Influenta Timpului Petrecut de Copii In Centrele Rezidentiale Asupra Posibilitatii de Reintegrare In Familiedoc

=== Influenta timpului petrecut de copii in centrele rezidentiale asupra posibilitatii de reintegrare in familie ===

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DOMENIUL ASISTENȚĂ SOCIALĂ

INFLUENȚA TIMPULUI PETRECUT DE COPII ÎN CENTRELE REZIDENȚIALE ASUPRA POSIBILITĂȚII DE REINTEGRARE ÎN FAMILIE

Coordonator științific:

Prof. univ.dr. DORU BUZDUCEA

Autor:

ANA CRISTINA ILIE

FEBRUARIE

2016

CUPRINS:

Listă de abrevieri

Introducere

CAPITOLUL I PLASAMENTUL – MĂSURĂ DE PROTECȚIE SPECIALĂ A COPILULUI

Secțiunea 1. Plasamentul. Definiție și reglementare……………………………………………………..p. 7

Secțiunea 2. Formele de plasament……………………………………………………………………………..p. 8

Secțiunea 3. Beneficiarii măsurii plasamentului……………………………………………………………p. 9

Secțiunea 4. Importanța managementului de caz și a intervenției multidisciplinare…………..p.11

CAPITOLUL II COPILUL INSTITUȚIONALIZAT – PERSPECTIVE PSIHO-SOCIALE

Secțiunea 1. Cauze/situații de risc care reclamă instituționalizarea…………………………………p.15

Secțiunea 2. Nevoi specifice ale copilului instituționalizat…………………………………………….p.16

Secțiunea 3. Factori de risc ai plasamentului în instituțiile de îngrijire……………………………p.18

Secțiunea 4. Efecte pe termen scurt și pe termen lung ale instituționalizării…………………….p.19

Secțiunea 5. Reintegrarea familială – obiectiv principal al măsurii plasamentului……………p.21

Secțiunea 6. Principalii factori care influențează posibilitatea reintegrării în familie…………p.25

Secțiunea 7. Intervalul de timp petrecut în centrele rezidențiale și șansele de reintegrare în familie…………………………………………………………………………………………………………………….p.27

CAPITOLUL III STUDIU DE CAZ – DURATA OPTIMĂ A INSTITUȚIONALIZĂRII ÎN VEDEREA REINTEGRĂRII ÎN FAMILIE A COPILULUI FAȚĂ DE CARE S-A INSTITUIT MĂSURA PLASAMENTULUI

Secțiunea 1. Tema cercetării………………………………………………………………………………………p.30

Secțiunea 2. Ipotezele cercetării……………………………………………………………………………………p.

Secțiunea 3. Obiectivele studiului…………………………………………………………………………………p.

Secțiunea 4. Designul cercetării…………………………………………………………………………………….p.

Secțiunea 5. Colectarea și interpretarea datelor………………………………………………………………p.

CAPITOLUL IV CONCLUZII……………………………………………………………………………….p.

BIBLIOGRAFIE
ANEXE

LISTĂ DE ABREVIERI

Titluri de periodice

M. Of. Monitorul Oficial al României

Abrevieri acte normative

O.U.G Ordonanța de urgență a Guvernului

O.G Ordonanța Guvernului

H.G Hotărârea Guvernului

Abrevieri specifice asistenței sociale

DGASPC Direcția generală de asistență socială și protecția copilului

INS Institutul Național de Statistică

OPA Organisme private acreditate

PIP Plan individualizat de protecție

SR Serviciu de tip rezidențial

SMO Standarde minime obligatorii

TRA Tulburarea reactivă de atașament

Alte abrevieri

alin. Alineat

art. Articol

Ed. Editură

ed. ediția

op. cit. opere citate

p. pagină

ș.a și alții

Vol. Volumul

„Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. (…)Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia”

Art. 30 alin. (1) și (3) din Legea nr. 272/21.06.2004

Tot mai multe studii conduse de specialiști români sau străini vorbesc despre efectele negative, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung ale instituționalizării și ale separării copilului de familia sa naturală (Maclean, 2015; Mihai, 2012; Balasingham, 2012; Troutman, Ryan & Cardi, 2011, Kools & Kennedy, 2003; Lieberman & Zeanah, 1995, ș.a), însă statisticile recente par să trădeze un sistem „surd” sau indiferent față de nevoile speciale ale familiilor, și mai ales ale copiilor aflați în dificultate.

Deși ne-am fi așteptat ca odată cu armonizarea legislației românești cu cea a comunitară, sistemul de protecție a copilului din România să înregistreze un salt calitativ considerabil, observăm că numărul copiilor aflați în centrele de plasament nu s-a modificat semnificativ din anul 2007, când erau înregistrați 20, 532 de copii și până în prezent, când la nivelul anului 2014 avem un număr de 17, 453 de copii instituționalizați (INS, 2015).

Fără a nega necesitatea și utilitatea sistemului de plasament de tip rezidențial, literatura de specialitate atrage atenția asupra importanței eforturilor de reintegrare a copilului în cadrul familiei naturale, precum și asupra beneficiilor formelor alternative de plasament, așa cum este cazul celui de tip familial (Martin & Davies, 2012; Lawrence, Carlson & Egeland, 2006, ș.a).

În ceea ce ne privește, considerăm că – indiferent de măsura de protecție specială dispusă față de un copil (plasamentul, plasamentul în regim de urgență sau supravegherea specializată), reintegrarea familială trebuie să reprezinte dezideratul suprem al sistemului de asistență socială și protecția copilului, iar garantarea dreptului copilului de a crește alături de părinții săi trebuie să reprezinte obiectivul principal al fiecărui actor social implicat în acest demers.

Fiind conștienți de dificultatea îndeplinirii acestui obiectiv (uneori reintegrarea fiind chiar imposibilă), ne-am pus întrebarea: ”Care este impactul instituționalizării asupra dezvoltării ulterioare a copilului?”, dar mai ales: ”Care este influența timpului petrecut de copii în centrele rezidențiale asupra posibilității lor de reintegrare în familie?”

Analizând studiile realizate pe această temă, am observat că literatura de specialitate nu exprimă o opinie unitară cu privire la acest aspect, comunitatea științifică dezbătând încă acest subiect (Havlicek, 2010; Wulczyn, 2004; Kalland & Sinkkonen, 2001; ș.a). De exemplu, unii autori pun durata plasamentului în legătură cu succesul reintegrării copilului în familie, afirmând că șansele de reintegrare a copilului în familie se diminuează proporținal cu creșterea perioadei pe care acesta o petrece în îngrijirea substitutivă (Courtney, 1994; Maluccio, 2000 apud Neamțu, 2008). Pe de altă parte, alți autori arată că duratele prea scurte ale șederii copilului în îngrijirea complementară (sub trei luni) determină, cel mai adesea, reintoarcerea acestuia în sistemul de protecție (Barth, 1997 apud Neamțu, 2008).

Ba mai mult decât atât, am constat că în țara noastră problematica duratei optime a instituționalizării a fost abordată doar tangențial, în cuprinsul unor lucrări generaliste (Enache, 2011, Neamțu, 2008).

Încercând să oferim un posibil răspuns acestor întrebări, în vederea realizării lucrării de licență, am ales ca temă de studiu ”Influența timpului petrecut de copii în centrele rezidențiale asupra posibilității de reintegrare în familie ”.

În acest sens, prezenta teză este alcătuită din două părți, una teoretică – menită să fundamenteze demersul nostru din punct de vedere științific, și una empirică, menită să susțină cu exemple concrete observațiile susținute în prima parte. Astfel, în prima parte am inclus două capitole, primul dintre acestea, intitulat ”Plasamentul – măsură de protecție specială a copilului” având rolul de a delimita cadrul conceptual al plasamentului, de a prezenta formele de plasament și categoriile de beneficiari ai acestei măsuri de protecție specială, de a analiza impactul situației copiilor instituționalizați asupra societății, și nu în ultimul rând, de a atrage atenția asupra importanței managementului de caz și a intervenției sociale multidisciplinare centrate pe copil.

Cel de al doilea capitol al primei părți își propune o analiză a perspectivelor psiho-sociale ale copilului instituționalizat, motiv pentru care aici vom discuta despre cauzele și situațiile de risc care reclamă instituționalizarea, despre nevoile specifice ale copilului față de care s-a instituit măsura plasamentului, despre efecte pe termen scurt și pe termen lung ale instituționalizării, despre necesitatea reintegrării familiale – ca obiectiv principal al măsurii plasamentului, dar și despre factorii care influențează posibilitatea reintegrării în familie, punând un accent deosebit pe impactul intervalului de timp petrecut în centrele rezidențiale asupra șanselor de reintegrare familială.

Ulterior, în cea de a doua parte a lucrării am încercat să găsim un răspuns privind durata optimă a timpului petrecut de copii în centrele rezidențiale astfel încât să se asigure o bună reintegrare în familie.

