Ingrijirea Paliativa

Introducere

Motivatia alegeri acestei teme este din convingere si cu rugaciune ca viitor preot si asistent medical am ales aceasta tema deoarece consider vital implicarea preotilor,calugari,calugarite in ingrijirea bolnavilor a orfanilor a batranilor singuri,iubesc ordinele calugaresti active.

Incadrarea temei in domeniu de cercetare: eu consider aceasta tema vrednica de cercetare deoarece isi trage origine de pe vremea Domnului HRISTOS care vindeca pe bolnavi,aceste ingrijiri le mai gasim si in pilde ,ca de exemplu,,Bunul samaritean,, care ingrijeste ranile celui cazut si continuand cu vindecarile pe care le fac apostoli. Trecand prin ìstorie la Sf. Vasile cel mare care a organizat primele spitale,continuand cu ordinele Franciscane care spalau si ingrijau pe leprosi,primele spitale create de ordinul Cavalerilor Templieri si continuand pana in zilele noastre vedem inportanta pe care o da Biserica Catolica in ingrijiea bolnavilor si construirea Spitalelor in formarea de personal calificat.Consider ca aceasta tema ,,ingrijirea bolnavilor,,este o tema de actualitate.

Motivation elections this theme is the belief and prayer as a future priest and nurse I chose this topic because I consider vital involvement of priests, monks, nuns sick orphans in the care of the elderly themselves, love active monastic order.

Employing the theme in the field of research: I consider this topic worthy of research because it draws its origin from the time of Christ who healed the sick, the care we find them in parables, for example ,, ,, Good Samaritan who cares for our wounds fell and continuing with healing abilities are apostles. Passing through history at St. Basil the Great who organized the first hospitals, continuing with Franciscan who was washing and caring for lepers, the first hospitals created by order of the Knights Templar and continuing until today we see inportant that gives the Catholic Church in care for their sick and building hospitals in personnel training calificat.Consider this theme ,, ,, care patients is a topical issue.

De asemenea consider ca ingrijirea bolnavului in ori ce faza este cel mai fertile teren misionar!

„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni.” — Maica Tereza

Daca am trece prin fata unui spital sau am vizita bolnavi asa cum ne-a poruncit Domnul nostru Isus Hristos, am vedea in realitate suferinta si tragedia oamenilor care cauta cu disperare in pragul morti ,mantuirea,o vorba buna o ingrijire atenta. SA nu uitam ca una din reprosuri in ziua judecati va fi ,, am fost bolnav dar nu mati vizitat,, Matei 25. Sunt multe persoanesingure in spitale ,nu au pe nimeni doar dragostea calugarilor si a maicutelor medicali. In tarile occidentale multi calugari si calugarite i si ofera servicile lor si cunostintele lor medicale punanduse la picioarele Lui Hristos si ingrijind bolnavi muribunzi cu toata dragostea ca si cum lar ingriji pe Hristospersonal. Pasul dintre pamant si lumea celor drepti este in Hospice, A.T.I.,Oncologia. Aici are nevoie Hristos nevoie de noi sa alinam sufletele bolnave si trupurile bolnave.

Also consider that inpatient care or what phase is the most fertile ground missionary!

"One of the worst diseases in the world is no mean nothing to anyone." – Mother Teresa

If we pass in front of a hospital or sick visit as I commanded us our Lord Jesus Christ, we see the reality of suffering and tragedy of people desperately seeking the brink dead, salvation, a good word a careful care. Do not forget that one of the grievances will be judged on the day ,, but I was sick you visited me ,, persoanesingure in Matthew 25. There are many hospitals do not have anyone just love monks and nuns health. In Western countries many monks and nuns him and offer their services and putting their medical knowledge at his feet tending the sick and the dying Christ with all the love like Hristospersonal lar care. Step between earth and the world of the righteous is in hospice, A.T.I., Oncology. It needs Christ needs us to soothe the souls of sick and diseased bodies

Ce este îngrijirea paliativă?

Îngrijirea paliativă reprezinta îngrijirea activă și totală a pacienților a căror boală nu mai răspunde la tratament curativ.Controlul durerii și al altor simptome, problemele psihologice, sociale și spirituale au importanță majoră. Scopul îngrijirii paliative este asigurarea unei cât mai bune calități a vieții pentru bolnavi și pentru familiiile acestora.

Ce este medicina paliativă?

Conform Oxford Textbook of Palliative Medicine, medicina paliativa este: Asistența medicală a pacienților cu boli active, progresive și avansate, pentru care prognosticul este limitat iar îngrijirea trebuie să se concentrze asupra asigurării calității vieții.
Organizatia Mondiala a Sanatatii a definit medicina paliativa astfel: Îngrijirea paliativă este o abordare care imbunătățește calitatea vieții bolnavului și familiile acestora, care se confruntă cu problemele asociate cu boala amenințătoare de viață, prin prevenirea și înlaturarea suferinței, prin identificarea precoce, evaluare corecta și tratamentul impecabil al durerii și al altor probleme fizice, psiho-sociale și spirituale.

Cine poate beneficia de ingrijiri paliative?

Intr-un document recent elaborat de National Consensus Group, pacientii eligibili pentru ingrijire paliativa sunt:
-copii sau adulti cu boli sau leziuni congenitale care duc la dependenta de tratamente de sustinere a vietii sau ingrijire de lunga durata pentru realizarea activitatii cotidiene uzuale;
-persoane de orice varsta cu boala acuta severa si care ameninta viata (traumatisme severe, leucemie acuta, accident vascular), unde vindecarea este un scop realist, dar unde boala in sine sau tratamentele asociate aduc cu sine o suferinta semnificativa;
-persoane care traiesc cu boli cronice progresive (boala vasculara periferica, cancer, insuficienta renala sau hepatica, AVC cu deficit functional sever, boala cardiaca sau pulmonara avansata, fragilitate data de varsta avansata, dezordini neurodegenerative si dementa);
-pacienti cu boala terminala;
-persoane care traiesc cu boli cronice si care limiteaza viata, rezultate in urma unor accidente sau traumatisme severe.

Îngrijirea paliativă:

– este o îngrijire totală, activă a pacienților și familiilor lor, de obicei atunci când boala nu mai răspunde la tratament potențial curativ, deși poate fi aplicată timpuriu în timpul bolii;
– asigură ameliorarea durerii și a altor simptome;
– țintește să atingă cea mai înaltă calitate a vieții posibilă pentru pacienți și familiile lor;
– răspunde de nevoile fizice, psihosociale și spirituale;
– se extinde când e necesar pentru a asigura suportul în perioada de doliu.

Calitatea vieții este “satisfacția subiectivă resimțită sau exprimată de un individ” (Robert Twycross).

În îngrijirea unui pacient este nevoie de echipă interdisciplinară (pentru a satisface nevoile complexe ale pacientului și familiei), în centrul acesteia este pacientul cu familia, iar ceilalți interacționează cu aceștia dar și între ei în funcție de complexitatea cazului sau evoluția bolii: medicul, asistentul medical, asistentul social, infirmiera/îngrijitorul la domiciliu, psihologul, preotul/pastorul, fizioterapeutul, terapistul ocupațional, terapistul prin joc, dieteticianul, farmacistul și, nu în ultimul rând, voluntarul.

Beneficiarii îngrijirii paliative nu sunt doar bolnavii de cancer ci și pacienții geriatrici, cei cu boli neurologice, insuficiențe de organ, SIDA, malformații congenitale precum și alte boli cronice care necesită o îngrijire continuă sau la care simptomatologia are o evoluție imprevizibilă.
Îngrijirea pacienților pe moarte se extinde dincolo de controlul durerii și al simptomelor. Ea include sprijinul:
– pacientului pe măsură ce el se adaptează la scăderea abilităților fizice și jelește anticipat pierderea familiei, prietenilor și a tot ce îi este familiar;
– familiei care se adaptează la faptul că cineva apropiat va muri. (Twycross, 2003)

Îngrijirea acestor pacienți devine o formă de parteneriat cu pacientul dar și cu familia acestuia. În îngrijirea paliativă nu ne interesează doar aspectele fizice ale pacientului, ci, mai ales, pacientul ca persoană, cu toate conflictele interioare legate de boala sa (psihice, sociale și spirituale, mai ales). Întrebări despre problema religioasă care în alte specialități sunt considerate prea intime pentru a fi adresate pacientului, în paliație ele sunt doar de ordin general, la debutul unei conversații, „de încălzire”: cum faci față bolii?, ce speri de la noi?, ce semnificație au toate acestea?, de unde gasești resurse (materiale dar și spirituale)?, care e cel mai important lucru acum pentru dumneavoastră?, etc.

Comunicarea îndeplinește un rol deosebit de important în asistența complexă acordată pacientului terminal. Vestea înrăutățirii bolii și a imposibilității de a opri degradarea stării generale, produce o împovărare emoțională puternică atât asupra pacientului cât și asupra aparținătorilor acestuia. Dar, adevărul împărtășit poate contribui la conștientizarea timpului rămas, care devine din ce în ce mai limitat, pentru a-l folosi cât mai eficient. Intrebari frecvente

Pentru calitatea ingrijirilor acordate, Fundatia HOSPICE Casa Sperantei a fost desemnata, in urma unui studiu al Organizatiei Mondiale a Sanatatii, centru de excelenta pentru ingrijirea paliativa din Europa de Est.

CE ESTE HOSPICE CASA SPERANTEI?

HOSPICE Casa Sperantei este prima unitate medicala din tara specializata in ingrijirea bolnavilor incurabili si a familiilor acestora. Este o organizatie neguvernamentala, nonprofit, ce are la baza un parteneriat romano-britanic. Echipa noastra, formata din medici, asistenti medicali, psihologi, asistenti sociali si preoti, acorda ingrijire specializata la domiciliu, in centrele de zi si in cadrul unitatii cu paturi. Bolnavii care se pot deplasa pana la sediul nostru pot beneficia de servicii medicale si in cadrul cabinetului de consultatii, in regim de ambulatoriu.

CE INSEAMNA INGRIJIREA PALIATIVA PENTRU BOLNAVII INCURABILI?

Pentru bolnavii incurabili, ingrijirea paliativa inseamna cresterea calitatii vietii.

Cu toate ca boala nu mai raspunde la tratament, starea bolnavului poate fi ameliorata prin controlul simptomelor suparatoare, alinarea durerii, consiliere psihologica (de care pot beneficia si membrii familiei), servicii de asistenta sociala (pentru obtinerea drepturilor legale si pentru familiile care se confrunta cu greutati materiale) sau consiliere spirituala din partea preotilor, in functie de optiunea si confesiunea religioasa a fiecaruia.

In plus, in ingrijirea paliativa, bolnavul este cel mai important, drept pentru care nicio decizie medicala nu se ia fara consimtamantul sau si numai dupa ce a fost informat cu privire la tot ceea ce presupune decizia respectiva. Ingrijirea paliativa poate fi acordata in paralel cu tratamentul prescris de medicul specialist.

CUI I SE ADRESEAZA HOSPICE CASA SPERANTEI?

Pot beneficia de ingrijirea acordata de echipele noastre multidisciplinare adultii bolnavi de cancer, in forme avansate si copiii diagnosticati cu diferite malformatii congenitale, distrofii neuromusculare, insuficiente de organ, cancer sau alte boli incurabile. HOSPICE Casa Sperantei are un centru in Brasov si un altul la Bucuresti.

Deocamdata, doar sediul din Brasov are o unitate cu paturi si un centru de zi. De asemenea, in Judetul Brasov, s-au mai infiintat, in 2008, inca doua echipe de ingrijire la domiciliu, in Fagaras si Zarnesti. Asadar, bolnavii din Judetul Brasov pot beneficia de ingrijire la domiciliu, internare, consultatii in cabinetul de specialitate si cei care au posibilitatea sa se deplaseze, de activitatile din centrul de zi.

Bolnavii din Bucuresti pot primi ingrijiri la domiciliu si tratamente in centrul de terapii de la centrul HOSPICE din capitala. De asemenea, in Bucuresti exista si echipe mobile de ingrijire pentru bolnavii de cancer, internati in spitalul Marie Curie, Institutul de boli infectioase prof. dr. MATEI BALS si Institutul Victor Babes.

CUM AJUTA HOSPICE CASA SPERANTEI BOLNAVII INCURABILI?

Echipa HOSPICE recomanda tratamente si ofera sfaturi pentru controlul durerii si al celorlalte simptome ale bolii avansate, sprijin emotional, spiritual si practic pentru pacient si familia sa.

Pacientii nostri pot beneficia de consultatiile din cabinetul de specialitate, de ingrijirea la domiciliu, se pot interna in unitatea cu paturi sau pot participa la activitatile recreative din centrul de zi.

DE UNDE PROVIN FONDURILE HOSPICE?

Fundatia HOSPICE Casa Sperantei este o organizatie neguvernamentala nonprofit.

De aceea, fondurile necesare functionarii serviciilor de ingrijire paliativa provin din proiecte internationale, sponsorizari, evenimente de caritate, de la partenerii britanici, Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Consiliul Judetean Brasov, Consiliul Local Brasov sau din campania 2%.

CUM AJUNG BOLNAVII IN EVIDENTA HOSPICE?

Bolnavii sunt indrumati spre HOSPICE de catre medicii specialisti de la Spitalul de Oncologie, Spitalul de Pediatrie sau de medicii de familie. De asemenea, pacientii sau familiile lor ne pot solicita direct, fie telefonic (la numerele de contact), fie in urma unei vizite la sediul nostru.

CARE SUNT ACTELE NECESARE LUARII IN EVIDENTA HOSPICE A BOLNAVILOR?

Pacientul sau persoana care il reprezinta trebuie sa aduca, atunci cand solicita ingrijirea:

1.biletul de trimitere de la medicul de familie
2.o copie dupa buletinul sau cartea de identitate a pacientului
3.o copie dupa un cupon de pensie recent sau adeverinta de munca vizata la CAS a pacientului
4.copii dupa documentele medicale (biletul de iesire din spital, rezultatele de la tomograf, rezultatele examenului histopatologic etc.)

SE MAI POATE PASTRA LEGATURA CU MEDICUL SPECIALIST? ESTE ACEST LUCRU NECESA?

Echipa noastra colaboreaza atat cu medicii de familie, cat si cu specialistii. Pastrarea legaturii cu medicul de familie este chiar obligatorie, pentru ca el prescrie unele dintre medicamentele compensate sau gratuite. In plus, medicul de familie poate fi consultat ori de cate ori este nevoie, asa cum se intampla si inainte ca bolnavul sa fie luat in evidenta noastra.

POT FI PACIENTII INTERNATI LA HOSPICE?

In cazul in care starea bolnavului necesita supraveghere medicala continua sau la recomandarea medicului din HOSPICE, pacientul poate fi internat in unitatea cu paturi pentru o perioada de pana la 14 zile.

CE INSEAMNA INTERNAREA LA HOSPICE?

Internarea la HOSPICE inseamna, inainte de toate, supraveghere medicala continua.Ori de cate ori situatia o cere, medicii sau asistentele pot veni in ajutorul bolnavului. Atat unitatea cu paturi destinata adultilor cat si salonul pentru copii ofera conditii deosebite, intelegand prin aceasta o atmosfera placuta, calda si un personal atent si intelegator.

Mesele servite pacientilor sunt deosebit de gustoase, iar fiecare pacient are posibilitatea sa aleaga intre variantele de meniu puse la dispozitie, toate adaptate nevoilor dietetice ale unui bolnav incurabil. Pacientii internati pot primi vizite oricand, intre orele 8.00 si 22.00.

CINE SE POATE INTERNA LA HOSPICE?

La HOSPICE se pot interna pacientii carora medicul le recomanda acest lucru si care au domiciliul in Judetul Brasov, pentru ca dupa perioada internarii sa poata fi preluati de echipele de ingrijire la domiciliu, care acopera aceeasi suprafata.

CINE VIZITEAZA PACIENTUL LA DOMICILIU SI CAT DE DES?

La prima vizita, medicul din echipa de ingrijire evalueaza starea bolnavului si stabileste varianta optima de ingrijire. Urmatoarele vizite ale medicului sau ale asistentei medicale se stabilesc impreuna cu familia, in functie de necesitatile de ingrijire.

MAI SUNT SI ALTE HOSPICE-URI IN TARA?

HOSPICE Casa Sperantei este prima organizatie de acest fel din tara. Organizatia noastra a avut initiativa infiintarii la Brasov a unui Centru de Studii pentru Medicina Paliativa.

