Influența Stilului Parental Asupra Depresiei în Adolescență

UNIVESITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie

Influența stilului parental asupra depresiei în adolescență

Profesor coordonator: Student:

Prof.univ.dr. Margareta Dincă Avrămescu Marian Răzvan

București

2016

Cuprins

Introducere

Cap 1 – Personalitatea

Accepțiuni ale conceptului de personalitate

Descrierea și explicarea personalității

Cap 2 – Particularitțăile dezvoltării personalitțăii adolescentului

2.1 Adolescența prezentare generală

2.2 Particularități ale dezvoltării personalitțăii

Cap 3 – Conceptul de parenting

3.1 Accepțiuni ale termenului de parenting

3.2 Influența parentală și modele parentale

3.3 Conflictul părinte-adolescent

Cap 4 – Depresia

4.1 Accepțiuni ale termenului de depresie

4.2 Descrierea și explicarea despresiei

4.3 Cauzele și simptomele depresiei

4.4 Relația dintre depresie și parenting

Cap 5 -. Metodologia cercetării. Obiectivele cercetării

5.1 Descrierea studiului

5.2 Obiectivele si Ipotezele cercetării

5.2.1 Obiectivele cercetării

5.2.2 Ipotezele cercetării

5.3 Metode și instrumente de lucru folosite în cadrul activității de cercetare

5.3.1 Lot de subiecți , criterii si participanți

5.3.2 Procedura de lucru

Cap 6 – Rezultatele cercetării

6.1 Concluzii și discuții

Bibliografie

Anexe

Introducere

Depresia și adolescența se asociază cu o serie de caracteristici , care sunt influențate de diverși factori , precum mediul , anturajul , situația materială , familia , etc . Prin acest studiu noi vom studia modul în care stilul parental se asociază cu depresia la adolescenți .

În timpul cercetării noastre ne vom preocupa cu două probleme . Cea a stilului parental adoptat și depresia care se manifesta în adolescență . Cât și posibila corelație dintre acestea.

Lucrarea este organizată în 6 capitole , dintre care primele patru abordează o serie de probleme teoretice , legate de perspectivele și conceptele de personalitate în psihologie . Particularitățile dezvoltării personalitătii adolescenților , rolul familial în dezvoltarea personalitătii acestora , problematica conceptului de parenting . Și în ultima parte , vorbim despre depresie , anume , descrierea și explicarea acestui termen , cauzele și simptomele ei . Relația dintre depresie și parenting .

În cea de a doua parte a lucrării , am prezentat obiectivele , ipotezele , metodologia utilzată , precum și rezultatele cercetarii. Prin care am comparat nivelul de depresie al adolescenților și stilul parental , evaluate pe un lot de 120 de persoane , dintre care 60 de adolescenți și 60 de părinți . Adolescenții au fost evaluați cu scala de HADS ( Hospital Anxiety and Depression Scale) iar părinții au fost evaluați folosind un chestionar al stilurilor parentale creat pe baza studiului „ Authoritative , Authoritarian , Permissive Parenting Practices”. Deoarece la ora actuală nu a fost găsit niciun studiu concludent cu privire la care dintre părinți joacă un rol mai important în dezvoltarea adolescentului ; acesta a fost rugat să aleaga care dintre parinți,simt ei că i-au influențat cel mai mult. Datele obținute au confirmat ambele ipoteze generale de la care am pornit , indicând faptul că există o corelație puternică între stilul parental și depresie . Obtinându-se o diferență semnificativă între stilul autoritar și stilul democratic .

Capitolul 1

Personalitatea

Personalitatea umană a reprezentat un subiect de studiu încă din antichitate, acolo unde filosofii greci precum Aristotel, Platon sau Hipocrate și-au prezentat pe rând propriile concepții și teorii despre personalitatea umană. Deși, înțelesul științific de azi al termenului de personalitate diferă semnificativ de teoriile filosofilor din antichitate, trebuie să fim de acord că fără contribuția lor, psihologia personalității nu ar fi putut ajunge la nivelul de dezvoltare la care se află în zilele noastre.

 Ca o ramură a psihologiei, teoria personalității datează de la începutul secolului XX și multumita abordarii psihanalitice a lui Sigmund Freud , alti cercetători i-au continuat munca dând nastere altor teorii :

Teoria trasaturilor – Teoriticieni au susținut că pentru a înțelege individul, modelele comportamentale pot fi defalcate într-o serie de trăsăuri general observabile. O clasificare a modelelor de personalitate este denumită și “Big Five”. Acest model includ: extrovertirea, agreabilitatea, conștiinciozitatea, stabilitatea emoțională și deschiderea față de experiențe noi.(Susan S. Hendrick, Clyde Hendrick , Costa și Mc Crae, etc)

Teoria biologica si genetica – Această teorie a luat naștere ca urmare a studiului asemănărilor dintre părinți și copii , care au ridicat un set de întrebări la nivelul studiului geneticii comportamentale. Cercetătorii întrebându-se dacă există o relație între genetică și personalitate. Astfel aceștia definesc personalitatea ca fiind un amsamblu de trăsături genetice. ( Eysenck ,1967, Plomin 1986 , 1997)

Teoria fenomenologică –  – Fenomenologia este studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu. Cei care abordează personalitatea din punct de vedere fenomenologic susțin că psihologii trebuie să studieze modul în care individul înțelege, simte, interpretează evenimentele vieții. Acest curent se deosebește mult de behaviorism, care studiază numai comportamentul, dar și de psihanaliză sau psihologia cognitivă, care studiază modul în care fenomenele psihice-fie inconștiente, fie conștiente-influențează comportamentul. ( Kelly ,1995; Rogers ,1951)

Teoria behavioristă și a invățării sociale – Behaviorismul consideră drept obiect exclusiv al psihologiei comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele cerebrale ale conștiinței sau la procesele mentale interne. Comportamentul fiind influențat de atitudinile persoanei,de convingerile sale, de istoria întăririlor anterioare, dar și de stimulii din mediu. Astfel aspecte ale personalitatii pot fi influentate de actiunea mediului , precum și un comportament,odata produs, poate determina schimbari ale mediului. ( Bandura , 1971; Skinner 1953)

Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai complexe fenomene din univers; este o realitate extrem de complexă (deoarece integrează o varietate de componente diferite ca structură, funcționalitate și finalitate – biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice) și dinamică (deși dispune de trăsături relativ stabile, cunoaște o evoluție în timp, atât în plan filogenetic, cât și în plan ontogenetic). Menționăm faptul că independent de știință, literatura și arta au adus contribuții valoroase privind înțelegerea vieții omului și cunoașterea complexă a diverselor profiluri umane. Știința aduce însă un aport în plus pe linia descoperirilor legilor implicate în fenomenul de personalitate

Termenul de personalitate provine etimologic din limba latina “persona“ , care însemna mască, sau aparență utilizată de actorii de teatru din Grecia antică .Cu timpul, acest concept a inclus întreaga persoană, adică la fel de mult ca și persoană fizică și psihologică. Fiind din cauza acestui aspect incluzive și integratoare, care l-au facut pe Allport (1937) să adoptate termenul de personalitate pe termen lung . Precum si eliminarea confuziilor legate de alți termeni, cum ar fi temperamentul sau caracterul .

Pentru psihologi , personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi orice invidiv uman , într-o anumită etapă a dezvoltării sale, întrunind anumite note sau caracteristici definitorii. Renumitul personolog Allport definea personalitatea ca fiind: “ organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul sau caracteristicile ” ( Allport , 1991) . De asemenea , același autor consideră că personalitatea reprezintă “ceea ce o persoană este în mod real , indifferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem “. Această definiție indică următoarele aspect ale personalității: cum ar fi caracterul structurat și organizat al însușirilor individuale. Faptul că ea evoleaza de-a lungul timpului și că există o unitate între partea psihică și cea fiziologică și că această structură determină particularitățile individuale .

Marele dicționar de psihologie Larousse (1993) dă o definiție cuprinzătoare a personalității , care ține cont atât de pozițiile teoretice , cât și de semnificația acordată în limbajul comun al acestui termen : “ caracterstica relativ stabilă a felului de a fi al unei persoane , a modului de a reacționa în situațiile în care se gaseste” . Menționând că , în majoritatea cazurilor , termenul nu acoperă aspectele cognitive ale conduitei ( inteligență , aptitudini , cunoștințe) , ci doar pe cele affective , emoționale , dinamice .

Odată formată personalitatea nu rămâne la fel , această se schimbă pe parcursul vieții , dar într-un grad mai mic și uneori greu de depistat . În urmă unei meta-analize pe 152 de studii longitudinale făcută de către Roberts și Delvecchio(2000) , acesta a depistat faptul că coeficientul de corelație mediu (controlat pentru intervalul de timp) a devenit liniar mai puternic cu creșterea vârstei indivizilor . Coeficientul mediu de corelare a început la 0.31 în fază incipientă și apoi a crescut în mod sistematic la 0.43 în timpul copilăriei și adolescenței, la 0.54, în adolescentă târziu, la 0.60 la maturitate timpurie, la 0.64, în Activitatea culturală a ajuns la un platou de peste 0.70 în timpul batrâneței. Astfel, această meta-analiză sugerează că poziția de stabilitate poate fi contestată. Cele mai ridicate coeficiente de corelație a variat între 0.60-0.75, după 22 de ani, explicând 36% și 56% din variație. Cu toate că acest lucru este o proporție considerabilă de variație, această nu explică majoritatea din ea pană la cincizeci de ani. Acest lucru implică faptul că există o schimbare de personalitate după maturitate timpurie.

Allport (1961) a fost unul dintre primii care au sugerat că, odată cu vârstă, trăsăturile de personalitate ar tinde să se schimbe în direcția unei mai mari maturizări. El a postulat că indivizii normativi ar trebui să dezvolte un sentiment extins de sine, de a fi mai în măsură să se angajeze cu căldură, cu alții, pentru a controla reactivitatea emotională. Și faptul că aceștia ar tinde să perceapă și să se comporte în conformitate cu realitatea exterioară (adică, normele sociale). Multe studii transversale și longitudinale, folosind diferite dispozitive de evaluare a personalitătii și a tipurilor de probe au relevat faptul că, atunci când personalitate a fost evaluată pentru prima dată în adolescentă sau la maturitatea timpurie , acestea având diferențe relevante. Modificări semnificative la nivel mediu în trăsături au avut loc în mod obișnuit (a se vedea Caspi & Roberts, 1999; Costa & McCrae, 1997 ; Helson, Kwan, John, & Jones, 2002. Roberts et al).

Accepțiuni ale conceptului de personalitate

În sens strict psihologic, personalitatea este o construcție teoretică elaborată de psihologie , în scopul înțelegerii și explicării ei , la nivelul teoriei științifice , modalității de ființare și funcționare al persoanei. Reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor psihofizice și psihosociale ale persoanei. Este o sinteză (unitate) bio-psiho-socio-istorică și culturală, care asigură adaptarea originală a individului la condițiile mediului natural și mai ales, social. Are caracterul unei structuri vectorizată axiologic și teleologic, trinomul valori – atitudini – idealuri fiind principalul nucleu funcțional care mediază elaborarea conduitelor sociale (D. Cristea, 2000).

Personalitatea fiind încă un termen disputat în psihologie , dintre multitudinea de accepțiuni ale noțiunii , M.Zlate(2000) selectează trei accepțiuni considerate că fiind esențiale și complementare una în raport cu cealaltă , anume : accepțiunea antropologică , accepțiunea psihologică și accepțiunea axiologică .

Accepțiunea antropologică pleacă de la premisă că la naștere copilul nu dispune de personalitate , el fiind un candidat care va dobândi pe parcusul vieții o personalitate . Această se formează în urmă relațiilor sociale , prin interacțiunea individului cu multitudinea și varietatea relațiilor sociale. Izolarea copilului la naștere de mediul social , că și bolile psihice grave anulează atributul de personalitate , rămânându-se la stadiul de individ . Esența personalității umane o reprezintă ansamblul relațiilor sociale în expresia lor subiectivă , interiozata . Calitatea personalității va depinde de calitatea relațiilor sociale ( mediului social) în care se formează , imperfecțiunile și slăbiciunile mediului social ducând la înstrăinarea sau destructurarea personalității . Și în cadrul psihologiei contemporane , relația și interacțiunea apăr în prim plan . Personalitatea „se formează și se manifestă în și prin relationare” (M.Golu , 1993). Personalitatea este o „constructie” socială(A. Neculau, 1996).

Avantaje ale accepțiunii antropologice : Amplasarea și integrarea omului în sferă vieții sociale și felul cum această ne ghidează în procesul de formare și schimbare a personalității .

Dezavantaje ale accepțiunii antropologice : Personalitatea este doar un produs social , relațiile sociale sunt preexistente individului , acest fiind pasiv , văzut doar că un purtător al esenței personalității creață de societate ( determinism social ) . Relația nu este univocă – de la mediu la personalitate-, ci este biunivocă : la rândul sau , personalitatea este creatoare de medii sociale , ea poate modifică relațiile sociale .

Accepțiunea psihologică consideră că personalitatea este un ansamblu de condiții interne . Ea nu se constituie printr-un simplu efect de amprentă a relațiilor sociale , influențele externe acționează prin intermediul condițiilor interne , acestea din urmă fiind interiozări ale celor dintâi (Rubinstein , 1962) .

Natură condițiilor interne poate fi dublă anume biologică și psihologică :

-Biologică, ereditară (ele controlează în primul rând constituția somatică, tipul de sistem nervos, predispozițiile native care stau la bază aptitudinilor și a altor însușiri). Condițiile interne de natură biologică definesc individul.

-Psihologică (se referă la formațiunile psihice structurate în procesul dezvoltării – cognitive, afective, motivaționale, energizoare, aptitudinale și atitudinale –, ce s-au constituit datorită interacțiunii dintre factorii interni și condițiile externe, prin interiorizarea unor date externe).

Accepțiunea axiologică prezintă personalitatea că pe un ansamblu de valori , în formarea personalității nu este important orice fel de mediu social , ci un mediu impregnat de valori. În decursul existenței sale omul asimilează nu doar experiență de cunoaștere și pe cea practică elaborate social-istoric , ci și sistemul de valori maternale și spiritual, semnificația existenței și activității umane în general , criteriile și procedeele de apreciere-valorizare-alegere și fixare a lor că mecanisme fundamentale de reglare a conduitei umane . Prin asimilarea acestor aspect , personalitatea umană dobândește o dimensiune valorică ( axiological) .

În decursul existenței, la personalitate se atașează o notă de valoare , chiar produsele personalității fiind valorizate . Omul trece , astfel de la studiul de consummator de la valori la cel de producător de valori . Prezintă omul că fiind valorizat (intellectual , moral , social , spiritual), deci omul că valoare . Dimensiunea valorică a personalității este de fapt o fațetă a dimensiunii culturale .

Descrierea și explicarea personalității

Problema personalității ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât și aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligență”, nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex și nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiții, iar astăzi McClelland peste 100 de definiții ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu ușurință cel puțin 10-12 școli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ș.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ș.a.

Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcție integrativ – adaptativă a omului, care presupune existența celorlalte dimensiuni – biologică și fiziologică, dar nu este nici o prelungire, nici o imagine proiectivă a conținutului acestora.

Termenii de persoană și personalitate sunt atât de utilizați în limbajul cotidian, încât fiecare are sentimentul întrebuințării lor corecte în cele mai diverse situații. Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:”Conceptul de persoană desemnează individual uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcție teoretică elaborată de psihologie în scopul înțelegerii și explicării- la nivelul teoriei științifice- a modalității de ființare și funcționare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”. Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalității, într-o anume situație.

Analiza funcțională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în plan psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcțiile și însușirile psihice; întregul -personalitatea. Unul dintre obiectivele principale ale cunoașterii și evaluării personalității este realizarea de predicții privind comportamentul persoanei într-o anumită situație. Pentru a explica acest fenomen unii psihologi iau drept unitate de analiză trăsătura de personalitate: fiecare trăsătută se raportează la o anumită „componentă” a personalității. Fiecare componentă fiind independentă de celelalte , conturează o anumită fațetă a individului (de ex: anxietate, sociabilitate, perseverență).

Adepții acestei orientări (Allport, Eysenck, Cattell, etc.) consideră că, deși faptele de conduită ale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situațională, pe termen lung, se observă un cadrul relativ stabil, unitar, de așteptare și interpretare. Trăsătura psihică este conceptul care evidențiază aceste însușiri sau particularități relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental o trăsătură constituie o predispoziție de a răspune în același fel la o varietate de stimuli: De ex: timiditatea ca trăsătură, în paln comportamental se va manifesta ca o stângăcie, hipermotivitate, mobilizare exagerată, ș.a.

