Inovatie In Educatie

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

Inovație în educație

Popa Amelia

Psihologie, anul 3, ZI

An universitar: 2015/2016

În cadrul acestei lucrări, voi analiza sistemul de învățământ românesc, încercând să reliefez principalele lui plusuri și principalele minusuri. În ultima parte a lucrării, voi propune soluții pentru o mai bună funcționare a acestuia.

Sistemul de învățământ este un subsistem al educației, și cuprinde totalitatea instituțiilor care au scopul instruirii educaționale, incluzând aici și resursele materiale și umane (profesori, personal auxiliar, elevi, clădirile instituțiilor, sistemul tehnologic din instituții etc.). Având în vedere că sistemul de învățământ își coordonează singur activitatea internă, dar totodată este supus și unor presiuni externe, de natură socială, se supune interacțiunii celor două componente (internă și externă).

În România, sistemul de învățământ se împarte în două mari categorii: sistemul de învățământ pre-universitar și sistemul de învățământ universitar. Având în vedere că această lucrare nu are scopul de a analiza amănunțit fiecare din cele două categorii, voi aminti doar componentele celor două categorii și principalele caracteristici ale fiecăreia. Sistemul de învățământ pre-universitar este constituit din învățământul preșcolar (grădiniță), învățământul primar (clasele 0-IV), învățământul gimnazial (clasele V-VIII), învățământul liceal (clasele IX-XII/XIII), învățământul profesional (școala de arte și meserii) și învățământul postliceal. Sistemul de învățământ superior cuprinde studiile de licență, studiile de masterat și studiile de doctorat.

În cadrul acestei lucrări mă voi axa pe învățământul pre-universitar din România, și voi expune principalele lui caracteristici în ceea ce privește indicii statistici privind efectivul de elevi, număr de elevi per profesor, detalii despre curriculum, despre modul de predare și cel de evaluare.

Potrivit statisticii elaborate pentru anul școlar 2013/2014, în România există un efectiv de 568217 elevi în învățământul preșcolar, 942747 elevi în învățământul primar, 800507 elevi în învățământul gimnazial, iar în învățământul liceal s-au înregistrat 774335 elevi. Potrivit acestui raport, un procent de 89.4% dintre elevii cu vârste între 3-18 ani sunt înscriși în cadrul procesului de educație. În ceea ce privește efectivul cadrelor didactice, în anul școlar 2013/2014 s-au înregistrat 35433 cadre didactice în învățământul preșcolar, 50857 cadre didactice în învățământul primar, 74597 cadre didactice în învățământul gimnazial și 56843 cadre didactice în învățământul liceal.

În aceste condiții, în structura actuală a învățământului, statisticile din anul 2013/2014 spun că unui profesor din învățământul primar îi revin 22 de elevi, iar în ceea ce privește învățământul gimnazial, raportul profesor : elev este de 1:13, în învățământul liceal de 1:15. Totuși, chiar dacă potrivit acestui raport numărul de elevi per profesor este unul acceptabil, menționez că acest indicator a fost calculat prin raportarea numărului de elevi la numărul de profesori. Dacă mergem în școli însă, observăm că există diferențe între învățământul de masă și cel special, astfel că unui cadru didactic din învățământul de masă îi revin în medie 25 elevi, iar unui cadru didactic din învățământul special îi revin în medie 3 elevi. Diferențele semnificative se înregistrează și în funcție de mediul de rezidență la care ne raportăm. Astfel, în cadrul mediului rural se înregistrează un efectiv mai mic de elevi per profesor (10 elevi la 1 profesor), în timp ce în mediul urban acesta crește semnificativ (25 elevi la 1 profesor). În mediul rural, numărul de elevi per profesor este mai mic decât în mediul urban, fapt care demonstrează faptul că în mediul rural se înregistrează un deficit al personalului și al modului de predare și evaluare.