Aici se desfasoara cursuri de specializare in domeniu pentru medici si asistente din alte orase ale tarii. Cu timpul, in tara au fost create si alte servicii de ingrijire paliativa, dupa modelul HOSPICE Casa Sperantei sau sectii destinate ingrijirii paliative a bolnavilor incurabili in cadrul unor spitale publice: sectia de paliatie din cadrul Spitalului Stefanesti (Arges), Casa Albert (Bacau), Fundatia Hospice Emanuel (Oradea), sectia din cadrul Spitalului de Pneumoftiziologie din Oradea, Centrul de Ingrijiri Paliative Sfantul Nectarie (Bucuresti), Fundatia Mobilmed (Bucuresti), Fundatia Crestina Diakonia (Cluj), Fundatia Hospice Perspective Medicale (Cluj), Centrul de Ingrijiri Paliative Casa Soarelui (Constanta), sectia de paliatie din cadrul Spitalului Municipal Pascani (jud. Iasi), Fundatia Sfanta Irina (Voluntari – Ilfov), Asociatia Dr. Carl Wolff a Bisericii Evanghelice C.A. din Romania (Sibiu), Asociatia Medical Crestina Lukas – Centrul Medical de Recuperare si Ingrijiri Paliative (Laslea – Sibiu), Federatia Caritas a Diecezei Timisoara (Timisoara), Centrul de ingrijiri palliative Hospice Casa Milostivirii Divine (Timisoara).

Durerea si tratamentul in ingrijirea paleativa

Durerea este un simptom, o experiență subiectivă. Fiecare individ învață sensul cuvântului din experiența proprie, dobândită din prima copilărie, ca urmare a traumatismelor accidentale. Deoarece este o senzație neplăcută este întotdeauna asociată cu o reacție emoțională. Cu cât aura emoțională este mai importantă (care depinde de personalitatea fiecărui individ dar și de cultura din care provine) cu atât durerea reală (fizică sau psihică) este mai mare. Nu te obișnuiești cu durerea. Cu cât este de mai lungă durată cu atât este mai puternică, mai traumatizantă, ducând inevitabil la modificarea caracterului persoanei.
Conceptul de durere totală cuprinde totalitatea factorilor care produc durere: biologic (fizic), psihologic (emoțional, mental, comportamental), social (relația u cei din jur) și spiritual.p Îngrijirea paliativă pt bolnavii de cancer

Cancerul este una dintre cele mai dureroase afecțiuni, iar controlul durerii reprezintă o prioritate pentru pacienții diagnosticați în stadii avansate (cum sunt destul de mulți la noi în țară). Pentru acești pacienți vindecarea nu mai este posibilă.

Îngrijirea paliativă reprezintă singura modalitate prin care se poate asigura un minim de confort și o calitate cât mai bună a vieții.

Tratamentul paliativ semnifică îngrijirea activă a pacienților cu o boală ce avansează încontinuu și nu mai răspunde la tratamentul curativ, fiind vizate durerea și alte simptome, precum și asigurarea susținerii psihologice, sociale și spirituale.

Scopul principal al tratamentului paliativ este obținerea celei mai bune calități posibile a vieții pacienților și a familiilor acestora (definiția îngrijirii paliative a OMS, 1990).

Terapia paliativă are trei componente, dar cu elemente comune și întrepătrunse.

Terapia suportivă. Aceasta include toate intervențiile necesare pentru susținerea pacientului în cursul terapiei active. La acestea se adaugă componenta psihosocială și spirituală. Societatea Europeană de Oncologie Medicală definește în prezent terapia de susținere ca „intervențiile ce au ca scop optimizarea confortului, funcției și susținerii sociale a pacientului și a familiei sale în toate stadiile bolii”.

Apartitia hospice-ului.

Îngrijirea de tiphospice.Termenul derivă din latinesul hospitum – ospitalitate, și se referă la îngrijirea pacienților aflați în stadii terminale de boală, atunci când organismul nu mai poate susține funcțiile vitale. Datorită progresului în medicină și nu numai, moartea în sine a devenit un eveniment medical care beneficiază de îngrijirea unei echipe profesioniste, comparativ cu familia.

Îngrijirea paliativă. Conform definiției OMS este „o modalitate de abordare care ameliorează calitatea vieții pacienților și familiilor acestora în fața problemelor determinate de boli ce amenință viața, prin prevenirea și înlăturarea durerii și a altor probleme fizice, psihosociale și spirituale”. Îngrijirea paliativă începe prin identificarea inițială a unei boli incurabile și continuă până la finalul suferinței prin moarte. În aceste situații, îngrijirea paliativă urmează metode prin care nu se prelungește viața pacientului, dar permit individului „să trăiască cu boala sa”.EVUL MEDIU. In perioada evului mediu medicina de calitate este adusa de Cavaleri Tmplieri care au preluato de la popoarele arabe,hranirea bolnavului tratarea bolnavului etc.

SPITALELE.Asa cum le cunoastem astazi sunt infintate tot de Cruciati, spital in care se ingrijeste si se treateaza un bolnav. Hipocrate, în Grecia Antică, a fondat știința medicinii pentru că a fost primul care a început să propună leacuri în funcție de boală. Pare evident și banal, dar până atunci, omenirea vedea toate bolile la fel, ca expresii ale pedepsei zeilor și toate bolile erau tratate la fel: cu rugăciuni sau sacrificii. Hipocrate și-a dat seama că fiecare boală are propriile ei cauze și atunci a fost primul care încerca să identifice întâi boala (adică să ofere un diagnostic), iar apoi să caute un leac pentru acea boală anume. Pentru acestea, Hipocrate este numit "părintele medicinei".

Galen, în Imperiul Roman, în jurul anului 150 d. Hr. El la fost primul care a aflat foarte multe despre anatomia corpului uman. Cum? Disecând animale și presupunând că structura organelor oamenilor este identică. Cărțile și diagramele lui au devenit dogmă în medicină, au fost adopate apoi de Biserica Catolică și manualul după care se preda în universitățile europene.

Andreas Vesalius, în Europa, în 1543, a fost primul care a făcut disecții pe oameni, deși era contra convingerilor morale ale vremii. A făcut foarte, foarte multe disecții. Aceasta i-a permis să observe greșeli în afirmațiile lui Galen. El a realizat o enciclopedie anatomică a corpului uman, descrisă detaliat în text și desenată foarte detaliat de pictori ai perioadei renascentiste. Cartea a fost intitulată "De humani corporis fabrica" (în traducere "Despre structura corpului omenesc") publicată în 1543 a marcat așadar începutul medicinei moderne. Cartea a reprezentat manual de căpătâi pentru studenții la medicină pentru încă vreo trei secole. De notat anul publicării: 1543, același când a fost publicată cartea lui Nicolaus Copernicus, care propunea sistemul heliocentric al sistemului solar, o detronare a învătățurilor anticului Ptolemeu, tot astfel precum Andreas Vesalius oferea o detronare a învățăturilor anticului Galen.

După Vesalius, disecțiile pe cadavre de oameni au devenit normă, iar aceasta a dus la noi descoperiri, dintre care cea mai importantă este faptul că sângele circulă în organism, iar aceasta este datorită inimii. Ne pare evident astăzi, dar până la lucrările lui William Harvey, în 1616, aceasta nu se știa.

Medicina în Evul Mediu

Astrologia era strâns legată de medicină, astfel, un bun vindecător trebuia să știe măcar bazele acesteia.

Să aruncăm o privire fugară către genialii savanți ai Epocii Medievale. Uneori, putem rămane mirați de inventivitatea de care aceștia au dat dovadă, mijloacele prin care au făcut diferite studii fiind cât se poate de simple, dar eficiente. Probabil acestă uimire apare deoarece de multe ori uităm cât de ingenioasă mintea umană este de fapt. Deoarece o minte sănătoasă se găsește într-un corp sănătos, vom vorbi despre Medicina Medievală, mai exact, cum era ea practicată de europeni și arabi. În Europa, medicina era un amestec între misticism, spiritualitate și practicile medicale ale Anticilor. De cele mai multe ori, bolile erau puse pe seama destinului sau a dorinței lui Dumnezeu, astfel luând naștere pelerinajele în scopuri curative.

Alți oameni recurgeau la metode precum medicina folclorică, ce cuprindea folosirea ierburilor în combinație cu diferite incantații. Medicina Medievală europeană a înflorit cu adevărat abia în secolul al XII-lea, când multe dintre textele arabe despre medicina islamică au fost traduse în latină.

Razi, medic persan (865-925)

Razi s-a născut la data de 28 august 865 și a murit la 6 octombrie 925. La vârsta de treizeci de ani, și-a îndreptat atenția spre medicină, deoarece experimentele alchimice efectuate de el i-au cauzat o boală la ochi.

A învățat medicina de la Ali ibn Sahl Rabban al-Tabari, un vindecător și filozof născut în Merv. Razi a devenit faimos în orașul său natal, Rayy, la vârsta de 40 de ani mutându-se în Bagdad.În anul 907 se întoarce în Rayy.

Razi, medic medieval persan.

Dealungul vieții a scris numeroase cărți și a avut mulți studenți, însă boala care a început ca o cataractă, a dus la orbire completă. Unul din studenții săi a încercat să-l trateze, însă el nu a fost de acord, spunând că nu mai are rost, din moment ce moartea se apropie. Într-adevăr, la câteva zile după rostirea acestor cuvinte, Razi a încetat din viață.

Totuși, descoperirile și tratamentele lăsate în urmă de el au adus o contribuție majoră în multe domenii, precum alchimia, filozofia, dar mai ales în medicină. De exemplu, el a făcut prima descriere a variolei și a făcut distincția dintre aceasta și pojar în cartea sa, “al-Judari wa al-Hasbah” (“Variola și pojarul”), tradusă în latină de două ori, în secolul al XVIII-lea. De asemenea, a fost primul care a considerat febra ca un mecanism automat de apărare, tot el descoperind și astmul alergic, fiind chiar și inventatorul unor instrumente precum piua, spatula, fiola, utilizate în farmacii până la începutul secolului al XX-lea.

Acest sclipitor savant nu făcea doar să-și trateze pacienții, ignorând acțiunile celorlalți medici. El lua atitudine, atacând șarlatanii și medicii falși care vindeau “leacuri” pe străzi. De asemenea, Razi nu avea nicio problemă să admită că oricât de bun un medic este, nici el nu poate avea toate răspunsurile sau toate leacurile necesare tratării unei boli.

O faimoasă scriere a sa este “Man la Yahduruhu Al-Tabib” (“Un manual medical pentru publicul general”), care, după cum spune și titlul, era dedicată publicului și scrisă pe înțelesul oricui. Astfel, oricine putea învăța din acest manual cum să prepare leacuri pentru diferite afecțiuni, ingredientele necesare găsindu-se foarte ușor.

Razi, tratând un pacient.

Ibn Sina sau Avicenna (980-1037)

Ibn Sina sau Avicenna (980-1037) este un alt mare medic persan, cunoscut ca părintele medicinei moderne. El s-a născut în Afshana, Persia. Pe mama sa o chema Setareh , iar tatăl său era Abdullah, un învățat respectat care și-a educat fiul cu multă grijă.

Avicenna, medic persan

Abu Ali Sina, cunoscut mai ales după numele de Ibn Sina, sau numele său latinizat, Avicenna, s-a născut în 980 în Iranul de astăzi. La vârsta de 14 ani, Avicenna deja își depășea profesorii în materie de cunoștințe. Avea o inteligență și o memorie uimitoare, potențialul său dovedindu-se a fi foarte mare, încă de la vârste fragede. La vârsta de 18 ani a primit statutul de medic, această meserie părându-i-se ușoară în comparație cu învățarea fizicii sau a matematicii. Vestea despre tânărul medic s-a împrăștiat repede, mulți oameni venind la el pentru a primi tratament gratuit.

În anul 997 l-a tratat pe emir de o boală gravă, acesta recompensându-l cu acces total la Biblioteca Regală, iar după moartea tatălui său, Ibn Sina a ajuns în cele din urmă în Gorgan, aproape de Marea Caspică, unde a început să scrie cea mai importantă lucrare a sa, „Al-Qanun fi al-Tibb”, în traducere “Canonul Medicinei”, în care era inclusă medicina greacă, musulmană și indiană. Ea este considerată una dintre cele mai faimoase scrieri din istoria medicinei.

După un timp, a mers în Urgench, Uzbekistanul modern, unde a început să lucreze ca medic, vizirul de acolo oferindu-i o anumită sumă de bani. Mai târziu, dorind să-și lărgească orizonturile, a plecat în diverse călătorii, ajungând în cele din urmă în Rai, aflat în vecinătatea Teheranului modern, unde a scris aproximativ treizeci dintre cele patru sute cincizeci de tratate ale sale, dar din care, din păcate, au supraviețuit doar două sute cincizeci.

Apoi a mers înspre sud, ajungând la Hamadan, unde a lucrat pentru o doamnă de viță nobilă. În ultimii zece-doisprezece ani din viața sa, Avicenna l-a însoțit cu rolul de medic pe Abu Ja'far 'Ala Addaula, în numeroasele sale campanii.

Deși avea impus un regim, Avicenna a refuzat să îl urmeze, considerând că e mai bine să trăiască o viață scurtă, dar fericită. A murit în iunie1037, la vârsta de 58 de ani și a fost îngropat la Hamadan, Iran.

Am pomenit mai devreme de lucrarea sa faimoasă, “Canonul medicinei”, o enciclopedie medicală ce cuprinde paisprezece volume. Această carte este cunoscută pentru introducerea cuantificării în medicină, ea incluzând și noțiuni precum bolile cu transmitere sexuală, bolile contagioase, neuropsihiatria, analiza factorului de risc, măsuri de evitare a împrăștierii bolii, precum carantina, și multe altele. Ea a fost finalizată în anul 1025 și a fost folosită ca text medical standard, atât în Imperiul Islamic, cât și în Europa.

Observăm că în special prin această lucrare a sa, “Canonul Medicinei”, Ibn Sina a adus o contribuție majoră la ințelegerea și tratarea bolilor, deschizând fără teamă noi porți spre universul medicinei moderne.

Rogerius Salernitanus (1140-1195)

Rogerius Salernitanus, numit și Roger Frugard (1140-1195), născut în Salerno, un oraș din nord-vestul Italiei, este un medic care, în jurul anului 1180 a scris și el o lucrare despre chirurgie, numită “Practica Chirurgiae” (“Practica chirurgiei”), o lucrare scurtă, dar concisă.

Rogerius era foarte cunoscut pentru felul lui simplu de a trata diferite afecțiuni. De exemplu, el recomanda un pansament cu albuș de ou pentru durerile în gât. Era un observator independent, fiind convins că nervii nu se pot regenera.

“Practica Chirurgiae” a fost primul text medieval despre chirurgie care s-a folosit în universitățile din Europa, precum în cele din Bologna și Montpellier. Acest text a avut o contribuție majoră la ridicarea statututului chirurgiei, care era considerată mult inferioară medicinei pure.

Cei mai buni oameni de știință din acele vremuri, printre care și medici, se găseau totuși in Imperiul Islamic. Acolo au fost înființate primele spitale moderne și primele școli de medicină, în care absolvenții primeau diplome.De asemenea, primele spitale psihiatrice au fost înființate tot acolo.

Islamicii pot fi considerați adevărați deschizători de drumuri, ținând cont de numeroasele noutăți aduse în lumea medicinei și nu numai, așa că nu trebuie să ne mire nici faptul că cel mai vechi experiment medical cunoscut a fost făcut de un om de știință persan, Zakariā-ye Rāzi (Razi). El dorea să știe care este cel mai igienic loc pentru a construi un spital, așa că a folosit bucăți de carne crudă pe care le-a împrăștiat prin tot Bagdadul. Locul în care carnea s-a descompus cel mai lent a fost ales drept locul în care și-a construit noua clinică.

Theodoric Borgognoni (1205-1296)

Un medic care a adus o contribuție majoră în medicină este Theodoric Borgognoni (1205-1296), născut la Lucca, Italia. A fost studentul lui Ugo Borgognoni, un medic faimos și nu este exclus să-i fi fost și fiu.

În anul 1240, a devenit medicul personal al Papei Innocent al IV-lea, devenind episcop în 1262. Din 1266 și pâna la moartea sa, în 1296, a lucrat în serviciul Episcopului de Cerva, aproape de Ravenna, un oraș din regiunea Emilia-Romagna.

Theodoric este considerat a fi cel mai însemnat chirurg al Epocii Medievale. El este responsabil pentru introducerea în chirurgie a antisepticelor și a anestezicelor, folosind o soluție îmbibată într-un burete pe care îl punea sub nasul pacientului, lăsându-l pe acesta inconștient. Această soluție era un amestec de opiu, suc de dude, cucută, mătrăgună și alte substanțe. Un amestec ciudat, într-adevăr. O lucrare majoră a lui Borgognoni este tratatul numit “Cyrurgia” („Chirurgia”) , scrisă în secolul al XIII-lea, ce cuprinde patru volume în care se vorbește, evident, despre chirurgie, incluzând toate aspectele sale.

Această scriere este, însă, destul de criticată din cauză că autorul a contrazis unele din teoriile lui Galen, un medic prestigios din perioada romană. În această carte au fost incluse și metode de a trata răni intestinale și stomacale, spunându-se că este foarte importantă evitarea intrări în contact a conținutului acestora cu celelalte organe. Se mai scrie în această lucrare și despre modalități de tratare a rănilor la cap, iar testul lui Borgognoni de diagnosticare a unui umăr dislocat se mai practică și astăzi. Acesta constă în verificarea posibilității sau imposibilității pacientului de a-și atinge urechea opusă cu palma brațului afectat.

Concluzie despre medicina medievală

Am putut vedea, deci, prin această scurtă călătorie în timp și spațiu, felul în care medicii medievali tratau bolnavii, încercau noi tehnici de vindecare, ori aduceau contribuții proprii celor deja existente.

Avem tendința să spunem ca practicile folosite de medievali sunt vechi și nesigure, ceea ce este, de fapt adevărat, însă aici e vorba despre perspectivă, deoarece pentru ei erau noi, moderne, de înaltă tehnologie chiar. Este clar, deci, că nicodată nu va fi sigur să spunem că tot ceea ce se poate inventa, s-a inventat deja.

Andreas Vesalius, părintele anatomiei moderne: De Humani Corporis Fabrica (1543) a fost primul atlas al corpului omenesc

Dacă Hipocrate este denumit părintele medicinei pentru că a fost primul care a înțeles că nu există boală, ci boli, fiecare cu cauza și tratamentul ei și că rolul medicului este să găsească diagnosticul corect și să aplice tratamentul corect pentru acel diagnostic, oare ce a făcut Andreas Vesalius pentru a fi numit părintele anatomiei moderne? Ei bine, el a fost primul care a realizat disecții pe cadavre umane. Astfel, a revelat corpul omenesc așa cum este el, corectând greșelile marelui medic Galen al Antichității și a format o generație nouă de medici care au realizat și ei disecții, ducând astfel la noi descoperiri în medicină. Află povestea lui într-un articol amplu la Stiinta Azi.

Andreas Vesalius (1514-1564) este părintele anatomiei moderne și practic fondatorul medicinei moderne. Aceasta pentru că este primul om care a realizat disecții de cadavre umane la scară largă, studiind corpul omenesc cu o precizie nemaiîntâlnită până atunci, descoperind foarte multe greșeli făță de afirmațiile medicului Galen al Antichității, care scrisese un tratat despre oameni bazat pe disecții pe … animale. Andreas Vesalius a rupt tabuul de a nu face disecții pe cadavre de oameni, iar aceasta a permis fondarea medicinei moderne.

Se naște la Bruxelles, Belgia (1514)

Andreas Vesalius s-a născut în 1514 la Bruxelles, în Belgia de astăzi, iar tatăl său și bunicul fuseseră medici la curtea regelului Împăratului Romano German. De mic copil, visul lui a fost să fie și el medicul curții acestui imperiu. De aceea, de mic a arătat interes pentru biologie, în special pentru anatomie, adică domeniul medicinei care studiază structura organismelor în organe și țesuturi. Ori care este metoda cea mai bună (de fapt singura metodă reală) de a studia anatomia unei specii? Evident, prin disecții.Încă de mic copil, Andreas Vesalius realiza disecții de câini și pisici fără stăpân, sau de șobolani pe care îi prindea prin ogradă.

Student la Universitatea din Leuven, Belgia (1530)

La vârsta de doar 16 ani, în 1530, a devenit student la medicină la universitatea din Leuven, o universitate la doar 30 de km de Bruxelles, orașul unde locuia familia sa. Interesul său pentru anatomie a devenit tot mai mare și în scurt timp a învățat tot ce se știa. Dar ce se știa pe vremea respectivă? Exact ce știa și cu 1300 de ani înainte, în Antichitate. Atunci, medicul Galen din Imperiul Roman a realizat foarte multe disecții pe animale (nu pe oameni) și pe baza acelor observații a realizat un atlas anatomic al … omului!

Este drept că sunt foarte multe asemănări între anatomia omului și cea a mai multor mamifere, dar există și diferențe. Atunci aceasta nu se știa, ci pur și simplu se presupunea că anatomia omului este aceeași cu cea a animalelor, mai ales că exista acest tabuu contra disecțiilor de cadavre umane. Dar cum să cunoști corpul omenesc fără disecții? În secolul precedent, totuși, avuseseră loc niște disecții de cadavre umane, odată cu Renașterea și dorința omului de a cunoaște mai bine pe om. Totuși, acțiunile erau sporadice și nu aveau urmări pe plan științific. De exemplu, și marele artist Leonardo Da Vinci realizase disecții de cadavre și aceasta îi permisese să realizeze celebrele sale diagrame ale corpului omenesc privit din exterior.

Dar el nu mersese mai departe de câteva disecții. De asemenea, la universitățile de medicină erau acum permise disecțiile. Numai că studenții nu realizau ei înșiși disecții. Ci ei citeau din cartea lui Galen veche de 1300 de ani și un bărbier tăia un cadavru și le povestea ceea ce vedea. Studenții nici măcar nu stăteau în jurul lui să privească! Pare într-adevăr șocant, dar chiar așa se făceau studiile de medicină pe la 1530, când micul Andreas Vesalius, la nici 16 ani, începe studiile de medicină la Universitatea din Leuven. Începe să realiizeze singur disecții de cadavre, căci era legal în cadrul universității. Dar repede își dă seama că avea acces la prea puține cadavre față de cât de puțin se știa despre corpul uman.

Atunci, profitând de influența pe care tatăl său o avea la curtea regelui ca și medic regal, Andreas Vesalius aranjează ca execuțiile criminalilor să aibă loc exact atunci când avea el nevoie de cadavre proaspete pentru noi analize. Cu cât realiza mai multe disecții, cu atât își dădea seama cât de complex e organismul uman și de cât de puțin se știe despre el. De asemenea, începea deja să descopere primele contradicții cu ceea ce Galen afirma despre organismul uman.

Student la Universitatea din Paris (1533)

De aceea, la 19 ani, în 1533, pleacă la Paris, pentru a își completa studiile în medicină la o universitate și mai mare. Aici nu și-a continuat doar studiile universitare, dar și noua sa pasiune pentru disecții. Așa că a fost nevoit să mai rupă un tabuu, unul care este considerat tabuu și astăzi: furtul morților din morminte. Da, chiar așa făcea.Urmărea înmormântările și apoi fura cadavrul proaspăt pentru disecții.Sau de alte ori mergea în cartierele sărace unde oamenii sărmani mureau pe stradă și le recupera și le lua acasă. Nu de puține ori chiar trebuia să se lupte cu câinii vagabonți pentru aceste cadavre.

Cum disecțiile sale erau clandestine, nu trebuia să fie văzut. Așa că toate aceastea aveau loc noaptea, iar cadavrele stăteau la el în cameră câteva zile bune, până erau studiate în amănunțime. Majoritatea miroseau puternic deja de câteva zile atunci când el le arunca pentru a începe studiile la un cadavru nou. În paralel cu disecțiile ce le realiza singur, a excelat și la școala, unde a fost remarcat de doi dintre cei mai mari anatomiști ai Europei, care chiar studiau la Paris: Jacob Sylvius și John Guinter. Vedem așadar ce important a fost să plece de la mai mica sa Universitate la o universitate mai mare.

Aceștia i-au recomandat să meargă la Universitatea din Padova, care era atunci cea mai bună universiate din lume pe medicină. Imediat a terminat cu brio universitatea și a fost numit profesor la acea universitate, ba chiar conducătorul catedrei de anatomie! Și avea doar 29 de ani!

Profesor universitar de anatomie la Universitatea din Padova (1534)

Acum era rândul său să predea anatoma la studenți, așa cum i se predase lui. Anume ca un bărbier să disece un cadavru, iar el să citească studenților din cartea lui Galen, fără ca studenții să privească cadavrul disecat. Dar credeți că după toate disecțiile pe care le realizase el putea să facă aceasta? Nu! Deja a schimbat metoda de predare. Realiza el însuși disecția și descria studenților cu lux de amănunte ceea ce observa. De asemenea, îi încuraja și pe ei să realizeze propriile disecții, amintind iar și iar că este unica metodă reală de a studia despre corpul omenesc.

Tabulae Anatomicae Sex (1538), primele diagrame detaliate ale corpului omenesc

Cu cât realiza mai multe disecții, cu atât își dădea seama de noi și noi greșeli ale lui Galen despre corpul omenesc, greșeli care erau transmise de 1300 de ani, fără schimbare. Atunci s-a decis să realizeze niște desene mari, cu multe detalii, despre structura organismului uman. A cerut serviciile unui pictor din atelierul celebrului pictor Titian, iar acesta desena cu multe detalii ceea ce Andreas Vesalius descria (deh, nu erau aparate de fotografiat pe vremea aceea; de aceea era nevoie de pictori foarte pricepuți). Astfel a publicat în 1538, la doar 24 de ani, "Tabulae anatomicae sex" (în traducere "Șase desene anatomice") unde descria detaliat scheletul, dar mai ales, în premieră, sistemul complet de vene și artere! Cartea a avut un succes instant cu lumea academică europeană, iar Andreas Vesalius a început să fie cunoscut.

Pe de altă parte, fostul său profesor care îl recomandase pentru cea mai bună universitate din lume pe anatomie, unde acum era șef de catedră, începe să îi poarte pică și să îl acuze că studenții nu vor studia la fel de bine dacă vor realiza ei înșiși disecții sau vor studia după noua carte, iar nu după cartea celebrului Galen al Antichității.

De Humani Corporis Fabrica (1543), primul atlas al corpului omenesc

Motivat de acest succes, Andreas Vesalius și-a propus atunci un proiect gigant. Să realizeze cel mai precis atlas anatomic uman, unde să adune în foarte multe diagrame de calitate și cu text explicativ, tot ceea ce descoperise el de-a lungul timpului. Zis și făcut.A angajat mai mulți pictori celebri, s-a apucat de scris și împreună au realizat o carte de 400 de pagini, cu 200 de desene foarte fidele. Cartea corecta peste 200 de greșeli pe care Galen le făcea cu privire la corpul uman, între care și afirmația că de fapt femeia ar avea mai puține coaste decât bărbatul, așa cum zicea Biblia. După ce se îngrijise ca imaginile să fie de cea mai bună calitate, angajând pictori profesioniști, Andreas Vesalius a dorit ca marea operă să fie împrimată pe hârtie de cea mai bună calitate. De aceea s-a dus personal cu manuscrisul tocmai în Elveția, unde a stat personal până când acesta a fost gata.Când cartea sa, "De Humani Corporis Fabrica" (în traducere "Despre structura corpului omenesc") a fost publicată, era anul 1543 și Andreas Vesalius avea doar 29 de ani!

Exemplu de desen foarte precis din cadrul cărții "De Humani Corporis Fabrica" (1543), primul atlas al corpului omenesc. Atlasul cuprindea peste 200 astfel de diagrame realizate de pictori ai Renașterii.

Visul implinit: medic la curtea Imperiului Romano German

A trimis un exemplar frumos împachetat la împăratul Imperiului Romano German. Impresionat, acesta i-a trimis imediat invitația de a deveni medic la curtea sa. Cum aceasta era tocmai visul său din copilărie, Andreas Vesalius a acceptat imediat și în mai puțin de un an era deja la curte, renunțase la cercetarea științifică, se căsătorise și traia viața liniștită de medic regal. Era foarte celebru și era și foarte bun și ca medic.

Două întâmplări celebre au fost consemnate de istorie. În prima, a fost chemat la Paris pentru a ajutat la salvarea regelui Henri al II-lea al Franței, care fusese rănit la cap de o lance. Diagnosticul său a fost corect și a avut curajul să îl zică: regele nu mai putea fi salvat. Într-adevăr, peste câteva zile el s-a stins. A doua oară, a fost chemat la Madrid să ajute la salvarea unui prinț care căzuse pe scările castelului.

Diagnosticul a fost iarăși sigur: va scăpa. Și într-adevăr, cu multe eforturi, viața prințului a fost salvată.Este demn de remarcat câtă superstiție exista pe vreme aceea. După toate stradiinile lui, regele Spaniei a rămas totuși convins că fiul său fusese salvat de mumia unui sfânt care fusese adus în odaia de lângă.

Sfârșitul vieții lui Andreas Vesalius

Spre sfârșitul vieții, Inchiziția Bisericii Catolice i-a intentat un proces în care era acuzat că ar fi realizat autopsia unei persoane care încă nu decedase. Nu vom ști niciodată dacă a fost adevărat sau fals, cert este că doar intervenția regelui Spaniei l-a salvat de la moarte. Condiția era ca Andreas Vesalius să realizeze o călătorie în Țara Sfântă, unde să se curețe la suflet. Călătoria a realizat-o în 1564, la vârsta de 50 de ani. Numai că a avut ghinion pe drumul înapoi, iar corabia sa eșuat pe o insulă grecească pustie, unde în cele din urmă Andreas Vesalius s-a stins de foame .

Moștenirea revoluției în medicină lansată de Andreas Vesalius

Aceasta a fost viața fulgerătoare a celui care a revoluțiat modul în care se realiza medicina. A rupt tabuul vremii contra disecțiilor, iar prin realizarea lor a descoperit atât de multe lucruri noi despre corpul omenesc, încât practic învățările antice au fost abandonate odată pentru totdeauna. Totodată, noile generații de medici i-au luat exemplul și de atunci toți realizau disecții, ceea ce a dus într-un scurt timp la o explozie de descoperiri, culminând cu descoperirea faptului că sângele chiar circulă prin vene și artere. Până la William Harvey în 1616, se credea că sângele de fapt stagnează în vene și artere. Pentru toate acestea, Andreas Vesalius este numit părintele anatomiei moderne, sau chiar părintele medicinei moderne, lăsându-i lui Hipocrate meritul de a fi părintele medicinei în general.

Structura detaliată a cărții

Cartea "De Humani Corporis Fabrica" a fost scrisă în 7 cărți, tocmai în anul în care o altă carte a fost publicată, carte care a revoluționat astronomia. Anume cartea lui Nicolaus Copernic, "De revolutionibus orbium celestium", care introducea ideea că de fapt planetele se învârt în jurul Soarelui, iar nu în jurul Pământului. Era anul de grație 1543.Prima parte a cărții "De Humani Corporis Fabrica" descria în detaliu scheletul uman. Vesalius a fost primul care și-a dat seama că scheletul dă forma corpului, că scheletul susține corpul și că scheletul este esențial în mișcarea corpului. Cartea conține și diagrame precise ale scheletului uman, ba chiar scheletul pus în variate poziții, ca și cum ar studia, de exemplu. Ideea a fost reluată de artistul contemoran nouă care realizează expoziții cu cadavre plastifiate și expuse în variate poziții.

Diagramă a scheletului uman într-o anumită poziție din cartea "De Humani Corporis Fabrica", de Andreas Vesalius, 1543.

A doua parte a cărții "De Humani Corporis Fabrica" decrie în detaliu sistemul msculator și prezintă de asemenea imagini foarte detaliate. Partea a treia este despre sistemul circulator (vene și artere), partea a patra despre sistemul nervos, partea a cincea despre organele interne, partea a șasea despre inimă și plămâni, iar partea a șaptea despre creier.

Epitome, varianța prescurtată a cărții

Simultan cu "De Humani Corporis Fabrica", Andreas Vesalius a publicat și o variantă prescurtată, dar păstrând toate diagramele, care urma să fie folosită ca și broșură de luat mereu cu sine în timpul operațiilor sau disecțiilor. Cartea a purtat numele de "Epitome".

Cartea a fost primită și cu opoziție

De asemenea, trebuie precizat că după apariția cărții, fostul profesor Sylvius de la Paris a fost și mai pornit contra lui Vesalius, atât de pornit încât a scris regelui Imperiului Romano German urmatoarele: "Implor pe Majestatea Sa să pedepsească drastic, așa cum merită, pe acest monstru pe care l-a crescut chiar în casa sa și care este un excelent exemplu de ignoranță, ingratitudine, aroganță și impietate. Rog pe Majestatea Sa să îl aducă la tăcere ca să nu otravăească întreaga Europă cu mirosul său". Desigur, regele a ignorat rugămintea sa, dar Franța a rămas în urmă câteva decenii bune datorită autorității de care se bucura Sylvianus.

Asemănări între Andreas Vesalius și Galileo Galilei

Aceasta este povestea începutului anatomiei moderne. Așa se fac revoluțiile, mergând acolo unde nu a mai mers nimeni, privind universul cu instrumente pe care nu le-a mai folosit nimeni și invariabil descoperind lucruri pe care nimeni nu le mai știe. În anul când s-a stins Vesalius, s-a născut un alt om care la rândul lui a fost părintele astronomiei, dar se poate spune și că a fondat fizica mondernă, Galileo Galilei. Există multe asemănări între Andreas Vesalius și Galileo Galilei.

