Infractiunea Institutie Fundamentală A Dreptului Penal

Ministeru Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat ,, Bogdan Petriceicu Hașdeu’’

Facultate de Drept și Administrație Publică

Catedra Drept

TEZĂ DE AN

Drept penal

Tema: INFRACȚIUNEA- INSTITUȚIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL

Autor: Viorica Mihailov Conducător științific: Igor Șevcenco

gr. D-1401

Cahul 2016

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………. 3

CAPITOLUL 1 Considerații generale cu privire la infracțiune

Conceptul și noțiunea infracțiunii……………………………………. 5

CAPITOLUL 2 Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

§ 1 Fapta prejudiciabilă………………………………………………………….8

§ 2 Fapta prevăzută de legea penală………………………………………..11

§ 3 Fapta săvârșită cu vinovăție …………………………………………….13

§ 4 Fapta pasibilă de pedeapsă penală ……………………………………16

2.1 Clasificarea infracțiunilor ………………………………………………………17

2.2 Deosebirea infracțiunilor de alte incălcări de lege ……………………..19

INCHEIERE…………………………………………………………………………………….21

ANEXE…………………………………………………………………….22

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….23

INTRODUCERE

Lucrarea dată reprezină o a analiza asupra temei ,,INFRACȚIUNEA" și care are ca scop cercetarea subiectului vizat, în vederea evidențierii aspectelor generale ale infracțiune ce ar permite o însușire mai fluentă a acesteia.

Actualitatea temei investigate. Infracțiunea este insăși pilonul de bază al intregului drept penal, pe lânga alte două instituții fundamentale(răspunderea penală și pedeapsa penală). Noțiunea de infracțiune, esența ei socială și semnele juridice care o caracterizează ocupă locul central în cursurile de drept penal, jurisprudență, chiar si în viața de zi cu zi. Infracținea este consfințită in mai multe acte legislative, cele mai principale fiind Constituția Republicii Moldova și Codul penal al RM. Ocrotirea persoanei și statului contra infractiunilor se realizează printr-o varietate de mijloace juridice și măsuri organizatorice, inclusiv și educative, care au menirea de a ordona și de influența atitudinea tuturor persoanelor supuse actelor ilicite.

Tot mai multi autori, juristi tratează diferite teme asupra componentei, noțiunii, aspectelor generale și de prevenire a infracțiunilor, încât aceasta temă este actuală pe timp ce trece. O dată cu evolutia tehnologiei, relațiilor sociale, infracțiunea rămane cel mai discutat subiect, în legătură cu combaterea și prevenirea de noi infractiuni.

Dacă să analizam tema dată sub aspectul importanței la nivel practic, observăm ca infractiunile sunt fenomene actuale și de proporții, atât la nivel național, cât și internațional. Analizănd datele statistice ale Biroului Național de Statistică, care indică nivelul infracționalității în Republica Moldova în anul 2015, pe teritoriul republicii au fost înregistrate 39,8 mii infracțiuni, înregistrînd o scădere de 4,8% față anul precedent, iar comparativ cu anul 2011 nivelul infracționalității a crescut cu 13%. Rata infracționalității constituie 111 infracțiuni la 10 mii locuitori, față de 99 infracțiuni în anul 2011(anexa nr.1)

În structura infracțiunilor înregistrate, fiecare a doua infracțiune este comisă contra patrimoniului (51,7%), după care urmează infracțiunile în domeniul transporturilor (14,7%), infracțiunile contra familiei și minorilor (5,2%) și infracțiunile contra securității și a ordinii publice (4,4%)(anexa nr.2).

Reieșind din cele menționate mai sus, considerăm ca tema luată spre cercetare este destul de importantă și actuală.

Scopul și obiectivele. Scopul prezentei lucrări constituie cercetarea complexului de probleme juridico-penale referitoare la infracțiune, determinarea esenței social juridice a acesteia și locului componenței date in sistemul de drept penal.

Pentru atingerea scopului propus, au fost stabilite următoarele obiective:

Definirea noțiunii de infracțiune;

Determinarea trăsaturilor esențiale a infracțiunii;

Analiza clasificării infracțiunii;

Deosebirea infracțiunii de alte încălcări de lege.

CAPITOLUL 1. Considerații generale cu privire la infracțiune

Conceptul și noțiunea de infracțiune

Infracțiunea în dreptul penal este strâs legată de evoluția socială și istorică a omului și a statului.

În fosta Uniune Sovietică , infracțiunea era aplicabilă doar claselor. Adică, în orănduirea sclavagistă legea apără numai viața și interesele proprietarului de sclavi, iar sclavii nu aveau nici un drept și erau considerați un bun al proprietarului.

Justiția sovietică se consideră a fi una dintre cele mai inumane din lume, într-u cât, trimitea în închisoare oamenii, pentru infracțiuni care astăzi fac parte dintre cele mai ușoare ori sunt chiar prevăzute in Codul contravențional. Dar, cu timpul după numeroase revoluții, a îceput a fi realizat principiul egalității în fața legii penale.

Infracțiunea este instituția fundamentală a dreptului penal, care împreună cu alte două instituții principale: răspunderea penală și pedeapsa penală, formează "temelia" dreptului penal, infracțiunea fiind cea mai importantă. Aceste trei instituții se află într-o interdependență una cu alta. Infracțiunea determină răspunderea penală și pedeapsa în sensul că, fără infracțiune, nu poate exista răspunderea penală și fara răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

Infracținea reprezintă un act de conduită exterioară a omului, care din cauza tulburării pe care o aduce ordinii sociale și de drept, determină constrângerea sub forma represiuii penale. Insăși, scopul legii penale, prevăzut la art. 2 Cod Penal al Republicii Moldova, prevede că acesta apără împotriva infracțiunilor persoana și statul și, de asemenea, are drept scop, prevenirea săvârșirii de noi infractiuni.

În dreptul penal, infracțiunea este examinată din două uncte de vedere. În primul caz, infracțiunea este privită ca un fenomen social, iar în al doi-lea caz, ca un fenomen juridic.

Fenomenul social al infracțiunii este asemănător ca și noțiunea de moralitate. Infracțiunea se consideră o faptă socială deoarece, prin săvârșire se atacă asupra vieții și integritații persoanei, asupra societății, asupra suveranitații și independenții statului. Infracțiunea o dată săvârsită este și încălcarea unor norme de conduită.

Fenomenul juridic al infracțiunii. Ceea ce caracterizează infracțiunea ca fenomen juridic este, pe de o parte, incriminarea, adică, proclamarea unei acțiuni sau inacțiunica infracțiune și, pe de altă parte, prevederea, în lege a unei pedepse pentru săvârșirea ei.

Având în vedere importanța deosebită a instituției infracțiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noțiunea generală de infracțiune prin trăsăturile ei esențiale.

Denumirea de "infracțiune" provine din substantivul latinesc "infracti-onis" care înseamnă "spargere, înfrângere", echivalentul în franceză fiind "infraction".

Vechiul Cod penal al R.M. ne dă o mai largă definiție a infracțiunii, care este prevăzută în art. 7. Se consideră infracțiune fapta (acține sau inacțiune) social-periculoase, care antentează la viața și sănătatea persoanei, la drepturile și libertățile cetățenilor, la proprietate, la orânduirea de stat, la sistemul politic și economic, precum și alte fapte social-periculoase prevăzute de legea penală.

Noul Cod penal, dă următoarea definiție infracțiunii, conform art. 14 alin.(2), infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală. Analizând aceste două definiții se observă că legiuitorul în noul Cod civil a restrâns noțiunea de infracțiune și prin aceasta a scos in evidență trasăturile ei estențiale. Prin definirea infracțiunii, legiuitorul, de asemeni, a accentuat aspectele material- sociale(fapta prejudiciabilă), unan- morale (fapta comisă cu vinovăție) și juridic (fapta prevăzută de legea penală). Codul penal în vigoare a creat un cadru amplu infracțiunii în Capitolul Iial părții generale, care sunt prevăzute la art. 14-34 CP al R.M.

În viața socială se pot săvârși fapte care vătămează sau pun în pericol intereselor mebrilor acestei societăți, fie că aceste interese aparțin tuturor , fie că ele aparțin numai unora dintre ei. Toate aceste fapte, întrucât tulbură ordinea socială, sun antisociale, însă nu pot fi caracterizate ca infracțiuni decât în măsura în care sunt încriminate prin legea penală și sancționate cu o pedeapsă. Toate acestea se desprind din prevederile art. 14 alin (2) CP al R.M. Penru ca fapta să fie calificată ca infracțiune e necesar ca ea, după conținut, să fie socialmente periculoasă, adică să pricinuiască o daună incontestabilă relațiilor sociale sau să conțină în sine o primejdie reală pentru a pricinui o astfel de daună.

Definiția infracțiunii cuprinde toate trăsăturile generale comune tuturor infracțiunilor, trăsături care face diferența dintre faptele neâncriminate, cât și de faptele pevăzute în alte norme juridice decât normele penale. Definiția legală a infracțiunii constiutuie un instrument legal de absolută necesitate, atât pentru dreptul penal cât și pentru practica judiciară deoarece, organele competente, raportând faptele concrete date spre soluționare la conceptul legal de infracțiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esențiale ale infracțiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera dreptului penal. Este de menționat că noul Cod penal in art. 14, infracțiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, și nu o faptă social- periculoasă cum era

prevăzut în art.7 CP din 1961. În limbajul obișnuit cuvintele prejudiciabil și periculos au acelși sens, dar accentuând ideea că infracțiunea cauzează prejudiciu valorilorsociale, legiuitorul a recunoscut infracțiunea în favoarea termenului faptă prejudiciabilă.

Prin definirea infracțiunii se stabilște regula generală de drept,potrivit căreia fapta încriminată trebuie să întruneasca trăsăturile definitorii care o deosebesc de alte fapte(abateri, contravenții), care pot fi conbătute prin alte mijloacepenale. Definirea legală de infracțiune de către legiuitor reprezintă o are importanță în teoria dreptului penal. Ea are caracterul unei dispozitii legale obligatorii, este o normaă juridică de aplicație generală.

CAPITOLUL 2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

În Codul penal al R. M, legiuitorul definește expres notiunea de infracțiune, enumerând astfel trăsăturile estențiale ale cesteia. După cum rezultă din definiția data la alin. (1) art. 14 CP, pentru ca o faptă să fie calificată drept infracțiune, ea trebuie să intrunească următoarele patru trăsături:

Să fie prejudiciabilă;

Să fie prevăzută de legea penală;

Să fie săvârșită cu vinovăție;

Să fie pasibilă de pedeapsă penală.

Dacă lipsește una dintre aceste trăsături fapta nu poate fi calificată ca infracțiune, adică duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Pentru ca fapta( ațiunea sau inacțiunea) să constituie infracțiune, ea trebuie să fie prevăzută în Codul penal- unica lege penală a R.M.( alin.(2) art 1 CP).

§ 1 Fapta prejudiciabilă

Din definiția noțiunii de infracțiune(alin.(1) art. 14 CP), reiese că infracțiunea este întotdeauna o faptă, un act de conduită exterioară a omului(elementul material) ce reprezintă pericol social.

Ce ste fapta? Fapta reprezintă un act de conduită exterioară a omului, o manifestare a sa in sfera realității. Fapta nu reprezintă un proces mecanic, dar o manifestare lucidă a persoanei,care este conștient de acțiunile și urmarile sale. Fapta poate consta dintr-o acțiune sau inacțiune a omului. Acțiunea constituie o formă activă de manifestare a faptei (furt, omor), iar inactiunea constă într-o lipsă de activități în neândeplinirea unei obligații impuse de lege ( neacordarea de ajutor a unui bolnav).

Legea penală nu recunoaște, ca infracțiune, fenomenele naturii, procesele psihice ce nu cad sub pecepția noastră, cum ar fi, simplul gând de a săvârși o faptă prejudiciabilă. Deoarece, atât timp cât nu este exteriorizată, nu poate fi considerată ca infracțiune. De asemeni, legea penală nu recunoaște și reacțiile animalelor, atâta timp, cât aceste reacții nu sunt provocate de om. Conform legii penale ca o faptă să fie încriminată drept infracțiune, respectiva faptă trebuie să fie prejudiciabilă. Deoarece, nu orice fapta a persoanei ce aduce atingere valorilor societății, poate fi calificată ca infracțiune, ci doar dacă prezintă un grad pejudiciabil. În art. 14 al Codului penal în vigoare, legiuitorul caracterizează infracțiunea ca o faptă prejudiciabilă, în comparație cu Codul penal din 1961, unde în art. 7, infracțiunea este caracterizată ca o faptă ’’social-periculoasă’’. Dacă să dăm o definiție faptei prejudiciabile conform DEX-ului, aceasta este o faptă care poate aduce daune societății. Spre deosebire de de Codul penal român, care în art. 18, conține definiția expresă a faptei ce prezintă pericol social, Codul penal al Republicii Moldova nu conține o astfel de dispozitie. Art.18 CP al României prevede : " Fapta care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate in art.1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse."

În art. 75 al Codului penal se afirmă ca la stabilirea pedepsei instanța ține cont de gravitatea, adică de caracterul și gradul prejudiciabil al infracțiunii savârșite. Aceste caracteristici ale pericolului social determină gravitatea infracțiunii, delimitează infracțiunea una de alta, deasemeni, și de alte incalcări prevăzute de legea penală.

Caracterul prejudiciabil al infracțiunii reprezintă caracteristica calitativă a unor grupuri de infracțiuni de același fel, care antentează la aceleași relații sociale. Gradul prejudiciabil formează latura calitativă a unei infracțiuni dintr-un grup de infracțiuni. Ca exemplu, gradul prejudiciabil al omorului intenționat(art. 145 CP) este mai înalt decât al omorului săvârșit în stare de afect(art. 146 CP), iar tâlhăria(art.188 CP) este mai periculoasă pentru societate, decât escrocheria(art.190 CP). Deoarece, pentru a însuși averea proprietarului, infractorul recurge la violență periculoasă pentru viața victimei. Gradul prejudiciabil a infracțiunii este determinat de legiuitor în sancțiunile normei juridico- penale. Cu cât este mai aspră pedeapsa prevăzută în sancțiunea unui articol cu atât mai înalt este gradul prejudiciabil al infracțiunii.

În conformitate cu definiția infracțiunii, în alineatul 2 al art. 14 di Codul penal, faptele care, deși conțin formal semnele unei infracțiuni prevăzute de legea penală nu sunt considerate ca infracționale, deoarece fiind lipsite de importanță, nu prezintă un pericol social. Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracțiuni în cazul în care aduce o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conținutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanță. Lipsa vădită de importanță a faptei se ia în considerație în raport cu specificul faptelor care constituie infracțiuni, deoarece unele dintre acestea, cum sunt omorul și tâlhăria, prin conținutul lor concret nu vor putea fi niciodată vădit lipsite de importanță. Problema privind recunoașterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârșite se soluționează de organele urmăririi penale și de instanța de judecată în fiecare caz concret în parte. Criteriile după care se determină gradul prejudiciabil al infracțiunii sunt indicate în art.15 CP.

Există două temeiuri, după care fapta poate fi considerată neânsemnată. Primul: fapta, conține toate semnele unei infracțiuni prevăzute de dispoziția articolului din partea specială a Codului penal. Al doile temei îl constituie provocarea unei daune foarte neânsemnate . de exemplu, furtul a 2-3 kg de legume se va socoti o faptă neânsemnată, despre care se vorbește în alineatul 2 al art.14 CP.

În știința dreptului penal și practica legislativă, gradul prejudiciabil este cunoscut sub doua forme: gradul prejudiciabil generic(abstract) și gradul prejudiciabil concret.

Gradul prejudiciabil generic este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracțiune, de exemplu,pericolul infracțiunii tip omor, furt, viol etc. Gradul prejudiciabil este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în considerare o multitudine de factori privind importanța valorilor ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea și dinamica manifestărilor infracționale vizate, împrejurările în care se pot săvârși astfel de fapte. Rezultatul evaluării facute de legiuitor se materializează în cuprinderea faptei în legea penală și prevederea pedepsei- intre anumite limite- necesară pentru combaterea acestei fapte și totodată pentru prevenirea ei în viitor.

Gradul prejudiciabil concret se freferă la l=gradul prejudiciabil al faptei săvârșite, al unei infracțiuni individuale. Dacă gradul prejudiciabil este stabilit generic de legiuitor, gradul prejudiciabil concret urmează să fie apreciat de instanța judecătorească în procesul judecării faptei- el se reflectă în sancțiunea penală aplicată.

Aprecierea gradului prejudiciabil concret se face în funcție de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorilor sociale, împrejurările concrete în care s-a comis fapta, personalitatea făptuitorului etc.

Prevederea gradului prejudiciabil ca trăsătură esențială a oricărei infracțiuni, are valoare unei norme juridice ce servește deopotrivă legiuitorul când incriminează fapta cât și judecătorului în aprecierea concretă a pericolului social a faptei comise și individualizarea sancțiunilor.

Prejudiciabilitatea faptei infracționale rezidă în aceea că ea cauzează o daună esențială valorilor sociale apărate de legea penală sau le pune în pericol.

Gradul prejudiciabil se determină conform semnelor ce caracterizează elementele infracțiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă (art.15 CP al RM).

§ 2 Fapta prevăzută de legea penală

Cerința data, ca fapta să fie prevăzută de legea penală constituie o a doua trăsătură esențială a infracțiunii. Această trăsătură esențială arată că pentru existent infracțiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de legea penală ca infracțiune și sancționată ca atare. O faptă care prezintă pericol social chiar dacă a fost săvîrșităcu vinovăție nu poate fi considerată și calificată drept infracțiune decît dacă este prevăzută și sancționată de lege.

Această trăsatură a infracțiunii este consacrată în alin.(2) art.1 din CP al RM, care prevede că numai Codul penal determină faptele ce constituie infracțiuni, precum și în alin.(1) art.14 CP, de asemenea acestă caracteristică, este consacrată și în prevederile ali. (3) lit.n art.72 din Constituția Republicii Moldova.

Fapta concretă, solciamente, trebuie sa fie prevăzută de legea penala prin amenințarea cu aplicarea sancțiunii penale. Semnele ei juridice trebuie să fie arătate în dispozițiile normei juridico- penale cuprinzând prescripțiile Părții Generale și ale Părții Speciale ale Codului penal. Reieșind din conținutul alin.(1) art.1, care prevede:,,Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova", putem afirma ca legea penal care poate incrimina fapta este numai Codul penal.

Legislația noastră penală nu admite așa-numita incriminare prin analogie, adică considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracțiune prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracțiune, deoarece astfel de practice pot adduce mari daune asigurării legalității în țara noastră( alin(2) art.3 din CP)

Expresia ,,faptă prevăzută de legea penală" desemnează una din trăsăturile esențiale ale infracțiunii și nu trebuie să se pună semnul egalității intre acestă expresie și termenul de infracțiune. Infracțiunea va exista numai atunci când sunt întrunite și celelalte trăsături esențiale: pericolul social și vinovăția. Pe de altă parte, ,,fapta prevăzută de legea penală" nu trebuie confundată cu,, fapta penală", deoarece aceasta din urmă este sinonim cu termenul de infracțiune.

Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăși infracțiune, ci doar dacă prezintă pericol social și este comisă cu vinovăție.O faptă este prevăzută de legea penală atunci cînd legea penală determină conținutul acelei fapte.Fapta prevăzută de legea penală nu este infracțiune și nu poate fi sancționată cu o pedeapsă decît atunci cînd ea a fost săvîrșită cu vinovăție și nu există vre-o situație în care legea exclude existența pericolului social al faptei.

Numai legislatorul este în drept să scoată în evidență din totalitatea de acțiuni săvârșite de personae, acele acțiuni care sunt cele mai periculoase și să le treacă în categoria de infracțiuni. Prin aceasta legislatorul declară principiul potrivit căruia ,,nu există infracțiune dacă despre aceasta nu este indicat in lege"

În literature de specialitate aceasta fapta prevăzută de legea penală mai este numită și,, ilegalitatea penală".

Ilegalitatea penală este indisolubil strâns legată de pericolul social al infracțiunii. Legea penala recunoaște ilegale numai faptele socialmente periculoase. Legătura strânsă dintre aceste semne se manifestă prin faptul că ilegalitatea constituie expresia juridical pericolului social în legea penală.

In procesul de luptă cu criminalitatea, organele judiciare pot să descopere unele fapte social-periculoase care au fost scăpate din viziunea legislatorului și din acest punct de vedere nu-s considerate ca infracțiuni. În afară de aceasta, pericolul social al faptei nu rămâne pentru totdeuna neschimbat, in legătură cu dezvoltarea relațiilor sociale, progresul științific și tehic, au posibilitatea de a introduce diferite corectări în criteriul de a recunoaște unele fapte social-periculoase și supuse pedepsei penale. Ceea ce azi este periculos, mâine este posibil să piardă caracterul său social-periculos, și dimpotrivă, poate să apară o astfel de situație când este necesar de a recunoaște ca infracțuine unele fapte pe care , anterior, legislația nu le cunoștea, însă o stfel de corectare a legii penale poate să o înfăptuiască numai Parlamentul.

O faptă se consideră prevăzută de legea penală atunci când o dispoziție din această lege arată în ce condiții acea faptă (acțiune sau inacțiune) este socotita ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracțiune.

§ 3 Fapta săvârșită cu vinovăție

Potrivit alin.(1) art.14 CP , vinovăția reprezintă o altă trăsăturăesențială a infracțiunii. Vinovăția este elementul subiectiv principal în care se exprimă atitudinea conștiinței și voinței față de faptă și urmările ei. Cînd se afirmă despre o persoană care a săvârșit o infracțiune că este vinovată, înseamnă că ea a avut o anumită atitudine a conștiinței și voinței față de fapta comisă și de urmările acesteia, anume și-a dat seama despre faptă și a voit urmările sau nu și-adat seama, dar putea și era obligată să-și dea seama.

Vinovăția nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei și urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului față de valorile sociale pe care le încalcă, conștiința clară sau mai puțin clară a necesității respectării acestor valor, atitudinea psihică a persoanei. Cunoașterea voinței este necesară nu numai pentru stabilirea existenței infracțiunii, dar și pentru cunoașterea personalității infractorului și necesitatea corectării lui.

Vinovăția reprezintă atitudinea psihică față de comportarea sa și consecințele ei. Orice persoană care a atins vârsta determinată de legea penală își dă seama de consecințele acțiunii sau inacțiunii sale.

Vinovătia cuprinde doua elemente sau doi factori: unul de conștiință și altul de voință.

Factorul intelectiv cuprinde procesul psihic al conceperii faptei, al deliberării asupra consecințelor acesteia și procesul luării hotărârii cu privire la săvîrșirea faptei. Atunci, factorul intelectiv cuprinde cunoașterea gravității actiunii sau inacțiunii și prevederea urmărilor prejudiciabile.

Când se finalizează procesul psihic de luare a une hotărâri, se produce o trecere de la manifestarea de conștiință la manifestarea de voință.
Factorul volitiv este procesul psihic prin care se realizează trecerea de la luarea hotăririi de a săvârși fapta la punerea ei în executare. Deci, factorul volitiv include în conținutul său voința de a înfăptui fapta respectivă, precum și dorința producerii în realitate a urmărilor prejudiciabile sau, în cazul neddorinței, acceptarea lor în mod conștient.

O condiție esențială a vinovăției este prezența atât a factorului intelectiv, cât și a celui volitiv în săvârșirea unei fapte.

Ca trăsătură esențială a infracțiunii, vinovăția îmbraca două forme principale: intenția și imprudența. La acestea se mai adaugă și o formă mixtă- praeterintenția sau intenția depășită specifică unor infracțiuni, prevăzută la art. 19 din CP al RM.

Potrivit prevederilo art.17 din CP, ,, Se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenția dacă persoana care a săvârșit-o își dadea seama de caracterul prejudiciabil al alcțiunii sau inacțiunii sale , a prevazut urmarile ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conștient,survenirea acestor urmări ".Din aceasta rezultă că făptuitorul prevede rezultatul faptei si urmărește producerea lui sau, făra a urmări rezultatul, accepta producerea acestuia. Vinovăția este atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de faptă și urmări, sintetizată în poziția psihică cu care se săvârșește o faptă periculoasă pentru societate.

Codul penal prevede că vinovăția există cînd fapta care prezintă pericol este săvîrșită cu intenție sau din imprudență.

Intenția este o formă principală de vinovăție definită în art.17 CP,și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale și urmarirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.

În funcție de atitudinea făptuitorului față de produceria urmarii prejudiciabile, intenția se prezintă sub două modalități desemnate de legea penală:

-directă, care se carecterizeaza prin prevederea rezultatului faptei de catre făptuitor și urmărirea acestui rezultat prin savârșirea faptei

Intenția directă cu care se savârșesc unele infracțiuni se deduce din observarea împrejurărilor în care se săvârșește fapta, urmărirea rezultatului.

-indirectă,care se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit, ci este acceptată doar eventualitatea producerii lui.

Imprudența, ca formă a vinovăției, este definite în dispozițiile art.18 din CP al RM care prevede: ,, Se consideră că infracțiunea a fost săvârșită din imprudență dacă persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate ori nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă".

Imprudența este cunoscută sub două modalități: încredera exagerată și neglijența penală.

Încrederea exagerată. Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră fără temei că acesta nu se va produce. Exemplu, fapta conducătorului auto care nu reduce viteza în apropierea trecerii de pietoni, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu-l acceptă și consideră în mod ușuratic că el va putea fi evitat, dar urmare se produce- vătamarea unei personae.

Neglijența penală. Se caracterizează prin ceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Negljența penală este singura formă a vinovăției în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevăzut obligatia de a prevedea acest rezultat și posibilitatea prevederii acestuia.

Dacă se stabilește ca totuși rezultatul nu era previzibil, adică făptuitorul nu trebuia și nu putea să-l prevadă, fapta nu mai este considerată săvârșită cu vinovăție, ci un caz fortuit(art.20 CP).

Preaeterintenția. Este o formă mixtă de vinovăție ce cuprinde intenția și imprudența reunite. Praeterintenția este forma de vinovăție ce se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit.

Caracteristic este că făptuitorul săvârșește o faptă urmărind un anumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav și realizând conținutul unei alte infracțiuni(lovirile și vătămările de moarte), ori o variant agravantă a infracțiunii inițiale(tâlhăria care a avut ca urmare moarte victimei).

