Institutia Sacra a Familiei

Introducere

Parcurgând referatul biblic despre crearea omului, observăm că instituția sacră a familiei a fost creat în mod direct și cu participarea efectivă din partea lui Dumnezeu. Prin faptul că Dumnezeu a participat la această creație, ne dăm seama că familia deține un caracter sacru, lucru întărit și de asemănarea ei cu Sfânta Treime care este prototipul ei desăvârșit. Din acest lucru tragem concluzia că la temelia familiei stă iubirea desăvârșită, egalitatea tuturor membrilor ei, dar și unitatea și comuniunea.

Prin aceasta se reliefează faptul că familia este prima dintre instituțiile așezate în slujba vieții, toate celelalte instituții fiind subordonate acesteia, dar având și roluri în a o susține, promova și ajuta. Acest lucru îl spun, nu ca să minimalizăm eficacitatea celorlalte instituții, ci pentru a arăta superioritatea familiei, pentru că ea este locul unde se creează și mai ales se formează persoana umană.

Se spunea de cele mai multe ori că transformarea unui individ într-o persoană este, cu siguranță „cea dintâi operă a familiei”. Cu alte cuvinte, mediul cel mai propice în care se plămădește, se naște și se dezvoltă viața unui om, este familia. La baza vieții se regăsește „familia ca și nucleu al societății, iar la temelia familiei stă căsătoria”.

Creatorul nostru a acordat o mare importanță familiei, fapt observat pentru faptul că, din iubire, El a dat omului și implicit familiei puterea și dreptul de a guverna peste întreaga creație. Mărturie stau versetele următoare: „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ!» Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l»” (Facere 1, 26-28).

Un aspect deosebit de important, pe care este absolut necesar să-l scoatem în evidență, îl reprezintă privirea ortodoxă, care vede în familie o celulă a societății care implică souă planuri: unul moral și un plan biologic. Cel biologic are destul de mult de suferit în zilele noastre pentru că, sacralitatea familiei este atacată din cele mai neașteptate părți și cu cele mai neașteptate argumente. Iar un popor în care familia și mai ales Taina Căsătoriei, sunt atinse negativ și se desconsideră importanța lor pentru om și societate, riscă să dispară. De cealaltă parte, sub aspectul moral „familia e considerată în mod justificat o «celulă» a societății, întrucât în familie se pun bazele educației, în familie începe «dăltuirea» sufletului creștin, familia este cea mai abilitată componentă a unei societăți pentru a practica această «artă» supremă, care este educația”.

Ființa umană, așa cum ne arată Sfânta Scriptură, a fost creată după chipul Creatorului său (Facere 1, 27), iar prin natura acestui lucru, este destinat în a avea viață de comuniune, la fel cum ne indică tot Sfânta Scriptură, când zice: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). De aceea, suntem îndreptățiți în a mărturisi că, omul a fost creat pentru a fi într-o permanentă socializare, pentru a răspunde nevoilor aproapelui său, numai așa îndeplinind idealul iubirii creștine desăvârșite.

Pentru motivul că Dumnezeu a făcut pe om în această complementaritate personală, adică bărbat și femeie, a întipărit în ființa lui și vocația, care se transformă într-o datorie nobilă, de a trăi într-o comuniune plină de iubire. Întrebându-ne, de ce Dumnezeu a pus la baza familiei, acest sentiment nobil al dragostei?, răspundem foarte simplu: pentru a îl apăra și proteja pe om de un păcat foarte grav, care se numește egoism. Totodată, Dumnezeu a creat instituția familiei, pentru ca ea, din dragoste, să fie continuatoarea operei prin care El dă viață: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Facere 1, 28).

Chiar Mântuitorul Iisus Hristos a acordat o importanță majoră familiei pentru că El care s-a născut pe cale supranaturală, putea evita ajutorul și căldura existentă în sânul unei familii. Dar pentru a întării și pentru a evidenția rolul acesteia, a ales să trăiască într-o familie.

Mediul familial se prezintă ca cel mai propice și mai important laborator în care un copil poate crește și dezvolta frumos și unde poate învăța cele mai importante valori tradiționale: iubirea de Dumnezeu, iubirea de părinți, respectul, altruismul și mai ales sprijinul acordat aproapelui aflat în suferință.

Biserica Ortodoxă a acordat întotdeauna o mare atenție familie, înțelegerii între membrii ei, dar mai ales iubirii pe care aceștia trebuie să și-o acorde unii altora. Familia creștină este socotită o mică biserică, și de aceea, Mireasa lui Hristos, adică Biserica mare, se interesează de soarta familiei, dar în același timp, prin acest lucru, se interesează și de soarta ei. Spun așa, pentru că o familie reprezintă o comunitate, iar Biserica este o comunitate. Familia creștină ia naștere odată cu oficierea de către preot a Sfintei Taine a Cununiei, un moment deosebit de important care face ca instituția nou înființată, adică familia, să devină altarul sfânt în care se va trăi dragostea pură și adevărată, dar și virtuțile creștine, care sunt trepte prin care omul poate ajunge mai aproape de Creatorul său, de Dumnezeu. De acest fapt amintesc și unii teologi ortodocși, care vorbesc despre familie ca despre „sacerdoțiul conjugal”.

Nimic din lumea asta nu poate atenta la fundamentul și la trăinicia căsătoriei și implicit a familiei, deși se încearcă sub diferite mijloace, acest lucru. Înțelegerea în familie trebuie să fie una bună, una care să izvorască din iubire, una care să fie asemănătoare cu modelul familial suprem, adică Sfânta Treime. Orice lovitură care atinge integritatea familiei vine în urma părăsirii idealurilor creștine.

De aceea din punct de vedere bisericesc și teologic, integritatea familiei, nu trebuie sub nici o formă scoasă în evidență. Căsătoria și familia trebuiesc mereu așezate pe același palier cu viața în comun a Bisericii lui Hristos, pentru că familia nu reprezintă altceva decât trăirea pe pământ a dragostei pe care Hristos o poartă față omul pe care El l-a creat și mântuit. De acest lucru ne încredințează și Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea ca să o sfințească” (Efeseni 5, 25-26).

Cu alte cuvinte, familia, fiind creată după modelul de iubire al Sfintei Treimi, este datoare și, putem spune, și obligată în a manifesta pe pământ dragostea care există în cer între Persoanele Sfintei Treimi. Această manifestare a sentimentului cel mai nobil, își va putea găsi desăvârșirea în cer, în Împărăția lui Dumnezeu.

În ultima perioadă, această „mică biserică”, se găsește în postura, nefericită, de a păstra și de a apăra proprile valori în fața unor atacuri, care de cele mai multe ori, sunt total opuse, concepților Bisericii Ortodoxe despre menirea familiei. Dar și din aceste lupte Biserica, și implicit familia, vor ieși biruitoare, pentru că ele sunt protejate de Mântuitorul Iisus Hristos, prin dragoste, iar acest sentiment, care a fost desăvârșit de Iisus Hristos prin jertfa și patimile Sale, nu va putea niciodată să fie biruit, oricât atacuri s-ar încerca.

În fața tuturor acestor nereguli, Biserica trebuie să se implice cu toate armele într-o lume în care avorturile, divorțurile, violența conjugală sunt din ce în ce mai frecvente și să găsească cele mai potrivite și indicate soluții pentru ca înțelegera din familie să redevină o cale de ajutorare a membrilor ei, spre a îndeplini idealul vieții, și anume desăvârșirea.

I. Modelul familiei în Vechiul Testament și în Noul Testament

Citind primele capitole din Cartea Facerii, în lumina numeroaselor texte ale Noului Testament, care amintesc despre Adam și Eva, ne dăm seama că referatul biblic al creației nu e destinat numai să ne descopere evenimentul care stă la începutul existenței umane, ci el are, de asemenea, menirea de a constitui o profeție ce se face cunoscută prin mijlocirea zidirii primei perechi de oameni. Împlinirea acestei profeții este consemnată de către Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Taina aceasta este mare, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32). Biserica este a doua creație a lumii, fiind refacerea în har a rânduielii dintru început, prin jertfa de pe cruce și prin învierea Mîntuitorului. Există o certă și reală imanență a misterului celei de a doua creații în celebrarea Nunții creștine, pentru că există o tainică corespondență între zidirea firii umane și nașterea Ecclesiei din «coasta» lui Hristos.

Crearea omului, în ziua a șasea, marchează o nouă fază în viața lurnii, în care lucrarea lui Dumnezeu aduce în existență o ființă rațională, imprimând în ea caractere specifice naturii divine. Sfîntul Apostol Pavel, folosindu-se de interpretarea tipică a Scripturii, a văzut în primul om creat prefigurarea însăși a Domnului. După el, „Adam… este chip al Celui care avea să vină” (Romani 5, 14). În virtutea aceluiași sens tipic, în concepția Sfinților Părinți, Eva, soția lui Adam, devine prefigurarea Bisericii . Dacă imaginea apariției bărbatului și a femeii, din referatul creației, e un simbol și e o profeție a arătării Bisericii creștine în lume, nașterea acestei Biserici, la rândul ei, aduce cu sine o revelație care aruncă o lumină nouă asupra originii și destinului spiritual al lumii în general, ca și al căsătoriei, creștine în special. Creația întreagă a fost întemeiată în Hristos. În viziunea paulină, Hristos „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai înainte născut decît toată făptura, pentru că în El au fost făcute toate… și toate prin El sunt așezate” (Coloseni 1, 15-17) .

I.1. Familia Vechiului Testament

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este dualizat, de la început în „eu” și „tu”, și predestinat a trăi în vederea iubirii. De aceea, el nu a fost făcut ca ființă solitară, ci ca ființă în doi. Zidind natura umană, Dumnezeu devine autorul familiei. În forma cea mai veche a referatului creației, se spune în mod expres: „Și a zis Domnul Dumnezeu: «Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el»” (Facere 2, 18). Crearea omului e o lucrare ce nu ajunge la împlinire până la apariția femeii. Eva nu este făcută în vederea înfrumusețării Edenului, ci pentru a împlini ceea ce lipsea din paradis, pentru că o făptură omenească, luată izolat și considerată în sine, încă nu este omul adevărat. Pe de altă parte, femeie este ființa necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fie o paralizare a lumii spiritului. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o lui Adam” (Facere 2, 21-22). „Coasta” semnifică ceva mai mult decât asistența morală, o reală împlinire spirituală. Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Dar a fost în Adam nu ca ceva identic cu el și deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltări a lui. Omul e bipolar în sine însuși. Nu mai lipsește nimic ca universul existenței omenești să oglindească cerul, iar viața celor dintâi soți să ilustreze împărtășirea de o fericire al cărei substrat e de origine transcendentă. Întemeierea căsătoriei va mărturisi în lume ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. La vederea femeii sale, bărbatul încântat se recunoscu în Eva pe sine însuși și îndată pronunță cuvintele de dragoste: „Iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Facere 2, 23). De acum bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Cuvintele lui Adam nu conțin numai ideea regăsirii unui soț în celălalt, ci au o extindere care se referă și la oglindirea în cele două persoane umane distincte a chipului lui Dumnezeu. Prin femeie, Dumnezeu vorbește bărbatului într-un mod deosebit, mai direct și mai intim, crearea femeii însăși constituind o revelație a lumii divine. Iubirea dintre soți este indicativul biblic al iubirii lui Dumnezeu.