În ceea ce privește sistemul de notare, fiecare elev este notat în mod individual, în urma rezultatelor obținute la testele de evaluare, la activitatea din cadrul orelor didactice și la proiecte. Dacă elevii au rezultate slabe la evaluările cadrului didactic, pot ajunge să repete anul școlar. La finalul fiecărui ciclu de învățământ, elevii susțin examene pentru a putea fi admiși în etapa următoare. În cadrul învățământului primar, elevii primesc calificative (FB-foarte bine; B-bine; S-suficient; I-insuficient), urmând ca odată cu trecerea în ciclul gimnazial și până la terminarea studiilor, aceștia să fie notați prin intermediul notelor (de la 1 la 10, 5 fiind nota de trecere). O altă caracteristică care se modifică odată cu intrarea în gimnaziu este numărul de cadre didactice care le predau elevilor. Astfel, dacă în clasele primare copiii sunt obișnuiți cu un singur stil de predare (cel al doamnei/domnului educator), în clasa a V-a ei sunt supuși unei schimbări destul de drastice, având în vedere că fiecărei materii îi corespunde câte un profesor. Acest lucru poate reprezenta o problemă destul de serioasă, elevii considerând dificilă această reorganizare, fiind bulversați de apariția noilor stiluri de predare, fiecare fiind specific unei materii. Printre problemele care apar în urma acestei treceri de la ciclul primar la ciclul gimnazial se numără dificultatea de a se adapta noilor stiluri de predare, dificultatea de a înțelege materia, dificultatea de a se adapta noului sistem de notare etc. Totodată, pentru calcularea mediilor anuale, începând cu clasa a V-a elevii susțin la sfârșitul fiecărui semestru un examen (teză), a cărui pondere este de 25% din media finală. Materiile la care se susține teza în învățământul gimnazial sunt matematică, limba și literatura română, iar începând cu clasa a VIII-a, aceștia pot alege în a susține teză la istorie sau geografie. La finalul ciclului gimnazial, fiecare elev susține examene naționale la matematică, limba și literatura română și istorie/geografie. Aceste examene vizează materia studiată de elevi pe parcursul celor patru ani de gimnaziu, iar rezultatele obținute contribuie în proporție de 75% la calcularea mediei de admitere la ciclul liceal, iar restul de 25% este reprezentat de media obținută de elev în clasele V-VIII. Odată calculată media fiecărui elev în parte, acesta va fi repartizat după anumite criterii stabilite de Ministerul Educației, Tineretului, Cercetării și Sportului, putând să aleagă dacă dorește să continue studiile în cadrul instituției liceu sau școală de arte și meserii.

Părerea mea este că acest mod de notare este unul rigid, care îi oferă elevului posibilități reduse în ceea ce privește dezvoltarea aptitudinilor specifice în funcție de profilul personal al fiecăruia. Astfel, dacă un elev are aptitudini pentru biologie, în clasele V-VIII, acestea sunt destul de slab cuantificate. Cei mici au o gamă redusă de opțiuni în ceea ce privește alegerea materiilor pentru teză și evaluările naționale. Se valorifică rezultatele obținute de un elev la matematică, chiar dacă acesta are înclinații spre biologie sau limba engleză.

În ceea ce privește intrarea în ciclul liceal (clasele IX-XII/XIII), contează doar media de admitere (compusă din rezultatele la evaluările naționale și media claselor V-VIII). Nu se obișnuiește a se da examen de admitere specific fiecărui liceu în parte, în funcție de profilul ales.

Odată admis în cadrul unui liceu, elevul poate opta între a finaliza studiile la sfârșitul clasei a X-a (sfârșitul învățământului obligatoriu) sau la sfârșitul clasei a XII-a (criteriu necesar pentru a putea continua studiile în cadrul sistemului de învățământ superior). La finalul clasei a XII-a, elevii susțin o examinare finală (examenul de bacalaureat), care vizează cunoștințele teoretice pe care aceștia le-au acumulat la materiile specifice profilului ales. Examenul de bacalaureat are media de promovare 6, promovarea lui fiind un criteriu esențial pentru ca elevul să se poată înscrie în sistemul de învățământ superior.

Sistemul de învățământ românesc este de foarte multe ori criticat, fiind în continuă schimbare. De-a lungul timpul, acesta a fost foarte des reorganizat, atât elevii, cât și profesorii fiind deseori victimele schimbărilor organizatorice. Un exemplu al acestor modificări ar putea fi introducerea clasei 0, o etapă de trecere între grădiniță și clasa I. Această reformă a adus cu sine atât laude, cât și numeroase critici, părinții copiilor și instituțiile de învățământ aparținând claselor primare fiind debusolați de noua lege. Pentru a fi în concordanță cu legea, școlile au fost nevoite să facă modificări în ceea ce privește numărul de săli, dotarea acestora și efectivul elevilor per unitate. Un alt exemplu este constituit de modificările (aproape anuale) în ceea ce privește examenul de bacalaureat: introducerea camerelor de supraveghere în sălile de examen, modificările în ceea ce privește materia pe care elevii de clasa a XII-a trebuie să o stăpânească pentru a putea promova acest examen, introducerea și apoi renunțarea la cele 100 de variante model etc. În cadrul ciclului gimnazial, pentru a cuantifica rezultatele elevilor de la matematică, limba și literatura română și istorie/geografie s-au introdus într-o perioadă tezele unice în locul examenului de capacitate, cu ajutorul cărora se calcula media pentru admiterea la liceu. Ulterior, tezele unice au fost înlocuite cu examenele naționale la aceleași materii, examene care nu mai vizează cunoștințele obținute în urma unui singur semestru, ci în urma tuturor celor patru ani de gimnaziu. Totodată, se modifică constant proporțiile mediei de admitere la liceu. Astfel, într-o perioadă, conta în proporție de 50% media claselor V-VIII, urmând ca apoi să conteze în proporție de doar 25%. Acestea sunt doar câteva dintre exemplele reorganizării sistemului de învățământ. În urma acestor modificări frecvente, atât elevii, cât și cadrele didactice nu au certitudinea că ceea ce e valabil într-un an școlar va fi valabil și în următorul. Acest lucru poate produce dificultăți în organizarea și modul de predare a materiei, cât și în modul de evaluare al acesteia.