Comportamentele oamenilor sunt exprimate prin anumite cuvinte, de obicei adjective. În limba engleză, în 1936, Allport a găsit 17.954 de cuvinte utilizate pentru a descrie personalitatea. Dintre acestea 4.500 se referă la trăsături mai frecvente. În funcție de nivelul lor de stabilitate, de puterea lor explicativă și predictivă el le-a împărțit în trăsături: cardinale , centrale , secundare .

În 1943 R. Cattell a reluat lista lui Allport și după un șir de condensări succesive (eliminarea cuvintelor ambigue, sinonime, antonime) a redus-o la 171 de cuvinte. Acestea au fost aplicate pentru descrierea unui număr mare de subiecți pe care îi cunoștea destul de bine. Aplicând analiza factorială acestor descrieri Cattell a identificat în final 16 factori, deveniți chestionarul de personalitate 16 P.F.

În ciuda deosebirii punctelor de plecare și a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalității atributul unității, integralității și al structuralității. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului  dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) și cea a condiționărilor externe în structurarea întregului personalității, dintre stabil și dinamic.

Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalității trecerea de la un model teoretic general la un caz individual nu este niciodată rectilinie și corespondența niciodată perfectă. La nivelul personalității condiționările și relațiile se desfășoară sub semnul posibilului, al probabilului, și nu sub cel al unei cauzalități liniare, directe, precise.

Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o serie de convenții de ordin operațional – logic și anume:

delimitarea ei pornește de la un anumit nivel de abstractizare;

organizarea ierarhică, plurinivelară;

realizarea unei comunicări bilaterale cu mediul și efectuarea unor sarcini specifice de reglare;

caracterul emergent și independența relativă față de elementele componente;

îmbinarea analizei structurale cu analiza concret – istorică;

analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcționale complementare

nu prin reducție la elementele substanțiale, energetice sau informaționale.

Un alt mod de a explica personalitatea a fost dezbătut de catre mulți cercetatori precum Tellegen și Atkinson ,  Costa și McCrae si Eysenck și acest mod a fost modelul big five , anume explicarea personalității prin 5 dimeniuni și acestea sunt: Extraversie, Agreabilitate, Conștiinciozitate, Nevrotism și Deschidere către Experiență . Încă din anii 1980 cercetătorii aparținând de diferite tradiții teoretice au ajuns la concluzia că factorii Big Five sintetizează dimensiunile fundamentale ale personalității. Concluzie susținută atât de auto-analiză cât și descrierile oferite de cunoscuți, în rândul nativilor diverselor culturi, ale chestionarelor aplicate atât la copii, studenți, adulți – femei și bărbați, proveniți nu numai din cultura europeană dar chiar și din cea asiatică.
Modelul a răspuns exigențelor științifice susține atât de instrumente de evaluare cât și de observatori dar a trecut și testul timpului – pe măsură ce subiecții înaintau în vârstă, modelul confirma aceleași trăsături de personalitate evaluate inițial. Se ridică problema naturii personalității în sine, poate cea mai complexă dintre dimensiunile umane. Analiza factorială urmărește generarea unei structuri simple – grupări de variable care definesc fiecare dimensiune. Astăzi este cunoscut faptul că trăsături de importanță centrală pentru teoriile personalității sunt rezultatul a două sau mai multe dintre dimensiunile Big Five. Să luăm ca exemplu timiditate a, care rezultă din elemente ale Nevrotismului și ale Extraversiei. Descrieri precum ”ostil” sau ”temperanental” pot face referire fie la un scor înalt al Nevrotismului cât și la un scor scăzut al Agreabilității. Așadar, o selecție diferită de variabile poate duce la un set diferit de dimensiuni legate de un factor comun – din punct de vedere statistic, toate soluțiile sunt echivalente. Aceasta a fost o provocare puternică pentru cercetătorii care s-au străduit să contureze structura personalității.

Capitolul 2

Particularitățile dezvoltării personalității adolescentului

Pubertatea și adolescența se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă , cu solicitările ei sociale , familiale , profesionale etc . Întreaga perioadă a adolescenței este legată de schimbări de mare intensitate și cu efecte vizibile în înfățișare , comportamente și relaționare internă cu lumea exterioara , inclusiv prin creșterea capacității de integrare în specificul vieții sociale . Pe acest teren se constistuie „sinele” , imaginea și percepția de sine – ca o componentă a „ identității” care , la rândul său , constituie nucleul personalității ( Șchiopu și Verza , 1989).

Adolescența abundă în conflicte , fie împotriva societății , a normelor și valorilor stabilite de adulți , fie înlăuntrul propriilor motivări și nevoi . Unii autori vorbesc despre existența conflictelor dintre generații sau dintre diferitele grupe de vârstă .

N. Sillamy (1996) definește adolescența ca fiind o perioadă de viată care se situează între copilărie – pe care o continuă – și vârsta adultî . Este „perioada ingrată” , marcată de transformări corporale și psihice care încep către 12-13 ani și se termina spre 18-20 de ani Limitele ei sunt imprecise , deoarece apariția și durata adolescenței variază dupa sex , după condițiile geografice și mediul social-economic . Pe plan psihologic , se deosebește prin maturarea instinctului sexual , prin întărirea preocupărilor profesionale și sociale , prin creșterea dorinței de libertate personală și independentă , de plenitudinea a vieții afective . Inteligența se diversifică , aptitudinile particulare se dezvoltă și se individualizează , crește puterea de abstractizare a gândirii . Adolescenții au nevoie să găsească , în afara familiei , structuri educative care să le permită dezvoltarea .

Potrivit lui Erikson (1968), adolescenții sunt adesea preocupați de ceea ce par a fi în ochii altora, mai degrabă decât ceea ce simt ei că sunt, și cu întrebarea cum să conecteze rolurile și abilitățile cultivate mai devreme. Atât Winnicott (1989) cât și Erikson (1968) tratează tinerii ca o categorie importantă, care necesită o atenție importantă . În analiza lor, tinerii sunt considerați ca fiind semnificativ social și complexi psihologic. Amândoi au avut în comun preocuparea privind "tânărul ca individ." (Kehily 2007) G. Stanley Hall (1904), caracterizează adolescența ca o perioadă de furtuni și de stres. Aceast lucru explică faptul că adolescența este o perioadă turbulentă cu conflicte și modificări ale dispoziției cu ,caracterul de bază care nu este capabil să împărtășească sentimentele cu un adult și care are un impuls pentru a experimenta aventura.

2.1 Adolescență prezentare generală

Vârstă adolescenței este considerată ca o fază de tranziție, un "statut de trecere" între copilărie și maturitate (Fend, 2000; Flammer & Alsaker, 2002; Hurrelmann, Rosewitz & Wolf, 1994; Maggs, Schulenberg & Hurrelmann, 1997). Adolescența poate fi împărțită în două etape: pubertatea (aproximativ între anii 12-18), iar după pubertate (circa 18-21 ani). Sensul adolescenței sa schimbat pe parcursul ultimului secol precum și educația, relațiile sociale și importanța relațiilor inter persoane au suferit o modificare considerabilă pe parcursul ultimelor generații (Hurrelmann, 1987). Formarea profesională și școlarizarea adesea dincolo de vârsta de douăzeci de ani și presiunea de realizare a standardelor de familie a devenit mai puternică. Ocuparea forței de muncă în adolescență este un caz excepțional: educația școlară cuprinde in totalitate viața adolescenților (Chrisholm & Hurrelmann, 1995). 

Adolescenșa este o fază de tranziție multifactorială și complexă. Prin tulburări în procesele de auto-reglare, este posibil ca strategiile neadecvate de adaptare să apara sub formă de dependență, delincvență, violență, sau probleme psihosomatice.

Atunci când maturizarea se caracterizează prin autonomie și autodeterminare, adolescența este pregătirea pentru statutul de adult. În faza de adolescent, indivizii au multe sarcini de dezvoltare psihologice și sociale diferite pentru a îndeplini și a se descurca în diferite roluri și situatii precum : separarea de părinți și de familie, trebuie să facă față modificărilor corporale, trebuie să își dezvolte propriul sistem de valori și norme și, ar trebui să intensifice contactele cu colegii, și trebuie să își dezvolte abilitățile lor financiare și profesionale. În plus față de aceste cerințe, trebuie să fie de asemenea luate în considerare nevoile specifice de vârstă ale adolescenților: nevoia lor de dragoste și de securitate, lupta pentru experiențe noi, au nevoie de recunoaștere, independență și responsabilitate (Engel & Hurrelmann, 1993). Conflictul și dezechilibrul dintre nevoile și cerințele provoaca tensiuni tipice pe durata adolescenței . Viața de adolescent este afectată de anumite caracteristici dependente care provin inca din copilarie (cum ar fi dependența financiară de părinți), iar pe de altă parte, printr-o atitudine auto-reglementată (formând propriile atitudini și opinii) care își formează independența .

  În această fază de tranziție, a integrității corporale, și schimbărilor sociale si emoționale, aceste schimbări ocupă pe deplin atenția adolescenților. Principalele întrebări care sunt stabilite în sinea adolescentului sunt concentrate asupra emoțiilor ( "Cum sunt eu?"), Dezvoltarea socială ( "Ce sunt eu în stare să fac?"), Și identitatea ( "Cine sunt eu?"). Modul în care adolescentul gândește este mai degrabă egocentric (Elkind, 1978) și adolescenții sunt destul de preocupați de aspectul lor, impresia lor asupra altora, și abilitățile lor. De asemenea, ei tind să simtă că sunt in centrul atenției altora. 

Aceste procese intra- și interpersonale sunt plasate într-un mediu multifactorial unde adolescenții sunt supuși la diferite influențe, cum ar fi influența familiei, a colegilor , a școlii și mass-media (comparați Larson, Wilson & Mortimer, 2002). Depinde atât de mediul înconjurător și percepția personală și a caracteristicilor individului în ce măsură aceste influențe sunt percepute ca fiind de susținere sau factor stresant în dezvoltarea lor .

Sarcinile de dezvoltare care trebuiesc îndeplinite de către adolescenți sunt într-o mare măsură, definite de către societate și trebuie să fie rezolvate în timpul perioadei de adolescență. Un coping amânat în fața acestor sarcini sau dacă adolescentul se va descurca într-un mod nesatisfăcător poate duce la întârzieri și tulburări în dezvoltarea mentală și socială a individului, și așa se poate manifesta un comportament deviant sau probleme psihologice. Pentru o dezvoltare sănătoasă, prin urmare, este extrem de important ca nevoile adolescentului sa fie satisfăcute și că sarcinile specifice vârstei de dezvoltare să fie îndeplinite (a se vedea Havighurst, 1948).

2.2 Particularitîti ale dezvoltării personalității

Adolescentul se construiește pe sine prin continue căutări și diferențieri față de alții din care nu lipsesc tensiunile, conflictele și frustrările (Verza, 2000). Schimbările fizice, și mai ales cele psihice, din adolescență nu se petrec liniar, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate, dependente de factori educaționali, sociali, de mediu. În urma acestor schimbări, personalitatea se prezintă pentru prima dată cu toate componentele ei ca un ansamblu organizat și unitar, dar încă insuficient stabilizat.

Sarcinile de dezvoltare ale adolescenței cuprind : realizarea unei relații noi și mai mature, cu varsta colegii de ambele sexe, realizarea unui rol social fie acesta masculin sau feminin,, acceptând fizicul unei persoane și utilizarea eficientă a corpului. Realizarea independență emoțională din partea părinților și a altor adulți , pregătirea pentru căsătorie și viața de familie, pregătirea pentru o carieră economică. Dobândirea unui set de valori și un sistem etic ca aguide comportamentului, dorind să obțină social responsabil comportament. (Havighurst 1972.) Cu toate acestea, Havighurst (1972) afirmă că in sarcina de dezvoltare rămâne elementară catalogarea descriptivă a dezvoltării umane, iar acestea pot fi rafinate în diferite contexte etnice și culturale.

Dincolo de multitudinea transformărilor ce caracterizează personalitatea adolescentului, trei dominante se impun:

– cristalizarea conștiinței de sine; – identitatea vocațională;

– debutul independenței.

Dezvoltarea conștiinței de sine sau identificarea de sine implică mai multe fațete: identificarea eului corporal material, a eului spiritual și a eului social.

Eul corporal material este constituit din corpul persoanei, dar și din îmbrăcămintea sa, familia, casa, cărțile, prietenii, vecinii săi etc., adică din toate posesiunile sale. Individul vede toate acestea ca fiind intim legate de el însuși. Când pierde unul dintre aceste lucruri la care ține, resimte acest lucru ca pe pierderea unei părți din sine. În adolescență eul corporal rămâne în centrul imaginii de sine și este valorificat în relațiile dintre sexe.

Eul social este reprezentat de totalitatea impresiilor pe care individul le face asupra celorlalți. Este aspectul central al eului, o sinteză a imaginii pe care o proiectăm asupra altora și a rolurilor pe care le jucăm în fața celorlalți. Unele componente ale eului social au o mai mare pondere și importanță decât altele, de exemplu onoarea, reputația. Eul social este mult mai clar în adolescență decât în perioadele anterioare de dezvoltare (pentru că adolescenții știu ce loc ocupă în grup și de ce popularitate se bucură) și se află într-un mai bun echilibru cu cerințele grupurilor.

Eul spiritual se află în centrul autocunoașterii. El trimite la experiențele noastre interioare, la valorile și idealurile care reprezintă aspectele relativ stabile ale existenței noastre. Adolescenții sunt preocupați de a-și cunoaște însușirile caracteriale și temperamentale, dar și nivelul de inteligență, gradul de cultură.

Identitatea vocațională desemnează capacitatea adolescentului de autocunoaștere și autodescoperire de posibilități și incapacități, mai ales cu scopul autoperfecționării. Dacă în etapa pubertății individul era mai preocupat de cunoașterea trăsăturilor de caracter și a intereselor, la adolescent apare capacitatea de a-și defini aptitudinile. Treptat, nivelul de aspirație va modela spectrul vocațional pe axa profesionalizării, fenomen pregnant mai ales în adolescența târzie.

Dobândirea independenței este un pas dificil de realizat pentru adolescent. Ea este condiționată de ce anume consideră societatea (părinți, prieteni etc.) că înseamnă independență, care sunt limitele acceptabile în acest plan.

Există trei feluri de independență:

– independența economică (materială)

– independența emoțională (afectivă, de apartenență)

– independența valorică (de mentalități)

Prima care se structurează în adolescență este independența valorică, ce continuă un trend început în pubertate. Adolescentul respinge idei și obiceiuri care sunt considerate învechite, manifestă opoziție față de rutină, banalitate; critică oameni și principii.

Independența economică și cea emoțională sunt mai greu de dobândit. Chiar dacă adolescentul rămâne, în bună măsură, dependent de familie, disponibilitatea sa afectivă este foarte largă, dar și încărcată de aspirații înalte, de idealuri. Dependența economică devine greu de suportat, chiar dacă adolescenții primesc un mic buget personal pe car îl pot administra. De aceea, dorința unei independențe materiale va alimenta planurile de viitor ale tinerilor și va contribui la construirea identității vocaționale.

Pe lângă cele trei aspecte dominante, menționate mai sus, ce caracterizează dezvoltarea personalității în adolescență, se înregistrează și alte schimbări importante ce constau în consolidarea unor componente (precum aptitudinile), reorganizarea altora (caracterul sau idealul de viață) și chiar apariția unora noi (sistemul propriu de valori, idealul de viață, concepția despre viața sa și a altora, conștiința apartenenței la generație).

Capacitățile și aptitudinile ating în adolescență niveluri înalte. Se diferențiază aptitudinile simple, dar și cele complexe, iar aptitudinile generale se organizează în structuri complexe. Inteligența, ca aptitudine generală, atinge un vârf specific stadiului. În adolescența prelungită, aptitudinile se vor încărca de abilități, dexterități solicitate de anumite feluri de activități. Tot în adolescență se înregistrează un spor al creativității exprimat mai ales în creșterea originalității. Se formează însușiri importante ale personalității creative: non-conformismul, cutezanța, spiritul interogativ, asumarea riscului etc. În ceea ce privește temperamentul, se poate aprecia că în jurul vârstei de 14-15 ani se explicitează tipul temperamental.

Caracterul suferă schimbări importante în adolescență. Unele însușiri caracteriale apărute în copilărie se consolidează, dar cele care sunt legate de relațiile cu persoanele adulte și cu instituțiile sociale intră într-un proces de mari prefaceri care nu este lipsit de tensiune, contradicții, conflicte. Acest proces a fost denumit „criza de originalitate a adolescentului”.

Criza de originalitate din adolescență se caracterizează printr-o stare de tensiune ce este generată de nepotrivirea dintre schimbările fizice și psihice din această perioadă și comportamentele și atitudinile copilăriei care încă sunt așteptate, dorite, încurajate de către părinți. Criza de originalitate, ca fenomen al dezvoltării psihice, are o latură negativă și una pozitivă. Latura negativă se referă la înlăturarea atitudinilor și comportamentelor specifice copilăriei și care nu se mai potrivesc adolescentului. Latura pozitivă se referă la condițiile specifice pe care le creează criza pentru construirea conștiinței de sine și pentru afirmarea unor noi competențe și atitudini.

În mod concret, criza se prezintă ca manifestare frecventă a protestului adolescentului față de cerințele și așteptările adultului, care reacție intensă de supărare și conflict, ca respingere a gusturilor, preferințelor, realizărilor părinților. Însă felul în care se parcurge criza diferă de la individ la individ. Diferențele se pot referi la: intensitatea manifestării crizei, momentul începerii ei (la unii poate începe în adolescență), durata crizei (la unii poate dura mai mulți ani), apartenența la sex (la băieți este mai intensă), implicarea particularităților temperamentale, apartenența la mediul urban sau mediul rural.

Dezvoltarea structurilor caracteriale în adolescență face ca tânărul să își structureze propriul sistem de valori. Formare acestuia este influențată de: creșterea capacităților cognitive care permit adolescenților înțelegerea valorilor, creșterea experienței de viață, dezvoltarea capacității de observare a vieții altora, elemente sociale. Tot în adolescență se formează acceptorii morali. Acceptorii morali sunt formațiuni psihice bipolare, rod al educației, care sintetizează concepția despre lume și viață a individului sau, altfel spus, sunt norme morale asimilate, ierarhizate în structura intimă a personalității (U. Șchiopu, E. Verza, 1997).

Teoria dezvoltării psihosociale a lui Erik Erikson este una dintre cele mai cunoscute în psihologie . Dezvoltarea psihologică este modul în care mintea unei persoane , emoțiile și nivelul de maturitate se dezvoltă în viteze diferite , în funcție de procesul biologic și interacțiunile ecologice .(Santrock 2004 , 406). În tabelul 1 de mai jos se poate vedea ce spune teoria acestuia despre perioada adolescenței :

Tabelul 1 – Dezvoltarea Eriksonian în adolescență

Conform teoriei dezvoltării psiho-sociale Eriksoniene , adolescentul trece printr-o fază de criză în procesul său de autodefinire (Hilgard 1996, 106-107). Criză, în care adolescentul în dezvoltarea identității sale , va cauta să dea diferite înțelesuri asupra acestei perioade. Este o parte integrantă a dezvoltării psiho-sociale sănătoase. (Santrock 2004.406.) .Cei care trec cu succes de această perioadă de criză apar cu o înțelegere clară a "sinelui" lor și a evaluări valorii lor, câștigând sentimentul de independență, de control de sine, și echipați cu încredere. Ei nu numai că dezvoltă un puternic simț al identității, ci, de asemenea, posibilitatea de asociere cu alții păstrând imaginea lor de sine. Ei ajung la un sentiment coerent al identității sexuale , cu direcția profesională și ideologică și o viziune asupra lumii, chiar dacă acest lucru poate și trebuie să rămână deschis pentru a se schimba în dezvoltarea ulterioară. (Hilgard 1996, 106-107.) În schimb, în ​​cazul în care nu reușesc să rezolve criza în care sunt lăsați să " se găsească", ei pot deveni deconectați de tot ceea este social , se poate dezvolta sentimentul exagerat de importanță proprie, și în imposibilitatea de a face alegeri în viitor .(Santrock 2010, 407)

Toate aceste aspecte prezentate mai sus evidențiază faptul că în adolescență are loc un proces intens și amplu de schimbare al cărui scop este restructurarea și dezvoltarea personalității. Toate caracteristicile adolescenței arată faptul că aceasta este un adevărat laborator de plămădire a personalității.

Capitolul 3

Conceptul de parenting

În fiecare zi, mai mult de trei sferturi de milioane de adulți(World Health Organization ,2010) din întreaga lume trec prin experiența de a deveni părinți și simt recompense și provocări, precum și bucuriile și necazurile ce vin cu acest nou statut . Desigur, toți cei care au trăit au avut părinți ; rasa umană reușește să supraviețuiască mulțumită parentingului . Creșterea copiilor este un subiect despre care oamenii au opinii puternice, însoțite de o mulțime de materiale de specialitate. Parentingul: este știința și practica care incearcă să ajute atât pe părinții actuali cât și cei care vor deveni la rândul lor părinții. Creșterea copiilor este, probabil, în primul rând, un statut funcțional în ciclului de viață.Parentingul este deci un loc de muncă, care are copilul ca obiect principal de atenție și de acțiune. Dar, parentigul are de asemenea consecințe reale pentru părinții înșăși. 

Transmiterea valorilor , atitudinilor , cunoștințelor de la o generație la alta se face adoptându-se diferite stiluri , metode și tehnici și în funcție de personalitatea părinților , (de experiența acestora din propriile familii anterioare) de nivelul de instruire. Și care sunt sau nu sunt adaptate personalității copilului și obiectivelor educaționale .

3.1 Accepțiuni ale termenului de parenting

Un număr de cercetători s-au concentrat asupra părintelui ca agent în relația adolescent-părinte într-o încercare de a se asocia cu parentingul diferite rezultate emoționale și comportamentale ale adolescentului. Modelul pozitiv al relației adolescent-părinte sunt legate de dezvoltarea adolescenților în multe aspecte. (Santrock 2010, 149.)

Familia oferă un sprijin semnificativ pentru adolescenți, și conectivitatea cu familia sa dovedit a fi favorabil dezvoltării adolescenților (Santrock 2010, 149). În timp ce se vorbește despre relația părinte adolescent, vine intotdeauna întâi legătura de atașament parinte -adolescent. Conform teoriei atașamentului a lui Bowlby(1980) un copil trebuie să dezvolte legături de atașament cu persoana care îl ingrijește pentru ca dezvoltarea socială și emoțională să aibă loc în mod normal. Teoria afirmă că, în momente de stres, copii și adolescenți vor căuta alinare de la îngrijitorii lor, iar părinții vor da copiilor lor un sentiment de securitate, un sentiment că "totul este bine". Nevoia de a fi aproape de părinți în vremuri de primejdie și părinții să răspundă nevoilor copiilor lor în aceste momente se bazeze pe instincte biologice și asigura supraviețuirea speciei. Sistemul de atașament atrage părinți și copii împreună, prin urmare, pentru a proteja copiii împotriva pericolelor . Emoțiile pozitive conduse de sentimentul de apropiere, cum ar fi un sentiment de securitate, recompensează comportamentul de atașament atât pe părinți cât și pe copii .

Disponibilitatea emoțională a figurii de atașament, devine scopul sistemului de atașament mai degrabă decât proximitatea fizică . Experiența de atașament nu oferă doar o bază sigură pentru adolescenți să exploreze talentele și experiențele lor într-o varietate de contexte. De asemenea, o astfel de experiență este menită să pregătească adolescenții să dezvolte legaturi sociale cu alții și să învețe cum să fie persoanele care sa ingrijeasca la randul lor pe altii . (Kerr et al. 2003, 400.)

Nu toate relațiile de atașament oferă o bază de siguranta adevarata . Teoria atasamentului afirmă că părinții copiilor care au un atașament sigur,vor răspunde mereu cu sensibilitate și constanță . Atașamentele sigure sunt caracterizate printr-o comunicare deschisă, flexibilă, între părinți și copii în jurul valorilor și semnalelor emotionale , promovând un echilibru și o gamă de emoții pozitive și negative. În contrast, atașamentul nesigur dezvăluie modalități problematice de comunicare a emoțiilor. Părinții copiilor cu atașament nesigur, de exemplu, pot răspunde inconsecvent sau ignoră semnalele de avertizare emise de aceștia. (Kerr et al. 2003, 400.)

In plus, teoria sugerează că , calitatea interacțiunilor individuale cu persoanele care îngrijesc de-a lungul timpului crează un model după care relațiile vor funcționa dea lungul vieții. Aceste modele cognitive sunt gândite pentru a ghida sentimentele, comportamentele și modul în care informațiile despre lume este procesat. Bowlby (1980) a descris aceste reprezentări ale relațiilor de atașament ca modele de lucru, deoarece el lea privit ca fiind deschis la nou și susceptibile modificărilor pentru relații și schimbările de context. Se crede că indivizii învăța dintr-o relație de atașament, iar copiii sunt motivați să își adapteze relațiile de atașament cu colegii, profesori, și altele. Copiii învață de exemplu, dacă oamenii importanți din viața lor vor veni să-i ajute atunci când au nevoie de ajutor și astfel învață și modalități de a răspunde la suferința altora. Aspectul teoriei atașamentului oferă o perspectivă de a înțelege relațiile dintre legaturile cu părinții, colegii și alte persoane semnificative. (Kerr et al. 2003, 400.)

3.2 Influența parentală și modele parentale

Atunci când vine vorba de modul de supraveghere , învățare și influențare a copiilor există la fel de multe stiluri pe cât părinți. La o extremă se află cei care doresc să exercite un control absolut asupra copiilor, punând o mare presiune pe umerii copiilor, iar la celălalt pol sunt acei părinți care se limitează la a îndeplini doar sarcinile propuse de statutul de părinte. Observând aceste diferențe, specialiștii au propus conceptul de stil parental pentru a se referi la variațiile normale în încercările de control și socializare a copiilor de către părinți.

Confrom lui Paul Hauck (1982) , părinții pot adopta urmatoarele stiluri parentale:

Stilul parental ferm si non blând: acest stil parental implică un comportament parental de stabilirea a unor reguli rigide , fără a permite vreodată copilului să le submină autoritatea , centrarea pe greșeli , atacarea personalitații lui , strictețe și lipsa oferirii laudelor . Ca raspuns la acest stil , copii vor ajunge să se evalueze ca fiind nevaloros și inferiori , considerându-i pe toți ceilalți superiori , ei vor trăi anxietate , nesiguranță și vinovăție , dovedindu-se a fi ezitanți , dependent și cu un comportament submisiv .

Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de strict și aspru includ :

A ma înfuria este o metodă eficientă de a modifica comportamentul copilului meu

Furia ajută la rezolvarea problemelor

Copii trebuie bătuți pentru a-i aduce la o formă cizilizată

Copilul și comportamentul său sunt același lucru

Lauda și recompensa nu sunt necesare și îl fac să devină răsfățat

Părinții au întotdeauna dreptate

Copii nu trebuie să-și contrazică părinții sau să-i chestioneze

Părintele poate obliga copilul să facă orice vrea el

Stilul parental blând și non-ferm : se refera la situația în care părinții arată dragoste și afecțiune , dar realizează puține solicitări și stabilesc puține limite . Părinții care au acest pattern par să procedeze așa fie din dorința de anu-și frustra copilul dintr-un sentiment de vinovăție . Copii din astfel de familii pot deveni aiuriți , sunt lipsiți de putere , egocentrici, infantili din punct de vedere emoțional și dependenți de părinți , au o toleranță scăzută la frustrare și evită responsabilitățile.

Convingerile parentale care stau la baza acestui stil parental excesiv de permisiv și non-solicitant includ:

Copii nu trebuie să fie frustrați

Toate formele de pedeapsa sunt greșite

Copii trebuie sa fie liberi să se exprime

Creșterea copiilor trebuie să fie distractivă și ușoară

Daca șimti că ceva e correct înseamnă că este correct

Sunt prea slab și neajutorat pentru a ști ce este bine tot timpul, așa că decid pe moment

Stilul parental non blând și non-ferm: părinții își critică sever copiii pentru comportamentele lor greșite , dar nu le oferă aproape niciodată laude pentru comportamentele bune . Ca și rezultat , ei vor avea comportamente cornice de încalcare a regulilor , vor întampina problem cu legea , vor fi furioși și frustrați pentru că nu reușesc aproape niciodată să-și mulțumească părinții , vor testa limitele pentru a-i face pe aceștia să arate că le pasă prin diferite comportamente deviante ajungând până la încălcarea legii .

Stilul parental blând și ferm: părinții care își cresc copii în această manieră discută și se gândesc împreună cu ei la ceea ce înseamnă comportamente inacceptabile , se centrează pe comportament , dar nu blamează copilul , stabilesc limite cu consecințe clare pentru nerespectarea lor , stabilirea pedepselor relaționate cu învățarea regulilor , nu blamează , cateodată își frustează copilul daca este necesar , aplică o constrângere rezonabilă pentru învățarea auto-disciplinei și amânarea gratificării , nu pedepsesc niciodată datorită furiei și frecvent laudă copilul și îi arată dragoste . Copii crescuți ăn această manieră vor avea o stare de bine în viața socio-emoțională și au reușite pe măsura potențialului lor .

Baumrind (1971) a identificat trei stiluri parentale bazat pe două aspecte ale problemelor comportamentale parentale: control și caldura. Controlul parental se referă la gradul la care mama controlează comportamentul copiilor lor pentru stabilirea unor reguli. Cel de al doi-lea aspect se referă la căldură , gradul în care părinții acceptă și răspund la comportamentul copiilor lor, opoziția fiind lipsa de răspuns și respingerea. (Kopko, 2007.) Cercetările ulterioare (Maccoby & Martin, 1983) au sugerat adăugarea încă a unui stil pe lângă cele trei propuse inițial. Cele patru stiluri identificate de acesta sunt autoritar , permisiv și democratic și neimplicat .

Părintele autoritar este orientat spre supunere și se așteaptă ca regulile și ordinele lui să fie respectate cu strictețe, chiar dacă nu explică rațiunile pe care acestea se întemeiază. Dominat de așteptări mari și de dorința de perfecțiune, părintele autoritar dorește un copil competitiv, care să-și folosească la maxim posibilitățile, motiv pentru care îl presează pe copil să studieze în permanență. Chiar și atunci când copilul are reușite, părintele autoritar nu își arată afecțiunea, recurgând rareori la laude și la recompensă. Acești părinți sunt foarte stricți, au multe reguli. Ei blamează, își ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii și nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învață să gândească pentru ei înșiși și nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă, frică de părinți. De regulă, copiii ai căror părinți utilizează acest stil parental obțin performanțe școlare bune și nu prezintă probleme comportamentale, în schimb nu demonstrează abilități sociale dezvoltate, au o stimă de sine scăzută și înregistrează nivele crescute de depresie. Când ajung adolescenți devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate. Cei mai mulți copii crescuți în astfel de familii dezvoltă comportamente de risc, consum de droguri, alcool, delicvență, în încercarea de a se revolta acestui stil parental și, o dată ajunși la vârsta matură este posibil să rupă relațiile cu părinții. Dezavantajele acestui stil parental sunt, cel mai adesea creșterea ostilității, scăderea stimei de sine, nivel ridicat al depresiei și împiedicarea dezvoltării competențelor sociale.

Parintele permisiv în comparatie cu cel autoritar are puține reguli și nu au limite clare. Acești părinți cedează în fața copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care dețin puterea. Copiii cu astfel de părinți sunt obișnuiți să facă numai ce doresc și nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoiști și răsfățați. Părinții permisivi sunt indulgenți și atenți la nevoile copiilor, dar nu au așteptări clare de la ei . Non-conformiști și blanzi , ei nu impun copiilor un anumit tip de comportament , ci le acordă libertate , lăsând la latitudinea acestora procesul de auto-reglare . Părintele permisiv aplică o disciplină inconstantă , evită confruntările și cedeaza ușor constrângerilor sau plânsului copilului . Este, mai degrabă apropiat de membrii familiei și comunicativ, preferând mai degrabă rolul de prieten al copilului decât pe cel de părinte. Copiii ai căror părinți adoptă stilul permisiv prezintă o mare probabilitate de a manifesta probleme comportamentale sau performanțe școlare scăzute, dar au o stimă de sine ridicată, bune abilități sociale și sunt puțini redispuși depresiei. Părintii care au un astfel de comportament o fac din diverse motive precum faptul că au crescut cu părinți autoritari și cred că este mai bine fără disciplină , nu au energia necesară pentru impunerea regulilor , se află frecvent sub influenta alcoolului sau a drogurilor .