Amandoi au demontat credințele vechi din Antichitate, credințe ce erau transmise de la generație la generație, fără ca nimeni să le verifice experimental. Andreas Vesalius a demontat teoriile celui mai mare cunoscător în ale medicinei din antichitate, Galen, iar Galieo Galielei pe cele ale celui mai mare filosof al Antichității, Aristotel. Amândoi au avut aceste reușite pentru că au testat experimental validitatea afirmațiilor anticilor. Andreas Vesalius a introdus disecțiile pe cadavre umane ca metodă directă de observare a corpului uman, iar Galileo Galilei a introdus experimentele în fizică și obsevarea cerului cu telescopul, ca metodă directă de a afla legile Universului.

Totodată, ambii s-au născut în familii înstările care le-au asigurat educația cu cei mai buni profesori ai vremii și la cele mai bune universități ale vremii. Nu în ultimul rând, ambii au avut o gândire atipică, liberă de prejudecatele vremeii, ceea ce le-a permis să poată privi lucrurile altfel și să observe lumea prin metode noi.

Edward Jenner (1749-1823), părintele imunologiei prin realizarea primului vaccin

Fiecare dintre noi a făcut un vaccin. Știm că previne diferite boli, știm că avem nevoie de el pentru a ne păstra sănătatea, știm că este dureros și incomod. Totuși, ne-am întrebat noi cui îi datorăm protecția pe care o avem astăzi împotriva anumitor viruși? El este Edward Jenner, un savant englez care a pus bazele imunologiei, făcând posibilă nașterea unei noi strategii de luptă impotriva pericolelor biologice care mișună în jurul nostru.

Edward Jenner (1749-1823), părintele imunologiei.

Biografie

Edward Jenner este un savant englez născut la data de 17 mai 1749 în Berkeley, Gloucestershire, Marea Britanie. A rămas orfan la vârsta de 5 ani, iar la 14 ani a devenit ucenicul lui Daniel Ludlow, un chirurg respectat. Se spune că în această perioadă Jenner a auzit o lăptăreasă spunând că nu se va îmbolnăvi niciodată de periculoasa variolă, deoarece deja a avut variolă taurină, acest lucru făcând-o imună, lucru ce l-a pus serios pe gânduri. În 1770, la vârsta de 21 de ani, Jenner a mers în Londra, la spitalul St. George, unde a învățat anatomie și chirurgie de la John Hunter, un alt medic respectat, cu care ulterior s-a împrietenit.

În 1773, Jenner s-a întors în Berkeley și a devenit un chirurg de succes, în timp ajungând cel mai bun din Anglia, fiind cunoscut și ca un respectat biolog și un bun aplicator al științei experimentale. Pasiunea sa de nestăvilit pentru științele naturii l-a purtat și pe tărâmul geologiei, iar în 1785 a creat propriul său balon cu aer cald și hidrogen, care a zburat 12 mile. La sugestia lui Hunter, Jenner a început să studieze cucii, lucrarea sa pe această temă asigurându-i un loc în Societatea Regală de Științe în 1788. În timp ce făcea experimente cu baloanele cu aer cald, a întâlnit-o pe Catherine Kingscote, cu care s-a căsătorit în anul 1788.

Chaterine a murit în 1815, suferind de tuberculoză. Și-a obținut doctoratul în medicină în anul 1792, la Universtatea St. Andrews. În anul 1805 a luat naștere Societatea Medicală și Chirurgicală (Medical and Chirurgical Society). În același an, Jenner a devenit membru al acestei societăți, un an mai târziu fiind ales ca membru al Academiei Regale Suedeze de Stiințe (Royal Swedish Academy of Sciences). Pe 26 ianuarie 1823 a murit din cauza unui atac cerebral, după ce, cu o zi în urmă a fost găsit în stare de apoplexie, având partea dreaptă paralizată.

Variola și primul vaccin împotriva ei

În timpul vieții, Jenner a fost măcinat de o problemă a cărei rezolvare i-a adus titlul de părinte al imunologiei. Această problemă era variola, o boală foarte comună în secolul al XVIII-lea, dar și foarte periculoasă, 400.000 de oameni murind anual în Europa. În medie, murea unul din trei oameni, supraviețuitorii rămânând cu cicatrice grave pentru tot restul vieții.

Diferiți oameni de știință au bănuit că variola taurină, o formă mai ușoară a acestei boli, ar putea fi, în mod surprinzător, o măsură de prevenire a variolei. Unul dintre acești savanți este Benjamin Jestym, un fermier din Dorset (Sud-Vestul Angliei), care a reușit să îi imunizeze pe soția și copii săi folosind această metodă.

Deși deja se bănuia că variola taurină ar fi soluția perfectă pentru boala care omora mii de oameni, numai în anul 1796, Jenner a dovedit asta, procedura fiind înțeleasă atunci cu adevărat. Pe data de 14 mai a acelui an, a primit vizita lăptăresei Sarah Nelmes, care prezenta simptomele variolei taurine. A fost ocazia perfectă de a preleva lichid din rănile ei. Teoria lui Jenner era că germenii de variolă taurină ar acționa ca un sistem de apărare, astfel făcând organismul respectiv imun la variolă.

Brațul lăptăresei Sarah Nelmes, afectat de variola taurină

Jenner a inoculat virusul prelevat de la Sarah unui băiețel de 8 ani, James Phipps, după care a așteptat ca acesta să-și facă efectul. Băiatul a avut de suferit, făcând febră și având dureri, dar cu siguranță nu era ceva letal. Apoi i-a inoculat lui James virusul variolei, însă nu s-a întâmplat nimic. El devenise imun, iar Jenner a considerat experimentul un succes, dovedind o dată pentru totdeauna eficacitatea acestei metode.

Edward Jenner, vaccinându-l pe James Phipps, un băiețel de 8 ani.

Jenner suspecta că infecția provine de la cai, aceasta transmițându-se la bovine prin intermediul fermierilor și transformându-se până când ajunge la o formă finală cunoscută ca variolă taurină. Denumirea de “vaccin” pe care a atribuit-o Jenner tratamentului său provine de la cuvântul latinesc “vacca” , ce înseamnă “vacă”.

Termenul de “vaccinare” definea la început procesul de inoculare a virusului, însă Louis Pasteur, un chimist francez, a propus ca acest termen să fie folosit pentru inocularea oricărei substanțe în scopul prevenirii unei boli. După succesul avut cu vaccinarea, Jenner a primit din partea regelui 10.000 de lire, iar mai târziu a primit încă 20.000 de lire pentru munca sa, în general. Instituția Jenneriană (Jennerian Institution) este o societate ce se ocupa cu promovarea vaccinului împotriva variolei, scopul ei fiind eradicarea acestei boli. Jenner s-a implicat în acest proiect în anul 1803.

Mai târziu, cu ajutorul guvernului, Instituția Jenneriană a devenit Organizația Națională de Vaccinare (National Vaccine Establishment). La mai bine de un secol și jumătate de la moartea lui Jenner, în anul 1980, Organizația Internațională a Sănătății a declarat variola o boală eradicată. Totuși, monstre din acest virus încă mai există în laboratoarele Centrelor de Control și Prevenire a Bolilor din Atlanta, Georgia și Statele Unite, dar și în Rusia.

Concluzie

Deși ideea lui Jenner de a vaccina oamenii pentru a preveni apariția variolei nu era una originală, aceasta fiind cunoscută de mai mult timp, el își merită titlul de părinte al imunologiei deoarece a creat o bază științifică pentru acea teorie. Mai mult, el a fost primul care a încercat să controleze o epidemie folosind o abordare științifică, rămânând pentru totedeauna în istorie ca un adevărat erou care a salvat milioane de vieți.

Cele mai mari descoperiri medicale ale mileniului trecut

CELE M-AI MARI DESCOPERIRI IN MEDICINA AU FOST FACUTE DE PREOTII CALUGARI MEDICI, FRANCISCANI, IEZUITI,BENEDICTINI,CAPUCINII.

Descoperirile medicale ale ultimilor o mie de ani au salvat nenumarate vieti si în multe parti ale lumii au sporit sansele de viata ale oamenilor de doua ori. Dupa îndelungate statistici, savantii au ajuns la concluzia ca dintre multele descoperiri care au revolutionat stiintele medicale, zece dintre ele, un adevarat “decalog” al supravietuirii, au schimbat în mod fundamental modul în care oamenii de stiinta si medicii au putut îmbunatati starea de sanatate a omenirii.

În ultimul mileniu, o serie de descoperiri monumentale au revolutionat practica medicala.Datorita lor au putut fi salvate milioane de vieti. La începutul secolului al XIX-lea, durata medie de viata în Europa era de 30 de ani. La o suta de nasteri, 40 de nou-nascuti mureau înainte de primul an de viata. Maladiile si infectiile, în majoritate cauzate de conditiile improprii, mizere de trai, duceau la o pierdere masiva si incomensurabila de vieti omenesti. În comparatie cu media de viata a oamenilor anului 1000, astazi, în Occidentul industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de peste doua ori – de pâna la 76,5 ani pentru copiii nascuti în 1997, în Statele Unite.

Rata mortalitatii infantile s-a diminuat substantial fata de acum o mie de ani.Si în mod cert, în urmatorul mileniu descoperirile din medicina vor contribui la asigurarea unei vieti si mai lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele realizari ale geneticii ofera speranta unor noi tratamente care sa vindece maladii necrutatoare precum cancerul, sa înlature tarele ereditare din familii si pe cât posibil chiar sa încetineasca procesul îmbatrânirii. Iar recentele solutii datorate tehnologiei transplantului sugereaza ca deja s-au facut primii pasi în dezvoltarea în mediu de laborator a organelor necesare înlocuirii celor vatamate. Dar oare toate aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara descoperirile medicale de pionierat ale ultimului mileniu?Câtusi de putin.

Sa încerci sa alegi dintre mii de descoperiri medicale numai pe cele zece considerate a fi cele mai importante este cu siguranta o provocare. Cu ce instrument sa masori semnificatia unei descoperiri…? Un factor este preeminenta: cele mai importante descoperiri au condus la nenumarate altele, care în final au remodelat medicina si au afectat milioane, chiar miliarde de oameni. Mai precis, schimbarile din practica medicala au lasat mult în urma descoperirea initiala; uneori, au putut fi puse la punct terapii clare numai dupa multi ani.

Aceste descoperiri au câstigat acest statut de importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe medici sa salveze vieti, ci pentru ca practic au schimbat fundamental modul în care oamenii de stiinta considerau sanatatea umana. Procedând astfel, aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de cercetare care au revolutionat medicina si au salvat nenumarati oameni.

În ordinea descoperirii lor aceste etape care au revolutionat stiintele medicale sunt: anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile, vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile sanguine, culturile de tesuturi, antibioticele si structura acidului dezoxiribonucleic (ADN).

Începutul

Practicarea medicinii este la fel de veche ca si civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai curând a observatiei si experimentului, decât prin invocarea unor forte supranaturale care sa vindece bolile. Desi mai târziu cunostintele medicale ale grecilor au fost preluate de catre cuceritorii romani, în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la începutul Evului Mediu, acestea au cazut în obscuritate.

Ca o consecinta generala, Europa medievala a fost marcata de o perioada de stagnare în stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli, iar singura solutie pentru vindecare în acea vreme a fost apelarea la practici stravechi, magico-religioase si tratamente, care astazi sunt numite cu un termen generic, neconventionale. Din medicina antica au supravietuit atunci numai fragmente din tratate. În general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar ca o pedeapsa pentru pacatele savârsite sau ca un rezultat al actiunii fortelor demonice.

Din aceste motive, rugaciunea si incantatiile erau cel mai adesea forma standard de tratament. Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar si în aceste conditii un reviriment formidabil în momentul în care la universitatile italiene din Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele facultatilor medicale, în secolele al IX-lea si al X-lea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea facultati si la universitatea franceza din Paris si la Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru examinarea absolventilor, viitori medici – toate elemente decisive pentru extraordinarul avânt al medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, avânt care a continuat pâna în zilele noastre.

Anatomia umana

Înainte sa se puna bazele stiintei medicale moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o întelegere cât mai corecta a anatomiei umane. Fara descrieri clare ale structurii corpului uman era imposibil sa se priceapa care sunt functiile diferitelor parti ale organismului. O data ce savantii ar fi înteles acestea, ei puteau sa sugereze terapii medicale propice pentru refacerea functiilor vitale. În mod surprinzator, nimeni nu stia prea multe despre anatomia umana pâna în 1543 când anatomistul belgian Andreas Vesalius a scris De Humani Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu privire la structura corpului uman, în sapte carti). De secole cercetarea anatomiei cadavrelor umane (disectia) era interzisa.În Europa medievala cunostintele de anatomie se bazau predominant pe învataturile medicului roman Galen (129-199?).

Descrierile anatomice realizate de acesta se întemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de fapt, difera mult de cele umane.Dar a-l contrazice pe Galen era extrem de periculos, deoarece puternica Biserica Romano-Catolica lua concluziile sale drept litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat câtiva temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui Galen, oamenii bisericii au facut în asa fel încât lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.

Vesalius

Ambitios, tenace, dur si cu sânge rece, tânarul de numai 23 de ani Andreas Vesalius a obtinut în 1537 diploma în medicina la Universitatea din Padova si imediat dupa aceea a fost numit acolo seful disciplinei de anatomie si chirurgie.

Mai întâi ca student si ulterior ca om de stiinta el obisnuia sa mearga noaptea în cimitire si sa dezgroape cadavrele umane. Chiar i-a încurajat pe studentii sai sa îi semnaleze pacientii muribunzi pentru a le fura corpurile pentru disectie înainte de a fi îngropati. Dupa ce aducea cadavrele noapte de noapte în propriul sau dormitor, Vesalius a angajat pe cei mai mari artisti italieni pentru a desena anatomia acestora. În 1543 el a terminat opera sa de anatomie în sapte volume, bogat ilustrata cu mai mult de 200 de desene exceptionale.

Multi o considera drept cea mai mare carte de medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru prima data anatomia umana se baza pe o disectie minutioasa si pe observatii fata de maniera anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu radacini în antichitate.

Circulatia sângelui

Descoperirea medicului englez William Harvey cu privire la functia inimii si felul în care circula sângele este considerata de catre majoritatea specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul cercetarii prin experimente în medicina pentru a putea învata cum functioneaza organele si tesuturile corpului. Publicata în 1628, cartea de referinta a lui Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la miscarea inimii si sângelui în animale), a încurajat cercetarea functiilor mecanice ale multor procese corporale, incluzând respiratia, digestia, metabolismul si reproducerea. Harvey a obtinut diploma medicala la Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru foarte important: venele au valve care permit sângelui sa circule într-o singura directie.

Cu toate acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realizând ca înca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sângele corpului, ci si ca acesta îl pompeaza prin trup, Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a condus experimente în fata membrilor influentului Colegiu Regal al Medicilor din Londra, Anglia.

Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea acestora pentru cartea sa care, sub aparenta slavirii lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De pilda, în capitolul opt din cartea sa, Harvey a introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara ca sângele se misca într-un fel de circuit prin corp, pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si întorcându-se la inima. În capitolul urmator autorul explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe animale si oameni, Harvey a demonstrat cum circula sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele care o dreneaza nu mai functioneaza. Când o vena se blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se distruge deasupra lui, dar umflatura dispare când blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca valvele în vene permit sângelui sa circule numai în directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit ca sângele se misca într-un circuit prin corp, deci exista o “circulatie sanguina”.

Bacteriile

Dupa aceste doua momente majore din istoria stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si Harvey, în secolul al XVII-lea a fost descoperit unul dintre cei mai mari dusmani ai corpului uman: bacteria. Aceasta a dus în final la concluzia ca expunerea la anumite microorganisme ar putea fi generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu privire la antiseptice, care au scazut drastic rata mortalitatii provocata de chirurgie. Antoni van Leeuwenhoek, care pe atunci îsi câstiga traiul în Delft, Olanda, facând pe de-o parte munca menajera si pe de alta parte mic comert cu accesorii pentru îmbracaminte, a descoperit bacteriile si alte microorganisme folosind un microscop construit de el însusi. Datorita influentei unui prieten medic olandez, a fost invitat sa scrie scrisori Societatii Regale din Londra – un grup dedicat progresului în stiinta.

Aceste scrisori au fost traduse din olandeza în engleza si publicate în jurnalul societatii, Philosophical Transactions. Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce vede privind prin microscopul sau o picatura de apa de ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un tub unde statuse mai multe zile. Spre surprinderea lui Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o multime de “animale” de dimensiuni invizibile cu ochiul liber, cunoscute astazi ca protozoare, care înotau în apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte mici animale care nu se miscau deloc, cunoscute în zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul dintre membrii Societatii Regale nu avea habar de aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit “animalculi”. La solicitarea reprezentantilor uluiti ai Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati cetateni din Delft au fost rugati sa verifice personal descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek.