Ar trebui menționat faptul că învățământul obligatoriu (clasele I-X) este gratuit. Nu se solicită sume de bani pentru ca elevilor să le fie asigurate condițiile de predare și evaluare sau materialele auxiliare (manuale). Totuși, la o analiză mai amănunțită, observăm că situația nu chiar așa roz cum e descrisă de obicei. Costurile caietelor, ustensilelor de scris sau ale uniformelor nu sunt decontate de unitatea de învățământ. Există familii cu un statut socioeconomic extrem de scăzut care nu își permit costurile unor astfel de achiziții, drept urmare aleg să nu își trimită copiii la școală. Totodată, în unele unități (puține la număr, dar care totuși există), nu sunt asigurate condițiile necesare unei săli de clasă actuale (căldură în lunile de iarnă, bănci funcționale, aparatură electronică). Pentru a renova o sală de clasă (și aici vorbesc din experiența mea personală), părinții, și nu unitatea de învățământ sau ministerul, sunt cei care suportă costurile unei zugrăveli, a schimbării podelelor, tablei, geamurilor etc.

Totuși, sistemul de învățământ românesc pare să dezvolte mici genii, elevi care ajung să fie olimpici internaționali, această imagine fiind promovată de mass-media. Având în vedere că această lucrare reprezintă o analiză critică din punctul meu de vedere, fiind în mare parte o opinie personală, consider că nu ar trebui să punem în aceeași oală calitatea educației cu grupul de copii supradotați din țara noastră. În majoritatea instituțiilor, calitatea învățământului românesc este destul de slabă, prin urmare există puține instituții de învățământ în care profesorii se dedică elevilor, îi educă și chiar își sacrifică din timpul lor liber pentru a-i ajuta pe cei mai tineri să își dezvolte aptitudinile. Prin urmare, faptul că avem printre cei mai buni elevi olimpici din Europa, nu înseamnă că educația din majoritatea instituțiilor de învățământ din România se realizează conform normelor europene, această categorie („a olimpicilor”) reprezentând un număr limitat de elevi.

Poate că un efectiv mai mic de elevi per profesor ar fi una dintre soluțiile îmbunătățirii calității actului educațional. Astfel, un profesor ar putea evalua mult mai acurat capacitatea elevilor săi și ar putea propune și chiar aplica anumite metode prin care să îi sporească acestuia talentele, totodată căutând să îi diminueze punctele slabe. Un număr mai mic de elevi per profesor ar însemna faptul că profesorul poate să evalueze mult mai acurat capacitatea fiecărui elev, poate fi atent la nevoile fiecăruia și poate în urma anilor de predare să estimeze aria profesională care ar fi cea mai potrivită pentru fiecare elev în parte.

Un dezavantaj major, din punctul meu de vedere, al sistemului de învățământ românesc sunt metodele de predare utilizate de cadrele didactice. Prea puține instituții sunt dotate cu aparatura necesară predării moderne (videoproiector, laptopuri, conexiune la internet, tablă electronică), profesorii fiind nevoiți să păstreze stilul de predare „antic”, prin care le transmit elevilor doar informații teoretice (uneori nici atât, dar acesta ar fi subiectul unei alte lucrări, deci nu îl voi aborda aici). Se încearcă să se pună în practică o abordare care vizează colaborarea între profesor și elev, dar din păcate, în multe cazuri profesorii sunt reticenți, mai ales dacă vorbim despre profesorii cu vechime mare în sistemul de învățământ.