Pentru aceasta, cadrul metodologic utilizat este reprezentat de o combinație de metode de cercetare: de la studiul de caz – care analizează procesul de reintegrare familială și modul în care acest demers a fost influențat de șederea sa la centru a unui beneficiar cazat în Centrul rezidențial din cadrul Asociației ProVita, Vălenii de munte (sat Valea Plopului), la studiul de conținut a documentelor și anchetă sociologică pe bază de interviu (care surprinde opinia a …X asistenți sociali și manageri de caz din cadrul centrului mai sus amintit), încercând prin aceasta să obținem o perspectivă holistică a problematicii aduse în discuție.

În urma realizării acestui studiu și a concluziilor desprinse, sperăm să contribuim la limitarea controverselor existente la nivelul comunității științifice privind durata optimă a timpului petrecut de copii în centrele rezidențiale, precum și la conturarea unui exemplu de bune practici, venind în acest fel în sprijinul practicienilor din domeniul asistenței sociale și a protecției copilului, dar mai ales al interesului superior al copiilor.

CAPITOLUL I

PLASAMENTUL

– MĂSURĂ DE PROTECȚIE SPECIALĂ A COPILULUI –

Secțiunea 1. Plasamentul. Definiție și reglementare:

Literatura de specialitate definește plasamentul ca fiind o măsură de protecție specială a copilului aflat în dificultate sau a copilului lipsit temporar de ocrotirea părintească, constând practic în luarea acestuia din grija familiei sale naturale, a familiei adoptive sau a reprezentatului său legal și plasarea lui, după cum situația o permite, fie în grija unei rude ori a unei persoane care nu are legături de rudenie cu copilul, dar care îți exprimă acordul în acest sens, fie în grija statului (Șoitu apud Neamțu, G. , 2011, p. 819).

Trebuie precizat că această măsură de protecție specială a copilului aflat în dificultate, poate fi dispusă ca variantă alternativă de protecție, pentru copiii care nu îndeplinesc criteriile impuse de lege pentru adopție sau care, dimpotrivă, au fost declarați adoptabili și așteaptă să fie finalizată procedura adopției.

Plasamentul, ca măsură specială de protecție va fi dispusă la cererea D.G.A.S.P.C. (atunci când părinții nu își dau acordul pentru aceasta) de către instanța de judecată. Dacă totuși părinții își exprimă consimțământul pentru instituirea plasamentului, măsura va fi dispusă de către Comisia pentru protecția copilului (Gavrilescu, 2010, p. 5).

Cu toate acestea, atât instanța de judecată, cât și Comisia pentru protecția copilului, vor institui măsura plasamentului doar cu respectarea unor principii fundamentale în domeniul asistenței sociale, precum: interesul superior al copilului, nevoia furnizării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil; respectarea demnității și a imaginii copilului; implicarea copilului în deciziile ce îl privesc; respectarea particularităților etnice, religioase, culturale sau lingvistice ale acestuia; asigurarea unei protecții sporite împotriva abuzurilor și a exploatării.

Având în vedere aceste cerințe, este de preferat să se încerce mai întâi plasamentul copilului la o rudă sau în cadrul familiei extinse, încercându-se reducerea impactului acestei măsuri asupra copilului. Dacă acest lucru nu este posibil, se va urmări plasarea copilului fie la o persoană sau o familie care are domiciliul în România și care oferă suficiente garanții morale și materiale, fie la un asistent maternal, plasamentul în cadrul unui serviciu de tip rezidențial, care asigură găzduire pe o perioadă mai mare de 24 de ore și care este licențiat în condițiile legii, fiind ultima opțiune (Pricopi, 2014, p.137).

Totuși, atunci când este necesară plasarea copilului în cadrul unui serviciu de tip rezidențial, aceasta se va face întotdeauna pe baza planului individualizat de protecție (PIP), întocmit de către direcția de asistență socială și protecția copilului din raza teritorială în care copilul are domiciliul, avându-se în vedere menținerea împreună a fraților și garantarea dreptului părinților de a își vizita copiii și de a menține legătura cu aceștia.

În ceea ce privește cadrul de reglementare a plasamentului – măsură de protecție specială, acesta este reprezentat de dispozițiile art. 38 și art. 59 – art. 70 din Legea nr. 272/2004, de o serie de reglementării cuprinse în Codul civil și Codul de procedură civilă, dar și în vigoare, dar și de Ordinul secretarului de stat al Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție nr. 89 din 27 iulie 2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de primire în regim de urgență pentru copilul abuzat, neglijat și exploatat.

Secțiunea 2. Formele de plasament:

Interpretând dispozițiile legale, observăm că măsura plasamentului comportă două componente:

– cea reclamată de o situație de urgență, motiv pentru care față de copil se va institui măsura plasamentului în regim de urgență;

– și cea reclamată de lipsirea temporară a copilului de ocrotirea părintească, care impune instituirea măsurii obișnuite a plasamentului.

Așa cum arătam anterior, potrivit legii, plasamentul se poate face fie la o persoană sau familie, fie la un asistent maternal, fie la un serviciu de tip rezidențial [art. 62 alin. (1) din Legea nr. 272/2004].

Prin urmare, în funcție de situația concretă a fiecărui copil în parte și de varianta considerată de către Comisia pentru protecția copilului, de managerul de caz sau de către instanță a fi cea mai potrivită pentru protecția interesului superior al acestuia, putem distinge două forme ale plasamentului:

– plasamentul de tip familial, din această categorie făcând parte plasamentul la familia extinsă și plasamentul la asistentul maternal;

– și plasamentul de tip rezidențial, definit ca ”modalitate de creștere a copiilor în care îngrijirea este asigurată de personal plătit care nu are alte legături cu minorul” ( Tolfree, 2000, apud Neamțu, 2011, p. 798) și care se recomandă numai atunci când eșuează toate încercările de ocrotire a copilului într-un cadru familial (Enache, 2011, p.159).

Cât privește plasamentul de tip rezidențial, acesta se face în centre cunoscute sub diferite denumiri, în funcție de specificul lor: case de tip familial, apartamente (organizate pe modelul centrelor de plasament de tip familial) sau apartamente de tranziție (pentru tinerii care urmează să părăsească sistemul de protecție a copilului).

Pe de altă parte, găzduirea copiilor pentru care s-a luat măsura plasamentului în regim de urgență se poate face atât în centrele de tipul delor enumerate mai sus, dar și în adăposturile special concepute pentru protecția de scurtă durată a copiilor separați de părinți (Ghid metodologic de implementare a SMO pentru serviciile de tip rezidențial, 2006, p. 3).

Secțiunea 3. Beneficiarii măsurii plasamentului:

Potrivit literaturii de specialitate, „interesul superior al copilului reclamă invariabil ca acesta să crească alături de părinții săi, într-un mediu plin de dragoste și afecțiune” (Drăghici, 2013, p.166).

Cu toate acestea, deși părinților le revine obligația legală și morală de a veghea la dezvoltarea armonioasă a copilului, oferindu-i acestuia îngrijire, orientare și îndrumare într-o manieră corespunzătoare nivelului său de dezvoltare și înțelegere și, asigurându-i un mediu de viață securizant, există și situați în care părinții, fie din cauza condițiilor precare de trai, fie din cauza unui nivel redus de înțelegere și educație, neglijează nevoile psiho-fizice ale acestuia, uneori în așa măsură încât pun în real pericol viața copiilor.

În astfel de situații, când familia – „nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează, în miniatură, totalitatea funcțiilor societății ca mare sistem” (Voinea, 1996, p. 9) nu își mai îndeplinește rolurile principale, în special cel moral, economic, educativ și sanitar (Bădărău, 2011, pp. 44 -45), statul – prin reprezentanții săi, este obligat să intervină în interesul superior al copilului, oferind acestuia protecția alternativă, indiferent dacă părinții acceptă sau nu acest lucru (Cetean-Voiculescu, 2012, p. 5).

Ca atare, principalii beneficiari ai măsurii de protecție specială a plasamentului sunt copiii care nu au împlinit 18 ani și care se află în situații dificile de viață, fiind lipsiți temporar de ocrotire părintească (Gherghe, 2009, p. 289).

Prin aceasta se înțelege orice copil ai căror părinți nu mai trăiesc, au dispărut sau au fost declarați morți pe cale judiciară.

Pot beneficia de protecție alternativă și copiii ai căror părinți i-au abandonat în maternitate sau a căror identitate nu este cunoscută, dar numai atunci când nu este posibilă instituirea tutelei, potrivit literaturii de specialitate, în anul 2014 fiind înregistrat un număr extrem de mare de copii abandonați sau care nu au fost recunoscuți de către tată, numai anul în anul avut în vedere fiind înregistrate 900 de cazuri de abandon (Cana, 2015).