În paradis, Dumnezeu a sădit în firea umană germenii căsătoriei. Participarea soților la viața divină pe care o presupune căsătoria în Eden nu este o realitate încremenită într-o formă prestabilită, ci este o chemare de dezvoltare necontenită în sfințenie. Harul paradisiac despre care am vorbit este un dar, după cum este și o menire, o sarcină ce se cuvine să fie îndeplinită în mod liber și conștient, prin eforturile proprii a celor doi soți. Această bipolaritate constituită de către „dar” și „menire” poate fi exprimată prin termenii unei distincții între conceptul de „chip” și cel de „asemănare”. Asemănarea înseamnă acțiune și e corelată cu transcendența. Chipul este o vocație spre asemănare. în cazul perechii umane din paradis, harul căsătoriei este și o chemare spre nașterea de prunci. Sfînta Scriptură ne spune că, în starea originară, Adam și Eva au primit de la Dumnezeu această poruncă: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pămîntul și-1 stăpîniți” (Facere 1, 28). Iubirea este creatoare, pentru că poartă în inima ei răsunetul creator: „Să fie!”. Ea nu suportă mărginire în timp, ci văzul spre eternitate. Continuând pe un plan nou ultima zi a creației, viața umană se naște mereu din iubire. Copilul este veșnicia în timp a iubirii ce leagă pe cei doi soți. Teologia romano-catolică a făcut mult caz de porunca nașterii de prunci, dar nu a văzut în ea scara pe care soții urcă spre asemănare cu Dumnezeu-Creatorul, pentru că nu a înțeles că ea odrăslește din legea iubirii, iar nu invers. Dumnezeu a încredințat soților sarcina transmiterii vieții, dar nu s-a îndepărtat din viața lor. Copiii sînt deopotrivă, ai părinților și ai Tatălui ceresc. Purtând în ei „chipul lui Dumnezeu”, soții posedă în același timp răspunderea de a da viață altora. Refuzînd această responsabilitate a procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creaorul său și prin aceasta alterează propria sa umanitate. Copiii sunt o invazie îngerească; a-i aduce în lume înseamnă a coborâ cerul pe pămînt, chiar în condițiile căderii în care ne aflăm. E adevărat că noi nu cunoaștem sensul nașterii de prunci decât în funcție de starea dezechilibrată a vieții noastre înspăimântate de moarte. Moartea fiind plata păcatului, în Eden ea nu a existat. Acest lucru ne sugerează ideea că rodnicia unirii conjugale ar fi putut să aibă și alt rost decît acela al conservării speciei. Sfîntul Ioan Gură de Aur ne explică făgăduința pe care a făcut-o Mîntuitorul celor aleși, din Evanghelia de la Matei 25, 34: „Veniți, binecuvîntații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii”, introducînd această observație: „El n-a zis: primiți împărăția, ci dobândiți-o ca pe un bun care este al vostru, pe care ați primit-o de la Tatăl și care v-a fost dăruită vouă mai înainte de orice timp, căci El v-a pregătit-o chiar înainte de a fi născuți”. E foarte greu să vorbim despre lucruri atît de mari, pe care le cunoaștem atât de puțin. La Sfinții Părinți aflăm o reținere de la formularea unor idei explicite cu privire la acest subiect. Înmulțirea fiilor oamenilor, după ideea insinuată de către Sfîntul Ioan Gură de Aur, ar fi putut să aibă un rol însemnat în arătarea „împărăției” sau în dobîndirea existenței fericite (după o altă idee a Sfântului Maxim Mărturisitorul). Nașterea de atunci ține de taina chipului lui Dumnezeu în om, dar și de aceea a providenței divine.

I.2. Familia Noului Testament

Iubirea conjugală, care constituie rațiunea supremă a căsătoriei, nu a luat forma sfințeniei definitive în paradis, pentru că păcatul a surpat prima temelie a legăturii dintre cer și pămînt, zădărnicind imediata realizare a desăvârșitei comuniuni a soților în Dumnezeu. Alterată de păcat, firea umană face experiența profundei sale imperfecțiuni.

Atitudinea Mîntuitorului față de legea leviratului, în solul căreia și-a înfipt adînc rădăcinile principiul finalist al gîndirii iudaice cu privire la căsătorie și familie, care înlătură iubirea ca temei a legăturii conjugale, constituie o sursă de înțelegere a felului în care Domnul restaurează sfințenia Nunții. La originea legii leviratului stă concepția că lipsa nașterii de prunci e un blestem al lui Dumnezeu. Conținutul acestui precept e formulat succint de saducheii care vin să-L ispitească pe Hristos: „Învățătorule, Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele cuiva, având femeie și el nu a avut copii, să ia fratele lui pe femeie și să ridice urmași fratelui său” (Luca 20, 28). Saducheii cer Domnului să le spună, în cazul leviratului, căruia dintre frați va fi soție, la învierea de obște, femeia care, rămânând văduvă, a cunoscut mai multe însoțiri (Luca 20, 33). Astfel, Hristos afirmă că, în cer familia nu este o instituție destinată nașterii de prunci. Ideea creștină despre nemurirea personală înlocuiește grija de nemurire prin înmulțirea unui neam. Răspunsul lui Iisus către saduchei, că la înviere toți vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Luca 20, 36) a fost adesea utilizat, de către teologia romano-catolică, ca o probă a caracterului strict temporal al căsătoriei și ca o aprobare necondiționată a recăsătoriei în caz de văduvie. Din textele paralele ale Evangheliilor sinoptice (Matei 22, 23-32; Marcu 12, 18-27 și Luca 20, 27-37), reiese cu evidentă imposibilitatea de a concepe, în viața externă, existența unor relații dintre bărbat și femeie după gîndirea iudaică, care vede căsătoria ca instituție cu două funcțiuni: unirea pasională și procrearea. Deși Mântuitorul, în răspunsul Său, nu ne dă o învățătură pozitivă, privitoare la căsătorie, El ne arată felul în care aceasta își cîștigă sfințenia inițială. Edenul nu este numai grădina duhovnicească a frumuseții neveștejite, ci și a castității neîntinate. În acest paradis, ne spune Sfînta Scriptură: „Adam și femeia lui erau amîndoi goi și nu se rușinau” (Facere 2, 23). Castitatea e un mod de existență consfințit pentru veșnicie, care aparține primilor soți, după cum aparține și îngerilor. În Eden, oamenii au în comun cu îngerii sfințenia și nemurirea. Îngerii, chiar de la prima întemeiere a lor și, ca să zicem așa, de la prima plămădire a ființei lor, au avut pusă în ei sfințenia. Tot ceea ce este puternic, statornic și sigur în sfințenie și în toată virtutea, care este caracteristică puterilor, celor sfinte, își are ajutorul lui deosebit în Duhul. După cădere, Adam mărturisește că și-a pierdut sfințenia, ajungînd în robia pasională a unui alt mod de existență, rușinându-se de sine și spunând înaintea lui Dumnezeu: „Sunt gol” (Facere 3, 11). Familia creștină e un proces de desferecare din robia păcatului și de câștigare a vieții neprihănite, care este asemănătoare cu modul existenței îngerești. Fii ai lui Dumnezeu și fii ai învierii, soții „sunt la fel cu îngerii” (Luca 20, 36). Câtă vreme mai trăiesc pe pămînt, ei au îndatorirea nașterii de prunci. Prin această menire, ei copiază faptele lui Dumnezeu, cum ei înșiși sunt o copie sau o imagine a firii dumnezeiești. Viața creștină, după Sfîntul Grigorie de Nysa, nu este altceva decât o imitare a naturii lui Dumnezeu. De aceea și soții își îndeplinesc vocația potrivit felului în care lucrează Dumnezeu.

După ce Dumnezeu însuși își încheie activitatea providențială, odată cu atingerea unei trepte culminante a ei și inaugurează pentru întreaga creație eonul învierii, se înțelege că și soții își încheie misiunea nașterii de copii, imitând oarecum noua lucrare divină și îmbrățișând un mod de viață conformă cu nemurirea lor creată. În acest fel cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară și nici nu se mărită, căci sînt la fel cu îngerii. Dar acest lucru nu înseamnă că ei nu mai sunt soți în veacul învierii. Taina căsătoriei nu încetează prin moarte, pentru că „dragostea nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8). Făptura celor doi soți, în care este imprimat chipul de la creație, devine loc pur al prezenței tui Dumnezeu însuși. Învierea constituie forma perfectă și desăvârșită a creației, de aceea ea este și forma desăvârșită a dragostei conjugale, un izvor veșnic și infinit de dăruire reciprocă.

Fericitul Augustin ne spune că „Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai”. Săvârșind la nunta din Cana Galileei cea dintîi minune (Ioan 2, 1-11), Mântuitorul a ținut să ne arate că restaurarea firii omenești în ordinea harului nu poate să înceapă decât de la izvoarele iubirii. A trăi în iubire imitând pe Dumnezeu, înseamnă a avea raiul pe pământ. Dar prefacerea apei în vin, de la această cununie, care este o imagine euharistică, aduce cu sine o înțelegere mai profundă a căsătoriei creștine, descoperindu-ne adevărata ei semnificație: transformarea însăși a iubirii dintre cei doi soți în realitatea nouă, transfigurată a împărăției lui Dumnezeu. Nunta este o taină, iar taina este expresia sfințeniei supreme. Vorbind despre căsătorie ca de un sacramentum numptiarum, Fericitul Augustin afirmă că „în ea sfințenia tainei are o putere mai mare decît vitalitatea mamei. Sfințenia face ca Nunta să nu fie numai o reflectare sau imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica, ci însăși imanența acestui mister în iubirea conjugală”. Locul căsătoriei creștine în unirea lui Hristos și a Bisericii se arată într-un mod foarte izbitor ca o ramificație a acestei uniri. Viața în comun a celor doi soți devine existența creștină îndumnezeită. Sacramentul căsătoriei le conferă dreptul la toate darurile actuale care le sunt necesare pentru serioasele obligații ce le revin în această nouă situație. Și dacă prin păcat ei pierd grația sfințitoare, cererea la această grație le rămâne, în virtutea legăturii sacre pe care ei au încheiat o în Hristos și în Biserică, iar Taina Penitenței îi reașează în sfințenia primă a căsătoriei lor. Puterea care a prefăcut apa în vin și pasiunea erotică în iubire harismatică, preface și căminul familial într-un altar domestic. Nașterea de prunci e o cucernică slujbă adusă lui Dumnezeu. Părinții participă la jertfa lui Hristos pentru sfințirea copiilor pe care l-au primit de la Dumnezeu, făcând să fie al lor cuvântul Domnului din rugăciunea arhierească: „Pentru ei mă sfințesc pe Mine însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr” (Ioan 17, 19).

Darurile pe care le primesc mirii în vederea realizării unei alianțe depline, exclusive și durabile, au izvorul în actul creației, alcătuind temeiurile tainei pe care o instituie Hristos la nunta din Cana. Dar Taina aceasta nu este numai restaurarea căsătoriei din Eden. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care privesc instituirea căsătoriei creștine: „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amîndoi un trup”(Efeseni 5, 31), sunt scrise și în Cartea Facerii. Despre bărbatul din Eden însă nu s-a putut spune că „este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii” (Efeseni 5, 23). Instituirea familiei ca taină dumnezeiască e un act personal al Mântuitorului, care a venit în lume să schimbe la față zidirea, ridicând-o la o demnitate necunoscută. Prezența Domnului în viața celor doi soți aduce cu sine noi energii sfințitoare, de aceea și constituie o îmbogățire a căsătoriei cu noi și minunate daruri. Există o mare reciprocitate între harismele pe care familia le are de la creație și noile harisme pe care le dobîrudește de la Hristos. Referindu-se la familie, Sfîntul apostol Pavel scrie: „Fiecare are de la Dumnezeu darul lui” (I Corinteni 7, 7). De aceea și îndeamnă pe credincioși la viață curată cu aceste cuvinte: „Cinstită să fie Nunta întru toate și patul neîntinat” (Evrei 13, 4). Harul despre care e vorba nu este rânduit doar să mențină în viața celor căsătoriți dăruirea de sine reciprocă în toate împrejurările. Configurați cu Hristos în misterul său pascal, soții au dobândit arvuna tuturor bunurilor eshatologice. Imaginea Nunții capătă astfel o perspectivă dincolo de lume și dincolo de moarte. Având rădăcini profunde în adâncul vârstei de aur a începutului existenței omenești, familia este pomul vieții ce-și îndreaptă ramurile spre un final transfigurat în veșnicie. Prin trunchiul lui urcă în lumină seva care transformă prihana în sfințenie și moartea în nemurire.

II. Înțelegerea în familie în viziunea Sfântului Apostol Pavel și Sfântului Ioan Gură de Aur

Și acum 19 veacuri celula de bază a societății omenești în sânul căreia apăruse creștinismul, era familia.

Când vorbește despre familie, Sfîntul Apostol Pavel nu se gândește numai la părinți și copii, ci include în ea și pe sclavi.

Față de ceea ce ne învață Sfînta Evanghelie în această chestiune, Sfântul Pavel nu aduce nimic nou. El se limitează să adapteze ceea ce a primit de la Mântuitorul la necesitățile misionare întâlnite în drumețiile sale apostolești. Când spunem astfel, ne referim la esențe, nu la accidente (cum este așa-numitul «privilegiu paulin», expus în I Corinteni 7, 10 ).

În familie, întâietatea și răspunderea pentru dezvoltarea ei normală o dețin soțul și soția. Un soț și o soție. Bigamia era pe cale de dispariție. Exista o legislație romană care o proscria, iar la evrei, cazurile în care cineva uza de toleranța legală față de ea, deveniseră extrem de rare. De altfel, atunci ca și la musulmanii vremurilor moderne, întreținerea mai multor neveste era „un articol de lux”. Domnul și Mintuitorul nostru Iisus Hristos a abolit poligamia atunci când a reamintit ascultătorilor Săi dintre iudei că în intenția dumnezeiască, manifestată la creație, cei doi erau hărăziți să devină un trup. Această unire atât de intimă, exclude din capul locului orice posibilitate de acceptare a poligamiei în ordinea de viață creștinească.

Capodopera morală a creștinismului este sfințirea căsătoriei. Căsătoria este reașezată în poziția ei inițială, anterioară căderii în păcat: aceea de instituție divină. Pe femeie, atât de nedemn tratata în antichitatea precreștină și extracreștină, creștinismul a reabilitat-o. Ea se bucură de egalitate în drepturi cu bărbatul. Egalitatea aceasta nu are un caracter absolut; ea este limitată de subordonarea esențială uniunii conjugale. E o limitare care fără a știrbi demnitatea femeii-soție, întărește unitatea căsătoriei creștine.

Semn sensibil al unei realități sfinte, căsătoria creștină este comparată cu relația dintre Hristos și Biserică. Hristos este Mirele ceresc, Biserica este Mireasa Lui. Hristos este Capul Bisericii, bărbatul este cap femeii sale. Nici Biserica și nici femeia-soție nu au nimic de pierdut din instituirea acestei relații ierarhice, care le rezervă o stare de subordonare. Subordonarea femeii față de bărbat este motivată, biblic, de inegalitatea lor creaturală și naturală: „Nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat; femeia este slava bărbatului, precum bărbatul (este) chipul și slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 11, 7-9). În concluzie: „Nici bărbatul fără femeie, nici femeia fără bărbat, conviețuind însă în Domnul” (I Corinteni 11, 11), dându-și deci cuvenita cinstire unul altuia și păstrînd unirea păcii în legătura dragostei, pe potriva armoniei ființiale care caracterizează relația dintre Hristos și Biserică.

Femeia creștină dacă rămâne cu înțelepciune în credință, în dragoste și în sfințenie, se mîntuiește prin naștere de prunci — spune Sfîntul Apostol Pavel

Copiii odrăsliți de familia creștină sunt elemente de recrutare a candidaților la Botez și membrii prezumptivi ai împărăției cerurilor. Pe părinții creștini, Apostolul îi îndatorează să-și crească copiii „în învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni 6, 4), autoritatea lor față de propriile odrasle nefiind îngăduit să degenereze niciodată în acte de bruscare si brutalizare corporală (si cu atât mai puțin în acte de tortură sufletească).

În recomandările pe care Sfîntul Apostol Pavel le face soților creștini privitor la comportarea lor față de copii, se remarcă lipsa prescripției de a-i și iubi (vezi Efeseni 6, 1-4; Coloseni 3, 20). Lipsa aceasta este motivată: dragostea părinților față de copiii lor este un simțământ sădit de Dumnezeu în însăși plămada firii lor, un simtământ care funcționează de la sine.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt de învățătură și pentru copii: Să dea ascultare părinților lor, în chip bineplăcut Domnului. E datoria părinților să organizeze și dirijeze creșterea fiilor astfel încât această ascultare să fie liber consimțită, nu silită, și să nu lase de dorit în nici o împrejurare.

Problema originii, ființei și rolului familiei a preocupat întotdeauna pe oameni. Gândirea omenească asupra acestei teme a fost însă schimbătoare. Așa, s-a crezut și s-a afirmat, mai întîi, că imboldul pentru alcătuirea familiei ar fi fost dat de nevoia satisfacerii plăcerilor iubirii trupești. Mai apoi, plecându-se de la observarea perpetuității cultului strămoșilor și al zeilor, s-a zis că familia a fost chemată să nască și să crească, rând pe rînd și neîntrerupt, slujitori pentru întreținerea acestui cult. S-a formulat, după aceea, o fundamentare sociologică a familiei și anume, s-a zis că ea a ieșit din nevoia de a se da patriei cît mai mulți membri, care s-o slujească și s-o apere. În sfîrșit, s-a putut atribui familiei chiar un temei mai înalt de instituire și ființare: nevoia unui sprijin moral pe care soții îl pot avea unul de la altul și amândoi de la copii.

Sfinții Părinți, observând întru totul fundamentul dogmatic al căsătoriei și implicit al familiei, au dezvoltat pe larg problema, adâncind-o și aducând unele importante amănunte, potrivite cu scopul și latura din care au privit problema. Între alții, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a închinat o atenție deosebită și lucrări speciale, a luat-o în considerație ori de cîte ori a venit vorba de ea, chiar și numai incidental și i-a ridicat prestigiul în ochii contemporanilor săi, nu întotdeauna și nu toți dispuși s-o înțeleagă și s-o trăiască după originea sa dumnezeiască și scopurile sale binecuvântate. Iată de ce este potrivit a înfățișa pe scurt bogata sa gândire despre familie, gândire care se poate întregi atât din tabloul ideal al căsătoriei pe care el îl înfățișa ascultătorilor săi, cât și din umbrele pe care ochiul său pătrunzător le observa și dezaproba în viața lor.

În concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, viața conjugală a fost îngăduită de Dumnezeu, ca leac împotriva a două rele provocate de păcatul strămoșesc: neînfrânarea poftei trupești și dispariția neamului omenesc, ai cărui protopărinți, ca urmare a neascultării, trebuiau să moară. „Din ziua în care se introduse pofta trupească, se institui căsătoria spre a ne mulțumi cu o singură femeie. Pentru ca Adam să nu urască pe Eva care-l ispitise, Creatorul îl legă de ea cu lanțurile dorinței reciproce, pe care soții o pot stinge de acum prin viața conjugală. Locul fecioriei, care părăsi pămîntul îl luă dorința sau concupiscența”.

Sprijinindu-se pe doctrina biblică și în special pe învățătura Sfîntului Pavel, la care se referă de preferință și pe care o dezvoltă, Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează adevărul că, prin căsătorie, cei doi soți alcătuiesc un singur trup. Și analizând toate elementele și împrejurările premergătoare acestei uniri, observă că bazele ei stau nu numai în faptul fizic al creației Evei din coasta lui Adam, dar și în caracterul ei de taină, formulat expres în poruncă lui Dumnezeu: „Pentru aceea va părăsi omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Ca să învedereze valoarea înaltă și caracterul indisolubilității familiei, ca și Sfântul Pavel, o prezintă drept prefigurare a unirii lui Hristos cu Biserica. Așa precum Eva a ieșit din coasta lui Adam celui adormit, tot așa Biserica s-a născut din coasta lui Hristos Cel împuns și adormit pe cruce. Și precum logodnicul, printr-un tainic impuls, își părăsește părinții, pentru a se lipi de logodnica sa, tot așa Hristos a părăsit scaunul părintesc, venind spre logodnica Sa, Biserica.

Datorită unității pe care o alcătuiesc astfel, ca două mădulare ale aceluiași trup, bărbatul fiind capul, iar femeia trupul, legătura celor doi soți, prin taina nunții, devine indisolubilă.

Indiferent de calitățile și puterile sufletești și fizice ale soției, pe care, de altfel, a avut libertatea, putința și chiar datoria, de a le aprecia și verifica înainte de căsătorie, soțul trebuie să rămână, deci, în unire fermă și perpetuă cu femeia sa, chiar când are metehne, dobândite fie înainte, fie după cununie. În acest nefericit caz, el nu poate face altceva decît să se străduiască a le îndrepta așa cum faci cu mădularul fizic bolnav.

Sfîntul Ioan Gură de Aur previne și obiecțiunea pe care ar fi putut s-o facă cineva, amintind îngăduința mai largă pe care o acorda Vechiul Testament privitor la posibilitatea de despărțire a soților. El argumentează că toleranța acordată temporar de legea mozaică era o măsură preventivă împotriva altor rele și mai mari la care s-ar fi dedat poporul iudeu, oarecum infirm sufletește, dacă n-ar fi avut un regim mai ușor în aceajstă materie; el arată, printr-o mulțime de cazuri și citate scripturistice că Iudeii, care și-au ucis profeții și copiii chiar, ar fi fost în stare de asemenea să-și omoare și soțiile vinovate, dacă n-ar fi avut putința să se despartă de ele.

Totuși, observă Sfîntul Părinte, chiar în Vechiul Testament se întrevăd zorile filozofiei celei noi cu privire ia indisolubilitatea căsătoriei. Și pentru a dovedi acesta, citează o mulțime de pasaje scripturistice vechi-testamentare, în care se detestă desfacerea primei căsătorii și contractarea celei de a doua. Cu atît mai mult, deci, această toleranță nu-și mai are rost în nici un fel, sub imperiul harului, cînd o lege superioară s-a relevat și impus oamenilor.

În acord cu doctrina Sfintei Scripturi, o singură pricină admite Sfîntul Ioan ca temei de despărțire a soților: infidelitatea conjugală, adulterul. El deschide, într-adevăr, între cei doi soți o prăpastie imposibil de trecut și de tolerat. Cum această boală bântuia cu furie, Sfîntul Ioan se străduiește din răsputeri s-o stârpească, identificând și denunțind pe făptaș pe de o parte și înfățișînd relele ce decurg din săvârșirea păcatului pe de alta.

Unul dintre făptași, anume soțul, se camufla la adăpostul unor privilegii păstrate în favoarea lui de către unele concepții, tradiții și chiar unele dispoziții ale legilor civile, lipsite de baza morală și echitate socială. Ele erau o prelungire persistentă așa de răspîndită în Orientul grec, că femeia este inferioară bărbatului în drepturi. Conform acestei mentalități diformate, delictul de adulter era caracterizat ca atare numai în cazul soțiilor infidele, în orice, ocazie și indiferent pe cine ar fi avut partener la păcat, pe cînd soțului nu i se făcea vina de adulter de ătre legea civilă, decît în eventualitatea că ar fi fost surprins în greșală cu o femeie căsătorită. Legăturile neîngăduite cu femeile dezonorase și cu slujnicele i se tolerau însă.

Avînd la inimă absoluta egalitate de drepturi și îndatoriri a soților, Sfîntul Ioan restabilește adevărul învederând că toate spețele de infidelitate a soțului sunt adulter, gravitatea delictului fiind egală pentru amândoi soții și că starea și condiția partenerei la păcat nu ușurează pe soțul vinovat, precum arată atâtea locuri din Scriptură.

Neștirbita și adânca unire dintre cei doi soți este strict necesară. După însăși învățătura Sfîntului Ioan, viața de familie are de învins multe greutăți. Ca să le înfrunte cu succes, trebuie bine organizată. De aceea, el o și vede rânduită după sistemul unei armate: conducătorul suprem este soțul, în al doilea rând vine soția, ca un mare general de armată, copiii ocupă al treilea loc, apoi vin oamenii de serviciu, organizați și ei ierarhic. Dacă niciunul nu uzurpă autoritatea altuia, dacă fiecare-și ține locul său, lucrurile vor merge bine. Contrariu, rezultă eșecuri și suferințe, cum s-a întîmplat lui David și lui Solomon.

În cadrul acestei ordini, fiecare este chemat să exercite îndatoriri specifice, în vederea cărora celor doi soți li s-au dat aptitudini adecvate. Nimeni altul n-a zugrăvit mai plastic și cald ca Sfîntul Ioan, activitatea pE care cei doi soți o desfășoară, unul în afara, altul înăuntrul căminului. Nimeni n-a definit mai înțelept misiunea lor respectivă, nimeni n-a delimitat mai bine câmpul de lucru al fiecăruia și n-a arătat mai clar sensul acțiunii lor.