§ 4 . Fapta pasibilă de pedeapsă penală

Fapta este incriminată de lege atunci când aceasta o prevede sub sancțiunea unei pedepse. Sancționarea cu pedeapsă înseamnă recunoașterea că fapta prezintă un caracter prejudiciabil, pentru combaterea căruia sunt necesare sancțiunile penale. De aceea, în dispoziția din alin. (1) al art. 14 din CP al RM s-a prevăzut ca trăsătură esențială a infracțiuni pasibilitatea de pedeapsă penală. Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracțiunii reiese și din conținutul alin. (2) al art. 1 din CP al RM, în care se menționează că Codul penal determină faptele ce constituie infracțiuni și prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

Această trăsătura presupune aplicarea pedepsei stabilite de lege sau a altor măsuri de influență juridico-penale pentru săvârșirea faptei prejudiciabile ilegale.

Vinovăția, deși privește procese subiective, atitudini de conștiință, are o existență obiectivă, este o realitate. Deliberarea și luarea hotărârii ca și prevederea ori urmărirea rezultatului faptei sunt procese psihice și manifestări psihice care există în realitate și în mod obiectiv. Ele se exteriorizează în acte și rezutate concrete. În dispozițiile legii se prevede că vinovăția trebuie să fieconstatată și dovedită, acest lucru făcându-se cu ajutorul elementelor de fapt încare ea și-a găsit exteriorizarea.

Dispozițiile, privind vinovăția au o deosebită importanță în înțelegerea și aplicarea tuturor textelor legale de încriminare. Acestea stabilind formele și modalitățile de vinovăție, servesc nu numai la constatarea existenței infracțiunii și la încadrare juridică, ci și la justa gradare a răspunderii penale și la individualizarea pedepsei .

2.1 Clasificarea infracțiunilor

Prin clasificarea infracțiunilor se înțelege împărțirea tuturor infracțiunilor în diferite categorii (grupe) în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil.

Gradul pericolului social reprezintă caracteristica cantitativă a infracțiunii ce depinde de obiectul de atentare, de caracterul adunei pricinuite( materială, fizică, morală), de metoda de atentare , forma și felul vinovăției, conținutul motivelor și scopurilor infracțiunilor.

Conform art. 16 din Codul penal al RM, clasificarea infracțiunilor are loc în felul următor:

Infractiunile ușoare. Se referă faptele intenționate sau săvârșite din imprudență, pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusive(al.2 art.16 CP). Din această categorie fac parte: infracțiunea de lăsare în primejdie (alin. (1) al art. 163 din CP al RM); privațiunea ilegală de libertate (alin. (1) al art. 166 din CP al RM); încălcarea regulilor de exploatare, reparații și modificare a locuințelor dintr-un bloc de locuit (art. 258 din CP al RM) etc. În Partea specială a Codului penal sunt incluse și infracțiuni care se sancționează cu alte categorii de pedepse, mai blânde în raport cu pedeapsa închisorii. De exemplu, distrugerea sau deteriorarea din imprudență a bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune în proporții mari, se pedepsește cu amendă în mărime de până la 300 de unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore sau cu arest de până la 6 luni (alin. (1) al art. 198 din CP al RM).

Infracțiuni mai puțin grave. Faptele săvârșite intenționat sau din imprudență, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv (alin. (3) al art. 16 CP). În acestea sunt incluse: determinarea la sinucidere (alin. (1) al art. 150 din CP al RM); delapidarea averii străine (alin. (1) al art. 191 din CP al RM); încălcarea cerințelor securității ecologice (art. 223 din CP al RM).

Infracțiuni grave. Faptele comise cu intenție și din imprudență, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 12 ani inclusiv (alin. (4) al art. 16 CP). De exemplu, traficul de finite umane se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani cu privare de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani(al.2 art.165).

Infracțiuni deosebit de grave. Infracțiunile săvârșite cu intenție, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depășește 15 ani (alin. (5) al art. 16 din CP). De exemplu, traficul de finite umane(al.3 art165) tâlhăria(al.5 art. 188).

Infracțiuni exceptional de grave. Infracțiuni săvârșite cu intenție, pentru care legea penală prevede detențiunea pe viață (alin. (6) al art. 16 din CP). Banditismul (art.283 CP) este o infracțiune excepțional de gravă, din care cauză ea se pedepsește cu închisoarea de la 16 până la 25 de ani sau cu detențiune pe viață.

Încadrarea faptei în una di categoriile menționate poate avea drept consecințe juridice. Astfel, în funcție de categoria infracțiunii săvârșite, se stabilesc categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP); se aplică pedeapsa mai blândă decât cea prevăzută de lege (art.79 CP) și în cazul unui concurs de infracțiuni (art.84 CP); nu se aplică condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (alin.4 art.90 CP); sunt reglementate termenele de prescripție ale executării sentinței de condamnare (art.97 CP) etc.

