Indicatiile Amigdalectomiei la Adulti

Universitatea ,,Titu Maioresu"

Facultatea de Medicină

Specializarea Medicină Generală

Lucrare de licență

Indicațiile amigdalectomiei la adulți

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. Daniel Cochior

Îndrumător științific:

Asist. univ. dr. Horia Mocanu

Absolvent:

Anca Cluceru

București

2016

Cuprins

A.PARTEA GENERALĂ

Introducere

Amigdalectomia reprezintă excizia amigdalelor palatine în totalitate din loja lor.

Tehnica de extirpare a amigdalelor a evoluat în ultimii 2000 ani, însă esența rămâne aceiași schimbându-se doar intrumentele cu care se realizează. Prima amigdalectomie a fost descrisă de Cornelius Celsus în primul secol înainte de era noastră.

În prezent otolaringologii beneficiază de numeroase tehnici: clasică, electrocoagularea, ablația prin radiofrecvență, disecția cu ultrasunete, vaporizarea laser, etc. Cu toate că arsenalul de metode este destul de numeros tehnica cea mai frecventă utilizată în România este tehnica operatorie clasică. Acesta se bazează pe decolarea și excizia amigdalelor.

Amigdalectomia rămâne cea mai comună intervenție chirurgicală din sfera ORL, având ca obiectiv principal îmbunătățirea calității vieții pacientului atunci când este efectuată adecvat, în unele cazuri poate să fii chiar salvatoare de viață. Cu toate că se înregistrează o creștere privind eficiența acestei proceduri, decizia de a efectua trebuie să fie individualizată, amigdalectomia rămânând în unele cazuri controversată

Amigdalectomia este indicată în: hipertrofia amigdaliană, amigdalită acuta recurentă, amigdalită cronică, boala de focar amigdalian, complicații supurative ale anginelor (flegmonul periamigdalian, flegmonul laterofaringian – adenoflegmonul și celuloflegmonul) și carcinom spinocelular amigdalian. De asemenea trebuie să se cunoască foarte bine și contraindicațiile amigdalectomiei. Pot exista complicații atât precoce, cât și tardive.

Partea teoretică a lucrării cuprinde informații generale cu privire la anatomia, histologia și rolul imunologic al amigdalelor. Sunt prezentate de asemenea indicațiile și contradicțiile amigdalectomiei. Tehnica operatorie clasică este descrisă în detaliu, precum și intrumentele necesare amigdalectomiei. Sunt prezentate complicațiile intraoperatorii cât și postoperatorii. La sfârșit sunt descrise tehnice moderne de efectuare a amigdalectomiei.

Mulțumesc îndrumătorului asist. univ. dr. Horia Mocanu pentru sugestiile și informațiile oferite la realizarea acestei lucrări.

Mulțumesc, de asemenea tuturor cadrelor didactice din facultate pentru sprijinul oferit pe parcursul celor 6 ani de facultate.

Capitolul I – Anatomia amigdalelor palatine

Amigdalele palatine sunt structuri pereche situate la nivelul peretelui lateral al orofaringelui în loja amigdaliană.

Fig. 1 – Amigdalele palatine

(https://medicinaesentiala.wordpress.com/2013/02/)

Loja amigdaliană este delimitată de șase pereți:

Peretele anterior este reprezentat de pilierul anterior amigdalian, în care se află dispus mușchiul glosofaringian (palatoglos).

Peretele posterior este reprezentat de pilierul posterior amigdalian, în care se află dispus mușchiul faringostafilin (palatofaringian).

Peretele inferior este reprezentat de șanțul amigdaloglos și repliul glosoepiglotic.

Peretele superior este reprezentat de plica semilunară a lui Hiss (unirea pilierului anterior cu pilierul posterior) pe sub care se poate forma foseta supraamigdalină.

Peretele medial este reprezentat de criptele amigdaliene.

Peretele lateral este reprezentat de peretele faringian.

La nivelul peretelui lateral se face decolarea amigdalei de peretele faringian în cadrul amigdalectomiei extracapsulare.

Prin intermediul peretelui faringian și a diafragmei stiliene, amigdala are raporturi cu loja retrostiliană a spațiului latero-faringian, la nivelul căreia se găsesc artera carotida

internă, vena jugulara internă, limfonodulii cervicali profunzi, nervii glosofaringian (IX), vag (X), accesor (XI), hipoglos (XII) și ganglionul superior al lanțului simpatic cervical.

Peretele faringian lateral este format din mușchii constrictori superior și mijlociu, mușchiul stilofaringian și mușchiul stiloglos.

Prin intermediul mușchiului constrictor superior, amigdala vine în raport cu loja paraamigdaliană Gills Callas. Loja paraamigdaliană conține: artera faringiană ascendentă, artera palatină ascendentă și nervul glosofaringian (IX).

Inferior de mușchiul stilofaringian amigdala are raporturi cu nervul lingual, artera facială și glanda submandibulară.

Prin intermediul mușchilor constrictor superior, stilofaringian și stiloglos, amigdala vine în raport cu artera carotidă externă.

Mănuchiul vasculonervos al gâtului (artera carotidă internă, vena jugulară internă și nervul vag) este situat la aproximativ 2 cm lateral față de amigdala palatină.

Amigdalele palatine au 2 fețe, 2 poli și 2 margini.

Fața internă, bucofaringiană, este ușor convexă, neregulată. Prezintă numeroase depresiuni între 10 și 20, numite fosete tonsilare, care reprezintă orificiile de deschidere a criptelor amigdaliene.

Fața externă are raport cu faringele.

Polul superior este prelungit prin foliculi limfatici, acesta este polul patologic.

Polul inferior se continuă cu foliculii limfatici de la baza limbii.

Cele două margini, anterioară și posterioară, vin în contact cu arcurile palatine, pe care le acoperă parțial.

Vascularizația arterială

Polul superior amigdalian este vascularizat de artera palatină descendentă (ramură din artera maxilară) și artera faringiană ascendentă (ramură din artera carotidă externă).

Polul inferior amigdalian este vascularizat de artera palatină ascendentă (ramură din artera facilă) și artera linguală (ramură din artera carotidă externă).

Ramurile arteriale formează un plex vascular tonsilar din care se desprind alte

ramuri ce traversează capsula spre polul superior și baza amigdalei, fiind cele mai

vascularizate zone.

Fig. 2 – Vascularizația arterială

(Netter, F. Atlas de anatomie a omului. Editura Medicală Callisto. ediția a 4 a. Planșa 65)

Vascularizația venoasă

Venele sunt satelite arterelor și formează plexul venos tonsilar, care este continuarea plexului venos faringian.

Fig. 3 – Vascularizația venoasă

(Netter, F. Atlas de anatomie a omului. Editura Medicală Callisto. ediția a 4 a. Planșa 66)

Invervația

Invervația este asigurată de plexul Andersh (ramuri din nervii glosofaringian și trigemen). Inervația mai este asigurată de plexul perifaringian ( ramuri din nervul glosofaringian, nervul vag și lanțul cervical simpatic).

Limfaticele

Amigdalele nu au limfatice aferente și în consecință nu funcționează ca și ganglioni limfatici. Lanțurile ganglionare limfatice jugulare și cervicale profunde sunt sursa predominantă de drenaj limfatic amigdalian, de aceea în infecțiile amigdaliene apar frecvent adenopatii cervicale.

Fig. 4 – Limfaticele

(Netter, F. Atlas de anatomie a omului. Editura Medicală Callisto. ediția a 4 a. Planșa 68)

Capitolul II – Histologia amigdalelor palatine

Amigdalele palatine sunt organe limfoide constituite din țesut limfatic. Țesutul limfatic este un tip de țesut conjunctiv bogat în limfocite.

La suprafață amigdalele sunt acoperite de epiteliu stratificat pavimentos, care este de asemenea bogat în limfocite.

Cele două tipuri de țesut sunt despărțite de o bandă de țesut conjunctiv dens care formează capsula amigdaliană. Această capsulă are rol de a limita diseminărea infecției amigdaliene.

Fiecare amigdală prezinta 10-20 invaginații numite cripte. La nivelul criptelor se pot găsi celule degenerative, limfocite sau microbi saprofiți și resturi alimentare.

Fig. 5 – Amigdala palatină. Colorație hematoxilină și eozină.