Atât din experiența mea personală, cât și din experiența majorității elevilor, sistemul de evaluare românesc reprezintă un factor de stres major pentru elevi. De cele mai multe ori, atitudinea profesorului față de un elev care nu reușește să ia notă de trecere este una de dispreț, insuccesul fiind pedepsit și astfel motivația elevului spre învățare poate să scadă dramatic. Totodată, purtând conversații cu unii profesori, am descoperit faptul că nu doar elevii se simt stresați de acest sistem de notare. O replică a unui profesor care m-a pus puțin pe gânduri a fost „de ce mă constrânge sistemul să le dau note de trecere celor care nu merită, doar pentru a promova la materia mea? Dacă ești de nota 4, rămâi de 4, nu trebuie să îți dau 5. În sistemul actual, dacă nu îți dau 5, sunt nevoit să mă întâlnesc cu tine în vară și să ne pierdem amândoi timpul. Dacă nu iei în vară, atunci repeți anul. Și poate ajungi să abandonezi școala sau să termini studiile obligatorii la 40 de ani”. Poate că dacă nu ar exista „note de trecere” acest stres s-ar diminua simțitor atât pentru elevi, cât și pentru profesori sau părinți, cei din urmă dorind ca copiii lor să fie cât mai buni la învățătură. Fără existența unei note de trecere, profesorii nu ar mai fi presați de regulament și de remușcări uneori (am întâlnit profesori care le ofereau elevilor nota 5, chiar dacă aceștia poate nu meritau nici 3, doar pentru a nu se simți ei vinovați că ar distruge viitorul elevilor). Astfel, fiecare elev ar avea fișa lui în care profesorul să noteze rezultatele evaluărilor, care să nu fie făcute cunoscute elevilor, pentru a nu promova insuccesul (în anumite cazuri). În cazul performanțelor scăzute, profesorii ar trebui să conceapă un plan de intervenție pentru a-l putea ajuta pe elev să își dezvolte nivelul de cunoștințe. Totodată, pe fișa respectivă se vor putea observa inclinațiile elevului spre anumite materii. Astfel, consider că ar putea fi satisfăcute mai bine nevoile fiecărui elev în parte și astfel să se îmbunătățească calitatea actului educațional. În ceea ce privește admiterea în cadrul ciclului liceal, consider că ar fi mai potrivit ca fiecare unitate să aibă o testare (un fel de admitere) în care să evalueze cunoștințele elevului în funcție de profilul ales. Astfel, pentru admiterea la un liceu cu profil bilingv, consider irelevantă testarea în matematică, iar nota de la examenul la matematică să te facă poate să îți ratezi șansa de a intra la un astfel de profil, cu toate că tu ai aptitudini clare pentru limbi străine.

În ceea ce privește sistemul de învățământ superior, lucrurile stau puțin altfel. Condițiile de admitere în cadrul universităților nu sunt constrânse de minister, fiecare unitate având libertatea de a-și impune propriile condiții (doar media de la examenul de bacalaureat sau examen de admitere, specific fiecărei facultăți). Sistemul de notare este același, cea mai mică notă fiind 1, iar cea mai mare 10, cu nota de trecere 5. Ca și în cadrul învățământului inferior, și aici raportul dintre predarea teoretică și cea practică este disproporționat, accentul fiind pus pe predarea teoretică. În multe cazuri, auzim studenți care îi exprimă nemulțumirea faptului că nu pot să înțeleagă relevanța practică a conținutului teoretic predat de profesor. O altă categorie de nemulțumiri din partea studenților se referă la relația profesor-student. Învățăceii susțin faptul că sunt mult mai apropiați de profesorii de tineri, care le oferă mai mult sprijin în învățare și care îi motivează astfel mai mult, fiind centrați pe oferirea unui feedback constructiv, și nu doar negativ. În multe cazuri, faptul că profesorul oferă doar critică negativă, și nu evidențiază faptul că în toată lucrarea au existat și unele părți bune, conduce la scăderea motivației studenților pentru acea materie.

Spre deosebire de învățământul inferior, facultățile sunt dotate în general cu aparatură modernă. Totuși, ca peste tot, există și aici unele excepții.

În concluzie, învățământul românesc are atât puncte slabe, cât și puncte forte. Consider că punctele slabe ar trebui analizate cât mai detaliat, pentru a se încerca soluționarea lor și astfel să se valorifice cu adevărat potențialul poporului român.

Bibliografie

Apostu, O., Balica, M., FARTUȘNIC, C., Florian, B., Horga, I., & Novak, C. (2015). Lucian VOINEA-Analiza sistemului de învățământ preuniversitar din România din perspectiva unor indicatori statistici. Politici educaționale bazate pe date, Editura Universitară, București.

Păunescu, M., Vlăsceanu, L., & Miroiu, A. (2011). Calitatea învățământului superior din România. Iași: Polirom.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Educa%C8%9Bia_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia