Ingrijirea Pacientului cu Hipertensiune Arteriala

CUPRINS

PRIMA PAGINA__________________________________________ 1

CUPRINS______________________________________________ 2

ARGUMENT___________________________________________ 4

CAP. I APARATULUI CARDIO-VASCULAR________________ 5

1.1 INIMA ______________________________________________ 5

1.2. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR_______ 9

1.3. REGLAREA NERVOASĂ A CIRCULAȚIEI SANGVINE_____ 11

CAP. II BOALA HIPERTENSIVĂ ________________________ 11

2.1. HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ ESENȚIAALA__________ 13

2.2. ETIOPATOGENIE __________________________________ 14

2.3 SIMPTOMATOLOGIE _______________________________ 15

CAP. III TABLOU CLINIC _____________________________ 18

3.1.CLASIFICAREA HTA _______________________________ 18

CAP. IV INVESTIGATII ____________________________________ 19

4.1 PROBE CLINICE ________________________________________ 19

4.2. ALTE PROBE __________________________________________ 20

CAP. V DIAGNOSTIC______________________________________ 21

5.1 DIAGNOSTICUL POZITIV____________________________________ 21

5.2 DIAGNOSTIC DIFERENTIAL _________________________________ 21

CAP. VI EVOLUȚIE ȘI COMPLICAȚII________________________ 21

CAP. VII TRATAMENT ______________________________________ 22

7.1 TRATAMENTUL PREVENTIV ______________________________ 24

7.2 TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC________________________ 25

7.3 TRATAMENTUL MEDICAMENTOS_________________________ 25

7.4 TRATAMENTUL URGENȚELOR HIPERTENSIVE________________ 27

CAP. VIII ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL______________________ 29

CAP. IX PLANURI DE ÎNGRIJIRE ALE PACIENȚILOR ȘI

TEHNICI DE LUCRU _____________________________________________ 30

CAZUL I ____________________________________________ 30

CAZUL II ___________________________________________ 37

CAZUL III __________________________________________ 44

BIBLIOGRAFIE ___________________________________________ 50

MOTTO: Prevenirea bolii este cheia sanatatii.

ARGUMENT

Scopul lucrarii mele este acela de a sublinia ingrijirile acordate bolnavului indiferent de boala acestuia.

Din planul de ingrijire ce l-am relatat in lucrare cat si din experienta dobandita in practica din spital, am incercat sa evidentiez faptul ca nursingul isi are radacini in nevoile fundamentale ale individului invatand faptul ca orice fiinta umana, bolnava sau sanatoasa este motivata de dorinta de a trai.

Asistenta, este cea care trebuie sa intre in pielea bolnavului, sa reprezinte dorinta acestuia de a trai pentru cel ce si-a pierdut speranta, sa devina glasul pentru cel care nu poata vorbi.

Trebuie sa fie sursa de hrana spirituala pentru cel care nu are posibilitatea sa se documenteze.

In lucrare, pun accentul pe functia indeplinita de asistenta, aceea de a-l ajuta pe omul bolnav sa-si recastige sanatatea pierduta, sa o pastreze sa-i redea acestuia increderea in propriile-i forte fizice si verbale.

Scopul invatarii acestei meserii este de a inarma viitoarele asistente cu elemente de baza ale profesiunii lor.

CAPITOLUL I

ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI

CARDIO-VASCULAR

1.1 Inima

Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei doi plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga și înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta și 2/3 la stânga planului mediosagital al corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o față convexă, sternocostală, și o față plană, diafragmatică.

Cele două fețe se unesc printr-o margine mai ascuțită, marginea dreaptă. Marginea stângă, rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior și la dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf, ventriculele.

Pe suprafața inimii se găsesc o serie de șanțuri: două interventriculare și două atrioventriculare, numite și șanțuri coronare, între atrii și ventricule.

Cavitățile inimii

Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereții mai subțiri și prezintă câte o prelungire, numite urechiușe. La nivelul atriului drept se găsesc orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar, orificiul urechiușei drepte și orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. La nivelul atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de deschidere al urechiușei stângi și orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă (mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul interatrial.

Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul atrioventricular. Pereții lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe fața internă, trabecule. La baza ventriculilor se află orificiile atrioventriculare — drept și stâng —, fiecare prevăzut cu valva atrioventriculară și orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin septul interventricular.

Arborele vascular

Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă spre țesuturi și organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac schimburile între sânge și diferitele țesuturi, și vene, prin care sângele este readus la inimă.

Arterele și venele au în structura pereților lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior spre interior, sunt: adventicea, media și intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre periferie, cele mai mici fiind arteriolele (în unele cazuri, metarteriolele), care se continuă cu capilarele.

Structura arterelor și venelor

Tunica externă – adventicea este formată din țesut conjunctiv, cu fibre de colagen și elastice. În structura adventicei arterelor, ca și la vene, există vase mici de sânge care hrănesc peretele vascular și care pătrund în tunica medie. în adventice se găsesc și fibre nervoase vegetative, cu rol vasomotor.

Tunica medie are structură diferită, în funcție de calibrul arterelor. La arterele mari, numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziție concentrică, rare fibre musculare netede și țesut conjunctiv. în arterele mijlocii și mici, numite artere de tip muscular, media este groasă și conține numeroase fibre musculare netede, printre care sunt dispersate fibre colagene și elastice.

Tunica internă, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, așezate pe o membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.

Peretele venelor, al căror calibru crește de la periferie spre intimă, are in structura sa aceleași trei tunici ca și la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului, unde sângele circulă în sens opus gravitației, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în formă de cuib de rândunică, ce au rolul de a fragmenta și direcționa coloana de sânge.

Structura capilarelor

Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate țesuturile și organele. În structura lor, se disting, la exterior, un strat format din țesut conjunctiv cu fibre colagene și de reticulină, în care se găsesc și fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur strat de celule turtite, așezate pe membrana bazală.

În ficat și în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, și un lumen neregulat, prezentând dilatări și strâmtorări.

Marea și mica circulație

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulație: circulația mare — sistemică, și circulația mică — pulmonară.

Circulația mică

Circulația pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre plămân sânge cu CO2.

Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre rețeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin expirație. Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare sfârșesc în atriul stâng.

Circulația mare

Circulația sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu O2 și substanțe nutritive spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.

Sistemul aortic

Este format din artera aortă și din ramurile ei, care irigă toate țesuturile și organele corpului omenesc.

Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează și formează arcul aortic, care se continuă cu aorta descendentă, subîmpărțită în toracală și abdominală. Terminal, aorta abdominală se bifurcă în arterele iliace comune, stângă și dreaptă.

Ramurile arcului aortic

Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă și artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă și artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere carotide comune, stângă și dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă și internă. La acest nivel există o mică dilatație, sinusul carotic (carotidian), bogată în receptori.

Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală și temporală și viscerele feței. Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul și ochiul. Arterele subclaviculare ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde se unește cu opusa, participând la vascularizația encefalului, și artera toracică internă, din care iau naștere arterele intercostale anterioare.

Artera axilară vascularizează atât pereții axilei, cât și peretele anterolateral al toracelui și se continuă cu artera brahială care vascularizează brațul. La plica cotului, artera brahială dă naștere la arterele radială și ulnară, care vascularizează antebrațul. La mănă se formează arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale.

Ramurile aortei descendente

Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale și viscerale. Ramurile viscerale sunt arterele bronșice, pericardice și esofagiene.

Aorta descendentă abdominală dă și ea ramuri parietale și viscerale. Ramurile viscerale sunt: trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale — stângă și dreaptă —, arterele renale — stângă și dreaptă —, arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă și dreaptă —, și artera mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri — splenică, gastrică stângă și hepatică — și vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul, ficatul și splina. Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul ascendent și partea dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul și partea superioară a rectului.

Ramurile terminale ale aortei

Arterele iliace comune — stângă și dreaptă —, ajunse la articulația sacro-iliacă, se împart fiecare în artere iliace externă și internă.

Artera iliacă externă iese din bazin și ajunge pe fața anterioară a coapsei, devenind arteră femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee (fața posterioară a genunchiu-lui). Ea se împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială anterioară irigă fața anterioară a gambei și laba piciorului și se termină prin artera dorsală a piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară irigă fața posterioară a gambei și, ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare, internă și externă, din care se desprind arterele digitale plantare.

Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereții bazinului și ramuri viscerale pentru organele din bazin (vezică urinară, ultima porțiune a rectului) și organele genitale — uter, vagin, vulvă, prostată, penis.

Sistemul venos

Sistemul venos al marii circulații este reprezentat de două vene mari: vena cavă superioară și vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, și de la torace (spațiile intercostale, esofag, bronhii, pericard și diafragm), prin sistemul azygos.

De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naștere venele brahiocefalice stângă și dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă superioară.

Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul membrelor superioare. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme venoase, unul profund și unul superficial.

Venele profunde poartă aceeași denumire cu arte-rele care le însoțesc.

Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele și se pot vedea cu ochiul liber prin transparență, datorită colorației albastre. Ele nu însoțesc arterele și se varsă în venele profunde. La nivelul lor se fac injecții venoase.

Vena cava inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereții și viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior al abdomenului (venele lombare), cât și de la ficat (venele hepatice). Vena cavă inferioară se formează prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei, fiecare venă iliacă comună este formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă internă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereții și viscerele din bazin.

Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul membrului inferior. Ca și la membrul superior, se disting vene superficiale și vene profunde (cu aceleași caracteristici).

Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma și se termină în atriul drept.

0 venă aparte a marii circulații este vena portă, care transportă spre ficat sânge încărcat cu substanțe nutritive rezultate în urma absorbției intestinale. Ea se formează din unirea a trei vene: mezenterică superioară, mezenterică inferioară și splenică.

1.2. Fiziologia aparatului cardio-vascular

Aparatul cardiovascular asigură circulația sângelui și a limfei în organism. Prin aceasta se îndeplinesc două funcții majore:

1. distribuirea substanțelor nutritive și a oxigenului tuturor celulelor din organism;

2. colectarea produșilor tisulari de catabolism pentru a fi excretați. Forța motrice a acestui sistem este inima, în timp ce arterele reprezintă conductele de distribuție, venele, rezervoarele de sânge, asigurând întoarcerea acestuia la inimă, iar microcirculația (arteriole, metarteriole, capilare, venule), teritoriul vascular la nivelul căruia au loc schimburile de substanțe și gaze.

Fiziologia circulației sângelui

Cu studiul circulației sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în circuit închis și într-un singur sens. Deoarece mica și marea circulație sunt dispuse în serie, volumul de sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în marea circulație, este egal cu cel pompat de ventriculul drept în mica circulație.

Circulația arterială

Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă și au următoarele proprietăți funcționale:

Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când crește presiunea sângelui și de a reveni la calibrul inițial când presiunea a scăzut la valori mai mici. În timpul sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel conținut in aceste vase. Datorită elasticității, unda de șoc sistolică este amortizată. Are loc înmagazinarea unei părți a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereților arteriali. Această energie este retro-cedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variații pasive ale calibrului vaselor mari, se pro-duce transformarea ejecției sacadate a sângelui din inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.

Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-și modifica marcat diametrul lumenului prin contractarea / relaxarea mușchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite un control fin al distribuției debitului cardiac către diferite organe și țesuturi. Tonusul musculaturii netede depinde de activitatea nervilor simpatici, de presiunea arterială, de concentrația locală a unor metaboliți și de activitatea unor mediatori.

Suprafața totală de secțiune a arborelui circulator crește semnificativ pe măsură ce avansăm spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporțională cu suprafața de secțiune.

Circulația sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul sangvin și rezistența la curgere a sângelui (rezistența periferică).

Presiunea arterială – sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depășește presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială maximă sau sistolică) și cu 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau diastolică). În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior.

Factorii determinanți ai presiunii arteriale sunt:

Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporțional cu acesta.

Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase. Este invers proporțională cu puterea a 4-a a razei vasului și direct proporțională cu vâscozitatea sângelui și lungimea vasului. Cea mai mare rezistență se întâlnește la nivelul arteriolelor. Cu cât vasul este mai îngust și mai lung, cu atât rezistența pe care o opune curgerii sângelui este mai mare.

Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variația lichidelor extracelulare (LEC). în scăderi ale volumului LEC, scade și volemia și se produce o diminuare a presiunii arteriale (hipotensiune); în creșteri ale LEC, crește volemia și se produce o creștere a presiunii arteriale (hipertensiune).

Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă și la menținerea ei în diastolă. Scade cu vârsta.

Între debitul circulant, presiunea sângelui și rezistența la curgere există relații matematice. Debitul este direct proporțional cu presiunea și invers proporțional cu rezistența: D = P/R.

Viteza sângelui în artere, ca și presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. în aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s, deci de o mie de ori mai redusă. Aceasta se datorează creșterii suprafeței de secțiune a teritoriului capilar de o mie de ori față de cea a aortei.

1.3. Reglarea nervoasă a circulației sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcțiile globale, ca, de exemplu, redistribuția sangvină în diverse teritorii ale organismului, creșterea activității pompei cardiace, și asigură în special controlul rapid al presiunii arteriale. Sistemul nervos controlează circulația exclusiv prin intermediul sistemului nervos vegetativ, mai ales prin sistemul nervos simpatic; sistemul nervos parasimpatic este important în reglarea funcțiilor cordului.

Nervii simpatici conțin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare și doar puține fibre vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului circulator, găsindu-se în număr mai mare în unele țesuturi (rinichi, intestin, splină și piele).

În substanța reticulată bulbară și în treimea inferioară a punții, bilateral, se află centrul vasomotor. Acest centru transmite impulsuri eferente prin măduva spinării și, de aici, prin fibre simpatice vasoconstrictoare, la aproape toate vasele sangvine, care prezintă o zonă vasoconstrictoare și o zonă vasodilatatoare.

CAPITOLUL II

BOALA HIPERTENSIVĂ

Definitie: hipertensiunea arterială e un sindrom caracterizat prin creșterea presiunii sistolice și a celei diastolice peste valorile normale. Dupa O.M.S. se consideră valori normale pentru presiunea maximă 140 -160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul și greutatea, iar pentru minimă 90 – 95 mm Hg.

Clasificare: în functie de etiologie se deosebesc:

Hipertensiunea arterială esențială, în care nu se poate evidenția o cauză organică și hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică, în care este dovedită cauza. Se deosebesc hipertensiuni secundare renale, endocrine, neurogene și cardiovasculare.

în funcție de evoluție se acceptă astăzi clasificarea propusă de O.M.S.:

stadiul I , caracterizat prin depășirea valorilor normale de 140 -160/90 – 95 mm Hg;

stadiul al II-lea, caracterizat prin semne de hipertrofie cardiovasculară. Hipertrofia ventriculului stang poate fi constatată clinic, prin electrocardiografie, radiologie și prin examenul fundului de ochi (angiopatie hipertensivă);

stadiul al IlI-lea, caracterizat prin apariția complicațiilor cardiace, coronariene, cerebrale și renale.

Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai raspandite boli. Presiunea arterială poate creste fie prin marirea debitului, fie prin creșterea rezistentei. Cele mai multe hipertensiuni au la baza creșterea rezistentei periferice (hipertensiunea esențială, renala etc). Initial, procesul este functional – vasoconstrictie – ulterior apar leziuni organice care permanentizeaza hipertensiunea arterială. În ceea ce priveste factorii care realizeaza vasoconstrictia arterială, se acordă un rol important sistemului nervos central, sistemului hipofizo-suprarenal și hiperreactivitatii vasculare. În evoluția hipertensiunii arteriale, după mai mulți ani de evoluție apar leziuni organice de ateroscleroză, care agravează tulburările.

Hipertensiuni arteriale simptomatice:

De cauza renala. Din acest grup fac parte hipertensiunile reno-vasculare [anomalii congenitale ale vaselor renale (stenoze, anevrisme), tromboze, embolii], hipertensiunile din bolile parenchimului renal (glomerulonefrita acută și cronică, leziunile renale din diabet, pielonefritele etc). În apariția hipertensiunii renale, rolul principal este detinut de o enzimă care ia naștere în rinichiul ischemic (cu circulația insuficientă) și care se numeste renină. Aceasta se transforma în sânge într-o substanță hipertensivă numita angiotensină. E importantă precizarea etiologiei renale, deoarece unele forme sunt susceptibile de intervenție chirurgicală (hipertensiunea reno-vasculara, unele pielonefrite). Tratamentul se adreseaza atât bolii de bază, cât și hipertensiunii arteriale.

De cauza endocrina. Din acest grup fac parte:

feocromocitomul – o tumoare localizată în medulara glandei suprarenale, caracterizată prin crize paroxistice de hipertensiune, datorate descărcării în circulație de catecolamine (adrenalina și noradrenalina); Tratamentul este chirurgical;

hiperaldosteronismul primar (adenom corticosuprarenal cu secreție excesivă de aldosteron);

sindrom Cushing, datorat unei tumori corticosuprarenale sau hipofizare care se caracterizează prin hipertensiune, obezitate, vergeturi, hirsutism și creșterea eliminarii urinare a 17-cetosteroizilor; Tratamentul este chirurgical;

hipertensiuni endocrine mai apar in hipertiroidism și în cursul sarcinii; în cursul primei sarcini poate apărea o hipertensiune reversibilă, recidivând eventual cu fiecare nouă sarcină; alteori, graviditatea agravează o hipertensiune arterială preexistenta, de altă natură.