(Junqueira, L.C., Carneiro, J. Histologie: Tratat și atlas. Editura Medicală Callisto, ediția a 11 a. fig. 14-12)

Capitolul III – Rolul imunologic al amigdalelor palatine

Inelul Waldeyer este țesut limfoepitelial aflat la nivelul faringelui, prezentând două inele: intern și extern. Ganglionii cervicali constituie inelul extern, în timp ce inelul extern este alcatuit din amigdala faringiană Lushka (vegetații adenoide), amigdala tubară Gerlach, amigdala linguală și cele două amigdale palatine.

Fig. 6 – Inelul Waldeyer

(http://www.umfcv.ro/files/m/a/Manifestari%20cutanate%20induse%20de%20focarul%20de%20infectie%20amigdaliana%20de%20etiologie%20streptococica.pdf)

Amigdalele palatine sunt organe limfoide care intervin în prima linie de apărare a căilor aeriene superioare, producând limfocite T cu rol în imunitatea celulară și limfocite B cu rol în imunitatea umorală.

Etapele imunității umorale:

recunoașterea antigenului prelucrat și prezentat celulelor prezentatoare de antigen de către receptorii de pe membrana limfocitului B

Exista două categorii de celule prezentatoare de antigen:

,,profesionale": macrofage, celule dendritice

,,ocazionale": polimorfonucleare (neutrofile)

limfocitul B selecționat se multiplică printr-o serie de mitoze formând limfocite B clonate specifice pentru antigenul respectiv

limfocite B sunt activate de limfocite T helper și se diferențiază în plasmocite

plasmocitele secretă anticorpi specifici antigenului

Anticorpii sunt gammaglobuline și poartă numele de imunoglobuline (prescurtat Ig).

o parte din limfocitele B se transforma in limfocite B cu memorie

Etapele imunitații celulare:

recunoașterea antigenului prelucrat de celulele prezentatoare de antigen prin receptori specifici de pe suprafața limfocitului T

limfocitul T selecționat se multiplică formând limfocite citotoxice ative

limfocitele citotoxice se leagă de celulele infectate și eliberează perforine

Perforina străpunge membrana plasmatică a celulelor infectate , care se vor goli de citoplasmă și vor muri.

Reacțiile imunologice apar odată cu pătrunderea în organism a antigenului și au ca rol restabilirea homeostaziei la nivelul organismului.

Limfocitele se diferențiază în plasmocite în anticorpi specifici care sunt gammaglobuline, de aceea se mai numesc și imunoglobuline. Sistemul local imunologic este asigurat la nivelul amigdalelor de Ig A și Ig E cu rol în apărarea imediată.

Apărarea imunologică a amigdalelor se dezvoltă în timp. La naștere cantitatea de anticorpi este mică provenind de la transferul matern. Sinteza proprie de anticorpi începe aproximativ după vârsta de 2 ani, fiind la început lentă. Fiecare agresiune virobacteriană provoacă memorie imunologică limfocitelor T.

Examenele de laborator oferă posibilitatea de a stabili un diagnostic etiologic corect și în același timp orientează către tratamentul adecvat pentru stimularea mecanismelor proprii de apărare. În acest scop se efectuează: dozarea cantitativă a imunoglobulinelor serice, complementului seric, crioproteinelor, proteinei C reactivă, factorului reumatoid, etc.

Capitolul IV – Indicațiile și contraindicațiile amigdalectomiei

Indicațiile amigdalectomiei

1. Hipertrofia amigdalină

Hipertrofia amigdaliană reprezintă existența unui spațiu mai mic de 1 cm între marginile amigdalelor palatine fără a fi apăsată limba. Aceasta poate determina tulburări respiratorii, de deglutiție, de fonație, mai rar auditive.

Hipertrofia amigaliana poate fi clasificată în mai multe grade în funcție de gradul de obstrucție de la nivelul bucofaringelui.

Fig. 7 – Gradele de obstrucție de la nivelul bucofaringelui

(http://www.pacienteipo.com.br/janelas/doencas/dc-HAA.htm)

Tratamentul hipertrofiei amigdaliene este amigdalectomia, mai ales dacă este asociată și apneea în somn.

Sindromul de apnee în somn este definit prin episoade recurente de întrerupere (apnee) sau reducere(hipopnee) a fluxului de aer de la nivel orofaringian însoțite de microtreziri corticale cu fragmentarea accentuată a somnului și consecutiv, somnolență diurnă accentuată.

2. Amigdalită acută recurentă

Amigdalita acută reprezintă inflamația acută a amigdalelor palatine. Cea mai frecventă cauza determinantă este prezența steptococului β hemolitic de tip A.

Fig. 8 – Amigdalită acută

(http://cristinagoanta.ro/wp/topics/amigdalita/)

Simptomatologie

Amigdalita acută debutează brusc, cu febră de peste 39° însoțită de frisoane. Pacientul mai prezintă disfagie cu odinofagie, otalgie reflexă. Halena este fetidă. Starea generală este alterată

Examen local

La palparea regiunii subangulomandibulare se pun în evidență ganglioni duri și sensibili, asociind adenopatii cervicale.

La bucofaringoscopie limba apare saburală și mucoasa faringiană intens congestionată.

Amigdalele palatine sunt hipertrofiate, hiperemiate, cu puncte albe de cazeum la nivelul criptelor.

Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial a amigdalitei acute se va face cu: amigdalita flegmonoasă, angina Plaut Vicent, angina micotică, anginele din bolile hematologice, afecțiuni de care se diferențiază cu ajutorul anamnezei, examenului local și general și examenelor de laborator.

Tratament

a.Medicamentos

Antibioterapia reprezintă tratamentul indicat în cazul cu Steptococului β hemolitic, Penicilina fiind antibioticul de elecție.

Dacă pacientul prezintă reacție alergică la Penicilină, aceasta poate fi înlocuită cu Eritromicină sau Cefalosporine.

Tratamentul trebuie aplicat 5-7 zile minim, în doze corespunzătoare.

Dacă titrul ASLO este crescut sau în amigdalită acută recurentă, se recomandă continuarea tratamentului prin administrarea de Moldamin.

Se asociază și tratament simptomatic.

b.Chirurgical

Amigdalita acută recurentă este indicație pentru amigdalectomie. Următoarele criterii de amigdalită acută sunt indicație pentru amigdalectomie: 7 infecții amigdaliene documentate în primul an, 5 infecții amigdaliene documentate în fiecare din 2 ani consecutivi, 3 infecții amigdaliene documentate în fiecare din 3 ani consecutivi.

3. Amigdalita cronică

Amigdalita cronică reprezintă o inflamație cronică a amigdalelor palatine, consecutivă anginelor sau flegmoane periamigdaliene repetate.

Fig. 9 – Amigdalită cronică

(http://www.orlonline.ro/archives/3356)

Simptomatologie

Simptomele acuzate de pacient constau în jenă în gât, senzația de corp străin, tuse seacă și halenă fetidă.

Examen local

La palparea regiunii subangulomandibulare se pun în evidență ganglioni duri și sensibili, asociaziind adenopatii cervicale.

La bucofaringoscopie se decelează amigdale mărite în volum sau în unele cazuri de dimensiune normală.

Criptele amigdaliene sunt mărite și pline cu cazeum, mucoasa fiind de culoare normală, iar stâlpul anterior este congestionat.

Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial al amigdalitei cronice se va face cu: sifilomul amigdalian, hiperplazia specifică unei boli de sânge (leucemie, agranulocitoză, etc.), carcinomul spinocelular amigdalian.

Tratament

Tratamentul amigdalitei cronice este eminamente chirurgical, amigdalectomie.

4. Boala de focar amigdalian

Infecția de focar este o boală inflamatorie nesupurativă a țesutului conjunctiv cu manifestări ale mai multor organe, cu caracter autolimitant, legată cronologic și etiopatogenic de infecție amigdaliană cu Streptococ β hemolitic tip A.

Elementul determinant în transformarea unei infecții oarecare în infecție de focar este închistarea, cu lipsa posibilității de drenaj și transformarea ei în infecție cronicizată circumscrisă.

Apariția manifestărilor la distanță poate fi explicată prin patru teorii:

Teoria microbiană

Răspândirea microbiană din focarul amigdalian se face pe cale sanguină, apoi se va fixa la distanță ceea ce va produce bacteriemie sau septicemie.

Teoria toxicozei

Microbii aflați la nivelul focarului amigdalian eliberează diverse toxine care produc infecții la distanță.

