Instantele de Judecata ale Consiliului Europei Si a Uniunii Europene

1.Instantele de judecata ale Consiliului Europei si a Uniunii Europene.

CONSILIUL EUROPEI >>>>>>>>>

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

Fondată în anul 1959, Curtea europeană a drepturilor omului este un tribunal internațional competent pentru a statua asupra cererilor individuale sau între state privind încălcările drepturilor enunțate de Convenția europeană a drepturilor omului. Poate fi sesizată direct de către orice persoană.

În peste o jumătate de secol, Curtea a pronunțat mai mult de 10 000 de hotărâri. Aceste hotărâri, obligatorii pentru statele în cauză, determină modificarea legislației și a practicii administrative naționale. Datorită jurisprudenței Curții, Convenția este un instrument puternic, capabil să facă față noilor provocări și să contribuie la consolidarea Statului de drept și democrației în Europa.

Curtea își are sediul la Strasbourg, în Palatul Drepturilor Omului.

Curtea este compusă dintr-un număr de 47 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru.

Judecătorul României este Iulia Antonella MOTOC, judecătorul Republicii Moldova este Valeriu GRIȚCO, iar judecatorul Serbiei este Branko LUBARDA.

Tribunalul administrativ

Are rolul de a judeca litigiile dintre personalul care lucrează in instituțiile Consiliului europei si instituțiile respective.

Format din 3 judecători, unul numit de către Curtea europeană a drepturilor omului si doi de către Comitetul miniștrilor.

UNIUNEA EUROPEANA>>>>>>>>>>>

CURTEA DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în fața Curții de Justiție dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituție europeană.

Componență

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.

Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocați generali” care au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public.

Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor nominalizate.

Judecatorul din partea Romaniei la Curte este Camelia TOADER.

Tribunalul de prima instanta

Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună protecție juridică, s-a înființat Tribunalul (de Primă Instanță), care se ocupă de acțiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cazurile care au legătură cu legislația în domeniul concurenței.

Ca si la Curte, sunt 28 de judecatori.

Judecatorul Romaniei la Tribunalul de prima instanta este Andrei POPESCU.

Tribunalul UE al Funcției Publice

se pronunță în litigiile apărute între Uniunea Europeană și funcționarii săi.

Este format din 7 judecatori numiti de catre Consiliu pentru un mandat de șase ani care poate fi reînnoit,

Deciziile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui recurs limitat la probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în fața Tribunalului. În condiții excepționale, deciziile pronunțate de Tribunal în recurs pot face, la rândul lor, obiectul unei reexaminări în fața Curții de Justiție.

Sediul este in Luxembourg

3.Deosebirile intre dreptul intern si cel international

Dreptul internațional prezintă o serie de particularități față de dreptul intern. Aceste particularități se raportează la:

□ obiectul de reglementare a dreptului internațional

În dreptul internațional, obiectul este reprezentat de relațiile dintre state. Dacă aceste norme se referă uneori la aspecte privind persoanele (cetățeni, imunități, privilegii), aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state, reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internațional.

În dreptul intern, obiectul îl reprezintă reglementarea juridică a relațiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populația unui stat.

□ modul de elaborare și formare a normelor

În cadrul societății internaționale nu există o autoritate politică superioară, un "guvern mondial", care să fie împuternicit cu funcții de legiferare, de creare a normelor de drept. Normele acestui drept sunt create de către state și tot acestea sunt destinatarele lor. Aceste norme juridice capătă valoare juridică și caracter general sau universal prin consensul unanim al statelor. Normele interne de drept apar ca emanația unei autorități politice centrale și ierarhic superioare destinatarilor lor.

Având în vedere asemenea trăsături ale dreptului internațional, acesta a fost calificat de către unii autori ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern, ca drept de subordonare.

□ subiectele participante

Subiectele dreptului internațional sunt, în primul rând, statele suverane și egale în drepturi, organizațiile internaționale și mișcările de eliberare națională recunoscute. În ceea ce privește subiectele dreptului intern, acestea sunt persoanele fizice, precum și persoanele juridice sub diversele lor forme.

□ sistemul de aplicare și de sancționare a normelor

Sistemul de aplicare și sancționare a normelor de drept internațional, spre deosebire de cele ale dreptului intern, nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internațional, ci de către state care acționează în mod individual sau colectiv și prin organizații internaționale, în dreptul intern, măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat, organizat de stat

În ceea ce privește sancțiunile care se aplică, pentru asigurarea respectării sau restabilirii normelor și principiilor dreptului internațional, se disting două categorii:

sancțiuni cu folosirea forței armate. Constatarea și aplicarea acestor sancțiuni este încredințată Consiliului de Securitate din cadrul O.N.U. care are răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale;

sancțiuni fără folosirea forței armate. Normele dreptului internațional prevăd o gamă largă de sancțiuni de acest fel, sancțiuni care pot fi aplicate în mod colectiv sau individual de către state.

5.Izvoarele principale ale dreptului international

Tratatul internațional reprezintă acordul de voință dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, modifica sau abroga normele existente. Tratatul, în funcție de subiecții participanți, poate fi bilateral, multilateral sau plurilateral.

Tratatele care se încheie de către state cu organizații internaționale sau între două sau mai multe organizații internaționale sunt guvernate de prevederile Convenției din 1986, încheiată la Viena

În condițiile vieții internaționale contemporane, confruntată cu numeroase probleme care trebuie rezolvate prin colaborarea între state, tratatele internaționale au devenit principala formă juridică în care se concretizează această colaborare în variate domenii: politic, economic, științific etc.

trebuie să distingem tratatele licite de cele ilicite. Numai tratatele licite, adică cele care respectă principiile și normele imperative (jus cogens) ale dreptului internațional în vigoare la acea dată, pot constitui izvoare ale acestui drept. Tratatul este deci, în toate cazurile, ca o formă de exprimare a unor norme juridice, un izvor de drept internațional, distincțiile cercetate mai sus neputându-i altera acest caracter.

6.1.2. Cutuma internațională, cel de-al doilea izvor de drept internațional, constă într-o practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie

Regula cutumiară este o regulă nescrisă, dar obligatorie pentru subiectele dreptului internațional care au recunoscut acest caracter al ei. Nu orice practică a statelor poate constitui cutumă internațională, ci numai aceea care are un element faptic, și un element psihologic, manifestat tot prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor are valoarea unei norme juridice obligatorii.

O problemă o constituie cutuma și codificarea dreptului internațional. Inconvenientele permanente ale dreptului cutumiar pe planul tehnicii juridice au fost deseori subliniate. Incertitudinea care o caracterizează nu permite să se ajungă la o fixare clară a regulilor sale din punct de vedere al întinderii acesteia, al conținutului și duratei sale, precum și al momentului apariției și dispariției sale.

Apariția unui număr mare de state are firești consecințe în ceea ce privește aplicarea cutumei externe, ele invocând o reexaminare și o schimbare la care ele să participe.

6.1.3. Principiile generale de drept, subliniate la lit. c) a art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție ca putând fi aplicate în soluționarea unor spețe deschise în fața Curții, sunt considerate de o parte a doctrinei dreptului internațional ca un izvor al acestuia.

S-au exprimat opinii care au contestat valoarea lor ca surse de drept, pornind de la considerentul că principiile nu sunt forme de exprimare ale dreptului, precum tratatul și cutuma internațională, ceea ce ar face ca ele să nu poată fi apreciate ca izvoare directe ale dreptului internațional.

