Influența Gradului de Finalizare a Restructurării Asupra Crizei din România

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREȘTI

FACULTATE DE ECONOMIE TEORETICĂ ȘI APLICATĂ

Influența gradului de finalizare a restructurării asupra crizei din România

Balaban Ana-Maria

Nae Ana Maria

Niculaie Adelina

Oprea Sabina

2016

Cuprins

1. Introducere………………………………………………………………….. 3

2.Ce probleme a adus tranziția?…………………………………………. 4

2.1 Cât durează tranziția postcomunistă?…………………………………………….4

2.2 Între revoluție și reforma…………………………………………………………….. 5

3. Restructurarea economiei……………………………………………………………… 8

3.1 Marea provocare…………………………………………………………………………. 8

3.2 Consensul restructurării……………………………………………………………… 10

3.3 Strategii de restructurare……………………………………………………………. 11

4. Alte procese ale restructurării……………………………………….. 15

4.1 Rigidități structurale…………………………………………………………………….. 15

4.2 Reforma sistemului de protecție socială………………………………………….15

4.3 Strategii de protecție socială………………………………………………………….16

5.Planurile de restructurare ale sistemului bancar………………… 17

6. Evoluții socio-economice după declanșarea crizei …………… 19

7. În căutarea creșterii economice………………………………………. 20

8. Arieratele…………………………………………………………………….. 22

8.1 Evoluția arieratelor în anul 2008………………………………………. 23

9. Condiționările Fondului Monetar Internațional………………… 27

10. Concluzii…………………………………………………………………… 28

11. Bibliografie……………………………………………………………….. 29

Introducere

Trecerea României la economia de piață reprezintă o condiție principală pentru asigurarea bunăstării generale.

Obiectivul principal al perioadei de tranziție la economia de piață în țara noastră l-a constituit statul social de drept. Economia socială de piață trebuia să fie situată în centrul concepției de reformă.

„Restructurarea întreprinderilor implica deseori costuri care pot și extern ridicate, nu numai pentru muncitorii în chestiune dar și pentru economia locală sau regională. Menținerea unei coeziuni sociale, care este o caracteristică distinctă a modelului social european solicita introducerea unor politici de acompaniere care sunt menite să reducă costurile la minim și să promoveze căutarea de surse alternative de locuri de muncă și venit. Este esențial să se asigure o bună conducere a restructurării pentru a satisface cerințele atât în plan economic cât și social.”

(Comunicarea Comisiei Europene privind restructuarea și ocuparea, Bruxelle 31.03.2005)

Restrucurarea,inteleasa in sens mai larg, ca o tendinta spre echilibru, este o problema la ordinea zilei nu numai in tarile in tranzitie. In cautarea competitivitatii aconomiile nationale ale tarilor dezvoltate, si celulele lor de baza, intreprinderile, sunt intr-o continua ajustare. Primele in incercarea de tinere sub imperiul nevoii de profitabilitate .

In mod obiectiv, conducerea unei intreprinderii trebuie sa adopte decizii intr-un cadru supus schimbarii, fie ca este vorba de mediul extern intreprinderii,aflat sub influenta evolutiilor in tehnologii, a fortelor economice, sociale, politice cat si de mediul intern intrrprinderii, constatand din impactul propriilor struturi create asupra activitatii de exploatare. In tarile dezvoltate cu economii de piata mature, sub influenta concurentei, intreprinderile sunt obligate, la o cautare continua a celor mai eficiente moduri de a produce bunuri si servicii. In cadrul intreprinderilor care au supravietuit sis au dezvoltat intr-un asemenea mediu am asistat in mod progresiv la luarea de masuri indreptate la o reducere a costurilor, spre descentralizarea si cearea cadrului ca principalele functii ale respectivelor intreprinderi (de cumparari, vanzari, finantare, dezvoltare, productie si servicii) sa poata raspunde cat mai bine cerintelor pietei schimbandu-si structura lor organizatorica, rezultand ierarhii mai aplatizate, activitati in echipa, punand accentul pe spiritul intreprinzator al managerilor si al angajatorilor sip e o diviziune a muncii mai putin rigida.

Aceste inovatii organizationale au foost insotite de o dorinta de a extinde propriile frontiere prin actiuni comune inter-intreprinderi pornind de la simple intelegeri in domeniul activitatilor de marketing si servicii pana la societati mixte, productiile in comun si alte forme de cooperare. Aceste incercari de a oferi, in esenta, produse raspunzand tot mai mult la nevoile clientilor au generat o frenetica activitate de cercetare dezloltare, materializata in noi produse si tehnologii de fabricatie.

Ce probleme a adus tranziția?

Cât durează tranziția postcomunistă?

În realitate este vorba de o schimbare declanșată la un moment dat și efectivizată la un alt moment, aflat la o distanță mai mare sau mai mică de timp. În experiența tranziției nu s-a avut în atenție problema duratei. În timpul disputelor privind repeziciunea transformărilor, s-a uitat să se caute limitele temporale ale proceselor.

Problema duratei se reduce la altă problemă: identificarea stadiului evoluției in care apare masa critică a acumulării efectelor funcționale specific noului sistem. Această perspectivă impune o analiză exactă, o metodologie elaborată de depistare a momentului atingerii masei critice.

Cele mai importante eforturi s-au depus atunci când s-a ridicat problema ințelegerii a ceea ce este economia funcțională de piață, ca stadiu al atingerii masei critice în procesele transformaționale ale reformei. Reperele conceptuale ale economiei funcționale de piață au fost cele care au tras primul mare semnal al efectivizării tranziției postcomuniste.

Economia funcțională de piață s-a judecat în condițiile unei predictibilități a împlinirii liberalizării prin liberalizarea contului de capital, ale consolidării stabilității prin aceea că s-a reușit gestionarea dezechilibrelor și aducerea lor la standardele de conformare cu “patern”-ul sau având în vedere faptul că proprietatea privată are deja o contribuție majoritare la realizarea indicatorilor sintetici ai dezvoltării economice.

Problema duratei tranziției a fost și cea raportată la așteptările populației. Timpul a devenit o variabilă esențială a modelelor de creștere, mai ales în variantele creșterii de recuperare și de “catching-up”. Timpul efectivizarii unui proces, mai ales transformațional, este nu doar o problemă interesantă, ci mai ales una esențială. Limitarea proceselor transformaționale în timp este dată de așteptările sociale în privința rezultatelor. Legitimitatea procesului transformațional se judecă în funcție de timpul care dă satisfacție proceselor așteptărilor sociale.

Durata de două decenii a proiectului tranziției postcomuniste pare să fie o apreciere conforma cu evoluțiile. În legătură cu durata efectivizarii tranziției se ridică un aspect foarte important, cel al trecerii probei absolute a legitimității tramsformarilor prin manifestarea trăiniciei aderentei sociale la schimbare.

Durata tranziției este și o chestiune psihologică a maselor. Aceasta capătă consistența unei teme ale cărei soluții nu pot fi date prin calcul matematic, dar pot fi aproximate din perspectiva economică, socială, politica, culturală.

Timpul tranziției reprezintă în fond o abstracțiune ale cărei limite sunt rezultatul unei convenții, cel mai adesea politice.

Au fost 9 procese transformaționale care s-au produs în timpi diferiți. Timpul în care se produce liberalizarea nu coincide cu timpul necesar restructurării societății specifice esenței modelului de economie de piață de tip capitalist. Nu putem, în esență, să vorbim de o durată omogenă a tranziției decât că sugestie generală, pur și simplu cu valoare orientativă.

Ca marcare temporală a încheierii tranziției, se poate accepta, atingerea unui standard incontestabil ca efect al unui proces transformațional. Se poate conveni ca simbol al încheierii tranziției egalarea de către sectorul privat al economiei a nivelului total al valorii adăugate din economia dinainte de tranziție.