De cauza cardiovasculara. Bolile însoțite de hipertensiune arterială sunt: coarctația aortică, blocul complet, insuficiența aortică și ateroscleroza.

2.1. Hipertensiunea arterială esențială

– prin care se înțelege orice sindrom clinic hipertensiv, în care valorile presiunii arteriale sunt crescute, în absența unei cause organice. Se mai numește și boala hipertensivă. Este cea mai frecventă, reprezentând 80 – 90% din totalul hipertensiunilor, și apare de obicei după 30 de ani, cu un maximum de frecventa între 40 și 50 de ani. Incidența este mai mare la femeie, dar formele mai grave apar la barbați. Menopauza și obezitatea sunt factori favorizanți, la fel ca și viața încordată, stresantă și ereditatea. Ereditatea ar juca un rol foarte important, afecțiunea întalnindu-se în proporție de 20 – 80% (după diferite statistici) în antecedentele familiale ale bolnavilor. Ceea ce se transmite ar consta într-o tulburare a metabolismului catecolaminelor (adrenalina și noradrenalina), care ar sta la baza vasoconstricției arteriale. Se pare că și alimentația bogata în sare ar juca un rol.

2.2. Etiopatogenie

1) Ereditatea

– afecțiunea se întâlnește în proporție de 20 – 80 % în antecedentele familiale ale bolnavilor;

– factorul genetic explică existența familiilor de hipertensivi; la rudele de gradul I se consideră că atunci când:

▪ unul din părinți este hipertensiv descendenții fac boala în procentaj de 50 %;

▪ ambii părinți sunt hipertensivi, descendenții fac boala în procentaj de 70 %.

2) Factori Ai Sistemului Nervos

Intervin prin condiționarea reactivității organismului la stimuli din mediul extern:

– încordările psiho-emoționale mici, dar permanente sau puternice;

– profesiunile generatoare de astfel de stări;

-oboseală psiho-fizică: ca urmare a unei activități iraționale și odihnă insuficientă determină o stare de neadaptare a organismului la incitațiile mediului extern;

– stresul psiho-social: incidența HTA ESENȚIALĂ este mai crescută:

▪ la subiecții expuși stresului;

▪ în mediul urban față de cel rural, prin descărcarea de catecolamine.

3) Aportul Crescut De Sare

– TA crește mai frecvent și la o vârstă mai tânără a căror ingestie de NaCl depășește 20 g/zi datorită anumitor obiceiuri culinare;

– nivelul TA este scăzut la populația care consumă sare sub 5 g/zi;

Aportul crescut de sare determină scăderea activității receptorilor alfa-adrenergici vasculari, a căror stimulare (în condiții normale) determină TA și produc o inhibiție reflexă a impulsului simpatic.

4) Supraalimentația

Regimurile hipercalorice favorizează obezitatea exogenă care frecvent se însoțește de HTA, datorită creșterii rezistenței periferice prin patul vascular suplimentar din țesutul adipos.

5) Factori Medicamentoși

Consumul cronic al anumitor medicamente:

– anticoncepționale orale;

– corticosteroizi;

– antiinflamatorii nesteroide determină o creștere proporțională a cazurilor de HTA.

6) Factori Endocrini

– intră în discuție întrucât se constată frecvent hipertensiunea instalată la menopauză;

– de asemenea, se cunoaște rolul unor hormoni elaborați de glanda supra-renală, între care amintim: cotecolaminele (substanțe adrenalinice) cu rol vasoconstrictor.

7) Factori Infecțioși

Cercetări numeroase au subliniat că, după unele infecții, se instalează HTA (s-a evidențiat HTA după angine streptococcice).

8) HTA De Sarcină

HTA din timpul sarcinii:

afectează aproximativ 3 % din femeile gravide;

constituie o cauză majoră de morbiditate și mortalitate cardio-vasculară;

femeile cu HTA ESENȚIALĂ au un risc crescut de mortalitate perinatală, la fel ca și produsul de concepție;

riscul maxim îl au pacientele cu TA diastolică mai mare de 109 mm Hg cărora de altfel, sarcina le este contraindicată;

HTA apare după a 24 – a săptămână de evoluție a sarcinii;

e însoțită adesea de edem și proteimeie (obișnuit sub 2,5 g/zi);

dispare complet postpartum, dar cu repetare la noi sarcini.

2.3.Simptomatologie

Exceptând cazurile cu evoluție asimptomatică acuzele bolnavilor hipertensivi constau din:

cefalee occipitală (fronto-parietală):

– proporțională cu valori tensionale;

– cu caracter pulsatil;

– cu caracter matinal;

– cedează peste zi sau la antinevralgice;

– însoțită sau precedată de tulburări vizuale sau digestive;

– bolnavii relatează că cefaleea este favorizată de: ingestia de alcool, suprasolicitarea intelectuală

amețeli:

– de intensitate variabilă;

– în legătură mai ales cu schimbarea bruscă a poziției: trecerea de la cito la orto-statism.

tulburări vizuale:

– puncte negre sau luminoase în câmpul vizual;

– “muște zburătoare”;

– vedere încețoșată;

– diplopie;

– globi strălucitori;

– cecitate trecătoare (uneori).

tulburări auditive:

– pocnituri;

– senzație de ploaie;

tulburări cardiace:

dispneea este dificultatea de a respira și se caracterizează prin sete de aer și senzație de sufocare.

Apare de obicei în insuficiența cardiacă stângă care este provocată de HTA: incapacitatea inimii stângi de a evacua întreaga cantitate de sânge primită de la inima dreaptă; drept consecință apare staza în circulația pulmonară, fenomen care mărește efortul respirator și duce la apariția dispneei.

Dispneea cardiacă se caracterizează prin respirații frecvente (polipnee) și superficiale.

La început, insuficiența cardiacă stângă se manifestă sub formă de dispnee de efort; o varietate de dispnee de efort este dispneea vesperală, care se accentuează spre seară.

Cu timpul dispneea apare și în repaus, mai exact în decubit, purtând denumirea de ortopnee sau dispnee de decubit.

Dispneea paroxistică (sau astmul cardiac) este o formă de dispnee care apare în accese și survine de obicei noaptea, la câteva ore după culcare, brusc, cu senzația de sufocare, tuse și neliniște.

O formă specială de dispnee este respirația CHEYNE-STOKES: caracterizată prin alternanțe de apnee (10 – 12") și polipnee.

– durerea precordială;

– palpitațiile: sunt bătăi ale inimii resimțite la bolnav ca senzații neplăcute, supărătoare, sub forma unor lovituri repetate în regiunea precordială.

Dacă un bolnav acuză palpitații, trebuie precizată natura lor: dacă apar izolat sau în accese, dacă durează puțin sau un timp mai îndelungat, dacă sunt regulate sau neregulate :

anxietate;

insomnii;

iritabilitate;

vîjâieli în urechi;

oboseală fizică și intelectuală;

Simptome funcționale:

– oboseala la mers: cârcei și mai ales parestezii fie cu caracter de:

▪ arsură sau amorțeală;

▪ frig sau hiperestezie.

– claudicație intermitentă

▪ este durerea care apare la efort, în special la mers;

▪ calmată prin repaus;

▪ cu sediul în gambă, excepțional deasupra genunchiului;

▪ are caracter de crampă.

Modificările fundamentale locale care stau la baza hipertensiunii sunt vasoconstricția arterială și creșterea conținutului peretelui arteriolar în apă și sare. Mai târziu apar leziuni organice și ateroscleroza, care grabesc evoluția și întunecă prognosticul prin complicații.

CAPITOLUL III

TABLOU CLINIC

3.1 CLASIFICAREA HTA

Clasic, se deosebesc trei stadii:

Stadiul prehipertensiv poate fi afirmat pe baza ascendenței ereditare hipertensive, apariției unor puseuri tensionale trecătoare și a unor teste care stabilesc creșterea anormala a presiunii arteriale, comparativ cu normalul. Cel mai cunoscut este testul presor la rece, care este pozitiv când, introducând mâna în apă la 4°, valorile T.A. cresc cu peste 40 mm Hg.

Stadiul de hipertensiune intermitentă, caracterizat prin perioade de hipertensiune, fără alte semne clinice, alternând cu perioade normale.

Stadiul de hipertensiune permanentă: în peste 90% din cazuri, hipertensiunea arterială este depistată în acest stadiu.