Eliminarea lor din categoria surselor dreptului internațional ar lipsi, practic, instanțele internaționale de unul dintre cele mai importante elemente de apreciere a legalității conduitei subiectelor de drept în relațiile pe care le desfășoară în cadrul comunității internaționale.

Trebuie menționat în același context că principiile de drept intern pot fi aplicabile în dreptul internațional dacă corespund esenței acestuia. Sistemele de drept civil au fundamentat multe din regulile și instituțiile dreptului internațional. Dar modul în care dreptul internațional se inspiră din această sursă nu înseamnă o preluare mecanică a acestor reguli și instituții.

Putem conchide cu faptul că o parte însemnată a specialiștilor, inclusiv cei români, identifică "principiile generale de drept" cu principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan.

7.Succesiunea statelor si Raporturile dintre statul succesor si ordinea international

Succesiunea statelor este un termen generic care însumează totalitatea regulilor de drept aplicabile în cazul unor schimbări de suveranitate asupra unui anumit teritoriu – cesiune, anexiune sau separare – ori în cazul schimbării formelor de guvernământ.

Schimbarea unui teritoriu sau modificarea statutului internațional al acestuia se poate produce în diverse moduri. Practica demonstrează că ele pot fi încadrate în trei mari categorii:

□ dobândirea independenței de către un teritoriu sau entitate care s-a aflat anterior sub suveranitatea, suzeranitatea, protectoratul, mandatul sau o altă formă de control juridic exercitate de un alt stat sau alte state ori care a făcut parte, împreună cu alte entități, dintr-o federație sau uniune.

pierderea calității de stat sau a independenței pe calea anexării de către altă entitate, fuziunii cu o altă entitate sau entități sau trecerea sub protectoratul ori sub controlul legal al unui stat sau mai multor state.

transferul suveranității sau a altei forme de control legal asupra unei porțiuni dintr-un stat către un alt stat existent, prin cesiune ori anexare unilaterală.

Declanșarea succesiunii impune reglementarea a trei categorii de raporturi:

4.1. Raporturile dintre statul succesor și ordinea internațională

Aceste raporturi privesc succesiunea la tratatele internaționale, participarea la organizații internaționale și răspunderea internațională a statelor.

4.1.1. Succesiunea la tratate este abordată în raport cu natura mutației teritoriale care a avut loc. Aceste aspecte sunt minuțios reglementate de Convenția referitoare la succesiunea tratatelor cu privire la tratate, adoptată la Viena, în 1978 astfel:

□ în situația statelor formate în urma decolonizării se aplică principiul intransmisibilității;

în situația în care o parte dintr-un teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor, tratatele încheiate de statul predecesor își încetează aplicarea în acest teritoriu, în timp ce tratatele încheiate de statul succesor își extind aplicarea și asupra teritoriului care a devenit parte a acestui stat;

în cazul statelor care se unifică, statul succesor va fi legat numai de tratatele în vigoare în momentul unificării permanente la teritoriul care s-a unificat;

în ipoteza separării se procedează la menținerea de către fiecare stat succesor a tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblul teritoriului său.

În contextul principiului intransmisibilității, tratatele bilaterale pentru statul succesor nu sunt obligatorii, ele putând fi denunțate. De regulă, între statul predecesor și statul succesor se încheie acorduri de succesiune sau statele succesoare dau declarații generale sau parțiale de admitere ori respingere a tratatelor bilaterale.

În privința tratatelor multilaterale, statul succesor urmează printr-o notificare să-și stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral, care la data succesiunii era în vigoare pentru teritoriul în cauză.

În afara acestor reguli privind tratatele bilaterale sau multilaterale, Convenția de la Viena din 1978 mai reglementează și alte variante aplicabile, fie separat uneia din cele două categorii de tratate, fie ambelor.

Succesiunea la organizațiile internaționale a noului stat se face în urma unei manifestări de voință exprese în acest sens și a desfășurării procedurilor prevăzute de respectivul act constitutiv al organizației privind primirea de noi membri.

Succesiunea statelor și răspunderea internațională. Jurisprudența internațională nu admite transferul către statul succesor a actelor internaționale ilicite comise de statul predecesor în detrimentul unor state terțe. Aceste acte ilicite nu pot fi impuse statului succesor.

9.Dobindirea cetateniei prin naturalizare

Prin naturalizare, dobândirea cetățeniei are loc la cererea persoanei
interesate, pe baza deciziei autorităților competente ale statului solicitat.

Legislațiile naționale prevăd o serie de condiții pentru acordarea cetățeniei la cererea persoanei, precum: reședința solicitantului pe o perioadă de timp (între 3 și 10 ani) pe teritoriul statului respectiv (excepțiile sunt prevăzute expres de lege), buna moralitate, cunoașterea limbii naționale, îndeplinirea unui serviciu guvernamental, cerința de a dispune de mijloace de existență.

Metodele cele mai frecvente prin care se dobândește cetățenia prin metoda naturalizării sunt:

□ căsătoria unui cetățean al unui stat cu un cetățean al altui stat. Legislația tradițională a unor state în trecut consacra obligația femeii care se căsătorea cu un străin să adopte cetățenia soțului, ceea ce era expresia statutului de inegalitate a femeii față de bărbat. După adoptarea Cartei O.N.U. și a altor documente care reglementau drepturile omului, legislațiile naționale din foarte multe state au consacrat principiul liberului consimțământ al femeii căsătorite cu un străin de a opta pentru menținerea cetățeniei sale sau de a lua cetățenia soțului;

înfierea sau adopția. Copilul înfiat capătă, prin înfiere, cetățenia adoptatorului, în anumite condiții de vârstă și cu exprimarea voinței libere, potrivit legislației interne. Dacă în statul celui care adoptă sau al adoptatorului nu se recunoaște înfierea, cetățenia copilului este aceea a statului pe al cărui teritoriu locuiește;

redobândirea se referă la revenirea la cetățenia avută anterior și este prevăzută de legile unor state referitoare la cetățenie pentru persoanele care revin din emigrație sau care și-au pierdut cetățenia prin căsătorie cu un străin, de care divorțează;

opțiunea se invocă în cazul transferului de teritoriu de la un stat la altul, pentru persoanele care locuiesc pe teritoriul transferat. În perioada când se admiteau cucerirea și anexarea de teritorii, se aplica regula potrivit căreia persoanele aflate pe teritoriul anexat deveneau ipso fado cetățeni ai statului cuceritor, pierzând vechea cetățenie. După afirmarea principiului naționalităților și al dreptului popoarelor la autodeterminare, s-a impus instituția opțiunii (alegerii) care reprezintă manifestarea de voință a persoanelor care locuiesc pe teritoriul transferat de a-și alege cetățenia unuia din cele două state;

transferul sau strămutarea de populație se realizează pe baza convențiilor încheiate între state, potrivit cărora populația transferată dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia este deplasată. În baza unor tratate, aceste persoane pot opta pentru cetățenia unuia din cele două state.

acordarea (naturalizarea stricto sensu) constă în faptul că atunci când dobândirea cetățeniei se face la cererea persoanei interesate, cetățenia este acordată de către organul competent al statului respectiv.

cetățenia de onoare se conferă cetățeanului unui stat pentru merite deosebite față de umanitate sau față de statul care o conferă.