Teoria alergică

Infecția focar amigdalian cu Streptococ β hemolitic tip A formează anticorpi specifici exotoxinelor. La o nouă agresiune raportul exotoxină nouă și anticorpii specifici formați provoacă o reacție inflamatorie la nivelul articulațiilor, parenchimului renal sau peretelui vascular.

Teoria neuroendocrină

Alertarea sistemului neuroendocrin are ca punct de plecare iritația neurovegetativă locală.

Complicațiile la distanță ale infecției focar amigdalian apar la nivel respirator (bronșită, procese infecțioase apicale sau parahilare), cardiovascular (cardiopatia, endocardită septică, pericardită, flebite trombozante din cauza inflamației endoteliului venos), digestiv (enterocolită, angiocolită), renal (glomerulonefrită, nefrite ,, de focar", nefroză lipoidică secundară), osteoarticulare (reumatism articular acut, artropatie anchilozantă asociată cu adenosplenomegalie), dermatologic (purpura reumatoidă, eritem polimorf, eczeme, prurigo), neurologic (scăderea capacitații funcționale corticale, sindrom

extrapiramidal de coree, convulsie de tip epileptoid, astenie, hipersecreție lacrimală sau salivară, algii cranio-cervico-faciale, spondilită, radiculită), oculare (iridociclite), etc.

5. Complicațiile supurative ale anginelor

a.Flegmon periamigdalian

Flegmonul periamigdalian reprezintă supurația localizată a țesutului celular lax periamigdalian de la nivelul lojei amigdaline. Acesta reprezintă complicația cea mai frecventă a anginelor.

Simptomatologie

Flegmonul periamigdalian continuă o angină, de aceea febra se menține sau va crește. Pacientul prezintă durere accentuată unilaterală de partea flegmonului, disfagie cu odinofagie, otalgie. Ulterior apare trimusul și sialoreea din cauza imposibilității de a înghiți. Vocea devine caracteristică, amigdalină, datorită edemului și parezei de la nivelul vălului palatin.

Examen local

La palparea regiunii subangulomandibulare se pun în evidență ganglioni duri și sensibili, asociind adenopatii cervicale.

La bucofaringoscopie se obsevă congestia și infiltația unilaterală a valului palatin, cu mobilitate limitată a acestuia. Ismul orofaringian este asimetric. Lueta este edemațiată și deviată pe partea sănătoasă. Amigdalele sunt hipertrofice și hiperemice. Punctul maxim de bombare și tumefacția depind de forma anatomo-clinică a flegmonului.

În flegmonul antero-superior pilierul anterior edemațiat. Tumefacția și bombarea au sediul maxim la nivelul polului superior al amigdalei. Amigdala este împinsă înspre medial, caudal și posterior.

În flegmonul posterior pilieul posterior este edemațiat.Tumefacția și bombarea are sediul în porțiunea superioară a stâlpului posterior. Amigdala este împinsă anterior.

În flegmonul antero-inferior tumefacția și bombarea au sediul la nivelul polului inferior al amigdalei.

Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial al flegmonului periamigdalian se va face cu: angina eritemato-pultacee, adenoflegmonul retrofaringian, adenoflegmonul laterofaringian și abcesul amigdalotubar. Diagnosticul diferențial trebuie făcut și cu alte afecțiuni inflamatorii (difterie, scarlatină, goma sifilitică, anevrism de arteră carotidă)

Cel mai important diagnostic diferențial este cel cu accidentele molarului de minte inferior, care produce un trimus accentuat prin formarea unui abces periostic.

Tratament

a.Medicamentos – în stadiul de debut

Se vor administra antiinflamatoare, antiedematoase și antitermice. Flegmonul trebuie să colecteze, de aceea nu trebuie administrate antibiotice care pot întârzia procesul.

b.Chirurgical – după 4-6 zile de evoluție

Anestezia este locală de contact prin pulverizarea unui anestezic de suprafață (xilină 4%).

Fig. 10 – Puncție flegmon periamigdalian

(http://www.creeaza.com/familie/medicina/PROIECT-DE-DIPLOMA-CHIRURGIE-O745.php)

Puncție exploratorie

Se va puncționa în locul maxim al bombării. Puncționarea se face până la o adâncime de 1,5-2 cm, înaintând cu acul încet de jos în sus, și din afară înăuntru, făcând aspiații repetate.

Puncția poate să fie negativă datorită lipsei puroiului sau pentru că acul nu a dat de

puroi. Din această cauză se poate amâna incizia flegmonului.

Incizia și drenajul flegmonului

După efectuarea puncției, pe direcția acului se pătrunde cu o pensă Lubet-Barbon, după o prealabilă incizie cu bisturiul sau direct. Pensa se introduce închisă până în cavitatea flegmonului și apoi se deschide. Se va scoate pensa deschisă pentru a lărgi comunicarea colecției cu exteriorul.

Se apleacă capul pacientului pentru a evita pătrunderea puroiului pe căile respiratorii. Pacientul va face gargară cu apă oxigenată diluată imediat.

Se administrează parenteral: hemostatice, antiinflamatoare, analgezice și antibiotice. Vindecarea survine la 7-10 zile.

Tratamentul de elecție în prevenirea recidivei este amigdalectomia, la 3-4 săptamâni. Se poate practica amigdalectomia ,,la cald" la 3-7 zile după incizie și drenaj. Se va extirpă mai întâi amigdala sănătoasă, apoi cea cu flegmon.

b.Flegmon laterofaringian

Adenoflegmon laterofaringian

Adenoflegmonul laterofaringian reprezintă o adenită supurată a lanțurilor ganglionilor carotido-jugulari. Colecția este situată între pachetul vasculonervos al gâtului și mușchiul sternocleidomastoidian. Acesta se manifestă mai întai în regiunea cevicală, apoi în regiunea laterofaringiană.

Factorul etiologic principal sunt anginele hiperseptice sau suprainfecția unui neoplasm amigdalian ulcerat.

Simptomatologie

În faza de infiltrație apare odinofagia, disfagia după care apar manifestările cervicale. La nivelul regiunii subangulomandibulare apare o tumefacție dureroasă, care se întinde de-a lungul mușchiului sternocleidomastoidian. La acest nivel tegumentul prezintă semnele inflamației (color, dolor, rubor). Tumefacția este inițial dură, apoi fluctuentă.

Infiltrația de la nivel amigdalian determină durere și febră.

Din cauza iritației ramurilor senzitive a plexului cervical și spinal, apare torticolisul și redoarea de ceafă, iar din cauza inflamației lanțului ganglionar va apărea și trimusul.

În faza de supurație, semnele generale se atenuează, iar tumefacția se va extinde producând edem laringian.

Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial al adenoflegmonului laterocervical se va face cu osteoflegmonul subangulomandibular de origine dentară și mastoidita de tip Betzold, la care apare o tumefacție la vârful mastoidei ți otoree.

Tratament

a.Medicamentos -în faza infiltrativă

Se vor administra antiinflamatoare și antiedematoase.

b.Chirurgical – în faza supurativă

Se va deschide cu grjă la nivelul sternocleidomastoidianului (anterior sau posterior). Cu bisturiul se va inciza pielea, iar colecția se va cauta cu pensa Kocher sau sondă canulată.

În incizia pe marginea anterioară a sternocleidomastoidianului se va căuta să se ferească jugulara externă, carotida externă și nervul hipoglos.

În incizia pe marginea posterioară a sternocleidomastoidianului se va căuta să se ferească nervul spinal.

Celuloflegmonul laterofaringian

Celuloflegmonul laterofaringian este o colecție situată între pachetul vasculonervos al gâtului și peretele faringian

Factorul etiologic principal este flegmonul periamigdalian. Celuloflegmonul mai poate apărea și postamigdalectomie.

Celuloflegmonul are o evoluție rapidă. Colecția ajunge rapid în loja amigdaliană sau submaxilară către spațiul laterolaringotraheal.

Simptomatologie

Celuloflegmonul se caracterizează prin semne faringiene: odinofagie, disfagie, otalgie reflexă și trimus.

Apare tumefacția lojei amigdaliene și a stâlpilor și peretele lateral al hipofaringelui.

Semnele cervicale sunt mai discrete și apar mai târziu, când apare bombarea

peretelui lateral al faringelui. Poate să apară și edem în regiunea hioidiană.

La palparea regiunii subuangulomandibulare, de-a lungul marginii anterioare a mușchiului sternocleidomastoidian, se poate simți o împăstare profundă și dureroasă. Acest semn indică existența unei colecții la nivelul peretelui lateral al faringelui.

Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial al celuloflegmonului se va face cu: flegmonul periamigdalian și osteoflegmonul mandibular de origine dentară.

Tratament

a.Medicamentos -în faza infiltrativă

Se vor administra antiinflamatoare și antiedematoase.

b.Chirurgical – în faza supurativă

Incizia și drenajul colecției se face pe cale bucofaringiană la locul de maximă bombare. Se va inciza cu o pensă Luet-Barbon care se va ține câteva minute deschisă. La nevoie deschiderea bucofaringiană va fi completată cu o incizie externă.

Tratamentul de elecție pentru prevenirea recidivelor flegmoanelor laterocervicale este amigdalectomia.

6. Carcinomul spinocelular amigdalian

Carcinomul spinocelular se prezintă ca o ulcerație la nivel amigdalian. Ulcerația este dură, margini neregulate și sângerândă spontan.

Simptomatologie

Carcinomul spinocelular se manifestăla început prin semne locale.

Debutul este cu jenă faringiană unilaterală, apoi apare disfagie cu odinofagie, halenă fetidă și adenopatia.

Se poate extinde până la nivelul stâlpilor, vălului palatin, limbă, mandibulă, peretele lateral al faringelui și chiar hipofaringe.

Diagnosticul de carcinom spinocelular se va stabili în urma examenului clinic complet și examen paraclinic.

Se recomandă puncție bioptică obligatorie, examen tomodimensional (computer

tomograf sau rezoțănă magnetică nucleară) cap și gât. Ulterior se va face radiografie sau

computer tomograf toracic pentru a se vedea eventualele metastaze.

Fig. 11 – Carcinom spinocelular amigdalian

(http://endohealth.net/page/30)

Rezulatatele obținute în urma examenelor paraclinice ajută la stadializarea tumorii.

Stadiul 0

-epiteliom in situ; tumora nu a depășit epiteliul

Stadiu I T0N0M0

-tumora are mai puțin de 2 cm și nu s-a răspândit la ganglionii limfatici din jur

Stadiul II T2N1M0

-tumora are între 2-4 cm și nu s-a răspândit la ganglionii limfatici din jur

Stadiul III T3N2M0

-tumora are mai mult de 4 cm sau s-a răspândit la un singur ganglion limfatic situat de aceiași parte a gâtului, cu o dimensiune mai mică de 3 cm

Stadiul IV T4N3M1

-tumora s-a răspândit la țesuturile învecinate ale gâtului sau gurii și/sau la mai mult de un nodul limfatic

-tumora s-a răspândit la un ganglion limfatic care are o dimensiune mai mare de 3 cm

-tumora s-a răspândit la un ganglion limfatic de celaltă parte a gâtului

-tumora s-a răspândit la alte parți ale corpului

Tratament

Tratamentul este radiochimioterapic pentru tumorile de dimensiune redusă. Tratamentul este chirurgical pentru tumorile de dimensiuni mari. Se practică amigdalectomia și extirparea chirurgicală a adenopatiilor. Tratamentul chirurgical este urmat de radioterapie.

Contraindicațiile amigdalectomiei

Amigdalita acută

Amigdalectomia se practică la 2-3 săptamâni de la dispariția fenomenelor acute.

Afecțiuni acute virotice sau bacteriene la nivel bucal, faringian sau amigdalian

Afecțiuni acute bronhopulmonare, infecții recurente sau boli infectocontagioase

Vârste extreme, copii mai mici de 3 ani și vârstele înaintate

La femei în timpul ciclului menstrual și în primul și ultimul trimestru de sarcină

Boli de sânge: boli hemoragipare, hemofilie, anemii, leucemii, agranulocitoză, teleangectazia congenitală, scorbut, etc.; în caz de necesitate se intervine doar după o pregătire preoperatorie minuțioasă

Afețiuni cronice cu risc operator crescut: diabet zaharat, lupus eritematos sistemic, tuberculoză, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, insuficiență hepatică (ciroză, hepatită), insuficiență renală

Anomalii vasculare cu pulsația anormală la nivelul pilierului posterior

Stări posttraumatice cervico-faciale

Cântareții profesioniști, la care după amigdalectomie vocea devine mai groasă în primele săptămâni postoperator.

Capitolul V – Amigdalectomia

1. Anestezia

Alegerea tehnicii anestezice se face în funcție de vârstă, stare și preferințele pacientului.

Anestezia generală cu intubație orotraheală este de preferat. Atunci când pacientul prezintă o intubație dificilă se folosește clasificarea Mallampati.

Fig. 12 – Clasificarea Mallampati

(http://masteremergenciasua.com/clasificacion-de-mallampati/)

Preanestezia are ca scop relaxarea pacientului, cu diminuarea reflexelor orofariengiene și a secreției salivare. Se recomandă cu circa 20 minute înainte amigdalectomiei administrare a unei medicații care să cuprindă un sedativ, un hemostatic, un antialergic și atropină.

Anestezia locală se face prin infiltrație de xilină 1% cu adrenalină 1% în următoarele puncte: treimea superioară a stâlpului posterior, treimea mijlocie a stâlpului anterior și partea inferioară a stâlpului anterior

Anestezia hilului amigdalian se face mai profund, la unirea treimii inferioare cu treimea mijlocie a stâlpului anterior, în dreptul molarului inferior. Mai întâi se va aspira, apoi se va introduce substața anestezică.

Instalarea anesteziei locale se va face în maxim 10-15 minute.

2. Instrumentarul

Instrumentarul necesar pentru amigdalectomie este:

Sursă de lumină

Apăsător de limbă încurbat în unghi drept

Fig. 13 – Apasător de limbă

(http://latodis-med.com/Instrumentar-instrumente-medicale/elevator-apasator.html)

Depărtător de gură Boyle Davis

Fig. 14 – Depărtător de gură Boyle Davis

(http://www.indiamart.com/jullundurenterprises/ent-surgical-instruments.html)

Pensă amigdaliană Marschik

Fig. 15 – Pensă amigdaliană Marschik

(http://www.olusumcerrahi.com/en/urun_detay.asp?ProductsId=4893)

Pensă Kocher, Pean scurtă sau lungă

Chiuretă Volkmann

Fig. 16 – Chiuretă Volkmann

(http://latodis-med.com/Instrumentar-instrumente-medicale/chiurete/chiureta-volkmann-ry-29-240.html)

Decolator dublu Freer

Fig. 17 – Decolator dublu Freer

(http://www.olusumcerrahi.com/en/urun_detay.asp?ProductsId=5281)

Foarfecă curbă cu vârful rotunjit pentru aderențe

Două anse cu fir cu sârmă de oțel (ansă la rece) tip Vacher sau Brunings

Fig. 18 – Ansa la rece

(http://www.winwingsco.com/products.php?IDZ=0-0-1237-115-3)

Trusă sutură pilieri: ace și ață de sutură

Cauter, aspirator în caz de hemoragie

Comprese, tampoane sterile.

3. Timpii operatori

Timpul I – Exteriorizarea amigdalei

Cu pensă amigdaliană Marschik, se tracționează amigdala spre linia mediană pentru a fi scoasă din loja amigdaliană. Astfel se evidențiază limita dintre mucoasa faringiană și capsula amigdaliană.

Pensa se introduce deschisă în faringe astfel încât partea superioară să pătrundă la nivelul polului superior și partea inferioară să pătrundă sub polul inferior. Se strânge apoi pensa și se execută tracțiunea amigdalei.

Timpul II – Incizia și decolarea amigdalei

Incizia mucoasei pilierului anterior se face cât mai superficial pentru a nu depăși capsula amigdaliană. Se execută pornind de la marginea liberă a pilierului anterior spre polul superior și apoi continuă spre pilierul posterior. Se pătrunde cu decolatorul în submucoasă și cu foarfeca curbă cu vârf rotunjit se taie aderențele, pentru a elibera polul superior.

Se schimbă priza pensei și se apucă amigdala de polul superior, astfel încât aceasta să fie cât mai bine tracționată. Se continuă cu decolarea amigdalei din loja sa, în spatele capsulei amigdaliene până la hil, cu chiuretă Volkmann sau decolatorul Freer. Se va secționa fin, cu foarfeca, strict pe fața amigdalei eventualele aderențe până la nivelul polului inferior.

Timpul III – Extirparea amigdalei cu ansă la rece

Ansa cu fir de sârmă este dusă de-a lungul pensei cu gheare până la nivelul amigdalei care va fi extirpată. Prin tracțiunea amigdalei și strângerea progresivă a ansei, acesta alunecă ușor până la hil, care va fi secționat, scoțând amigdala împreună cu ansa și pensa.