Dupa manifestari se deosebesc:

Forma benignă, care evoluează progresiv și se caracterizează prin:

– semne care apar la examenul arterelor, artere sinuoase și rigide, puls bine batut;

– semne de fragilitate capilară; diverse manifestări hemoragice (epistaxis, metroragii, uneori hematemeze, hemoragii retiniene etc);

– semne cerebrale: cefalee occipitală, de obicei dimineața, la trezire, amețeli, oboseală, astenie, insomnie, tulburări de memorie și concentrare, modificări de caracter, frecvent tulburari de vedere („muste zburatoare", vedere încetoșată); cefalee cu caracter pulsatil, ameteală, tulburările de vedere și tulburările trecătoare de constiență și de limbaj sunt cele mai frecvente tulburări funcționale, comune tuturor formelor de hipertensiune; – furnicături la nivelul extremităților, amețeli, senzația de „deget mort";

– examenul inimii relevă subiectiv palpitatii, dureri precordiale, diferite grade de dispnee, iar obiectiv, semne de mărire a inimii stângi (hipertrofie și digitatie);

– radiologia, electrocardiografia, fundul de ochi și probele functionale renale apreciaza gradul de evolutivitate al hipertensiunii arteriale.

În ultimul stadiu al formei benigne care se instalează dupa multi ani de evoluție – apar complicatii: insuficiența cardiacă stângă sau totală, cardiopatie ischemică, complicații cerebrale sau renale.

Forma maligna are o evoluție rapidă și o mortalitate ridicată. Poate fi malignă de la început sau se poate maligniza pe parcurs. Valorile tensionale sunt mari, în special cea diastolică depășind 130 mm Hg, rezistente la Tratament. Starea generală este alterată rapid (astenie, slăbire, paloare, cefalee intensă), fundul de ochi este grav și precoce alterat, complicațiile apar de timpuriu, în special insuficiența renală (progresivă și ireductibilă).

CAPITOLUL IV

INVESTIGATII

4.1.Probe clinice:

Tensiunea arterială

Tensiunea arterială este forța cu care sângele circulant apasă asupra pereților arteriali. Se deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde sistolei ventriculare și o tensiune minimă sau diastolică care corespunde sfarșitului diastolei. Valorile normale sunt considerate astăzi pentru maximă 140 – 160 mmHg, iar pentru minimă 90 – 95 mmHg (Comitetul de experti al O.M.S.).

În general există variații ale TA în funcție de vârsta, sex, pozitie, efort muscular, excitații psihice, mese, greutatea corporala, sarcini, apnee, tuse.

Pentru evitarea factorilor care influențează aceasta se ia cand bolnavul e in repaos fizic și psihic, culcat timp de 10 – 30 minute, efectuându-se mai multe înregistrări și notându-se cea mai mică valoare, respectand aceeași oră de înregistrare și utilizându-se același aparat. Corect, TA trebuie masurată la humerala, bilateral (pentru a surprinde o eventuală asimetrie tensională), în clinostatism sau în poziție șezândă, în ortostatism, iar uneori și la membrele pelviene (indispensabil în unele forme de hipertensiune)

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii și se percepe când se comprimă o arteră pe un plan rezistent.

Se realizează prin palparea diferitelor artere accesibile: cardotidă, brahială, radială, femurală, poplitee, tibială posterioară, pedioasă. În practica medicală se apreciază de regulă pulsul radial. Palparea pulsului radial trebuie făcută în același timp la ambele artere radiale, urmărind dacă unda de puls are în cele două puncte aceași amplitudine și survine simultan; în acest sens se vorbește de simetria și sincronismul undei de puls.

Inregistrarea grafică a pulsului arterial

Se realizează cu dispozitive mecanice (Marey) sau prin pletismografie fotoelectrică; traseul obținut poartă numele de sfigmogramă. Înregistrarea se poate face la nivelul unei artere apropiate de inimă (sfigmograma centrală), sau la nivelul unei artere periferice (sfigmograma periferică).

Aspectele morfologice ale sfigmogramei centrale sunt descrise la capitolul referitor la explorările mecanocardiografice cardiovasculare.

Calitățile pulsului arterial

Se apreciază în mod subiectiv prin palpare, sau în mod obiectiv prin analiza sfigmogramei. Semiologia pulsului distinge cinci calități fundamentale:

1.Frecvența se apreciază numărând pulsațiile timp de un minut; cu rare excepții este egală cu frecvența contracțiilor cardiace, fiind cuprinsă între 60-90/min. Creșterea frecvenței se numește tahicardie (puls frequentus), iar scăderea, bradicardie (puls rarus).

2.Ritmul se referă la intervalul dintre două pulsații succesive; un interval constant caracterizează un puls regulat (puls regularis) sau ritmic, iar modificarea intervalului caracterizează un puls neregulat (puls iregularis) sau aritmic. Aritmia poate fi intermitentă când pe un fond de ritm regulat intervin unele neregularități izolate (exemplu extrasistole), sau absolută (exemplu fibrilația atrială).

3.Viteza indică rapiditatea cu care apare și dispare unda pulsatilă arterială. Pulsul celer este considerat atunci când unda pulsatilă apare și dispare cu rapiditate. Pulsul tardus este un un puls care se palpează un timp mai îndelungat, deoarece distensia arterei se face cu întârziere .

4.Amplitudinea se referă la mărimea undei de puls. Se distinge astfel un puls amplu (puls magnus), care izbește cu forță degetul și un puls mic (puls parvus), slab perceptibil.

5.Tensiunea se apreciază după forța necesară pentru a comprima artera și a obține dispariția pulsului. Din acest punct de vedere se distinge un puls dur (puls durus), greu comprimabil și un puls moale (puls mollis), ușor depresibil.

Electrocardiografia

Este o metodă de investigatie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe care le produce inima în cursul activității sale. Curenții electrici produși de inimă sunt de o intensitate foarte slabă și se transmit la suprafața tegumentelor prin tesuturi, a căror rezistență le reduce și mai mult voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu aparate foarte sensibile. Captarea curenților se face cu doi electrozi plasati în două puncte diferite ale inimii sau chiar la distanță de inimă.

Examenul fundului de ochi- completat cu determinarea presiunii centrale a retinei, este obligatoriu de efectuat oricărui bolnav hipertensiv;

După examenul fundului de ochi (F.O.) pot fi 4 stadii :

stadiul I: ▪ scleroza incipientă;

▪ îngustarea arteriolelor retiniene;

▪ venule ușor dilatate (lărgite);

stadiul II: ▪ arterioscleroză moderată;

accentuarea reflexelor arteriale;

semnul încrucișării arterio-venoase (SALUS – GUNN);

îngustare generală sau circumscrisă a arteriolelor

stadiul III: retinită angiospastică caracterizată prin:

▪ exudate și hemoragii;

▪ modificări sclerotice și spastice ale arteriolelor.

stadiul IV: edem papilar combinat cu modificări ale F.O. întâlnite în stadiul III.

4.2. Alte metode grafice.

Vectocardiografia este o metoda grafică derivată din ECG, care dă o reprezentare spațială a activității electrice a inimii.

Fonocardiografia este o metodă care înregistrează grafic zgomotele și suflurile produse de inimă, cu ajutorul unui microfon așezat pe diferitele focare de auscul-tatie. Se înregistreazâ de obicei simultan cu electrocardiograma. Fonocardiograma j normala prezinta grupuri de vibrații care reprezintă zgomotele 1 și 2, uneori chiar și zgomotele 3 și 4.

Stigmografia constă în înscrierea grafică a pulsului arterial, în special a celui radial. Se poate înregistra și pulsul carotidian.

Flebograția înregistrează pulsațiile venei jugulare.

Testul presor la rece, care este pozitiv când, introducand mana in apa la 4°, valorile T.A. cresc cu peste 40 mm

CAPITOLUL V

Diagnostic

5.1. DIAGNOSTICUL POZITIV

– se pune pe examenul clinic, în care anamneza joacă un rol important, ținând seama de apariția bruscă a simptomelor și cauza provocatoare.

Anamneza se axeaza pe:

– evidentierea factorilor de risc modificabili (excesul ponderal, consumul salin, colesterolul, nivelul activitatii fizice, stresorii psihosociali, consumul de alcool si fumatul);

– determinarea consumului de medicamente ce pot influenta TA (contraceptive orale, steroide, preparate antiinflamatorii nesteroidiene, decongestante nazale, antidepresante sau inhibitori ai MAO);

– evidentierea antecedentelor eredocolaterale de HTA, de boli cardiovasculare, ccrebrovasculare, diabet zaharat;

– evidentierea simptomelor si semnelor de afectare a organelor tinta;

– evidentierea simptomelor sugestive pentru HTA secundara;

5.2. DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

Diagnosticul diferential se face între HTA esentiala, pseudo-hipertensiunea arteriala si formele secundare de HTA în:

– Afectiuni ale parenchimului renal;

– Afectiuni renovasculare;

– Aldosteronism primar;

– Sindromul Cushing;

– Feocromocitom;

– Insuficienta valvei aortice;

– Coarctatia de aorta;

– Folosirea contraceptivelor orale;

– Hipertiroidism.