Totodată, în categoria beneficiarilor măsurii plasamentului întră și copiii ai căror părinți au fost decăzuți din drepturile părintești deoarece au pus în pericol viața propriilor lor copii sau prin comportamentul lor au periclitat sănătatea și dezvoltarea generală a acestora.

În plus, o situație des întâlnită în practică este cea a părinților care pe fondul consumului de alcool și/sau substanțe psiho-active și-au supus copii unor tratamente abuzive, manifestând față de aceștia un comportament extrem de violent, motiv pentru care asistenții sociali au fost nevoiți să intervină și să asigure copilului protecția necesară, într-un mediu protector. Ca atare, beneficiari ai măsurii de protecție specială a plasamentului sunt și copiii abuzați psihic sau psihic în cadrul familiei.

Serviciile de asistență socială și protecția copilului protejează prin măsura plasamentului și copiii neglijați, ai căror părinți naturali sau adoptivi, ori reprezentanți legali le refuză în mod voit hrana, adăpostul sau îngrijirea medicală atât de necesare unei creșteri armonioase.

De asemenea, statul intervine și în cazul copiilor ai căror părinți suferă diferite tulburări psihice care le afectează capacitatea de discernământ și implicit posibilitatea de a lua cele mai bune decizii, în interesul superior al copilului, acționând fără voie împotriva bună-stării psihice și fizice a copilului (cu condiția să nu poată fi instituită tutela ca măsură de protecție) (Cioclei, 2007, p.167).

La polul opus se află categoria beneficiarilor care sunt scoși din mediul familial și plasați într-un mediu favorabil creșterii unui copil atunci când părinții, deși își doresc să păstreze în familie copii, nu dispun de cele necesare asigurării unui nivel de trai potrivit nevoilor copilului, dar din motive ce nu le pot fi imputate.

Și nu în ultimul rând, legea în vigoare enumeră ca beneficiari ai măsurii de protecție specială a plasamentului copiii care au săvârșit o infracțiune, dar nu răspund penal.

Copii aflați într-una din situațiile de mai sus pot beneficia de protecția specială pentru o durată nedeterminată, de la naștere și până la dobândirea capacității de exercițiu, adică până la până la împlinirea vârstei de 16 ani în cazul celor care devin majori prin căsătorie, până la vârsta majoratului sau până la împlinirea vârstei de 26 de ani în cazul beneficiarului care se află în continuarea studiilor (Drăghici, 2013, p. 239).

Secțiunea 4. Importanța managementului de caz și a intervenției multidisciplinare

Mai întâi de toate, pentru o bună înțelegere a conceptului de ”management de caz”, atât de important în domeniul asistenței sociale, găsim de cuviință a explica semnificația acestei sintagme din perspectivă multiplă.

Astfel, din punct de vedere legislativ, managementul de caz este definit ca fiind o metodă obligatorie de lucru pentru gestionarea activităților din domeniul protecției copilului, mai exact ca ”o metodă de coordonare a tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii sau instituții publice și private (Anexa 1 la Ordinul nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului).

Din punct de vedere al literaturii de specialitate, managementul de caz este privit ca ”un set logic de pași și un proces de interacțiune în cadrul rețelei de servicii prin care se asigură că beneficiarii primesc serviciile de care au nevoie într-o formă de sprijin eficace, eficientă și la un cost acceptabil” (Weil, Karls, 1985, p. 2).

Și dacă autorii de mai sus vorbesc despre managementul de caz ca despre o metodă de eficientizare a demersului de intervenție socială asupra copilului aflat în dificultate, alți autori se raportează activitățile desfășurate în cadrul procesului de management al cazului, trecând în revistă:

– evaluarea de către asistenții sociali profesioniști a nevoilor beneficiarului și ale familiei, în strânsă colaborare cu acesta, potrivit vârstei și nivelului său de înțelegere;

– coordonarea, monitorizarea, evaluarea și susținerea beneficiarului în accesarea serviciilor potrivite nevoilor identificate anterior împreună cu asistenții sociali (Cojocaru & Cojocaru, 2008, p. 24).

Activitățile ce caracterizează managementul de caz sunt detaliate și în Anexa 1 la Ordinul nr. 288/2006, acestea fiind:

– identificarea, evaluarea inițială și preluarea cazului,

– evaluarea complexă, mai detaliată a copilului și a contextului socio-familial,

– stabilirea echipei multidisciplinare (asistent maternal, psiholog, jurist, polițist),

– elaborarea și implementarea de către managerul de caz a PIP (atunci când vorbim despre copii separați de familie), a planului de recuperare (pentru copii cu dizabilități), a celui de reabilitare și/sau reintegrare socială (pentru copii victime ale abuzului, neglijării și/sau ai exploatării prin muncă sau a exploatării sexuale în scop comercial), precum și a oricărui alt plan prevăzut de lege, după cum o cere specificul cazului,

– furnizarea serviciilor și a intervențiilor necesare pentru copil, familia acestuia, reprezentantul legal și alte persoane importante pentru copil;

– monitorizarea și reevaluarea periodică a situației cazului,

– monitorizarea post-servicii și închiderea cazului

Pe de altă parte, în definirea managementului de caz, Nicoleta Neamțu pune un accent deosebit pe rolul oamenilor și a resurselor organizaționale în stabilirea și îndeplinirea scopurilor demersului de protecție specială a copilului, unul dintre cele mai importante obiective ale asistenților sociali fiind reintegrarea familială. (Neamțu, 2001, p. 13).

Ca atare, având în vedere perspectivele de abordare a conceptului de management de caz, dar și strategiile folosite pentru atingerea obiectivelor propuse, acest ansamblu de tehnici, proceduri și instrumente de lucru poate lua diferite forme, descrise de literatura de specialitate astfel:

– managementul de caz centrat pe resurse, a cărui strategie vizează suplimentarea resurselor lipsă ale beneficiarului de către specialiștii din cadrul centrului, folosind în acest sens resursele proprii ale centrului, ale beneficiarului însuși sau ale altor organisme publice sau private;

– managementul de caz centrat pe rezultate, centrat pe încurajarea și susținerea beneficiarului în sensul depășirii barierelor/dificultăților care împiedică satisfacerea nevoilor identificate în cadrul evaluării;

– managementul de caz centrat pe problemă, a cărui strategie se bazează pe evaluarea problemei care a determinat scoaterea beneficiarului din mediul familial, identificarea celor mai importante disfuncționalități ale familiei din care provine, precum și a barierelor care stau în calea depășirii situației dificile în care se află copilul și familia sa;

– managementul de caz apreciativ, care își propune identificarea punctelor tari și a oportunităților pe care se poate baza beneficiarul în depășirea situației de criză (Cojocaru, 2005, pp. 165-170).

Din cele expuse mai sus, putem observa că managementul de caz îndeplinește o serie de funcții, printre care:

– cea de planificare, organizare și coordonare (a resurselor umane și a activităților desfășurate de acestea),

– cea de dirijare (a activităților specialiștilor spre realizarea scopurilor),

– precum și cea de evaluare (atât a performanțelor resurselor umane implicate, cât și a a serviciilor oferite beneficiarilor) (Neamțu, N. apud Neamțu, G., 2011, pp. 369-371), ceea ce vine să sublineze importanța acestuia în procesul de protecție socială a copilului aflat în dificultate

De asemenea, analizând considerentele anterioare, putem deduce importanța intervenției sociale în echipă multidisciplinară, aceasta conferind un caracter sinergic/unitar intervenției, ceea ce care asigură îndeplinirea mai rapidă și într-un mod eficient a scopurilor propuse, răspunzând prin aceasta nevoilor specifice ale fiecărui copil/beneficiar în parte.

Importanța intervenției în echipă multidisciplinară este subliniată inclusiv prin ridicarea acesteia la rang de standard (potrivit Ordinului nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului), prin aceasta înțelegând totalitatea persoanelor/profesioniștilor care își unesc competențele personale, dar mai ales experiența profesională, în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite împreună cu managerul de caz (Miley, O”Melia& DuBois, 2006).

CAPITOLUL II

COPILUL INSTITUȚIONALIZAT – PERSPECTIVE PSIHO-SOCIALE

Secțiunea 1. Cauze/situații de risc care reclamă instituționalizarea

Pentru a înțelege pe deplin necesitatea instituirii plasamentului de tip rezidențial ca măsură specială de protecție, pentru a găsi cele mai bune metode de rezolvare pe termen scurt și lung a situației beneficiarului, dar mai ales pentru a putea atinge obiectivul principal al serviciului de asistență socială – acela al reintegrării familiale, este deosebit de important să înțelegem cauzele care au condus la instituționalizarea copilului.

Aceste situații de risc sunt cuprinse în normele de reglementare a măsurilor de protecție alternativă a copilului, legea vorbind despre decesul părinților, despre declararea judecătorească a morții sau a dispariției acestora sau despre necunoașterea identității părinților, dar numai dacă alte măsuri de protecție nu pot fi instituite.