11.Expulzarea si extradarea cetatenilor straini

Expulzarea. Este actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini aflați pe teritoriul său să-1 părăsească în cel mai scurt timp. De regulă, nu se expulzează decât străinii. Sunt însă legi în anumite state care prevăd și expulzarea resortisanților. Măsura expulzării se ia în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului sau din considerații de ordin economic, politic.

Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului căruia îi aparțin explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestei măsuri de siguranță. s-a instituit obiceiul de a anunța organelor statului străinului motivele pentru care acesta este obligat să părăsească țara.

Instituția expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat. Expulzarea nu este o sancțiune penală, ci o măsură de siguranță. Datorită acestui caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecția dispozițiilor care reglementează regimul străinilor.

Un străin nu se poate reîntoarce în țara din care a fost expulzat decât după anularea ordinului de expulzare sau după ce dobândește cetățenia acestei țări.

în ceea ce privește persoanele aflate legal pe teritoriul unui stat, expulzarea nu este permisă decât pe baza unei decizii legale, potrivit Pactului Internațional asupra drepturilor politice și civile. Cetățeanul străin aflat în această situație poate să ceară reexaminarea cazului său de o autoritate competentă și să prezinte motivele pentru care se opune expulzării.

Expulzarea diplomaților și consulilor este condiționată de declararea lor drept persana non grata și de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reședință.

3.6.2. Extrădarea. Este un act de asistență juridică interstatală în materie penală care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranității juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Un astfel de act este consecința teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea internațională în ce privește asistența juridică între state. Extrădarea fiind un atribut suveran al statului, acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere.

În cele mai multe cazuri, extrădarea se acordă pentru infracțiuni internaționale. Acestea sunt fapte penale foarte grave, incriminate în condiții similare în mai multe state, în temeiul unor convenții internaționale, între care pot fi menționate: terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul de stupefiante etc.

Extrădarea este considerată un act de asistență juridică între state, întrucât prin această metodă un străin este transferat către autoritățile statului în care este urmărit sau condamnat pentru o faptă incriminată de legile acestui stat.

Fiind un atribut al suveranității statului care o acordă, extrădarea se realizează:

pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa unor convenții speciale în care să se menționeze expres obligația de extrădare;

pe baza unor convenții internaționale, de regulă prin convenții bilaterale de asistență juridică, dar și prin convenții multilaterale;

□ în temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă extrădarea.
Principalele condiții de fond ale extrădării sunt:

□principiul dublei incriminări: fapta pentru care s-a cerut extrădarea să fi fost prevăzută ca infracțiune în legislația ambelor state;

principiul specialității: persoana extrădată să nu fie judecată pentru o altă infracțiune decât cea pentru care a fost cerută;

□ persoana extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost extrădată;

□ neextrădarea propriilor cetățeni, precum și a persoanelor care au comis infracțiuni politice;

13.Functiile si activitatea misiunii diplomatice

O misiune diplomatică este înființată și funcționează într-un scop politic precis, în vederea realizării anumitor obiective ale funcțiilor diplomatice, iar materializarea acestora are loc prin desfășurarea unui ansamblu de activități și acțiuni pe care misiunea sau, mai concret, personalul ei le efectuează.

Convenția de la Viena din 1961 stabilește funcțiile speciale ale misiunilor diplomatice permanente ale statelor. Ele sunt:

□ De reprezentare a statului acreditat în statul acreditar.

Funcția de reprezentare a misiunii diplomatice se materializează într-un mod extrem de variat, precum: participări ale șefului misiunii și ale altor diplomați la diferite ceremonii desfășurate în statul acreditar; exprimarea punctului de vedere al statului acreditant asupra unor probleme; purtarea unor tratative de către misiune cu organele centrale ale statului acreditar etc.

□ De a purta tratative cu guvernul statului acreditar (funcția de negociere).

Este considerată ca fiind cea mai importantă funcție și activitate a misiunii diplomatice și a personalului ei.

Prin tratativele purtate de o misiune diplomatică se înțeleg atât negocierile ei cu guvernul statului acreditar pentru încheierea unui tratat, cât și cele purtate de ea cu organele centrale ale statului acreditar în alte domenii.

□ De a ocroti interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi în statul acreditar în limitele admise de dreptul internațional.

În cadrul acestei funcții misiunea diplomatică exercită protecția diplomatică față de cetățenii statului ei, dacă drepturile sau interesele lor au fost încălcate în statul acreditar.

În mod excepțional se admite unei misiuni diplomatice să exercite protecție diplomatică și față de cetățenii unui stat terț aflați pe teritoriul statului acreditar. Această protecție poate fi exercitată în caz de război între state sau de rupere a relațiilor diplomatice între ele. Ea poate fi exercitată numai cu acordul statului acreditar al misiunii.

Un stat care nu are misiune diplomatică într-un alt stat se poate adresa unui stat care are misiune diplomatică în statul respectiv, cu cererea de a-și asuma ocrotirea temporară a intereselor sale și ale cetățenilor săi în acel stat.

□ Funcția de observare și informare.

Informarea guvernului propriu constituie o sarcină esențială pentru orice misiune, deci una dintre funcțiile principale ale acesteia. Promovarea de relații prietenești, de bună vecinătate și de cooperare între state este condiționată de cunoașterea și înțelegerea reciprocă a situației economice, sociale și politice din țările respective.

Observarea îi permite misiunii să se informeze și să orienteze guvernul statului său. Aceasta se face prin rapoarte periodice bine documentate prin orice mijloc licit. Observarea face ca misiunea să fie în măsură să-și conducă propria sa activitate în cunoștință de cauză, datele rezultând din aceste observații și documentări constituind un ansamblu de cunoștințe indispensabile pentru îndeplinirea diferitelor sarcini care-i revin unei misiuni diplomatice.

□ De a promova relații de prietenie și de a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.

Această funcție se extinde și la explicarea politicii și a acțiunilor guvernului său și a punctelor sale de vedere populației acestei țări, prin mijloacele și în ocaziile potrivite.

□ De a veghea asupra intereselor minorităților.

Practic, această funcție este teoretică, întrucât statul acreditar ar trebui să admită ca reprezentantului unui stat străin să i se ofere pretextul ocrotirii unei minorități pentru a se amesteca în problemele care țin esențialmente de jurisdicția sa internă.

De a adresa proteste. Există situații în care un guvern, fiind nemulțumit de o atitudine sau o acțiune a altui guvern, adresează un protest. Prin aceasta, guvernul respectiv își exprimă dezaprobarea față de o anumită acțiune din partea celuilalt guvern sau a agenților săi.

De protecție a intereselor străine. În practica internațională se cunosc două sisteme de protecție:

protecție cu titlu permanent – decurge dintr-un acord între puterea protectoare și un stat care anterior protecției astfel delegate nu avea misiune diplomatică în statul primitor și este esențialmente limitată la chestiunile de protecție a intereselor

protecție cu titlu provizoriu – funcția este în aceste cazuri ocazională și se exercită în împrejurări excepționale și conflictuale care privesc statul primitor și cel reprezentat.

• Misiunile diplomatice mai exercită și alte funcții privind cetățenii statului acreditant în domeniul stării civile, în domeniul notarial, în domeniul extrădării unor infractori care fug de pe teritoriul statului acreditant pe cel al statului acreditar.