CAPITOLUL VI

EVOLUTIE ȘI COMPLICATII

În forma benignă, cea mai obișnuită, boala durează ani sau chiar zeci de ani. Sub influența unui tratament corect și precoce pot apărea remisiuni importante.

În forma malignă, evoluția este foarte rapidă, etapele bolii fiind parcurse în 1 – 3 ani. Indiferent de etiologie, fiecare formă de hipertensiune arterială, în raport cu caracterul său evolutiv, poate fi benignă sau malignă și parcurge, în evoluția sa, cele trei stadii din clasificarea propusă de O.M.S.

În stadiul al III-lea apar complicatii: la nivelul aparatului cardiovascular (insuficiență ventriculară stangă acută și cronică, insuficiență cardiacă globală, infarct miocardic, anevrism disecant); la nivelul circulației cerebrale (encefalopatie hipertensivă, tromboze și hemoragii cerebrale); la nivelul rinichiului (tulburări variate, de la alterări funcționale, pănă la scleroză cu insuficiență renală).

Complicatiile depind de forma clinică – benignă sau malignă. Astfel, în hipertensiunea benignă complicațiile se datorează aterosclerozei, cele mai frecvente fiind tromboza cerebrală și infarctul miocardic. În hipertensiunea malignă domină degradarea arteriolară. Aici se întalnesc frecvent encefalopatia hipertensivă, hemoragia cerebrală, insuficiența cardiacă și insuficiența renală.

Prognosticul depinde de forma clinică – benignă sau malignă – de ereditate, de nivelul tensiunii diastolice și bazale, de vârsta (tinerii fac forme mai grave), de respectarea Tratamentului, de modul de viață recomandat și, in sfarsit, de apariția complicațiilor.

Prognosticul este favorabil în primul stadiu de boală, fiind mai rezervat în stadiul al doilea și mai ales în al treilea. Moartea se datorează îndeosebi complicațiilor cardiace, cerebrale și renale. Sub influența Tratamentului actual, prognosticul s-a îmbunătățit.

Tratamentul hipertensiunii arteriale trebuie să vizeze anumite obiective și în primul rând normalizarea valorilor tensionale. El trebuie să țină seama de anumite principii și orientări:

– explorarea trebuie bine facută deoarece sunt hipertensiuni care beneficiază de Tratament chirurgical (hipertensiunile reno-vasculare);

– Tratamentul trebuie să fie complex, igieno-dietetic, medicamentos etc;

– Tratamentul trebuie individualizat și stabilit în conditii de ambulator, nu de spital;

– drogurile hipotensive vor fi administrate la început în cantități mai mici și mărite apoi progresiv, până la normalizarea tensiunii arteriale. Este bine ca drogurile hipotensive să fie asociate și la începutul Tratamentului asocierea să cuprindă un hipotensiv cu un diuretic tiazidic;

– trebuie ținut seama de ateroscleroza asociată, de aici (mai ales la varstnici) decurgând prudența, pentru a nu precipita accidente vasculare cerebrale, coronariene și periferice (niciodată nu se va începe cu doze mari, brutale);

– deoarece multe hipertensiuni sunt consecința sau sunt asociate aterosclerozei, regimul și Tratamentul vor fi adaptate acesteia din urmă. Se vor combate obezitatea, guta, diabetul zaharat, hiperlipoproteinemiile etc;

– repausul nu trebuie să fie absolut. Exercițiile fizice, mersul pe jos și gimnastica medicală, fac parte din Tratament. Efortul fizic va fi dozat și adaptat posibilităților bolnavului;

– sedativele și tranchilizantele sunt de multe ori necesare;

– dieta va fi saracă în colesterol și în grăsimi saturate;

– este bine ca Tratamentul să fie și vasodilatator coronarian, deoarece asociația cardiopatie ischemică – hipertensiune arterială este foarte frecventa;

CAPITOLUL VII

TRATAMENT

Tratamentul HTA trebuie să vizeze anumite obiective și în primul rând normalizarea valorilor tensionale. El trebuie să țină seama de anumite principii și orientări:

– tratamentul trebuie să fie complex, igieno-dietetic, medicamentos;

– tratamentul trebuie individualizat și stabilit în condiții de ambulator, nu de spital;

– mai înainte de a folosi medicația antihipertensivă se va urmări pacientul timp de 3 luni;

– când necesitatea medicației se impune, alegerea medicamentului va ține seama de: stadiul bolii și de particularitățile cazului;

– medicația nu va fi administrată:

1. în HTA care cedează la: repaus, regim hiposodat, sedative;

2. la vârstnici cu HTA sistolică în jur de 180 mm Hg;

– tratamentul HTA va fi continuu, toată viața, cu antihipertensive în doză de întreținere ;

– controlul: • TA se va efectua la 2 – 3 ani;

• probelor biologice, de 2 ori pe an;

– tratamentul se consideră eficace, când la adult TA diastolică scade sub 95 mm Hg.

7.1. TRATAMENT PREVENTIV

– tratarea cauzei;

– repausul nu trebuie să fie absolut. Ecxercițiile fizice, mersul pe jos și gimnastica medicală fac parte din tratament;

– au o mare importanță mijloacele psihoterapice, combaterea anxietății și evitarea situațiilor conflictuale;

– combaterea stresului la nevoie cu: tranchilizante – MEPROBAMAT, DIAZEPAM – sedative: FENOBARBITAL;

– vor fi cultivate preocupările care produc relaxarea: plimbări, lectură, muzică, teatru;

– se interzice fumatul.

7.2 . TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

Regimul va fi echilibrat și suficient urmărindu-se menținerea unei greutăți normale.

Regimul alimentar trebuie să combată supraponderea și dislipidemiile, cu scopul de a preveni ATS, de aceea regimul va fi:

1.hipocaloric;

2.normoprotidic;

3.hipoglicidic;

4.hipolipidic, cu reducerea mai accentuată a grăsimilor de origine animală.

Indiferent de bolile asociate, regimul va fi hipo- sau desodat:

5.dieta hiposodată (sub 3 g sare / zi) se va intercala cu zile de regim KEMPNER: orez, zahăr, fructe, se aplică în formele foarte severe, dar este greu de suportat;

6.regimul desodat relativ (2 – 5 g sare / zi), este mai ușor de acceptat. Acesta va fi adaptat în funcție de starea clinică.

restricția de lichide nu este necesară, deoarece reducerea sării duce la scăderea nevoilor de apă și a setei;

nu se consumă cafea și alcool decât în cantități foarte mici;

condiția esențială a eficacității regimului alimentar este menținerea sa pe tot restul vieții.

7.3. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Tratamentul medicamentos foloseste numeroși agenți hipotensivi, sedative și hipnotice (barbiturice, Bromoval, clordelazin, tranchilizante), Hydergine (Reder-gin), Tratamentul vizează normalizarea valorilor tensionale. Efectul este atins dacă T.A. oscilează intre 90/70 și 130/90 mm Hg în ortostatism și nu depăsesc 170/110 , mm Hg în decubit. O atenție deosebită trebuie acordată scăderii T.A. în cazul hipertensiunii cu insuficienta renala sau cu tulburari de irigatie cerebrala sau coronariana.

Tratamentul hipotensiv este complex, cuprinde numeroase droguri cu diferite moduri de acțiune. În funcție de locul și mecanismul de acțiune, hipotensoarele pot fi clasificate astfel:

– Vasodilatatoare, cu acțiune asupra peretului vascular, fără relație cu terminațiile nervoase: hidralazina, minoxidilul, verapamilul, nifedipina, diureticele (care acționează reducând volumul sanguin), nitroprusiatul de sodiu și diazoxidul.

– Hipotensoare cu acțiune pe receptorii simpatici, blocând transmiterea adrenergică:

– blocante ale receptorilor alfa adrenergici (prazosin, fentolamină);

– blocante ale receptorilor beta adrenergici (propranololul și celelalte);

– blocantele receptorilor alfa și beta adrenergici (labetololul – Tenormin).

– Cu acțiune asupra fibrelor nervoase simpatice, postganglionare sau terminațiilor nervoase: guanetidina, reserpina și alfa-metildopa. Ultimele două acționează și asupra sistemului nervos central.

– Cu acțiune asupra ganglionilor autonomi simpatici: trimetafan.

– Cu acțiune asupra sistemului nervos central: clonidina, alfa-metildopa și reserpina.

– Cu acțiune asupra volumului sanguin: diureticele.

– Antagonisti ai sistemului renina – angiotensina. Dintre aceștia saralazina (antagonist al angiotensinei II) și enalapril, captopril, lisinopril (inhibitor al enzimei de conversie a angiotensiei I in angiotensiva II).

Cele mai folosite antihipertensive sunt blocantele de calciu și inhibitorii enzimei de conversie.