Totodată, abuzul, neglijarea și decăderea părinților din exercițiul drepturilor părintești reclamă plasarea copilului la o rudă sau familie, iar uneori (când nu există o persoană sau familie care să poată lua în îngrijire și supraveghere copilului) este necesară instituționalizarea acestuia, uneori chiar în regim de urgență, cu atât mai mult în situația în care sănătatea copilului (fie ea psihică sau fizică) ori întreaga sa dezvoltare bio-psiho-socială este periclitată de către părintele/părinții care manifestă un comportament abuziv.

Acest lucru face ca doar o mică parte a beneficiarilor din centrele rezidențiale să fie orfani sau abandonați permanent de părinți (Neamțu, 2011, p. 814).

O altă situație care reclamă instituirea plasamentului este cea în care părinții nu se pot ocupa de ocrotirea și îngrijirea copilului, uneori din cauze care țin de ei, alteori de cauze independente de voința lor, una dintre cauzele excepționale care conduc la plasarea copilului în centrele rezidențiale fiind divorțul părinților.

Literatura de specialitate atrage atenția asupra faptului că: ”plasarea copilului în îngrijire rezidențială constituie adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca răspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung” (Neamțu, 2011, p. 814).

Astfel, de cele mai multe ori părinții, orbiți de avantajele imediate pe care le oferă centrele rezidențiale (hrană, adăpost și posibilitatea continuării activității școlare) neagă sau nu înțeleg impactul major pe care instituționalizarea îl are asupra copilului, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, plasarea copilului într-un centru de tip rezidențial fiind un răspuns complet inadecvat la starea de sărăcie, cu atât mai mult cu cât această măsură ”nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung” (Neamțu, 2011, p. 814), în unele cazuri contribuind chiar la perpetuarea sărăciei.

O altă cauză care reclamă instituționalizarea copilului este cea a delincvenței juvenile, caz în care se dispune instituționalizarea temporară a copilului care nu răspunde penal – ca măsură educativă cu caracter penal.

În ceea ce ne privește, dorim să includem mobilitatea populației și migrația excesivă către un loc de muncă mai bine plătit în categoria situațiilor de risc care reclamă instituționalizarea, tot mai mulți copii rămânând singuri în țară fără a beneficia de sprijinul sau ocrotirea părinților ori a familiei extinse, ceea ce a favorizat apariția unui fenomen fără precedent și extrem de periculos, acela al sinuciderilor în rândul copiilor – care chiar dacă nu sunt abandonați (cu îndeplinirea procedurilor legale), resimt plecarea părinților ca pe un abandon efectiv.

Și nu în ultimul rând, în actual context geo-politic, literatura de specialitate și specialiștii în domeniu ar trebui să ia tot mai mult în calcul situația copilului instituționalizat, separat de părinții și familia sa ca urmare a unui conflict armat, a atacurilor teroriste, dar și ca urmare a unor situații de calamitate naturală, precum uragane, tornade, cutremure devastatoare, incendii și inundații de mari proporții care generează noi probleme sociale și implicit noi categorii de beneficiari ai sistemelor de asistență socială (Buzducea, 2008, p. 38).

Secțiunea 2. Nevoi specifice ale copilului instituționalizat

Așa cum afirmam anterior, copiii din centrele rezidențiale se confruntă cu situații de viață extrem de dificile, aflându-se în imposibilitatea de a crește alături de propria familie, fiind nevoiți să trăiască într-un mediu străin/instituțional care uneori poate eșua în încercarea de a oferi beneficiarului resursele necesare dezvoltării sale fizice, psihice și sociale, unii autori vorbind și despre incidența cazurilor de neglijare și/sau abuz fizic, psihic și sexual petrecute în instituțiile care ar fi trebuit să asigure îngrijirea și bunăstarea copilului (Neamțu, 2011, p. 797).

Ca atare, beneficiarii se confruntă nu doar cu situația dificilă din cadrul familiei – specialiștii subliniază că ”pierderea mediului familial stabil înseamnă și o mulțime de alte pierderi, ca: nevoia de a schimba casa sau școala, pierderea contactului cu alți membri familiali și chiar pierderea animalelor preferate” (Mitrofan, Buzducea, 2002, p.126), cu atitudinea de stigmatizare din partea comunității, sau cu comportamentul nepotrivit/abuziv al unora dintre cei însărcinați cu ocrotirea și supravegherea lor (comportament care este unul excepțional și trebuie perceput ca atare, cei mai mulți dintre cei implicați în sistemul de protecție a copilului fiind deosebit de devotați și empatici), dar și cu probleme care țin de dezvoltarea personală, acești copii fiind lipsiți de modele de roluri și deprinderi, precum și de experiențe diversificate, atât de importante pentru adaptarea socială.

De aceea, analizând copilul instituționalizat, putem vorbi despre nevoile specifice oricărui copil: acelea fiziologice, de siguranță și securitate, de apartenență și dragoste, de respect și stimă de sine, și de autodezvoltare (Maslow, 1997), dar și despre nevoi specifice copilului care experimentează o pierdere, fiind cunoscut faptul că ”toți copiii, inclusiv cei care nu arată semne evidente de durere, au nevoie de suport și îngrijire din partea adulților în validarea sentimentelor și încorporarea pierderilor în rândul experiențelor de viață” (Mitrofan, Buzducea, 2002, p. 126).

În plus, specialiștii atrag atenția asupra faptului că mare parte dintre copiii incluși în sistemul de protecție de tip rezidențial provin uneori din familii extrem de sărace (în care părinții nu au un loc de muncă, locuiesc în condiții precare, fără a respecta normele minime de igienă și confort), alte ori din familii în care membrii sunt consumatori de alcool și/sau droguri sau bolnavi psihic, ori dintr-un mediu caracterizat prin violență domestică.

Prin urmare, în analiza nevoilor copilului din centrele rezidențiale trebuie să pornim în primul rând de la încărcătura emoțională cu care acesta vine în centru (pe fondul maltratării, al abuzului și al neglijării din cadrul familiei copiii dezvoltă o puternică sensibilitate emoțională, comportament de evitare, furie, retragere în sine, tulburări de atașament, reacții definite sintetic de literatura de specialitate prin sintagma ”sindrom de stres post-traumatic” (Roth-Szamooskozi, 1999, p.106).

Apoi, trebuie să luăm în calcul nevoile sale educaționale – cei mai mulți confruntându-se deja cu abandonul școlar sau cu diferite întârzieri în dezvoltarea neuro-cognitivă) și psiho-afectivă.

La nevoile specifice acestui context traumatizant, se adaugă și impactul instituționalizării care vine cu o mare doză de anxietate, incertitudine și instabilitate.

Nu în ultimul rând, trebuie să amintim și categoria aparte a copiilor cu nevoi speciale, mai exact a copiilor cu disabilități ori cu cerințe educative speciale (CES), cazurile acestora fiind extrem de solicitante, atât pentru beneficiar și familie, cât și pentru specialiștii care îi au în grijă.

Având în vedere toate acestea, putem spune că, cel mai pregnant, copilul instituționalizat experimentează sentimente de pierdere, de insecuritate, anxietatea de separare, de dor și tristețe, de teamă și chiar de vinovăție, motiv pentru care literatura de specialitate vorbește despre nevoia imperativă de dragoste și suport a acestuia, satisfacerea sau dimpotrivă, nesatisfacerea acestei nevoi influențând semnificativ calitatea relațiilor sociale viitoare ale adultului, de cele mai multe ori astfel de copii dezvoltând ușor relații de atașament, uneori potrivite alteori mai puțin potrivite (cu persoane mai în vârstă sau care pot profita de vulnerabilitatea lor) (Perry, 1999 apud Neamțu, 2011, p. 670).

Secțiunea 3. Factori de risc ai plasamentului în instituțiile de îngrijire:

Analizând factorii de risc specifici plasamentului de tip rezidențial, prof.univ.dr. George Neamțu are în vedere două decade ale protecției speciale a copilului instituționalizat: cea de dinainte de anul 1990 și cea post-decembristă.

Astfel, în ceea ce privește prima perioadă, autorul identifică următorii factori de risc:

– dificultățile financiare (ca urmare a veniturilor mici, deoarece deși ambii părinți erau încadrați obligatoriu în câmpul muncii veniturile nu erau suficiente pentru a acoperii nevoile unei familii, cu atât mai mult când vorbim despre familiile cu mulți copii);

– locuințele supraaglomerate;

– incapacitatea de muncă temporară sau permanentă a unuia dintre părinți (ceea ce punea în real pericol situația financiară a familiei);

– poluarea mediului (așa cum s-a întâmplat în cazul Ucrainei, ca urmare a catastrofei nucleare de la Cernobîl, incident care a crescut numărul copiilor abandonați din cauza malformațiilor congenitale, a bolilor respiratorii sau a altor afecțiuni cauzate de calitatea mediului) și alimentația săracă, de cele mai multe ori raționalizată (Neamțu, 2011, p. 822).