Referitor la nunți, funcțiile lor le sunt enumerate, din punctul de vedere al dreptului canonic, prin Codex juris canonici

8.Succesiunea statelor si Raporturile dintre statul successor si statul predecessor(cursul 4)

Succesiunea statelor este un termen generic care însumează totalitatea regulilor de drept aplicabile în cazul unor schimbări de suveranitate asupra unui anumit teritoriu – cesiune, anexiune sau separare – ori în cazul schimbării formelor de guvernământ.

Schimbarea unui teritoriu sau modificarea statutului internațional al acestuia se poate produce în diverse moduri. Practica demonstrează că ele pot fi încadrate în trei mari categorii :

1.dobândirea independenței de către un teritoriu sau entitate care s-a aflat anterior sub suveranitatea, suzeranitatea, protectoratul, mandatul sau o altă formă de control juridic exercitate de un alt stat sau alte state ori care a făcut parte, împreună cu alte entități, dintr-o federație sau uniune.

2.pierderea calității de stat sau a independenței pe calea anexării de către altă entitate, fuziunii cu o altă entitate sau entități sau trecerea sub protectoratul ori sub controlul legal al unui stat sau mai multor state.

3.transferul suveranității sau a altei forme de control legal asupra unei porțiuni dintr-un stat către un alt stat existent, prin cesiune ori anexare unilaterală.

Declanșarea succesiunii impune reglementarea a trei categorii de raporturi

Raporturile dintre statul succesor și statul predecesor

Aceste raporturi privesc înlocuirea sistemului juridic, situația bunurilor publice, a datoriei de stat și a arhivei.

Înlocuirea sistemului juridic al statului predecesor cu cel al statului succesor derivă ca o necesitate firească, care survine în momentul schimbării și ca o consecință directă și necesară a principiului suveranității teritoriale. Principiul continuității – privit ca o excepție – poate fi invocat atunci când între statul predecesor și statul succesor intervine o înțelegere expresă agreată de ambele părți.

Succesiunea la bunurile de stat are la bază o regulă cutumiară general acceptată, conform căreia se transmit statului succesor toate bunurile mobile sau imobile care au aparținut statului predecesor, în principiu fără despăgubiri și fără un tratat în acest sens.

În situația transferului unei părți din teritoriul unui stat, succesiunea la bunuri urmează să se reglementeze prin tratat. În lipsa unui tratat, trec la statul succesor imobilele aflate pe teritoriul transferat și bunurile mobile legate de activitatea statului predecesor pe acest teritoriu, iar celelalte bunuri mobile într-o proporție echitabilă.

În cazul dezmembrării unui stat în mai multe state succesorale, se aplică reguli similare la ambele categorii de bunuri.

Atunci când asistăm la constituirea unui nou stat independent, statul succesor dobândește bunurile imobile ale statului predecesor, situate în teritoriul la care se aplică succesiunea și bunurile imobile care au aparținut teritoriului, dar se situează în afara lui și au devenit proprietate de stat a predecesorului în timpul perioadei de zependență, ca și alte bunuri imobile ale statului predecesor situate în afara teritoriului în discuție – dacă teritoriul dependent a contribuit la crearea lor.

4.2.3. Succesiunea la datoriile statului predecesor de către statul succesor față le statele sau creditorii străini nu este reglementată de norme unanim acceptate.

Cu toate acestea, Convenția din 1983 conturează câteva reguli în acest sens, astfel:

□ succesiunea la datorii este considerată ca o obligație financiară a statului predecesor care ia naștere – în conformitate cu dreptul internațional – față de un alt stat, o organizație internațională sau orice alt subiect de drept internațional;

□ trecerea datoriei de stat, atunci când o parte a teritoriului unui stat este transferată unui alt stat, se face printr-un acord. În absența acestuia, datoria de stat trece de la statul predecesor la cel succesor într-o proporție echitabilă, luând în special în considerare proprietatea, drepturile sau interesele care trec la celălalt stat;

□ în cazul noului stat independent, datoria de stat nu se moștenește de la statul predecesor, afară de cazul când între cele două state intervine un acord care să prevadă altfel.

4.2.4. Succesiunea la arhivele statului se face integral de la statul predecesor la statul succesor.

În situația în care o parte a teritoriului unui stat a fost transferată unui alt stat, trecerea arhivelor se stabilește prin acorduri între ele. Dacă nu există un asemenea acord, partea din arhivele de stat necesară pentru administrarea normală a teritoriului în cauză va fi pusă la dispoziția statului căruia i s-a transferat teritoriul, alături de celelalte arhive care au legătură exclusivă sau principală cu acel teritoriu.

Noul stat independent va dobândi arhivele ce au aparținut teritoriului pe care s-a constituit și au devenit arhive ale statului predecesor în timpul dependenței. Acordurile încheiate între statul predecesor și noul stat independent în privința arhivelor de stat trebuie să respecte dreptul popoarelor acelor state la dezvoltare, la informare cu privire la istoria lor și la moștenirea lor culturală.

10.Cesiunea sau cedarea de teritoriu

Este operațiunea juridică convențională pe baza căruia un stat renunță la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat care își extinde suveranitatea pe acel teritoriu. Astfel de cedări de teritorii între state pot fi prevăzute în tratatele de pace, tratatele de vânzare de teritoriu, de schimburi de teritorii, de donații teritoriale sau de retrocedare a unui teritoriu de către un stat.

O altă modalitate de cesiune este cea cu titlu de închiriere sau arendă, specifice secolului al XlX-lea și începutului secolului al XX-lea. Acestea constau în cedarea temporară a suveranității către un alt stat a unei părți de teritoriu a statului cedent. Aceste cesiuni de obicei au caracter politico-diplomatic, colonial sau economic.

În ceea ce privește componențele teritoriului de stat distingem: spațiul terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian de deasupra solului și apelor.

Spațiul terestru este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea unui stat, indiferent unde este situat geografic. Pot fi mai multe părți separate între ele, dar care se află sub suveranitatea aceluiași stat. Nu sunt considerate părți ale teritoriului unui stat coloniile, protectoratele sau teritoriile aflate sub tutelă. Există și părți ale teritoriului unui stat enclavate în teritoriul altui stat numite enclave. Tot din spațiul terestru face parte și subsolul, statul având totalitatea drepturilor de explorare și exploatare, în orice fel, a bogățiilor subsolului; nu sunt stabilite limite de adâncire.

Spațiul acvatic cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor, radelor, apelor interioare (băile), marea teritorială (apele teritoriale care reprezintă porțiunea maritimă de marine dincolo de apele interioare). Platoul continental, solul și subsolul mării, până la o anumită adâncime a acestuia, ca și zona economică exclusivă nu fac parte din teritoriul de stat: asupra lor însă statele au drepturi suverane și își exercită jurisdicția.

Spațiul aerian, situat deasupra spațiului terestru și părții acvatice, constituie și el un element component al teritoriului supus în întregime suveranității acestui stat.

Din teritoriul unor state fac parte și sectoarele polare din Arctica sau Antarctica, în Arctica au sectoare polare statele care au litoral la Oceanul Înghețat de Nord. În Antarctica și-au stabilit sectoare polare în secolul al XX-lea mai multe state prin Tratatul de la Washington din 1 decembrie 1959, de când Antarcticii i se aplică un regim internațional.

Se mai consideră că fac parte din teritoriile statelor cablurile submarine care leagă părți din teritoriul lor.