Din capul locului Sfîntul Părinte observă că, „nici bărbatului, Dumnezeu nu i-a încredințat totul și nici femeii, ci le-a împărțit îndatoririle. Dintr-u început, bărbatul a trebuit să se ocupe cu treburi obștești, iar femeii i-a revenit grija treburilor casnice. Dumnezeu n-a îngăduit totul, în mod indistinct, omului și femeii, ci le-a împărțit sarcina: femeii i-a dat casa, bărbatului ocupațiile din afară. Bărbatului i-a rânduit să-și hrănească pe ai lui prin munca pământului, femeii să-i îmbrace țesând pânza”.

Deosebirea sferelor de ocupație nu-i împiedică, însă, a-și duce fericită viața laolaltă, în cămin, unde pot exercita, unul asupra celuilalt aleasă înrâurire, zidindu-se și într-ajutorindu-se, material și moral. Din scrisul Sfîntului Părinte se pot reconstitui ușor îndatoririle reciproce care revin celordoi soți, pentru ce ei să fie, efectiv, unul ajutorul celuilalt.

În orice caz, armonia dintre soț și soție trebuie dorită și păstrată cu orice preț, căci după spusa însăși a Sfîntului Ioan, ea este climatul și izvorul tuturor bucuriilor și susține lumea întreagă. Pentru că, după cum când temelia se clatină, se prăbușește întreaga locuință, la fel și soții, când trăiesc în neînțelegere, se răstoarnă întreaga noastră viață. Ia seama: „lumea este alcătuită dîn cetăți, cetățile sunt constituite din case, casele sunt compuse din bărbați și din femei. Daca deci, a intrat războiul între bărbați și femei, el a intrat în case, iar cînd sunt tulburate casele, sunt răsturnate și cetățile, iar când are loc o răsturnare de cetăți, atunci, în mod natural, s-a umplut de turburare, de război și de luptă și lumea întreagă”. Așa dar, nimic nu e mai dureros, mai inspăimîntător ca disensiunile și certurile între cei pe care-î unește o legătură așa de sfântă. E un război între mădularele aceluiași trup, cel mai teribil război. Dimpotrivă, unde e armonie, înflorește virtutea și toate merg din plin, fiindcă pe deasupra se adaogă și bunăvoința lui Dumnezeu. De aceea și sfătuiește așa de stăruitor marele ierarh ca orice căsătorie să se întemeieze și să trăiască după criterii sănătoase, ca să nu devină cumva cîmp de război și lupte, disensiuni, certuri și împotriviri, făcându-se astfel viața nesuferită, ci pentru ca soții să-și fie unul altuia sprijin, liman și adăpost și îmbărbătare împotriva atitor rele care ne asaltează din toate părțile.

În afară de îndatoriri reciproce, în gîndirea Sfîntului Ioan soții mai au de observat în comun unele directive și principii, menite să susțină deasemenea și să sporească viața duhovnicească a familiei, fără de care ea nu poate propăși din nici un punct de vedere.

Calitatea prietenilor este de mare însemnătate în viața unei familii e un lucru bine constatat. Observația nu poate să n-o facă tocmai Sfântul Ioan, care se știe, a preferat să-i aibă pe oameni dușmani înverșunați mai degrabă decât prieteni răi. Ospitalitatea e îndeletnicire sfântă și răsfrânge lumină, bucurie și mântuire asupra casei, aducând aici, sub înfățișarea oaspeților, pe Dumnezeu și binecuvîntările Sale.

Adevărata ospitalitate este însă primirea și ajutorarea săracilor, una dintre cele mai alese virtuți care trebuie să împodobească un cămin creștin. Ea impune sacrificii mici, care aduc însă incomensurabile satisfacții si răsplătiri.

Postul pe care Sfîntul Ioan îl elogiază și recomandă, cu atâta dreptate, fără nici o rezervă, umple casa și viața soților de o fericire senină. El este izvorul ordinei și al virtuților.

Rugăciunea individuală, în timpul lucrului și peste totși rugăciunea în comun consolidează familia. Cea dinainte și după masă, între alte urmări fericite, ne ține în cumpătare și ne asigură belșugul.

Câștigurile sufletești realizate cu prilejul mergerii la Biserică trebuiesc împărtășite cu cei de acasă. După reîntoarcerea dela slujbă, soții sunt datori să prelungească și în casa lor atmosfera de reculegere și înălțare sufletească din sfântul lăcaș, recapitulând cele auzite și învățate acolo, mai ales în cazul când vreunul din soți n-a putut lua parte la slujbă.

III. Familia – între înțelegere și problemele contemporane

Societatea consumistă a zilelor noastre încearcă să raporteze întreaga existență la un mod rațional fals de înțelegere a lucrurilor. Promovând competiția sălbatică și încercând să pună pe primul plan individul în detrimentul comunității, această societate aruncă omul într-o prăpastie a autosuficienței, a izolării, a depărtării de semeni și de Dumnezeu. Din dorința de a cuprinde, de a înțelege și de a explica totul, societatea se pierde într-o mediocritate existențială regretabilă.

Prin înlăturarea sau negarea din orizontul ei de cunoaștere a tot ceea ce este mister, taină și în același timp, sublim și prin crearea de false mistere, această societate desacralizată încearcă să se substituie energiilor divine, încearcă să-L (re)nege pe Dumnezeu în modul cel mai grosolan. Din aceeași societate face parte și preotul, ca cel care este chemat la înalta sa misiune pentru a rememora un itinerariu între cer „în căutarea omului păcătos, pierdut, de jos și a bunului Dumnezeu de sus”. Dacă celula de bază a unei societăți este familia, atunci societatea va fi sănătoasă când și familia va fi adevărat și corect percepută. Așa se face că, pe lângă alte probleme ale lumii moderne, preotul trebuie să dea mărturie și cu privire la adevăratul mod de înțelegere și de trăire a vieții familiale.

III.1. Familia – celulă a societății

Istoria multimilenară a omenirii atestă, prin documente istorice, prin monumente (coduri) juridice și prin descoperiri arheologice, că așezămintele omenești mai mici sau mai mari (cătune, sate, orașe triburi) au fost constituite treptat din grupări mai restrânse, corespunzătoare și ca spațiu de locuit unei familii. Familia este deci o formă de organizare în comun a oamenilor, începînd cu cea mai simplă formă realizată prin căsătorie. La realizarea acestei uniri, bărbatul și femeia se simt îndemnați de simțirile omenești firești, dar și de o afecțiune spirituală, care va costitui cea mai puternică legătură a lor pentru tot restul vieții. Potrivit relatării Sfintei Scripturi, căsătoria apare ca prima instituție care a fost înființată și reglementată, o dată cu crearea primilor oameni. În Sfînta Scriptură a Vechiului Testament se arată că după ce Dumnezeu a creat pe om, pe Adam, a văzut că nu este bine ca el să fie singur; de aceea i-a făcut ajutor potrivit, pe femeie – Eva (Facere 2, 23). Apoi, unindu-i în așa fel încît amîndoi să se simtă și să fie ca un singur trup (Facere 2, 24), i-a binecuvântat și le-a zis: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pămîntul și-l stăpîniți” (Facere 1, 28). Împlinirea acestei rânduieli de înmulțire a însemnat naștere de copii. Astfel, familia și-a lărgit conținutul, la legătura soților adăugându-se și legătura lor cu copiii. Dar, pentru desăvârșirea rânduielii ca oamenii, prin înmulțire, să ajungă să stăpânească pământul, Dumnezeu a dispus și cu privire la rostul copiilor, care, la rândul lor, să continue lucrarea de înmulțire începută de părinți, potrivit rînduielii: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24), unire ce a devenit astfel lege generală, divină, pentru toate căsătoriile ce se vor încheia între un bărbat și o femeie pentru toată viața.

Prin căsătoria copiilor unei familii se lărgește conținutul familiei. Astfel, pe de o parte crește numărul familiilor, iar pe de altă parte crește numărul membrilor grupării sociale ce se formează din aceste familii. Sentimentele de iubire, de respect și de întrajutorare ce se stabilesc între membrii unei familii sunt atât de puternice, încât nici o altă legătură nu le poate înlocui sau depăși, pentru că ele se formează în atmosfera caldă a legăturii dintre părinți și copii, și a celor care descind din ei, vorbind aceeași limbă, împărtășindu-se și bucurându-se împreună de aceeași credință, de aceleași obiceiuri, de aceleași tradiții, care toate îi vor și deosebi, ca neam, de celelalte neamuri.

Pentru aceste motive, reglementarea căsătoriei, ca actul prin care se formează familia, și a familiei, ca celulă socială în care se cultivă cele mai frumoase sentimente ce unesc pe oameni, bazate pe dragoste, prietenie, respect și încredere reciprocă, a preocupat totdeauna pe cei cărora le-a revenit răspunderea pentru organizarea societății. Dar măsurile preconizate pentru o cât mai bună reglementare a căsătoriei și a familiei au diferit de la epocă la epocă și îndeosebi de la o orânduire socială la alta. Astfel, chiar gânditori ca filosoful enciclopedist Aristotel (384-322 î.d. Hr.), care a scos în evidență însușirea omului de a trăi în societate, numindu-1 „zoon politicon”, când a fost vorba de forma de organizare, a societății, ca să i se asigure armonia și stabilitatea, a socotit că acestea se pot realiza numai dacă rămân neschimbate stările sociale existente atunci, adică forma sclavagistă. Acest punct de vedere al lui Aristotel nu s-a dovedit însă viabil, pentru că nu lua în considerare două drepturi fundamentale ale omului: libertatea și egalitatea, atât morală cât și în fața legii. Dar fiecare orânduire socială, ținând seama de importanța pe care o prezintă familia pentru viața socială, a căutat să reglementeze în așa fel căsătoria și familia încât relațiile de familie să corespundă intereselor orânduirii sociale respective. Așa se explică faptul că istoria a cunoscut mai multe forme ale familiei: sclavagistă, feudală, burgheză și socialistă. Fără a analiza ceea ce a deosebit o formă de alta a familiei, menționăm că ceea ce a constituit motivație de bază și funcție esențială a familiei a fost asigurarea perpetuării speciei umane.

III.2. Familia în viziunea Bisericii. Condițiile și scopurile familiei creștine

Familia se naște din două persoane, care devin soț și soție. Biserica Ortodoxă percepe familia creștină drept o legătură a dragostei dintre un bărbat și o femeie care consimt liber să conviețuiască și care primesc în acest scop harul lui Dumnezeu prin Sfânta Taină a Cununiei. Potrivit moralei creștine, familia este „prima și cea mai mică celulă a organismului social. Originea ei stă în natura socială a omului și în voința divină, exprimată pozitiv la crearea omului. Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bunăvoie și pentru toată viața a unui bărbat și a unei femei”. Tot din cadrul familiei fac parte și copiii care se pot naște ca rod al dragostei dintre cei doi soți.

Familia apare odată cu creația omului, ca răspuns al unei necesități spirituale: „nu este bine să fie omul singur” (Facere 2, 18 ), dar și ca o formă a complementarității: „să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18 ). Prin natura sa, omul a fost creat ființă socială deschisă comuniunii, comunicării și întrajutorării. În expresiile „după chipul și asemănarea Noastră” (Facere 1, 26) și „a făcut bărbat și femeie” (Facere 1, 27) înțelegem dualitatea conjugală bărbat-femeie drept o comuniune personală ce reflectă dumnezeirea, o icoană a comuniunii de iubire a Persoanelor dumnezeiești și a relațiilor intratrinitare. Acest lucru este posibil dacă judecăm această dualitate nu numai din perspectiva condiției lor de natură creată, ci și din intenția de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Această diferență bărbat-femeie nu apare ca un accident. Deosebirea fizică dintre bărbat și femeie corespunde aceleiași umanități fără ca prin aceasta să fie alterată calitatea umană a uneia sau alteia dintre părți: „Dar umanitatea este trăită de fiecare în alt mod și într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană și-o trăiesc numai împreună, în completare reciprocă”.