Părintele democratic se bazează pe principiul de a acorda șanse copiilor lor. Ei realizează o echivalență între obligații și libertăți. Au reguli simple și concise, pedepse rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învață că opțiunile lor sunt importante, învață cum să ia decizi. Acești copii vor fi independenți și responsabili. Părinții democratici au standarde stabilite clar pentru copiii lor, urmărind constant măsura în care acestea au fost atinse. Asertivi, dar nu intruzivi și restrictivi, acești părinți vor să-și educe copiii, astfel încât să poată deveni adulți responsabili, disciplinați și cooperanți. Acest stil parental nu rămâne lipsit de rezultate, copiii au scoruri ridicate la învățătură și bune competențe sociale.

Părintele neimplicat nu are prea multe așteptări de la copil, nu este atent la nevoile acestuia și comunică destul de puțin. Deși satisfac nevoile fundamentale ale copiilor, ei sunt în general detașați de viața copilului. În cazuri extreme acești părinți pot ajunge chiar să respingă sau să neglijeze nevoile copiilor.

3.3 Conflictul părinte-adolescent

Atunci când vine vorba despre adolescență, conflictul este o problemă inevitabilă. În timpul adolescenței, tinerii au nevoia de a re-defini relațiile lor cu familia lor și cu alte entități sociale semnificative și de a iniția contacte cu colegii care pot duce la un conflict. Conflictul crește între adolescenți și părinți, din cauza mai multor motive. Adolescenții compară părinții lor la un standard ideal și apoi critică defectele lor, în același mod; părinții văd adolescentul lor in procesul de schimbare de la un copil ascultător la un rebel necompliant, opozițional și rezistent. Cele mai multe dintre conflicte implică evenimente de zi cu zi ale vieții de familie, cum ar fi cea de ordonarea dormitorului , a veni acasă seara la o anumită ora ,să nu vorbească prea mult timp la telefon , petrecerea timpului ăn fața calculatorului. Conflictele sunt reduse și rămân stabile atunci când se ajunge în adolescența tarzie , în special în timpul anilor de liceu și se diminuează când se ajunge în perioada de 17 până la 20 de ani. (Santrock 2004, 411.)

Se spune că, deși disputa în familie este un eveniment ciudat, dispute minore și negocierile facilitează trecerea adolescentului de la a fi dependent de părinți în devenirea unui adult autonom . De exemplu, într-un studiu făcut de Cooper & altii (1982), adolescenții care au exprimat dezacordul cu părinții lor și-au dezvoltat identitatea mai repede decât cei care nu au exprimat niciun fel de dezacord cu părinții lor. Noul model de relație părinte-adolescenț a arătat că negocierile de zi cu zi și disputele minore sunt normale și pot servi o funcție pozitivă de dezvoltare în a ajuta adolescentul în trecerea de la copilărie la maturitatea independentă. Teoreticienii sugerează că nu este suficient ca părinții să înțeleagă copii lor , ei trebuie să lase pe copii să îi înțeleagă și pe ei . Așa că, o modalitate pentru părinți de a face față încercarilor adolescentului pentru obținerea independenței și identității este de a accepta faptul că adolescența este mai degrabă o perioadă de tranziție de 10 până la 15 ani, decât o realizare peste noapte și să înțeleagă afectul pozitiv al litigiilor minore. (Santrock 2004, 411.)

Mai mult decât atât, adoptând stilul democratic de către părinte este mai înțelept ca să favorizeze relația părinte-copil care să conducă la dezvoltarea pozitivă a copilului. Potrivit lui Holubech et al.(1995), menționat în William (2003, 60), pentru autonomia adolescentului , părinți trebuie să abandoneze controlul cu timpul, dar căldura și dragostea nu ar trebui să fie vreodata întreruptă. Părinții rămân importanți pentru adolescenți și adulți pe tot parcursul vieții lor. Astfel relația dintre părinte și copil rămâne dinamică și este in continuă dezvoltare.

Capitolul 4

Depresia

Ceea ce a fost cunoscut anterior ca melancolia este acum cunoscut sub numele de depresie clinică, depresie majoră, sau pur și simplu depresie .De obicei se face referire la o tulburare depresivă așa cum o numesc cei mai mulți profesioniști. Depresia are o istorie lungă, cu condiții similare fiind descrisă dea lungul anilor datând din vremurile clasice .

În grecia antică , se considera că boala era cauzată de un dezechilibru în cele patru fluide ale corpului de bază , sau humorul . Derivată din Melas cuvintele antice grecești, "negru", și kholé, "bilă",.Melancolia a fost descrisă ca fiind o boală distinctă cu anumite simptome psihice și fizice de către Hipocrate în scrierile sale, unde a caracterizat toate "temerile, care persistau o lungă perioadă de timp ", ca fiind simptomatice ale bolii . Aretaeus din Cappadocia mai târziu a observat faptul că cei care sufereau erau apatici fără motiv , fără să afișeze vreun simptom evident . Teoria humorului a căzut o perioada dar a fost revizuită de catre Aelius Galenus în Roma. Melancolia era un concept mult mai larg decât depresia de astăzi deoarece a fost o grupare a simptomelor de tristețe, deprimare și deznădejde, și de multe ori au fost incluse furia, iluziile și obsesiile .

În secolul 17 savantul englez Robert Burton lansează o lucrare științifică numită Anatomia Melancoliei. Bazându-se pe numeroase teorii și experiențe proprii acesta sugerează că melacolia ar putea fi combătută cu o dietă sanatoasă , somn suficient , muzică și „muncă semnificativa” împreună cu discutarea problemei cu un prieten . Aproximativ două treimi din persoanele cu depresie nu-și dau seama că au o boală ce poate fi tratată și, prin urmare, nu caută un tratament. În plus, ignoranța persistentă și percepția greșită a publicului asupra bolii, inclusiv a multora dintre furnizorii de servicii medicale, duce la o stigmatizare dureroasă . De asemenea duce la evitarea diagnosticării de mulți dintre cei afectați.

Depresia este una dintre cele mai comune tulburări mentale în cercetările actuale din SUA (World Health Organization , 2015), acestea sugerează că depresia este cauzată de o combinatie de factori genetici, biologici, de mediu și psihologici. Depresia se poate întâmpla la orice vârstă, dar de multe ori începe la vârsta adultă. Depresia este acum recunoscută că apare la copii și adolescenți, cu toate că uneori prezintă o iritabilitate mai proeminentă decât starea de spirit scăzută.

În 2015 la nivel global au existat 350 de milioane de oameni care suferă de depresie, acest lucru este echivalent cu 5% din populație( World Health Organization , 2015) . Cercetările au arătat că despresia este atât de comună că una din cinci persoane vor fi diagnosticate cu depresie cel puțin o dată în timpul vieții lor, cu aproximativ 11% dintre ei fiind cu vârsta sub 18 ani(NIMH , 2012). Cauzele pentru depresie pot fi evidente, uneori, ca o despărțire, pierderea cuiva drag, stres constant sau o schimbare majoră. De cele mai multe ori ele pot fi un amestec de cauze, care rezultă din copilărie și până la maturitate. Depresia este și factorul principal al sinuciderilor. Sentimentele care vin cu depresia pot dura pentru perioade scurte de timp sau pot fi acolo timp de ani de zile în cazul în care nu sunt tratate în mod corespunzător. În Europa se estimează că 50 de milioane de persoane suferă de această boală . În anul 2009, piața antidepresivelor la nivel mondial era estimată la 2 miliarde euro, iar în România la 22 milioane euro (OMS , 2014).

4.1 Accepțiuni ale termenului de depresie

Depresia se poate referi la diferite caracteristici. Ca un simptom, depresia se referă la emoții , trăiri caracterizate de tristețe și ca atare, este o experiență comună a vieții de zi cu zi. Ca un sindrom sau tulburare, depresia se referă la un grup de simptome care merg împreună. Tristețea poate face parte dintr-un set mai mare de probleme care includ pierderea interesului pentru activități, sentimente de inutilitate , tulburări de somn, modificări ale apetitului și altele. În ultimii 10 ani, cercetările privind depresia ca un sindrom sau tulburare la copii au proliferat foarte mult.

  Pentru a începe, timp de mai mulți ani conceptualizările alternative au descurajat , evaluarea depresiei la copii sau au sugerat că prezența sa ar fi difuză și dificil de detectat. De exemplu, punctele de vedere ale psihanalizei ortodoxe care au afirmat că depresia ca o tulburare clinică nu apare până la adolescență odată cu dezvoltarea supraeului (de exemplu, Mahler, 1961, Rie, 1966). Alte puncte de vedere au sugerat că depresia la copii a fost '' mascatî '' de diferite simptome, cum ar fi agresivitatea, crizele de furie, și anxietate. Pentru a menționa câteva, astfel de simptome de bază ca starea de spirit disforică și mai degrabă decât pierderea de interes (de exemplu, Cytryn & McKnew 1974; Malmquist , 1977). Trecerea acestor puncte de vedere a oferit un climat mai favorabil pentru cercetarea asupra depresiei din copilărie. Mai multe evoluții pozitive în ceea ce privește tulburările psihiatrice și evaluarea acestora a contribuit la accelerarea cercetării asupra depresiei în copilăriei. 

În primul rând, criteriile de diagnostic în specificația termenilor sunt mai degrabă descriptive decât etiologice, ca, de exemplu, cum a fost reflectat în criteriul de cercetare a diagnosticului (RDC; Spitzer, Edicott & Robins, 1978), unde au facilitat cercetarea asupra depresiei in adulții. Abordarea descriptivă a diagnosticului a fost extins la o gamă largă de tulburări în dezvoltarea Manualul de Diagnostic și Statistic al tulburărilor mintale DSM- III ; Asociația Americană de Psihiatrie (APA), 1980 .

În al doilea rând , în anii 1970, diagnosticul psihiatric a primit din ce în ce mai multe roade în atenția dată diagnosticului copiilor. De exemplu, în cadrul DSM-III, o atenție explicită a fost acordată pentru tulburările evidente în perioada de infantilitate , copilărie si adolescență. Delimitarea tulburărilor împreună cu accentul descriptiv a accelerat foarte mult cercetarea în psihopatologie.

În al treilea rând, modele alternative ale depresiei și sustinerea lor prin cercetare au proliferat în studiile cu adulți .Au apărut modele conceptuale diverse , inclusiv cognitive , comportamentale, genetice, biochimice și multiple variații ale acestora. Depresia poate varia semnificativ ca o tulburare pe parcursul dezvoltării. Cu toate acestea, progresele în cercetarea depresiei au rezultat dintr-un salt important care specifica faptul că criteriile de diagnostic, cum ar fi cele invocate de DSM sau RDC pot fi aplicate în rândul copiilor, adolescenților și adulților . Cu toate acestea, utilizarea criteriilor în formă nemodificată nu înseamnă neapărat că simptomele, desigur clinice, precum și alte aspecte sunt aceleași pe întreg spectru de dezvoltare. Cu toate acestea, aplicarea unui set standard de criterii a permis elaborarea unor tulburări de dispoziție în copilărie și, de asemenea, a servit ca o rampă de lansare din care au fost explorate diferențe de dezvoltare. Cu toate că lucrările la depresia din copilărie este relativ noua , deja o cantitate considerabilă de cunoștințe au fost acumulate. 

Un alt mod de a explica depresia este prin dispozitia depresivă , unde este vorba despre o „privire devalorizată , orientată către sine , care învăluie într-o stare de nemulțumire reprezentările , activitățile și afectele”(Hollande, 1976) . Această stare depresivă poate fi însoțită de crise de plâns , de o senzație de tristețe generală . Dar ceea ce este încă mai caracteristic adolescenței sunt schimbările de dispoziție , un fel de instabilitate afectivă legată de succesiunea imaginilor mentale și de succesiunea contactelor cu mediul inconjurator . Adolescentului poate astfel să treacă de la o anumită tristețe la o stare de agitație relativă atunci când un telefon , un prieten care este in trecere îl scoate din starea de tristețe .

Această stare depresivă dureaza 2-3 ore , câteodată toată ziua , în mod cu totul expcepțional 3-4 zile sau o saptamană întreagă . Atunci cand se prelungește , starea depresivă reprezintă o amenințare , riscând să devină durabilă sau să se asocieze cu alte manifestări ce vor fi evocate în continuare. Mulți adolescenți cunosc aceste momente și , de altfel , în sondajele aplicate unui numar mare de tineri , peste 50% recunosc că au trăit „un moment de proastă dispozitie”, „un moment de deprimare” fără ca acesta să devină durabil . Fluctuația , aspectul temporar , schimbător sunt caracteristici esențiale, care diferențiază temporar aceste stări de cele pe care le observăm în smiologia depresiei în adolescență. Regăsim aici diferențele importante de prevalentă , semnalate în studiile epidemiologice , în funcție de care se ia in considerare „episodul depresiv major”singur sau ca un ansamblu de „probleme depresive”( proasta dispoziție, criza anxios-depresivă, starea depresivă si episodul depresiv major , distimie) , oricare ar fi denumirea dată acestor stări în adolescență .

4.2 Descrierea și explicarea despresiei

Depresia a fost caracterizată țn dicționarul de psihologie al lui Paul Popescu Neveanu(1978) ca fiind o stare psihică morbidă , caracterizată printr-o scădere a tonusului de activitate psihică și motorie , însoțită de o dispoziție sufletescă astenica , de tristețe exagerată , de deprimare , fatigahilitate și anxietate. Este întalnită într-o formă gravă în unele boli psihice , în special în psihoza maniaco-depresivă. Relativ frecvent întalnite sunt formele ușoare de depresie apărute ca o reacție firească la situații dificile de viață (moartea unei persoane dragi , divorțul , certurile , insuccesele) sau în urma unei munci istovitoare , a unui regim alimentar sever. Asemenea stări de depresie pot apărea la orice vîrstă dar mai ales în adolescent și la vârstele înaintate. Unele stări de depresie neocazionale , și care își au radăcinile în modul de structurare a personalitații , necesită o schimbare a condițiilor de viață și activitate și totodată , tratament psihoterapeutic.

Depresia adolescenților produce mai degrabă dificultăți sociale și interpersonale, care conduc în mod direct la problemele legate de sine (Sharma, Yadava, & Sunita, 2001). Pentru a scăpa de durerea depresiei, tinerii experimentează cu droguri sau alcool sau își încep viața sexulă mai devreme (Hankin și colab., 1998). Berme (1995) a observat că de două ori mai multe femei decât bărbați dau dovadă de simptome depresive în cursul vieții lor. Pe parcursul perioadei de vârstă de la 25 la 45 de ani, femeile căsătorite au o rată deosebit de mare de depresie, în timp ce femeile necăsătorite în această categorie de vârstă au o rată mult mai mică, care se aseamănă mai mult cu aceeasi rată dar pentru bărbați (Paykel, 1991). Această diferență poate reflecta o cantitate mai mare stres pentru femeile căsătorite din cauza responsabilității grele de îngrijire a copilului și furnizarea de sprijin pentru familie, în plus față de stresul locului de muncă. Veniturile mici și nevoile economice sunt un factor stresor suplimentar care afectează femeile mai des, decât pe bărbați, și poate fi legată de rata mai mare a depresiei pentru femei (Beekman, Copeland, & Prince, 1999). Acest lucru devine un factor stresor pentru părinți și în consecință un factor pentru depresia adolescenților prin stilurile parentale ale părinților .

Originea tulburărilor depresive este plurifactoriala, imbinand agenti genetici, biochimici, de mediu si psihosociali. Factorii biologici pot fi predispozitia genetica, anumite afectiuni neurologice (Parkinson, scleroza multipla, atacuri cerebrale), expunerea la agenti chimici (medicamente sau abuz de stupefiante) sau afectiuni medicale cronice, insotite in special de durere si stres. Factorii psihosociali includ pierderile afective majore si traumele ce au avut loc mai ales in prima parte a vietii, precum si capacitatea de a gestiona aceste evenimente.
Persoanele cu un nivel de stimă de sine scăzut, care privesc lumea și propria imagine cu pesimism, sau cele care sunt copleșite foarte ușor de situațiile stresante, sunt predispuse la depresie. Însa nu este clar dacă aceste caracteristici reprezintă debutul bolii sau doar o predispoziție psihosocială.