12.Stramtorile maritime care servesc navigatiei international

Sunt întinderile de apă situate între porțiuni de uscat, formând treceri înguste pentru navigație. Regimul internațional al acestora decurge din faptul că ele permit legătura dintre o parte a mării libere sau a unei zone economice exclusive și o altă parte a mării libere sau zone economice exclusive.

Prin strâmtorile maritime cu regim internațional pot trece toate navele și aeronavele fără vreo piedică, trecerea navelor străine prin strâmtorile maritime în tranzit trebuie să fie continuă, rapidă și inofensivă.

Statele riverane la strâmtorile maritime au dreptul de a adopta legi și regulamente cu privire la asigurarea securității navigației în strâmtori, pentru prevenirea, reducerea și stăpânirea poluării apelor strâmtorii, cu privire la interzicerea pescuitului în strâmtoare,a îmbarcării sau debarcării de persoane sau mărfuri contrare legilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare, ale statelor de coastă.

Statele riverane la strâmtorile maritime au obligația să nu împiedice trecerea navelor în tranzit prin ele și să semnalizeze orice pericol existent în strâmtoare pentru navigație sau aeronavigație.

Strâmtorile maritime cu regim internațional sunt: strâmtorile Mării Negre (Bosfor și Dardanele), strâmtoarea Gibraltar, strâmtoarea Magellan, Strâmtorile daneze Sund, Beltul Mare și Beltul Mic.

14Oficiul consular

Oficiul consular este organul permanent și de factură complexă, înființat pentru o perioadă de durată în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare.

Au importanță pentru definirea oficiului consular următoarele două elemente esențiale, de natură geografică: sediul și circumscripția consulară.

sediul consulatului reprezintă localitatea situată pe teritoriul statului de reședință unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea;

circumscripția consulară reprezintă cadrul spațial în care oficiul consular este competent să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate.

Oficiul consular este un organ de sine stătător cu o organizare proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special.

Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple și se pot referi la:

□ natura lui, adică la caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific);

□ clasa și rangul unui oficiu consular; oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport de rangul lor: consulate generale, consulate, vice-consulate și agenții consulare;

□ organizarea internă a oficiului consular; formarea de secții afectate categoriilor mari de funcții consulare se face în raport de volumul și importanța ce se acordă activităților desfășurate de către oficiu.

Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale și nu cu guvernul; ele se bucură de imunități și privilegii mai restrânse și sunt subordonate, în activitatea lor, șefului reprezentanței diplomatice din țara de reședință.

16.Incetarea tratatelor ca urmare a vointei partilor

Încetarea tratatelor ca urmare a voinței părților poate avea loc atât în conformitate cu clauzele exprese ale tratatelor, cât și ca urmare a unor împrejurări ce pot interveni în cursul aplicării tratatului:

tratatul poate fi încheiat pe o durată determinată, la împlinirea căreia își încetează efectele;

unele tratate încheiate pentru anumite perioade (5 ani, 10 ani etc.) prevăd și o clauză privind tacita reconducțiune, conform căreia la împlinirea perioadei pentru care a fost încheiat, tratatul se consideră reînnoit pe perioade identice, dacă nici una din părți nu își manifestă intenția de a pune capăt tratatului la expirarea perioadei respective;

tratatul poate să-și înceteze efectele ca urmare a unei condiții rezolutorii expres prevăzută în cuprinsul lui, adică datorită unui eveniment viitor și incert, care dacă și atunci când se produce, face să înceteze tratatul;

un alt mod al încetării efectelor tratatelor este acela al denunțării sau retragerii. Practica convențională consemnează că nu poate fi invocată această modalitate de încetare decât dacă există o clauză expresă în tratat care să prevadă acest lucru;

încetarea poate interveni tacit, atunci când între aceleași părți se încheie un alt tratat cu același obiect;

violarea tratatului de către una din părți poate atrage după sine încetarea acestuia sau suspendarea efectelor lui;

o situație intermediară prin raport cu încetarea definitivă a tratatului o constituie suspendarea, care poate fi invocată de către una din părți, temporar – "clauza de salvgardare", în anumite situații excepționale -când întâmpină dificultăți în îndeplinirea angajamentelor asumate.

18.Clasificarea organizatiilor international

Clasificarea organizațiilor se poate face după mai multe criterii, astfel:

după aria de acțiune sunt: organizații internaționale cu vocație universală, destinate să cuprindă toate statele lumii (singurul exemplu actual fiind O.N.U. și organizațiile din sistemul său – instituțiile specializate – și cele cu statut similar) și organizațiile internaționale regionale, cuprinzând statele dintr-o anumită regiune geografică sau continent. În această ultimă categorie intră organizații regionale precum: Organizația Unității Africane (O.U.A.), Organizația Statelor Americane (O.S.A.), Comunitățile Economice Europene, Liga Arabă etc;

după obiectul lor sunt organizații cu obiect general referitoare la cooperarea dintre statele membre în numeroase domenii ale vieții internaționale. În această categorie intră O.N.U., precum și organisme regionale ca O.UA. și O.S.A. Alte organizații au obiect special de activitate, limitat la un domeniu restrâns, în această categorie intră instituțiile specializate ale O.N.U., precum și unele organisme regionale, cum este Organizația Tratatului Nord-Atlantic;

după posibilitatea statelor de a deveni membre ale organizației. Pornind de la criteriul posibilității de participare a altor state, sunt organizații deschise, în care, pe lângă membrii originari (fondatori) pot participa și alte state, conform deciziei lor, desigur asumându-și obligațiile de membru.
Alte organizații sunt închise, putând fi membre numai statele fondatoare sau statele dintr-o regiune (Benelux, Comisia Dunării conform Convenției de la Belgrad din 1948).

Mai există o categorie de organizații deschise, în principiu fiind necesar însă acordul tuturor statelor care sunt membre la un moment dat, pentru ca alte state să obțină calitatea de membru (ex.: Organizația Tratatului Nord-Atlantic, Comunitățile Economice Europene).

19.Represaliile in dreptul international

Represaliile sunt actele de constrângere adoptate de un stat, prin
derogare de la normele dreptului internațional, împotriva altui stat, în scopul de a-1
constrânge să reintre în legalitate și să repare prejudiciul cauzat.

Represaliile pot constitui fie o măsură de răspuns la acțiunile ilegale ale unui stat (represalii pozitive), fie o reacție la refuzul de a îndeplini un angajament asumat anterior (represalii negative).

Pentru a fi recunoscute de practica contemporană represaliile exercitate de state trebuie să aibă următoarele caracteristici:

să fie aplicate numai de state împotriva altor state;

să constituie o măsură de răspuns la actele ilegale comise de un stat;

prin ele să se urmărească constrângerea statului violator al ordinii de drept, să repună lucrurile în situația în care au fost înainte de comiterea actelor sale.

Represaliile constituie actul extrem la care se poate recurge și atunci numai în următoarele condiții:

dacă există o acțiune contrară dreptului internațional din partea statului împotriva căruia se aplică;

dacă este el însuși lezat de actul celuilalt stat și numai dacă represaliile au
fost precedate de o cerere de reparare a daunei care nu a fost rezolvată și
trebuie să înceteze dacă s-a efectuat o reparare deplină a prejudiciului;

dacă se păstrează o proporție între gravitatea actului comis de celălalt stat și măsura de represalii (principiul proporționalității represaliilor), excesul de represalii atrăgând contrarepresalii;

dacă nu se recurge sub nici o formă la forța armată;

dacă represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit, iar nu și împotriva unui stat terț.