Timpul IV – Verificarea lojei amigdaliene și controlul hemostazei

După extirparea amigdalei se face hemostaza prin aplicarea unui tampon steril în loja amigdaliană, meținând 2-3 minute. Dacă se observă puncte de sângerare se va cauteriza sau ligatura.

Dacă se constată resturi amigdaliene, mai ales la polul inferior se vor extirpa. Loja amigdaliană trebuie să fie goală cu aponevroză faringiană netedă fară sângerare.

După verificarea lojei amigdaliene și cotrolul hemostazei se trece la extirparea

amigdalei opuse.

4. Complicații intraoperatorii

Complicații anestezice

intoleranța la anestezic, atunci când nu s-a făcut testarea prealabilă

lipotimii, apar atunci când anestezicul nu este injectat lent, mai ales când conține adrenalină

paralizia facilă care este trecătoare

rupera acului, care poate fi înghițit de pacient

Complicații intraoperatorii

extracția unui dinte, prin aplicarea depărtătorului

dilacerarea amigdalei, atunci când nu se gasește planul de clivaj între amigdală și peretele faringian, iar decolatorul pătrunde în țesutul limfatic amigdalian

amigdalectomie incompletă

secționarea luetei

smulgerea pilierilor

ruperea ansei

căderea și deglutiția sau aspirația amigdalei

hemoragii intraoperatorii

Amigdalele au raport cu artera carotidă internă la polul superior și artera carotidă externă la polul inferior. Hemoragiile masive se produc în urma lezării unuia dintre vasele mari cu care amigdala are raport, putându-se aplica tratamentul local hemostatic. Se mai poate de asemenea ligatura sau cauteriza vasul lezat.

Dacă hemoragia persistă se practică ligatura pilierilor pe un tampon, fiind ținută 24-48 ore.

5. Complicații postoperatorii

Complicația postoperatorie cea mai frecventă este hemoragia, care poate fi atât precoce cât și tardivă.

Hemoragia precoce (1- 6 ore postoperator)

Pacientul începe să tușească și să scuipe sânge. Hemoragia poate să fie arterială în jet, venoasă în partea inferioară sau capilară în toată loja amigdaliană.

Hemoragia difuză se poate opri prin comprimarea pereților lojei cu un tampon

simplu sau cu substanțe hemostatice. Dacă după 15-20 minute de la aplicarea tamponului hemoragia nu se oprește se aplică în loja amigdaliană un compresor unilateral (Bosviel) sau bilateral (Lemoniae). Compresorul se va ține 2-3 ore sau chiar 12 ore.

Hemoragia se poate opri prin sutura stâlpilor pe un tampon. Sutura se face cu ace speciale de tip Deschamp, prevăzute în vârf cu un orificiu pentru a nu tăia stâlpul. Transfixia stâlpilor se face dinapoi înainte, trecând întâi prin stâlpul posterior apoi prin cel anterior și prinzând firul cu un cârlig sau pensă, după care se retrage acul. Firele sunt scoase la 2-3 zile.

Dacă nicio metodă nu dă rezultat se poate ligatura carotida externă. Pacientul este așezat în decubit dorsal, introducandu-se sub umeri un sul și capul este în extensie rotit în partea opusă.

Se face o incizie pe marginea anterioară a mușchiului sternocleidomastoidian, din dreptul unghiului mandibulei până la mijlocul cartilajului tiroid. După incizia pielii și a mușchiului pielos se dă peste vena jugulară externă care se va îndeparta sau se secționează între ligaturi. Se incizează aponevroza cervicală superficială și se dă peste mușchiul sternocleidomastoidian, pe care îl îndepărtăm cu un depărtător. Foița profundă a tecii mușchiului se încarcă pe o sondă canelată și se incizează de jos în sus pe toată lungimea plăgii.

În dreptul hioidului se pun două depărtătoare. În triunghiul format de nervul hipoglos, vena jugulară externă și artera carotidă externă. Se încarcă artera carotidă din afară înăuntru între artera tiroidiană superioară și artera linguală. Înainte de a înnoda firul se comprimă artera, pentru a verifica oprirea circulației în artera facială și temporară superficială.

Hemoragia tardivă se produce în momentul eliminării escarei din cauza nerespectării regimului alimentar.

Complicațiile infecțioase apar atunci când intervenția chirurgicală se face prea repede după ultimul puseu acut sau în cursul altor boli infecțioase.

Complicații locoregionale care pot apărarea sunt: angină postoperatorie, faringită acută febrilă, abcesul laterofaringian a treia zi postoperator. Complicația la distanță care poate apărea este abces pulmonar acut, din cauza aspirației sângelui sau unor fragmente amigdaliene.

Complicații diverse care pot aparea sunt: hiperpirexie, diabet insipid tranzitoriu, agranulocitoză, acetonemie, edem acut, spasm faringian, hipersalivație, faringită atrofică,

keratoză faringiană, vicii de cicatrizare, paralizia vălului palatin, modificări de voce și torticolis.

6. Evoluție

Pacientul nu are voie să vorbească în primele patru ore de la operație.

În prima zi acesta va consuma doar lichide reci, iar în următoarele zile semisolide. Se vor administra antibiotice, antiinflamatoare, hemostatice, vitamine (vitamina C în special) și dezinfectante locale.

Cicatrizarea este reprezentată de apariția de false membrane de culoare gri-albe la nivelul lojilor amigdaliene. Acestea se îngroașă până în ziua 5-6 postoperator. Falsele membrane se elimină treptat, în regiunea hilului eliminându-se ultimile. Apariția lor este determinată de vindecarea operatorie în mediu septic de la nivelul cavității bucale.

Vindecarea totală se face în a treia săptamână postoperator când lojile amigdaliene sunt complet epitelizate.

Capitolul VI – Metode moderne de efectuare a amigdalectomiei

Electrocoagularea

Constă în utilizarea curentului electric de frecvență înaltă pentru excizia țesuturilor moi. Hemoragia intraoperatorie dispare. Dezvantajul este că acționează asupra țesuturilor din jur, ceea ce influențează negativ evoluția postoperatorie.

Bisturiul ultrasonor

Constă în utilizarea oscilațiilor de frecvență înaltă (până la 55000 oscilații pe secundă). Energia oscilațiilor ultrasonore se transformă în energie de tăiere și coagulare.

Temperatura țesuturilor din jur ajunge la 80 grade Celsius. Acestă metoda are acțiune minimă asupra țesuturilor din jur.

Ablația prin radiofrecvență

Constă în transformarea energiei undelor radio în energie termică. În parenchimul amigdalei se introduce o sondă, prin care se transmite radiația. Procedura se efectuează cel mai frecvent sub anestezie locală cu sedare ușoară. Sub acțiunea radiofrecvențelor țesutul amigdalian este supus unui proces de cicatrizare și micșorare considerabilă în dimensiuni. Procedura poate fi efectuată de câteva ori.

Avantajele metodei constau în discomfortul minim postoperator, simplitatea procedurii și posibilitatea de reîntoarecere imediată a pacientului la activitățile sale. După procedură o parte din țesutul amigdalian rămâne în lojă, astfel încît această procedură este mai utilă pentru micșorarea în volum a amigdalelor decât pentru tratamentul chirurgical al amigdalitei cronice.

Metoda de sudură termică (Thermal Welding)

Constă în utilizarea laserului infraroșu. Acțiunea laserului permite atât disecarea cât și unirea țesuturilor moi. Temperatura țesuturilor înconjurătoare crește cu doar 2-3 grade Celsius.

Se remarcă postoperator un sindrom algic minim lipsa edemului și a hemoragiei.

Laserul carbondioxid

Constă în utilizarea radiației laser care acționează asupra amigdalei pri

vaporizarea ei. Această tehnologie permite nu numai micșorarea în volum, dar și înlăturarea tuturor buzunarelor amigdalei.

Metoda este recomandată atât pentru tratamentul amigdalitei cronice decompensate cât și pentru micșorarea în volum a amigdalelor în hipertrofia amigdaliană. Procedura se efectuează de obicei în ambulator, sub anestezie locală și durează 15-20 minute.

Aceasta permite reîntoarcerea pacientului la activitățile obișnuite în prima zi postoperator.

Microdebriderul

Constă în utilizarea unui dispozitiv special, care „taie” țesutul moale cu o „lamă” specială, care efectuează 6000 rotații pe minut și în aceleași timpt aspiră porțiunile rezecate.