Depresiile pot fi ușoare, moderate sau severe. Aceste tulburări se pot prezenta în mod diferit, în funcție de vârstă și sexul pacientului. De exemplu adolescenții sunt mai degrabă irascibili și morocănoși, decât triști, însă tratamentul depresiei la această vârstă are un prognostic extrem de pozitiv. Vârstnicii se confruntă cu dificultăți specifice vârstei, cum ar fi pierderea autonomiei și independenței fizice, pierderi afective, iar depresia este o parte integrantă a procesului de îmbătrânire.

La bărbați depresia se manifestă prin sentimente de slăbiciune și emoționalitate excesivă, însă aceștia se plang mai degrabă de oboseală, iritabilitate, tulburări de somn, și pierderea interesului în activitățile zilnice. De multe ori simptomele includ agresivitate, furie, comportament riscant și abuz de substanțe ce dau dependență. Datorită în cea mai mare parte factorului hormonal, incidența depresiilor este de doua ori mai mare la femei decât la bărbați. Totodată, sentimentul de vinovăție și tulburările de somn și apetit sunt mult mai probabile la femei.

•  Tulburare depresivă majoră (TDM) – Simptomele sunt constante, moderate sau severe și pacientul este dominat de imposibilitatea de a experimenta plăcerea de orice fel (anhedonie). Acest tip de depresie apare în episoade repetate de-a lungul vieții și include un important factor genetic, predispoziția la boală fiind moștenită.Prognosticul pozitiv depinde de vârsta tardivă de debut, tratamentul medicamentos profilactic, mediul familial stabil, factorii psihosociali precedenți bolii normale, absența internărilor prelungite, precum și absența altor afecțiuni psihice. Tulburarea depresivă majoră este divizată în mai multe tipuri:
– Depresie psihotică – Tulburarea depresivă majoră caracterizată de mânie – bolnavul crede că a comis păcate impardonabile, este persecutat, etc. Aceste persoane pot avea halucinații auditive sau vizuale.
– Depresie catatonică – Este caracterizată de retard psihomotor sau activitate inutilă excesivă, grimase, repetarea sau imitarea unor cuvinte sau mișcări. Această formă de depresie este foarte gravă și necesită tratament specializat.
– Melancolia – Această stare se manifestă prin lipsa profundă a placerii în orice domeniu, sentiment excesiv de vinovăție, retard psihomotor sau agitație, pierdere semnificativă în greutate, o tristețe diferită de cea resimțită după moartea cuiva drag, insomnie dimineața, cateodată idei de suicid.
– Depresie atipică – Este un tip de depresie ce se manifestă prin hipersomnie și apetit excesiv, hipersensibilitate la reacțiile critice din jur, senzație de greutate în brațe și picioare. Simptomele pot dispărea temporar, însă revin și se agravează în timp.
•  Tulburare distimică – Este o tulburare afectivă majoră, cu simptome mai ușoare – stare generala de tristețe și lipsă de interes – decât în cazul tulburărilor depresive majore, însa pe o perioadă îndelungată: cel putin doi ani la adulți și un an la copii și adolescenți. Simptomele mai includ scăderea sau creșterea apetitului, insomnie sau somnolență, lipsa energiei, stima de sine scăzută, dificultăți de concentrare și luare a deciziilor, lipsa speranței. Unele persoane cu distimie pot avea și episoade de depresie profundă. Pacienții cu distimie sunt mai predispuși la anxietate, abuz de substanțe sau tulburări de personalitate.
•  Tulburare bipolară – Numită și depresie maniacală , această afecțiune este caracterizată de cicluri de stări emoționale opuse – episoadele de depresie se alternează cu episoadele maniacale. Episoadele depresive sunt asemănătoare cu tulburările depresive majore, iar episoadele maniacale se manifestă prin comportament impulsiv, hiperactivitate, vorbire rapidă și somn puțin sau absent. Trecerea de la o stare la alta este treptată și fiecare episod durează cateva săptămâni – mai puțin dacă pacientul este spitalizat. Alte simptome includ stimă de sine exagerată, lipsa necesității somnului, vorbire continuă, lipsa concentrării pe o idee sau un gând, comportament riscant. Incidența suicidului are cel mai mare procent la pacienții cu tulburare bipolara.
•  Tulburare ciclotimică – Este o tulburare afectivă bipolară caracterizată de episoade hipomaniacale alternate cu simptome moderate de depresie.
•  Tulburare depresivo-anxioasă – Desi nu este o tulburare depresivă în sine, avaâd în vedere că depresiile sunt afecțiuni mai grave, pacienții care suferă de această tulburare trebuie să fie tratați la fel ca depresivii. Simptomele aparținând celor două tulburări – anxietate și depresie – sunt moderate, cronice și intermitente.
•  Depresie de sezon – Această tulburare este mai întalnită în climatele nordice și la persoanele tinere și este declanșată de sezonul de toamnă sau iarnă. Simptomele nu apar în alt sezon și se repeta cel putin doi ani la rând. Afecțiunea se poate trata și răspunde foarte bine la fototerapie.
•  Depresie post-traumatică – O tulburare psihică complexă ce apare în urma unei experiențe traumatice extreme ce produce frică intensă sau sentimente de neajutorare.
•  Depresie post-partum – Depresia postnatală usoară apare în primele șase săptămâni de la naștere. Mama are sentimente de tristețe, anxietate sau supărare, eventual iritabilitate produsă de copil sau partener. Aceste sentimente par a fi inexplicabile și o fac pe pacientă să creadaă că nu este o mamă bună. Simptomele includ dispoziții fluctuante, plâns fără motiv, tulburări de somn și apetit, dificultăți în luarea deciziilor și apar datorită schimbărilor hormonale rapide, precum și datorită stresului adaptării la statutul de mamî . De obicei  simptomele dispar de la sine, însă există posibilitatea ca acestea să persiste și totodată să se agraveze. Depresia post-partum apare datorită antencedentelor de tulburări afective sau afecțiuni psihiatrice la pacientă sau în familie, dar și independent de aceste antecedente.

Unii autori au descris tablouri semiologice care , deși se integrează în tablourile depresive majore sau în stările distimice , par mai specifice adolescenței . Este cazul „depresiei de inferioritate” și al „despresiei de abandon”.

Depresia de inferioritate se manifestă printr-o diminuare semnificativă a stimei de sine și prin complexe de inferioritate . Bineînteles , diminuarea stimei de sine este obisnuită în multe depresii , dar ea ocupă un loc privilegiat la această vârstă . Din punct de vedere clinic , ea se manifestă la adolescent prin sentimentul că nu este iubit , apreciat , înteles în mod satisfăcător de către ceilalți și mai ales de cei din anturajul său . Sentimentul că nu este iubit este asociat în general cu un comportament de dezimplicare mai mult sau mai puțin imporant . Se pot dezvolta de asmenea unele sentimente de devalorizare într-un sector mai specific , adolescentul având impresia că nu este inteligent sau că este în mod special defavorizat în plan estetic . În plan semiologic , acest tip de depresie poate fi asociat unei timidități , unor gânduri dismorfofobice . Se pot dezvolta astfel unele comportamente reacționale sau defensive : toate aceste comportamente ale adolescentului pot avea drept scop căutarea unor dovezi privind valorea sa persoanală .

Suntem , bineînteles , confruntați în această situație cu o problematică narcisică , principalul conflict situându-se între standardele ideale ale adolescentului și evalurea eului prezent. Aceste exigențe i-au dat adesea o tentă megalomaniacă ce amplifică în mod frecvent amenințarea unei pierderi de identitate ( Ferrari si Braconnier , 1976)

Depresia de abandon a fost descrisă și evocată prima dată de catre J. Masterson (1986, 1989) . Elementul caracteristic care constă în faptul că, în cazul în care condițiile externe permit împiedicarea adolescentului de a trece la act , se observă că acesta devine deprimat , se prăbușește . El începe să plangă adesea , resimte un profund sentiment de gol , de prăbușire . La aceste stări se adaugă deseori amintiri despre separări sau abandonuri anterioare . Bineînteles că nu toți adolescenții care trec la act prezintă „o depresie de abandon” , dar trebuie avut în vedere un astfel de diagnostic atunci când este vorba despre actiuni repetate și mai ales cand acestea au un aspect autoagresiv .

În plan psihopatologic , depresia de abandon reprezintă cel de-al doilea termen al triadei borderline descrisă de Masterson . Primul termen este reprezentat de incapacitatea adolescentului de a înfrunta , într-o maniera satisfăcătoare , cel de-al doilea proces de separare-individuare , cu precadere din cauza separărilor sau abandonurilor antecedente multiple , care i-au provocat copilului o suferință excesivă . Această incapacitate , precum și confruntarea cu acestă teamă provoacă o angoasă și o reacție depresivă care constituie cel de-al doilea termen al triadei borderline. Adolescentul reacționează adesea la angoasă și la depresia provocată de aceasta , folosind mecanisme de apărare specifice subiecților borderline : trecere la act , clivaj , mecanisme de negare etc . Acesta este cel de-al treilea termen al triadei , care îl antrenează adesea pe adolescent într-o „poziție depresivă”

Depresia poate avea, de asemenea, manifestări fizice în creier. Neurologii au făcut progrese în cercetarea creierului persoanelor care suferă de depresie și au dezvăluitt unele descoperiri foarte interesante. Oameni care au fost diagnosticați cu această boală, hipocampul lor, care este asociat cu memorie și emoție, a fost redus în dimensiune. Acest lucru înseamnă că celulele și neuronii din acea zonă a creierului au fost deteriorare, ceea ce înseamnă că afectează negativ starea de spirit a pacientului. În multe studii , oamenii de știință au reușit să îmbunătățească și să întinerească neuronii prin medicație, permitând hipocampusului să crească. Acest lucru a îmbunătățit starea de spirit a subiecților. O reducere a masei a fost de asemenea observat în lobul frontal al creierului. 

Atunci când se află în această stare creierul are o eliberare hormonală și chimică se petrece un dezechilibru care poate afecta tiroida, dar mai ales nivelurile de producție a serotoninei. Serotonina este un neurotransmițător asociat cu buna dispoziție, sentimentele de fericire și sentimentul de împlinire. De aceea, medicii psihiatri prescriu medicamente care îmbunatățesc nivelul de serotonină. Acest lucru a ajutat mulți pacienți, dar nu pentru motivele pentru care oamenii de știință au considerat mai întâi. Acum știm că serotonina stimulează eliberarea de substanțe chimice care sunt importante în procesul de creare a neuronilor și a celulelor creierului .

4.3 Cauzele și simptomele despresiei

Sunt cazuri în care depresia se manifestă la mai multe generații (deci este posibil ca o anumită vulnerabilitate biologică să fie moștenită), în special în cazul tulburării bipolare. Și depresia majoră se poate manifesta din generație în generație, deși sunt situații când nu există un istoric al depresiei în familie. Adesea depresia este asociată cu schimbări la nivelul structurii sau funcționării creierului.

Persoanele cu stimă de sine scazută, care au o atitudine pesimistă în general sau care sunt deja copleșite de stres sunt predispuse la depresie. Cercetări recente au arătat că schimbările fizice pot fi acompaniate de schimbări mentale. Boli fizice precum atacul de inimă, cancerul, tulburările hormonale, boala Parkinson poate cauza tulburări depresive, făcând persoana bolnavă apaticî și fără dorința de a avea grijă de nevoile ei fizice, prelungind astfel perioada de recuperare. Deasemenea, o pierdere serioasă, relații dificile, probleme financiare sau orice schimbare în viață (dorită sau nedorită) poate atrage după sine un episod depresiv.

Depresia poate fi depistată dupa un număr mare de simptome și semne dar nu toate simptomele de mai jos sunt prezente; la unele persoane se manifesta mai puține, la altele mai multe. Severitatea simptomelor variază de la individ la individ și de asemenea ele se pot manifesta diferit de-a lungul timpului la același individ.

Starile depresive pot prezenta urmatoarele simptome: 
– tristețe, anxietate
– atitudini pesimiste și lipsa de speranță; 
– sentimente de vinovăție, lipsa de valoare și neajutorare; 
– lipsa interesului sau a plăcerii pentru acțiuni și hobby-uri care altădată îi plăceau, inclusiv sex; 
– energie scăzută, stare de oboseală; 
– dificultăți de concentrare în luarea deciziilor; 
– stări de insomnie – se trezește foarte devreme sau doarme mai mult dimineața; 
– pierderea apetitului și a greutțăii, sau manâncă mai mult și caștigă în greutate; 
– gânduri și încercări de suicid; 
– iritabilitate și neliniște; 
– simptome fizice persistente, care nu răspund la tratamentul medicamentos (dureri de cap, tulburări digestive, dureri cronice, etc)

Starile de manie au urmatoarele simptome: 
– exaltare excesivă sau anormală; – iritabilitate neobișnuită; 
– nevoie scazută de somn;  – grandiozitate; 
– vorbește mult; – trece de la o idee la alta; 
– dorință sexuală exagerată;  – creșterea energiei; 
– judecată superficială;  – comportament social neadecvat.

Adesea o combinație de factori genetici, psihologici și de mediu stă la baza unei tulburări depresive.

Depresia la femei – Statistic depresia este prezentă într-un procent dublu la femei față de bărbați. Mulți factori hormonali pot contribui la rata depresiei la femei: schimbări menstruale, graviditatea, avortul, perioada postpartum, menopauza. Femeile fac față și la alte stres-uri cum ar fi: responsabilitați la serviciu și acasă, sunt mame singure, au grijă de copii și de părinții în vârstă. Multe femei sunt în mod special vulnerabile dupa nașterea unui copil. Schimbări fizice și hormonale, ca și noile responsabilități pot fi factori care duc la depresia portpartum la anumite femei. Dacă anumite stări trecătoare de melancolie sunt comune pentru noile mămici, un episod depresiv nu este normal și implică o intervenție activă. Este nevoie de suport din partea medicului și a familiei pentru a o ajuta să-și recapete atât starea de bine fizică și psihică, cât și abilitatea de a avea grijă și a se bucura de copil.

Depresia la barbati – Desi depresia este mai puțin prezentă la barbati decât la femei, aceștia admit mai greu că sufera de depresie și chiar și doctorii o suspectează mai puțin. Rata suicidului este de 4 ori mai mare la bărbați, deți sunt mai multe femei au această tentativă. Depresia bărbaților este adesea mascată de alcool și droguri sau de obiceiul acceptat social de a munci în mod excesiv. Depresia se manifestî la barbati nu prin lipsa de sperantă și neajutorare, ci prin iritabilitate, furie si descurajare. De aceea depresia poate fi foarte dificil de recunoscut la bărbați. Chiar și atunci când un barbat îsi dă seama că este deprimat, va fi mai puțin dornic decât o femeie să ceară ajutor.

Depresia la batrâni – Există o ideea greșită că e normal ca bătrânii să se simtă deprimați. Dimpotrivă, mulți oameni în vârstă sunt multumiți de viața lor. Uneori totuși când depresia se manifestă poate fi neluată în considerare, ca o parte normală a procesului de îmbătrânire.
Depresia la batrâni, nediagnosticată și netratată, cauzează multă suferintă fărî rost atât pentru familie cât și pentru persoanele în cauză, care altfel ar avea o viată normală. Când merg la doctor, ei prezintă de obicei simptomele fizice, dat fiind că persoanele în vârsta sunt adesea refractare la discuții despre sentimentele de tristețe, lipsa de speranță, pierderea interesului în activitțăi care altădată le plăceau, sau despre sentimentele de durere prelungită dupa o pierdere. Odată ce diagnosticul de depresie a fost pus, tratamentul pe bază de medicamente și / sau psihoterapie poate ajuta persoana depresivă să se întoarcă la o viață normală. Studiile au arătat că depresia la vârste înaintate poate fi tratată cu psihoterapie.

Adolescentul traversează în unele cazuri „crize”, uneori depresive , cel mai adesea „anxios-depresive”, mult mai importante decât cele de tristețe și de prostă dispoziție . Acest „sindrom de amenințare depresivă”(Braconnier , 1987) se manifestă prin urmatoarele simptome :

Apariția unei anxietăți , chiar a unei angoase cu tot cortegiul său obișnuit de manifestări somatice , atunci când aceasta este accentuată de manisfetări somatice , atunci când aceasta este accentuată ( palpitatii , umezirea mainilor , nod in gat etc) . Această anxietate este adesea prima manisfetare ce preceda semiologia depresiei . Uneori , chiar această anxietate este alimentată de teamă de tristețe . Adolescentului îi este frică de efectele proastei dispoziții , de tristețe și de gândurile ce însoțesc aceste afecte .