Represaliile sunt interzise în domeniile protejate de Convențiile de la Geneva (1949) privind victimele de război și în cele protejate de Convenția de la Haga (1954) referitoare la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat.

22.Principii proprii dreptului victemelor conflictelor armate(Dreptul de la geneva)

Dreptului de la Geneva îi sunt caracteristice trei principii:

3.3.1. Principiul neutralității, adică asistența umanitară nu este niciodată ingerință în conflict, cu alte cuvinte ajutorul acordat răniților, chiar celor aparținând inamicului, rămâne întotdeauna licit și nu este considerat un act ostil, o denaturare a neutralității.

Principiul de normalitate. Persoanele protejate trebuie să poată duce, pe cât posibil, o viață normală. Această noțiune acreditează ideea de a se realiza întotdeauna un compromis rezonabil între aspirațiile umanitare și necesitățile războiului.

Principiul de siguranță, adică statul trebuie să asigure protecția națională și internațională, a persoanelor căzute în puterea sa. Prin acest principiu trebuie să se înțeleagă că prizonierul nu este în puterea trupelor care l-au capturat, ci a autorității statale de care acestea depind, sens în care statul inamic este responsabil de soarta și întreținerea persoanelor pe care le are în pază și nu țara ocupată de menținerea ordinii și vieții publice.

15. Efectele tratatelor fata de parti si fata de statele terte

15.1. Efectele tratatelor față de părți

Efectele tratatelor față de părți comportă două mari situații juridice : efectele tratatelor față de guvernanți și efectelor tratatelor față de cei guvernați.

15.1.1. Efectelor tratatelor fața de guvernanți li se subscriu trei situații:

• prima situație privește efectele tratatelor în raport cu organul executiv. Acesta determină obligația executivului de a lua măsuri pentru aplicarea tratatului în ordinea juridică internă;

• a doua situație se referă la efectele tratatelor față de organul legislativ, în special la situațiile în care este necesară elaborarea unei legi pentru ca tratatul să-și poată produce efectele în ordinea juridică internă. In astfel de cazuri statele contractante au obligația de a adopta legile respective pentru ca tratatele în cauză să-și producă efectele necesare;

• a treia situație face trimitere la efectele tratatelor față de organul de jurisdicție.

Tratatele internaționale ratificate în mod corespunzător și publicate sunt obligatorii pentru toate organele statului, inclusiv pentru organele jurisdicționale. Probleme pot să apară în special atunci când există posibile conflicte între tratatele ratificate și legea internă. Pentru evitarea unor astfel de probleme legate de contrarietatea dintre legi și tratate, apare preferabil ca în momentul ratificării să fie analizată legislația internă în domeniul respectiv, adoptându-se măsuri corective pentru eliminarea unor posibile conflicte.

15.1.2. Efectele tratatelor față de cei guvernați în ceea ce privește efectele tratatelor față de cei guvernați, în dreptul internațional prevalează ideea că tratatele nu produc direct efecte față de indivizi. Cu toate acestea, în ultimele decenii, prin elaborarea unor instrumente internaționale ce recunosc drepturile particularilor de a se adresa direct unor instanțe de anchetă sau de justiție internaționale – în cazul încălcării drepturilor omului – conceptul respectiv a înregistrat modificări semnifi¬cative. In afară de această excepție, nu se poate considera o tendință generală de natură să altereze esența însăși a dreptului internațional, ca drept ce reglementează raporturile dintre statele suverane.

Putem conchide că efectul tratatelor față de părți este generat de principiul bunei-credințe, care a ajuns să se asocieze, până la identificarea totală, cu obligația reciprocă a părților la un tratat de a realiza întocmai angajamentele asumate. Buna-credință constituie astfel criteriul pentru aprecierea condițiilor în care un stat, parte la un tratat, se achită de obligațiile sale. Ea trebuie verificată în toate fazele pe care !e parcurge tratatul.

15.2. Efectele tratatelor față de statele terțe

In ceea ce privește efectele tratatelor față de state terțe, dreptul internațional reține că acestea pot să apară dacă se îndeplinesc două condiții: părțile la tratat să fi înțeles să creeze o asemenea obligație prin dispozițiile tratatului și statul terț să accepte în mod expres și în scris această obligație.

In doctrină s-a apreciat că prin îndeplinirea celor două condiții se realizează de fapt un acord colateral între stateie părți la tratat și statul terț, unicul fundament juridic posibil al forței obligatorii pe care dispozițiile unui tratat ar putea-o avea față de state care nu sunt părți la respectivul tratat.

17. Incetarea tratatelor (Stingerea)

Tratatele internaționale, după cum se cunoaște, au caracter temporar, ele nu sunt încheiate odată pentru totdeauna. Acest caracter rezidă din evoluția continuă a declaraților internaționale, de maniera în care evoluția este percepută de state în general și în cadrul fiecărui raport convențional în parte.

Cauzele de încetare a efectelor tratatelor sunt de cele mai multe ori exprimate în conținutul acestora, iar atunci când nu se regăsesc astfel ele se pot desprinde din practica convențională a statelor.

Încercăm în continuare o detaliere exhaustivă a acestor cauze:

7.1. Ca urmare a voinței părților

Încetarea tratatelor ca urmare a voinței părților poate avea loc atât în confor¬mitate cu clauzele exprese ale tratatelor, cât și ca urmare a unor împrejurări ce pot interveni în cursul aplicării tratatului:

□ tratatul poate fi încheiat pe o durată determinată, la împlinirea căreia își încetează efectele;

□ unele tratate încheiate pentru anumite perioade (5 ani, 10 ani etc.) prevăd și o clauză privind tacita reconducțiune, conform căreia la împli¬nirea perioadei pentru care a fost încheiat, tratatul se consideră reînnoit pe perioade identice, dacă nici una din părți nu își manifestă intenția de a pune capăt tratatului la expirarea perioadei respective;

□ tratatul poate să-și înceteze efectele ca urmare a unei condiții rezolutorii expres prevăzută în cuprinsul lui, adică datorită unui eveniment viitor și incert, care dacă și atunci când se produce, face să înceteze tratatul;

□ un alt mod al încetării efectelor tratatelor este acela al denunțării sau re¬tragerii. Practica convențională consemnează că nu poate fi invocată această modalitate de încetare decât dacă există o clauză expresă în tra¬tat care să prevadă acest lucru;

□ încetarea poate interveni tacit, atunci când între aceleași părți se încheie un alt tratat cu același obiect;

□ violarea tratatului de către una din părți poate atrage după sine încetarea acestuia sau suspendarea efectelor lui;

□ o situație intermediară prin raport cu încetarea definitivă a tratatului o constituie suspendarea, care poate fi invocată de către una din părți, temporar – "clauza de salvgardare", în anumite situații excepționale -când întâmpină dificultăți în îndeplinirea angajamentelor asumate.

7.2. Independent de voința părților

Încetarea tratatelor independent de voința părților intervine în situații care fac imposibilă executarea lor, ca urmare a dispariției obiectului sau părților la tratat și ca efect al schimbării fundamentale a împrejurărilor.

Ipotetic, prima situație (dispariția totală sau permanentă a obiectului) poate fi exemplificată prin secarea unui fluviu în legătură cu care ar fi existat un tratat pen¬tru constituirea unui baraj sau dispariția unei insule care făcea obiectul unui tratat.

