caracter deliberativ și învestită cu putere de decizie în formularea unui tratat internațional.

Potrivit art. 3 al Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961 funcțiile misiunii diplomatice constau în special în: a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar; b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetãțenilor sãi, în limitele admise de dreptul internațional; c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar; d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant; e) a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditat.

Ideile convenției:

conceptul fundamental este acela de misiune diplomatică, organ complex și unitar al relațiilor diplomatice. Misiunea e o instituție care se bucură de imunități.

a extins imunitățile și privilegiile la membrii personalului administrativ și tehnic în calitatea lor de membri ai misiunii.

asigură un echilibru între interesele opuse ale celor 2 state acreditant și acreditar

regulile care privesc procedura de cerere a agrementului și cele referitoare la scutirea vamală au devenit norme juridice;

Convenția constituie manifestarea cea mai importantă a codificării dreptului internațional.

Relațiile diplomatice.

Sunt relații internaționale care se stabilesc în scopul asigurării condițiilor de întreținere a dialogului politic între subiectele dreptului internațional prin misiuni diplomatice permanente.

Scopul relațiilor diplomatice este dezvoltarea colaborării internaționale, apărarea intereselor fiecăruia dintre statele participante la relațiile diplomatice, precum și ale resortisanților acestuia pe teritoriul celuilalt stat.

Relațiile diplomatice pot fi marcate de două momente: stabilirea relațiilor diplomatice și încetarea acestora.

Stabilirea relațiilor diplomatice.

Condiții pentru stabilirea relațiilor diplomatice:

consimțământul mutual al statelor – trebuie exprimat printr-un tratat și trebuie să fie neechivoc;

subiectele între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică internațională – potrivit Convenției de la Montevideo un stat poate fi persoană internațională dacă are populație permanentă, teritoriu determinat, un guvern, dispune de capacitatea de a intra în relații cu alte state. Alături de state mai pot fi persoane internaționale națiunile care luptă pentru independentă dacă și-au creat organe proprii, au putere politică și un teritoriu delimitat;

statele să se fi recunoscut reciproc – prin recunoaștere se înțelege un act juridic internațional de care se leagă anumite efecte juridice internaționale.

Încetarea relațiilor diplomatice. După cum încetarea poate fi temporară sau definitivă, vorbim de:

suspendarea relațiilor diplomatice. Întrucât relațiile diplomatice se realizează prin intermediul guvernelor, în perioada dintre căderea vechilor regimuri politice sau de guvernare și recunoaștere a celor noi are loc o suspendare a relațiilor diplomatice.

Desființarea unui stat este un alt caz de suspendare.

Retragerea ambasadorilor constituie doar o reducere temporară întrucât ambasadele sunt conduse de un însărcinat cu afaceri.

Ruperea relațiilor diplomatice. Deși este un act unilateral are efecte bilaterale. Ambele state trebuie să-și retragă misiunile diplomatice.

Războiul întrerupe în fapt relațiile diplomatice.

În practică, lucrurile sunt tratate diferit astfel:

războiul fără declarație nu duce automat la ruperea relațiilor diplomatice;

declarația de război exprimă voința unilaterală a unui stat de a rupe relațiile diplomatice cu alt stat;

armistițiu este o etapă în care părțile negociază;

relațiile pot ceda și în urma unei declarații de război chiar dacă ostilitățile nu au început;

Efectele actului de rupere a relațiilor diplomatice.

raporturile oficiale dintre cele 2 state sunt întrerupte;

misiunile diplomatice se închid iar agenții diplomatici și ceilalți membrii trebuie să părăsească teritoriul statului;

uneori încetează și relațiile consulare

Formele de reprezentare externă a statelor și organizațiilor internaționale.

Sunt misiunile diplomatice care pot fi: permanente (ambasade, legațiile, nunțiaturile și internunțiaturile, înaltele comisariate și înalții reprezentanți), temporare – au ca scop dialogul între state, și misiunile specializate – care nu se bazează pe reciprocitate, trebuie să existe un acord de cooperare între statul de reședință și cel trimițător, de regulă statul mai bogat acordă credite nerambursabile care au însă o destinație precisă Ex. misiunile franceze de cooperare, UE, FMI, Banca europeană pentru reconstrucție și dezvoltare).

Misiunile diplomatice sunt organe ale unui stat, al statului acreditant, rațiunea de a fi a misiunii diplomatice este aceea de a reprezenta în exterior statul al cărui organ este.

Misiunile diplomatice funcționează conform normelor Convenției de la Viena din 1961.

Misiunea diplomatică este definită ca organ al unui subiect de drept internațional instituit permanent pe lângă un alt subiect de drept internațional și însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice a acestui subiect.

Înființarea misiunilor diplomatice. Dreptul diplomatic folosește sintagma „trimitere” când este vorba de înființare și sintagma „rechemare” când este vorba de încetare a misiunii.

Trimiterea misiunii diplomatice se face pe baza unui acord special, numit raport de misiune diplomatică și se bazează pe principiul reciprocității.

În tratatul scris părțile cad de acord cu privire la nivelul de reprezentare, sediu, numărul personalului care va fi acreditat, structura misiunii.

În România trimiterea se face prin decret prezidențial – art. 91 din Constituție.

Suspendarea misiunii diplomatice. Se caracterizează prin aceea că suspendarea misiunii diplomatice nu are ca temei situații de ostilitate.

Încetarea misiunii diplomatice – constă în întreruperea completă a funcțiilor și sarcinilor ce revin membrilor misiunilor diplomatice.

Cauze care duc la încetări:

ruperea relațiilor diplomatice ca urmare a ostilităților intervenite sau a dispariției unui subiect de drept;

încetarea misiunii ca urmare a:

convenirii părților în acest sens;

deciziei unilaterale a unei părți;

pentru motive de securitate.

Potrivit art. 45 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961 în cazul ruperii relațiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar: a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte și să ocrotească localurile misiunii, precum și bunurile și arhivele sale; b) statul acreditant poate încredința paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc în acestea, precum și arhivele, unui stat terț acceptabil pentru statul acreditar; c) statul acreditant poate încredința ocrotirea intereselor sale și ale cetățenilor săi unui stat terț acceptabil pentru statul acreditar.