Acest lucru se vede și mai clar dacă luăm în calcul modalitatea în care a fost adusă femeia la existență din Adam: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; și, dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și i-a zis Adam: «lată acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său…»” (Facere 2, 21-23). În acest referat biblic, Părintele Dumitru Stăniloae vede modalitatea cuprinderii virtuale a femeii în Adam chiar înainte ca aceasta să apară la modul concret și distinct, fizic. Această cuprindere a Evei în Adam nu trebuie înțeleasă ca o identitate adamică sau ca o dezvoltare ulterioară a acestei identități, ci o existență specifică aflată în Adam. Această înțelegere bipolară a existenței umane explică nevoia omului spre comunicare și comuniune: „Partenerii în dialog trebuie să aibă și ceva comun, dar și ceva deosebit, mai deosebit decât are un individ de același sex față de alt individ. Adam a fost întotdeauna Adam-Eva”. Din acest mod al existenței celor doi rezultă mai departe realitatea legăturii dragostei dintre ei, responsabilitatea și grija unuia față de celălalt, atenția, comunicarea și cunoașterea reciprocă.

Astfel creat omul, se descoperă și imposibilitatea singularului de auto-împlinire, de atingere a desăvârșirii în mod solitar, precum și nevoia de „celălalt”, de trăire a comuniunii, a bucuriei de „altul” de aceeași natură cu tine, dar diferit ca persoană. „În polaritatea originară bărbat-femeie se descoperă necesitatea de a recunoaște pe celălalt în împlinirea de sine, fără ca acest lucru să însemne căutarea fără sațiu a unui alter ego erotic. E vorba de o diferențiere care implică imposibilitatea pentru ființa umană de a-și avea toate condițiile activității sale în sine însăși, în adâncul rațiunii și în libertatea voinței, de a fi adică autentic umană, fără acceptarea unei alte maniere de a exista. A iubi înseamnă, în primul rând, a recunoaște pe celălalt în diferența sa, în caracterul său specific. Iubirea conjugală are ca fundament ontologic alteritatea, pe când tendința de desăvârșire în androgenitate are ca suport lăuntric unitatea. Dragostea dintre soți vizează singularul, pe când dragostea fraternă și angelică se referă la plural. Alteritatea în iubirea conjugală, înscrisă în diferența originară dintre bărbat și femeie, este calitativă și ea exclude cu desăvârșire pluralitatea”. Prin cuvintele rostite de Adam: „Iată, acesta-i os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facere 2, 23) se exprimă nu numai împlinirea unei necesități umane, ci și oglindirea în fiecare din cei doi a chipului lui Dumnezeu. Prin fiecare din cei doi Dumnezeu comunică cu celălalt într-un mod mai deasebit: „Iubirea dintre soți este indicativul biblic al iubirii lui Dumnezeu. Nu fără o profundă semnificație, momentul scoaterii Evei din Adam a fost privit de către sfinții Părinți ca simbol al nașterii bisericii, tradiție susținută cu o temeinică argumentare biblică, în care «Imago-Dei» se suprapune cu «via crucis»”.

Vorbind despre legătura fizică dintre cei doi, Sfânta Scriptură folosește sintagma: „a cunoscut pe femeia sa” (Facere 4, 1), în acest mod exprimând o realitate acceptată de Biserică. „Pentru că oamenii sunt creați după chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenești în căsătorie se numește «cunoaștere», nu în sensul de «știință» a celuilalt, ci de experiere aprezenței ființei celuilalt care ni se oferă ca dar, însă în dăruirea noastră totală spre el”.

După căderea omului în păcat, se alterează chipul lui Dumnezeu în om și, implicit, și relația bărbat – femeie. Femeia devine un bun, un obiect al bărbatului: „atrasă vei fi de către bărbatul tău și el te va stăpâni” (Facere 3, 16), relația comuniunii dintre cei doi slăbește și ea, apare poligamia ca o consecință a denaturării valorii umane. Concupiscența, ca modalitate de perpetuare a neamului omenesc pe pământ, îmbracă în unele momente forme erotice. „Având înfățișarea unui dezechilibru nemăsurat ce a cuprins în întregime făptura omului, corupția aceasta se manifestă mai cu deosebire în pasiunea «erotică», care nu este altceva decât o contrafacere a adevăratei iubiri. Păcatul este moartea sufletului, iar voluptatea oarbă a instinctului erotic este moartea iubirii”.

Chiar dacă în forma ei, în modul de manifestare, nunta și implicit familia s-au confruntat cu grave denaturări, pe parcursul istoriei, în esență nunta dintre bărbat și femeie, ca expresie a iubirii dintre cei doi, păstrează în ea un aspect tainic.

Prin întruparea Sa: „Cuvântul lui Dumnezeu ne-a dat putința să-L vedem prin fața omenească, mai întâi în El însuși, apoi în toți cei în care Hristos se sălășluiește, sau continuă să se întrupeze prin Taine. Numai petru că Hristos ca Dumnezeu e transparent în altul și înfrumusețează pe altul, acest altul ni se arată vrednic de o iubire nesfârșită; iubirea față de acest altul nu se epuizează niciodată. în afară de Hristos, iubirea permanentă față de un om concret ar fi imposibilă”.

Participând la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, manifestă astfel considerația pe care o conferă acestei legături. Faptul că acum Mântuitorul își începe șirul acțiunilor Sale minunate, prefacând apa în vin (Ioan 2, 9), poate fi înțeles ca un demers făcut de Hristos în vederea prefacerii naturii umane în Taina Nunții prin puterea harului dumnezeiesc.

Răspunzând atacurilor fariseilor cu privire la posibilitatea lăsată de Moise pentru părăsirea soției, Mântuitorul repune familia în sfințenia din care căzuse, în unitatea și indisolubilitatea ei originară: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 5-6). Așadar cele două mari caracteristici ale familiei creștine sunt unitatea și indisolubilitatea: „Unitatea căsătoriei creștine se fundamentează, pe de-o parte, pe unitatea și singularitatea legăturii de iubire statornicită între cei doi soți, iar pe de altă parte, pe fidelitatea care garantează această iubire în ambianța creată de credința în Dumnezeu… în unirea de nemodificat stabilită între Hristos și Biserică…. indisolubilitatea se fundamenteză pe cea dintâi (pe unitate n.n.) și pe iubirea dintre cei doi soți. Simbol al unității între Hristos și Biserică, căsătoria se fundamentează realmente pe iubirea care angajează în mod absolut și responsabil pe soț față de soție și invers”.

La baza unirii dintre cei doi soți și pentru menținerea unității și indiso-lubilității relației lor trebuie să se găsească întotdeauna iubirea, acea iubire despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Cor. 12, 7). Iubirea adevărată este iubirea dumnezeiască, iubire jertfelnică ce a făcut posibilă mântuirea neamului omenesc: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16), iar la Cina cea de Taină Hristos le descoperă ucenicilor Săi: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său sa și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 12-13)

Aceeași iubire jertfelnică se cere și în cadrul familiei, Taina Sfintei Cununii fiind compusă de gesturi și acțiuni ce simbolizează acest lucru: însemnarea cruciș cu cununiile a celor doi (crucea fiind simbolul jertfei asumate prin iubire), intonarea imnului mucenicilor, care amintește de răbdarea mucenicilor în suferințe și cununiile pe care la poartă cei doi miri pe cap sunt un simbol al demnității, al responsabilității, dar și al ascezei conjugale. Responsabilitatea ce rezultă din iubirea soților are în vedere și descoperirea lui Hristos în celălalt: „În responsabilitatea aceasta se face tot mai străvezie, pentru fiecare prin celălalt, prezența lui Dumnezeu cel personal ca factor care dă valoare nemăsurată partenerului de căsătorie. Pe măsură ce celălalt își descoperă adâncimea, devine mai transparent pentru Hristos care îi garantează valoarea lui eternă de om, prin faptul că el însuși s-a făcut om. Iar aceasta sporește responsabilitatea fiecăruia pentru celălalt. Fiecare e pus astfel prin celălalt într-o relație directă cu Hristos, fără ca valoarea și consistența lui să se diminueze. Fiecare trăiește pe Hristos într-un mod specific prin celălalt, ca transparent unic”.

Familia care reprezintă biserica din casă, este o școală a iubirii, o școală a vieții, a creșterii duhovnicești și a cunoașterii cuvântului lui Dumnezeu. „Altfel spus, căsătoria (și familia n.n.) este un mod de viață, o expresie dinamică a iubirii cu adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului concret, bărbat și femeie, să pășească împreună pe calea desăvârșirii”.

Mijloacele prin care se poate ajunge la desăvârșire în cadrul familiei sunt: folosirea darurilor primite în timpul slujbei Cununiei. Ele trebuie înmulțite de-a lungul vieții prin muncă perseverentă. Darurile primite de la Duhul Sfânt nu trebuie pierdute.

Despre responsabilitatea și ajutorul reciproc dintre cei doi soți în cadrul familiei putem spune că în familie cele două persoane (bărbat și femeie) sunt chemate să își depășească individualismul și izolarea printr-un proces de autodăruire și împlinire reciprocă. „Femeia este omul cel mai apropiat de bărbatul ei și viceversa. Și este aceasta, pentru că îl completează. Bărbatul are în femeie umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Și viceversa. Ei își sunt unul altuia deplin descoperiți, într-o totală sinceriate; fiecare îi este celuilalt ca un alt «eu», rămânând totuși un «tu» care îi este necesar pentru a se descoperi. Fiecare se uită pe sine, faeându-se eul celuilalt”.

Privind realist relația trupească dintre bărbat și femeie în cadrul căsătoriei, putem spune că la baza ei stă iubirea dinte cei doi, a unirii sufletești și are ca rezultat final și nașterea de prunci, față de care cei doi soți au obligația de a-i naște, crește și educa. „De fapt, un mijloc important care ajută pe cei doi soți să înainteze spre o unire sufletească tot mai adâncă este nașterea și creșterea de prunci. Actele de unire trupească se îmbibă, prin asumarea acestei responsabilități, de un element spiritual și mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupești, care deține un loc mai mare în unire dintre soți, îl are asumarea răspunderii nașterii de prunci, ca în partea a doua, această legătură să fie în mare măsură depășită în ființa ei de unirea spirituală în care soții au progresat”.

Biserica acordă Tainei Nunții o mare cinste și datorită faptului că în cadrul ei instinctul de procreare și dorință trupească sunt transfigurate prin iubirea reciprocă dintre soț și soție. „Când femeia i-a ajuns bărbatului o umanitate intimă și curată prin copleșirea dragostei trupești de către cea spirituală, el poate privi cu ochi curați orice femeie, și femeia, orice bărbat. Căsătoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soți nu numai în relația unuia față de altul, ci și în toate relațiile cu ceilalți oameni. Toate femeile primesc o adâncime spirituală pentru bărbatul ajuns aici, în persoana femeii sale, și toți bărbații, pentru femeie, în persoana bărbatului ei”.

Trebuie să precizăm că alături de această concepție cu privire la familie, întâlnim în cadrul Bisericii Ortodoxe și o imagine mai generală, universală a familiei umane, a Bisericii în special și a lumii create în generai. Această concepție se înscrie pe linia universalității mântuirii aduse de Hristos prin care ne-a făcut pe noi oamenii părtași dumnezeirii prin participarea noastră la viața harului. De aceea, fiecare dintre noi suntem membre ale trupului spiritual care este Biserica și al cărei cap este Hristos. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel afirmă: „ci precum într-un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași lucrare. Așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom. 12, 4-5).

Am stăruit asupra modului de înțelegere a familiei creștine, cu îndatoririle și scopul ei pentru că, de modul înțelegerii corecte și al raportării concrete a preotului la această realitate socială depind atât mântuirea lui și a familiei sale, cât și modul în care preotul va ști și va fi în stare să-și desfășoare misiunea încredințată lui de Hristos la hirotonie.

III.3. Câteva probleme ale vieții familiale astăzi

Societatea umană a zilelor noastre se află într-o criză existențială, fenmen ce constă în eliberarea omului de sub controlul total al Bisericii. Secularizarea care este de fapt criza societății contemporane trebuie căutată spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când concepția autonomă asupra lumii începe să se afirme, eliminând pe Dumnezeu din creație.

După cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea pentru reîmpărțirea coloniilor între marile puteri, se configurează o nouă hartă politică ce împarte lumea între Occidentul capitalist și Răsăritul comunist. Conflictul deschis între armate este înlocuit cu o politică obscură în care se duce un război psihologic de intimidare a inamicului prin declarații belicoase sau prin etalarea dotărilor armate (a se vedea „criza cubaneză”) sau, alteori, un război economic, politic sau prin sprijinirea de către una sau alta dintre tabere a unei terțe părți aflate în conflict, așa cum a fost în cazul războiului din Vietnam.

Acestor politici mondiale nu le-a rămas indiferentă populația civilă, care reacționează în diverse moduri. În felul acesta apare și se dezvoltă, între anii 1960-1970, în America, mișcarea „hippy” sau „Power Flower”, ca o pretinsă reacție împotriva războiului. Cooptând o populație cu vârste cuprinse între 15 și 25 de ani, această mișcare, al cărei slogan principal era „make love not war”, se caracterizează prin condamnarea războiului și printr-o atitudine în general non-conformistă, anti-instituțională, prin adoptarea unei ținute militante.

Pe plan spiritual, adepții acestui curent resping în linii mari ceea ce ei numesc „religii iudeo-creștine”, sunt preocupați mai mult de concepte spirituale de origine orientalo-asiatică, creându-și, în același timp, un sistem propriu de „valori” (de fapt non-valori) religioase printr-un sincretism ce exprimă ceea ce convine noului lor mod libertin de viață. Susținut de scriitori precum evreul Allen Ginsberg, curentul hippy a avut o puternică influență asupra societății americane și a celei occidentale în general. Acest tip de „cultură” (urmat mai nou de „cultura„ de tip ghetou) a influențat literatura, muzica și artele și a determinat orientarea ideologică a societății înseși. Prin organizarea de festivaluri de tip Woodstock, începând cu vara anului 1969, când au participat aproape 500 000 de tineri, acest curent formează, de fapt, o întreagă generație prin influența puternică pe care o are asupra lor. Promovând „eliberarea”, descătușarea de inhibiții, muzica psi-hodelică (cum ar fi cea a formației The Doors), consumul substanțelor halucinogene, practicile sexuale libere, acest curent aruncă, de fapt, persoana umană în izolare și pervertire tară precedent, modelul familiei tradiționale fiind negat.

După ipocrita pudoare victoriană a secolului al XIX-lea, derularea colectivă, demistificarea tabuurilor sexuale ajung acum la o libertate erotică rară precedent. O sexualitate obsedantă, obositoare invadează viața publică. Chiar și congresele specialiștilor vorbesc nu despre iubire, nici despre eros, ci despre sexualitate. Iar Părintele Vasile Gavrilă completează: „Drama umană care generează criza este confuzia: confuzia între creație și Creator, între adevăr și minciună, între libertate și libertinaj, între iubire și erotism. Această confuzie se vede în confuzia valorilor și-nlocuirea acestora cu pseudovalori”.

Tot în această parte a lumii și aproximativ în aceași perioadă, cunoaște o amploare deosebită mișcarea protestatară feministă care are drept obiectiv declarat atacul legal împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală, împotriva socializării tradiționale în funcție de sex și împotriva sexismului instituționalizat. Chiar dacă acest curent are o vechime de peste 300 de ani, cea care pune bazele ideologice ale feminismului este Betty Friedan (The Feminin Mistique) în 1963. „Teoriile referitoare la opresarea femeii operează cu argumente psihanalitice (bărbatul are o nevoie înnăscută de a subjuga femeia pentru a-și putea realiza obiectivele psihosociale), cu argumente radicale (rădăcinile opresiunii sunt în sistemul patriarhal în care bărbatul a dovedit mai multă abilitate în folosirea forței pentru a subjuga pe alții) sau cu argumente socialiste (cum sunt termenii de patriarhat capitalist și dominare pentru a descrie un sistem complex de oprimare bazat pe organizarea producției, a claselor, a vârstelor, a etnicității și a preferințelor sexuale)”.

Trebuie să menționăm, de asemenea, dezvoltarea extraordinară a mijloacelor de informare și rolul decisiv pe care îl joacă acestea în viața oamenilor. Create inițial cu scopul de a-l ajuta pe om, de a-i ușura munca, multe din elementele tehnice, în mod paradoxal, pun stăpânire pe om și îi pot chiar condiționa viața, cum este cazul computerului și al internetului. Industria cinematografică hollywoodiană, show-urile de televiziune, reality-show-urile, emisiunile care transmit catastrofe și calamități live, filmele horror și porno, toate acestea favorizează o educație nereligioasă, descreștinată a populației, dar mai ales a tineretului.

Industrializarea și modernizarea tuturor mijloacelor de trai, oferirea unui confort sporit omului prin toate obiectele de care se folosește a generat adoptarea unei noi politici a pieței economice, o politică consumistă, a aspirațiilor către a avea din ce în ce mai mult și, de aici, necesitatea unui loc de muncă în stare să-i ofere satisfacerea plăcerilor și poftelor personale. Așa cum observă Pr. Prof. Dr. John Breck: „Medison Avenue ne-a învățat că aceasta este generația «să ne simțim bine»”, iar omul modern elimină tot ceea ce l-ar putea împiedica la realizarea scopului său, tot ce l-ar îndepărta de posibilitatea de „a avea” și de a-și satisface dorințele, altfel spus: „de a se simți bine”. Alunecată într-o autosuficiență oarbă și într-o competiție permanentă în care „time is money”, lumea cotidiană profanează sacrul, iubirea și sensibilitatea, iar viața devine moarte continuă, o uzură și, în cele din urmă, plictiseală.

În cealaltă parte a lumii, în Răsărit, avem de-a face cu expansiunea ideologică, politică și socială a materialismului de tip comunist ateu, care promovează materia drept idealul existenței și cu care Biserica ortodoxă a avut de luptat mai bine de 50 de ani.

La sfârșitul anilor 1980, majoritatea societăților comuniste răsăritene au ieșit din imperiul materialismului marxist pentru a cădea de bunăvoie sub influența comunismului occidental, secularizat și perfid. „Nonsensul comunismului, uscăciunea rațiunii, suficiente sieși, raționalismul spiritualității umaniste, interpretate în termeni colectiviști, mesianismul utopic aleliberării sunt pe deplin echilibrate de o sațietate mistică și irațională, adusă de invazia unor religii aproape necunoscute, dar fascinante. Iar impersonalismul cultelor orientale face casă bună cu excesul de subiectivism, căldura sufocantă a anumitor experiențe de «dincolo», se împacă bine cu aerul un pic cam rece și rarefiat al vieții religioase prozaice și bine măsurate. Dacă atâția căutători ai necunoscutului – spune Patriarhul Athenagoras -se îndreaptă spre yoga și spiritualitățile asiatice – spre Asia sfântă, cum spunea Sikelianos – asta se întâmplă pentru că spiritualitatea creștină pare absentă, că ea nu mai știe să se adreseze omului civilizației industriale”.

Am făcut toate aceste precizări, deoarece modelul familial tradițional este în descompunere de toate aceste mișcări ale societății din care face parte. În felul acesta, creștinii sunt puși să aleagă între concepția autonomă asupra lumii care s-a manifestat cu începere din secolul al XVIII-lea și care îl elimină pe Dumnezeu din creație, izolându-L într-o transcendență inaccesibilă și transformând lumea într-o imensă mașinărie ce funcționează independent de Dumnezeu și viziunea teologiei ortodoxe care afirmă atât transcendența lui Dumnezeu față de lume prin ființa sa, cât și prezența Sa în lume, imanența Sa prin energiile Sale necreate. „Criza omului contemporan poate fi definită ca lipsa comuniunii lui cu Dumnezeu – Izvorul vieții; această criză se manifestă în viața credincioșilor prin pierderea sensului adevărat al acestei comuniuni, care nu mai este un mod de a exista, ci manifestare ocazională, împlinită formal printr-o raportare exterioară la formele liturgice ale vieții bisericești și în care, de fapt, nu se mai poate sesiza comuniunea”. De aici decurge și modul în care credinciosul înțelege Sfânta Taină a Cununiei și cum se raportează el la viața de familie, cu toate implicațiile ei. Legat de acest lucru și de problemele ce pot apărea în cadrul unei familii asaltate de valorile modernității desacralizate, menționăm planningul familial, avortul, educația creștină a copiilor, divorțul, căsătoria a doua și a treia, căsătoriile mixte, erotismul și perversiunile conjugale, adulterul și prostituția.

Oferind o imagine de ansamblu asupra tuturor aspectelor aduse în discuție până acum, Paul Evdokimov concluziona: „Această lume prea masculină, în care harisma feminină nu joacă nici un rol, în care femeia se masculinizează, este din ce în ce mai mult o lume fără Dumnezeu, fiindcă este fără Maica – Theotokos și Dumnezeu nu se poate naște aici. Este simptomatic faptul că, în această ambianță, desfrânarea copiilor, incestul și homosexualitatea se afirmă deschis”. La aceasta am mai putea adăuga grotescul manifestărilor și paradelor homo și lesbi, precum și pretenția lor de a adopta copii. Tot o astfel de familie surogat poate fi considerată și cea în care femeia concepe un copil cu intenția vădită de a-și elimina partenerul din viața și educația copilului, precum și cei care trăiesc în concubinaj fără a-și asuma responsabilitatea căsătoriei.

Legat strict de starea societății românești mai precizăm și dezordinea socială creată de fenomenul exodului în străinătate a unei părți a populației active a României în căutarea unui loc de muncă bine plătit. Spunem dezordine pentru că de multe ori, rămân în țară familii care se destramă prin lipsa unuia sau a altuia dintre soți, rămânând copiii pradă abandonului școlar, prostituției, alcoolismului, drogurilor, vieții antisociale sau chiar suicidului. O altă problemă a familiei românești ar fi violența de orice factură (fizică, psihică, economică, verbală) între soți sau între părinți și copii, în familii, pe stradă, la locul de muncă sau în instituțiile de învățământ pre¬cum și abuzurile de orice fel. îngrijorătoare este și scăderea vârstei debutului vieții sexuale până la 12 ani, de cele mai multe ori datorită anturajului, și legat de aceasta, apariția sarcinilor la vârste fragede (12-14 ani), urmată de cele mai multe ori de avorturi cu consecințe traumatizante pentru tânără sau, alteori, cu ceea ce societatea numește „copii care au copii”.

Despre categoria persoanelor în vârstă ar trebui spus că cea mai mare problemă cu care se confruntă unele dintre ele este singurătatea, lipsa unei persoane care să le poarte de grijă, să se intereseze de soarta lor sau pur și simplu să le spună o vorbă bună. Pe lângă aceasta, mulți dintre bătrânii noștri, după o viață întreagă de muncă, trăiesc la limita subzistenței și sunt expuși la numeroase umilințe datorită pensiilor mizere pe care le au.

Nu ar trebui trecută cu vederea nici starea materială a familiei preotului. În România se vorbește insistent, în ultimii șaptesprezece ani, despre o „clasă de mijloc”, dar din păcate majoritatea covârșitoare a populației se împarte între cei cu un nivel de trai modest și cei foarte bogați. În cele mai multe cazuri, starea materială a preotului reflectă pe cea a comunității, cu toate acestea însă, extremele ar trebui evitate. Prestanța și viața religios-morală a preotului sunt cele care ar trebui să formeze imaginea acestuia, însă nu ar trebui neglijată nici clarificarea stării materiale a preotului, mai ales pentru faptul că preotul are datoria de a se îngriji de comunitatea sa, dar trebuie să-și îndeplinească și obligațiile familiale.

Trebuie spus că un aspect ceva mai delicat și mai greu sesizabil, este cel al autosuficienței soților, al egoismului în doi, despre care Pr. Prof. D. Stăniloae spunea: „Soții care nu-și înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenți lor înșiși. Vor constitui un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la alții al familiei de tip biologic, un grup închis ca o cetate în zidurile proprii și capabil numai de ieșiri acaparatoare, nu de ieșiri dăruitoare. O căsătorie care nu-și răstignește statornic lăcomia și autosuficiența proprie și nu se depășește pe sine prin această năzuință, nu e familie creștină. După învățătura creștină, păcatul propriu al familiei de azi este nu divorțul sau lipsa de «acomodare», sau «sălbăticia spirituală», ci autoadorarea familiei, refuzul de a vedea căsătoria orientată spre împărăția lui Dumnezeu. Există o pornire de a face totul pentru familie, dacă trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui Dumnezeu; ea a început să nu mai fie o intrare sacramentală în prezența Lui”.