În funcție de reconfigurarea structurală a economiei, se poate accepta că eticheta încheierii tranziției în momentul în care volumul valorii adăugate a sectorului serviciilor egalează volumul valorii adăugate a întregii economii anterioare.

În tranziția comunistă din ECE intervin și alte tipuri de relaționare în privința duratei transformărilor. Durata tranziției postcomuniste, nu ține, în această situație, de parcursul unui ansamblu de procese transformaționale către un tip generic de economie, ci de repere precis marcate de un model concret.

Se poate accepta drept convenție a marcării finalului tranziției postcomuniste momentul în care o țară îndeplinește criteriile de convergență reală, cum ar fi atingerea standardelor venitului mediu din UE sau ale productivității muncii.

Teoria tranziției postcomuniste trebuie în esență să fie o teorie a convergentei reale, a compatibilizării cu standardele de dezvoltare și modernizare reprezentate de UE. Adevărata provocare pentru tranziție, chiar cea privind atingerea măsurii deplinătății transformărilor, o reprezintă convergenta reală.

Integrarea în UE are, din perspectiva celor arătate mai sus, caracteristicile recombinării procesor transformaționale ale tranziției postcomuniste cu procese de compatibilizare, rezultând o tranziție unidirecțională, dinspre condiția de periferie spre cea specifică unui centru radiant, semnificații transformaționale reprezentate de convergență reală.

Pentru ECE, tranziția postcomunistă trebuie până la urmă să se dovedească a fi un proces de convergență reală. Durata tranziției postcomuniste în ECE ar putea să fie calculată în funcție de momentul încheierii convergentei reale cu modelul european de economie și societate.

2.2 Între revoluție și reforma

Tranzitia postcomunista ca proces are o problema complicata in originile sale. Debutand ca „revolutie”, cel putin pe palierul politic, a admis o logica a schimbarii violente de sistem. Reflexele agentilor schimbarii au consistenta presupusa de ruperea definitiva nu doar de o practica de guvernare, ci side cea de inventare a unei noi lumi, cu valori si motivatii in premiera absoluta. Regula revolutiei este destructia vechii ordini si inovarea alteia. Evident ca, datorita acestui adevar, tranzitia este victima prin excelenta a etosului revolutionar care a insufletit proiectul comunist. Suprapunerea ideii revolutionare pe tranzitie dincolo de momentul de fractura istorica pe care-l marcheaza nu doar confuzioneaza procesul real, ci si il falsifica definitiv.

Daca este sa atasam tranzitiei calificative inspirate de schimbarile radicale de tip revolutie, cel mai adecvat ar fi modelul contrarevolutiei. In fapt, inceputul tranzitiei nu are o alta miza decat aceea de a anula consecintele revolutiei comuniste, singura nascuta din semnificatiile pe care le atribuim unui astfel de proces dupa modelul revolutiei franceze de la 1789. Cu alte cuvinte, nasterea ideii de tranzitie este efectul combinarii atitudinilor contrarevolutionare din amurgul revolutiei franceze cu cele privind reforma specifica perioadei de intrare in modernitate a Angliei. Trecerea la tranzitia postcomunista are semnificatia inlaturarii consecintelor a ceea ce a fost revolutia postcomunista, dupa patentul revolutiei ruse din 1917,inclusiv a spiritului revolutionar cu promisiunea lui pentru revolutia permanenta ce a facut din sistemul comunist un perimetru al relativizarii principiilor in guvernare , aceasta putandu-se exersa doar prin frica, teroare, violenta,totalitarism.

Orice alta filiatie ideatica a tranzitiei postcomuniste este fortata, in unele situatii chiar absurda,cum este cea care pune tranzitia sub semnul unei revolutii.Logica tranzitiei nu este una a revolutiei, pentru ca nu propune un nou sistem, ci aduce premisele pentru a se reveni la un proiect social abandonat printr-o revolutie sau , in cazul Romaniei, prin ocupatie. Tranzitia este un proces de respingere a unui sistem produs de revolutie sau exportat prin ocupatie,iar pentru faptul ca readuce in actualitate proiectul abandonat prin revolutia comunista, acest proces este o contrarevolutie. In plus,caracterul de contrarevolutie tine si de reinstaurarea unui sistem ce s-a functionalizat prin revolutie.Deci tranzitia este un proces restaurator in esenta, iar revolutiile au avut dintotdeauna vocatia inovarii, obsesia noului sau cel putin a diferitului menit sa instaureze o altfel de ordine. Din punct de vedere istoric, tranzitia a pus punct revolutiei comuniste. Tranzitia inseamna transformare,reforma, si nu inlocuire brutala,brusca,radicala,irevocabila, violenta si permanenta. Ea reinstaleaza evolutia de durata ca rezultat al procedurilor democratice de gestionare a puterii,inclusiv de transfer, si tine seama in atingerea obiectivelor sale de faptul ca natura nu face salturi.

La drept vorbind,prin tranzitie se incearca o alta cale de a crea noul pentru a recrea lumea, si nu de a inventa o noua lume distrugand-o pe cea veche in numele ideii de nou absolut.

Prin faptul ca in ECE tranzitia a us capat unei bulce a istoriei marcate de forma statala a ideii de revolutie si a readus intreaga regiune in fata reluarii traseului evolutiei naturale, exista perceptia de proces ce restaureaza o ordine zadarnicita vremelnic de comunism. Desigur, aspectul restaurator contine in sine suficiente ingrediente ce pot revitaliza perspectivele ideologizate, marcate de batalia pentru un model sau altul de societate, mai indepartat sau mai apropiat in timp,inclusiv de recuperarea a variantei „soft” a colectivismului, reprezentate de calea socialista abandonata de proiectul comunist al revolutiei ruse in potriva variantei „hard”, a comunismului de stat, eminamente autoritar si totalitar. Dubla optiune sau mai precis optiunea deschisa in raport cu sensul restaurator al tranzitiei releva inca o data consistenta nonrevolutionara postcomuniste, legitimste de regula discernamantului individual in jocul gestionarii puterilor si in exercitarea autoritatii.

Ceea ce a facut ca sa se alature sensul de revolutie celui de tranzitie tine de faptul ca transferul de putere, de natura exeptionala, cel mai adesea vizand liderul suprem, s-a facut catre un descendent natural ai al regimului inlaturat, hiar catre unul situat aproape e putere, in orice caz nu strain in exercitiul puterii de tip comunist. Reflexele conditionate de ritmul puterii comuniste, amprenta culturii ierarhice, cu reguli inchise in scenarii conspirative si-au spus cuvantul in privinta comportamentului primilor lideri ai tranzactiei. Tentatia acestora de a da o replica tare, prin care sa se marcheze ruptura la originea careia se aflau, nu avea cum sa iasa din alta dramaturgie decat cea eroizata la invatamantul ideologic de partid, adica revolutia si expresiile ei umane sanctificate prin propaganda.Discursul politic al noilor lideri dupa inlaturarea conducerii partidelor comuniste a urmat retorica baricadei revolutionare, cu insertie de simboluri de inceput de lume. Metoda cea mai facila, in cazul acestora, de a-si asigura legitimitatea pozitiei si a deciziilor a fost extrasa din cultura revolutiei, in numele careia sa se poata justifica totul. Este vorba, in oarecare masura, de o tendinta fireasca, a comportamentului marcat de o matrice culturala aparte, in care si adevarul se raporteaza in interesele partidului, al unui partid insa care s-a impus prin mitul ca nu greseste niciodata,inchipuindu-si ca se afla in posesia adevarului absolut. Evolutia noilor lideri nu avea cum sa se sustraga acestui etos al increderii invariabile in regula revolutiei.Ei chiar au crezut ca sunt chemati sa reaprinda focul revolutiei. Evident ca inadecvarea credintei este totala, ea avea rezonanta in zona disputelor generationale cu privire ls dreptul de a tine fraiele puterii comuniste, dar nu-si gasea ecou in societate,agendele celor doua categorii fiind total diferite, inclusiv ca finalitate a inlaturarii liderului totalitar. Suspendarea liderilor din prima faza a tranzitiei in raport cu interesele societatii a devenit flagranta din momentul in care s-a efectivizat principiul pluripartidismului si s-au manifestat mai clar si mai puternis vocile alternativei. Consumarea fazei de inceput a tranzitiei a fost nu intamplator una extrem de tensionata, chiar violenta, liderii „revolutiei” aplicand in continuare „cine nu e cu noi este impotriva noastra”, pronumele majestatii semnificand revolutia atoatejustificatoare.

Lideranta tranzitiei a consituit o problema complicata nu doar pentru ca si-a reclamat autoritatea de la ideea de revolutie ca debut al tranzitiei ci si pentru ca isi va avea originile in recentrarea pe simboluri culturale a ideii de capital. Cum altfel,datorita imposibilitatii de a gestiona o revolutie,adica o schimbare fara program ideatic nou,putea sa procedeze lideranta de inceput a tranzitiei? Evident ca falsificand ritualurilesi cimbolurile prin care „revolutia” sa pulseze autoritate. In cazul ECE,legitimitatea pentru lideranta nu o dadeau simbolurile specifice societatii capitaliste,ci unele inlocuitoare,capitalul cultural fiind repede propus ca proba a compatibilitatii cu proiectul „revolutionar” de trecere la economia de piata. Daca aceste solutii improvizate nu ar fi generat blocaje in evolutiile firesti catre o societate de tip capitalist, functionalizata in Occident bunaoara,incat s-ar fi putut trece totul pe seama

pierderii admise de bucuria schimbarii. Dar atat timp cat se verifica o anume procedura de recrutare a liderantei din zonele tari ale mecanismelor de coordonare a sistemului comunist, unde performanta trebuia sa fie inainte de toate o proba a fidelitatii ideologice, efectele deviate asupra tranzitiei spre economia de piata capata o explicatie credibila.

Experienta romaneasca a tranzitiei facuta cu „ spirit revolutionar” reveleaza cauzele intarzierilor in efectivizarea proiectului de schimbare, mai ales pe aliniamentele institutionale, ezitarile in a marca progrese in consolidarea mecanismelor de coordonare centrate pe piata, vizibile in materie de privatizare, dar si in esuarea liderantei in practici rentiere, in proceduri trasformationale ale „economiei de plan in economie de clan”. Intr-un fel total contraperformant, tranzitia a trebuit sa isi reevalueze permanent originile, reclamate de lideranta ca fiind revolutionare ,urmate de insituirea unor reguli sineculare pentru sacrificii in numele moralei „revolutiei”. In locul identificarii originilor in ruptura cu esenta sistemului comunist produsa dupa reguli ale revolutiei, care au complicat functia liderantei, chiar gradele sale de libertate de actiune datorita recurgerii episodice la violenta, ar fi fost cu adevarat mai productiv sa gandeasca tranzitia ca expresie, fie ea uneori si incrancenata, a optiunii pentru reluarea evolutiei de tip capitalist. Nu este vorba doar de un truc linistitor penstru psihicul liderantei, ci chiar de semnul suprem al ruperii de practicile comuniste, inclusiv de solutia revolutiei si fasccinatia fata de spiritul revolutionar.

Si datorita acestor determinari tranzitia postcomunista a fost receptata deficitar ca proces care trebuie sa se petreaca de la sine, un fel de noua si fantastica promisiune pentru raiul ajuns pe pamant , de asta data faurit nu cu capul in jos. Singura problema era ca promisiunea incerca sa stimuleze asteptarile de tip paternalist cu scopul de a asigura linistea liderantei pentru a face ceea ce stia mai bine sau credea ca stie:revolutia prin care sa se schimbe liderul si apoi reforma prin care sa se salveze sistemul. Ca lucrurile au evoluat in alt fel tine mai degraba de o dialectica a intamplarii ca necesitate. Revolutia si-a cnsumat scopul, reforma comunismului cu fata umana s-a blocat, ramanand galceava postrevolutionara in legatura cu modelul minimal de tranzitie, pana la etapa decontarilor inevitabile ale facturii cu osturile nevoii de modernitate.

Renuntarea la ideea de revolutie ca formula a tranzitiei a creat posibilitatea de a se inlatura dependentele specifice sistemului comunist, inclusiv cele care impun reluarea permanenta a ciclului trasarii vinovatiei pentru violenta sau esec, transferate evident si in fazele transformarilor postcomuniste in ceea ce priveste Romania, pana astazi chiar. Daca tranzitia se va valida ca episod memorabil al istoriei, acest lucru se va datora tocmai functiei ei, respinsa la inceput, de a reinstala ca procedura a exercitarii puterii „politica normala”, in care regula disoutei de idei in arena democratiei o inlocuieste pe cea a luptei de clasa, inclusiv in varianta ei postmoderna, a bataliei ireductibile intre sisteme ideologice cu ambitii universaliste.

Restructurarea economiei

Marea provocare

Tranziția ca proces real are o componentă cu extrem de multe implicații , inclusiv în ceea ce privește șansele de reușită ale proiectului de schimbare. Aceasta este restructurarea economiei, adică formula sub care se ascund traiectorii definitorii pentru reforma economiei astfel încât să se creeze o economie funcțională de piață. Restructurarea vizează atât aspecte ce țin de un proces regresiv în ceea ce privește funcționarea vechiului mecanism economic, cât și procese care duc la constituția noului mecanism centrat pe piață. Este cel mai costisitor, a generat acțiuni de reținere în a se asuma prin strategii, în mod explicit, sarcini specifice. Dintre toate procesele transformaționale, restructurarea nu s-a bucurat de prea mare trecere în programele de guvernare, nu a reușit să fie susținută la fel ca liberalizarea. Poziția subalternă în agenda guvernelor s-a datorat viziunii ce a marcat tranziția prin care trebuia să se ajungă cu orice preț la statul minimal, care să nu aibă nici obligația și nici resursele să se angajeze în proiecte de finanțare a restructurării economiei. În ceea ce privește dilema în legătura cu tranșarea proprietătii între restructurare și privatizare, a avut câștig de cauză trecerea în prim-plan, cu capacitatea absolută a eforturilor publice ale management-ului tranziției, a programelor de privatizare, lăsându-se pe seama noilor proprietari sarcinile dificile ale restructurării.

Analiza restructurării economiei (reponderea ramurilor sau sectoarelor, creșterea capacitătii companiilor de a face față jocului concurenței) indică faptul că tranziția este o problemă de corelare a proceselor transformaționale, a politicilor aplicate, astfel încât efectele de interdependență să nu se transforme în efecte cu anihilare reciprocă.

Macrostabilizarea își certifică efectele doar dacă restructurarea are un ritm adecvat de producere a fluxurilor care să asigure echilibrele generale în economie, să facă posibilă gestionarea lor de durată.

Sa se modifice poza!!!!!!!!!!!

Problemele în gestionarea stabilității economice pot fi puse pe seama marginalizării preocupărilor privind restructurarea. Contribuția sistemului de companii nerestructurate și privatizate nu a înregistrat modificări față de rezultatele vechii stări de lucruri. Nu s-a reușit să se asigure caracterul de operație economică prin excelență pe care trebuia să îl aibă privatizarea, ca preluarea unei afaceri consolidate și cu perspective de dezvoltare, restructurarea rămânâd marea neîmplinire a proiectului de tranziție.