Tipuri de misiuni diplomatice. – ambasadele, nunțiatura, legațiunea, internunțiatura, înaltul comisariat, misiuni ale statelor și misiunea unei organizații internaționale.

Funcțiile misiunii diplomatice:

de a reprezenta statul acreditant în cel acreditar;

de a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

de a informa în condiții licite asupra situației politice, economice, sociale și din alte domenii din țara acreditară;

de a ocroti în statul acreditar înțelesul statului acreditant și a cetățenilor săi

de a promova relații de prietenie.

Structura unei misiuni diplomatice.

cancelaria – condusă de un consilier de ambasadă sau un prim secretar la legație;

biroul sau secția economică – se ocupă de relațiile economice dintre părți și este condus de un economist;

biroul atașaților militari – cuprinde un birou militar propriu-zis și un birou naval și al aerului.

biroul atașatului cultural – este condus de un atașat cultural care organizează expoziții, conferințe

biroul de presă – realizează informarea pentru misiunea diplomatică și este condus de un atașat de presă. Are rolul de a da informații statului acreditar despre realitatea din statul acreditant.

Secția consulară – condusă de un consul.

Obligații și drepturi ale misiunilor diplomatice de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar statul acreditant nu poate să stabilească birouri care să facă parte din misiunea diplomatică într-o altă localitate fără consimțământul statului acreditant.

Mijloacele de acțiune ale unei misiuni diplomatice sunt instrucțiunile, demersurile diplomatice și rapoartele diplomatice.

Protocolul diplomatic cuprinde totalitatea regulilor după care se conduce ceremonialul diplomatic. Ceremonialul diplomatic cuprinde totalitatea formulelor de curtoazie folosite în relațiile dintre state.

Recunoașterea oficială a șefului de misiune are loc odată cu prezentarea la șeful statului și înmânarea scrisorii de acreditare dacă misiunea este condusă de un ambasador.

Personalul misiunilor diplomatice se împarte în 4 categorii:

membrii personalului diplomatic CD (șefii de misiuni diplomatice și agenții diplomatici)

membrii personalului administrativ și tehnic CT

membrii personalului de serviciu

omul de serviciu particular.

Șeful de misiune – reprezintă:

agentul diplomatic împuternicit cu conducerea misiunii diplomatice

este unicul agent investit cu o astfel de calitate;

este superior față de toți membrii reprezentanței

beneficiază de statut diplomatic deplin.

Convenția de la Viena clasifică șefii de misiuni în:

ambasador sau nunțiu, ori înalți reprezentanți

trimis, ministru, internunțiu

însărcinat cu afaceri.

Atribuții: să beneficieze de autoritate față de staful misiunii; să aibă însărcinarea de a reprezenta interesele statului acreditant; să fie recunoscut ca atare de statul acreditar.

Numirea șefului de misiune. Se face pe baza principiului suveranității egale a statelor. Statul acreditar trebuie să declare persona grata pe cel desemnat să ocupe această funcție.

Pentru a fi declarată persona grata, statul acreditant trebuie să ceară statului acreditar agrementul în vederea misiunii șefului de misiune, necesar tuturor șefilor de misiune.

Refuzul agreării persoanei propuse nu trebuie motivat, calificarea numindu-se persona non grata.

Scrisoarea de acreditare – atestă calitatea șefului de misiune diplomatică și obiectul general al misiunii sale, este adresată șefului statului și nu se pretinde răspuns, se depune personal de către titular iar primirea ei confirmă acordul statului acreditar.

Încetarea funcțiilor la misiunea diplomatică. Se face prin:

– decizia autorităților competente ale statului acreditant comunicată statului acreditar;

– prin declararea diplomatului ca persona non grata, înainte de numire prin neacordarea agrementului, iar după numire oricând și fără a-și motiva hotărârea.

Efectul declarării de persona non grata este obligarea statului acreditant de al retrage, în caz contrar, statul acreditar poate refuza să o mai recunoască în calitate de membru al misiunii.

Declararea de persona non grata trebuie făcută în mod expres.

Noțiunea de imunități și privilegii diplomatice presupune ansamblul de garanții de care se bucură instituția misiunii diplomatice și personalul acesteia din partea statului acreditar.

Imunitățile și privilegiile vizează 2 categorii de acțiuni: limitarea impusă de normele dreptului diplomatic, a competenței autorităților statului acreditar. Ex. instanțele nu se pot sesiza și nu pot judeca anumite cauze. Organele vamale nu pot face controlul vamal și nu pot pretinde taxe. Exceptarea de la unele obligații cum ar fi scutiri fiscale, vamale, parafiscale. Obligațiile cominatorii generale revin în sarcina statului acreditar și includ și obligația in omitedo.

Natura juridică a acestor garanții. La început garanțiile acordate misiunilor diplomatice au avut ca punct de pornire curtoazia. În zilele noastre au devenit norme de drept internațional și sunt obligatorii. Nerespectarea acestora atrage răspunderea internațională a statului care nu le respectă.

Toate codurile penale și de procedură penală restrâng sfera de competență a autorității represive în cazurile în care subiecte ale legii interne sunt membrii personalului diplomatic.

Rolul reciprocității în respectarea imunităților și privilegiilor. Convenția de la Viena din 1961 stabilește că statul acreditar nu face discriminări între state. Nu sunt discriminări: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile convenției pe motivul că aceasta este aplicată la fel misiunii sale din statul acreditant sau faptul că unele state își asigură reciproc prin cutumă sau acord un tratament mai favorabil.

Imunitățile și privilegiile misiunilor diplomatice și agenților diplomatici. Sunt prevăzute în Convenția de la Viena de la 1961:

misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunități:

inviolabilitatea localurilor consulare;

a documentelor și arhivelor;

corespondenței oficiale și a valizei diplomatice

se bucură de următoarele privilegii:

scutirea de impozite și taxe.

scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii.

agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități.

Imunități de jurisdicție penală, civilă și administrativă

Inviolabilitatea personalului sau de coercițiune

privilegiile agenților diplomatici:

scutirea de la plata asigurărilor sociale

de la impozite și taxe

de la taxe și control vamal

libertate de deplasare și circulație

drepturi speciale acordate misiunilor diplomatice:

scutirea de impozite și taxe pentru drepturile de redevență ale misiunii.

înlesnirea pentru a procura localuri.

dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, reședința șefului misiunii.