Dupa confirmarea acestora, în 1680, cercetatorul autodidact a fost ales membru în prestigioasa Societate londoneza. Descoperiri de mai târziu au extins semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales aceea exceptionala din 1876 a omului de stiinta german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul microscopic al antrax-ului putea cauza omului o maladie fatala. Pâna atunci multi savanti considerau o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar putea vatama animale mai mari, precum omul. În 1882 Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei, era la originea tuberculozei. Pentru aceasta descoperire el a primit în 1905 Premiul Nobel. Spre deosebire de Koch, care era un medic de tara când a facut descoperirea sa epocala, chimistul si biologul francez Louis Pasteur detesta medicii în asemenea masura încât nu îi suporta lucrând în laboratorul sau.

În ciuda acestui dispret, el era profund fascinat de bolile de toate felurile. Pasteur a descoperit ca putrefactia (descompunerea substantelor organice) este cauzata de microorganisme care plutesc în aer. Pasteur a aflat ca putea preveni putrefactia supunând substantele organice unei încalziri moderate, proces cunoscut azi sub numele de pasteurizare. În 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a citit despre cercetarea lui Pasteur legata de putrefactie. El si-a amintit ca în timp ce o fractura osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile compuse (oase fracturate care ies prin stratul de piele) aproape întotdeauna încep sa putrezeasca. Lister a fost convins ca acest proces periculos de infectare era cauzat de microorganismele descrise de Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit fracturile compuse ale pacientilor sai, care anterior erau expuse la aer, cu fese de pânza îmbibate în acid carbonic. El credea ca acidul carbolic ar putea extermina microorganismele din aer.

Drept urmare, timp de noua luni trata fracturile compuse si ranile deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie în urma operatiei chirurgicale. Rezultatele experimentelor sale, publicate în 1867, au dat nastere chirurgiei antiseptice. Desi initial tehnicile sale antiseptice au întâmpinat rezistenta altor medici, totusi au devenit curând larg acceptate, iar numarul mortilor provocate de infectii în sala operatorie încep sa se diminueze.

Vaccinarea

Variola, cândva o infectie virala obisnuita care secera milioane de vieti în cursul epidemiilor periodice care explodau peste tot în lume, este considerata astazi complet eradicata. Reusita se datoreaza îndeosebi medicului englez Edward Jenner, care în 1796 a realizat primul vaccin împotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a pus bazele stiintei imunologice. În clipa de fata vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita, tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte boli care cândva erau considerate adevarate plagi. Pe timpul lui Jenner se practica o procedura numita “variolare”, care avea rolul de a proteja oamenii împotriva maladiei omonime.

Aceasta tehnica presupunea colectarea unei cantitati infime de substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana cu o forma usoara si trecerea ei în bratul unei persoane sanatoase. La cea din urma se producea o forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid, dar procedura era adesea mortala. Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La 13 ani devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt timp dupa aceea, satencele care se îndeletniceau cu mulsul vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci, caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai ales în zona ugerului), o boala necrutatoare care le afecta mâinile si bratele, deveneau imune la variola umana.

Jenner îsi continua apoi practica medicala cu renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior se întoarce în Berkeley si initiaza un experiment pentru a afla cum variola vacilor poate proteja împotriva variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii mici în bratul baietelului de opt ani James Phipps. Peste acestea el aplica lichid colectat dintr-o pustula a unei mulgatoare bolnava de variola vacii.Pe 1 iulie, el îl infecteaza pe Phipps cu lichid dintr-o pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps devine imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a facut doua descoperiri importante: cea dintâi, variola vacii protejeaza împotriva variolei umane; a doua, variola vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. În consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe fiul sau, experimentându-si mai departe noua sa tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis descoperirile jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea i-a fost respinsa.

Dupa mai multe experimente el si-a publicat singur rezultatele, platind tiparirea acestora. La început vaccinarea era considerata o practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica întâmpinând o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai bine de 80 de ani pâna când Pasteur, ghidându-se dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, în cele din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capatâi.

Anestezia chirurgicala

Pâna la descoperirea anesteziei de catre Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era o experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, în general folosita numai în cazurile extreme de raniri grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii recitau versuri… În asemenea cazuri, moartea era considerata o binecuvântare.Chirurgii operau cu o viteza periculoasa si excesiva, “rezolvând” pacientul cât se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate acestea, permitând chirurgilor sa lucreze mai încet si cu mult mai multa precautie. Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul, un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice erau necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant. Long, un medic american din Jefferson, Georgia, le prepara în mod constant eter prietenilor sai. Într-o seara, l-a folosit el însusi la o petrecere “eterica”, provocându-si arsuri cumplite în starea de extaz.

Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long, nu a simtit nici o durere. Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe James Venable, care avea doua vezicule purulente în gât si era îngrozit de perspectiva operatiei chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter. Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient. Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit durerea. În urmatorii patru ani, Long a folosit cu acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti. Dar în 1842 medicul Charles Jackson împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a folosit eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie 1846, în fata unei audiente formata din chirurgi renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a fost curând folosita peste tot în lume. Lui Long, în schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea…

Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson, Morton, Long si altii au produs conflicte despre întâietatea inventarii anesteziei chirurgicale. Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie problema timp de 16 ani, fara însa sa stabileasca cine a introdus eterul pentru prima data ca procedura anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a dezvoltat rapid.Mai târziu, oamenii de stiinta au gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai bune de administrare a gazelor anestezice, în cele din urma descoperind utilizarea anesteziei locale.

EVANGHELIA DUPA MATEI -Capitolul 25. In aceasta pericopa se vorbeste foarte clar despre vizita celor Bolnavi. 34. Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii.

35. Caci am fost flamand, si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit;

36. am fost gol, si M-ati imbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita, si ati venit pe la Mine."

37. Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: "Doamne, cand Te-am vazut noi flamand si Ti-am dat sa mananci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de ai baut?

38. Cand Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat?

39. Cand Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la Tine?"

40. Drept raspuns, Imparatul le va zice: "Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut."

41. Apoi va zice celor de la stanga Lui: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui!

42. Caci am fost flamand, si nu Mi-ati dat sa mananc; Mi-a fost sete, si nu Mi-ati dat sa beau;

43. am fost strain, si nu M-ati primit; am fost gol, si nu M-ati imbracat; am fost bolnav si in temnita, si n-ati venit pe la Mine."

44. Atunci Ii vor raspunde si ei: "Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, sau fiindu-Ti sete, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita, si nu Ti-am slujit?"

45. Si El, drept raspuns, le va zice: "Adevarat va spun ca, ori de cate ori n-ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut."

46. Si acestia vor merge in pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge in viata vesnica."

 I s-a dus vestea in toata Siria; si aduceau la El pe toti cei ce sufereau de felurite boli si chinuri: pe cei indraciti, pe cei lunatici si pe cei slabanogi; si El ii vindeca. (Mat.4:24)

 Si iata ca in sinagoga era un om care avea o mana uscata. Ei, ca sa poata invinui pe Isus, L-au intrebat: "Este ingaduit a vindeca in zilele de Sabat?" (Mat.12:10)

 Ei pandeau pe Isus sa vada daca-l va vindeca in ziua Sabatului, ca sa-L poata invinui. (Marc.3:2)

 Caci El vindeca pe multi si de aceea toti cei ce aveau boli se inghesuiau spre El ca sa se atinga de El. (Marc.3:10)

NOUL TESTAMMENT despre vindecare vorbeste foarte mult iar preoti si calugari s au inspirat din aceaste pericope iar in ani in care au urmat au ridicat multe Spitale,Azile de batrani si de copii etc. Calugari misionari Iezuiti, Franciscani etc au dezvoltat un mare sentiment pentru ingrijirea bolnavilor si a ranitilor de pe front,cruciade,razboaie, molima,holera cium.Calugari missionari nu se dadeau in laturi de la nici o munca umilitoare ,din potriva o faceau cu pasiune si iubire chiar cu devotament drag pe care nul gaseai la infirmieri si medici platiti.  Isus le-a zis: "Fara indoiala, Imi veti spune zicala aceea: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti"; si Imi veti zice: "Fa si aici, in patria Ta, tot ce am auzit ca ai facut in Capernaum." (Luc.4:23)

 La asfintitul soarelui, toti cei ce aveau bolnavi atinsi de felurite boli, ii aduceau la El. El Isi punea mainile peste fiecare din ei si-i vindeca. (Luc.4:40)

 Carturarii si fariseii pandeau pe Isus, sa vada daca-l va vindeca in ziua Sabatului, ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca. (Luc.6:7)

 Si tot norodul cauta sa se atinga de El, pentru ca din El iesea o putere care-i vindeca pe toti. (Luc.6:19)

 Si era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sange; ea isi cheltuise toata averea cu doctorii, fara s-o fi putut vindeca vreunul. (Luc.8:43)

 Noroadele au priceput lucrul acesta si au mers dupa El. Isus le-a primit bine, le vorbea despre Imparatia lui Dumnezeu si vindeca pe cei ce aveau trebuinta de vindecare. (Luc.9:11)

 Isus a luat cuvantul si a zis invatatorilor Legii si fariseilor: "Oare este ingaduit a vindeca in ziua Sabatului sau nu?" (Luc.14:3)

 "Enea", i-a zis Petru, "Isus Hristos te vindeca; scoala-te si fa-ti patul." Si Enea s-a sculat indata. (Fapt.9:34)

 cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfant si cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc in loc, facea bine si vindeca pe toti cei ce erau apasati de diavolul; caci Dumnezeu era cu El. (Fapt.10:38) Aceștia sunt toți medicii canonizați.

De fapt, nu cred că are mare importanță numărul. Fiindcă fiecare suntem chemați la sfințenie, iar profesia noastră e una din aceste chemări.Și în adâncul sufletului, fiecare suntem, ne recunoaștem și ne comportăm ca sfinți. Iar sfințenia este un proces continuu, în permanentă ascensiune spre Dumnezeu. El este cuvântul care vindecă, iubirea care ne susține, speranța care ne dă forță – fiindcă el este cu adevărat, medicul. Spre el ne înălțăm inima, cugetul și ființa noastră întreagă, mereu. Fiindcă, așa cum scria sfântul Grigore de Nyssa: "Cel care urcă nu încetează niciodată să meargă din început în început prin începuturi fără de sfârșit. Cel care urcă nu încetează niciodată să dorească ceea ce deja cunoaște".

Chiar și sfântul Luca, primul medic canonizat- a fost martirizat, la vârsta de 84 ani, prin crucificare pe un măslin în Elea, Peloponez. El a scris a treia Evanghelie și Faptele Apostolilor, unde (cu ochiul specialistului format) descrie peste 30 de situații medicale. Știm că a fost în preajma sfântului Paul, știm că nutrea o nesfârșită venerație față de Sfânta Fecioară și de la el se pare că a rămas și primul portret al ei. Iar de aici mergem când sfântul Pantelimon a fost martirizat de Dioclețian și tot de el, sfinții Cosma și Damian, "doctorii fără arginți". Legendele sunt cunoscute și impresionante.

Sfântul Vasile cel Mare, una dintre personalitățile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuție de o importanță deosebită nu doar în organizarea activităților caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci și în dezvoltarea învățăturii Bisericii despre tămăduirea omului și practica medicală, ca unul ce avea și cunoștințe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Și voi toți care exercitați medicina, funcția voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1).

Sfinții Părinți considerau că medicul îndeplinește o meserie ca oricare alta – Sf. Vasile cel Mare îl așază pe medic între meșteșugari (Epistola 233, 1) – și că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui cârmaci de corabie și trebuie să se facă în școlile existente (Origen, Contra lui Cels, III, 13.).

Totuși, medicina, având în centrul ei grija față de oameni și preocuparea față de suferință, devine una dintre ocupațiile de maximă importanță pentru om: „Toți cei care vă îndeletniciți cu medicina știți că chemarea voastră înseamnă grija față de om. Și mi se pare că cel care pune știința aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora își poate închina omul râvna, și-a găsit judecata cuvenită și nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai prețios dintre toate, care este viața, îți vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poți reda cuiva sănătatea“ (Epistola 189).

Nu există nici o piedică în calea creștinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici și de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Și doctorului dă-i loc că și pe el l-a făcut Domnul și să nu se depărteze de la tine, căci și de el ai trebuință. Că este vreme când și în mâinile lui este miros de bună mireasmă“ (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpățânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina“ (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul științei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruiește tămăduirea omului: „În ceea ce privește ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru ușurarea durerilor numai în această artă, ci să știm că Domnul nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta“ (Ibidem, 55, II).

Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferințele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de știința medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ așa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voința Creatorului, ca să ne fie nouă de folos“ (Regulile Mari, 55, II).

Cauzele bolilor

În ceea ce privește cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin de la natură sau de la o dietă greșită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubește Domnul, pe acela îl ceart㻓 (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III). Dar bolile mai provin câteodată „și de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător și dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce știm că s-a întâmplat în cazul lui Iov“ (Ibidem). Mai aflăm însă și altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinți, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omenești și ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească“ (Ibidem).

„De unde bolile?De unde morțile premature? – se întreabă Sfântul Vasile – Un lucru trebuie să avem precis în mințile noastre, că odată ce suntem făptura Bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziți de El, Care rânduiește pentru noi și pe cele mici și pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu și că nici una dintre suferințele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; și deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situație mai bună. Morțile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbești de moartea păcătosului; că pentru păcătos, eliberarea de suferințele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferințele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înșine. Începutul și rădăcina păcatului stă în noi și în libertatea voinței noastre. Am putea să nu avem nici o suferință, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înșine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniți de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înșine autorii suferințelor noastre?“ (Omilia a IX-a. Că Dumnezeu nu este autor al relelor).

Concluzionând învățătura sa despre știința medicală, Sfântul Vasile cel Mare mărturisește: „Așadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V). Privirea noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul tuturor.

Spitalul bizantin, o „sănătoasă sinergie între tradiția ortodoxă și medicina rațională“

„Biserica Catolica este aceea care a luat inițiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii și tratamentului sistematic al pacienților într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i și foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase și salutare sinergii între tradiția creștină ortodoxă și medicina rațională“ (Samuel Harakas).

Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanț, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoșii spitalului modern, Biserica însăși luând inițiativa de a angaja medici profesioniști, de a le organiza serviciul și de a-i remunera. Timothy S. Miller consideră chiar că „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele instituții publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci și principalul curent, al dezvoltării spitalicești de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul latin, cât și Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile echipamente medicale. A retrasa nașterea și dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul Bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuși“ (T. S. Miller, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire).

Rolul esențial în această naștere l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest așezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituții în Capadocia și în alte provincii.Anul înălțării celor dintâi clădiri ale marelui așezământ de asistență socială și medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găsește înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii.Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume.

„Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“

Așezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituțional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraș“. Cuprindea cel puțin o biserică și anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire.

Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărțiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv și continuu pe cei aflați în nevoie. Socotea aceasta o datorie esențială pentru episcop, și, conștientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie și i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujești, să slujești în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, mai mici, Mie Mi-ați făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, și ai ajutat pe săraci, și ai mângâiat pe cei în suferință, și ai dat ajutor celor aflați în stare de nevoie, și calamitate, și ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primește ca făcute Lui Însuși» (Constituțiile ascetice I, 1).

Această mare operă de ajutorare nu poate fi înțeleasă decât în concepția Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viața monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor și pentru a pune la dispoziția lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi și săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.

Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproșilor, de altă parte azile pentru bătrâni și bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; școli pentru copii, în care se învățau și diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărțite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată și o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune…, prin cuvântul său el deschide hambarele bogaților… satură pe cei săraci cu pâine. Adună în același loc pe cei răniți de foame, printre aceștia sunt unii care abia mai respiră, bărbați, femei, copii, bătrâni… Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu disprețuia să spele picioarele ucenicilor, și, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniți în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoție și Elogiul Sfântului Vasile).

În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproșilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societății contemporane, ca fiind ființe umane ce au nevoie de iubire.

O nouă concepție despre boală și despre bolnav

Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în șase categorii importante: săracii, străinii și cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni și infirmi, leproșii și bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiționale, cât și inovatoare, au fost combinate în așezământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit.

Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă nu este surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestarea practică a filantropiei creștine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? – se întreba Timothy Miller. În mod sigur confluența celor șase areale majore ale serviciului caritabil“.

Sfântul Vasile era conștient de faptul că impunea lumii o nouă concepție despre boală și despre bolnav, o concepție revoluționară față de stările anterioare.Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viața activă, se situa în afara interesului membrilor comunității. El era lăsat să se sfârșească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.