În ceea ce privește dimensiunea macroeconomică a restructurării, dependentă de politicile publice, precaritatea restructurării este redată de semnalele dezechilibrelor contului curent al balanței de plăți externe, de presiunea importului de produse menite să acopere expansiunea cererii interne, provocată în conjunctura infuziei temporale de lichidități în bugetele menajelor prin munca în străinătate. Semnalele restructurării ineficiente, incomplete, inadecvate, vin și dinspre sistemul de companii, prea lent restructurat, prea inconsisten susținut si departe de a satisface avântul cererii.

Deși restructurarea economiei înțeleasă cu sensul de funcționalizare a mecanismelor ei de piață constituie din punct de vedere financiar o problemă greu solubilă, restructurarea fiind un process costisitor, mai ales ca volum de investiții, totuși, în mare parte, în primele faze, contează opțiunea clară și hotărâtă pentru a impune sensul transformărilor centrat pe piață.

Tranșarea politică a restructurării constituie maladia care contaminează întreaga tranziție, chiar pune problema blocării proiectului de schimbare. Sensul restructurării este unul exclusiv randamental, iar o economie care nu își găsește formula de combinare a factorilor pentru a fi randamentală, via productivitate și competitivitate, devine periferie modelului țintă, în care sunt tot mai greu de anihilat efectele centrifuge.

Consensul restructurării

Restructurarea economiei este un process de consolidare a piețelor funcționale și de augmentare a capacității microeconomei de a se adapta la mediul concurențial. Procesul de restructurare țintește performanțele interne și competitivitatea externă a economiei. Acesta se face printr-un mix de politici monetare și fiscale atașat unui mix de politici sectoriale. Partea delicată o reprezintă realizarea acordului social asupra costurilor restructurării. Restructurarea trebuie să includă strategii pentru declinul unor industrii întregi, al unor ramuri și sectoare prea legate de modelul anterior de economie, presupune strategii pentru industriile alternative, purtătoare de progres etic, de străpungeri tehnologice. Marea problemă a restructurării o constituie revalorizarea ramurilor și sectoarelor din economie în condițiile necesității realizării macrostabilizării, în primul rând a grijii pentru nedepășirea unui prag al suportabilității sociale a efectelor unor dezechilibre mare și persistente. Până la urmă, restructurea este și o problemă de voință politică, a cărei soluție nu poate fi aplicată în absența unei motivații puternice pentru asumarea riscurilor politice datorate șocului costurilor sociale. Cum restructurarea este echivalentă cu schimbarea care urmărește creșterea capacității sistemului economic de adaptare la mediul concurențial, evitarea restructurării compromite tranziția.

Există un consens între specialiști în a considera că restrucurarea trebuie să înceapă odată cu programele de liberalizare și de macrostabilizare. Privatizarea reprezintă pivotul principal al restructurării deoarece orientează spre piață activitatea întreprinderilor care până acum aparțineau statului.

Dar pentru că aceasta să aibă efecte de restructurare, ea trebuie privită că o problemă de accente echilibrate asupra aliniamentelor pe care să se efectivizeze reforma proprietății. Ca urmare a faptului că s-a acordat aproape exclusiv atenție privatizării cu transfer de proprietate de la stat la indivizii, forța restructurantă a privatizării a fost nesemnificativă, chiar nulă. Cu alte cuvinte, s-a produs o privatizare a profitului care a generat o atitudine de expectative decizionale în favoarea investițiilor de modernizare. Restructurarea a fost, în aceste condiții, o iluzie, acceptată însă politic drept o cale de tranziție cu minimizare de costuri sociale. Pierderea de piață, atât internă cât și externă, constituie semnalul cel mai dur, dar elocvent al restructurării inadecvate.

Pe de altă parte, reforma sistemului bancar , a celui fiscal și crearea piețelor de capital au reprezentat alte măsuri ale reformei care au avut efecte contradictorii în privința restructurării. Spre exemplu, autoizolarea băncilor în raport cu sectorul economiei reale prin anularea funcției creditului (acesta era foarte scump, greu acordat) a zădărnicit proiectele de restructurare la nivel microeconomic, a blocat investițiile în tehnologia de vârf, recurgandu-se la barter, compensări în lanț ale datoriilor, plata în natură a salariilor pentru supraviețuirea întreprinderilor. Astfel, au apărut excrescențe cancerigene și rigidități de tipul ariearatelor, relațiilor necontractuale, afacerilor necontabilizate.

Măsurile de restructurare

Strategii de restructurare

Strategia de restructurare presupune: obiective, principii, programe și instrumente ale programelor de restructurare.

Ca obiective, s-au urmărit:

Crearea unui sistem concurențial bazat pe criterii de raționalitate economică;

Performanța impusă de natura interesului particular și a inițiativei private;

Creșterea competitivității prin punerea în valoare a avantajelor competitive;

Consistența pietei interne și creșterea puterii ei de absorbție;

Sporirea capacitătii parteneriale a capitalului autohton în condițiile infuziei de capital străin performant;

Difuzarea socială a prosperității;

Transferul protecției sociale către sectorul privat;

Căile au fost:

Creșterea investițiilor în infrastructură;

Promovarea economisirii și a investițiilor;

Creșterea investițiilor în capitalul uman;

Promovarea investițiilor în tehnologia avansată;

Programe de spriijinire a întreprinzătorilor;

Promovarea industriei mici și mijlocii;

Princiipile schimbării structurale trebuiau să fie compatibile cu funcționalizarea economiei de piață:

Acceptarea profundă a necesității de schimbare;

Viziunea strategică;

Perceperea concurenței ca stimulent al competitivității;

Accelerarea vitezei de adaptare a întreprinderii la constrângerile mediului extern;

Includerea exportului ca obiectiv strategic;

Schimbarea culturii organizaționale și perceperea resurselor umane ca investiție pe termen mediu și lung;

Programele de restructurare vizează:

Decizii privind întreprinderile care se descentralizează, se dezvoltă sau se închid;

Decizii privind determinarea sectoarelor și regiunilor unde se stimulează amplasarea de noi întreprinderi;

Decizii cu privire la planurile care prevăd necesarul de forță de muncă și proiecte concrete de calificare și recalificare;

Programul de restructurare trebuie revizuit anual pentru a avea o perspectivă strategică pe termen lung. El trebuie să cuprindă măsuri atât pentru disciplinarea sectorului vechilor întreprinderi de stat, cât și pentru încurajarea înființării de noi întreprinderi aparținând capitalului privat.

În perioada de tranziție, în România au existat atât stimuli interni cât și stimuli externi cu privire la procesele de restructurare. În România au existat complicații în funcționarea stimulilor interni și externi. În multe cazuri, întreprinderile au avut un actionarat difuz, statul făcând jocurilor chiar dacă era acționar minoritar. Sectorul financiar nu a ajutat procesul de transformare: băncile nu au impus restructurarea, iar piața capitalului s-a confruntat cu lipsa de lichiditate. Specialiștii au fost insuficienți, iar capacitatea de finanțare a privatizării a fost una redusă.

Țările în tranziție s-au confruntat cu 2 provocări majore:

Impunerea disciplinei pe piață asupra vechilor întreprinderi, ce trebuiau să devină mai productive și mai competitive la noul sistem de prețuri, să aibă stimulente pentru a se restructura.

Încurajarea creării de noi întreprinderi, capabile să concureze pe piață fără subvenții

Moartea lentă a întreprinderilor a determinat scăderea dramatică a producției în primii ani ai tranziției în toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est. Unele țări în trazitie au beneficiat de beneficiile creșterii de recuperare mai devreme decât altele. Decidenții de politici care au implementat în economie constrageri bugetare tari, stimulente pentru creșterea concurenței pe piață bunurilor etc. au avut succes. Țările care au reușit să implementeze un proces de restructurare coerent (Cehia, Polonia, Slovenia, Ungaria) au folosit strategia adisciplină și încurajare”. România, Bulgaria, Slovacia și alte țări din fosta URSS au promovat o strategie caracterizată drept a€œprotectie și descurajare”. România a protejat acțiunea vechilor întreprinderi prin acordarea de subvenții de la buget, prețuri mici la energie, guvernanță corporativă ineficientă, sistem juridic instabil, corupție etc.