Clasificarea infracțiunilor pe categorii reprezintă un criteriu de bază de individualizare a răspunderii penale, orientând instanțele de judecată spre o calificare corectă a faptei, precum și spre alegerea unei categorii și măsuri de pedeapsă adecvate cazului respectiv.

2.2 Deosebirea infracțiunilor de alte incălcări de lege

Putem spune ca, toate faptele omenești pot fi împărțite convențional in două grupe:

Fapte licite, și

Fapte ilicite.

Faptele ilicite se impart în partu categorii: penale, civile, administrative și disciplinare. Toate acestea au un șir de caracteristici comue. Toate încălcările de lege sânt acțiuni socialmente periculoase, nelegitime, săvârșite cu vinovăție, persoanei vinovate aplicându-se măsuri concrete de constrângere de stat.

Criteriul principal de delimitare a infracțiunilor de alte încălcări de lege constă în caracterul lor ilegal, gradul pericolului social și consecințele juridice.

Gradul prejudiciabil. Sunt acele infracțiuni ce antentează la cele mai importante valori sociale. Drept dovadă care determină gradul prejudiciabil al faptei constă în valoarea urmării prejudiciabile cauzate. Anume volumul prejudiciului cauzat influențează delimitarea infracțiunii de alte încălcări de lege. De exemplu, în componențele de oinfracțiuni concrete sunt indicate semnele care ridică essential gradul prejudiciabil al faptei, cum ar fi, prejudicial, dauna, amenințarea, aplicarea violenței. Iar in caz ca lipsesc aceste semne, fapta trebuie considerată drept delict, contravenție, după care urmează raspunderea administrative, disciplinară.

Caracterul ilegal. Pentru săvârșirea faptei legea prevede aplicarea celor mai aspre forme de pedepsă- pedeapsă penală, de exemplu amenda arestul, inchisoarea, pană la detențiunea pe viață. Celelalte încalcări sunt prevăzute de legile si actele subordinate legii.

Consecințele juridice. Infractiunile generează limitări esențiale ale drepturilor și libertăților persoanei legate de pedeapsă, după care vor urma antecedente penale.

ÎNCHEIERE

În finalul acestei teze, prezentăm următoarele concluzii:

Infracțiunea este instituția fundamentală a dreptului penal, care împreună cu alte două instituții principale: răspunderea penală și pedeapsa penală, formează "temelia" dreptului penal, infracțiunea fiind cea mai importantă.

În dreptul penal, infracțiunea este examinată din două uncte de vedere. În primul caz, infracțiunea este privită ca un fenomen social, iar în al doi-lea caz, ca un fenomen juridic.

conform art. 14 alin.(2), infracțiunea este o faptă (acțiune sau inacțiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție și pasibilă de pedeapsă penală.

pentru ca o faptă să fie calificată drept infracțiune, ea trebuie să intrunească următoarele patru trăsături:

Să fie prejudiciabilă;

Să fie prevăzută de legea penală;

Să fie săvârșită cu vinovăție;

Să fie pasibilă de pedeapsă penală.

Fapta reprezintă un act de conduită exterioară a omului, o manifestare a sa in sfera realității.

Vinovăția este elementul subiectiv principal în care se exprimă atitudinea conștiinței și voinței față de faptă și urmările ei.

Clasificarea infractiunilor are loc în felul următor: infracțiuni ușoare, infracțiuni mai puțin grave, infracțiuni grave, infracțiuni deosebit de grave, infracțiuni excepțional de grave.

ANEXA NR.1

Rata infracționalității, 2011-2015

ANEXA NR.2

Structura infracțiunilor înregistrate după categorii, în 2015

BILIOGRAFIE

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1

Codul penal al Republicii Moldova , 18.04.2002// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, -2002-, nr 128-129

Codul penal al Romaniei, 16.04.1997 nr.65

M. Grama, S. Botnaru, A. Șavga, V. Grosu, Drept penal partea generala vol.1, Chișinău, 2012

I. Macari, Dreptul penal al Republicii Moldova partea generală(material didactic), Chișinău, 1999

C. Mitrache, Drept penal român, ediția a III-a revăzută și adăugită, București, 1997

A. Bodorac, Drept penal partea generală, Chișinău, 1994

Gh. Ivan, Drept penal partea generală I, note de curs, Galați, 2007

I. Macari, Dreptul penal al Republicii Moldova partea generală, Chișinău, 2002

https://dexonline.ro/

http://www.dictionardesinonime.ro/

http://www.statistica.md/