Imunități și privilegii ale membrilor familiei agentului diplomat sunt aceleași ca și ale agentului diplomatic.

imunitățile și privilegiile ale personalului administrativ și tehnic: inviolabilitatea persoanei și a locuinței, scutirea de la plata asigurărilor sociale, impozitelor și taxelor;

membrii personalului de serviciu au scutire de impozite pe veniturile salariale și scutire de la plata asigurărilor sociale

oamenii de serviciu sunt scutiți de la impozite și taxe pe veniturile salariale.

Data nașterii imunităților și privilegiilor. Este data pătrunderii pe teritoriul statului acreditar sau data notificării misiunii de către Ministerul afacerilor externe dacă persoana se află deja pe teritoriul statului acreditar.

Încetarea imunităților și privilegiilor diplomatice

prin părăsirea teritoriului statului acreditar de către beneficiarul acestuia

la expirarea unui termen acordat în acest scop

la declararea persoanei ca persona non grata.

DIPLOMAȚIA PRIN MISIUNI TEMPORARE se realizează în 2 forme prin diplomație ad hoc și prin misiuni speciale.

Diplomația ad hoc se folosește:

prin delegații la conferințele internaționale

prin delegații ale guvernelor pentru a îndeplini misiuni în alte state

prin alte misiuni speciale în situații speciale.

Misiunile diplomatice speciale au un regim precis definit în Convenția din 1969 astfel:

-funcțiile misiunii trebuie determinate prin consimțământul prealabil dintre statul transmițător și cel primitor

– au caracter reprezentativ de stat, acționând numai în numele acestuia

Diplomația prin organizațiile internaționale. Se poate vorbi de un drept al organizațiilor internaționale.

Tipuri de organizații internaționale:

organizații cu caracter universal sau regional

organizații cu profil general sau specializat

organizații interguvernamentale

organizații confederale.

Organizațiile internaționale pot primi și trimite misiuni externe numai în îndeplinirea sarcinilor ce le revin, numai la anumite subiecte de drept internațional și numai dacă acestea din urmă le recunosc calitatea de a avea personalitate juridică internațională.

Organizațiile internaționale au un drept de legație limitat.

Dreptul de legație activ este limitat în spațiu, astfel organizațiile internaționale pot trimite misiuni externe numai în statele care nu sunt membre ale organizației.

Dreptul pasiv de legație este dreptul statului de a trimite misiuni permanente, misiuni de observare, delegații și reprezentanți.

DREPTUL CONSULAR

Este o parte a dreptului internațional și reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează:

relațiile consulare

organizarea și funcționarea oficiilor consulare

statutul juridic al oficiilor consulare

statutul juridic al personalului oficiilor consulare.

Scopul dreptului consular este de a realiza o colaborare între state într-un domeniu distinct al vieții internaționale și anume acela al protecției cetățenilor proprii în sensul aplicării regimului de drepturi necunoscute acestor cetățeni.

Relațiile consulare – sunt raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării funcțiilor consulare de către organele acestora.

Potrivit art. 5 din Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963 funcțiile consulare constau în:

a) a proteja în statul de reședință interesele statului trimițător și ale cetățenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele admise de dreptul internațional;

b) a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, culturale și științifice între statul trimițător și statul de reședință și a promova în orice alt mod relații amicale între ele în cadrul dispozițiilor prezentei Convenții;

c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția vieții comerciale, economice, culturale și științifice a statului de reședință, a face rapoarte în această privință către guvernul statului trimițător și a da informații persoanelor interesate;

d) a elibera pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului trimițător, precum și vize și alte documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimițător;

e) a acorda ajutor și asistență cetățenilor, persoane fizice și juridice, ai statului trimițător;

f) a acționa în calitate de notar și de ofițer de stare civilă și a exercita funcții similare, ca și unele funcții de ordin administrativ, în măsura în care legile și regulamentele statului de reședință nu se opun la aceasta;

g) a apăra interesele cetățenilor statului trimițător, persoane fizice sau juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de reședință, în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință;

h) a apăra, în limitele fixate de legile și regulamentele statului de reședință, interesele minorilor și incapabililor, cetățeni ai statului trimițător, mai ales atunci când este cerută instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei;

i) sub rezerva practicilor și procedurilor în vigoare în statul de reședință, a reprezenta pe cetățenii statului trimițător sau a lua măsuri în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în fața tribunalelor sau a altor autorități ale statului de reședință pentru a cere, în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință, adoptarea de măsuri provizorii în vederea apărării drepturilor și intereselor acestor cetățeni atunci când, datorită absenței lor sau din orice altă cauză, ei nu-și pot apăra în timp util drepturile și interesele;

j) a transmite acte judiciare și extrajudiciare sau a efectua comisii rogatorii în conformitate cu acordurile internaționale în vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri, în orice mod compatibil cu legile și regulamentele statului de reședință;

k) a exercita drepturile de control și de inspecție prevăzute de legile și regulamentele statului trimițător asupra navelor maritime și a navelor fluviale având naționalitatea statului trimițător și asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat, ca și asupra echipajelor lor;

l) a acorda asistența navelor și aeronavelor, precum și echipajelor lor, a primi declarațiile asupra curselor acestor nave, a examina și a viza documentele de bord și, fără a prejudicia prerogativele autorităților statului de reședință, a face anchete privind incidentele survenite în cursul călătoriei și a reglementa, în măsura în care legile și regulamentele statului trimițător autoriza aceasta, divergențele de orice natură între capitan, ofițeri și marinari;

m) a exercita orice alte funcții încredințate unui post consular de către statul trimițător, care nu sunt interzise de legile și regulamentele statului de reședință sau la care statul de reședință nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător și statul de reședință.

Consulul reprezintă statul care l-a trimis neincluzând însă reprezentarea politică.

Caracteristicile dreptului consular

la baza dreptului consular se află principiile fundamentale ale dreptului internațional.

are și principii proprii, normele care reglementează relațiile consulare coexistând cu normele interne ale statelor.

în ordinea juridică a fiecărui stat se conturează și ordinea consulară cu cele 2 părți: normele interne care reglementează oficiile consulare ale statului în străinătate și normele care reglementează oficiile consulare străine în acest stat.