Apare o tristețe care întrerupe destul de des starea anxioasă . Crizele de plâns sunt în mod special frecvente , apar de mai multe ori pe zi . În timpul acestor crize de plâns , adolescentul poate fi invadat de teama de a „eșua”, de idei în legătură cu moartea , de gânduri de sinucidere.

Probleme în legatură cu somnul ; dificultăți de a dormi , treziri nocturne, coșmaruri;

Perturbații alimentare : crize de bulimie mai ales , cu sau fără vomitare spontană sau provocată , mai rar pierderea poftei de mâncare;

Un sentiment discret de devalirozare , explicat sub forma unei temeri , mai ales în legatură cu școala . În multe din cazurile prezentate , adolescentul , chiar dacă era un elev bun, a avut impresia câteodată , fără motiv , că este imcapabil , că nu întelege nimic , că nu se mai descurcă . El se învinovățește pe sine pentru această situație . Atunci când , din cauza unor ușoare probleme de atenție , notele de la școală nu mai sunt atât de bune , poate apărea o reacție „catastrofică”, notele mai proaste justificând și întărind sentimentul de devalorizare.

Posibile idei în legatură cu moartea , chiar o tentativă de sinucidere ( în general cu medicamente sau prin tăierea venelor ) de cele mai multe ori într-un context reactiv sau impulsiv .

Această situație de criză poate dura mai multe zile , o saptamană sau două . Dacă nu intervine nici un tratament , „criza anxios-depresivă” poate să se transforme într-o stare depresivă autentică . Braconnier (1987, 1995) notează urmatoarea situație: „criza de angoasă acută”în debutul manifestărilor patologice ; transformarea progresivă în „anxietatea anticipativă” ; evoluție spre „comportament depresiv” . Se știe că la adult există numeroare legături între anxietate și depresie. Se pare că la adolescent apariția anxietății/angoasei precedă semnele depresive propriu-zise .

Modelul biopsihologic susține importanța factorilor sociali, psihologici și biologici în determinarea depresiei. Modelul stresului specifică că depresia apare când o vulnerabilitate preexistentă este activată de evenimente stresante din viață. Vulnerabilitatea preexistentă poate fi genetică implicând interacțiunea dintre natură și ereditate , rezultată din modele sociale învățate în copilărie. Aceste modele interactive au câștigat suștinere empirică. 

Ipoteza monoaminelor – cele mai multe medicamente antidepresive cresc nivelul monoaminelor – neurotransmițători precum serotonina, norepinefrină și dopamină. Unele medicamente afectează direct receptorii monoaminici. Se crede că serotonina reglează alte sisteme de neurotransmițători; activitatea scazută a serotoninei poate permite acestor sisteme să acționeze în moduri neobișnuite. Astfel depresia apare când nivelele scăzute ale serotoninei promovează nivele scăzute ale norepinefrinei, un alt neurotransmițător monoaminic. Unele antidepresive cresc nivelul de epinefrină direct ăn timp ce altele cresc nivelul de dopamină, al treile neurotransmițător. Aceste observații au dat naștere teoriei monoaminelor. 
Norepinefrină este legată de starea de alertă și energie precum și de anxietate, atenție si interes în viață, lipsa serotoninei cu anxietatea, obsesia și compulsiile iar dopamina cu atenția, motivația, plăcerea și recompensa, ca și interesul în viață. S-a propus alegerea antidepresivelor cu componență inhibitorie a recaptării serotoninei având cel mai mare impact asupra simptomelor. 
O altă teorie propune drept cauză pentru depresie hiperactivitatea axei hipotalamic-pituitara-adrenală care determină un efect similar cu răspunsul neuroendocrin la stress. Nivelele ridicate ale cortizolului și mărirea de volum a glandelor pituitară și adrenale, sugerează tulburări ale sistemului endocrin și rolul său în unele tulburîri psihiatrice, incluzând depresia majoră. 
Hormonul estrogen a fost implicat în tulburările depresive datorită creșterii riscului episoadelor depresive după pubertate, perioada antenatală și după menopauză. Invers, perioadele premenstruale și postpartum cu estrogen scăzut sunt de asemenea asociate cu risc ridicat. Fluctuațiile estrogenului au fost asociate cu starea afectivă negativă. Recuperarea clinică dupa depresia postpartum, perimenopauză și postmenopauză s-a dovedit eficientă după ce nivelul de estrogen a fost stabilizat. 
Teoriile psihologice:
Diferitele aspecte ale dezvoltării personalității par a fi legate de apariția și persistența depresiei cu emoționalitate negativă, drept precursor comun. Deși episoadele depresive sunt legate strâns de evenimentele adverse, stilul de a copia aptitudini sociale a unei persoane poate fi corelat cu tulburarea. Respectul de sine diminuat și gândirea anormală sunt legate de depresie. Depresia apare și se resimte repede la persoanele foarte religioase. Nu este clar care factori sunt cauze și care efectele depresiei, totuși persoanele depresive care își pun sub semnul întrebării modelele de gândire prezintă ameliorarea stării emoționale. 

Teoria atașamentului: prezice o relație între tulburarea depresivă și calitatea legăturii între copil și părinte. Astfel experiențele negative în care se pierde timpuriu un părinte, separarea și respingerea pot conduce la modele de lucru interne nesigure. Reprezentarea internă cognitivă a sinelui drept nedorit și neiubit susțin această teorie. 
Examinarea depresiei la femei indică că factorii de vulnerabilitate precum pierderea maternală, lipsa unor relații confidente, responsabilitatea pentru creșterea unor copii mici și somajul pot interactiona cu stresorii vieții crescând riscul depresiei. 

Teoria socială: saracia și izolarea socială sunt asociate cu riscul crescut al problemelor mentale în general. Abuzul în copilărie, emoțional, fizic și sexual sau neglijarea sunt asociate cu creșterea riscului sau dezvoltarea tulburărilor depresive mai târziu în viață. Tulburările în funcția familiei, cum este depresia parentală, conflictul marital sever, decesul unui părinte sunt factori de risc adiționali. În viața de adult, evenimentele stresante în viața sunt asociate strâns cu debutul episoadelor depresive. În acest context, evenimentele vieții legate de respingerea socială par a fi în mod particular legate de depresie. 

Teoria evoluționistă: depresia majoră este considerată în această teorie a crește reproductivitatea.Abordările evoluționiste ale depresiei și psihologia evoluționistă explică unele mecanisme prin care depresia poate fi incorporată genetic în AND-ul uman, cu o mare ereditate și prevalență . Unele componente ale depresiei fiind adaptări la mediu cum sunt asocierea față de atașamente și rang social. Comportamentele actuale pot fi explicate drept adaptări de a regla relațiile sau resursele, deși rezultatele pot fi de neadaptare în mediul modern. 

Drogurile și alcoolul: diagnosticul de tulburare afectivă nu poate fi pus dacă sunt implicate diferite substanțe. Când un sindrom similar depresiei majore este considerat a fi cauzat imediat de abuzul unei substanțe sau de un efect advers al unui medicament acesta este denumit tulburarea emoțională indusă de substanțe. Alcolismul crește riscul de a dezvolta depresie majoră. Benzodiazepinele sunt depresante ale sistemului nervos central; această clasă de medicamente este folosită pentru a trata insomnia, anxietatea și spasmele musculare. Ca și alcoolul, benzodiazepinele cresc riscul de a dezvolta depresie. 

Un studiu epidemiologic ca acela a lui Deykin și al colaboratorilor săi (1987) are meritul de a demonstra că alcoolismul și toxicomania , care se întâlnesc în proportie de 8,2%, respectiv 9,4% într-un esantion de 424 de tineri cu vârste între 16 și 19 , apar cel mai adesea dupa manifestarea unor tulburări depresive ( a căror frecvența este evaluată de către acești autori la 6.8%) . Astfel , alcoolismul sau toxicomania reprezintă o tentativă de autotratament a cărui eficiența ( relativă) riscă să mascheze problematica depresivă , în timp ce în prim-plan apar tulburările și complicațiile legate de folosirea acestor produse .

În prezent , această problemă se dorește a fi rezolvată prin existența comorbidității . Este vorba , altfel spus , despre aceeași problemă , numai că dimensiunea continuității psihpatologice este total ignorată din această perspectivă și avem tot dreptul să ne întrebăm asupra sensului comorbidității atunci când aceasta atinge niveluri în mod frecvent mai mari de 50% , respectiv 60% sau 70% .

4.4 Relația dintre depresie și parenting

Pe parcursul necesarului travaliu de individuare și de rupere a legăturii cu imaginile oedipiene interiorizate pe care adolescentul trebuie să-l realizeze “funcția parentală”este , în mod evident , implicate . Această implicare nu priveste doar imaginile parentale , ci și pe părintii reali , pe cei ce interacționează în prezent cu copilul lor . În ceea ce-i privește , părinții trebuie să realizeze și ei un oarecare “travaliu psihic”, iar o anumitî formă de “travaliu de doliu”, în particular cel al copilului ideal , asupra careuia ei au proiectat o parte din propriile idealuri , nu este dintre cele mai puțin importante Se ințelege , în aceste condiții , importanța contextului familial .

În plan epidemiologic , am văzut faptul că autorii au făcut aprecieri diverse asupra caracteristicilor familiilor de adolecenți deprimați . Unii scot în evidență factorii de risc pe care i-ar putea reprezenta neînțelegerea parentală , divorțul , dificultațile socio-economice în sens larg . O analiză discriminitivă se dovedește uneori necesară pentru a evalua efectul unui eveniment extern asupra apariției unei depresii la adolescent . Decesul unui părinte ar putea fi un eveniment favorizant pentru episodul depresiv major. Se pare , de asemenea , că existența unor antecedente în familie privind depresia sau alcoolismul ar putea fi un factor desul de des întalnit .

Se ințelege în mod intuitiv că efortul triplu de rupere a legăturii cu obiectul oedipian , de deidealizare a imaginii parentale și de elaborare a identificărilor va avea relații complexe cu imaginea unui părinte deprimat : relație de solicitudine față de un părinte perceput ca fragil , pe care adolescentul poate dori să-l îngrijească; relație de culpabilitate față de acelați părinte fragil , pe care adolescentul poate să-și interzică să-l deidealizeze sau să-l devalorizeze ; relație de fragilizare a imaginii de sine atunci când trebuie să elaboreze identificări pornind de la un piedestal a cărui vulnerabilitate este evidentă .

În ultimele două decenii, cercetările a furnizat dovezi puternice de asociere între stiluri parentale și variații ale rezultatelor adolescentului (Baumrind, 1991; Lamborn, Monts , Steinberg, & Dornbusch, 1991; Laskey & Cartwright, 2009, Steinberg, Lamborn, Darling, montează , & Dornbusch, 1994). După cum a fost conceptualizat inițial de Baumrind (1967), tipologiile de părinti constau în cele 4 tipuri de parenting: autoritari, permisivi, democratic și neimplicați care afectează comportamentul general al copilului. Magnussen (1991), a constatat că , ca un nivel ridicat al simptomului despresiv este asociat cu , supra controlul atât a părinților dar și a adolescenților . 

Reiss și colab. (1995) au examinat efectul diferitelor stiluri parentale asupra depresiei adolescenților ți comportamentul antisocial și au comparat acest lucru cu influențele mediului în raport cu influențele genetice. Ayvazian (1996) a investigat dacă stilul parental este legat de motivația copilului, nivelul de depresie, probleme de comportament și stima de sine.Investigatorii au descoperit că există relație pozitivă între stilul parental și nivelul de depresie și a comportamentului problematic al copilului. Jackson și Scheme (2005) a realizat un studiu în care a fost descoperit faptul ca părintele democratic este asociat cu rezultate pozitive pentru copii și adolescenți. În studiul lor, studenții care au perceput părinții lor, cademocratici au arătat o stima de sine mai mare, depresie inferioară și o ajustare universală mai buna în timpul și pe tot parcursul tranziției de la liceu la universitate . Aceste relații au fost mediate de nivelul studenților de optimism.

 Într-un alt studiu au găsit la elevii de liceu care percep părinții lor ca democratici au avut un nivel ridicat de eficacitate , stimă de sine și un nivel scăzut de depresie. Alte studii (Ayvazian, 1996; Dwairy, 2004) au găsit asocieri semnificative între stilul parental și depresie. Se constată că există corelație pozitivă între stilul parental autoritar si depresie. Se observă că stilul autoritar duce la nivel mai ridicat de depresie in randul copiilor si adolescentilor întrucât o corelarea negativă a fost găsită între stil permisiv și depresie. Adolescenți prezintă experiențe mai mici de depresie în cazul în care părinții se aplică stilul parental permisiv. Dwairy (2004) a studiat relația dintre cele trei stiluri parentale (autoritar, democratic și permisiv), precum și starea de sănătate mintală a adolescenților. Problemele de sănătate mintală se dovedesc a fi asociate mai mult cu stilul autoritar și mai puțin cu stilul parental democratic și permisiv. Alte studii (Dearing, 2004, Fenton, 1998; Liu- Yih-Lan, 2003, McKenna 1999) a găsit rezultate similare în cazul stilurilor parentale și gradul de depresie în randul adolescentilor. Se pare că există o posibilitatea tot mai mare pentru depresie în rangul adolescenților atunci când părinții nu acordă caldură, grijă și afecțiune pentru adolescenți lor.

Capitolul 5

Metodologia cercetării. Obiectivele cercetării

5.1. Descrierea studiului

În acest capitol vor fi prezentate: tipul cercetării, subiecții cercetării, instrumentele care au fost aplicate și procedura care a fost urmată realizarea cercetării. La finalul capitolului vor fi prezentate rezultatele obtinute ăn urma procesărilor statistice ăn SPSS .

Cercetarea este de tip cantitativă, transversală si corelativă. Aspectul cantitativ este dat de faptul că au fost colectate date care au fost prelucrate statistic. Cercetarea este transversală, deoarece instrumentele de măsurare au fost aplicate o singură dată. Studiul este corelativ, deoarece și-a propus să măsoare corelația dintre stilul parental și depresia adolescentului .

Scopul cercetării este să studieze dacă există o corelatie semnificativă între nivelul depresiei adolescenților și stilul parental, manifestat în dezvoltarea lor . Specific am examinat dacă unul dintre stilurile parentale : permisiv , autoritar și demoncratic , manifestate în creșterea și educarea adolescenților va conduce la apariția unei tendințe sau stări depresive. Prin observarea rezultatelor am putea vedea care stil parental va duce la o dezvoltare cât mai armonioasă și echilibrată a adolescenților .

În ultimii ani , societatea se confruntă cu tot mai multe probleme în rândul copiilor și al adolescenților . Apariția diferitelor tulburări de comportament , cum ar fi rebeliunea , violența , depresia și din ce în ce mai multe cazuri de delicventă reprezintă motive întemeiate de îngrijorare pentru părintii și profesori . Depresia conduce adesea la suicid , iar cercetările sugerează că delicvența juvenilă se va manifesta mai târziu , în viață prin acte de violență și infracțiuni ( Loeber & Farrington , 2000).

Liga Romană de Sănătate Mintală a realizat pentru prima dată în Romania în anul 2011 o cercetare legată de frecvența depresiei în țara noastră , studiul fiind realizat pe un eșantion de aproximativ 2.400 de persoane . Acest studiu a arătat că prevalența episodului depresiv major la data examinării a fost de aproximativ 9% , iar pe durata întregii vieți de 21% , în comparație cu diabetul , care are o prevalență de 8,4% în rândul populației adulte . Același studiu observă că depresia este de doua ori mai frecventă în rândul femeilor decât în cel al bărbaților . În ceea ce privește vârsta , s-a semnalat o creștere semnificativă a episodului depresiv major odată cu înaintarea în vârstă , de la 2,1% – 2,6% ( 18-49 ani) la 4,4 – 5,2 % ( peste 50 – 64 ani și peste 65 de ani ) ( Bobe , 2011 ) .