III.4. Metode pastorale cu privire la familie și la înțelegerea dintre membrii ei

Pentru a-și putea duce la îndeplinire misiunea ce i-a fost încredințată la hirotonie, aceea de a-i conduce pe credincioși la mântuire, preotul duhovnic trebuie să fie conștient de marea responsabilitate pe care o are înaintea lui Dumnezeu, în formarea și educarea enoriașilor săi, a familiilor și chiar a neamului său. Preotul trebuie să fie conștient că misiunea pe care o desfășoară a primit-o din încredințarea lui Dumnezeu și prin toate acțiunile sale trebuie să-L facă prezent pe Hristos în mijlocul credincioșilor. Preotul este cel care, în locul lui Hristos, învață, mustră, îndeamnă, luminează, mângâie, întărește și ajută pe cei păcătoși, abătuți, neștiutori, pe cei săraci, năpăstuiți și îndurerați. De aceea, preotul trebuie „să nu uite niciodată că scara de foc dintre pământ și cer, pe care se săvârșește și se trăiește slujirea preotului, este scara fericirii sau a osândei lui; pe ea sufletul lui se poate purifica și mântui sau se poate pierde și osândi”. În ceea ce privește vocația preoțească, trebuie precizat că aceasta vine întotdeauna de la Dumnezeu și nimeni nu poate lua pe baza propriilor competențe, pregătiri și predispoziții, vocația preoției. Preoția se întemeiază pe smerenie și dragostea față de Hristos. Prin dragostea Sa jertfelnică Hristos este singurul mire și singurul preot al Bisericii Sale, dar El împărtășește din preoția Sa unică celor pe care i-a rânduit să-L slujească în lume.

Urmând exemplul Mântuitorului, preotul va ști să fie un bun păstor al turmei sale („Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11) și să pună interesul celorlalți înaintea interesului propriu („să nesocotești totdeauna folosul tău în folosul celorlalți”) sau să se facă „tuturor toate ca să mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9, 22).

Așa se face că preotul trebuie să fie cel dintâi exemplu de urmat înaintea credincioșilor și în ceea ce privește viața de familie. De fapt, lucrarea sa misionară începe cu cei mai de aproape ai lui: cu soția și copiii săi. Dimpotrivă, un eșec în viața de familie ar produce o catastrofa și mai mare în inimile credincioșilor săi. De asemenea, desfășurarea iresponsabilă a preoției și nesocotința responsabilității sale înalte aduc după sine îndepărtarea credincioșilor de Sfânta Biserică și de învățăturile lui Hristos. Exemplul negativ al preotului are repercusiuni mai rapide și mai dezastroase asupra oamenilor, iar una dintre piedicile cele mai mari în săvârșirea virtuții îl constituie egoismul și autosuficiența. De aceea, pentru a putea vindeca pe alții, trebuie mai întâi ca preotul să fie vindecat de patimi.

Cât privește acțiunea propriu-zisă a pastorației, Sfântul Grigorie de Nazianz recomandă cu multă înțelepciune o personalizare a acesteia în funcție de diferitele categorii sociale cu care preotul vine în contact. Pe unii trebuie să-i învețe prin exemplul personal, pe alții prin mustrare, pe unii învățându-i în mod public pentru a se rușina, pe alții în particular pentru a-i motiva, unora trebuie să le treacă cu vederea anumite greșeli mici, altora nu, pe unii trebuie să-i domine, iar de alții trebuie să se lase biruit și aceasta pentru că „nu toți oamenii au aceleași gânduri, nici aceleași porniri. Bărbații unele, femeile altele; bătrânii unele, tinerii altele; săracii unele, bogații altele; cei veseli unele, cei triști altele; cei bolnavi unele, cei sănătoși altele; conducătorii unele, condușii altele; învățații unele, neînvățații altele; cei fricoși unele, cei îndrăzneți altele; cei mânioși unele, cei blânzi altele; cei cu fapte bune unele, cei păcătoși altele”. Cu toate acestea, chiar și Sfântul Grigorie de Nazianz recunoaște că nu poți cuprinde în vreo știință anume toate modalitățile de bună păstorire, oricât ai fi de priceput, ci „numai experiența însăși și cazurile de duhovnicie dau lumină și științei vindecării sufletelor și preotului”.

Aruncând o privire de ansamblu asupra stării actuale a societății românești pe care o are de păstorit preotul, se cuvine să facem câteva precizări. Mai întâi, faptul că în România există cel puțin două mari tipuri de populație: cea din mediul rural și cea din mediul urban. Dacă anii comunismului au generat o migrație a populației de la sat spre oraș, datorită construirii uriașelor întreprinderi, fabrici și combinate, de multe ori creându-se noi așezări urbane în jurul acestor combinate (cum ar fi cazul orașului Onești), acum asistăm la fenomenul invers: al migrației din orașele care nu mai pot oferi un loc de muncă necesar asigurării traiului zilnic și reorien-tarea spre sat, spre producția agricolă.

În anii comunismului, dar și acum, multe persoane care părăseau satul pentru a se stabili la oraș, au făcut să apară un tip de populație nouă fără o identitate precisă, trăind în mediul urban decât sub aspectul confortului. Cam în aceeași stare confuză din punctul de vedere al identității se găsesc și cei care se reîntorc în sat, dar care au pierdut din păcate, legătura cu multe dintre datinile și tradițiile părinților. Dacă în mediul rural, întâlnim oameni cam de același nivel social, profesional, economic, religios și cultural, în mediul urban și mai ales în marile orașe, populația este foarte diferită sub toate aceste aspecte și de aceea și efortul pastoral al preotului trebuie să fie mult mai mare. De asemenea, în marile orașe, pe de o parte datorită mărimii exagerate a unor parohii care pot cuprinde și 100 000 de familii, iar pe de altă parte, datorită educației atee primite în timpul regimului comunist și a lipsei de educație religioasă, mulți oameni nu au noțiunea de „enoriaș”, de component al unei comunități religioase și de aparținător al unui altar.

Necesitatea de a avea un serviciu bine plătit a determinat multe familii să-și neglijeze buna conviețuire și educația copiilor. Un serviciu care-ți ocupă cea mai mare parte a zilei nu mai oferă posibilitatea dedicării atente a educației copiilor. De multe ori spusele copiilor sunt de ajuns pentru un astfel de părinte, care nu trece cu lunile pe la școală pentru a se interesa de situația copiilor și care, în situații mai nefericite primește acasă înștiințarea de exmatriculare a odraslei. Există în unele cazuri concepția greșită că școala trebuie să ofere educația morală a copiilor, pierzându-se din vedere că nu poți îngriji un ogor care nu a fost mai întâi cultivat bine și care, ulterior, a odrăslit numai spini sau, altfel spus, ignorându-se educația morală primită în familie pe care conștiința sănătoasă a poporului nostru o numea „cei șapte ani de acasă”.

Alteori părintele are impresia că o diplomă de o anumită valoare strecurată copilului în buzunar suplinește lipsa comuniunii cu acesta. Acest lucru poate duce nu numai la o formare greșită a educației copilului, dar poate avea repercusiuni și asupra personalității acestuia. Pe de o parte copilul de astăzi este învățat să aibă bani cu care își poate crea o serie de plăceri (alcool, țigări, droguri) și o dependență față de bani, iar pe de altă parte poate, ajunge la izolare, la incapacitatea de comunicare sau chiar la depresii, neavând un sprijin în analizarea problemelor sale existențiale.

Se poate arăta și un alt aspect, acela că, în multe cazuri, tineretul din societatea noastră a fost și cel care a însuflețit viața religioasă a familiilor lor, aceasta și datorită participării la orele de religie de la școală. După decembrie 1989, Religia ca disciplină de studiu a fost reintrodusă în programa școlară, la început mai timid, iar din 1995 a devenit disciplină obligatorie, făcând parte din materiile de studiu la ciclurile primar, gimnazial și liceal, așa cum este stipulat prin articolul 9 din Legea învățământului. Datorită numărului mare de absolvenți de teologie care trebuie încadrați pe plan profesional în societate, preoții au fost excluși, în majoritatea cazurilor în mod tacit, din cadrul catedrelor de religie. Este de notorietate însă că, de multe ori, chiar simpla prezență a preotului într-o școală conferă sobrietate atmosferei de lucru și o atitudine mai demnă în cadrul cancelariei, între elevi și între elevi și profesori. Tocmai de aceea este necesară o colaborare permanentă între preotul duhovnic și profesorii de religie din parohia sa în vederea formării religios-morale a elevilor.

Toate aceste situații existente în societatea noastră comportă o reevaluare și o intensificare a metodelor misionar-pastorale. Fără a însemna prin aceasta o modificare a organizării parohiale sau o schimbare a principiilor pastorale clasice, această revigorare pastorală trebuie să depisteze modalități concrete pentru a veni în întâmpinarea necesităților religioase ale credincioșilor. În primul rând, preotul trebuie să cunoască cerințele spirituale ale păstoriților săi și ale diferitelor categorii sociale în general. Comunicarea cu credincioșii trebuie să fie reală și să caute implicarea activă a credincioșilor de diferite vârste și condiții sociale în viața parohiei. Diferitele servicii religioase – Botez, Cununie, înmormântare – trebuie însoțite și de un cuvânt de învățătură cu mesaje concise care să vizeze, în primul rând, acea categorie de „creștini” care intră în biserică exclusiv cu ocazia acestor trei Sfinte Taine. De o deosebită importanță este pastorația individuală realizată de preot prin Taina Sfintei Spovedanii, mai ales la vârstele problematice: pubertate și adolescență. Părinții trebuie conștientizați prin diferite mijloace – exemplul personal, predică, dialog – cu privire la responsabilitatea ce le revine în educația propriilor copii, dar și în purtarea de grijă a acestora față de părinți.

În privința vieții liturgice se cere păstrarea nealterată a caracterului sacramental al slujbelor, punând tot timpul în centrul atenției credincioșilor Sfânta Liturghie și necesitatea unirii cu Hristos prin Sfânta împărtășanie. Foarte importantă este și împărtășirea regulată a copiilor până la vârsta de 7 ani, iar de la această vârstă în sus, precedată de taina Sfintei Spovedanii, pentru păstrarea comuniunii cu Hristos.

Pelerinajele și dialogurile religioase organizate de către preot pot fi modalități de cunoaștere între tineri, de revigorare fizică și spirituală. Implicarea tinerilor în diferite proiecte sociale ce vizează ajutorarea copiilor orfani sau a bătrânilor pot contribui la modelarea de conștiințe sociale și familiale. Înființarea unui cor bisericesc alcătuit din elevi din clasele primare poate fi o modalitate de înfrumusețare a cultului, dar și un bun prilej de a reuni tinerii în interiorul Bisericii și de a trezi interesul adulților, al părinților.

Corecta explicare a Tainei Sfintei Cununii, prin descoperirea întreitului ei rol: euharistie – de unire cu Hristos prin iubirea jertfelnică, ecleziologic – de apartenență la comuniunea eclezială a lui Hristos și eshatologic – de responsabilitate înaintea oamenilor și a judecății lui Dumnezeu, este de datoria fiecărui preot și ar putea conduce la consolidarea unei familii autentice.

Pentru că unii tineri transformă serviciul pe care îl au într-un scop în sine, din dorința de a-și crea o poziție socială și își sacrifică pentru aceasta întregul timp, familia, prietenii, sănătatea și uneori chiar și viața, preotul are marele rol de a descoperi acestora valorile autentice, spre modalități de a trăi viața într-un mod frumos, atrăgându-le atenția că „fericirea nu se cumpără în rate”. Viața adevărată presupune mai întâi realizarea binelui spiritual: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Alteori, din cauza debusolării spirituale, tinerii îmbrățișează credințe și practici străine spiritualității noastre și nocive pe care le consideră benefice și pozitive. Datorită necunoașterii spiritualității ortodoxe sau poate pur și simplu prin rea voință se face identificarea diferitelor modalități de „(auto)-purificare” gen yoga, cu mistica ortodoxă isihastă. Se propune de către aceștia „desăvârșirea” prin aderarea la diverse mișcări obscure, gen MISA.