Invocarea clauzei de schimbare a împrejurărilor (vebus sic stantibus) intervine atunci când numai una din părți consideră că noile împrejurări sunt de natură să conducă la încetarea tratatului, și poate să dovedească:

□ că schimbarea a transformat radical natura obligațiilor;

□ că împrejurările care au suferit schimbări constituiseră baza esențială a consimțământului părților de a se lega prin tratat.

Invocarea schimbării fundamentate a împrejurărilor este interzisă în cazul tratatelor care stabilesc frontierele dintre state și atunci când această schimbare rezultă dintr-o violare a tratatului tocmai de către partea care cere ieșirea din tratat.

19. Arbitrajul international in rezolvarea diferendelor international

. Arbitrajul internațional. Acesta constă în rezolvarea unui diferend între state de o persoană-arbitru sau un organ stabilit de părți – tribunal arbitral – printr-o hotărâre care, potrivit înțelegerilor prealabile, are valoare obligatorie. Arbitrajul este facultativ, în sensul că statele nu au obligația să recurgă la el.

Fiind prima formă de justiție internațională, arbitrajul internațional este cunoscut din cele mai vechi timpuri. Treptat, în decursul evoluției societății, mecanismul său s-a perfecționat.

Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 cu privire la rezolvarea pașnică a conflictelor internaționale au reglementat, pe larg, procedura arbitrală, prevăzând și înființarea unei Curți Permanente de Arbitraj, care funcționează și în prezent. Curtea Permanentă de Arbitraj cuprinde trei organe distincte, și anume: Consiliul permanent administrativ al Curții, Biroul internațional al Curții și Curtea de Arbitraj propriu-zisă.

În decursul existenței sale, Curtea Permanentă de Arbitraj a soluționat numai 25 de cauze, majoritatea lor până la înființarea Curții Permanente de Justiție Internațională, apoi 7 între cele două războaie mondiale, iar după cel de-al doilea război mondial un singur caz.

Arbitrajul internațional este o procedură mult mai eficace dacă este lăsată să rămână ceea ce este ea în realitate: o procedură facultativă la care statele pot să recurgă atunci când interesele lor reciproce o cer. Fundamentul juridic al arbitrajului internațional nu ar fi prea influențat dacă în cazuri determinate arbitrajul internațional ar fi prevăzut dinainte printr-o clauză compromisorie.

Fundamentul juridic al arbitrajului internațional îl constituie acordul părților în conflict. Nici un diferend nu poate fi supus unui tribunal arbitral fără consimțământul statelor litigante.

Caracterul facultativ al procedurii arbitrale este o consecință firească a suveranității statelor care, în cazul eventualelor diferende, trebuie să-și păstreze deplina libertate de a alege mijloacele de soluționare pașnică în concordanță cu voința și interesele lor. Acordul dintre părți cu privire la supunerea unor diferende procedurii arbitrale îmbracă trei forme: compromisul, clauza compromisorie și tratatul de arbitraj.

Compromisul este un acord special care are ca obiect litigiul concret ce s-a născut între statele-părți. Compromisul definește litigiul, desemnează organul arbitral, fixează regulile de procedură și eventual determină și regulile de fond aplicabile.

Clauzele compromisorii sunt acele clauze incluse în tratate prin care părțile se obligă să supună unui arbitraj diferendele ce s-ar naște în viitor între ele.

Tratatele de arbitraj au ca obiect exclusiv angajamentul părților de a recurge la arbitraj pentru soluționarea oricăror diferende sau a unei categorii de diferende ce s-ar ivi între ele în viitor.

Obiectul arbitrajului internațional îl constituie diferendele dintre state susceptibile a fi rezolvate prin aplicarea dreptului, adică diferendele legate de interpretarea tratatelor, de violarea lor, de pagubele cauzate prin aceste violări, de modul de a le repara.

Numai statele sunt în drept de a-și supune litigiile procedurii arbitrale.

Competența arbitrilor se stabilește prin compromis. Aceștia sunt obligați să respecte limitele impuse. În caz de dubiu asupra întinderii puterilor lor, arbitrii trebuie să sesizeze statele-părți.

Tribunalul arbitral are plenitudinea de a se pronunța asupra întinderii competenței sale. Interpretând compromisul, precum și celelalte tratate care pot fi invocate în materie, stabilind competența arbitrilor, părțile indică în compromis și dreptul pe care îl vor aplica aceștia: o regulă de drept, principiul echității, ambele combinate sau pot să-i atribuie puteri mai largi, autorizându-1 să statueze ca amiabil compozitor.

După ce părțile au convenit să încredințeze diferendul intervenit între ele unei proceduri arbitrale, ele trebuie ca, până la pronunțarea sentinței, să se abțină de la săvârșirea oricărui act de natură să îngreuneze sau să compromită executarea sentinței arbitrale.

Sentința arbitrată obligă din punct de vedere juridic statele care au recurs la arbitraj și care s-au angajat să o execute. Sentința arbitrală nu este obligatorie în toate cazurile. Ea poate fi anulată pentru următoarele vicii:

dacă arbitrii au statuat ultra petita (și-au depășit puterile);

dacă una din părți nu a fost ascultată și nu și-a putut prezenta apărarea și probele;

dacă sentința este rezultatul unei coruperi a arbitrului;

dacă sentința a fost pronunțată sub influența constrângerii sau dacă una din părți, în mod intenționat și cu rea-credință, a determinat arbitrii să comită o eroare materială esențială;

dacă compunerea organului arbitral a fost neregulamentară;

dacă nu a existat un tratat de arbitraj sau compromis valabile.

21. Crimele internationale

Sunt infracțiuni care prezintă un pericol social prin faptul că ating bazele coabitării națiunilor și statelor. Prin ele se încalcă obligații internaționale esențiale pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunității internaționale. Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg reține, în 1945, trei categorii de crime internaționale:

21.1. Crima contra păcii. Este definită ca fiind plănuirea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor sau acordurilor internaționale. De asemenea, este crimă internațională participarea la un plan concret ori la un complot pentru săvârșirea actelor menționate mai sus.

Constituie o crimă internațională nu numai declanșarea războiului de agresiune, ci și continuarea lui, chiar dacă agresorul respectă legile de purtare a războiului.

O crimă împotriva păcii este și propaganda de război, fiind un act preparatoriu al declanșării războiului.

21.2. Crimele de război. Sunt încălcări grave ale legilor și obiceiurilor de purtare a războiului.

Statutul Tribunalului Militar de Ia Nürnberg indică, în mod enunțiativ, următoarele fapte ca fiind crimele de război: asasinatul; relele tratamente și deportarea pentru muncă forțată sau în alte scopuri a populației civile; asasinatul sau tratamentul neomenos aplicat prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea de ostatici; jefuirea bunurilor publice sau private; distrugerea fără motive a orașelor și satelor, precum și devastarea localităților fără vreo justificare din punct de vedere al necesităților militare.

O enumerare a crimelor de război este făcută și de Convențiile de la Geneva, din 1949, precum și de cele două Protocoale adiționale de la Geneva, din 1977.

21.3. Crimele împotriva umanității. Constituie o categorie specială și mai nouă a infracțiunilor internaționale. Sunt asimilate acestei categorii, următoarele fapte: asasinatul; exterminarea; supunerea la sclavie; deportarea; orice act inuman comis împotriva populației civile, înainte sau în timpul războiului. Sunt crime împotriva umanității și persecuțiile pe motive politice, rasiale sau naționale.