Profilaxia hipertensiunii arteriale urmareste educarea în vederea unui comportament adecvat de viață, chiar orientarea profesională a descendenților din părinți hipertensivi, a bolnavilor în stadiul prehipertensiv, deci a persoanelor susceptibile de a face boala. Foarte importantă este și profilaxia complicatiilor, realizabilă prin asigurarea cooperării bolnavului și prin recomandări ferme și judicioase.

Din medicația hipotensoare disponibilă în prezent, patru grupe de medicamente sunt utilizate mai frecvent: betablocantele, blocantele canalelor de calciu, substante actionand pe sistemul renina-angiotensina și diureticele.

I. Betablocantele scad forța de contracție a cordului, excitabilitatea, au acțiune antiaritmică, antianginoasă și antihipertensivă. Se subimpart in:

1. betablocante neselective: oxiprenoloi (Trasicor etc), pindolol (Visken etc), propranolol;

2. betablocante selective (P, selective): metoprolol (Bloxan etc), atenolol (Vascoten etc), nebivolol (Nebilet etc), talinolol (Cordanum etc).

II. Blocante ale canalelor de calciu: produc vasodilatatie coronară cu creșterea debitului sanguin coronar, diminuează rezistenta periferică și tensiunea arterială, cresc circulația cerebrală. Au efect inotrop negativ, scad frecvența cardiacă, scad conducerea la nivelul nodului atrioventricular, diminuează travaliul cardiac și consumul de oxigen. O clasificare clinică a blocantelor canalelor de calciu poate fi:

1. blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale vasculare: nifedipina (Adalat, Corinfar retard etc), nimodipina, nicardipina, nisoldipina, felodipina (Plendil), amlodipina (Norvasc etc);

2. blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale cardiace: verapamil (Cordamil, Isoptin etc), diltiazem (Diacordin, Cardil etc).

III. Substante actionand pe sistemul renina-angiotensina:

1. inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ACE): captopril (Capoten, Farcopril etc), enalapril (ENAP, Renitec, Ednyt etc), lisinopril etc.

2. antagonisti ai receptorilor de angiotensina II: losartan (Cozaar), valsartan (Diovan).

IV. Diuretice:

1. diuretice de intensitate medie

– tiazide: hidroclorotiazida (Nefrix);

– sulfonamide: clortalidona (Hygroton).

2. diuretice puternice (de ansa): furosemid (Furosemid, Lasix etc), acid etacrinic

3. diuretice care economisesc potasiul: antagonisti ai aldosteronului (spironolactona, triamteren, amilorid).

7.4. TRATAMENTUL URGENȚELOR HIPERTENSIVE

– Crizele hipertensive sunt situații clinice în care creșterea adeseori subită a TA diastolice la valori de 120 – 140 mm Hg sau mai ridicate necesită măsuri terapeutice prompte de coborâre a valorilor tensionale la un nivel optim, capabil să asigure controlul simptomelor hipertensiunii.

Manifestările clinice frecvent întâlnite în crizele hipertensive sunt:

creșterea TA arteriale la valori mai mari de 120 mm Hg;

fundul de ochi cu: hemoragii, exudate sau edem papilar;

fenomene neurologice;

manifestări cardiace: insuficiență ventriculară stângă acută; cardiomegalie;

manifestări renale: oligurie, proteinurie, retenție azotată;

manifestări digestive: greață, vărsături.

Crizele hipertensive

– se produc mai frecvent la pacienții cu HTA esențială ignorată sau neglijată terapeutic;

– mai rar ele apar din cauza unei hipertensiuni severe;

– uneori ele sunt datorate întreruperii brusce a tratamentului;

– crizele hipertensive reprezintă o urgență a.î., cifrele TA trebuie urgent coborâte; zonele din care trebuie ieșit cât mai repede sunt:

250 mm Hg pentru maximă;

130 – 150 mm Hg pentru minimă

În funcție de gravitate și de prognostic, în cadrul crizelor hipertensive se delimitează :

urgențe majore sau de gradul I;

urgențe de gradul II.

a) URGENȚELE HIPERTENSIVE MAJORE sau de GRADUL I: sunt relativ rare și se definesc prin necesitatea de reducere prin tratament parenteral TA la valori acceptabile, în maximum o oră, din cauză că prezența manifestărilor clinice severe și a leziunilor majore ale organelor “țintă” sugerează sau favorizează o amenințare a integrității acestor organe.

Acest grup cuprinde: encefalopatia hipertensivă, insuficiența ventriculară stângă acută, hemoragia cerebrală, anevrism aortic disecant, edem pulmonar acut.

b) URGENȚELE HIPERTENSIVE de GRADUL II

– sunt mai frecvente și au un tablou clinic mai puțin sever;

– apar la pacienții fără leziuni importante ale organelor “țintă”;

– solicită o terapie mai puțin agresivă, cu antihipertensive orale capabile să aducă sub control valorile TA în 24 – 48 de ore;

– cuprind: HTA severă, epistaxisul masiv, hipertensiunea arșilor.

Măsurile care se impun în acest scop sunt:

spitalizare imediată;

administrare parenterală de droguri antihipertensive;

supraveghere foarte atentă și continuă a bolnavului;

măsurarea frecventă a TA, în vederea modificărilor terapeutice.

S-au obținut constant rezultate remarcabile în tratamentul puseurilor de HTA, asociind din primul moment :

– FUROSEMID 1 fiolă și PAPAVERINĂ 1 fiolă i.v. în seringi separate (precipită în caz de amestec);

– dacă HTA nu cedează semnificativ, se repetă asociația după ½ oră;

– în caz de răspuns nesatisfăcător, se recurge, în următoarea ½ oră la: RUNERVIL – 1 fiolă i.v.; foarte rar a fost nevoie de a doua fiolă de Runervil;

– dacă există amenințare de:

EPA: se asociază LANATOSID C;

iminență de edem cerebral: se asociază SULFAT DE MAGNEZIU i.v.

După ce puseul hipertensiv s-a remis se trece la tratamentul obișnuit al unei HTA.

CAPITOLUL VIII

ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL

Asistentul medical detine o poziție foarte importantă în îngrijirea acestor categorii de bolnavi. Justificarea rolului acestuia rezida în caracterul unor boli cardiovasculare (insuficiență 29ecompe, hipertensiune 29ecompen, infarct miocardic etc), care reclamă o spitalizare îndelungată, deci o supraveghere 29ecompen.

Pe aceeași linie se situeaza și frecvența accidentelor din bolile cardiovasculare (sincope, colaps vascular, stop cardiac), ca și a complicațiilor. În sfârșit, dacă reținem, faptul că multe boli cardiovasculare reprezintă urgențe medicale, tulburări de ritm, cardiopatii ischemice, puseuri de hipertensiune, edem pulmnar etc), se poate întelege mai bine rolul său. Dar pentru a-și îndeplini menirea, nu trebuie să se multumeasca să cunoască și să aplice, chiar perfect, diferitele tehnici de îngrijire a bolnavului, ci trebuie să cunoască noțiuni teoretice, care să-I 30ecomp depistarea unui semn precoce, interpretarea acestuia și, dacă este nevoie, chiar intervenția in situațiile în care viața bolnavului depinde de cunoștințele sale. Asistentul medical este obligat să noteze toate datele referitoare la puls, urina, T.A., edeme, dietă, medicație etc. El trebuie să asigure repausul fizic și psihic al bolnavului, care, aproape în toate aceste categorii de afecțiuni, este indispensabil. Nu trebuie însă să uite dezavantajele repausului îndelungat la pat, fapt pentru care este necesar să se recomande alegerea poziției șezânde sau semișezânde. Adeseori, acești bolnavi sunt incapabili să se ocupe singuri de dânșii. Iată de ce asistentul medical este dator să le asigure și să urmareasca poziția corectă în pat, schimbarea lenjeriei, transportul, efectuarea zilnică a masajului gambelor și picioarelor, pentru prevenirea trombozelor. Toaleta zilnică a bolnavilor îi revine, de asemenea, lui. Nu trebuie să uite că unui bolnav cu insuficienta 30ecompe avansată îi este interzis efortul de toaletă zilnică. La fel de important este și repausul psihic. Vizitatorii numeroși, discuțiile cu voce tare, chemările la telefon, ca și neîntelegerile familiale sau profesionale sunt tot atâtea 30ecom care pot frâna evoluția favorabilă.

În bolile cardiovasculare dieta reprezintă adesea un factor 30ecompens. Regimul fără lichide, hiposodat, uneori hipoazotat poate fi adeseori mai util într-o hipertensiune sau o insuficiență 30ecompe decât multe medicamente.

Asigurarea tranzitului intestinal este 30ecompe pentru acesti bolnavi, asistentul medical trebuie să știe că eforturile mari de defecație pot fi fatale într-un infarct miocardic. El trebuie să cunoască indicațiile și contraindicațiile unor medicamente (digitala, chinidina etc). În sfârșit, trebuie să cunoască și primele îngrijiri care urmează să fie acordate în unele urgențe cardiovasculare. Să cunoască semnele socului 30ecompensa și măsurile de profilaxie, pentru a împiedica intrarea în stadiul 30ecompensate. Să cunoască primele îngrijiri care trebuie acordate într-o lipotimie sau sincopă, măsurile de reanimare necesare (respirația „gură-la-gură” sau „gură-la-nas” etc.