Alteori, din nevoia de exemplu, tinerii își aleg prost modelul de urmat în viață și, de aceea, Biserica vine cu exemplul sfinților sau al preotului, dar în primul rând cu modelul lui Hristos pentru a răspunde acestor necesități. Sfântul Vasile cel Mare recomanda tinerilor atunci, ca și acum, cercetarea cu atenție a înțelepciunii omenești și discernământ în ceea ce privește alegerea a ceea ce este folositor, educarea superioară a sufletului prin conferirea capacității de înțelegere și pătrundere a sensurilor lucrurilor pentru a depăși prin asceză instinctele trupești: „într-un cuvânt, cel care nu vrea să se îngroape în plăcerile lui ca într-o mocirlă, trebuie să disprețuiască trupul și să se îngrijească de el atât cât este necesar ca să poată, după cum spune Platon, sluji înțelepciunii. Cuvintele lui Platon se aseamănă cu cele spuse de Apostolul Pavel, care ne îndeamnă să nu ne îngrijim de trup, ca să nu-i dăm prilej să aibă pofte”. Adresându-se părinților cu privire la buna educare a copiilor lor, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că bogăția cea mai mare pe care aceștia o pot lăsa copiilor lor este buna creștere „întru învățătura și cercetarea Domnului”, iar împlinirea acestei datorii aduce după sine satisfacția sufletească și cerească.

Tinerii trebuie preveniți și cu privire la eventualele eșecuri sentimentale de care se pot lovi în viață sau cu privire la piedicile de tot felul venite din partea oamenilor. Pentru toate acestea ajutorul vine întotdeauna de la Hristos: „dacă faci răul, oamenii pot să te și laude, însă Dumnezeu te va pedepsi. Dacă faci binele, oamenii pot să te și pedepsească, însă Dumnezeu te va răsplăti. Hristos a făcut doar binele, și totuși oamenii L-au răstignit. Nu te uita la oameni. Trebuie să tinzi către Dumnezeu”.

În noua situație de cunoaștere și comunicare dintre oameni, prin încadrarea României în ceea ce este denumită marea familie europeană, este important pentru tineri să-și păstreze identitatea națională și să ofere occidentalilor modele de viață creștină autentică.

Venind în întâmpinarea nevoilor religioase ale credincioșilor săi, tineri și bătrâni, Biserica Ortodoxă Română s-a adaptat tehnologiei, înființând site-uri cu conținut religios ortodox și chiar un post de radio cu acoperire națională – Radio Trinitas.

O datorie aparte are preotul față de creștinii căsătoriți, cu precădere față de cei tineri, fiind de dorit ca ambii soți să aibă același duhovnic, deoarece acesta este cel care poate conferi, prin lucrarea harului divin și printr-o abordare abilă și în cunoștinșă de cauză a problemelor ambilor parteneri, coeziune cuplului, revigorarea sentimentelor lor și motivarea responsabilității lor. Pentru a transmite altora puterea de a-și asuma cu jertfelnicie și în cunoștință de cauză starea familială, trebuie ca, mai întâi, însuși preotul să trăiască și să conștientizeze această stare în care „pilda personală, tactul și blândețea sunt cele mai eficiente căci adevărata iubire este o cucerire trudnică și jertfelnică de fiecare zi, de fiecare ceas”.

În activitatea duhovnicească a preotului față de cuplurile căsătorite, o latură sensibilă și de multe ori voit ignorată o reprezintă planningul familial, numărul de copii pe care cei doi soți doresc să îl aibă. O bună parte a opiniilor teologice ortodoxe susține că nașterea de copii este singurul scop al relațiilor intime, negând orice formă de reglementare a numărului nașterilor sau propunând abstinența ca singurul mod de contracepție. Există însă și teologi care privesc din alt unghi acest lucru (și nu ne referim aici la unii protestanți care susțin metodele anticoncepționale medicale) și care consideră relațiile intime dintre soți ca fiind modalități de dăruire și de manifestare a dragostei dintre aceștia, acceptând metodele diagnostice sau de reglementare naturală a fertilității femeii. Întemeindu-și constatările pe experiența pastorală a mai multor duhovnici, teologul Paul Evdokimov atrage atenția că „mulți soți suferă eșecuri grave care pun în pericol tot echilibrul vieții conjugale. Se asistă actualmente la o pasivă și surdă opoziție a cuplurilor credincioase. E vorba de destinul lor prezent și viitor, și aici se pare că nimeni nu poate decide în locul lor”.

Familiile tinere trebuie conștientizate și cu privire la acea tendință existentă în societatea modernă de a considera nașterile drept un rău care trebuie evitat, acea formă de gândire eliberatoare ce urmărește ca ultim scop sterilizarea și care este cunoscută sub titulatura „anti-life mentality”. Falsa „rațiune de existență” a avortului se întemeiază pe curentul de emancipare și pe dreptul femeii de a hotărâ cu privire la propriul trup, anulându-se astfel un alt drept, cel al copilului de a se naște, și a fost pusă între revendicările principale ale mișcării feministe. Pentru că aceeași mișcare promovează eliberarea femeii din limitele unei societăți patriarhale, revendicând pentru femeie un rol politico-social alternativ celui din căminul familiar, răspundem acestor tendințe tot prin cuvintele lui Paul Evdokimov, care vede în orice mamă o icoană vie a Maicii Domnului și care repetă prin sacrificiul ei suferința Maicii care și-a văzut Fiul răstignit și mort pe cruce sau a însăși iubirii divine: „maternitatea este o formă particulară a chenozei feminine. Mama se dăruiește copilului său, moare parțial pentru el, imită iubirea lui Dumnezeu care se smerește și pogoară. În acest sacrificiu, fiecare mamă se pleacă deasupra lui Hristos răstignit”.

Venind în întâmpinarea altei mentalități și practici moderne care promovează conviețuirea timp de mai mulți ani a tinerilor până la căsătorie sau chiar renunțarea la căsătorie, Biserica subliniază lipsa de valoare spirituală și morală a unei astfel de legături. Intenția de a întemeia o familie presupune binecuvântarea părintească, harul dumnezeiesc și asumarea responsabilitaților de orice fel, inclusiv sociale și tocmai „de aceea, conviețuirea liberă – «căsătoria fără acte» – nu respectă și nu consimte această garanție publică și nu recunoaște importanța socială a căsătoriei”.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că preotul nu se poate transforma într-un specialist în sexologie clinică, punând în lumină doar responsabilitățile familiei. Acestui prim pas spre captarea atenției soților trebuie să-i urmeze restaurarea stării decăzute a familiei. Mai exact, raportarea vieții soților la viața de sfințenie în Hristos în moartea, învierea și înălțarea Sa la cer, în inaugurarea în duhul Rusaliilor a «noului eon» în Biserică… această restaurare transcede total ideea de «familie creștină» și dă căsătoriei dimensiuni cosmice și universale.

Instituția căsătoriei are în Biserica noastră o valoare sublimă, însă nu este singura cale de mântuire, existând destui tineri, bătrâni sau maturi care pot ajunge la desăvârșire prin îmbrățișarea vieții monahale. Cunoașterea de către duhovnic a vieții și personalității credincioșilor săi ar putea fi un element esențial în orientarea unora dintre aceștia către monahism. Însă orice formă de viață socială am îmbrățișa, trebuie să fim foarte atenți când facem pasul hotărâtor, luând aminte la cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „e rușinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căința nu ne mai folosește”.

În planul activității practice, acolo unde este posibil, preotul poate înființa acele trapeze care, păstrând caracterul curat al agapelor creștinești primare, pot aduna credincioșii cu diferite ocazii pentru a-i socializa, pentru a-i strânge împreună și altfel decât prin sfintele slujbe.

Preotul are datoria de a se adresa tuturor categoriilor sociale, dar mesajul său trebuie să-i vizeze, în primul rând, pe cei tineri deoarece, de modalitatea în care aceștia vor fi educați, depinde viitorul moral al societății. De modul în care preotul va ști să coalizeze energiile și exuberanța tineretului cu răbdarea, înțelepciunea și experiența vârstnicilor, depinde și prospețimea vieții parohiale și păstrarea vie a vieții religioase în parohie.

Concluzii

Societatea zilelor noastre se confruntă cu grave probleme care afectează atât viața individuală cât și pe cea comunitară. Pervertindu-se în auto-suficiență, în autoidolatrizare și în îndepărtarea de Dumnezeu aceastăsocietate pune persoana umană în diferite stări contradictorii: senzația de putere și în același timp neputința extremă, dominarea libertății generale și trăirea individuală a lipsei de libertate, integrarea într-o familie ce cuprinde întreaga lume și totodată tragicul sentiment al izolării, iar de aici anxietatea și dezechilibrul mental și spiritual.

Din această societate face parte și creștinul ortodox, care este în același timp și o celulă vie a trupului haric al Bisericii lui Hristos. În această calitate este chemat spre desăvârșire, spre transformarea prin iubire lucrătoare a chipului dumnezeiesc din el în asemănare cu Hristos. Pentru a realiza aceasta, creștinul are la îndemână două modalități de a-și trăi viața: fie asumându-și privațiunile vieții monahale, fie însușindu-și iubirea jertfelnică a vieții de familie. Preotul, ca reprezentant al vieții de familie, are datoria de a înțelege aspectele esențiale ale vieții de familie, pentru ca apoi să le aplice la viața sa, dar și să le facă cunoscute credincioșilor săi, pentru a le aplica ei înșiși.

Întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei care obligă la responsabilitate și care oferă harul dumnezeiesc, familia este mediul de formare și dezvoltare al adevăratelor virtuți și totodată drum spre îndumnezeire împreună cu Hristos. „Prin Taina Căsătoriei, Biserica îi conferă iubirii – «eros»-ului -dimensiunea-i plenară, eliberând puterea iubitoare a omului de supunere la necesitatea naturală și manifestând în unirea bărbatului cu femeia o imagine și o împlinire a Bisericii, harisma «adevăratei vieți»”.

Explicând, dar mai ales aplicând adevăratele caracteristici ale familiei – ecleziocentric, hristocentric și eshatologic – preotul are datoria de a păstra sfințenia vieții de familie, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor. Față de rodul natural al iubirii dintre ei – copiii – soții au diferite obligații materiale („Cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, oare el îi va da șarpe?” – Matei 7, 9), dar mai ales spirituale. Ținând cont de aceste datorii părintești, P. F. Patriarh Teoctist sublinia: „Nu pot trece cu vederea rolul și pilda părinților de familie de a veghea cu grijă la creșterea copilașilor spre a-i înscrie la școală, spre a-i îngriji în familie pentru ca în societate să se comporte după tradiția noastră creștină și românească”.

Grija creștinilor trebuie să se îndrepte deopotrivă spre cei mici, tineri dar și spre cei în vârstă, indiferent că sunt membri ai unei familii sau pur și simplu fac parte din marea familie a lui Dumnezeu.

Având preocupare permanentă față de toate aceste aspecte ale vieții de familie, preotul trebuie să fie cu luare aminte la modul desfășurării misiunii sale, la responsabilitatea primită prin botez, iar mai târziu prin hirotonieși la împlinirea corectă a acestei misiuni facându-se pildă credincioșilor săi. Ar fi de folos, în acest sens dacă, în încheiere, am păstra în sufletele noastre și am reflecta la cuvintele Pr. prof. Alexander Schmemann: „Timp de secole starea clericală a fost cinstită ca fiind de fapt una «supranaturală» și există o ușoară conotație de venerație mistică atunci când se spune: «oamenii trebuie să-i respecte pe clerici». Și dacă într-o zi o știință pe care o așteptăm – patologia pastorală – va fi predată în școlile de teologie, prima ei descoperire ar putea fi că anumite «vocații clericale» sunt, de fapt, înrădăcinate într-o dorință morbidă după acel «respect supranatural», mai ales atunci când șansele unuia «natural» sunt foarte mici. Lumea noastră seculară «respectă» pe clerici așa cum «respectă» cimitirele: deopotrivă necesare, deopotrivă sacre, deopotrivă în afara vieții”.