Spitalul Sfântului Vasile cel Mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în mod special a celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoșirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria bisericească). Bolnavii erau tratați în spitale, numite de Sfântul Vasile xenodocheia, care se deosebeau de instituțiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deși nu era o instituție seculară, era servit de doctori și asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ spitalul de mănăstire, și călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale.

Vasiliada atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca un adevărat loc de pelerinaj

Ideile, nu o dată conforme concepțiilor noastre medicale moderne privind asistența bolnavilor, izolarea leproșilor, munca infirmilor și ucenicia copiilor, ne fac să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporții izvora numai din reflecțiile episcopului, ale cărturarului și binefăcătorului sau, mai ales, medicului care fusese Sfântul Vasile cel Mare. Este necesar să menționăm că în afară de contactul Sfântului Vasile cel Mare cu medicina, la Atena, în familia lor domnea o veche tradiție cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul natal, bunicii și străbunicii Sfântului Vasile trăiseră în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a moștenit aplecarea spre alinarea suferințelor.

În afară de aceasta, potrivit cu obiceiurile Bisericii creștine din primele veacuri, episcopul era și medicul păstoriților săi. În plus, față de aceste argumente, se știe că Sfântul Vasile a mai avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care l-a ținut mulți ani alături, fiindcă sănătatea șubredă a Sfântului Vasile cerea să aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.

După ridicarea marelui așezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii și de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui așezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, și nimeni nu pleca de acolo fără să-și lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocința celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale.

Sfântul Vasile își descrie așezământul său, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susține că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreț construită și înconjurată de locuințe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistrați și de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălțăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputința îi silește să ceară ajutor; și cui strică dacă le dăm mângâierea și alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras și cărăuși? La așezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meșteșugari, de cei ce sunt de trebuință în orice clipă, de cei care se pricep să facă viețuirea mai ușoară; ne trebuie case pentru meșteșugari și tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, așa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie și căruia I se cuvine toată cinstirea» (Epistola 94).

„Nu-i folositoare dărnicia față de cei care fac din infirmitățile trupului lor prilej de neguțătorie“

În legătură cu ajutorarea săracilor și a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuși, chibzuiți și atenți când facem milostenia, căci întrucât „mulți au mai mult decât le este de neapărată trebuință și pentru că fac din cerere prilej de neguțătorie și temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredințat grija de săraci; și aceia, cu pricepere și rânduială, să facă împărțirea celor necesare după trebuințele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreșit căutat timpul, măsura și calitatea și este nevoie și de doctor pentru darea vinului, tot așa și rânduiala ajutorării celor nevoiași nu poate să lucreze cu folos la toți. Negreșit, nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângărețe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmitățile trupului lor și din răni prilej de neguțătorie.

Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceștia trebuie potolit cu câțiva bani; trebuie însă să arătăm milă și iubire de frați față de cei care sunt învățați să sufere necazul cu răbdare. Despre aceștia ni se va spune: „Am flămânzit și Mi-ați dat să mănânc“ (Mt. 25, 35)» (Omilia I la Psalmul XIV, 6). Sfântul Philip Benizi s-a născut la Florența în 1233 și e oarecum controversat fiindcă probabil nu-și luase diploma de medic, deși studiase medicina la Padova și filozofia în Paris. A intrat în Ordinul Servites și opt ani mai târziu devenea al cincilea prior general al ordinului. Este cunoscut în special pentru capacitatea de a negocia pacea între cetățile Italiei.

Dar nu întotdeauna practicarea medicinii, chiar pentru cei care au făcut studiile necesare, reprezintă idealul vieții.Sfântul Anthon Zaccaria s-a născut în 1502 la Cremona în Italia, unde a și murit în vârstă de numai 36 ani. A studiat medicina la Padova, a practicat câțiva ani, dar dorința lui era să îngrijească pe cei sărmani. Înțelegând că sufletul era mult mai important decât trupul, a urmat teologia și a fost hirotonit preot în 1528. A fondat Ordinul Barnabiților.A continuat să-și folosească priceperea și cunoștințele medicale în timpul epidemiei de ciumă. Aflat în misiune în Guastalla, s-a îmbolnăvit și a revenit la Cremona (1538).

-Și iată-l pe patronul dreptății sociale, la care putem recurge pentru ajutor în strângerea de fonduri. Este un sfânt din America de Sud, mulatru (tatăl spaniol – mama din Panama). Sfântul Martin de Porres s-a născut la Lima în 1579, a deprins practicile chirurgicale ale timpului de la 12 ani, ca ucenic la un bărbier, apoi de la un farmacist a învățat ierburile cu puteri vindecătoare. A intrat cu dificultate într-o mănăstire dominicană (fiindcă era metis, a fost greu acceptat ) și a continuat să-și pună în aplicare cunoștințele cu atâta succes, încât mănăstirea devenise spital, ca și casa surorii lui, unde superiorul îl invitase să se mute. Îi ajuta pe toți, indiferent de origine și se pare că avea un har special de a primi ajutoare pentru cei săraci. A murit în 1639, în Lima.A fost canonizat de papa Ioan al XXIII-lea în 1962.-Și iată, în America de Nord erau martirizați misionarii canadieni, trimiși acolo pentru convertirea indienilor huroni și iroqui. Printre ei se afla un medic, René Goupil. Dorise să devină iezuit, dar nu fusese primit din cauza sănătății sale precare. Studiase medicina și lucra în spitalul "Sfânta Maria".A fost cel dintâi martirizat (în același grup cu Jean de Brébeuf etc.), fiindcă făcuse semnul crucii pe fruntea unor copii, după ce-i îngrijise.Era 29 septembrie 1642.Avea 34 ani. René Goupil este considerat patronul anesteziștilor, probabil pentru îndemânarea cu totul deosebită pe care o avea în utilizarea bureților fierbinți impregnați cu opiu și mătrăgună, după rețete din secolul al XII-lea. -Și iată-l pe sfântul Niels Stensen ( Steno, Stenon), danez, născut la Copenhaga(1638), om de știință renumit, anatomist (o parte din descoperiri îi poartă numele – de exemplu, canalul lui Stenon), paleontolog și geolog, părintele stratigrafiei – cel care își promisese că niciodată nu va lua ca atare ce scrie într-o carte fără să verifice mai întâi. Născut luteran, s-a convertit la catolicism în 1667 și a fost hirotonit trei ani mai târziu. A fost numit episcop de Münster, dar a demisionat după trei ani din cauza neregulilor electorale la care nu dorea să consimtă și și-a continuat munca de misionar și om de știință. A murit în sărăcie în 1686, la 48 ani.

El obișnuia să spună: "Nu-i nici un păcat să cercetezi și să recunoști lucrul mâinilor lui Dumnezeu" și "Frumoase sunt lucrurile pe care le vedem, încă și mai frumoase sunt acelea pe care le înțelegem, dar neînchipuit de frumoase sunt cele pe care nu le înțelegem". A fost canonizat de papa Ioan Paul al II-lea în 1988. -Un alt sfânt, Riccardo Pampuri, canonizat tot de papa Ioan Paul al II-lea, la 1 noiembrie 1989, s-a născut la Pavia, în Italia, în 1897, ca al zecelea din cei 11 copii ai familiei. A studiat medicina la Pavia, a absolvit magna cum laude în 1921. A întrerupt studiile pe durata Primului Război Mondial; a fost rănit. După eliberare, a fost "medicul săracilor". Și-ar fi dorit (ca și alt medic sfânt, René Goupil) să devină iezuit, dar nu a fost primit din cauza stării de sănătate precară. Nici franciscanii nu l-au primit.A intrat în Ordinul Ospitalier al Sfântului Ioan al lui Dumnezeu la Brescia, ca frate. A murit de tuberculoză în 1930 – nu împlinise încă 33 de ani.

La canonizarea sa, papa Ioan Paul al II-lea sublinia că știința și credința nu trebuie să vină în contradicție una cu cealaltă și că misterele științei ne întăresc credința în Dumnezeu – și poate, mai important decât orice, medicina trebuie să rămână umană. Iată ce-i scria Riccardo surorii sale, maică în Egipt: "Roagă-te ca nici autocompătimirea, nici mândria sau vreo altă patimă rea să nu mă împiedice să văd în bolnavii mei pe Isus care suferă, să-l vindec și să-l mângâi pe el" -Sfântul Giuseppe Moscati: a fost canonizat în 1987 de papa Ioan Paul al II-lea: medic Italian, profesor universitar (de fiziologie) la Napoli, a lucrat cu neobosită energie în spital, de o pietate remarcată de toți colegii și pacienții lui; s-a făcut remarcat în special prin activitatea desfășurată în timpul marii epidemii de holeră din 1911; și-a pus toată energia în slujba celor săraci.

Iar pe peretele Institutului de Anatomie Patologică pe care-l conducea, în sala de necropsie pusese să se graveze pe crucifix cap. 13, versetul 14 din Cartea lui Osea: Ero mors tua, o mors! ("Unde este ciuma ta, moarte?") Într-una din zile, așa cum făcea de obicei, s-a dus de dimineață la biserică, a luat sfânta Împărtășanie, apoi a mers la clinică, s-a întors acasă unde-l așteptau alți și alți bolnavi, pe la ora trei s-a simțit obosit, s-a așezat în fotoliu și a adormit pentru totdeauna. Era 12 aprilie 1927.Avea 46 ani.Rugăciune și activitate profesională, sprijin material și spiritual pentru cei săraci, atașat trup și suflet celor în suferință, Giuseppe Moscati era numit chiar din timpul vieții "medicul sfânt". Iar formula lui de viață este magistral surprinsă chiar în titlul filmului dedicat lui în 2007: "Healing Love" ("Iubirea care vindecă") -Sfânta Gianna Beretta Molla (1922-1962): medic pediatru italian, soție și mamă. Gravidă cu al patrulea copil, știind că evoluția la termen a sarcinii înseamnă propria moarte, a refuzat avortul, dar și histerectomia și a obligat în timpul nașterii echipa operatorie să salveze viața copilului în detrimentul propriei vieți. A murit 7 zile mai târziu, prin septicemie. Canonizată la 16 mai 2004 de papa Ioan Paul al II-lea, este patroana femeilor-medic, mamelor și copiilor nenăscuți.

BISERICA CATOLICA preia acest har al vindecari al ingrijiri de bolnavi si l face ca parte indistructibila din ea. Preoti ar trebui sa mai aiba o meserie o ocupatie ceva care sa fie in legatura cu problemele sociale ale comunitati, de exenplu; Preoti Medici, Preoti Asistenti Medicali, Preoti Infirmieri, Preoti profesori care sa modeleze caractere pentru HRISTOS etc. In cartea ,, Enciclopedia despre Isus,, al lui Luis Rock la pag 41 spune asa;

,,Dea lungul vremi, multicrestini sau dedicat continuari lucrari lui Isus de vindecarea bolnavilor. Acestia sau inplicat de obicei in ridicarea de spitale si in profesi de domeniul Medical; Medici,Asistenti,Infirmieri ,Brancarderi [pe front mai ales]. Chiar si in ziua de azi de multe ori ii gasim pe crestini intre cei care aduc ajutoare medicale in locuri devastate de razboi,foamrte si calamnitati,, Iar in cartea ,,Ghid al istoriei Crestinismului,, al lui Jonathan Hill la pagina 150 spune;

,,Si mai inportant erau tot m ai multe manastiri si tot mai aglomerate.Educatia si asistenta medicala se gasea in cea m ai mare parte in mainile calugarilor si al calugaritelor, medicina era mult m ai avansata, si in europa de vest calugari si calugaritele administrau spitale exrem de bune,, In evul mediu existau trei tipuri de spitale. Spitale normale, Spitale de leprosy, Spitale de boli psihice.

CINE ERAU CEI CE LE AU INFINTAT SI ADMINISTRAR. De obicei au fost calugari piosi iubitori de Biserica, iubitori de Hristos , iubitori de Dumnezeu, iunitori de bolnavi si de semeni lor bolnavi etc. In general erau calugari Franciscani si calugari Iezuiti, dar nu numai.

Sfântul Camil de Lellis (1550-1614)

Deoarece călugării capucini nu l-au primit în mănăstirea lor, din cauza rănilor care se arătau rebele la orice tratament, Camil se îndreaptă din nou spre Roma și roagă să fie primit încă odată în spitalul Sf. Iacob. Conducerea spitalului îl primește din milă, dar cu multă rezervă; curând însă avea să constate că ostașul certăreț de mai înainte era cu totul schimbat. Rănile au început să se cicatrizeze încetul cu încetul și Camil a cerut să fie reținut în spital ca sanitar voluntar. Spre uimirea tuturor, bolnavii îngrijiți de el mărturiseau că are mâini de mamă și inimă de înger. Paturile de care personalul angajat nu se apropia decât cu groază, îl atrăgeau în chip deosebit; când ajungea la nefericitul acoperit de răni dezgustătoare și rău mirositoare, spunea cu glas convingător: "Poruncește-mi, căci tu ești stăpânul meu"; zilele de duminică și orele libere le petrecea în cea mai mare parte cu preotul Filip Neri, viitorul Sf. Filip Neri; împreună cu el a conceput și a pregătit un plan de îmbunătățire a asistenței bolnavilor.

Cuprins de milă față de mizeria în care erau lăsați bolnavii de către un personal interesat doar de câștigul personal, el își propune să caute câțiva bărbați dispuși să îngrijească pe bolnavi, nu pentru bani, ci din dragoste față de aproapele și de Cristos care suferă în fiecare bolnav. Îndată ce și-a destăinuit planul, cinci tovarăși de muncă s-au oferit să lucreze cu el.

Deoarece conducerea spitalului nu a admis spiritul nou pe care voiau să-l introducă cei șase, ei s-au retras, au închiriat o casă și au început să lucreze benevol în alte spitale.

Sf. Ioan al lui Dumnezeu

Grija de viața sufletească a bolnavilor era primul pas spre asigurarea bunei reușite a tratamentului bolilor trupului. Ioan al lui Dumnezeu a organizat pe colaboratorii săi într-o mare familie religioasă, Ordinul Misericordienilor, cunoscuți mai mult sub numele de Fatebenefratelli. Ioan a murit la vârsta de numai 55 de ani, chiar la aniversarea zilei de naștere, 8 martie 1550.A fost declarat sfânt în 1690.Leon al XIII-lea l-a numit patron al spitalelor și al tuturor celor care lucrează la refacerea sănătății bolnavilor.

Sursa: "Viețile sfinților", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice

Fer. José Olallo Valdés

José Olallo Valdés s-a născut la 12 februarie 1820 în Havana. A fost abandonat după naștere la Orfelinatul „Sfântul Iosif”, unde a primit botezul la 15 martie 1820. La vârsta de 13-14 ani a intrat în Ordinul Spitalicesc al Sfântului Ioan al lui Dumnezeu, în comunitatea din Spitalul „Sfinții Filip și Iacob” din Havana. Ioan al lui Dumnezeu (1494-1550) a înființat la Granada (Spania) o comunitate de laici care să asigure asistența celor bolnavi, declarată ulterior ordin călugăresc de papa Grigore al XIII-lea în anul 1572. Membrii acestui ordin, pe lângă cele trei voturi obișnuite (de castitate, de ascultare și de sărăcie), fac și votul de a sluji în spitale.

În aprilie 1835 José Olallo Valdés a fost transferat în orașul Puerto Príncipe (astăzi Camagüey), la Spitalul „Sfântul Ioan al lui Dumnezeu”, unde s-a dedicat pentru restul vieții în slujba bolnavilor, după modelul sfântului Ioan. Era atât de devotat slujirii pe care o îndeplinea, încât în 54 de ani a lipsit de la spital o singură noapte. A început ca ajutor de infirmier, la 25 de ani a devenit infirmier șef, iar în anul 1856 superior al comunității.

S-a confruntat cu mari dificultăți, mai ales în perioada când guvernul liberal spaniol a suprimat ordinele călugărești și a confiscat proprietățile bisericești. Și-a trăit viața doar în slujba bolnavilor, întotdeauna fidel lui Dumnezeu, conștiinței, vocației și carismei sale, umil și ascultător față de toți, respectând, slujind și iubind chiar și pe cei nerecunoscători și pe dușmani.

În perioada grea a războiului (1868 -1878), s-a arătat curajos în păstrarea spitalului său, întotdeauna prudent, muncind în favoarea tuturor, dar în special pentru cei mai bolnavi și săraci, pentru bătrâni și copii, fără să facă deosebire de rasă sau religie. A mijlocit pe lângă autorități pentru locuitorii din Camagüey și, fără a se lăsa intimidat de amenințările și interdicțiile militarilor, a reușit să evite masacrarea civililor.

ISTORIA SPITALELOR SI INPLICAREA BISERICI CATOLICE SI A CALUGARILOR SI A CALUGARITELOR CARE SI AU DEDICAT VIATA BOLNAVILOR.