Ulterior schimbării regimului politic, potrivit autorului, România s-a confruntat cu noi factori de risc, dintre aceștia cei mai importanții fiind:

– deteriorarea statutului economic al copilului,

– diminuarea spațiilor locative,

– scăderea calității alimentelor,

– subfinanțarea, și implicit, slăbirea capacității de intervenție a sistemului de sănătate și asistență socială,

– criza morală și diminuarea semnificației valorilor familiale,

– creșterea alarmantă a consumului de alcool, tutun și/sau alte substanțe psihotrope,

– amplificarea fenomenului delincvenței juvenile,

– promiscuitatea sexuală, începerea vieții sexuale la vârste extrem de mici, tot mai multe adolescente devenind mame fără a conștientiza implicațiile unei sarcini nedorite (Neamțu, 2011, p. 823).

Față de toate acestea, autorul subliniază necesitatea prevenirii instituționalizării copilului, precum și importanța sprijinirii părinților în sensul reintegrării copiilor în familia naturală, atrăgând totuși atenția asupra dificultății îndeplinirii acestui deziderat, mai ales din cauza resurselor financiare limitate, a creșterii fără precedent a șomajului, a insuficientei educații sexuale și contraceptive, precum și a mentalităților tradiționaliste care stigmatizează nașterea copiilor în afara unei familii (Neamțu, 2011, p. 824).

Secțiunea 4. Efecte pe termen scurt și pe termen lung ale instituționalizării:

În ciuda eforturilor de modernizare a centrelor de tip rezidențial, tot mai multe studii susțin efectele negative ale instituționalizării copilului.

De exemplu, un studiu care sintetizează rezultatele celor mai importante cercetări privind impactul instituționalizării asupra copiilor” (The Effects of Institutionalization on Children, 2012) demonstrează faptul că introducerea copilului în centrele rezidențiale are urmări:

– în plan fizic (ca urmare a deprivării de stimuli, constatând faptul că majoritatea copiilor din centrele în care s-a desfășurat studiul aveau un tonus muscular scăzut, erau cu 20% mai mici de înălțime și mai slabi decât media normală pentru vârsta lor, unii dintre acești dezvoltând sindromul de ”nanism psihologic” ca urmare a inhibării hormonului de creștere pe fondul șocului emoțional, sindromul atenuându-se de obicei după reîntoarcerea copilului în cadrul familiei naturale sau după integrarea în familia adoptivă).

– în plan socio-emoțional (cea mai afectată componentă fiind cea afectivă, majoritatea copiilor instituționalizați simțind nevoia de a se atașa de îngrijitorii săi, dezvoltarea unei relații de atașament condiționând stabilitatea și echilibrul emoțional al viitorului adult, mai ales în cazul copiilor instituționalizați înainte de a împlini 2 ani. Totuși, copii care nu beneficiază de o persoană față de care să dezvolte relații de atașament sunt foarte tăcuți, au mari dificultăți de a stabili relații interpersonale, sunt foarte sensibili la contactul fizic, și de cele mai multe ori dezvoltă tulburări de atașament, caracterizate de către autorul studiului prin sintagma ”autism instituțional”, care din păcate nu dispar odată cu (re)stabilirea relațiilor normale de familie).

– în plan cognitiv (potrivit studiului citat, la vârsta școlarității, un număr semnificativ de copii instituționalizați sunt diagnosticați cu deficiență mintală, între 50% și 90% dintre copiii preșcolari experimentând întârzieri în dezvoltarea psihomotorie, manifestând grave tulburări de limbaj ca urmare a contactelor sociale reduse.

– în plan mintal (potrivit autorului instituționalizarea are un puternic impact asupra stării de sănătate psihică a copilului, cel mai adesea copiii instituționalizați pe termen lung manifestând tulburări de comportament, labilitate psiho-emoțională, imaturitate în unele situații de viață, instabilitate în relațiile inter-personale, agresivitate, tulburare hiperchinetică cu deficit de atenție (ADHD) sau comportament antisocial).

Observațiile surprinse de studiul prezentat anterior sunt susținute și de alte opinii.

De exemplu, într-o altă lucrare se vorbește, de asemenea, despre întârzieri în cele mai importante arii ale personalității copilului instituționalizat (fizic, cognitiv, hormonal și emoțional) ca urmare a lipsei de îngrijire corespunzătoare nevoilor individuale, și a lipsei stimulilor necesari unei bune dezvoltări și funcționări bio-psiho-sociale (Van IJzendoorn, Palacios, Sonuga-Barke, Gunnar, et.al., 2011, pp. 8 -30).

Cu toate acestea, se atrage atenția cu privire la importanța trăsăturilor individuale, fiecare reacționând mai mult sau mai puțin, în funcție de propria capacitate de reziliență și de mecanismele de protecție adoptate.

Aceiași autori vorbesc și despre sindromul post-instituționalizării (manifestat prin întârzieri în plan fizic, dezvoltarea mai slabă a creierului, disfuncții ale sistemului neuroendocrin, tulburări de cogniție, tulburări de atașament, etc.), idee reiterată și de alte publicații care vorbesc despre tulburarea reactivă de atașament, ca simptom al sindromului post-instituționalizării (Balasingham, 2012).

Acest tip de tulburare a fost certificată științific la începutul anilor 80 după ce a fost constată în centre de plasament din diferite colțuri ale lumii, și afectează în mod special beneficiarii plasamentului de tip rezidențial, având o incidență mai mică la beneficiarii plasamentului de tip familial (Troutman, Ryan, Cardi, 2011).

Potrivit literaturii de specialitate, intensitatea simptomelor acestei tulburări diferă direct proporțional cu gradul deprivării (simplă neglijare – abuz fizic sau psihic), fiind potențată și de vârsta copilului, de trăsăturile de personalitate, de gradul de intelect, de nivelul de dezvoltare psiho-emoțională, dar și de particularitățile mediului de găzduire.

Reflectându-se în capacitatea relațională a copilului, tulburarea reactivă de atașament poate lua două forme, una inhibitivă și una dezinhibitivă, prima dintre acestea manifestându-se prin auto-izolare, retragere față de ceilalți și stare permanentă de vigilență (copilul este suspicios față de toți cei cu care intră în contact, fiind în permanentă alertă), iar cea de a doua formă având ca efect stabilirea unor relații sociale inadecvate vârstei – ca urmare a incapacității de a diferenția relațiile sociale, copilul implicând-se afectiv în relații sociale aberante (Balasingham, 2012, p.63).

Secțiunea 5. Reintegrarea familială – obiectiv principal al măsurii plasamentului

Reintegrarea familială este definită ca acel proces prin care un copil care a beneficiat de una dintre măsurile temporare de protecție specială revine în familia sa biologică, aceasta reprezentând obiectivul principal al serviciilor de asistență socială și, implicit, al celor mai multe dintre planurile de intervenție întocmite de către echipa multidisciplinară, plasamentul fiind o măsură de protecție temporară pentru copiii aflați în dificultate și care nu pot rămâne în siguranță în cadrul familial.

Alți autori abordează reintegrarea familială din perspectivă multiplă, ca fiind un proces care trebuie să respecte reguli și proceduri concrete, în care se angajează serviciile de protecție a copilului atunci când apreciază că familia naturală și beneficiarul sunt pregătiți pentru acest lucru și au fost înlăturați factorii care ar putea afecta succesul reintegrării familiale (Wulczyn, 2004).

Ca atare, considerându-se că potențialul maxim de dezvoltare a copilului poate fi atins doar într-un mediu securizant și stabil (Bass, Shield, Behrman, 2004, p. 6) , scopul principal al protecției permanente a copilului este acela al păstrării copilului în cadrul familiei, precum și cel al reunirii sale cu familia biologică (după caz).

Pentru aceasta statul trebuie să depună toate diligențele necesare, venind în sprijinul beneficiarului și al familiei sale cu resursele necesare unei bune reintegrări familiale. Dar, având în vedere slaba finanțare a sistemului de protecție a copilului, adesea asistenții sociali sunt nevoiți să stabilească o rețea de sprijin comunitar bazată pe parteneriatul public-privat, încercând prin aceasta să asigure beneficiarilor un acces facil la serviciile educaționale, culturale și medicale atât de necesare lor și familiilor lor aflate în dificultate.

Ca persoană implicată în acest sistem de mai bine de ….ani, achiesez la criticile exprimate în literatura de specialitate potrivit cărora, majoritatea sistemelor de protecție specială a copilului încearcă să trateze efectul și nu cauza, de cele mai multe ori statele implicate eșuând în a pune la dispoziție beneficiarilor serviciile auxiliare necesare satisfacerii nevoilor speciale ale acestora, și care le-ar permite familiilor lor să respecte cerințele cuprinse în planurile de protecție, vorbind aici despre necesitatea adoptării unor măsuri de reducere a șomajului și a riscului de excluziune socială, crearea unor programe eficiente de tratament a dependenței de alcool și substanțe psiho-active sau crearea unor programe de consiliere și de educare cu scopul reducerii abuzului și a violenței domestice (Bass, Shield, Behrman, 2004, p. 15).

Desigur că dezideratul reintegrării familiale nu este unul absolut, managerul de caz având datoria de a decide în urma evaluării complexe și a reevaluărilor periodice, împreună cu ceilalți profesioniști implicați, care este interesul superior al copilului și, pe cale de consecință, care este măsura cea mai potrivită pentru bunăstarea fizică și psihică a sa. Astfel, atunci când condițiile din familia biologică nu sunt favorabile unei dezvoltări optime, punând în pericol imediat sau pe termen lung integritatea fizică și dezvoltarea ulterioară a beneficiarului, asistentul social se va orienta către măsuri alternative de protecție, precum plasamentul familial sau chiar adopția.

Totuși, reintegrarea familială trebuie să rămână o prioritate a acțiunilor întreprinse de serviciile de protecție socială chiar dacă familia naturală nu pare ”familia ideală”, aceasta fiind cea mai în măsură să asigure continuitate în creșterea și educarea copilului, cu respectarea tradițiilor și a principiilor socio-culturale și religioase cu care copilul a fost obișnuit (International Reference Centre for the Rights of Children Deprived of their Family -ISS/IRC, 2006).

Pentru realizarea acestui scop, serviciile de asistență socială trebuie să îndeplinească o serie de pași, astfel că din primul moment în care s-a instituit măsura protecției speciale a plasamentului și s-a dispus includerea beneficiarului în centrul de tip rezidențial, asistentul social trebuie:

– pe baza informațiilor furnizate de organele judiciare, să identifice și să contacteze membrii familiei de origine, inclusiv pe cei din familia extinsă;

– să încerce să cunoască familia copilului și comunitatea în care trăiește aceasta, sens în care trebuie să efectueze câteva vizite (acestea sunt mai eficiente când se efectuează în echipă multidisciplinară, alături de reprezentanți ai organelor de poliție și de un asistent medical);

– să determine cauza reală a separării copilului de părinții săi (aceasta putând fi de natură medicală, economică, socială sau psihologică), dar și factorii care pun în pericol reintegrarea copilului;

– să identifice potențialul de schimbare a cauzelor care au condus la scoaterea copilului din mediul familial, și să încurajeze această schimbare oferind resursele financiare, tehnologice și informaționale necesare acestui proces, ceea ce va favoriza reintegrarea permanentă a copilului în cadrul familiei;

– să identifice problemele fizice, sociale și legale care nu pot fi soluționate și care fac imposibilă reintegrarea familială;

– să implice copilul în toate activitățile și deciziile care îl privesc, potrivit vârstei și nivelului său de maturitate și înțelegere;

– să elaboreze o strategie de reintegrare realistă, care să prevadă obiectivele de atins pe termen scurt și lung;

– să evalueze și să reevalueze periodic progresele înregistrate de familie, și dacă împreună cu echipa disciplinară consideră că reintegrarea este posibilă, să înceapă pregătirea copilului pentru întoarcerea în cadrul familiei (în unele cazuri recomandându-se reintegrarea graduală a beneficiarului), asistentul social trebuind să acompanieze copilul și familia pe tot parcursul procesului de schimbare, de reintegrare, dar și după încheierea acestei etape (International Reference Centre for the Rights of Children Deprived of their Family -ISS/IRC, 2006).

Cu privire la acest aspect, literatura de specialitate atrage atenția că reintegrarea familială poate fi privită ca un proces format din două etape, cea a pre-reintegrării (în care copilul rămâne în grija centrului de tip rezidențial/în plasament familial – după caz, dar menține legătura cu familia, primește vizite din partea rudelor, i se permite să meargă acasă în weekend sau pe durata vacanțelor, dar sub stricta supraveghere a asistentului social care trebuie să identifice semne ale schimbării) și cea post-reintegrare (care presupune continuarea oferirii sprijinului psihologic copilului după reintegrare, astfel încât să se consolideze relațiile interpersonale din cadrul familiei și să se evite reîntoarcerea copilului în centru -de exemplu, în situația în care beneficiarul are frați sau surori, acesta necesită o atenție deosebită din partea asistentului social, fiind foarte important ca acesta să îi ofere copilului sprijinul și ghidarea necesară pentru a își recăpăta rolul/locul ocupat anterior în cadrul familiei. Pentru aceasta, etapa post-reintegrare implică o serie de evaluări periodice și monitorizare constată a beneficiarului și familiei sale.) (International Reference Centre for the Rights of Children Deprived of their Family -ISS/IRC, 2006).

Secțiunea 6. Principalii factori care influențează posibilitatea reintegrării în familie

Vorbind despre succesul plasamentului, doctrina de specialitate atrage atenția asupra dificultății aprecierii sale, ca urmare a specificității fiecărui caz în parte și, implicit a multitudinii de factori care condiționează succesul sau eșecul acestei măsuri de protecție (Neamțu, 2008, p. 6).

Potrivit autoarei, principalii factori asociați cu succesul reintegrării familiale pot fi incluși în următoarele categorii:

– caracteristicile copilului și/sau familiei biologice;

– factori relaționați cu serviciile asigurate (cantitatea, calitatea și tipul acestora),

– factori organizaționali și comunitari, care au impact asupra realizării reintegrării copilului în familia proprie în timp util (Neamțu, 2008, p. 7).

De exemplu, în ceea ce privește caracteristicile copilului și ale familiei sale, autoarea mai sus citată aduce în discuție rezultatul mai multor studii, potrivit cărora reintegrarea familială este mult mai greu de realizat în cazul copiilor instituționalizați, care au dificultăți comportamentale, afective, care au dificultăți de învățare sau care au fost abuzați ori neglijați.

Dintre aceștia se pare că cei cu dizabilități, cei cu probleme de sănătate fizică și cei care au experimentat schimbări multiple de plasament sunt cel mai dificil de reintegrat.

Alte studii susțin faptul că beneficiarii neglijați au o rată de reintegrare mai mică decât cei abuzați (Courtney, 1994) și aceasta deoarece, în cazul neglijării, intervin cauze care nu țin neapărat de voința familiei, precum sărăcia și condițiile improprii de viață.

Cât privește trăsăturile părinților, studiile sugerează faptul că în cazul familiilor monoparentale (caz în care vorbim, de regulă, despre mamele care își cresc singure copii), rata de reintegrare este mult mai mică decât în cazul familiilor în care părinți locuiesc împreună (Fein, 1993).

Un aspect important care influențează șansele de reintegrare ale beneficiarilor este cel al obiceiurilor nesănătoase ale părinților, precum consumul de băuturi alcoolice sau de droguri, dar și nivelul de educație și temperamentul acestora.

Ba mai mult decât atât, implicarea membrilor familiei extinse (bunici, mătuși, unchi cu abilități parentale) pare să conteze la fel de mult în reunificarea copiilor instituționalizați cu familia lor naturală.

Aspectele demografice influențează și acestea șansele copilului de fi reintegrat în cadrul familiei, rasa și/sau etnia acestuia fiind un factor important în astfel de situații. În plus, din cauza situației economice specifice zonei geografice în care trăiește familia copilului reintegrarea familială a acestuia este cel mai puțin probabilă. Astfel, copiii din zonele rurale au mai puține șanse de reintegrare comparativ cu cei din zonele urbane, situația fiind similară și în cazul copiilor din zonele (chiar și urbane) mai slab dezvoltate ale țării (Barth, 1987; Courtney, 1994; Westat, 2001 apud Neamțu, 2008, pp. 7 -9).

Chiar și creșterea distanței geografice dintre beneficiari și familia lor naturală influențează reunificarea copilului cu familia sa, fiind de preferat includerea copiilor în familii sau centre de plasament situate în proximitatea domiciliului obișnuit al copilului.

Pe de altă parte, factorii relaționați cu serviciile asigurate de rețeaua de sprijin pot influența semnificativ reintegrarea familială, astfel de servicii referindu-se la activitățile de consiliere și de sănătate mintală, la cele de prevenție a epuizării îngrijitorilor prin oferirea unor perioade de „concediu”, la cele de parenting sau la cele oferite în centrele de dezalcoolizare și dezintoxicare.

Trebuie să subliniem și importanța criteriilor de evaluare și a procesului de evaluare inițială și complexă/aprofundată a familiei în ansamblul său, precum și atenția pe care managerul de caz o dă stabilirii obiectivelor ce trebuie atinse prin implementarea PIP.

La toate acestea se adaugă și impactul serviciilor intensive, întâlnirile frecvente (săptămânale sau chiar mai dese) dintre membrii echipei multidisciplinare și părinți sau cele stabilite între asistenții sociali, părinți și beneficiari, precum și celeritatea cu care acestea au loc favorizând, în cele mai multe dintre cazuri, reintegrarea cu succes a copilului.

Și forma de plasament instituită manifestă o influență semnificativă asupra șanselor de reintegrare familială, studiile demonstrând faptul că beneficiarii plasați la rude sau persoane apropiate au fost mai ușor reuniți cu familia naturală, cei care au fost plasați la familii străine s-au întors mai greu în cadrul familiei biologice, iar cei care au fost plasați în centre de tip rezidențial par să prefere acest tip de protecție în schimbul reîntoarcerii în familie, ca urmare a stabilității pe care o conferă găzduirea într-un astfel de centru.

Nu în ultimul rând, trebuie analizați și factorii organizaționali și comunitari, literatura de specialitate incluzând în această categorie:

– procedurile statuate la nivel guvernamental, instituțional, precum și prevalența procedurile formale și informale. La acestea am adăuga și specificul practicii judiciare, fiind cunoscut faptul că, deși practica judiciară ar trebui să fie unitară, hotărârile instanței se individualizează în funcție de specificul fiecărui caz în parte.

– particularitățile resurselor umane implicate în procesul de reintegrare: deficitul și fluctuația de personal, gradul de implicare și de entuziasm al asistenților sociali și a celorlalți specialiști din cadrul echipei multidisciplinare,

– volumul cazurilor de la nivelul centrului, precum și numărul de beneficiari care intră simultan în atenția unui singur asistent social,

– resursele financiare și logistice disponibile, care pot influența cooperarea și intervenția inter-instituțională, și implicit succesul reunificării beneficiarilor cu familiile lor.

– cultura organizațională (atitudini, valori și comportamente promovate de către centrul rezidențial (Neamțu, 2008, p. 12).

Totuși, este greu de delimitat intervenția unuia sau mai multor factori asupra succesului reintegrării familiale, adesea aceștia interferând.

Secțiunea 7. Intervalul de timp petrecut în centrele rezidențiale și șansele de reintegrare în familie:

În cadrul etapei de documentare a prezentului studiu am putut observa că la nivelul țării noastre numărul cercetărilor privind impactul intervalului de timp petrecut de către beneficiari în centrele de tip rezidențial asupra șanselor de reintegrare familială este relativ redus, iar cele conduse în afara țării sunt destul de contradictorii motiv pentru care, în cele ce urmează, ne propunem să realizăm o trecere în revistă a celor mai relevante studii.

Astfel, potrivit Bass, Shield și Behrman (2004, p. 7) media timpului petrecut de către beneficiari în centrele de tip rezidențial este de aproximativ 33 de luni, dar această perioadă variază, evident, de la caz la caz.

În ceea ce privește impactul acestei perioade, autorii susțin că șansele de reintegrare scad direct proporțional cu durata găzduirii în centrele rezidențiale. Analizând datele statistice, se apreciază că rata de succes în reunificarea beneficiarilor din centrele de tip rezidențial este de numai 57%, această medie înregistrând un declin semnificativ în ultimii ani, ca urmare a creșterii ratei adopției, dar și a importanței pe care a dobândit-o profesia de asistent maternal.

Afirmația este susținută și de alți specialiști, Courtney (1994) și Maluccio (2000) arătând că șansele de reintegrare a copilului în familia sa naturală scad proporțional cu întinderea perioadei pe care acesta o petrece în îngrijirea substitutivă, mai ales în centrele de tip rezidențial.

Într-un alt studiu au fost comparați beneficiari făcând parte din trei grupuri diferite, respectiv beneficiari aflați în centre de plasament, beneficiari ai plasamentului de tip familial și copii abuzați, dar care au fost lăsați în îngrijirea familiei. Concluziile cercetărilor vin să demonstreze faptul că menținerea copiilor pentru o perioadă îndelungată în centrele de plasament se află în legătură directă cu dezvoltarea tulburării reactive de atașament – TRA (Balasingham, 2012, p. 63), dar și a tulburări de sănătate mintală, cum ar fi deficitul de intelect sau tulburările de comportament (Bos, Zeanah, et.al, 2011, p.15-24).

În aceeași ordine de idei, într-un articol recent se prezintă și alte opinii, ideea centrală a acestora fiind aceea potrivit căreia profunzimea deficienței de intelect depinde de durata petrecută de beneficiari în centrele de plasament: cu cât aceștia stau mai mult, cu atât deficiența este mai profundă. Ba mai mult decât atât, se precizează că fiecărui an petrecut în centrul rezidențial îi corespunde o întârziere de aproximativ 6 luni la nivelul dezvoltării cognitive, efectele acestei tulburări fiind observabile în plan biologic (The Effects of Institutionalization on Children, 2012).

Astfel, potrivit sursei citate, volumul total al creierului se corelează invers proporțional cu durata instituționalizării, iar scăderea volumului hipocampului este direct proporțională cu durata instituționalizării, fiind constată și o secreție accentuată de cortizon la copiii aflați în situații de stres, hormon a cărui producție în exces inhibă procesele de învățare și memorare. Totodată, la copiii instituționalizați pentru durate lungi s-a constat și un volum mai mic al cortexului prefrontal, acest fapt fiind responsabil de lipsa autocontrolului și afișarea unui comportament impulsiv.

Deși, în mod normal, copiii au capacitatea de a compensa aceste deficiențe odată cu reintegrarea în familia naturală sau în familia substitutivă, autorul subliniază faptul că acestea nu sunt complet reversibile, iar în cazul tulburărilor de intelect depășirea minusurilor depinde în mare măsură de durata instituționalizării, șansele scăzând semnificativ în cazul copiilor preluați în plasament rezidențial încă de la naștere sau la vârste foarte mici (The Effects of Institutionalization on Children, 2012).

La polul opus, se conturează opinia potrivit căreia o durată prea mică a instituționalizării influențează negativ reintegrarea familială a beneficiarilor, crescând riscul reîntoarcerii în centrele rezidențiale.

Astfel, Bass, Shield și Behrman (2004, p. 19) arată că, în anul 2000, aproximativ 19 % dintre copiii reintegrați în familia naturală s-au întors în centrele de tip rezindențial, făcând precizarea că reintegrarea lor a avut loc la mai puțin de 12 luni de la plasarea lor în grija centrelor respective.

Fără a se grăbi în formularea unei concluzii clare (făcându-se mențiunea unei fundamentări suplimentare), autorii susțin că ideea potrivit căreia o perioadă prea mică a instituționalizării poate afecta șansele de reintegrare.

Aserțiunea este argumentată și de Barth (1997), Rzepnicki, Schulerman & Johnson (1997), Courtney (1994) și Davis, Landswerk, aceștia afirmând că perioadele mai mici de trei luni de ședere a copilului în îngrijirea alternativă determină reintrarea acestuia în sistemul de protecție, aceste reintegrări nefiind stabile în timp deoarece membrii familiei de apartenență nu beneficiază de timpul necesare efectuării schimbărilor necesare reunificării familiei. Se mai arată că, potrivit statisticilor, reintegrarea familială are mai multe șanse de succes atunci când are loc cât mai aproape de momentul instituirii măsurii plasamentului rezidențial, șansele reintegrării în primul an fiind de 28%, scăzând în al doilea an la aproximativ 16%, procentul diminuându-se și mai mult odată cel de al treilea an de instituționalizare (Wulczyn, 2004).

Și în sfârșit, cel mai recent raport al avocatului poporului din New York (James, 2015) susține că beneficiarii petrec prea mult timp în centrele de plasament, unii dintre copii rămânând în astfel de centre chiar și peste zece ani, și potrivit studiilor efectuate împreună cu părinții copiilor întorși în familie 56% dintre copii sunt afectați emoțional de această situație, în timp ce 31% manifestă probleme de sănătate fizică, ceea ce reclamă luarea unor măsuri urgente care să conducă la respectarea standardelor statale privind momentul optim al reintegrării familiale (eng. National standard for reunification timing).

Din păcate, analizând toate cele de mai sus, putem constata persistența controverselor.

BIBLIOGRAFIE:

Bădărău, O., L. (2011), Asistența socială a familiei și copilului, Institutul European, Iași.

Balasingham, S. (2012), An uncommon disorder that is fairly common among institutionalized children în Columbia Social Work Review [Online] Disponibil pe: www.cswr.columbia.edu. [Accesat la data de 10.01.2016].

Bass, S., Shield M. K, Behrman, R., E, (2004), Children, Families, and Foster Care:

Analysis and Recommendations în Children, Families, and Foster Care Journal, Vol. 14/1. [Online] Disponibil pe: www.princeton.edu. [Accesat la data de 15.01.2016].

Buzducea, D. (2008), Perspective internaționale în asistența socială în Revista de cercetare și intervenție socială, Vol. 23, București, Ed.Lumen.

Cana, P. (2015), Hotărâre de Guvern pentru copiii abandonați. Sute de nou-născuți au fost părăsiți în maternități în 2014. [Online] Disponibil pe: www.evz.ro. [Accesat la data de 10.01.2016].

Cetean-Voiculescu, L. (2012), Dreptul familiei. Note de curs și manual de seminar, București, Ed. Hamanagiu.

Cojocaru S., Cojocaru D. (2008), Managementul de caz in protectia copilului, Iași, Ed.Polirom;

Cojocaru, S. (2005), Metode apreciative in asistenta sociala.Ancheta, supervizarea si managementul de caz, Iași, Ed. Polirom;

Drăghici, A. (2013), Protecția juridică a drepturilor copilului, București, Ed. Universul Juridic.

Enache, R. (2011), Asistența socială a copilului și familiei, Constanța, Ed. Ovidius University Press.

Gavrilescu, A., (2009), Unele aspecte prind protecția specială a minorului în Analele Universității Constantin Brâncuși, Nr. 1/2009, Târgu Jiu.

Gherghe, A. (2009), Dreptul familiei, Constanța, Ed. Europolis.

Ghid metodologic de implementare a SMO pentru serviciile de tip rezidențial (2006). [Online] Disponibil pe: www.dgaspcsm.ro.[Accesat la data de 05.01.2016].

Havlicek, J. (2010), Patterns of Movement in Foster Care: An Optimal Matching Analysis, National Center for Biotechnology Information, U.S. National Library of Medicine, Soc Serv Rev. [Online] Disponibil pe: http://www.ncbi.nlm.nih.gov [Accesat la data de 05.01.2016].

International Reference Centre for the Rights of Children Deprived of their Family (ISS/IRC) (2006), A global policy for Children and the Family. Elaborating a lifelong plan: family reintegration. [Online] Disponibil pe: www.iss-ssi.org. [Accesat la data de 15.01.2016].

James. L. (2015), Improving foster care in New York city: stories through the lens of children in foster care, Office of the New York city Public Advocate. [Online] Disponibil pe: www.pubadvocate.nyc.gov. [Accesat la data de 16.01.2016].

Kalland, M.; Sinkkonen, J. (2001), Finnish Children in Foster Care: Evaluating the Breakdown of Long-Term Placements. [Online] Disponibil pe: www.questia.com [Accesat la data de 05.01.2016].

Kools, S., Kennedy, C. (2003), Development: Implications for Primary Care în Pediatric Nursery Journal, Vol. 1/29. [Online] Disponibil pe: www.medscape.com. [Accesat la data de 09.01.2016].

Lawrence, C., Carlson, E., A., Egeland, B., (2006), The impact of foster care on development, în Developmental Psychopathology Journal, Vol.1/18. [Online] Disponibil pe: www.ncbi.nlm.nih.gov. [Accesat la data de 07.01.2016].

Lieberman, A., F.; Zeanah, C., H. (1995), Disorders of attachment in infancy. Infant Psychiatry. [Online] Disponibil pe: www.pediatrics.aappublications.org. [Accesat la data de 09.01.2016].

Maclean, K. (2003), The impact of institutionalization on child development. Development and Psychopathology. [Online] Disponibil pe: www.ncbi.nlm.nih.gov. [Accesat la data de 09.01.2016].

Martin, M., C; Davies, J. (2012), Investigating Childhood: an Enquiry Project. Care Homes V Fostering, Univ. of Greenwich. [Online] Disponibil pe: www.academia.edu. [Accesat la data de 07.01.2016].

Miley, K.; O”Melia, M., DuBois, B. (2006), Practica asistentei sociale, Iași, Ed. Polirom.

Mitrofan, I.; Buzducea, D. (2002), Psihologia pierderii și terapia durerii, București, Ed. Sper.

Neamțu, G. (coord.) (2011), Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, Iași.

Neamțu, N. (2008), Managementul orientat spre rezultate în cercetarea de evaluare a serviciilor de plasament familial, în Revista Transilvană de Științe Administrative, Vol.1/21.

Neamțu, N. (2001), Managementul serviciilor de asistenta sociala, Cluj-Napoca, Ed. Motiv.

Mihai, D. (2012), Conform unui raport HHC 10% dintre copiii din centrele de plasament, internați în secții de psihiatrie. [Online] Disponibil pe: www.timpolis.ro.[Accesat la data de 10.01.2016].

Van IJzendoorn, H. M., Palacios, J., Sonuga-Barke, E., Gunnar, M., et.al., (2011). Children in Institutional Care: Delayed Development and Resilience în Monogr Social Resources Child Development, Vol.76/4. [Online] Disponibil pe: http://www.ncbi.nlm.nih.gov. [Accesat la data de 12.01.2016].

Pricopi, C., (2014), Dreptul familiei, București, Ed. Fundației România de Mâine.

Roth-Szamooskozi, M. (1999), Protecția copilului. Dileme, concepții și metode. Ediția a II-a, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană.

Rusu, L., Popescu, P., Pintilii, M. (2011), Manual de bune practici în asistența socială comunitară, Iași, World Vision România.

The Effects of Institutionalization on Children (2012). [Online] Disponibil pe: www.hubpages.com.[Accesat la data de 14.01.2016].

Troutman B., Ryan, S., Cardi, M. (2011). The Effects of Foster Care Placement on Young Children’s Mental Health, University of Iowa Hospitals and Clinic. [Online] Disponibil pe: www.healthcare.uiowa.edu. [Accesat la data de 14.01.2016].

Wulczyn, F. (2004), Family Reunification in Law, Policy, and Practice în The Future of Children Journal, Vol.14/1. [Online] Disponibil pe: www.ncbi.nlm.nih.gov. [Accesat la data de 13.01.2016].

Legea nr. 272/21.06.2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,

Ordinul nr. 288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului

Anexa 1

DURATA OPTIMĂ A INSTITUȚIONALIZĂRII ÎN VEDEREA REINTEGRĂRII ÎN FAMILIE A COPILULUI FAȚĂ DE CARE S-A INSTITUIT MĂSURA PLASAMENTULUI

– GHID DE INTERVIU –

Obiectiv:

Evaluarea opiniei specialiștilor din Centrul rezidențial din cadrul Asociației ProVita, Vălenii de munte (sat Valea Plopului), Jud. Prahova, privind durata optimă a instituționalizării copilului astfel încât să se asgure condițiile unei bune reintegrării în familie

Subiecți:

Asistenți sociali (manageri de caz, responsabili de caz), psihologul centrului, asistenți medicali din cadrul centrului

Bună ziua! Mă numesc Ana Cristina Ilie și, în calitate de studentă în anul III a Facultății de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București) sunt implicată, sub coordonarea dl. prof.univ.dr. Doru Buzducea în realizarea unui studiu referitor la: Influența timpului petrecut de copii în centrele rezidențiale asupra posibilității de reintegrare în familie.

În cadrul acestui studiu îmi propun să conturez o opinie privind durata optimă a instituționalizării în vederea reintegrării în familie a copilului față de care s-a instituit măsura plasamentului.

Luând în calcul experiența dvs. în cadrul sistemului de asistență socială și protecția copilului, vă rog să aveți amabilitatea de a îmi răspunde la câteva întrebări, opinia dvs. fiindu-ne de mare folos pentru înțelegerea în profunzime a subiectului de studiu. De aceea, vă rog să îmi acordați 30 de minute în care să discutăm pe această temă, urmând ca răspunsurile dvs. să fie consemnate și prelucrate în cadrul studiului.

Vă asigurăm că informațiile vor fi folosite exclusiv în vederea fundamentării studiului, iar identitatea dvs. va rămâne anonimă.

1. De cât timp lucrați în domeniul asistenței sociale și a protecției copilului (experiența profesională)?

De 1 an

De 3-5 ani

De 5-10 ani

De peste 10 ani

2. Care este specializarea dvs. în cadrul sistemului de protecție a copilului?

Asistent social

Psiholog

Logoped

Asistent medical

Jurist

3. Care este poziția dvs. în cadrul centrului în acest moment?

Director al centrului

Manager de caz

Responsabil de caz

Voluntar

4. Cât de importantă este pentru dvs. reintegrarea familială a copilului instituționalizat? Puteți să motivați?

Foarte importantă

Puțin important

Deloc important

Motivație……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

5. Considerați durata instituționalizării ca fiind unul dintre factorii care influențează șansele copilului de reintegrare familială?

Dezacord total

Dezacord

Nici acord, nici dezacord

De acord

Cu totul de acord

6. În ce măsură credeți că influențează timpul petrecut în centrele rezidențiale posibilitatea reinserției în cadrul familiei de apartenență?

În mică măsură

Moderat

În mare măsură

7. În opinia dvs., care credeți că este durata optimă a instituționalizării astfel încât să nu fie afectat negativ procesul de reinregrare familial a copilului?

3 luni

6 luni – 1 an

2-3 ani

Permanent

Nu știu

Vă mulțumesc pentru disponibilitate!