CAPITOLUL IX

PLANURI DE ÎNGRIJIRE ALE PACIENȚILOR ȘI

TEHNICI DE LUCRU

9.1. CAZUL I

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CULEGEREA DATELOR

DATE GENERALE

Inițiale: H.S.;

Vârsta: 56 ani;

Sex: F;

Stare civilă: căsătorită;

Nr. copii: 3;

Religie: ortodoxă;

Naționalitate: română;

Lb. vorbită: română;

Ocupația: pensionară;

Domiciliul: localitatea Onești; locuiește cu soțul și cu copiii.

DIAGNOSTICUL: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

OBIȘNUINȚE DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ:

alcool, tutun, cafea: nu consumă

greutate: 72 kg; înălțime: 1,52 cm; TA = 240 / 130; puls = 77 bătăi / min.;

resp. = 20 r / min.; tº = 36,5 ºC.

COMPORTARE FAȚĂ DE MEDIU: orientat temporo-spațial.

MOTIVELE INTERNĂRII:

valori tensionale = 230 / 130 mm Hg;

cefalee (predominant occipitală);

vertij;

dureri precordiale.

ANAMNEZA:

Antecedente heredo-colaterale: mama = HTA;

Antecedente personale:- PM = 14 ani, UM = 51 ani, S = 5, A = 2, N = 3

– 1954 (9 ani): HVA (hepatită virală acută)

– 1982 (37 ani): astm bronșic alergic;

– 1987 (42 ani): HTA ESENȚIALĂ.

EXAMEN CLINIC GENERAL:

stare generală relativ bună. Afebrilă;

tegumente și mucoase normal colorate;

țesut celular subcutanat: bine reprezentat;

(T = 1,52 cm; G = 72 kg: OBEZITATE gr.II)

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

ANALIZA DATELOR

Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientei am constatat că aceasta are perturbate următoarele nevoi:

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

Surse de dificultate:

de ordin biofizic: vârsta, sexul, organismul predispus, alimentație;

de ordin psihologic: stres, neliniște față de diagnostic;

de ordin sociologic: schimbarea modului de viață, imposibilitatea de a urma dieta;

lipsa cunoașterii: cunoștințe insuficiente despre boală și complicațiile în cazul nerespectării regimului igieno-dietetic.

Diagnostic de nursing:

HTA manifestată prin dureri precordiale, dispnee, cefalee, palpitații. Pericol de AVC dacă nu se intervine pentru scăderea tensiunii arteriale;

Pacienta prezintă circulație și respirație deficitară cauzată de vârstă, moștenire genetică;

Dificultatea de a se odihni, cauzată de dureri precordiale, manifestată prin ore insuficiente de somn 4-5 ore /noapte.

Diagnostic posibil:

Dacă pacienta nu respectă regimul și tratamentul medicamentos boala poate avea complicații grave (AVC)

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

EVALUARE FINALĂ

Pacienta H.S. în vârsta de 56 de ani cu domiciliul în Onești, s-a prezentat pe data de 23.01.2014 la Serviciul de Urgență din cadrul Spitalului CF2 -Bucuresti unde, în urma consultului, s-a decis internarea în Secția Cardiologie cu diagnosticul clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III, prezentând următoarele manifestări de dependență: valori tensionale = 230 / 130 mm Hg, cefalee (predominant occipitală), vertij, dureri precordiale.

După investigațiile efectuate i s-a administrat tratamentul medicamentos constând în: antihipertensive, analgezice, sedative precum și regim de hiposodat; starea pacientei s-a îmbunătățit, tensiunea arterială a revenit la normal, respectă regimul alimentar neconsumând alimentele interzise; anxietatea pacientei s-a diminuat.

Pacienta rămâne în continuare internată urmând tratamentul prescris.

Aportul asistentei medicale – a recoltat sânge pentru examenele de laborator,

urină, a înregistrat funcțiile vitale și vegetative;

a comunicat cu pacienta ajutând-o să se acomodeze la mediul spitalicesc;

a pregătit pacienta fizic și psihic în vederea efectuarii examenului endoscopic;

a administrat delegat medicația prescrisă de medic;

a ajutat pacienta să-și învingă teama, să nu mai fie anxioasă și neliniștită, să respecte regimul alimentar de cruțare gastrică.

a creat un microclimat favorabil prin aerisirea salonului și schimbarea lenjeriei de pat.

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

Tehnică de lucru: ÎNREGISTRAREA TENSIUNII ARTERIALE

Definiție: Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant

asupra pereților arteriali.

Valori normale: 20 – 50 ani: 115 – 140/ 75 – 90 mmHg; peste 50 ani: 150/90 mmHg.

Scop: evaluarea funcției cardiovasculare, sistolice (maxima) și diastolice (minima)

Pregătirea materialului: – tensiometru cu manometru, stetoscop biauricular, tampon

de vată, alcool, pix albastru, foaia de temperatură a pacientei.

Pregătirea psihică a pacientei: – se anunță pacienta și I se explică tehnica, I se cere acordul.

Pregătirea fizică a pacientei: – repaus de 15 minute înainte de măsurare, se rogă pacienta să se așeze în decubit dorsal, cu brațul stâng în extensie, se verifică integritatea tegumentului.

Tehnică.

Asistenta medicala:

– se spălă pe mâini cu apă și săpun;

– dezinfectează olivele și membrana stetoscopului cu un tampon de vată îmbibat în alcool sanitar, aplică manșeta tensiometrului pe brațul pacientei, fixează membrana stetoscopului pe artera humerală sub marginea inferioară a manșetei, introduce olivele stetoscopului în urechi, pompează aer în manșeta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc, până la dispariția zgomotelor pulsatile;

– decomprimă progresiv aerul din manșetă, prin deschiderea supapei, până când percepe zgomotul arterial (TA maximă), reține valoarea indicată de acul manometrului, în momentul când zgomotele dispar, acestea reprezintă TA minimă;

– se ocupă de pacientă și o învelește.

Reorganizarea locului de muncă:

– notează pe foaia de temperatură valoarea obținută 115/70mmHg;

– dezinfectează olivele și membrana stetoscopului după care se spală pe mâini.

Pacienta: HS, 56 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

Tehnică de lucru: PREGĂTIREA PACIENTEI HS PENTRU EKG

Scop: explorator. Ajut bolnava în vederea efectuării electrocardiogramei. Îi cer permisiunea și îi explic necesitatea efectuării acestei înregistrări. Conduc bolnava cu căruciorul rulant în camera unde se fac explorarile funcționale cu 15 minute înainte pentru a se acomoda cu sala de înregistrare.

Pregătesc bolnava din punct de vedere psihic pentru a-i înlătura factorii emoționali. Pacienta a mai făcut EKG și cunoaște etapele tehnicii. Ajut bolnava să se dezbrace, să se așeze în decubit dorsal pe pat și o rog să stea relaxată.

După terminarea examenului electrocardiografic, ajut pacienta să se îmbrace și o conduc înapoi la salon pe căruciorul rulant.

9.2. CAZUL II

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CULEGEREA DATELOR

DATE GENERALE

Inițiale: U.E. ;

Vârsta: 72 ani;

Sex: M;

Stare civilă: căsătorit;

Nr. copii: 1;

Religie: ortodoxă;

Naționalitate: română;

Lb. vorbită: română;

Ocupația: pensionar;

Domiciliul: localitatea Onești; locuiește cu soția.

Gr. Sangvin AII, RH (+). Alergic la penicilină.

Data internării: 7.04.2013 (prin Urgență)

Diagnostic: HTA stadiul III

Motivele internării: dureri precordiale, vertij, cefalee, dispnee.

Stabilirea legăturii cu pacientul: în prima zi de stagiu și a doua zi de la internarea pacientului.

Mod de comunicare: comunicare verbală eficientă. Poate da toate relațiile necesare.

Semne subiective: dureri precordiale, sufocare, amețeli, cefalee.

Semne obiective: TA=180/100 mmHg, stare generală alterată, tegumente palide, edeme gambiere.

Antecedente personale:

HTA din 1977

Angor instalat din 1995

Bypass coronarian 1996

Diabet zaharat tip II 1995 (tratament cu insulină din 2002)

Fibrilație atrială 2006

AVC embolic 2006

Antecedente heredocolaterale

Mama decedată la 55 ani de cancer gastric.

Tatăl decedat la 42 de ani.

Condiții de viață: locuiește la bloc într-un apartament cu 2 camere cu soția în condiții bune.