între dreptul consular și normele dreptului intern există o concordanță, un echilibru fără de care nu ar putea exista relații consulare.

Izvoarele dreptului consular: obiceiul sau cutuma, tratatul, convenția internațională, acordul, analogia și dreptul intern.

Dreptul consular a fost codificat de către Conferința de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare.

Subiectele relațiilor consulare – Statele

Natura juridică a relațiilor consulare – relațiile consulare:

au caracter convențional

se caracterizează prin reciprocitate atât în stabilirea cât și în efectele pe cale le produc, fiind consimțământul reciproc al părților;

au caracter direct realizându-se prin organele consulare

sunt exclusive

sunt bilaterale.

Stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământul reciproc. Acordul de voință trebuie să fie expres sau formal, tacit sau implicit.

Înființarea consulatului implică:

notificarea intenției unui stat de a înființa un consulat,

propunerea ca un consulat al unui stat terț să îndeplinească funcții consulare în numele său,

acceptarea de către statul de reședință.

Încetarea relațiilor consulare poate avea loc prin dispariția uneia dintre condițiile de existență a raportului juridic respectiv. Ex. dispariția statului ca urmare a intrării într-o federație sau prin actul de voință al unuia dintre state.

Raportul dintre relațiile consulare și relațiile diplomatice.

Asemănări:

ambele se stabilesc între membrii comunității internaționale în procesul colaborării între state;

sunt reglementate de dreptul internațional

subiecții lor sunt subiecți de drept internațional

au caracter permanent

ambele au drepturi, facilități, privilegii și imunități.

Diferențe:

relațiile diplomatice sunt de reprezentare generală și politică.

relațiile consulare sunt specializate. Mai puțin generale și politice și sunt de un grad subsecvent celor diplomatice.

misiunile diplomatice și agenții diplomatici acționează ca organele de relații internaționale, actele lor producând efecte de drept internațional.

raporturile între organele consulare și autoritățile statului de reședință sunt stabilite în cadrul activităților consulare.

funcțiile specific consulare se realizează pe plan intrastatal și nu interstatal ca cele diplomatice.

Exercitarea funcțiilor consulare. Organele care exercită funcții consulare sunt oficiile consulare și misiunile diplomatice.

Oficiile consulare sunt organe permanente înființate pentru o perioadă în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare.

Caracteristicile oficiilor consulare

se desprind din natura lor:

consulat de carieră

consulat onorific

clasa și rangul unui oficiu consular

consulate generale

viceconsulate

agenți consulari.

Înființarea oficiilor consulare – condiții: consimțământul statului de reședință care trebuie să fie neechivoc și câmpul de aplicare a regulii consimțământului obligatoriu. Se aplică tuturor categoriilor oficiilor consulare.

Consimțământul de exprimă: în cuprinsul unei convenții, într-un protocol adițional sau printr-o notă a ministerului de externe a statului de reședință.

Personalul oficiilor consulare. Potrivit Convenției de la Viena, membrii oficiilor consulare sunt: șeful de post consular, funcționarii consulari, angajații consulari, membrii personalului de serviciu.

Oficiile consulare pot fi conduse de consulul general, consul, viceconsul, agentul consular, cancelarul.

Numirea și admiterea membrilor oficiului consular. Admiterea și numirea șefului de misiune consulară este un act concertat, șeful oficiului consular trebuie să fie persona grata pentru statul de reședință. Șefii de post consulari sunt numiți de statul transmițător și admiși de statul de reședință.

Patenta consulară – este o scrisoare originală emanată de la guvern care dovedește numirea unui funcționar consular. Cuprinde 3 părți: declarația solemnă și mențiunea despre scopul numirii, ordinul dat cetățenilor de a-l recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul, invitația către guvernul și autoritățile locale ale statului de reședință de a-i permite exercitarea liberă a funcțiilor și a-i acorda prerogativele consulare.

Exequaturul. Șeful de post consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație a statului de reședință denumită exequatur prin care guvernul unui stat recunoaște șefului de post consular străin calitatea sa oficială și i se aprobă executarea funcțiilor consulare în circumscripția sa consulară, acordându-i privilegiile conferite prin tratate, legi și cutume. Orice stat este liber să acorde sau să refuze o cerere de exequatar consular.

În practică se folosește procedura admiterii provizorii prin care consulul este autorizat să-și exercite funcțiile provizorii înainte de obținerea autorizației.

Încetarea funcțiilor consulare. Funcțiile consulare pot înceta în următoarele cazuri:

ca urmare a dispariției unuia dintre cele două state

desființarea oficiului consular

suspendarea sau întreruperea relațiilor consulare

din motive legate de persoana șefului de oficiu consular.

Imunități și privilegii ale misiunilor consulare:

inviolabilitatea localurilor consulare, a bunurilor, a arhivelor și a documentelor

scutiri de taxe vamale pentru unele bunuri

libertatea de deplasare

libertatea de comunicare cu cetățenii statului acreditant

dreptul de a folosi drapelul și emblema națională.

Inviolabilități, imunități și privilegii ale personalului oficiului consular:

imunitate de jurisdicție penală, civilă și administrativă;

inviolabilitate personală

exceptarea de la obligația de a depune ca martor sau expert

scutiri de prestații personale

scutiri fiscale

scutiri de taxe vamale și control vamal.

Funcțiile consulare se materializează în următoarele domenii:

în îndeplinirea de acte diplomatice și activități de natură politică

în promovarea și dezvoltarea relațiilor economice, comerciale, turistice, de prietenie între state și popoare

în materie de stare civilă

în materie jurisdicțională și de transmitere a actelor

în legătură cu cetățenii din străinătate

în materie notarială

în materie succesorală

în domeniul navigației și aviației civile

alte funcții.

BIBLIOGRAFIE

LUCRARI DE SPECIALITATE

Andronovici, Constantin Drept internațional public. – Ediție revizuită și adăugită. – Iași: Venus, 2008.

Anechitoae, Constantin, Elemente de drept internațional. București: Bren, 2010.

Anechitoae Constantin. Maritime and inland water law. Selectiv bibliography. Germania: Lambert Acaemic Publishing, 2013, 228 p.

Anechitoae, Constantin. Dreptul mării. Ediția a II-a revăzută și adăugită. București: Pro Universitaria, 2013, 292 p.

Anechitoae, Constantin, Introducere în drept maritim internațional. București: Bren, 2010.

Anechitoae, Constantin, Drept maritim și fluvial. Vol. 1. București: Editura Academiei Române, 2009.

Anechitoae, Constantin, Surugiu, Felicia, Organizații și convenții maritime internaționale. București: Top Form, 2008.

Anechitoae, Constantin, Surugiu, Felicia, Organizații maritime internaționale. Vol. 1. București: Top Form, 2008.

Anechitoae, Constantin, Convenții internaționale maritime. Vol. I-II. București: Bren, 2005.

Anechitoae, Constantin, Principiul libertății mărilor. Constanța: Nautica, 2004.

Amuza, Ion T., Evoluția principiului rezolvării pe cale pașnică a diferendelor dintre state. București: Sylvi, 2005.

Anghel, Ion M., Anghel, Viorel I., Răspunderea în dreptul internațional. București, Lumina Lex, 1998.

Ion M. Anghel- Dreptul diplomatic și consular. Editura Universul Juridic, București 2011

Apostu, Ioan, Arat, Gheorghe, Coșug, Măriuca Oana, Arat, Oana Marie, Prelegeri de drept internațional public și privat. [Galați]: Alma, [2005].

Bogdan Aurescu, Noua suveranitate, Editura All Beck, București, anul 2003

Big, Dumitru V, Tănăsescu, Elena Simina, Restrângerea exercițiului libertăților publice. [București]: Hamangiu, 2008.

Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în drept internațional public, Ediția a III-a, Ed. All Beck, București, 2003.

Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public- Curs universitar, vol II, Editura CH Beck, anul 2007

Bodunescu, Ion, Drept internațional public. [Alexandria]: Tipoalex, 2001.

Bogdan Adrian, Drept internațional public. – Craiova: Universitaria, 2010. – 246 p.

Bogdan Adrian, Drept internațional public. – Craiova: Universitaria, 2011. – 260 p.

Bogdan Adrian. Drept internațional public. – Ediție adăugită și revizuită. – Craiova: Universitaria, 2012. – 257 p.

Bonciu, Gheorghe,Drept internațional. București: Ars Academica, 2011.

Brașoveanu Florica, Dreptul european al mediului, Ed. Pro Universitaria, București, 2013.

Brașoveanu Florica, Drept internațional public I, Ed. Pro Universitaria, București, 2013.

Brașoveanu Florica, Drept internațional public II, Ed. Pro Universitaria, București, 2014.

Chebeleu, Traian, Drept diplomatic și consular. [Oradea]: Editura Universității din Oradea, 2000.

Chilea Dragoș. Drept internațional public. – București: Editura Hamangiu, 2007. – XVIII, 352 p.

Vasile Crețu, Drept internațional public ediția a IV-aBucurești; Editura FundațieiRomânia de Mâine, anul 2006.

Chifu, Iulian, Identity Conflicts. București: Politeia-SNSPA, 2004.

Chiriac, Lucian, The Juridical Act, the Control and the Sanction in the Public Law, Tîrgu-Mureș: [s.n.], 2009.

Ciucă Aurora. Drept internațional public /. – Iași : Cugetarea, 2000. – 335 p.

Ciuvăț, Vasile, Drept internațional public. Vol. 1. Craiova: Sitech, 2012.

Cloșcă Ionel, Dicționar de drept internațional public, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Coman Florian. Drept internațional public. – Ediția a 3-a. – București: Pro Universitaria, 2010 . – 455 p.

Constantin, Valentin, Drept internațional. București: Universul Juridic, 2010.

Courten, Frédérique de, Le refus d'extrader "in personam". Lausanne: Bis et Ter, 2006.

Titus Corlățean, Succesiunea statelor în dreptul internațional public. Caz particular Kosovo, Editura Universul juridic, București, 2012.

Crăciun, Nicușor, Matei, Cătălina, Aspecte teoretice și practice privind materia dreptului internațional public. [Brașov]: [Romprint], 2007.

Crăciunescu, Dumitru Adrian, Drept internațional public. Timișoara: Mirton, 2002.

Crețu Vasile. Drept internațional public. – Ediția a 5-a, definitivă. – București: Editura Fundației România de Mâine, 2008. – 396 p.

Diaconu Dumitru Virgil. Drept internațional public. – București: Universul Juridic, 2005. – 365 p.

Deaconu, Ștefan, Duculescu, Victor, Tratatele României cu vecinii. București: Lumina Lex, 2001.

Diaconu, Ion, Manual de drept internaional public. București: Lumina Lex, 2007.

Diaconu, Ion, Curs de drept internațional public, Editura Șansa, București, anul 1993.

Diaconu, Ion, Curs de Drept internațional public, editura Lumina Lex, București, anul 2002.

Draguț Marian, Drept internațional, Statutul juridic al forțelor armate străine pe teritoriul României, Editura CH. Beck, 2009.

Vasile Drăghici- Drept Penal Parte Generală ediția a 2-a, Editura Pro Universitaria, București 2010.

Dudu Nicolae, Olteanu Eugen, Drept maritim și legislație navală, Editura Nautica, 2003.

Drăganu, Tudor, Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public. București: Lumina Lex, 1998.

Dumitrescu, Georgeta, Ștefan, Florentina, Noi principii fundamentale ale dreptului internațional care călăuzesc relațiile între state. București : Tritonic, 2003.

Dumitra Popescu, Drept internațional public, Editura Universității Titu Maiorescu, București, anul 2003.

Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, International Covenant on Economic, Social and Cultural Rights, in 8th Edition of International Conference The European Integration – Realities and Perspectives Proceedings, Danubius University Press, Galati, 2013, p. 130-136.

Nicolae V. Dură, Cătălina Mititelu, The Treaty of Nice, European Union Charter of Fundamental Rights, in 8th Edition of International Conference The European Integration – Realities and Perspectives Proceedings, Danubius University Press, Galati, 2013, p. 123-129.

Filipovici, Anca, Aspecte juridico-istorice ale succesiunii statelor în dreptul internațional public. Iași: Lumen, 2010.

Ferlușcă, Tamara, Spațiu de libertate, securitate și justiție. [București]: Institutul European din România, 2004.

Floroiu, Mihai,Elemente de drept internațional public și privat. București: Universul Juridic, 2011.