Metoda se practică pentru înlăturarea parțială a amigdalelor, capsula rămâne, fiind apreciată ca fiind mai fiziologică, deoarece mușchii faringelui rămân acoperiți de o peliculă naturală, ceea ce îi protejează de traumatizare, inflamație și infecție.

Procedura se caracterizează prin prezența unui sindrom algic puțin intens în perioada postoperatorie și un număr mai mic al complicațiilor postoperatorii.

Ablația bipolară prin radiofrecvențe (Coblația)

Constă în transformarea energiei prin radiofrecvențe în disociație ionică. Se formează un strat ionizat, care desface legăturile moleculare fără utilizarea căldurii. Această tehnologie permite înlăturarea atât parțială cât și completă a amigdalei. Procedura poate fi efectuată sub anestezie generală.

Procedura se caracterizează printr-un sindrom algic minim, complicații rare și o perioadă postoperatorie rapidă.

Deși arsenalul metodelor practicate este destul de numeros posibilitatea de hemoragie postoperatorie imediată sau tardivă sau a altor complicații rămâne, ceea ce impune perfecționarea metodelor de tratament.

B.PARTEA SPECIALĂ

Introducere

Amigdalectomia rămâne cea mai comună intervenție chirurgicală din sfera ORL, având ca obiectiv principal îmbunătățirea calității vieții pacientului atunci când este efectuată adecvat, în unele cazuri poate să fii chiar salvatoare de viață. Cu toate că se înregistrează o creștere privind eficiența acestei proceduri, decizia de a efectua trebuie să fie individualizată, amigdalectomia rămânând în unele cazuri controversată

Amigdalectomia este indicată în: hipertrofia amigdaliană, amigdalită acuta recurentă, amigdalită cronică, boala de focar amigdalian, complicații supurative ale anginelor (flegmonul periamigdalian, flegmonul laterofaringian – adenoflegmonul și celuloflegmonul) și carcinom spinocelular amigdalian. De asemenea trebuie să se cunoască foarte bine și contraindicațiile amigdalectomiei. Pot exista complicații atât precoce, cât și tardive.

Partea specială cuprinde un studiu clinico statistic retrospectiv, analitic și descriptiv bazat pe datele obținute din foile de observație și protocoalele operatorii a Spitalului Clinic nr.1 CF Witting pe o periodă de 2 ani (ianuarie 2014 – decembrie 2015).

S-a analizat repartiția lotului de pacienți în funcție de anii, anotimp, luni, numărul zilelor de spitalizare, sex, vârstă și mediu de proveniență.

La fiecare pacient s-a urmărit anamneza, antecedentele, istoricul bolii, examenul obiectiv, explorările paraclinice și tratamentul.

Obiectivele studiului au fost:

identificarea lotului de pacienți care au indicație de amigdalectomie

identificarea pacienților pentru fiecare patologie care are indicație de amigdalectomie

identificarea și excluderea din lotul de studiu a pacienților care au contraindicație de amigdalectomie

evidențierea simptomatologiei fiecărei patologii cu indicație de amigdalectomie

identificarea pacienților care au avut amigdalectomie

evidențierea posibilelor complicații atât precoce, cât și tardive după intervenție

umărirea evoluției pacienților care au avut amigdalectomiei

raportarea și compararea datelor obținute cu cele publicate în literatura de specialitate.

Capitolul I – Material și metodă

Studiul a fost realizat pe o perioadă de 2 ani (ianuarie 2014 – decembrie 2015) fiind bazat pe datele culese din foile de observație și protocoalele operatorii a Spitalului Clinic nr.1 CF Witting pe o periodă de 2 ani (ianuarie 2014- decembrie 2015).

Au fost luați în considerare pacienții internați care aveau patologie amigdaliană, respectiv 165. Dintre aceștia doar 37 au avut tratament chirurgical, constând în amigdalectomie.

Criterile de includere a pacienților în studiu:

pacienți cu hipertrofie amigdaliană

pacienți cu amigdalită acută recidivată

pacienți cu amigdalită cronică

pacienți cu boală de focar amigdalian

pacienți cu complicații supurative ale anginelor (flegmon periamigdalian și flegmon laterofaringian – adenoflegmonul, celuloflegmonul)

pacienți cu carcinom spinocelular amigdalian.

Criterii de excludere a pacienților din studiu:

pacienți cu amigdalita acută

Amigdalectomia se practică la 2-3 săptamâni de la dispariția fenomenelor acute.

pacienți cu afecțiuni acute virotice sau bacteriene la nivel bucal, faringian sau amigdalian

pacienți cu afecțiuni acute bronhopulmonare, infecții recurente sau boli infectocontagioase

pacienți cu vârste extreme, copii mai mici de 3 ani și vârstele înaintate

femei în timpul ciclului menstrual și în primul și ultimul trimestru de sarcină

pacienți cu boli de sânge: boli hemoragipare, hemofilie, anemii, leucemii, agranulocitoză, teleangectazia congenitală, scorbut, etc.; în caz de necesitate se intervine doar după o pregătire preoperatorie minuțioasă

pacienți cu afețiuni cronice cu risc operator crescut: diabet zaharat, lupus eritematos sistemic, tuberculoză, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică,

insuficiență hepatică (ciroză, hepatită), insuficiență renală

pacienți cu anomalii vasculare cu pulsația anormală la nivelul pilierului posterior

pacienți cu stări posttraumatice cervico-faciale

cântareții profesioniști, la care după amigdalectomie vocea devine mai groasă în primele săptămâni postoperator.

Metoda de studiu este clinico statistic de tip retrospectiv, analitic și descriptiv.

S-a analizat repartiția lotul de pacienți în funcție de anii, anotimp, luni, numărul zilelor de spitalizare, sex, vârstă și mediu de proveniență.

S-a analizat repartiția lotului de pacienți în funcție de anii, anotimp, luni, numărul zilelor de spitalizare, sex, vârstă și mediu de proveniență.

S-a întocmit o fișă tip care cuprinde următoarele date:

anamneză: date generale despre pacient (inițiale, sex, vârstă, domiciliul, perioada internării)

motivele internării

istoricul bolii

antecedente heredocolaterale

antecedente personale patologice

examen clinic ORL

examene paraclinice

tratamentul medicamentos sau chirurgical

tehnica operatorie

complicații intraoperatarii

complicații postoperatorii

evoluție

Capitolul II – Studiu statistic

Criterii generale

Lotul de studiu este reprezentat de 165 pacienți având indicație de amigdalectomie. Dintre aceștia 37 de pacienți au avut amigdalectomie, reprezentând 22%.

1. Repartiția în funcție de ani

Analizând lotul de pacienți internați s-a constat că în anul 2014 s-au internat 78 pacienți, reprezentând 47% și în anul 2015 s-au internat 87 pacienți, reprezentând 53%.

2. Repartiția în funcție de anotimp

Analizând perioada de internare a pacienților în funcție de anotimp s-a constat

că în perioada de iarnă s-au internat 52 de pacienți, primăvara 40 de pacienți, vara 30 de

pacienți și toamna 43 de pacienți

Analiza procentuală arată că în lunile de iarnă s-au internat 32%, primăvara 24%, vara 18% și toamna 26% din lotul de pacienți.

3. Repartiția în funcție de numărul de zile de spitalizare

Analizând repartiția pacienților în funcție de numărul de zile de spitalizare s-a constat că un număr de 62 de pacienți au necesitat mai puțin de 5 zile de spitalizare, un număr de 66 de pacienți au necesitat între 5-7 zile și 37 de pacienți mai mult de 7 zile spitalizare.

Analiza procentuală arată că 38% au fost internați mai puțin de 5 zile, 40% 5-7 zile și 22% mai mult de 7 zile.

4. Repartiția în funcție de sex

Analizând repartiția pacienților în funcție de sex s-a constat că au fost 109 femei și 56 de bărbați. Analiza procentuală arată că au fost 66% femei și 34% bărbați.

5. Repartiția în funcție de vârstă

Analizând repartiția pacienților în funcție de grupa de vârstă, s-a constat că între 20-30 ani au fost 65 de pacienți, 31-40 ani au fost 57 de pacienți, 41-50 ani au fost 21 de pacienți și 51-60 ani au fost 22 de pacienți.

Analiza procentuală arată că au fost 39% pacienți cu vârstă între 20-30 ani, 35% pacienți cu vârstă între 31-40 ani, 13% pacienți cu vârstă între 41-50 ani și 13% pacienți cu vârstă între 51-60 ani.

6. Repartiția după mediu de proveniență

Analizând repartiția pacienților în funcție de mediul de proveniență s-a constat că

131 pacienți provin din mediu urban, iar restul de 34 pacienți provin din mediu rural.

Analiza procentuală arată că 79% pacienți provin din mediu urban și 21% provin din mediu rural.

Criterii clinice

Analizând lotul de pacienți s-a constat că pacienții aveau următoarele patologii cu indicație de amigdalectomie: hipertrofie amigdaliană, amigdalită acută recurentă, amigdalită cronică, flegmon periamigdalian, adenoflegmon laterofaringian și carcinom spinocelular amigdalian.

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 37 au avut amigdalectomie având următoarele patologii: hipertrofie amigaliană, amigdalită acută recurentă, amigdalită cronică, flegomon periamigdalian, adenoflegmon laterofaringian și carcinom spinocelular amigdalian.

1. Hipertrofia amigdaliană

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 11 pacienți au avut hipertrofie amigdaliană.

Comorbidități

Comorbiditățile întâlnite la lotul de pacienți cu hipertrofie amigdaliană au fost

următoarele: hipertensiune arterială, sinuzită maxilară cronică, faringită cronică, rinită cronică și deviație de sept nazal

Simptome

S-a observat că pacienții acuzau următoarele simptome la momentul internării: rinoree, cefalee, disfonie, apnee în somn, disfagie și odinofagie.

Tratament

Amigdalectomia a fost efectuată la 2 pacienți, reprezentând 18% din pacienții cu hipertrofie amigdaliană.

Cei 2 pacienți nu au prezentat complicații intraopertorii sau postoperatorii.

Cei 2 pacienți cu hipertrofie amigdaliană, care au avut tratament chirurgical constând în amigdaletomie, reprezintă 5% din totalul de 37 amigdalectomii realizate întregului lot de pacienți.

2. Amigdalita acută recurentă

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 38 pacienți au avut amigdalită acută recurentă.

Comorbidități

Comorbiditățile întâlnite la lotul de pacienți cu amigdalită acută recurentă au fost

următoarele: nevralgie Arnold, gastrită cronică, diabet zaharat tip II, bronșită cronică, hipertensiune arterială, faringită cronică, stomatită, rinită cronică, sinuzită cronică maxilară și deviație de sept nazal.

Simptome

S-a observat că pacienții acuzau următoarele simptome la momentul internării: tuse, otalgie reflexă, disfonie, rinoree, cefalee, febră, disfagie și odinofagie.

Explorări paraclinice

La toți pacienții au fost recoltate probe biologice pentru a se pune în evidență gradul infecției în funcție de numărul de leucocite, viteza de sedimentare a sângelui (VSH) și proteina C reactivă (PCR). A mai fost recoltat și exudatul faringian pentru determinarea germenilor și a antibiogramei. La unii pacienți s-a efectuat titru antistreptolizinelor (ASLO).

S-a constat în urma că 24 pacienți aveau leucocitoză cu neutrofilie și valori crescute ale VSH-ului și proteinei C reactive, reprezentând 63% din pacienții cu amigdalită acută recurentă.

S-a constat că la 9 pacienți titru ASLO a ieșit crescut, reprezentând 24% din pacienții cu amigdalită acută recurentă.

În exudatul faringian la 31 pacienți a apărut pe culturi Steptococul β hemolitic, reprezentând 82% din pacienții cu amigdalită acută recurentă.

De asemenea la 15 pacienți a apărut Staphylococul aureus, reprezentând 39% din pacienții cu amigdalită acută recurentă.

Tratament

Tratamentul medicamentos a constat în administratrea de antiinflamatoare, antialgice și antibiotice.

Penicilina în monoterapie, a avut cea mai mare pondere de indicație (76% din cazuri respectiv 29 pacienți), urmată de asociere cu Gentamicină (13% din cazuri respectiv 5 pacienți).

Într-un procent mai redus s-au utilizat Gentamicină în monoterapie (8% din cazuri

respectiv la 3 pacienți) și asocierea Ampicilinei cu Gentamicină (3% din cazuri respectiv un pacient).

La 4 pacienți din cauză că titru ASLO era crescut, în continuarea tratamentului antibiotic ințial, s-a recomandat administrare de Moldamin

Penicilina este indicată la 76% din totalul de pacienți, dacă adaugăm și asocierea Penicilină cu Gentamicină 13% din cazuri, atunci se constată că Penicilina acoperă 89% din cei 38 pacienți cu amigdalită acută recurentă.

Toți pacienții au avut tratament constând în administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene și antialgice cu scopul ameliorării simptomatologei menționate.

Amigdalectomia a fost efectuată la 3 pacienți, reprezentând 8% din pacienți cu amigdalită acută recurentă. Cei 3 pacienți nu au prezentat complicații intraoperatorii sau postoperatorii.

Cei 3 pacienți cu amigdalită acută recurentă, care au avut tratament chirurgical constând în amigdaletomie reprezintă 8% din totalul de 37 amigdalectomii realizate întregului lot de pacienți.

3. Amigdalita cronică

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 36 pacienți au avut amigdalită cronică.

Comorbidități

Comorbiditățile întâlnite la lotul de pacienți cu amigdalită cronică au fost următoarele: diabet zaharat tip I, hipertensiune arterială, boală de reflux gastroesofagian,

bronșită, faringită cronică, rinită cronică, sinuzită maxilară cronică și deviație de sept nazal.

Semne și simptome

S-a observat că pacienții acuzau următoarele semne și simptome la momentul internării: dispnee, rinoree, tuse, disfonie, halenă fetidă, cefalee, febră, disfagie și odinofagie.

Explorări paraclinice

La toți pacienți au recoltate probe biologice pentru a se pune în evidență gradul infecției în funcție de numărul de leucocite, viteza de sedimentare a sângelui (VSH) și proteina C reactivă (PCR). A mai fost recoltat și exudatul faringian pentru determinarea germenilor și a antibiogramei. La unii pacienți s-a efectuat titru antistreptolizinelor (ASLO).

S-a constat în urma analizei buletinelor de analiză la 27 pacienți leucocitoză cu neutrofilie și valori crecute ale VSH-ului și proteinei C reactive, reprezentând 75% din pacienții cu amigdalită cronică.

S-a constat că la 5 pacienți titru ASLO a ieșit crescut, reprezentând 14% din pacienții cu amigdalită cronică.

În exudatul faringian la 29 pacienți a apărut pe culturi Steptococul β hemolitic, reprezentând 81% din pacienții cu amigdalită cronică.

De asemena la 15 pacienți a apărut Staphylococul aureus, reprezentând 42% din pacienții cu amigdalită cronică.

Tratament

Tratamentul medicamentos a constat în administratrea de antiinflamatoare, antialgice și antibiotice.

Penicilina în monoterapie, a avut cea mai mare pondere de indicație (67% din cazuri respectiv 24 pacienți), urmată de asocierea cu Gentamicină (25% din cazuri respectiv 9 pacienți).

Într-un procent mai redus s-au utilizat Gentamicina în monoterapie (8% din cazuri respectiv la 3 pacienți).

Penicilina este indicată la 67% din totalul de pacienți, dacă adaugăm și asocierea Penicilină cu Gentamicina 25% din cazuri, atunci se constată că Penicilina acoperă 92% din cei 36 pacienți cu amigdalită acută recurentă.

Amigdalectomia a fost efectuată la 7 pacienți, reprezentând 19% din pacienții cu amigdalită cronică. Cei 15 pacienți nu au prezentat complicații intraoperatorii sau postoperatorii

Cei 7 pacienți cu amigdalită cronică care au avut tratament chirurgical, constând în amigdalectomie, reprezintă 19% din totalul de 37 de amigdalectomii realizate întregului lot de pacienți.

4. Flegmonul periamigdalian

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 64 pacienți au avut flegmon periamigdalian.

Comorbidități

Comorbiditățile întâlnite la lotul de pacienți cu flegmon periamigdalian au fost următoarele: leucemie limfoidă, hepatită virală cu virus B, pneumonie, faringită cronică, diabet zaharat tip II, sinuzită maxilară cronică și deviație de sept nazal.

Semne și simptome

S-a observat că pacienții acuzau următoarele semne și simptome la momentul internării: rinoree, cefalee , febră, disfonie, otalgie, trismus, sialoree, disfagie și odinofagie.