Doctorii fugeau de bolnavi, iar preoții nu își abandonau muribunzii…

Atât oamenii de rând, cât și doctorii au înțeles în scurtă vreme că o tuse sau un strănut puteau răspândi ciuma, iar oamenii au reacționat cu o panică de înțeles și cu o cruzime poate scuzabilă. Părinții sănătoși își abandonau copilul ce începea să tușească. Doctorii, care mureau la fel de repede ca pacienții lor, refuzau să-i trateze pe cei îmbolnăviți. Clerul se ruga la căpătâiul muribunzilor pentru mila divină, dar când și membrii săi au început să moară pe capete, fiecare om a devenit propriul său duhovnic. Și asta cu aprobarea Bisericii. Episcopul englez al diocezei Bath a scris Romei: „Nu se poate găsi niciun preot dispus, fie din zel și devoțiune, fie contra unui stipendiu, să accepte îngrijirea pastorală a bolnavilor… Mulți oameni mor fără Sfânta împărtășanie.”Roma a anunțat o relaxare de urgență a legilor canonice, permițându-le muribunzilor să i se spovedească cu voce tare lui Dumnezeu sau oricărei persoane dispuse să-i asculte, „chiar și unei femei” – o concesie majoră având în vedere atitudinea Bisericii față de femei, fapt ce-i sublinia în mod evident disperarea.

Ciuma a lovit cel mai dur Anglia.Dintr-o populație de patru milioane de oameni, o treime au murit. Membrii clerului au suferit pierderi chiar mai însemnate, deoarece aceștia continuau să îngrijească bolnavii multă vreme după ce doctorii îi abandonau. În rândul preoților parohi mortalitatea era de patruzeci și cinci de procente. Iar când Moartea Neagră a ajuns dincolo de zidurile mănăstirilor izolate, 51% dintre credincioși au decedat.

Istoria veche

În antichitate, sănătatea și religia erau strâns legate.Cele mai vechi clădiri a căror scop era tratarea bolnavilor sunt templele egiptene. Templele grecești dedicate zeului vindecător Asclepius primeau bolnavii dacă aceștia primeau ajutor de la zeu în vis. Romanii au ales venerarea lui sub un alt nume, Æsculapius, căruia i-au și ridicat un templu în 291 î.Hr.

Asia Veche

Introducerea conceptului de spital dedicat vindecării populației către restul lumii a fost făcută, probabil locuitorii Sri Lankăi. O cronică antică a regalității sri-lankeze Mahavamsa relata că regele Pandukabhaya (secolul al IV-lea î.Hr.) avea case pentru odihnă și spitale (Sivikasotthi-Sala) construite pe tot teritoriul țării. Acesta este cel mai vechi document care atestă vreo instituție dedicată tratării bolnavilor. Despre regele Ashoca se spune că a fondat cel puțin 18 spitale în anii 230 î.Hr., cu fizicieni și asistente medicale, costurile fiind suportate de rege.Totuși, există mulți istorici care contestă acest fapt, spunând că ar fi o greșeală în traducere, referindu-se la faptul că acele „case pentru odihnă” au fost confundate, în realitate nefiind spitale. Lucrul acesta este demonstrat prin faptul că, conform altor surse, Ashoka ar mai fi importat produse medicinale.

Primul spital-universitate, unde studenților li se permitea să practice pe pacienții în viață sub supravegherea fizicienilor, au apărut în Imperiul Persan la academia din Gundishapur.

Imperiul Roman

Romanii au creat valetudinaria prin anii 100 î.Hr., un loc unde oamenii, gladiatorii și soldații răniți erau îngrijiți. Deși existența lor a fost dovedită de arheologi, există dubii cu privire la răspândirea lor, care era considerată foarte largă la acea vreme, având în vedere că vechile spitale au fost identificate pe baza ruinelor lor și nu pe baza scrierilor și a descoperirii uneltelor medicale.

De când creștinismul a devenit religie de stat, sănătății i s-a acordat o mai mare atenție. Sinodul I Ecumenic de la Niceea a decis ca Biserica să ajute persoanele sărmane, bolnave, văduve sau străine. A ordonat construirea de spitale în fiecare oraș-catedrală. Mai târziu au fost construite mănăstiri în apropierea spitalelor, astfel încât preotul să poată oficia slujbe și masluri Pentru leproși era repartizată o secție aparte.

Istoria veche

În antichitate, sănătatea și religia erau strâns legate.Cele mai vechi clădiri a căror scop era tratarea bolnavilor sunt templele egiptene. Templele grecești dedicate zeului vindecător Asclepius primeau bolnavii dacă aceștia primeau ajutor de la zeu în vis. Romanii au ales venerarea lui sub un alt nume, Æsculapius, căruia i-au și ridicat un templu în 291 î.Hr.

AsiaVeche

Introducerea conceptului de spital dedicat vindecării populației către restul lumii a fost făcută, probabil locuitorii Sri Lankăi. O cronică antică a regalității sri-lankeze Mahavamsa relata că regele Pandukabhaya (secolul al IV-lea î.Hr.) avea case pentru odihnă și spitale (Sivikasotthi-Sala) construite pe tot teritoriul țării. Acesta este cel mai vechi document care atestă vreo instituție dedicată tratării bolnavilor. Despre regele Ashoka se spune că a fondat cel puțin 18 spitale în anii 230 î.Hr., cu fizicieni și asistente medicale, costurile fiind suportate de rege.Totuși, există mulți istorici care contestă acest fapt, spunând că ar fi o greșeală în traducere, referindu-se la faptul că acele „case pentru odihnă” au fost confundate, în realitate nefiind spitale. Lucrul acesta este demonstrat prin faptul că, conform altor surse, Ashoka ar mai fi importat produse medicinale.

Primul spital-universitate, unde studenților li se permitea să practice pe pacienții în viață sub supravegherea fizicienilor, au apărut în Imperiul Persan, la academia din Gundishapur.

Imperiul Roman

Romanii au creat valetudinaria prin anii 100 î.Hr., un loc unde oamenii, gladiatorii și soldații răniți erau îngrijiți. Deși existența lor a fost dovedită de arheologi există dubii cu privire la răspândirea lor, care era considerată foarte largă la acea vreme, având în vedere că vechile spitale au fost identificate pe baza ruinelor lor și nu pe baza scrierilor și a descoperirii uneltelor medicale.

Europa medievală

Biserica franceză de la Les Invalides arată legătura strânsă dintre biserici și spitale.

Hospicio Cabañas, cel mai mare spital din America colonială

Spitalele europene urmau un model asemănător. Ele erau comunități religioase, cu călugări și maici.Un vechi cuvânt francez definea spitalul ca „pensiunea lui Dumnezeu” (hôtel-Dieu). Unele erau atașate mănăstirilor, altele erau independente, având propriile slujbe.Unele spitale erau multi-funcționale, altele ofereau ajutor doar pentru anumite persoane. Astfel de spitale erau spitalele de leproși, spitalele săracilor sau cele pentru pelerini, care mai mult îi găzduiau decât îi tratau. În scurt timp, toate spitalele au devenit multi-funcționale, chiar dacă primul spital spaniol, construit de episcopul vizigot Masona în 580 la Mérida era un xenodochium, făcut ca un internat pentru pelerini și pentru călători dar și ca un spital pentru locuitori și populație.

Istoria modernă și contemporană

Conceptul de spitale creștine a evoluat până în secolul al XVIII-lea, când au apărut spitalele moderne, făcute doar pentru tratarea bolnavilor și echipate cu fizicieni și chirurgi. Charité, fondat în Berlin în 1710 este unul dintre acestea. Spitalul lui Guy (în engleză Guy's Hospital) a fost fondat în Londra în 1724. De-a lungul secolului au mai apărut și alte spitale, plătite de subscripții private.

Când Spitalul Vienez General Allgemeines Krankenhaus a fost deschis, devenind de la fondare cel mai mare spital din lume, fizicienii au primit o nouă facilitate care a transformat spitalul în cel mai important centru de cercetare. În secolul al XIX-lea, a doua Școală Medicală Vieneză și-a început activitatea cu ajutorul din partea unor fizicieni de seamă, cum ar fi Carl Freiherr vor Rokitansky, Josef Škoda, Ferdinand Ritter von Hebra și Ignaz Philipp Semmelweis. Știința medicală de bază s-a extins iar specializarea a avansat. De asemenea, primele clinici specializate pe problemele dermatologice, ale ochilor, ale nasului, ale urechilor și ale gâtului au fost deschise tot la Viena evenimente care marchează începutul medicinei specializate.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Statele Unite și majoritatea statelor europene aveau un sistem bine organizat de spitale publice și private. În Europa continentală, spitalele noi erau construite și întreținute din fonduri publice. National Health Service (Serviciul Național de Sănătate), fondat în 1948, era principala instituție al cărei scop era menținerea sănătății din Regatul Unit În Statele Unite, spitalul tradițional este spitalul non-profit, susținut de obicei de denominările religioase. Sunt scutite de taxe, datorită acțiunilor lor caritabile, dar oferă un minim de îngrijiri medicale.

Întrucât calitatea îngrijirilor medicale devenise o problemă globală, spitalele au fost nevoite să plătească din ce în ce mai mult pentru asta. Odată cu trecerea timpului, aparatele medicale au devenit din ce în ce mai sofisticate, minimalizând eforturile medicale.

S-a distins întotdeauna prin bunătatea sa și a fost amintit de toți cu apelativul de „apostol al carității” sau „părinte al săracilor”, care sintetizează foarte bine altruismul venerabilului Olallo.PRIMUL SPITAL DIN TIMISOARA. Primul spital din orasul Timisoara a fost ridicat de catre calugati Mizericordieni. cBiserica si spitalul mizericordienilor

Evoluția acestui complex de clădiri aflat la marginea de vest a cetății este legată de ordinele catolice active în Timișoara secolelor XVIII-XIX.

Într-o primă fază, la cererea unor funcționari din administrația locală, franciscanii provinciei bosniece întemeiază în 1726 "Asociația Fraților de Cruce ai Sfântului Ioan de Nepomuk" (cunoscuți și ca "frații nepomuceni"), asociație deosebit de activă în primii zece ani de existență. Pe lângă ridicarea acelei primei statui a Sf. Nepomuk, care inițial era poziționată în mijlocul Pieței Libertății, asociația reușește să construiască și un spital și o farmacie, între 1735 și 1737. Era primul spital din Timișoara.

La terminare, spitalul și farmacia sunt predate Ordinului Mizericordienilor, chemat la Timișoara în 1737 special pentru aceasta. Mizericordienii erau un ordin catolic cu activități multiple în îngrijirea bolnavilor. Din voluminosul material documentar păstrat despre acest ordin în Timișoara în cei 200 de ani de existență a sa aici, reiese că au îngrijit bolnavi de toate confesiunile și apartenențele etnice – aceasta deci nu era doar un slogan.

Primii șase mizericordieni soseau la Timișoara de la Belgrad, sub conducerea vicarului Paulinus Temel.

Sosirea mizericordienilor în 1737 poate fi considerată o întâmplare fericită, căci peste doar un an Timișoara avea să fie lovită de epidemia de ciumă. Se pare că de această dată ciuma fusese adusă din Transilvania (unde deja bântuia epidemia) în Banat de către un regiment de infanterie. La acel moment spitalul acesta era încă singurul din oraș și, ținând cont de numărul mare de decese (cca. 1000) este ușor de înțeles ce sarcină eroică a căzut pe umerii călugărilor. Dealtfel, patru dintre cei șase fratres vor muri aici, cei doi rămași nemaiputând face față sarcinilor; cei decedați au fost înlocuiți ulterior de alții nou-veniți.

Sprijiniți financiar de persoane private, dar și de administrația locală, mizericordienii se dezvoltă încetul cu încetul. O donație substanțiala lăsată testamentar de către fostul guvernator al Banatului, baronul von Englshofen, în 1760 le-a permis să instaleze paturi de spital pentru femeile nevoiașe în cadrul mănăstirii Sf. Ecaterina. Tot în sarcina mizericordienilor cădea și îngrijirea bolnavilor mintal (cel puțin a foștilor preoți suferinzi).

Mizericordienii și-au construit și o biserică, dar aceasta nu a fost totuși prioritară pentru ei.Construcția începe abia la 1748 și se termină în mare la 1753; însă probabil că nu era terminată la detaliu. Încă în 1775 mizericordienii cereau episcopului Engl von Wagrain să sfințească crucea ce urma a fi așezată pe turnul bisericii.

Biserica cu hramul Sf. Iosif, o frumoasă clădire baroc, a fost grav avariată în timpul asediului din 1849, trebuind refăcută – în consecință aspectul baroc este în bună parte pierdut. Astăzi aceasta funcționează ca biserică parohiala greco-catolică, cu același hram.

Pe lângă slujbe în biserica proprie, până la 1774 mizericordienii aveau grijă și de parohia din Freidorf.

Farmacia mizericordienilor a funcționat cu mari întreruperi, fiind închisă din lipsă de fonduri între 1760-1825. A fost redeschisă sub numele "Zum Granatapfel" (Farmacia "Rodia"). Chiar si in rugaciunea ,,CALEA CRUCI,, in la Statiunea a V-a spune asa; Isus tot mai mult slăbește sub greutatea Crucii. Dușmanii Lui se tem că va muri înainte de răstignire și nu se vor putea bucura de chinurile Lui; de aceea, îl silesc pe țăranul Simeon Cireneul să-i ducă Crucea.

Isuse, eu Ți-aș ajuta bucuros să duci crucea, dar acum nu o mai porți. Poartă însă Cruce grea toți cei necăjiți, bolnavi și săraci. Mă voi sili să-i ajut pe aceștia cât mai mult, pentru că Tu ai zis că ceea ce am făcut unuia dintre aceștia, Ție Ți-am făcut și vei răsplăti însutit în ziua judecății. Cine sunt cei necajiti si bolnavi? Raspunsul e clar si logic pentru un crestin sincer si devotat ,,cei necajiti,bolnavi si saraci,, e Hristos prin toti acestia. Sa nu trecem ne pasatori si neglijenti pe langa ei cati si noi suntem copii ai lui Dumnezeu si suntem obligati de legea Dragostei lui hristos sa ne ajutam unul pe celalalt.

TIMISOARA. In singurul Hospice din Timisoara au loc cate zece pacienti, dintre care opt nu se mai externeaza. Cei doi ramasi se intorc si ei, inevitabil, in casa de pe Memorandului 84. „Ingerii” care le vegheaza clipele din urma sunt martori tacuti ai trecerii in lumea Dreptilor, alina suflete si sterg ultimele lacrimi, cele ale impacarii cu sine si cu Dumnezeu.La Centrul de Ingrijiri Paliative din Timisoara miracolele nu dureaza mult timp.

Casa Milostivirii Divine sta prinsa intre doua cladiri care incearca parca sa o sufoce. In dreapta, un monstru inalt, cu multa sticla, iar in stanga o vila de romi care inalta stereotipic, peste puterile ei, mereu neterminate etaje fara geamuri si cu caramizile la vedere.

Faptul ca nu intri intr-o unitate sanitara obisnuita, „de stat„, ti se dovedeste din start, cand la usa iti raspunde o sora medicala zambind. Dupa ce ii spui cine esti si ce vrei, esti condus pana la sora Savia. Coordonatoarea centrului e o calugarita venita in Romania acum 20 de ani, alaturi de alte patru surori franciscane din Bratislava (Slovacia).

Dupa ce au lucrat in sistemul de ingrijiri la domiciliu pe care il are Federatia Caritas a Diecezei Romano-Catolice de Timisoara, la initiativa lor s-a deschis, in urma cu mai bine de sase ani, Centrul de Ingrijiri Paliative Casa Milostivirii Divine. O institutie cu zece paturi, doi medici, asistente si voluntari, finantata in proportie de 70-80 la suta din fonduri ale Casei Judetene de Asigurari de Sanatate Timis (restul, pana la totalul de circa 180.000 de euro pe an, provin din donatii, pentru ca pacientii nu platesc nimic), unde oameni aflati in stadii terminale ale bolii vin, de cele mai multe ori, cu ultima trimitere pe care le-o da medicul de familie sau cel din spital.

In locul unde bolnavii isi traiesc ultimele zile moartea e vazuta ca un fenomen natural: „Daca ne-am apuca toti sa plangem nu am mai putea sa ajutam”

Pacientii primesc, in casa de pe linistita strada Memorandului, atat ingrijire medicala cat si psihologica, de care poate beneficia si familia.

„Cel mai greu le este, de obicei, apartinatorilor. Bolnavul in final isi accepta situatia. Corpul iti vorbeste, nu poti sa nu il asculti. De membrii familiei se ocupa psihologul nostru, inclusiv dupa doliu„, spune sora Savia.

In Centrul de ingrijiri paliative ajung cam 250 de pacienti in fiecare an. Uneori mai multi.In 2013, pana la 1 aprilie erau inregistrate 66 de internari. Perioada medie de internare este de 14 zile. Cea maxima, de 21.