Crimele împotriva umanității, asemenea celorlalte crime internaționale, pot fi comise de organele unui stat sau de persoane particulare, în timp de pace sau de război,

Dintre crimele împotriva umanității, cele mai grave sunt crimele de genocid și cele de apartheid.

Crima de genocid constă în acțiunile săvârșite cu intenția de a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum sunt: omorârea membrilor grupului; vătămarea gravă a integrității lor fizice sau mintale; supunerea internațională a grupului respectiv unor condiții de existență care duc la distrugerea lor fizică, totală sau parțială; măsuri prin care se împiedică nașterile în interiorul grupului; transferul forțat al copiilor grupului respectiv la un alt grup social.

Crima de genocid nu este o crimă politică și, ca atare, cei vinovați de săvârșirea ei pot fi extrădați.

În literatura mai recentă de specialitate se discută de ecocid, ca o formă a genocidului, care constă în devastarea și distrugerea mediului înconjurător.

Crima de apartheid se manifestă prin negarea drepturilor fundamentale ale membrilor unui grup rasial, prin aplicarea de măsuri de segregație rasială, de natura unor represiuni sângeroase sau a altor acte inumane.

Răspunderea penală internațională pentru crima de apartheid revine persoanelor, membrilor organizațiilor, instituțiilor și reprezentanților statelor care comit acte de apartheid, contribuie la pregătirea lor ori favorizează sau încurajează direct săvârșirea acestei crime.

Comisia de drept internațional a O.N.U., adaugă la cele trei crime internaționale definite de Statutul Tribunalului Internațional de la Nürnberg încă două crime:

21.4, Colonialismul sau dominația străină. Reprezintă crima internațională prin care se încalcă, în primul rând, dreptul popoarelor la autodeterminare. Se au în vedere violări grave ale acestui drept, mai ales când puterea colonială caută să-și mențină dominația cu ajutorul forței și constituie un pericol pentru pacea și securi tatea internațională.

21.5. Sclavia. Este un "detictum juris gentium", sub jurisdicția legislației și instanțelor naționale, în contextul în care aceasta aduce atingere valorilor celor mai înalte ale comunității statelor. Sclavia este asimilată crimei internaționale deoarece dăunează intereselor vitale ale omenirii și pune în pericol pacea și securitatea internațională.

2.ADUNAREA PARLAMENTARA A CONSILIULUI

a constituit prima adunare europeana din istoria continentului. Cu delegatii din 47 de parlamente nationale, ea ramane cea mai mare adunare intr-adevar europeana.

Cei 318 membri ai Adunarii Parlamentare si cei 318 supleanti ai lor sunt alesi sau desemnati de parlamentele nationale dintre proprii lor membri. Fiecare tara dispune de la 2 pana la 18 reprezentanti, in functie de marimea populatiei ei. Delegatiile nationale la Adunare sunt compuse astfel incat sa asigure o reprezentare corecta a partidelor politice sau a grupurilor din parlamentele lor nationale.

România are 10 reprezentanți titulari (5 senatori si 5 deputați) si 10 reprezentanți supleanți (5 senatori si 5 deputați).

Serbia are 7 reprezentanți titulari și 7 reprezentanți supleanți.

Republica Moldova are 5 reprezentanți titulari si 5 reprezentanți supleanți.

PARLAMENTUL EUROPEAN

Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiți de către parlamentele statelor membre.

Aleși prin vot direct de cetățenii europeni, o dată la 5 ani, membrii Parlamentului European sunt reprezentanții popoarelor Uniunii. Parlamentul este una dintre principalele instituții europene cu puteri legislative, alături de Consiliul Uniunii Europene („Consiliul”).

Parlamentul are trei roluri esențiale:

dezbate și adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul

monitorizează alte instituții europene, în special Comisia, pentru a se asigura că acestea funcționează în mod democratic

dezbate și adoptă bugetul UE, alături de Consiliu.

Parlamentul European este singurul organ al UE ales în mod direct și una dintre cele mai mari adunări democratice la nivel mondial. Numărul parlamentarilor provenind din fiecare țară este, în linii mari, proporțional cu populația țării respective.

Nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Parlamentarii europeni sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.

Deputații sunt aleși din cinci în cinci ani de către alegătorii din cele 28 de state membre.

Sediu

Parlamentul European își desfășoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg și Strasbourg (Franța).

Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la Luxemburg.

4. Obiectul dreptului internațional

Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relațiile sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului internațional îl formează în principal relațiile dintre state, reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relațiilor internaționale.

În acest context, sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internațional ra¬porturile juridice dintre persoanele fizice sau juridice din diferite state ce cad sub incidența normelor dreptului internațional privat, alături de legăturile cu caracter obștesc, cultural, științific etc, ce se stabilesc între organizațiile naționale ale dife¬ritelor state .

Spre a fi guvernate de normele dreptului internațional, relațiile dintre state trebuie să fie – sub aspectul conținutului – relații în care acestea se manifestă ca titulare ale drepturilor lor suverane, ale puterii de stat.

Obiectul dreptului internațional contemporan îl constituie și relațiile care se creează între state și alte subiecte de drept internațional .

Caracterul de universalitate al dreptului internațional ne conduce la concluzia că obiectul său îl constituie relațiile dintre toate statele. Acest drept este unic în ceea ce privește principiile și conținutul său și, în consecință, aplicabil față de toate statele, indiferent de orânduire socială sau regiune geografică.

6.2. Izvoarele auxiliare

6.2.1. Rezoluțiile organizațiilor internaționale au înregistrat o dezvoltare
vertiginoasă în epoca noastră. Ele au fost adoptate în cadrul O.N.U. și al altor
forumuri internaționale, în legătură cu o largă varietate de probleme care necesită
colaborarea statelor.

În legătură cu rezoluțiile organizațiilor internaționale, au fost exprimate în literatura juridică puncte de vedere contradictorii sau diametral opuse.

Majoritatea specialiștilor, inclusiv specialiștii români, opinează că, deși rezoluțiile Adunării Generale a O.N.U. și ale altor instituții internaționale nu constituie un izvor independent de drept, ele pot exercita totuși o anumită influență, deloc neglijabilă, în promovarea unor norme și principii noi, inițiind procesul de emergență a acestora sau contribuind la afirmarea și dezvoltarea lor.

6.2.2. Hotărârile instanțelor judiciare și arbitrate internaționale, deși sunt
promovate în anumite cazuri concrete și au efecte numai între părți, prezintă
relevanță pentru determinarea surselor dreptului internațional.

Cunoașterea și studierea acestor hotărâri este indispensabilă oricărui jurist care își desfășoară activitatea în domeniul relațiilor internaționale, ele cuprinzând interpretări, puncte de vedere deosebit de utile clarificării sensului unor instituții juridice sau acorduri internaționale.

6.2.3. Declarațiile bilaterale și unilaterale sunt acte, decizii ale statelor privind
fapte sau situații juridice, prin care ele își pot asuma angajamente internaționale.

Asemenea acte sau decizii pot crea drepturi și obligații pentru state și respectiv organizații internaționale; ele se pot înscrie, desigur, într-o serie de acte similare care devin tratate, formând un ansamblu consensual sau de acte concordante și repetate, care duc la formarea normelor cutumiare, generale sau locale.