Gâlea, Ion, Folosirea forței în dreptul internațional. București: Universul Juridic, 2009.

Gheorghe Moca, Mircea Duțu, Dreptul internațional public, vol. I, editura Universul juridic, București, anul 2008.

Gheorghe Caraiani, Serescu Mihail, coordonatori stiintifici – Botea Lucian, Olteanu Eugen, Duma Ambrozie, Pricina Lucian, Gearap Adrian, Serescu Ruxandra, Mihei Adrian, Zeicu Ilie Valentin, Transporturi, maritime, Ed. a-II-a revizuita si adaugita, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005

Gheorghe Caraiani, Duma Ambrozie, Grijac Gheorghe Alexa, Georgescu Andrei Horia, Ionescu Alexandru, Gearap Adrian, Olteanu Eugen, Puisor Adina, Acquis-ul comunitar și politica sectorială din domeniul transporturilor în Uniunea Europeana, Editura Pinguin Book Publishing House Word Keeper, București, 2006

Gheorghe Caraiani, Olteanu Eugen, Greavu Ioana Simona, Logistica expedițiilor internaționale, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

George Plastara, Manual de drept internațional public, Editura All Beck, București, anul 2004.

Herchi, Ștefan, Bălan, Mihai-Andrei,Terorismul internațional. Oradea: Convex, 2009.

Herchi, Ștefan, Dreptul dezarmării. [Oradea]: Convex, 2006.

Herchi, Ștefan, Drept internațional contemporan. [Oradea]: Editura Universității din Oradea, 2008.

Iancu, Gheorghe Dreptul de azil. [București]: ALL Beck, [2002].

Institutul de Cercetări Juridice "Andrei Rădulescu". Sesiunea, Dreptul românesc în contextul exigențelor Uniunii Europene. [București]: Editura Hamangiu, 2009.

Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a Moldovei, Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale. Chișinău: s.n., 2006-.

Istrate, Cristian, Dreptul dezarmării. București: ALL Beck, 2005.

Jădăneanț, Alexandru, Drept internațional public. Timișoara: Artpress, 2011.

Kanazawa, Osamu, Waseda University, Waseda buletin of comparative law. Tokyo: The Institute of Comparative Law, 1981.

HENRY KISSINGER- Diplomația ediția a II-a, editura All, București 2007

Lupașcu, Dan, Mihuț-Gyongy, Gabriela, Regimul străinilor în România. București: Universul Juridic, 2006.

Maftei, Jana, Drept internațional public. Vol. 1-2. Galați: Editura Universitară "Danubius", 2009-2010.

Maior,George Cristian, Concepte de drept public european. București: Editura Enciclopedică, 1998.

Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Purdă, Nicolae, Documente de drept internațional public. București: Lumina Lex, 2002.

Marilena Marin, „The Principle of Contradiction in Civil Trials – Communication, Persuasion, Manipulation”, lucrare înscrisă la Conferința internaționala cu titlul „Global Economy under Crisis”, organizata de Facultatea de Stiinte Economice a Universitatii Ovidius Constanta, 07.12.2012 – publicată în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Științe Economice, vol. XII, partea a II-a, 2012;

Marilena Marin, „The Intention of the Legislator and the Intention of the Parties in Contractual Matters”, lucrare înscrisă la Conferința internaționala cu titlul „Global Economy under Crisis”, organizată de Facultatea de Științe Economice a Universității Ovidius Constanța, 07.12.2012 – publicată în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Științe Economice, vol. XII, partea a II-a, 2012.

Marilena Marin, Gabriela-Liliana Vulpoiu, „Operațiuni de carte funciară în procedura execuțională civilă. Aspecte comparative între legislația națională și cea europeană”, lucrare înscrisă la simpozionul internațional cu tema ”Procedura civilă – procedura execuțională civilă. Fundamente ale procesului civil în Uniunea Europeană” organizat la Constanța în 5-9 septembrie 2012 – publicată în volumul conferinței (Revista Romana de Executare Silita, nr. 2/2013, Editura Universul Juridic, București, pp. 40-48);

Mădălina Botina, Marilena Marin, „The Dissolution of a Marriage on the Territory of an EU State, Between a Romanian Citizen and The Citizen of That State. Territorial Competence” (Desfacerea căsătoriei încheiatăa pe teritoriul unui stat UE între un cetățean român și cetățeanul statului respectiv. Competența teritorială), lucrare publicată în „Proceedings of the 2nd Internetional Conference on Law and Social Order”, vol. I, Constantza, 2012, pp. 48-52;

Marilena Marin, „Afirmarea și dezvoltarea ideii de obligativitate juridică, de garantare și de protejare a drepturilor omului între granițele Uniunii Europene”, lucrare înscrisă la Conferinta internaționala cu titlul „Probleme actuale ale economiei globale”, editia a IX-a, organizată de Facultatea de Științe Economice a Universității Ovidius Constanța, 31.05.2012;

Marilena Marin, „Trading Partners in Conflict. Mediation, Arbitration, Court – the Current Settlement Possibilities”, lucrare publicată în Ovidius University Annals Economic Sciences Series, Volume X, 2010 dedicat Conferintei internationale a Facultatii de Stiinte Economice, Universitatea „Ovidius: Constanta, cu titlul „Probleme actuale ale economiei globale/Present Issues of Global Economy”, Constanta, 21-22 mai 2010, pp. 387-391;

Marilena Marin, coordonator/coautor al unor lucrari la sesiunea internationala de comunicari stiintifice studentesti cu tema: „Aspecte referitoare la armonizarea legislatiei romanesti cu cea comunitara”, organizata de catre Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia si Asociatia Jus Alba, la Alba Iulia, in data de 15-16 mai 2009, volum publicat la Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2010, ISBN 978-973-127-313-6

Mazilu, Dumitru, Dreptul internațional public. Vol. 1-2. București: Lumina Lex, 2010.

Dumitru Mazilu, Dreptul internațional public, vol. I, ediția II, Editura Lumina Lex, București, anul 2005

Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Editura Lumina Lex, București, 2010.

Dumitru Mazilu, Teoria generala a dreptului, editura All-Beck, București, anul 1999

Dumitru Mazilu, Dreptul internațional public, vol. I, ediția V, editura Lumina Lex, București, anul 2012

Dumitru Mazilu- Diplomația Drept Diplomatic și Consular ediția a III-a, editura Lumina Lex, București 2009

Dumitru Mazilu – Dreptul Internațional Între Știință Diplomație Și Politică, Editura Universul Juridic, București 2011

Aurel Preda Mătăsaru – Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, anul 2006.

Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007.

Miga-Beșteliu Raluca. Drept internațional public: vol. I. – București: C.H. Beck, 2010. – X, 224 p.

Miga-Beșteliu Raluca. Drept internațional public: [suport de curs pentru învățământul la distanță]. – București: Pro Universitaria, 2010, – 2 vol.

Miga-Beșteliu Raluca. Drept internațional public. – Ediția a 2-a. – București: C.H. Beck, 2010. – 1 vol.;- (Curs universitar)

Moțățăianu Ștefan, Ion Păducel. Drept internațional public: uz intern. – Târgu-Jiu: Rhabon, 2005. – 220 p.

Mătușescu Constanța Drept internațional public: Suport de curs – învățământ la distanță Specializarea Drept, Anul II, Semestrul I. Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Constanța Mătușescu; Departamentul de Învățământ la Distanță și Formare Continuă. Facultatea de Știinte Juridice, Sociale și Politice. – Târgoviște: Valahia University Press, 2009. – 1 CD-Rom

Meleșcanu, Teodor, Voina Moțoc, Iulia. Droit international public, București, Editura Universității din București, 1996.

Mihăilă, Maria, Elemente de drept internațional public. Reșița: Eftimie Murgu, 2009.

Mihăilă, Marian, Andrițoi, Claudia. Drept internațional public între întrebări și răspunsuri. Reșița: Editura Eftimie Murgu, 2009.

Cătălina Mititelu, The Human Rights and the Social Protection of Vulnerable Individuals, in Journal of Danubius Studies and Reseaech, vol. II, nr. 1/2012, p. 70-77.

Cătălina Mititelu, Mariana Mitra Radu, The European Social Charter (Revised) and the Protection of the Human Rights, in “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series Volume XIII, Issue 1, 2013, p. 1593-1598.

Moca, Gheorghe, Duțu, Mircea, Dreptul internațional public. Vol. 1. București: Universul Juridic, 2008.

Moinescu, Gabriel, Nicolae, Elena Laura, Bucă, Gabriela. Elemente de drept internațional public. Buzău: Teocora, 2010.

Moldovan, Aurel Teodor, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional. București: ALL Beck, 2004.

Niciu Marțian I., Tudor Tănăsescu. Drept internațional public: manual universitar. – Craiova: Sitech, 2007. – 231 p.

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept internațional public, Sinteze pentru examen, ediția 5, Editura C.H.Beck, București, anul 2009.

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public , ediția 6 revăzută și adaugită, Editura C.H. Bech, București, anul 2011.

Adrian Năstase, Alexandru Bolintineanu, Drept internațional contemporan, Editura CH Beck, București, anul 2007.

Adrian, Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea- Drept Diplomatic și consular Sinteze pentru examen, editura All Beck, București 2002

Olteanu Olimpiu. Drept internațional public. – București: Litografia Învățămîntului, 1956. – 611 p. ;

Onica-Jarka, Beatrice, Structuri de cooperare interguvernamentală instituționalizată. București: C.H. Beck, 2009.

Onica-Jarka Beatrice, Catrinel Brumar, Daniela-Anca Deteșeanu. Drept internațional public: caiet de seminar. – București: C.H. Beck, 2006. – 251 p.

Olteanu Eugen, Convenția internațională pentru ocrotirea vieții umane pe mare (SOLAS), în Revista de studii și cercetări juridice Pro Patria Lex, anul XV, 10/2007

Adina Laura PANDELE, Naționalitatea navelor maritime și de navigație interioară în contextul ultimelor modificări legislative, în Revista de studii și cercetări sociale și juridice ARS AEQUI, Universitatea Ovidius Constanța, Centrul de Studii și Cercetări privind Drepturile Omului și Discriminarea, 2007, p.60-65-ISSN-1842-1059;

Adina Laura PANDELE, Transportul maritim și pe căile navigabile interioare. Ultimele modificări legislative, în Cercetarea academică la început de secol XXI, mai 2008, p. 709-715, Editura Europolis, Constanța, 2008, ISBN 978-973-676-306-9;

Adina Laura PANDELE, Transport fluvial internațional de mărfuri. Despre avarii comune și contribuții, în Sub semnul creativității și inovației, mai 2009, sectiunea 5, p.1-7, Editura Europolis, Constanța, 2009, ISBN 978-973-676-372-4.

Adina Laura PANDELE, Several theoretical and practical aspects of the transportation contract: the reglamentation within the new Civil Code, Addleton Academic Publishers, New York, 2011, ISBN 978-1-935494-25-6.

Adina laura PANDELE, Some Considerations on the Liberalization of Maritime Cabotage within the Context of EU Integration, în Analele Universitatii Ovidius, Seria: Stiinte economice, Vol. XI, nr. 1/2011, p. 1588-1591 – revistă cotată CNCSIS, categoria B+ și indexată în bazele de date internaționale REPEC și DOAJ, Ovidius University Press, Constanta 2011, ISSN 1582-9383.

Adina laura PANDELE, Maritime insurance, în Analele Universitatii Ovidius, Seria: Stiinte economice, Vol. XI, nr. 1/2011, p. 1592-1595 – revistă cotată CNCSIS, categoria B+ și indexată în bazele de date internaționale REPEC și DOAJ, Ovidius University Press, Constanta 2011, ISSN 1582-9383;

Pâlșoiu, Ion, Dreptul păcii și al războiului. Craiova: Universitaria, 2007.

Plastara, George, Popa, Vasile Val. Manual de drept internațional public cuprinzând și o expunere a conflictelor de legi. București: ALL Beck, 2004.

Pivniceru Mona-Maria. Drept internațional public. – Ed. a 2-a. – București: Editura Hamangiu, 2007. – 1 vol.

Pop, Flore, Introducere în dreptul organizațiilor economice interguvernamentale. [Cluj-Napoca]: Presa Universitară Clujeană, 2000.

Popa George Dorel “Uniunea Europeana si institutii europene”, ISBN 978-973-692-342-5 – aparuta in Constanta, editura Muntenia, 2013.

Popa George Dorel “Globalization and money laundering” – articol aparut in urma participarii la conferinta internationala – International Conference on European Integration – Realities and Perspectives (EIRP), 2012.

Popa George Dorel “International cooperation in the struggle against trans-border organized crime and money laundering” – Proceedings of the second International Conference on Law and Social Order – Contemporary Science Association, Addleton Academic Publishers – New York, 2012.

Popa George Dorel “International Crisis in the Context of Globalization and Money Laundering” – “Ovidius” University Annals, Economic Sciences Series, 2011.

Popa George Dorel “Sociological and legal perspectives on guilt” – Proceedings of the second International Conference on Law and Social Order – Contemporary Science Association, Addleton Academic Publishers – New York, 2013.

Popa George Dorel “Globalizarea pietelor și spălarea banilor” – articol apărut în revista “Probleme economice”, București, nr. 202, 2006.

Popa George Dorel “European agency for the management of operational cooperation at the external borders of the member states of the European Union – FRONTEX” – in cartea aparuta dupa participarea la Conferinta internationala “Rolul euroregiunilor in dezvoltarea durabila in contextul crizei mondiale”, Editura Tehnopress, Iasi, 2013.

Popa George Dorel “Legal protection system of navigation in Romania”, Constanta Maritime University’s Annals, year XIV, vol. 19, June 2013.

Popa George Dorel “European Maritime Safety Agency”, Constanta Maritime University’s Annals, year XIV, vol. 19, June 2013.

Popescu, Dumitra, Drept internațional public. Vol. I. [București]: Editura Universității "Titu Maiorescu", [2003].

Popescu Eugen. Drept internațional public: principii și standarde, instituții și organizații de protecție a victimelor. – Sibiu: Alma Mater, 2006. – 313 p.

Popescu Eugen. Drept internațional public: curs universitar. – Sibiu: Alma Mater, 2007. – 297 p.

Preda-Mătăsaru, Aurel. Tratat de drept internațional public. [București]: Editura Hamangiu, 2010.

Preda Aurel. Drept internațional public. – București: Sylvi, 1999. – 298 p.

Pușcă Benone, Andy Pușcă. Drept internațional public. – Ediție revăzută și adăugită. – Galați: Fundația Academică Danubius, 2000. – 363 p.

Scăunaș Stelian. Drept internațional public: curs universitar. – Ediția a 2-a. – București: C.H. Beck, 2007. – 422 p.

Selejan-Guțan Bianca, Laura-Maria Crăciunean. Drept internațional public. – București: Editura Hamangiu, 2008. – 284 p.

Stănciulescu Marcel, Mihai Floroiu. Drept internațional public: curs pentru studenții programului frecvență redusă. – Pitești: Editura Universității din Pitești, 2010. – 137 p.

Suian Pavel. Drept internațional public. – Cluj-Napoca: Risoprint, 2006. – 324 p.

Stoian, Mircea, Brebu, Lavinia, Țaga, Claudiu, Brebu, Pavel, Frontiera României cu Serbia. Timișoara: Eurobit,2010.

Toma Dumitru. Drept internațional public. – Constanța: Editura Fundației Andrei Șaguna, 2005. – 472 p.

Tănăsescu Tudor. Drept internațional public: curs universitar. – Craiova: Sitech, 2009

Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. Facultatea de Drept "Simion Bărnuțiu", The State and the Legal System "Institutional Contemporary Transformations". [București]: Editura Hamangiu, 2006.

Velișcu Viorel. Drept internațional public – Craiova: Sitech, 2011. – 237 p.

Voicu Costică, Adrian Filip, Adriana Voicu. Drept internațional public: sinteze universitare. – Sibiu : Alma Mater, 2006 .

Țarcă Ștefan, Viorel Velișcu. Drept internațional public: note de curs. – Craiova: Sitech, 2010. – 217 p.

Reviste și publicații

Jurnalul Academic, ediția 6. Cazul Kosovo- Trecut și Viitor.

Ziarul „Ziua”, Februarie 2008

MediaFax.ro- 2009

Ziarul „Adevărul”, 24 februarie 2012, 30 martie 2012

Mediafax. Ro. 23 iulie 2010

LEGISLATIE

Constituția României

Convenția cu privire la Dreptul tratatelor

Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relațiile diplomatice

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963

Convenția de la Viena din 1975 cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter internațional

Convenția de la Havana din 1928 privind azilul

Convența de la Caracas din 1954 privind azilul dioplomatic

Convenția de la Montevideo din 1954 privind azilul diplomatic

Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în vigoare în 1969);

Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei (1979; intrată în vigoare în 1981);

Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);

Convenția pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);

Convenția pentru protecția muncitorilor migranți și a membrilor de familie ai acestora (1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).

Convenția privind statutul refugiaților (1951) și protocolul acesteia din 1967;

Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (1948);

Convenția asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid (1973)

Convenția pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială

Convenția asupra eliminării oricărei forme de discriminare față de femei

Convenția împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante

Convenția europeană pentru prevenirea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante (1987; intrată în vigoare în 1989);

Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale (1994; intrată în vigoare în 1998);

Convenția privind drepturile omului și bio-medicina (1997);

Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992);

Convenția europeană cu privire la extrădare (1957);

Convenția europeană asupra cibercriminalității (2001).

H.G. nr. 707/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al Ronâniei (aprobat prin Legea nr. 86/2006)

Declarația din 1970 a Adunării O.N.U.

Convenția de la Montevideo a Drepturilor și Obligațiilor Statelor din 1933

Carta Națiunilor Unite, 1945.

Cartea drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1974

Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 396

Emiterea avizului consultativ al Curții Internaționale de Justitie „Conformitatea cu dreptul internațional a declarației unilaterale de independență a instituțiilor provizorii de autoguvernare din Kosovo.

Convenția privind succesiunea statelor la tratate, Viena 1978

Convenția privind succesiunea statelor la bunuri, arhive și datorii, Viena 1983

O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României

Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României

ADRESE WEB

http://www.icj-cij.org/ – Curtea Internațională de Justiție

http://www.un.org – Națiunile Unite

www.mae.ro

http://www.un.org/icty/index.html- Națiunile Unite – Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavi

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame – Repertoriul legislativ – baza de date legislativă de la Camera Deputaților

http://legal.dntis.ro- Legislație românească