Din zece bolnavi care ocupa in acelasi timp paturile, opt nu se mai externeaza niciodata, iar unul dintre ceilalti doi se intoarce la scurt timp. Cateodata, ultimul, exceptia, se interneaza si externeaza de mai multe ori.

Personalul isi aminteste de cate un pacient care tot revine timp de mai multe luni. Apoi se duce si el. In centru miracolele se intampla rar si chiar si atunci tin, poate, cel mult un an.

Tocmai din cauza asta, personalul Casei Milostivirii Divine nu se poate atasa de niciun vizitator, nici daca il cunosc o vreme mai indelungata. Iar ingrijirea in centru este cu totul altfel decat cea din spital: afli ce ii place omului sa manance, ce muzica asculta, ii asculti ofurile si il faci sa se simta ca acasa. Intra in familie, cum spun cei din centru.

„Este greu, dar daca ne-am apuca toti sa plangem nu am mai putea sa ajutam cu nimic. Incercam sa privim moartea asa cum este, ca pe un fenomen natural„, explica Ioana Ogner, medic specialist hematolog.

Cei mai multi dintre bolnavi vor doar sa fie iertati de familie

De-a lungul anilor, surorile medicale si asistentele centrului de ingrijiri paliative au invatat cat de diferiti sunt oamenii. In Casa Milostivirii Divine este primit orice bolnav aflat in stadiu terminal, indiferent de situatie materiala, religie sau etnie. Exista, mereu, o lista de asteptare pe care sunt trecute sase pana la zece persoane. Mai mult de 90 de procente dintre pacienti provin din clinicile de oncologie.

„Au aparut si legende ca oamenii vin aici ca sa le dam ceva sa moara. Evident ca nu este adevarat. Intr-adevar, nu e un spital obisnuit, dar asta inseamna doar ca pacientii au parte aici, pe langa terapia pentru durere, de tot confortul pe care il au acasa. Personalul este compus din 20 de persoane tocmai in aceasta idee. Bolnavul beneficiaza de ingrijire complexa, i se ofera tot timpul nostru„, arata sora Savia.

Centrul arata asa cum ar trebui sa arate, in mod normal, un spital. Perfect curat, cu saloane in care bolnavii au toate dotarile necesare, cu camera de zi in care poti asculta muzica sau servi masa, capela pentru cei care vor sa se roage, un mic parc excelent intretinut, camera pentru consiliere psihologica, o aripa medicala, camere unde se pot odihni membrii familiilor pacientilor si, in primul rand, personal gata sa ajute in orice situatie.

„Sunt pacienti care nu vor sa li se spuna cat de grava este afectiunea lor, pacienti care vor preot, altii care nu cred, am avut oameni care s-au botezat aici, care s-au cununat aici. In timp, am invatat obiceiurile fiecarei religii.Ortodocsii fac intr-un fel, neoprotestantii in alt fel si asa mai departe. Noi incercam doar sa castigam increderea tuturor. Niciun bolnav nu se poate compara cu altul. Boala te schimba. Rupti de societate, imobilizati la pat, unii ne spun ca nu vor sa fie priviti cu mila. Cei mai multi vor, insa, doar sa fie iertati de familii, de cei apropiati„, a mai spus sora Savia.

Traumatizati in spitale

„Mancarea, cum au grija de noi, nu pot sa zic decat <<jos palaria!>>”, spune doamna Ilona, din singurul pat al salonului in care este internata. Oamenii vin traumatizati din spitale. De holurile, toaletele si saloanele murdare, pline cu pacienti pe care asistenta ii vede la fata, poate, de doua ori pe zi, iar medicul si mai rar, de banii cu care trebuie sa ii convinga ca merita sa fie ingrijiti.

„Mizerie…„, isi aminteste batrana, in timp ce sora Savia explica toleranta zero fata de bacsis. Doamna Ilona a lucrat toata viata la ElectroBanat. Nu stie cate tone de metal a galvanizat, munca grea, cu substante chimice. Spune ca pana la 69 de ani nu a luat nicio pastila.„Nici capul nu m-a durut, nimic. Apoi, deodata… Cinci litri de sange am primit la Clinicile Noi„, murmura batrana.

Sora Savia este aproape mereu cu zambetul pe buze. Nu-l are decat cand se roaga si cand misca incet capul la stanga si la dreapta atunci cand este intrebata de starea cuiva, la fel ca in cazul doamnei Ilona. Cancer.Ochii calugaritei coboara spre podea.

Centrul are voluntari din Austria si Irlanda, mai putini din Romania

Coordonatoarea Casei Milostivirii Divine  crede ca trebuie sa fim intelegatori cu tinerii romani, care nu prea stiu cum e treaba cu voluntariatul. In prezent, in Centrul de ingrijiri paliative sunt mai multi voluntari veniti din Austria si Irlanda pentru a da o mana de ajutor la ingrijirea bolnavilor.

„Am venit aici pentru un an de voluntariat, care a inceput in luna septembrie. A fost destul de dificil, mai ales la inceput, pentru ca nu stiam absolut deloc limba romana. Dar, pas cu pas, am reusit sa invat si acum pot spune ca imi place ce fac. Mai exact, ajut la ingrijirea pacientilor, ajut asistentele, medicii si ceilalti membri ai personalului. Ajut de la servirea micului dejun si pana la schimbatul scutecelor pentru adulti. Ii ajut pe bolnavi sa faca dus, sa se curete, cateodata ii barbieresc, daca isi doresc„, explica Philipp Kahr, un tanar absolvent de liceu venit din Austria.

Dupa ce isi va termina stagiul de voluntariat in Romania, Philipp isi doreste sa studieze medicina, daca este posibil la o universitate din Germania.

„Cateodata e foarte greu sa vezi cum oamenii sufera din cauza durerilor pe care le cauzeaza boala. Pana acum cred ca am ajutat cel putin o suta de pacienti. E dificil, dar munca pe care o depun este folositoare„, explica austriacul. Pentru a-i fi mai usor sa comunice cu pacientii, tanarul a invatat romana, pe care o stapaneste onorabil dupa o practica de numai cateva luni.

Camera goala

Pe holurile si prin saloanele Centrului de ingrijiri paliative nu pare sa bantuie moartea. Camerele sunt luminoase, efectul parca este studiat, umbrele n-au ce sa caute in Casa Milostivirii Divine.

Pe langa calugarita coordonator, care se pregateste sa termine turul si prezentarea institutiei, trece un barbat de 85 de ani. Incet, se indreapta cu ochii stralucind spre parcul din curtea centrului. E internat deja de trei saptamani, dar nu mai vrea sa plece acasa. Afara e soare si cald, poate prima zi de primavara adevarata.

Sora Savia intra in singurul salon gol din centru.Trece de cealalta parte a patului si indreapta asternuturile oricum perfect asezate.Mai mult o mangaiere. Camera goala este cea destinata bolnavilor care stau internati cel mult o zi-doua. E singurul loc in care se simte prezenta mortii.Asteapta ascunsa undeva sub pat. Calugarita isi ridica privirea si o uita pe ecranul negru al unui televizor, suspendat de perete in asa fel incat pacientul sa il poata vedea.

„Eu nu sunt de acord cu el. Daca ar fi fost dupa mine nu era aici. Dar asa sunt vremurile, ce sa-i faci„.

Sorei Savia nu-i plac televizoarele.Dar asa sunt oamenii.Lor le plac. Se imbolnavesc, se uita la televizor si mor.

Primul spital din Timisoara, construit de calugarii franciscani

Spitalul de Oftalmologie din Piata 700, pitit langa Biserica Mizericordienilor, sta sa se prabuseasca. Tencuiala scorojita de pe cladirea spitalului contrasteaza puternic cu galbenul proaspat al bisericii. Desi cele doua edificii nu par sa aiba vreo legatura unul cu altul, ambele dateaza din aceasi perioada si au apartinut aceluiasi ordin. Insa pe cand biserica a fost de curand renovata, cel mai batran spital din oras asteapta "ingrijiri medicale" urgente.

Mormantul colonistilor

In Timisoara, spitalele nu au aparut decat in secolul al XVIII-lea, in timpul ocupatiei habsburgice. Pana atunci, oamenii de rand se tratau cu leacuri babesti.Francesco Griselini scria ca locuitorii indurau bolile cat puteau, apoi recurgeau la leacurile traditionale, oferite de femeile batrane din familie.Leacurile constau in diverse buruieni sau plante cunoscute pentru efectele lor terapeutice.Descantecele erau, de asemenea, des folosite si constau intr-un amestec de expresii religioase si pagane.Rezultatele acestor remedii traditionale erau insa limitate, iar mortalitatea, ridicata. Singurele lacasuri pentru tratarea bolnavilor se gaseau pe langa moscheile mari. Acestea strangeau un „vacuf", un fond religios, din veniturile caruia se construiau bai publice si lacasuri sanitare modeste, unde puteau fi tratati oamenii bolnavi, indiferent de religie.
Dupa cum mentiona Nicolae Iliesiu in monografia sa, Timisoara si intreg Banatul erau cunoscute in secolul al XVIII-lea drept „Mormantul colonistilor", datorita conditiilor de viata foarte proaste si a deselor epidemii de aici. La sfarsitul veacului, aici nu mai traia nici un urmas de-al primilor colonisti germani. Cei din Imperiu catalogasera Banatul drept un loc unde se trimiteau raufacatorii, vagabonzii, pentru a-si ispasi pedepsele si a scapa societatea de ei. Era un lucru stiut ca deportatii in Banat erau practic condamnati la moarte. Criminalii trimisi aici erau expusi in targul din Timisoara si dati ca robi oricui ii dorea, iar cei care ramaneau fara stapan erau dusi in locuri nelocuite si lasati in voia sortii. Astfel, acesti condamnati deveneau focare de infectie pentru tot felul de boli.Statistica arata ca, in 1718, in cetatea Timisoarei, la fiecare copil nascut erau aproximativ zece decese, cele mai multe fiind provocate de malarie.
Pana in 1770, Timisoara era unul dintre cele mai triste orase din lume. In cetate domnea o atmosfera funebra, deoarece pe tot parcursul zilei se trageau clopotele dupa morti sau in amintirea lor. Acest obicei a fost restans in 1770, in urma vizitei imparatului Iosif al II-lea in Banat, si, de asemenea, se interzicea transportarea decedatilor pe strazi, in sicrie deschise. Iosif al II-lea, cu ocazia acestei vizite, afirma despre oras: "… pana cand Timisoara nu va deveni un oras sanatos, e pacat sa trimitem acolo vreun om cumsecade; nimeni nu se poate lauda ca a trait in Timisoara macar doi ani fara a fi bolnav de febra. In oras, daca exista abia trei persoane care s-au nascut si au trait stabil acolo". Situatia sanitara a Timisoarei s-a imbunatatit vizibil abia la sfarsitul secolului al XIX-lea si la inceputul secolului urmator, cand s-a introdus canalizarea moderna si apeductul.

Inceputurile asistentei medicale

Pana in 1728, asistenta sanitara era asigurata de medicii militari, de felceri si chirurgi. In 1729 s-a intemeiat un Serviciu sanitar, subordonat institutiei „Hofkommission in Sanitats Sachen", din Viena, care va numi personalul medical si de farmacie. Intre primii doctori civili se numarau medici curanti ai guvernatorului Mercy. In timpul epidemiei de ciuma din 1738, care a rapus peste o mie de vieti, a fost creata o Comisie sanitara speciala. Au fost adusi inca sase medici, iar in exteriorul Cetatii au fost infiintate doua infirmerii si mai multe lazarete, insa multi dintre medici au murit in timpul ciumei.

Primul spital din oras

Intre anii 1735-1737, calugarii franciscani, veniti din Bosnia si grupati in Fratia Sf. Nepomuk, au construit primul spital din Timisoara. Acesta a fost ridicat din initiativa contelui Hamilton, comandantul militar al Banatului, care era totodata si presedintele asociatiei religioase Sf. Nepomuk. Cand spitalul a fost terminat, contele l-a incredintat calugarilor din ordinul mizericordienilor, iar ca ingrijitori au fost chemati fratii de caritate. Spitalul era pe atunci cunoscut de timisoreni sub numele de „Popii Negri", dupa denumirea populara a mizericordienilor.
In cadrul spitalului, calugarii mizericordieni au infiintat, in 1737, si prima farmacie din oras, numita „Marul de Granada".
In timpul epidemiei de ciuma, fratii ordinului au ingrijit bolnavii, iar patru dintre ei si-au pierdut viata. In urma asediului din 1849, cladirea a fost distrusa, apoi reconstruita, in 1851, in forma actuala, care nu mai pastreaza aproape nimic din elementele baroce initiale. In momentul de fata se afla intr-o stare accentuata de degradare. In 1914, aceasta institutie sanitara a devenit "Spitalul Minoritatilor", iar astazi functioneaza in cladirea lui, Clinica de Oftalmologie.

Orga cea mai veche din Banat, la Biserica Mizericordienilor

Biserica, alipita cladirii spitalului, a fost ridicata intre anii 1748 – 1753, pe locul fostei capele a ordinului calugarilor mizericordieni. Edificiul a fost construit de catre inginerii Caspar Dissel si Johann Lechner, in stilul tipic al barocului provincial.In timpul asediului cetatii din 1849, biserica si manastirea au fost bombardate si distruse aproape in totalitate.In 1851, edificiul a fost reconstruit.
Biserica poseda totodata si cea mai veche orga din Timisoara si din intreg Banatul. Incepand din 1948, regimul comunist a inchis biserica, iar activitatea religioasa a fost reluata abia in 1990. In prezent, ea apartine cultului greco-catolic.

* Intre anii 1735-1737, calugarii franciscani, veniti din Bosnia si grupati in Fratia Sf. Nepomuk, au construit primul spital din Timisoara, actuala Clinica
de Oftalmologie.
* In cadrul spitalului, calugarii mizericordieni au infiintat, in 1737, prima farmacie din oras, numita „Marul de Granada".
* ?In urma asediului din 1849, cladirea a fost distrusa, apoi reconstruita, in 1851.
* In 1914, aceasta institutie sanitara a devenit "Spitalul Minoritatilor", iar astazi aici functioneaza Clinica de Oftalmologie.

Bibliografie

Ciuhu AN, Rahnea Niță G, Tuinea LA, Adaptarea pacienților la diagnosticul de cancer – proces complex și dinamic; Revista Paliatia, Vol 6, nr. 2, aprilie 2013.

Rahnea Niță G., Ciuhu AN, Aspecte psihologice în faza terminală a bolii. Impactul asupra familiei, volum rezumate, Congreul BUON, septembrie 2010, Sibiu.

Rahnea Niță G, Ciuhu AN, Particularitatea atitudinii în fata morții a familiei unui pacient tânăr cu cancer. Stresul echipei deîngrijiri paliative,Revista 2, PALIAȚIA, Vol 3, Nr 1, Ianuarie 2010 ISSN 1844 – 7058.

Saint Anne's Hospice, U.K., Organizarea sistemului de ingrijiri paliative.

Dr. Aurora Dragomiristeanu, Suport de curs, 2002-2004.

Petrea S, Lambert JS, Nogueira S. Manual pentru îngrijirea copilului cu HIV. Ediția 1. București: Vanemonde; 2002

Constantin B. Elemente de îngrijiri paliative oncologice și nononcologice. București: Editura Universitară; 2006.

,,In conpania binelui,, James Martim S.J/

,,Carta lucratorului sanitar,, Consiliul pontifical pentru pasoratia lucratorilor sanitari.

,,Istoria gandiri crestine,, Jonathan Hill

,, Vietile sfintilor,, vol 1Arhiepiscopia Romano-Catolica 1983

Vietile sfintilor,, vol 2Arhiepiscopia Romano-Catolica 1983

,,Ghid al istoriei Biserici crestinismului,, Jonathan Hill

Roderick E. McGrew, Encyclopedia of Medical History (Macmillan 1985),

Prof. Arjuna Aluvihare, "Rohal Kramaya Lovata Dhayadha Kale Sri Lankikayo" Vidhusara Science Magazine, Nov. 1993.

Resource Mobilization in Sri Lanka's Health Sector – Rannan-Eliya, Ravi P. & De Mel, Nishan, Harvard School of Public Health & Health Policy Programme, Institute of Policy Studies, 1990

Encyclopedia of Medical History – McGrew, Roderick E. (Macmillan 1985

The Nurses should be able to Sing and Play Instruments – Wujastyk, Dominik; University College London. 2008.

The Roman military Valetudinaria: fact or fiction – Baker, Patricia Anne, University of Newcastle upon Tyne, 1998

Roderick E. McGrew, Encyclopedia of Medical History (Macmillan 1985),

Healing by design 2006 issue. Accesat pe 10 februarie 2008.

,,Enciclopedia despre Isus,, Lois Rock

SFANTA SCRIPTURA