Alte procese ale restructurării

Rigidități structurale

În economia românească, o problemă de mare risc a procesului de restructurare o reprezintă stratificarea economică.

Coexistența a patru economii conduce la o slabă funcționalitate a pieței:

Economia oficială – plătitoare de buget – a avut marți probleme de performanță, ajungând să aibă o pondere din ce în ce mai mică în PIB.

Economia necontabilizata – generatoare de corupție, impregnată de o circulație necontrolată a capitalului și fără conexiuni cu funcția socială.

Economia înlocuitoare(a arieratelor) – creșterea ponderii acesteia s-a manifestat prin blocajul financiar aproape generalizat, tendința ca arieratele să devină moneda înlocuitoare și sustragerea de la controlul direct.

Economia nemonetizata(rurală) – un semn al structurării ineficiente a economiei românești îl reprezintă ponderea destul de însemnată a economiei nemonetizate, cu o relevanță redusă la crearea valorii adăugate, ineficienta în alocarea resurselor și o tendință puternică de a urma bluca subdezvoltării.

O altă problemă în perioada de tranziție,a fost evitarea intervenției politicului în restructurarea economiei. Restructuarea selectiv-clientelara și privatizarea profitului în interes politic au condus la încordarea structurală a economiei românești.

4.2 Reforma sistemului de protecție socială

Janos Kornai(2000) a făcut o abordare interesantă referitoare la principiile reformei sistemului de asigurări sociale în țările în tranziție. El a formulat o serie de principii care trebuie respectate în conceperea unei reforme a sistemului social:

Principiul 1 – Suveranitatea individului

Principiul 2 – Solidaritatea

Principiul 3 – Competiția

Principiul 4 – Stimulente pentru eficiența

Principiul 5 – Un nou rol pentru stat

Principiul 6 – Transparența

Principiul 7 – Timpul

Principiul 8 – Creșterea sustenabila

Principiul 9 – Finanțarea durabilă

În perioada tranziției, atenția s-a centrat în principal pe problemele legate de șomaj și pe cele ale pensionarilor, dar și ale familiilor.În 1987-1988 și în 1993-1994, cele mai multe state postcomuniste au sporit transferurile sociale, acestea ajungând de regulă la 2-4% din PIB.

Strategii de protecție socială

În perioada de tranziție, rolul statului în asigurarea bunăstării populației a trebuit să sufere o schimbare structurală, concepută a se realiza pe două direcții:

Reforma sistemului de protecție socială

Asigurarea unei protecții sociale specifice pentru perioada de tranziție pentru grupurile sociale ce urmau a fi afectate de procesul de restructurare economică.

După 1990, șomajul a ieșit la suprafață și în România, în anul 2005 rata acestuia fiind de 6,6%.O problemă pentru statele în tranziție se referă la cheltuielile fondurilor de pensii.Chiar în situația în carestatele în tranziție pot evita deficitele fiscale ale fondurilor de pensiisau le pot limita, un nivel ridicat al cheltuielilor de acest tip raportat la volumul PIB poate afecta perspectivele pe termen mediu și lung ale creșterii economice și poate amenința „statul social postcomunist”.

Degradarea sistemului de securitate socială a avut loc nu numai din punctul de vedere al resurselor utilizate, dar și din cel al calității și cantității serviciilor sociale oferite.

Trei factori concura la plasarea României pe un nedorit loc de frunte în ceea ce privește nivelul sărăciei între țările din Europa Centrală și de Est:

Diferențele de venit pe locuitor și în distribuția veniturilor datând din perioada dinaintea tranziției

Performanțele slabe înregistrate în domeniul creșterii economice

Creșterea inegalităților în cei 14 ani de tranziție( România a înregistrat cea mai mare creștere a inegalității sociale dintre țările est-europene din perioada 1990-2005).

Planurile de restructurare ale sistemului bancar

Până în prezent, planurile de restructurare ale marilor grupuri bancare prezente și în România nu au influențat negativ situația generală a subsidiarelor și sucursalelor din țara noastră: dinamica finanțării companiilor și populației a redevenit pozitivă, iar vânzările nete de active, plasate pe o tendință descrescătoare, sunt efectuate în scopul îmbunătățirii calității portofoliului de credite.

Evoluția echilibrată a creditării se află și sub provocarea necesității de ameliorare a decalajului dintre activele și pasivele băncilor, din perspectiva monedei de denominare a pozițiilor respective. Tendința de creștere a acestui decalaj pe pozițiile în valută (raportul credite-depozite) nu s-a estompat, în timp ce nivelul în lei al acestui raport se înscrie pe o tendință subunitară, favorabilă creșterii creditării în monedă națională. O altă provocare în ceea ce privește piața creditului se referă la consolidarea modificărilor structurale favorabile ale procesului de finanțare a economiei reale. Sunt conturate două tendințe pozitive: orientarea mai clară spre finanțarea sectorului companiilor nefinanciare și îmbunătățirea calitativă semnificativă a structurii fluxurilor de creditare, în direcția finanțării sporite a firmelor din sectoarele de bunuri comercializabile.

Totodată, preocupant rămâne accesul IMM la finanțare. Finanțarea acestui sector, atât pe canalul intern, cât și extern, a avansat relativ modest în perioada decembrie 2010 – iunie 2012 (cu 4,9 la sută, față de 8,2 la sută în cazul corporațiilor, ratele de creștere fiind ajustate pentru variația cursului de schimb), numărul IMM cu credite a scăzut, astfel încât ponderea IMM cu finanțare de la bănci și IFN, autohtone sau străine, rămâne scăzută (circa 21 la sută din numărul IMM active).

Acordurile de finanțare semnate de România cu UE, FMI și BM au creat premise pentru întărirea disciplinei de plată în economie, cu probabilitatea ca vulnerabilitățile generate de companii asupra stabilității financiare să se diminueze prin reducerea arieratelor bugetare.

Sectorul bancar românesc continuă să fie bine poziționat pentru acoperirea riscurilor rezultate din creditarea companiilor: rata de adecvare a capitalului (14,7 la sută în iunie 2012, semnificativ peste pragul reglementat); gradul de acoperire cu provizioane a riscurilor așteptate aferent sectorului companii este adecvat (circa 92 la sută în iunie 2012); valoarea colateralului solicitat acoperă în general riscurile (raportul dintre valoarea creditelor garantate exclusiv cu ipoteci și cea a garanțiilor aferente, respectiv indicatorul LTV – loan to value – este de circa 85 la sută).

Cota de piață din punct de vedere al activelor a băncilor cu capital majoritar străin a continuat trendul descendent din 2011, atingând valoarea de 81,2 la sută la finele primului semestru din 2012. Reducerea cotei de piață s-a datorat, în principal, vânzărilor de active imobilizate și neperformante în contextul restructurărilor bilanțiere. Băncile cu capital majoritar austriac dețin, similar anilor precedenți, cea mai mare cotă de piață (38 la sută la iunie 2012). Grupa băncilor cu capital majoritar grecesc și-a redus cota de piață9 de la 16,3 la sută la 12,9 la sută, fiind surclasată de cea a băncilor cu capital românesc, a cărei pondere în activul agregat a crescutpână la 18,3 la sută. Majorarea capitalului social aferentă sectorului bancar, cu 42 la sută în perioada iunie 2011 – iunie 2012 a fost asigurată exclusiv de către sectorul privat, atât prin suplimentări de capital, cât și prin ajustarea nivelurilor de capital existente cu inflația, ca urmare a aplicării noilor standarde contabile de raportare IFRS (prevederile IAS 29).

Capitalul grecesc rămâne majoritar (21,5 la sută) la nivelul sistemului bancar românesc, dar continuă trendul descendent început în 2010 (Grafic 3.4.). Ponderea capitalului austriac în capitalul agregat a consemnat o creștere semnificativă față de anul 2010 (cu 4,3 puncte procentuale) până la nivelul de 20,6 la sută la finele lunii iunie 2012, în principal ca urmare a suplimentărilor de capital efectuate de băncile austriece.

Sistemul bancar românesc prezintă un grad ridicat de conectivitate cu sistemul bancar European (Grafic 3.5.), fiind deținut în cea mai mare parte de capitalul străin (34 de instituții de credit cu capital majoritar străin dețineau peste 81,2 la sută din activele sistemului bancar în luna iunie 2012).

Evoluții socio-economice după declanșarea crizei

Criza financiară internațională a afectat în mod sever evoluțiile socio-economice din România după 2008. S-a produs o reducere a produsului intern brut (PIB) cu 6,6% în 2009, urmată de o altă scădere, cu 1,6% în 2010, care indica un regres economic mai grav decât cel din Bulgaria, care avea un nivel similar de creștere economică înainte de criză, și decât media europeană (Eurostat, 2014). Sectorul construcțiilor a fost cel mai grav afectat, cu o scădere de 14% a valorii adăugate la PIB în 2009, urmat de agricultură (-7,8%) și de servicii (-5,9%) (Zaman și Georgescu, 2009:618). După 2008, creșterile salariale medii s-au situat sub nivelul inflației (Trif, 2013). De asemenea, câștigurile salariale în România sunt printre cele mai mici dintre Statele Membre UE (Hayter et al., 2013), ceea ce reflectă faptul că sindicatele nu au reușit să securizeze puterea de cumpărare a angajaților.

În schimb, România are una dintre cele mai scăzute rate ale șomajului din UE. Deși criza a provocat concedieri masive în sectorul industrial, în construcții, comerț și sectorul public (Stoiciu, 2012:2), rata șomajului a crescut cu sub 2% din 2008, până la un nivel maxim de 7,5% în 2013 (Eurostat, 2014). În timp ce Guvernul a luat unele măsuri pentru încurajarea creării și menținerii de locuri de muncă, precum scutirea companiilor de la taxe pe profitul reinvestit și de la plata contribuțiilor la asigurări sociale pentru șase luni dacă angajau șomeri (Stoiciu, 2012: 2), se pare că principalul motiv care explică rata scăzută a șomajului este faptul că lucrătorii români au utilizat soluții individuale de „ieșire”, fie recurgând la economia informală, fie la plecarea la muncă în străinătate (Stan și Erne, 2014).

Dimensiunea economiei informale a crescut de la aproximativ 22% din totalul economiei formale în 2007, la 29% în 2012 (Comisia Europeană, 2013 : 5). Datele din Eurobarometrul din 2007 prezintă ca principal motiv pentru munca în economia informală nivelul scăzut al salariilor din economia reglementată. Aceste informații arată și că doar 27% din populația României are încredere în sindicate, ceea ce sugerează faptul că majoritatea angajaților nu cred că sindicatele le pot ameliora condițiile de muncă.

Deși nu sunt disponibile date statistice valide referitor la emigrație din 2008 încoace, reprezentanții sindicatelor sugerează faptul că diminuarea salariilor în sectorul public în 2009 și 2010 a dus la o creștere a tendinței de emigrare a celor care lucrează în acest sector. Un lider sindical intervievat în 2013 a remarcat că aproximativ 2700 de medici au emigrat anual în ultimii ani, iar numărul lor a crescut cu 400 în 2011, după implementarea măsurilor de austeritate. Numărul total de emigranți români din 1990 până în 2012 este de 2,4 milioane (Institutul Național de Statistică, 2014: 9). Spre deosebire de alte State Membre UE grav afectate de criză, ca Grecia și Spania, șomajul și reglementările de pe piața muncii nu au fost considerate o cauză a crizei în România.

Există trei seturi de cauze inter-conectate care explică declinul economic din România. Mai întâi, în ciuda ponderii limitate de active toxice din sistemul său bancar, România a fost expusă la efectele negative ale crizei financiare globale în principal din cauza deschiderii sale către capitalul străin (Ban, 2014). De exemplu, acționarii străini dețin peste 85% din totalul activelor bancare (Trif, 2013).

Al doilea set de factori se referă la reducerea cererii externe și interne de bunuri și servicii. Exporturile românești către UE s-au redus cu 25% în 2009 (Trif, 2013). Sectorul industrial a fost printre primele afectate de criză, având o diminuare cu 7,7% în ultimul trimestru din 2008, din cauza unui declin al cererii interne și externe (Constantin et al., 2011: 7).

Reducerile salariale în cazul multor angajați, corelate cu declinul remitențelor din străinătate, au redus consumul privat cu 9,2% (Constantin et al., 2011). Cel de al treilea set de factori se referă la deficiențele și dezechilibrele economice care existau înainte de 2008 (Ban, 2014). Creșterea economică dinainte de 2008 s-a bazat pe consumul de bunuri din import și pe vânzările imobiliare. În ciuda creșterii economice dintre 2000 și 2008 (cu o medie anuală de aproximativ 6%), deficitul bugetar a crescut constant, ajungând la 9% din PIB în 2009 (Stoiciu, 2012:2).

Pentru a face față deficitului bugetar, România a împrumutat 20 miliarde de euro de la Troica în 2010. De asemenea, România a semnat un Acord Preventiv cu FMI în 2011. Condițiile stabilite prin cele două acorduri internaționale pentru asistență financiară au avut o influență majoră asupra modului cum guvernanții români au reacționat în contextul crizei (Hayter et al., 2013; Trif, 2013).

În căutarea creșterii economice

Țările lumii și-au început tranziția confruntându-se cu provocări comune. Sistemul de producție a fost conceput pentru cererea unei economii comuniste. Cea mai mare parte din industrializare era bazată pe energie ieftină și transport subvenționat. În plus, coordonarea și monitorizarea centrului de planificare implica puține conexiuni între întreprinderi, cu întreprinderile de stat mari formând producția si lanțuri de livrare pentru monopolurile bilaterale. Tranziția de la o economie centralizată la o economie de piață a dezvăluit diferențe de producție între sectoare și întreprinderi, în ciuda producției foarte accelerată. În aprilie 1992, prețul uleiului intern era încă doar 3% din prețul mondial. Întreruperea legăturilor din acele lanțuri de producție si livrare au cauzat ieșiri negative ce s-au revărsat peste economie. Schimbările în prețurile relative și dislocarea sistemului de producție au însemnat că majoritatea întreprinderilor a preferat să scadă și nu să crească prețurile.

Toate țările s-au confruntat cu această problemă la începutul tranziției. Pentru a se vedea efectele benefice ale liberalizării, două politici erau necesare. Prima politică a constat în impunerea unei discipline de piață pentru întreprinderile moștenite – pentru ca acestea să simtă imboldul să restructureze și prin urmare, să devină mai productive și să fie în stare să concureze cu noile prețuri.

Dacă în urma restructurării nu deveneau mai productive, închiderea acestora era inevitabilă. A doua politică a constat in încurajarea creării de noi întreprinderi, lucru care a devenit posibil după ce liberalizarea a creat o oportunitate legală pentru investiția privată.

Este logic să presupunem ca investițiile în întreprinderile noi vor fi inițiate cu o rată de recuperare așteptată și cel puțin egală cu ceea ce ar fi putut fi realizat de investițiile într-o întreprindere în curs de restructurare. Deoarece întreprinderile restructurate sunt, prin definiție, mai productive decât întreprinderile vechi, beneficiază de un clasament al productivității (figura 3.1).

Etalonul folosit este pentru a clasa întreprinderile după productivitatea muncii și nu a factorilor de producție. Dovezile emipirice colectate de o cercetare exitinsă a întreprinderilor din locuri variate ale regiunii confirmă că noile întreprinderi au tendința să fie mai performante decât întreprinderile vechi.

Creșterea agregată din economie reflectă interdependența dintre întreprinderile vechi, ce au nevoie de suport de la stat și care, prin faptul că absorb mai multe resurse decât produc, reduc creșterea și întreprinderile noi, restructurate, care stimulează creșterea economică. Caracteristica creșterii este inițial dominată de contribuția negativă a întreprinderilor vechi, fapt care determină productivitatea să scadă.

Condițiile de la începutul tranziției (inflația controlată, mulltiple rate de schimb) au determinat într-o mare măsură această scădere. Cu timpul, întreprinderile restructurate și cele noi vor obține masa critică necesară pentru a innăbuși efectele negative ale întreprinderilor vechi pentru a genera creștere economică.

Viteza cu care se desfășoară această etapă depinde de politicile alese. Diferențele de condiții care au fost la sfârșitul comunismului, precum și diferențele de politici alese in anii ’90 au adus țările în circumstanțe diferite în ziua de astăzi. Pentru multe țări din CIS (Commonwealth of Independent States) dar și din Europa de Sud, cum ar fi Bulgaria, România, Macedonia, Iugoslavia, care au avut decline în venituri de la începutul tranziției, refacerea și susținerea creșterii economice și reconstituirea statului au devenit priorități.

Arieratele

Arieratele (plățile restante) s-au acumulat în timp, ca urmare a neachitării obligațiilor față de parteneri, bănci, bugete, ceea ce a contribuit la blocajul financiar din economie. Blocajul financiar a apărut ca urmare a amânării la plată a sumelor datorate atât între companii, cât și între acestea și bugetul public și sistemul bancar. Astfel, blocajul financiar a fost resimțit pe toate fluxurile financiare, indiferent de forma de proprietate a capitalului. Din cauza blocării fluxurilor financiare, precum și a altor factori ce au acționat în economia reală, s-a deteriorat grav echilibrul financiar al agenților economici, fiind afectate rentabilitatea și eficiența activității acestora, ceea ce a condus la o rată a profitabilității destul de redusă.

Încă din primii ani ai perioadei de tranziție, blocajul financiar a reprezentat o problemă a economiei românești. Dacă într-o primă perioadă acest blocaj a apărut din inadaptabilitatea sectorului de stat la cerințele economiei de piață ulterior, deși sectorul privat a devenit majoritar, blocajul financiar s-a menținut la cote ridicate. Astfel, pentru ca sectorul de stat să-și diminueze datoriile către buget sau sectorul concurențial – de altfel, una din cerințele importante pentru îmbunătățirea capacității economiei românești de a face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică Europeană – începând cu anul 2000 s-au luat permanent măsuri pentru întărirea disciplinei financiare iar toate societățile de stat au fost atent monitorizate, inclusiv în cadrul acordurilor anterioare cu Fondul Monetar Internațional.

Deși economia s-a restructurat și participarea pe piața unică europeană a arătat că există o competitivitate externă bună, arieratele se mențin încă la un nivel ridicat. Acestea au reprezentat și în perioada de creștere economică o modalitate de asigurare a resurselor financiare pentru producție. Chiar în perioada de creștere economică 2001-2008, blocajul financiar a reprezentat un procent ridicat din produsul intern brut, afectând performanțele economiei generale.

Prezentând un scurt istoric al blocajului financiar se remarcă faptul că în anul 2000, anul reluării creșterii economice, stocul de arierate (plățile restante) reprezenta circa 40% din produsul intern brut. În perioada de pregătire pentru aderare, perioadă în care ritm mediu de creștere a produsului intern brut a fost de 6,1% (2001-2006), arieratele, ca pondere în PIB, s-au redus cu 24,6 puncte procentuale (comparativ cu anul 2000) până la 15,4% în anul 2006. Valoric, plățile restante din economia românească s-au menținut, după 2001, în jurul valorii de 60 miliarde lei, cu un vârf în anul 2003, când plățile restante au totalizat 63,5 mld. lei și un minim în anul 2006, situat la 53,1 mld. lei. Evident că pe măsura creșterii valorice a produsului intern brut, ponderea arieratelor în PIB s-a redus, de la 37,0% în anul 2002, la 13,97% în anul 2008.

8.1 Evoluția arieratelor în anul 2008

Anul 2008 a reprezentat anul cu una dintre cele mai pronunțate creșteri a arieratelor, în condițiile în care produsul intern brut s-a majorat, în termeni reali, cu 7,1%. Astfel, arieratele au ajuns la sfârșitul anului la 70,4 miliarde lei, față de 57,8 miliarde lei la sfârșitul anului 2007, în creștere cu circa 22% (plus 12,6 mld. lei).

Creșterea din anul 2008 a urmat unei perioade de relativă stagnare a nivelului arieratelor din perioada 2005-2007, când acestea au crescut doar cu 3,8 mld. lei (54 mld. lei în anul 2005; 53,1 mld. Lei în anul 2006 și 57,8 mld. lei în anul 2007). Cele mai mari creșteri s-au înregistrat în cazul plățlor restante către furnizori (arieratele interîntreprinderi), de la 45 mld. lei în 2007 la 56 mld. lei în 2008. Ca urmare, ponderea acestora în total arierate a ajuns la aproape 80%, comparativ cu 66% în anul 2004.

Este de precizat că schimbarea compoziției arieratelor, de la datorii către bugetul consolidat la datorii către interîntreprinderi – este o constantă a ultimilor ani. Ponderea datoriilor restante către bugetul general consolidat s-a redus de la 28,8% în 2004 la 18,5% în 2008.

Se poate constata că datoriile restante către bugetul general consolidat au provenit în principal din restanțele către bugetul asigurărilor sociale de stat și din restanțele bugetului de stat.

O particularitate a anului 2008 se referă la faptul că acesta este primul an când datoriile restante către bugetul asigurărilor sociale au depășit sensibil pe cele către bugetul de stat (6,3 mld. lei față de 5,7 mld. lei); acestea au ajuns să reprezinte 48,5% din totalul datoriilor către buget – față de 40% în anul 2004.

În ceea ce privește structura arieratelor ca pondere în PIB se remarcă o creștere a arieratelor interîntreprinderi și cele către bănci și o scădere a arieratelor către bugetul public:

arieratele interîntreprinderi (furnizori și obligații restante față de alți creditori) au crescut ca pondere în PIB, cu 0,2 puncte procentuale (de la 10,9% la sfârșitul anului 2007, la 11,1% la sfârșitul anului 2008);

arieratele către bănci au înregistrat o creștere cu 0,1 puncte procentuale (de la 0,2% la 0,3%);

arieratele la bugetul general consolidat s-au redus cu 0,3 puncte procentuale pe seama scăderii cu 0,2 puncte procentuale (pp) la bugetul de stat și cu 0,1 pp la bugetul fondurilor speciale.

Una din cauzele majore ale menținerii la un nivel ridicat a arieratelor din economie o reprezintă pierderile înregistrate de agenții economici. Astfel, la sfârșitul anului 2008pierderile agenților economici practic s-au dublat, ajungând la 42,9 mld. lei, ceea ce reprezintă o pondere de 8,5% din PIB, comparativ cu cele înregistrate în anul 2007 (5,2% din PIB).