Așa cum am văzut în prima partea a lucrării, adolescenții sunt adesea preocupați de ceea ce par a fi în ochii altora, mai degrabă decât ceea ce simt că sunt. Și cu întrebarea cum să se conecteze rolurile și abilitățile cultivate mai devreme a fi rebel, imatur și iresponsabil sunt caracteristici normale și sănătoase ale adolescenței, care vor trece în timp. (Kehily 2007, 14.) Conform teoriei dezvoltării psiho-sociale Erikson, adolescentul trece printr-o fază de criză în procesul de autodefinire (Hilgard 1996, 106-107). Criza este o perioadă de dezvoltare de identitate pe parcursul căreia adolescentul va alege dintre alternativele semnificative. Este o parte integrantă a dezvoltării psiho-sociale sănătoase. (Santrock 2004.406.) Cei care trec cu succes de această perioadă de criză au o înțelegere clară de "sine" a lor , de evaluare a valorii lor, reușind să câștige sentimentul de independență, de control de sine, și încredere. Toate aceste schimbări și momente de criză contribuie la starea depresivă a adolescentului . Literatura de specialitate a evindentiat importanța legăturii afective între copil și părinti ( în special mama) a cărei lipsa va avea mai târziu repercursiuni în structura , maturizarea și dezvoltarea personalității copilului , pe toate palierele ei . Privarea copilui de nevoile afective îi va crea un handicap în plan emoțional și în planul structurării propriului Eu , în legatură cu care imaginea de sine reprezintă o componentă principală .

Observând legătura dintre anumite tulburări psihice și de comportament la copii și adolescenți și stilul de educație practicat de părinti , s-au făcut diferite cercetări ( Akse et al. , 2007) pentru a constata cauzele ți pentru a putea preveni efectele nefaste ale educației unor părintii care nu le oferă copiilor lor suport afectiv sau suficient control . Deși exista mai mulți factori ce pot fi luați în calcul , cum ar fi vârsta și sexul subiecților , nivelul de educație al părintilor , situația materială , familii cu un singur părinte , numărul de copii din familie , acest studiu se concentrează asupra relației ce se stabilește între stilurile parentale și manifestările depresive la adolescenți . Depresia neefind o afecțiune care poate fi ignorată fără a afecta atât sănătatea minții , cât și a trupului , acestea fiind cauza multor boli fizice . Totuși este mai ușor să prevenim apariția unei probleme decât să o vindecăm . Adesea părinții realizează prea târziu greșelile făcute în educația copiilor lor , atunci când nu mai pot schimba aproape nimic și nu mai știu ce trebuie să facă pentru a-și ajuta copii .

Acest studiu este foarte important , deoarece descoperind cauzele problemei , părinții își pot schimba stilul de educație , dăruindu-le copiilor lor atât controlul cât și afecțiunea de care au nevoie pentru a-și forma corect personalitatea și caracterul . Și astfel , totodată să răspundem la întrebarea „Cum este cel mai bine să imi cresc copilul ?” .

Limitele studiului nostru constau în eșantionaul relativ restrâns , astfel că există rezerve în ceea ce privește generalizarea datelor . Un alt aspect al limitării este dat de numărul probelor aplicate . Este posibil că prin aplicarea unor probe similare care să evalueze alți factori ( influențe sociale și a grupului de prieteni , situație materială , satisfacția de viață , calitatea relației de familie ) care să poată indentifica și alte influențe implicate în depresia adolescenților .

5.2. Obiectivele și Ipotezele cercetării

5.2.1 Obiectivele cercetării

Obiectivul general al cercetării îl constituie studierea influenței stilului parental asupra depresia adolescenților , pentru a realiza acest scop am urmărit să îndeplinim următoarele obiective specifice :

Identificarea unor instrumente valide , prin care să evaluăm depresia adolescenților;

Identificarea stilurilor parentale cele mai folosite în literatura de specialiate și a unui mod de a le evalua;

Colectarea și cotarea răspunsurilor conform instrucțiunilor date de autorii instrumentelor , realizarea unei baze de date și analiza statistică a datelor obținute , în vederea identificării corelațiilor dintre stilul parental și depresia adolescenților .

5.2.2 Ipotezele cercetării

Pornind de la observațiile din literatura de specialitate am presupus că :

Adolescenții trec printr-o perioadă de tranziție plină de schimbări care pot produce o stare de anxietate și tristete , această stare , netratată lasă liber apariției depresiei .

Stilul parental (fie acesta , democratic , autoritar sau permisiv ) are un impact asupra dezvoltării , fiecare fiind mai mult sau mai puțin benefic pentru evoluția personalității și comportamentului adolescenților .

Ipotezele de lucru ( operaționale ) care ne-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor participanților au fost:

Ipoteza 1 – Dacă stilul parental este autoritar , atunci nivelul de depresie al adolescentului este crescut .

Ipoteza 2 – Dacă stilul parental este democratic , atunci nivelul de depresie al adolescentului este scăzut .

5.3. Metode și instrumente de lucru folosite în cadrul activității de cercetare

Ținând cont de tema aleasă în studiul nostru am optat pentru utilizarea următoarelor instrumente de cercetare și anume :

Chestionar pentru identificarea stilului parental .

Chestionar pentru determinarea nivelului de depresie al participanților .

Pentru a obține datele necesare pentru studiul nostru , am căutat diverse chestionare în literatura de specialitate , unele care să fie usor aplicabile în colectarea noastră de date prin intermediul chestionarelor online Google Docs .

Chestionarul găsit pentru partea de stil parental a fost unul creat pe baza studiului „ Authoritative , Authoritarian , Permissive Parenting Practices” cercetătorii care au participat făceau parte din universitatea Brigham Young din Utah, studiul a avut loc în anul 1995 , cercetătorii au fost Clyde C. Robinson , Barbara Mandleco , Susanne Frost Olsen și Craig H.Hart . Chestionarul pe care îl vom folosi cuprinde 3 scale ale stilului parental : stilul democratic , stilul autoritar , stilul permisiv . Fiecare dintre aceste scale a avut un număr variat de întrebări , 13 pentru stilul democratic , 13 pentru stilul autoritar și 4 pentru stilul permisiv . Acest chestionar este de tip Likert , participanții la chestionar trebuie să dea o notă de la 1 la 5 , 1 însemnând niciodată iar 5 însemnând întotdeauna . Scorarea făcandu-se în mod simplist prin calcularea scorurilor pentru aflarea stilului parental a persoanei care a completat chestionarul . Deoarece în descrierea fiecărui set de întrebari pentru stilul parental se afla și numele stilului , aceasta a fost scoasă din varianta care a fost dată participanților pentru a nu influența raspunsurile acestora .

Chestionarul găsit pentru partea de depresia a adolescenților este scala de autoevaluare a anxietății și depresiei Snaith (The Hospital Anxiety and Depression Scale Snaith – HADS ) aceasta este o scală de autoevaluare utilă pentru detectarea dezordinilor emoționale în rândul pacienților aflați sub investigație și tratament, în clinici de profil medical sau chirurgical. Scala de autoevaluare Snaith este o scală formată din 14 itemi și este structurata în doua subscale a cate 7 itemi, una evaluând simptomele agresive, iar cealaltă pe cele anxioase. Cei 7 itemi ce compun subscala depresiei se bazeaza pe starea de anhedonie, deoarece aceasta este probabil trasătura principală psihopatologică a acelei forme de depresie. Acești 7 itemi ai subscalei depresiei sunt itemii 2,4,6,8,10,12,14, care reprezintă întrebările de suferintă și depresie. Cei 7 itemi ce compun subscala anxietății au fost selectionați în urma unei cercetări personale realizate de către Snaith asupra manifestărilor psihice ale nevrozei anxioase. Cei 7 itemi ai subscalei anxietații sunt itemii 1,3,5,7,9,11,13, care reprezintă întrebarile de referință pentru anxietate. Fiecare din acești itemi sunt gradați de la 0 la 4. S-a considerat că evalurile psihiatrice de 0 și 1 corespund normalului, valoarea 2 corespunde cazurilor de graniță, iar valorile 3 și 4 corespund cazurilor patologice.

De asemenea s-au utilizat scorurile globale ale subscalelor pentru a diferenția normalul de patologic. Pentru subscala depresiei, s-a observat ca un scor cuprins intre 8 si 10 corespunde cazurilor de graniță, iar scorurile de 11 sau mai mult corespund cazurilor patologice. Pentru subscala anxietatii s-au găsit aceleași intervale de scoruri ce diferențiază normalul de cazurile de graniță și de cele patologice. Interpretarea scalei se face după calcularea punctajelor asupra fiecărei scale , gradele de depresie și anxietate fiind 0-7 absența depresiei, 8-10 depresie medie , >11 depresie majoră. Pentru studiul nostru am folosit numai scala pentru depresie pentru a putea vedea astfel în mod direct care stil parental produce cel mai înalt nivel de depresie adolescenților .

5.3.1 Lot de subiecți – lotul , criteriile și participanții

Având în vedere că studiul nostru se bazeaza în principal pe analiza influenței dintre stilul parental și depresia adolescenților , criteriile de selectie pentru lotul nostru de participanți a fost alese pe baza următoarelor criterii:

Adolescentul să aibă vărsta cuprinsă între 12 și 18 ani , acest criteriu a fost ales pe baza literaturii de specialitate care spune că perioada adolescenței începe și se termină în perioada menționată . ( Erikson 1964 ; Bee 1992; ) .

Adolescentul care participă la chestionar trebuie să roage și părintele de care a fost influențat cel mai mult în viața sa să completeze partea a doua a chestionarului .

Studiul s-a efectuat pe un eșantion de 120 de participanți , dintre care 60 de adolescenți cu vârstele cuprinse între 12 și 18 ani și 60 de părinti . Media de vârsta a participanților adolescenți a fost de 16 ani . Eșantionul selectat de participanți este de tip probabilistic întâmplător , participarea la studiu fiind pe baza de voluntariat și amabilitatea și sinceritatea lor în răspunderea la întrebările din chestionar . Participarea la studiu a fost facută prin intermediul unor multiple grupuri pe facebook care aveau ca scop petrecerea timpului liber în cadrul jocurilor online precum World of Warcraft și Dota 2 și Warframe.

5.3.2 Procedura de lucru

Chestionarele au fost făcute disponibile online prin intermediul Google Docs , iar participanții le-au putut completa accesând linkul care a fost pus la îndemâna lor . Înainte de a începe, aceștia au fost informați de criteriul de varsta necesar studiului deoarece cunoasterea vârstei nu influențează rezultatele și despre necesitatea unui părinte în completarea celei de a doua părti a chestionarului , de aemenea aceștia au fost asigurați de păstrarea anonimității și încurajați să răspundă cât mai sincer. A fost mentionat faptul că ar fi de preferat ca părintele care i-a influențat cel mai mult în viața lor , să completeze chestionarul al doilea . În cazul ambelor chestionare, participanții au fost instruiți să bifeze valorea care este corespunzătoare răspunsului lor și să îți verifice la finalul chestionarului răspunsurile date deoarece aceste date sunt foarte importante pentru studiu. După ce fiecare participant a completat chestionarele, datele au fost automat colectate de catre sistemul Google Docs și transmise pentru a putea fi adaugate în baza de date . După o perioadă de două săptămâni în care am așteptat să se culeagă destule date , am început să analizăm înformațiile obținute și în prima etapă. Am început prelucrarea acestora în SPSS( Statistical Package for the Social Sciences) , făcând calcule de frecvență , corelații și punerea în grafice a rezultatelor . Rezultatele au fost prelucrate de mai multe ori în SPSS pentru a ne asigura de exactitatea numerelor . Chestionarele au fost retrase din grupurile respective după terminarea colectării de date , de asemenea a fost scris un mesaj de mulțumire tuturor celor care au participat în studiu .

Capitolul 6

Rezultatele cercetării

Această cercetare a avut ca scop să analizeze corelația dintre stilul parental și depresia adolescenților . Mai exact s-a examinat stilurile parentale: autoritar , democratic și permisiv , manifestate în crețterea și educarea adolescenților care ar putea influența apariția depresiei . Pentru a face acest lucru , la stilul parental am folosit variabila nominală iar pentru depresie am folosit scorurile brute .

În tabelul 2 se poate vedea analiza descriptivă facută în SPSS , dintre depresia adolescenților și stilul parental .

Utilizând statistica descriptivă , rezultă că depresie adolescent are o medie de 6,78 și o abatere standard de 6,2 , mediana fiind de 4,5 , modul fiind 1 , ceea ce înseamnă că jumătate dintre adolescenți au o valoare sub mediană pe când cealaltă jumatate au o valoare peste mediană . Acest lucru se poate vedea în histograma 1.

Histograma 1 – Frecvența depresiei la adolescent în funcție de stilul parental

Analizând indicii de simetrie și boltire după cum se poate vedea și în histograma de mai sus , putem trage următoarele concluzii privind forma distribuției datelor : este o distribuție asimetrică la stânga, ceea ce rezultă că avem mai multe valori extreme spre dreapta, distribuția fiind platicurtică, este o distribuție în care rezultatele sunt foarte împraștiate față de medie și indică un grad ridicat de eterogenitate a scorurilor .

Ipoteza 1 – Dacă stilul parental este autoritar , atunci nivelul de depresie al adolescentului este crescut . Pentru a demonstra această ipoteze am corelat datele de la cele doua variabile , anume variabila stilului parental autoritar și variabila depresiei adolescent . În tabelul 3 este evidențiat rezultatul corelației .

Tabelul 3 – Corelație stil parental autoritar cu depresia adolescenților

În urma prelucrării datelor rezultatele ne arată că există o corelație puternică între cele două variabile analizate: coeficientul de corelație este de -0.933, la un prag de semnificație de p<0.01, astfel ipoteza 1 este confirmată , cu alte cuvinte , cu cât stilul parental este mai autoritar , atunci nivelul depresiv al adolescentului va crește , astfel se poate vedea cum stilul parental autoritar influențeaza depresia adolescentilor .

Aceast lucru e confirmat și de reprezentarea scatterplot a relației dintre stilul parental și depresie adolescenti dupa cum se observa în graficul 1 prezentat mai jos.

Graficul 1 – Reprezentare scatterplot , relația dintre stil parental și depresie adolescenți

Fiecare punct din acest grafic reprezintă localizarea unui subiect în raport cu scorul său la scorul de depresie și stilul parental. Faptul că există o corelație este evidențiat sub forma unei linii drepte.

Concluzionând , ipoteza 1 a studiului a fost verificată și conform rezultatelor , stilul parental influențează seminificativ apariția depresiei la adolescenți . Subiecții cu părinți autoritari sunt mai predispuși la stări depresive decât subiecții cu părinți democratici .

Ipoteza 2 – Dacă stilul parental este democratic , atunci nivelul de depresie al adolescentului este scăzut . Pentru a demonstra această ascociere dintre stilul parental și gradul de depresie am fost nevoit să rezolvăm problema prin analiza de asociere . Vom evidenția problema asocierii în următoarele tabele și în graficul 2 .

Tabel 4.1 – Scor nivel depresie în asociere cu stilul parental

Tabel 4.2 – Scor nivel depresie în asociere cu stilul parental

Tabel 4.3 – Scor nivel depresie în asociere cu stilul parental

Tabel 4.4 – Scor nivel depresie în asociere cu stilul parental

Each subscript letter denotes a subset of nivel depresie categories whose column proportions do not differ significantly from each other at the .05 level.

Grafic 2 – Scor nivel depresie în asociere cu stilul parental

Așa este vizibil în urma tabelelor prezentate anterior și a graficului , se identifica modelul de asociere prin inspectarea vizuală a tabelului de asociere , se poate vedea diferențele dintre stilul democratic și stilul autoritar , anume diferența dintre nivelul de depresie dintre cele două stiluri . Se poate vedea de asemenea cum stilul permisiv are de asemenea valor scăzute ale depresiei dar nu la fel de scăzute precum cel democratic .

Adeseori însă nici procentele pe linii nu sunt suficiente pentru a identifica relații de asociere. În orice caz, stabilirea fermă a unei astfel de relații nu se poate baza doar pe inspecție vizuală ci trebuie să aibă la baza testul statistic al asocierii. Astfel cel mai important test, aplicabil în aproape toate cazurile de asociere – indiferent de numărul de categorii al variabilelor introduse, de calitatea ordinală sau nu a acestora – este testul chipătrat.

Întrucat procentele pe linii nu sunt suficiente pentru a identifica relatia de asociere am folosit testul chipatrat , rezultatele fiind afisate in tabelul 5 .

Tabelul 5 – Rezultate test Chi-Squares

Testele de semnificație ale primelor două măsuri ale asocierii au valori mai mici de 0,05. Se respinge, prin urmare, ipoteza nulă și constatăm faptul că între stilul parental și nivelul de depresie exista o corelatie .

Testele de asociere (în rezultat avem mai multe, primul este chipătrat iar al doilea este un test similar) arată că între cele două variabile există o asociere semnificativa: depresia depinde de stilul parental, stilul autoritar având un risc mult mai mare decât celelalte doua stiluri parentale , de a influența apariția depresiei în rândul adolescenților .