Comportament: nu a fumat niciodată. Consumă cafea și a renunțat acum 8 ani la alcool.

Obișnuințe alimentare: regim hipoglucidic și hiposodat.

Aspect fizic: T=1,67m, G=80kg

ISTORICUL BOLII:

Pacientul suferă de HTA din 1997, este anginos, diabetic și cu obstrucție obliterantă din 1995 cu bypass aorto-coronarian, în fibrilație atrială cronică din 2006 cu un AVC emolic din 2006 cu severe decompensări cardiace în ultimii 2 ani, cu crize anginoase prelungite. Se internează în 7.04.2013 prezentând dispnee de decubit, durere precordială, amețeli, cefalee. Are și o viroză respiratorie.

ANALIZA DATELOR

Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientului am constatat că acesta are perturbate următoarele nevoi:

Surse de dificultate:

de ordin biofizic: vârsta, sexul, organism predispus, efort fizic, alimentație, boli preexistente, retenție de apă în organism;

de ordin socio-cultural: lipsa cunoașterii;

de ordin psihologic: stress, situație de criză.

= Diagnostic de nursing =

a. Actual

HTA cauzată de efortul fizic manifestată prin dureri precordiale, dispnee, cefalee, palpitații.

b. Potențial

Pericol de șoc respirator, AVC dacă nu se intervine pentru scăderea TA.

a.Actual

Dificultatea de a-și păstra sănătatea cauzată de cresterea glicemiei peste valorile normale și HTA manifestate prin vertij, cefalee, oboseală, hiperglicemie.b.Potențial

Pericol de comă diabetică dacă nu se intervine pentru scăderea glicemiei.

Pacientul: UE, 72 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

Pacientul: UE, 72 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

EVALUARE FINALĂ

S-a urmărit evoluția pacientului începând din data de 8.04.2014 până pe 11.04.2014. În urma tratamentului medicamentos și a intervențiilor specifice pacientul prezintă stare ameliorată stabilă. Edemele s-au diminuat, durerile s-au estompat.

Pacientul ramâne internat pentru tratament și supraveghere medicală.

Aportul asistentei medicale:

înregistrarea funcțiilor vitale;

administrarea tratamentului medicamentos;

însoțirea pacientului la examene paraclinice;

recoltarea sângelui pentru examene de laborator;

educația sanitară a pacientului;

alimentația pacientului;

supravegherea pacientului.

Pacientul: UE, 72 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul III

– Reprezintă modul de tratare al pacientului prin alimente corespunzătoare, care favorizează procesul de vindecare și cu rol în prevenirea complicațiilor.

Tehnică de lucru: ÎNREGISTRAREA TENSIUNII ARTERIALE

Definiție: Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant

asupra pereților arteriali.

Valori normale: 20 – 50 ani: 115 – 140/ 75 – 90 mmHg; peste 50 ani: 150/90 mmHg.

Scop: evaluarea funcției cardiovasculare, sistolice (maxima) și diastolice (minima).

Reorganizarea locului de muncă:

– notez pe foaia de temperatură valoarea obținută 115/70mmHg;

– dezinfectez olivele și membrana stetoscopului după care mă spăl pe mâini.

Accidente și incidente: – întreruperea circulației prin strângerea prea tare a manșetei;

dacă pacienta este agitată și nu stă în repaus duce la modificarea reală a valorii.

9. 3. CAZUL III

PLAN DE ÎNGRIJIRE

CULEGEREA DATELOR

DATE GENERALE

Inițiale: N.C.; Vârsta: 79 ani; Sex: F;

Stare civilă: căsătorită; Nr. copii: 2;

Religie: ortodoxă; Naționalitate: română;

Lb. vorbită: română; Ocupația: pensionară; Domiciliul: localitatea Târgoviste; locuiește cu soțul

DIAGNOSTICUL: HTA ESENȚIALĂ stadiul II

OBIȘNUINȚE DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ:

– alcool: neagă consumul de alcool;

– cafea: nu consumă;

– tutun: nefumătoare.

greutate: 85 kg; înălțime: 1,51 cm; TA = 160 / 120; puls = 74 bătăi / min.;

resp. = 18 r / min.; tº = 36,6 ºC

MOTIVELE INTERNĂRII:

– dispnee la eforturi mici;

– ortopnee;

– tuse seacă;

– durere la nivelul membrelor inferioare;

– amețeală.

Antecedente heredo-colaterale:

mama = decedată la 90 ani – nu știe cauza;

tata = decedat la 62 ani – afecțiuni cardiace ;

o soră: 66 ani – afecțiuni cardiace ;

2 copii aparent sănătoși.

Antecedente personale:- PM = 14 ani, UM = 46 ani, S = 3, A = 1, N = 2

– 1938 (16 ani): apendicectomie

– 1962 (40 ani): HTA

– 1985 (63 ani): varice membrele inferioare

– 1990 (68 ani): HTA ESENȚIALĂ, angină pectorală

– 2013 (79 ani): HTA ESENȚIALĂ hipercolesterolemie, obezitate gr.III

ISTORICUL BOLII:

Pacienta în vârstă de 79 ani cu antecedente heredo-colaterale cardiovasculare patologice și diagnosticată cu HTA de aproximativ 40 ani; în ultima vreme prezintă dispnee la eforturi mici, ortopnee, tuse seacă, durere la nivelul membrelor inferioare și amețeli până la pierderea cunoștinței, motiv pentru care a solicitat consultația medicală.

ANALIZA DATELOR

Din studiul obiectiv efectuat asupra pacientei am constatat că aceasta are perturbate următoarele nevoi:

Surse de dificultate:

de ordin biofizic: vârsta, sexul, organismul predispus, alimentație;

de ordin psihologic: stres, neliniște situația materială, familia;

de ordin sociologic: schimbarea modului de viață, imposibilitatea de a urma dieta;

lipsa cunoașterii: cunoștințe insuficiente despre boală și complicațiile ei.

Pacienta: NC, 79 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul II

Pacienta: NC, 79 de ani

Diagnostic clinic: HTA ESENȚIALĂ stadiul II

EVALUARE FINALĂ

Pacienta NC în vârstă de 79 de ani a fost internată in 7.05.2014 prin serviciul Urgență prezentând dispnee, ortopnee, tuse seacă, durere la nivelul membrelor inferioare și amețeli.

Este cunoscută cu cu antecedente heredo-colaterale cardiovasculare patologice și diagnosticată cu HTA de aproximativ 40 ani.

Se internează pentru diagnostic și conduită terapeutică.

S-a urmărit evoluția pacientei începând din data de 8.05.2014 până pe 10.05.2014. În urma tratamentului medicamentos și a intervențiilor specifice starea pacientei s-a îmbunătățit. Pacienta se externează urmând să se prezinte la control după 21 de zile timp în care ea va urma tratament și regim igieno-dietetic.

Aport personal:

înregistrarea funcțiilor vitale;

adminstrarea tratamentului medicamentos;

însoțirea pacientei la examenele paraclinice;

recoltarea sângelui pentru examene de laborator;

educația sanitară a pacientei;

alimentația pacientei;

supravegherea pacientei;

Tehnică de lucru: ÎNREGISTRAREA NR DE RESPIRAȚII PE MINUT

Scop: evaluarea funcției respiratorii a pacientei.

Tehnică de lucru: ÎNREGISTRAREA TEMPERATURII CORPORALE

Scop: aflarea temperaturii corporale a pacientului comprataiv cu valoarea normală a temperaturii..

Tehnică de lucru: MASURAREA ȘI NOTAREA DIUREZEI

Definite: Diureza este cantitatea de urină eliminată în 24 de ore, cu valori cuprinse între 1200-1800 ml. Peste 1800 ml se numeste poliurie.

Se va urmări: aspectul, culoarea, cantitatea, densitatea, pH, numărul de micțiuni.

Scopul: -determinarea cantității de urină din 24 ore pentru a vedea dacă pacienta este echilibrată hidroelectrolitic.

.

-fizic: toaleta organelor genitale înainte și după micționare.

Notarea diurezei: -notarea grafica: pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură; se socotesc 100 ml urină.

-se notează grafic cu pixul cu albastru sub formă de coloană ce are hașurată numai partea superioară ce corespunde cantității de urină a zilei respective.

BIBLIOGRAFIE

„ MEDICINĂ INTERNĂ” : sub redacția CORNELIU BORUNDEL, 2000

„ GHID DE NURSING”: sub redacția LUCREȚIEI TITIRCĂ, 2000

„ BAZELE TEORETICE ȘI PRACTICE ALE ÎNGRIJIRII OMULUI SĂNĂTOS ȘI BOLNAV”: MORARIU LETIȚIA, IVAN MĂRIUCA, PUIU VICTORIA, SPĂTARU RUXANDRA, 2000

DATE CULESE ÎN CADRUL SPITALULUI CF2 Bucuresti, – 2013-2014.