Relațiile de creditare stabilite între agenții economici, extrabancari, gratuit și cu ignorarea riscului insolvabilității partenerului împrumutat, au condus la o redistribuire de surse între agenții economici cu activități neprofitabile și în final la amânarea la plata multora din acestea, provocând blocarea fluxului financiar.

Pierderi mari se localizează în sectoarele care dețin un volum mare al plăților restante. Astfel, 8 activități cu o pondere a arieratelor proprii de peste 3% în totalul arieratelor generează și cea mai mare parte a pierderilor din economie, respectiv 43,33% din acestea.

Cele mai multe din activitățile cu pondere în arieratele totale au această poziție datorită arieratelor interîntreprinderi. Spre exemplu: față de ponderea arieratelor interîntreprinderi în total arierate de 79,6% pe total economie, în comerțul cu ridicata această pondere a fost de 94%, în producția și furnizarea de energie electrică și termică 88,2%, iar în comerțul cu amănuntul (exclusiv comerțul cu autovehiculele) 91,6%. Ponderi peste 90% a arieratelor interîntreprinderi mai dețin o serie de ramuri, cum ar fi: extracția petrolului brut și a gazelor naturale (99,92%), fabricarea produselor farmaceutice de bază și a preparatelor farmaceutice (95,67%), fabricarea produselor din cauciuc și mase plastice (92,18%), fabricarea produselor din tutun (90,67%) etc.

În ceea ce privește plățile restante către bugetul general consolidat, activitățile cu pondere în această categorie de arierate sunt pe de o parte activități din proprietatea de stat, iar pe de altă parte activități cu evaziune și economie neobservată ridicată. Astfel, în industria de extracție a cărbunelui datoriile restante către bugetul general consolidat reprezentau 96,5% din totalul arieratelor din această activitate, în extracția minereurilor metalifere 71,2%, activități în care proprietatea de stat este majoritară.

Urmează, ca importanță a arieratelor către bugetul general consolidat, o serie de servicii bazate pe valorificarea resursei de muncă (fără pondere mare a furnizorilor), precum: activități de servicii privind forța de muncă (72,5%), activități de investigații și protecție (57,7%), activități de cercetare-dezvoltare (44,8%), intermediere financiară (29,9%), activitatea de poștă și curier (29,8% arierate către bugetul general consolidat din total arierate), activități de peisagistică și servicii pentru clădiri (28%), activitatea de asigurare-reasigurare (22%), învățământ (21%); pentru comparație pe ansamblul economiei, ponderea arieratelor către bugetul general consolidat în total arierate a fost la sfârșitul anului 2008 de 18,5%.

Din totalul arieratelor către bugetul consolidat, 20 de ramuri au datorii către bugetul de stat, de peste 60% din total. Cele mai mari ponderi se regăsesc în ramuri ca: intermedieri financiare; telecomunicații; comerț cu ridicata, cu excepția comerțului cu autovehicule și motociclete; industria metalurgică; producția și furnizarea de energie electrică, termică, gaze și apă caldă; fabricarea produselor din tutun; fabricarea băuturilor.

Referitor la datoriile restante către bugetul asigurărilor sociale de stat, ponderi de peste 62% se regăsesc la următoarele ramuri: extracția minereurilor metalifere; fabricarea de mașini și echipamente; fabricarea mobilei; fabricarea mijloacelor de transport rutier; tăbăcirea și finisarea pieilor; fabricarea articolelor de îmbrăcăminte.

9. Condiționările Fondului Monetar Internațional

Fondul Monetar Internațional a condiționat continurea acordului cu România de adoptarea unor măsuri legate de prețul la gaze, arierate și privatizarea companiilor de stat.

Majorarea prețului la gaze începând cu luna septembrie a anului 2012, plata arieratelor autorităților locale, privatizarea Oltchim și vânzarea pe Bursă a unui pachet minoritar din Transgaz sunt patru condiții strict necesare pentru aprobarea celei de-a șasea evaluări a acordului preventiv în board-ul director al FMI. FMI a revizuit semnificativ în jos prognoza de creștere economică pentru acest an, de la 1,5% la 0,9%, deși anticipează un avans real al PIB de 3% în 2013.

Pentru aprobarea celei de-a șasea evaluări, s-a condiționat creșterea prețului gazelor naturale atât la consumatorii casnici,cât și la cei industriali, cu 5%, respectiv 10%. De asemenea, începând cu 2013 va fi demarat procesul de liberalizare a prețurilor la gaze, condiție a partenerilor internaționali, generând creșterea facturilor pentru consumatori.

Autoritățile române au propus Fondului introducerea unei taxe pentru producătorii de gaze naturale și de energie pe veniturile suplimentare obținute de aceștia în urma liberalizării prețurilor. Banii obținuți la buget prin aplicarea taxei vor fi folosiți pentru acordarea de subvenții directe către consumatorii vulnerabili.

Cu resursele disponibile, autoritățile locale ar putea reduce arieratele, datoriile restante ale acestora către diverși furnizori și creditori, iar autoritățile centrale vor putea chiar să achite direct aceste arierate, în urma emiterii unei ordonanțe guvernamentale.

Țintele privind arieratele bugetului de stat și ale autorităților locale au fost ratate în primul trimestru al anului 2012. În urma celei de-a șasea evaluări a acordului cu România, Fondul a constatat că valoarea arieratelor administrației centrale a rămas la nivelul de la sfârșitul lunii martie în loc să scadă, în timp ce arieratele autorităților locale chiar au crescut.

Concluzii

Restructurarea este un fenomen al tranziției, o condiție pentru creștere economică dar și o condiție pentru integrarea europeană.

Dintre toate procesele transformaționale, restructurarea nu s-a bucurat de prea mare trecere în programele de guvernare, nu a reușit să fie susținută la fel ca liberalizarea. Poziția subalternă în agenda guvernelor s-a datorat viziunii ce a marcat tranziția prin care trebuia să se ajungă cu orice preț la statul minimal, care să nu aibă nici obligația și nici resursele să se angajeze în proiecte de finanțare a restructurării economiei.

Prin restructurare s-a urmărit crearea unui sistem concurențial bazat pe criterii de raționalitate economică, creșterea competitivității prin punerea în valoare a avantajelor competitive prin creșterea investițiilor în capitalul uman, în infrastructură, prin promovarea economisirii și a investițiilor.

Din analiza sistemului de companii al economiei românești, putem spune că România ocupă o poziție dezavantajoasă în cazul industriilor de înaltă tehnologie, că economia românească este orientată către ramuri intensiv consumatoare de energie și către industria alimentară.

În același timp, restructurarea și implicit, creșterea economică sunt îngreunate de creșterea arieratelor și a scadențelor neplătite către fondurile extrabugetare. Eșecul în consolidarea restricțiilor bugetare și bezna care inconjoară mijloacelele de plată fără numerar au slăbit stimulentele pentru folosirea eficientă a bunurilor existente și restructurarea întreprinderilor.

Dacă s-ar adopta restricții bugetare dificile pentru înlăturarea contravenienților, dacă companiile și-ar plăti la timp și în numerar taxele și nu în ultimul rând, dacă guvernele și-ar plăti la timp facturile în numerar și s-ar abține de la angrenarea în compensații mutuale de a anula taxe și arierate bugetare, probabil că aceasta criză a nonplăților ar fi vizibil diminuată.

Bibliografie

www.bnro.ro – Raport asupra stabilității financiare 2012

Dinu Marin, Socol Cristian, Niculescu Aura -Economia României. O viziune asupra tranziției postcomuniste

Transition – The first ten years, Analysis and lessons for Eastern Europe and the former Soviet Union

www.ziarulfinanciar.ro

www.discutii.mfinante.ro

Dicționar de Economie

Frontpage