6.1 Concluzii și discuții

În urma studiului și a analizei rezultatelor am constatat că stilul parental democratic este cel mai sigur stil parental în ceea ce privește influența asupra depresiei adolescenților , aceștia având cel mai scăzut nivel de tendințe depressive . Această concluzie este întărită de cercetările lui Irfan ( 2011) care a arătat că părintele democratic , ajută copilul , adolescentul să aibă percepții de sine pozitive , ceea ce reduce probabilitatea de a dezvolta simptome depresive mai târziu . În tinerețe Baldwin , Mc’ntyre și Hardaway (2007) sesizează că părinții democratici tind să le ofere copiilor un potențial pozitiv mai mare decât părinăii mai puțin democratici . Un sondaj de opinie făcut în anul 2009 în America a arătat faptul că adulții care își amintesc să fi avut o dezvoltare de tip autoritară au avut probleme de ajustare și au recunoscut că au suferit diferite simptome depresive . (Rothrauff et al 2009) . Un alt lucru descoperit în timpul studiul este faptul că stilul permisiv , chiar dacă nu produce același nivel de influenșa asupra adolescenților , tot poate să joace un rol ăn apariția depresiei .

Astfel putem spune că exista diferențe semnificative între adolescenții ce au avut părinți cu un stil parental autoritar și cei ce au avut părinți cu stil parental democratic , în sensul că subiecții cu părinți cu stil parental autoritar au un grad mai ridicat de tendințe depresive comparative cu subiecții cu părinți democratici . Într-un studio efectuat ăn Statele Unite , s-a raportat faptul că adolescenții din familii cu stil parental autoritar , s-au simțit mai putin acceptați social de către colegii lor și de asemenea au fost evaluați ca fiind mai puțin încrezători în propriile abilități și au șanse mai mari să sufere probleme de tip emoțional . (Lamborn et al 1991; Steinberg et al 1992; Steinberg et al 1994).

Bibliografie

Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996.

Akse, J., Hale, 8., Engels, R, Raaijmakers, Q. ~i Meeus, W. (2007). Cooccurrence of depression and delinquency in personality types. European Joumal of Persona/ity, 21(2), 235-256. doi: 1 0.1 002/per.604

Allport G.W., 1981, „Structura și dezvoltarea personalității”, EDP,București

Allport, G.W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York: Holt, Rinehart, & Winston.

Ayuazian. J. (1996). Parenting styles in the American family. Int. Sec. (A). Humanities & Social Science, 57, 1010.

Baldwin , D.R Mc’ntyre , A . si Hardaway , E. (2007) . Pervceived parenting styles on college students optimism College Student Journal , 41(3) , 550 – 557 .

Bandura, A. (1971). Social learning theory. New York: General Learning Press.

Bandura, A. (1986). The explanatory and predictive scope of self-efficacy theory. Journal of Clinical and Social Psychology, 4, 359-373.

Baumrind, D. (1991). The influence of parenting style on adolescent competence and substance use. Journal of Early Adolescence, 11, 56-95

Baumrind,D.(1967). Child care practices anteceding three patterns of preschool behavior. Genetic Psychology Monographs, 75, 43-48.

Beekman, A.T. Copeland, J.R., & Prince, M.J. (1999). Review of community prevalence of depression in later life. British Journal of Psychiatry, 174, 307-311.

Berms,C. (1995) Women and Depression: A Comprehensive Analysis. In E.E. Backham and W.R. Leber (Eds.), Handbook of Depression. The Guilford Press, New York, 539-566.

Bjelland, I; et al. (2002). "The validity of the Hospital Anxiety and Depression Scale. An updated literature review". Journal of Psychosomatic Research 52 (2): 69–77

Bobe, C. (2011). Depresia este mai frecventa decat diabetul, stabileste primul studiu de specialitate realizat In Romania. Extras de la http:// medlive. hotnews. ro/depresia-este-mai- frecventa-decat -d ia betul-i n-romania. htm l.

Bowlby J (1980). Loss: Sadness & Depression. Attachment and Loss (vol. 3); (International psycho-analytical library no.109). London: Hogarth Press

Braconnier , A. , ‘La menace depressive . Une transformations á l’adolescence de l’angoisse de separation ‘, Confrontations Psychiatriques , 29 , pp. 141-159 , 1987 .

Braconnier , A. , “Émergences anxieuses á l’adolescence” , Neuropsychiatrie de l’Enfance , 43 (4-5) , pp. 171-174 , 1987 .

Braconnier , A. , “L’angoisse , ses transformations , son traitement á l’adolescence “, Ann . Psychiat . , 2 , pp . 199-201 , 1987

Cattell, R. B. (1943 ) The Journal of Abnormal and Social Psychology, Vol 38(4), Oct 1943, 476-506.

Clyde C. Robinson, Barbara Mandleco, Susanne Frost Olsen, and Craig H. Hart (1995) Authorative , Authoritarian , and permissive parenting practices: development of a new measure . Psychological Reports: Volume 77, Issue , pp. 819-830.

Cristea D. – „Tratat de psihologie socială”, Editura Pro , Transilvania, București, 2000.

Cytryn, L. & McKnew, D. H. (1974). Factors influencing the changing clinical expression of the depressive process in children. American journal of Psychiatry, 131, 879-881.

Cytryn, L., McKnew, D. H., Bartko,J.J., Lamour, M. & Hamovitt,J. (1982). Offspring of patients with affective disorders-II. Journal of the American Academy of Child Psychiatry, 21, 389-391.

Dafinoiu I., 2002, “Personalitatea. Metode calitative de abordare.Observația și interviul”, Ed.Polirom, Iași

Daly, RW (2007). "Before depression: The medieval vice of acedia". Psychiatry: Interpersonal & Biological Processes 70 (1): 30–51

Deykin, E.Y et al. , Adolescent depression , alcohol and drug abuse”, Am. J. Public Health , 77 , pp . 178-182 , 1987 .

DSM-IV , Masson , Paris 1996

Dwairy, M. (2004). Parenting styles and mental health or Palestinian-Arab-Adolescents in Israel. Transcultural Psychiatry, 4, 233-252.

E.Verza, F.Verza , Psihologia Varstelor , Editura Pro Humanitate , Bucuresti 2000

Elkind D (1978) Understanding the young adolescent. Adolescence 13(49):127–134

Engel, U., & Hurrelmann, K. (1989). SPB: Skala zu psychosomatischen Beschwerden. In U. Engel, & K. Hurrelmann, (Eds.), Psychosoziale Belastung im Jugendalter. Empirische Befunde zum Einfluss von Familie, Schule und Gleichaltrigengruppe. Berlin: De Gruyter.

Erickson, E. (1958). Young man Luther: A study in psychoanalysis and history. New York: Norton.

Erik H. Erikson. Identity, youth and crisis. New York: W. W. Norton Company, 1968

Erikson, E. H. (1950). Childhood and society. New York: Norton.

Erikson, E. H. (Ed.). (1963). Youth: Change and challenge. Basic books.

Eysenck, H. J. (1966). Personality and experimental psychology. Bulletin of the British Psychological Society.

Eysenck, H. J. (1967). The biological basis of personality (Vol. 689). Transaction publishers.

Ferrari, P. , Braconnier , A. , “La depression d’ínfériorité de l’adolescent”, Rev. Neuropsychiat . Infant , 24 , pp / #19-323 , 1976

G. STANLEY HALL’S ADOLESCENCE: Brilliance and Nonsense 1904 , New York, D. Appleton and company

Golu, M. (1993) Dinamica personalității, Editura Geneze, București.

Hankin, B.L., Abramson, L.Y., Moffitt, T.W., Angell, K.E., Silva, P.A., & McGee, R. (1998). Development of depression from preadolescence to young adulthood: Emerging gender differences in a 10-year's longitudinal study. Journal of Abnormal Psychology, 107, 128-140.

Hauck A.P. (1967) The Rational Management of Children , Publisher Libra Pub; 2 edition (May 1972)

Hauck A.P. (1982) How to Bring Up Your Child Succesfully . Publisher Sheldon Press , November 4th 1982

Havighurst, R.J . (1972) Developmental Tasks and Education, 3d ed

Havighurst, R.J. (1948). Developmental tasks and education. Chicago: Universiy of Chicago Press.

Hilgard E.R. , (1996) , Hilgard’s Introduction to Psychology, 13th edition. Fort Worth: Harcourt College Publishers, p263.

Hollande, C. , “L’humeur depressive comme defense cintre la depression”, Rev. Fr. Psychanal. , 40 , pp. 1081-1091, 1976

Irfan, U. (2011) . Impactul stilurilor parentale asupra starii de bine psihologice a tinerilor . Jurnalul Romén de Psihologie , Pishoterapie si Neurostiinte , 1(1), 38-50 .

Jackson, A.P. & Schemes, R. (2005). Single Mother's self-efficacy, parenting in the Home Environment and children development in a two way study. Social Work Research, 29, 7-20.

K. Hurrelmann ,1987 The limits and potential of social intervention in adolescence. In: K. Hurrelmann, Kaufmann, F.-X. & Lösel, F. (Eds.) Social Intervention: Potential and constrains. Berlin: Walter de Gruyter, 219-238.

Kehily, M.J. and Swann, J. (eds.) (2003) Children’s Cultural Worlds. Chichester: Wiley/The Open University.

Kehily, M.J. ed. (2007). Understanding youth: Perspectives, identities and practices. Youth: Perspectives and Practice. London: Sage/The Open University.

Kehily, MJ 2007. A cultural perspective. In the book Kehily, MJ (edit.) Understanding youth :perspectives, identities and practices. Sage publication, London, 11-40.

Kelly, G (1991) [1955]. The psychology of personal constructs. London; New York: Routledge in association with the Centre for Personal Construct Psychology.

Kerr, M. Stattin, H. Biesecker, G. Wreder, LF 2003. Relationships with parents & peer in adolescence. In the book of Weiner, BI. Freedheim, KD (edit.) Handbook of psychology, Developmental psychology. Wiley. Canda. 394-412. Read on: 15.4.2013

Kerr, M. Stattin, H. Biesecker, G. Wreder, LF 2003. Relationships with parents & peer in adolescence. In the book of Weiner, BI. Freedheim, KD (edit.) Handbook of psychology, Developmental psychology. Wiley. Canda. 394-412. Read on: 15.4.2013

Kopko K. (2007). Parenting style and adolescents. Cornell University, USA. Read on: 22.4.2013

L. Chisholm, & Hurrelmann, K. 1995 Adolescence in modern Europe. Pluralized transition patterns and their implications for personal and social risks. Journal of Adolescence 18, 129- 158.

Laskey, B.J. & Cartwright-Hatton S. (2009). Parental discipline behavior and beliefs about their child: association with child internalizing and mediation relationships. Child Health Care Development, 35, 717-727

Loeber, R., and Farrington, D.P., eds. 2001. Child Delinquents: Development, Intervention, and Service Needs. Thousand Oaks, CA: Sage Publications, Inc.

Maccoby, E. E., & Martin, J. A. (1983). Socialization in the context of the family: Parent-child interaction. In P. Mussen (Ed.) Handbook of Child Psychology Vol.4. New York: Wiley

Magnussen, M.G. (1991). Characteristics of depressed and nondepressed children and their parents. Child Psychiatry and Human Development, 21, 185-191.

Mahler M (1961) On sadness and grief in infancy and childhood. Psychoanal Study Child 16:332

Malmquist, C. P. (1977). Childhood depression: a clinical and behavioral perspective. In J. G. Schulterbrandt & A. Raskin (Eds), Depression in children: Diagnosis, treatment and conceptual models (pp.33-59). New York: Raven Press.

Marcela , D. , Berthaut É., “ Depresie si tentative de suicide la adolescenta “ , Editura Polirom 2007.

Masterson , J. , “Sur les traces de la triade borderline”, in F Ladame , Ph. Jeammet , La psychiatrie de l’adolescence aujourd’hui , PUF, Paris , 1986.

Masterson, J. , “Les troubles limites de la personnalité chez l’adolescent. Diagnostic et traiment”, A. Braconnier (ed), Confluctualités , CTNERHI, Paris , 1989 .

Mischel, W. (1999). Introduction to Personality. 6th edn. Orlando: Harcourt Brace Jovanovich.

Mischel, Walter; Shoda, Yuichi (1995). "A cognitive-affective system theory of personality: Reconceptualizing situations, dispositions, dynamics, and invariance in personality structure.". Psychological Review 102 (2): 246–268

Neculau, A. (coord.) (2003) 26 de teste pentru cunoașterea celuilalt, Editura Polirom, Iași.

Neveanu P.P., Dictionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucuresti, 1978

Paykel, E.S. ( 1991 ). Depression in women• British. Journal of Psychiatry, 158, 22-29.

Pervin, L.A. (1996). The Science of Personality. New York: John Wiley & Sons.

Plomin, R. (1986a). Behavioral genetic methods. Journal of Personality, 54, 226-261

Reed W. Larson1, Suzanne Wilson and Jeylan T. Mortimer Journal of Research on Adolescence

Reiss, D., Hetherigton, M., Plomin, R., & Howe, G.W (1995). Genetic questions for environmental studies: differential parenting and psychopathology in adolescents. Journal Psychiatry, 52, 925-936.

Robert B.E. (2012) . An Introduction to theories of Personality , Psychology Press .

Rogers, C. (1951). Client-centered therapy: Its current practice, implications and theory. London: Constable.

Rothrauff TC, Cooney TM, and An JS. 2009. Remembered parenting styles and adjustment in middle and late adulthood. J Gerontol B Psychol Sci Soc Sci. 64(1):137-46.

Rubinstein, S.L., Existență și conștiință, Editura Științifică, București, 1962.

S. Shazia , Self- Concept , Learning Styles , Study Habits and Academic Achievement of Adolescents in Kashmir , Anchor Academic Publishing (aap_verlag), Feb 1, 2014

Santrock, JW 2004. Life span development. McGraw-Hill, New York.

Santrock, JW 2011. Adolescence. McGraw-Hill, New York.

Șchiopu, U. (coord.) (1997) Dicționar de psihologie, Editura Babel, București.

Șchiopu, U., Verza, E. (1989) Adolescență, personalitate și limbaj, Editura Albatros, București.

Șchiopu, U., Verza, E. (1997) Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Sharma N.R.. Yadava, A ., & Sunita. (2001). Study of general depression among college students. Trends in Clinical Diagnosis & Psychotherapy- Modern and Vedic, 179-186.

Sillamy, N. (1996) Dictionar de psihologie (trad.), Editura Univers Enciclopedic, București.

Skinner, B. F. (1953). Science and human behavior. SimonandSchuster.com.

Spitzer, R. L., Endicott, J. & Robins, E. ( 1978). Research diagnostic criteria: rationale and reliability.Archives of General Psychiatry, 35, 773-782.

Steinberg L, Dornbusch SM, and Brown BB. 1992. Ethnic differences in adolescent achievement. An ecological perspective. Am Psychol. 47(6):723-9.

Steinberg L, Elmen JD, and Mounts NS. 1989. Authoritative parenting, psychosocial maturity, and academic success among adolescents. Child Dev. 60(6):1424-36.

Volume 12, Issue 1, pages 159–166, March 2002

Williams, A 2003. Adolescents’ relationships with parents. Journal of language and social psychology. 22(1), 58-65. DOI: 10.1177/0261927X02250056. Read on: 15.04.2013

Winnicott, D.W. (1989) Psychoanalytic Explorations. London: Karnac Books; Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1989.

Wolpert, L. "Malignant Sadness: The Anatomy of Depression". The New York Times. Retrieved 2008-10-30.

Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.) (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel, București

Zigmond, AS; Snaith, RP (1983). "The hospital anxiety and depression scale". Acta Psychiatrica Scandinavica 67 (6): 361–370

Zlate M.,1997, „Eul și personalitatea”, Ed.TREI,  București

Zlate, M., Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, București, 2000.

Anexe

Tabelul 1 – Dezvoltarea Eriksoniana in adolescenta

Histograma 1 – Frecventa depresiei la adolescent in functie de stilul parental

Tabelul 3 – Corelatie stil parental autoritar cu depresia adolescentilor

Tabel 4.3 – Scor nivel depresie in asociere cu stilul parental

Tabel 4.4 – Scor nivel depresie in asociere cu stilul parental

Grafic 2 – Scor nivel depresie in asociere cu stilul parental

Tabelul 4 – Rezultate test Chi-Squares