Tratament

Tratamentul medicamentos a constat în administratrea de antiinflamatoare, antialgice și antibiotice.

Penicilina în monoterapie, a avut cea mai mare pondere de indicație (80% respectiv 51 pacienți), urmată de asociere cu Gentamicină (11% din cazuri respectiv 7 pacienți).

Într-un procent mai redus s-au utilizat Eritromicină în monoterapie (9% din cazuri respectiv la 6 pacienți).

Penicilina este indicată la 80% din totalul de pacienți, dacă adaugăm și asocierea Penicilină cu Gentamicină 11% din cazuri, atunci se constată că Penicilina acoperă 91% din pacienții cu flegomon periamigdalian.

Tratamentul chirurgical constând în incizia și drenajul a fost făcut la 58 pacienți, reprezentând 91% din pacienți cu flegmon periamigdalian.

Incizia și drenajul chirurgical flegmonului periamigdalian este terapia recomandată asociat cu administrare de antibiotic.

Amigdalectomia a fost efectuată ulterior la 18 pacienți, reprezentând 28% din pacienți cu amigdalită acută recurentă. Cei 18 pacienți nu au prezentat complicații intraoperatorii sau postoperatorii.

Cei 18 pacienți cu flegmon periamigdalian care au avut tratament chirurgical, constând în amigdaletomie, reprezintă 49% din totalul de 37 amigdalectomii realizate întregului lot de pacienți.

5. Adenoflegmonul laterofaringian

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 9 pacienți aveau adenoflegmon laterofaringian.

Comorbidități

Comorbiditățile întâlnite la lotul de pacienți cu adenoflegmon laterofaringian au fost următoarele: bronșită, hipertensiune arterială, sinuzită maxilară cronică și deviație de sept nazal.

Semne și simptome

S-a observat că pacienții acuzau următoarele semne și simptome la momentul internării: torticolis, febră, disfagie și odinofagie.

Toți pacienții prezintă de asemenea tumefacție ganglionară subangulomandibulară dureroasă, dură, care devine apoi fluctuentă. Tegumentele la nivelul tumefacției prezintă semnele inflamației (color, dolor, rubor).

Tratament

Tratamentul medicamentos a constat în administratrea de antiinflamatoare, antialgice și antibiotice.

Penicilina în monoterapie, a avut cea mare pondere de indicație (44% respectiv 4 pacienți), urmată de asociere cu Gentamicină (22% din cazuri respectiv 2 pacienți).

Într-un procent mai redus s-au utilizat Gentamicină în monoterapie (33% din cazuri respectiv la 3 pacienți).

Penicilina este indicată la 44% din totalul de pacienți, dacă adaugăm și asocierea Penicilină cu Gentamicină 22% din cazuri, atunci se constată că Penicilina acoperă 66% din cei 9 pacienți care au avut incizia și drenajul adenoflegmonului laterofaringian.

Tratamentul chirurgical constând în incizia și drenajul fost făcut la toți pacienții, reprezentând 100% din pacienți cu adenoflegmon laterofaringian.

Incizia și drenajul chirurgical adenoflegmonului laterofaringian este terapia recomandată asociat cu administrare de antibiotic.

Amigdalectomia a fost efectuată ulterior la 2 pacienți, reprezentând 22% din pacienții cu adenoflegmon laterofaringian. Cei 2 pacienți nu au prezentat complicații intraoperatorii sau postoperatorii.

Cei 2 pacienți cu adenoflegmon laterofaringian care au avut tratament chirurgical, constând în amigdaletomie, reprezintă 5% din totalul de 37 amigdalectomii realizate întregului lot de pacienți.

6. Carcinomul spinocelular amigdalian

Analizând lotul de pacienți s-a constat că 7 pacienți au avut carcinom spinocelular amigdalian

Comorbidități

Comorbiditățile întâlnite la lotul de pacienți cu carcinom spinocelular amigdalian au fost următoarele: boală de reflux gastroesofagian, gastrită cronică, rinită alergică, deviație sept nazal, laringită cronică și sinuzită maxilară cronică.

Simptomatologie

S-a observat că pacienții acuzau următoarele simptome la momentul internării: apnee în somn, disfonie, disfagie și odinofagie.

Tratament

Amigdalectomia a fost efectuată la 5 pacienți, reprezentând 71% din pacienții având carcinom spinocelular. Cei 2 pacienți nu au prezentat complicații intraoperatorii sau postoperatorii.

Ceilalți 2 pacienți din cauza că tumora era de dimensiuni mici au avut tratament radiochimioterapic, reprezentând 29%.

Cei 5 pacienți având carcinom spinocelular amigdalian care au avut tratament, chirurgical constând în amigdaletomie, reprezintă 14% din totalul de 37 amigdalectomii realizate întregului lot de pacienți.

Capitolul III – Rezultate

S-a constat că în anul 2014 s-au internat 78 de pacienți (reprezentând 47%) și în

anul 2015 s-au internat 87 de pacienți (reprezentând 53%). Se observă o preponderență a pacienților în anul 2015.

S-a constat că în perioada de iarnă s-au internat 52 de pacienți (reprezentând 32%),

primăvara 40 de pacienți (reprezentând 24%), vara 30 de pacienți (reprezentând 18%) și toamna 43 de pacienți (reprezentând 26%). Se observă o preponderență a pacienților în perioada de iarnă.

S-a constat că 62 de pacienți au necesitat mai puțin de 5 zile spitalizare

(reprezentând 38%), 66 de pacienți au necesitat între 5-7 zile (reprezentând 40%) și 37 de pacienți mai mult de 7 zile spitalizare (reprezentând 22%). Se observă o preponderență a pacienților internați între 5-7 zile.

S-a constat că au fost 109 femei (reprezentând 66%) și 56 bărbați (reprezentând

34%). Se observă o preponderență a femeilor.

S-a constat că 65 pacienți aveau între 20-30 ani (reprezentând 39%), 57 pacienți

aveau între 31-40 ani (reprezentând 35%), 21 pacienți aveau între 41-50 ani (reprezentând 13%), 22 pacienți aveau între 51-60 ani (reprezentând 13%). Se observă o preponderență a pacienților între 20-30 ani.

S-a constat în funcție de mediul de proveniență că 131 pacienți provin din mediu

urban (reprezentând 79%) și 34 pacienți provin din mediu rural (reprezentând 21%). Se observă o preponderență a pacienților provenți din mediu urban.

S-a constat că din cei 165 pacienți cu indicație de amigdalectomie au fost 11

pacienți cu hipertrofie amigdaliană (reprezentând 7%), 38 pacienți cu amigdalită acută recurentă (reprezentând 23%), 36 pacienți cu amigdalită cronică (reprezentând 22%), 64 pacienți cu flegmon periamigdalian (reprezentând 39%), 9 pacienți cu adenoflegmon laterofaringian (reprezentând 5%) și 7 pacienți cu carcinom spinocelular amigdalian (reprezentând 4%). Se observă o preponderență a pacienților cu flegmon periamigdalian.

S-a constat că din lotul de pacienți 37 au avut tratametnt chirurgical constând în

amigdalectomie (reprezentând 22%).

S-a constat că din cei 37 pacienți cu amigdalectomie au fost 2 pacienți hipertrofie

amigdaliană (reprezentând 5%), 3 pacienți cu amigdalită acută recurentă (reprezentând 8%), 7 pacienți cu amigdalită cronică (reprezentând 19%), 18 pacienți cu flegmon periamigdalian (reprezentând 49%), 2 pacienți cu adenoflegmon laterofaringian (reprezentând 5%) și 5 pacienți cu carcinom spinocelular amigdalian (reprezentând 14%). Se observă o preponderență a amigdalectomiilor la pacienții cu flegmon periamigdalian.

S-a constat că pacienții cu hipertrofie amigdaliană au avut următoarele

comorbidități: 2 pacienți hipertensiune arterială (reprezentând 18%), 3 pacienți sinuzită maxilară cronică (reprezentând 27%), 4 pacienți faringită cronică (reprezentând 36%), 5 pacienți rinită cronică (reprezentând 45%) și 8 pacienți deviație de sept nazal (reprezentând 73%).

S-a constat că pacienții cu hipertrofie amigdaliană au avut următoare simptome la

momentul internării: 5 pacienți rinoree (reprezentând 45%), 6 pacienți cefalee (reprezentând 55%), 6 pacienți disfonie (reprezentând 55%), 7 pacienți apnee în somn (reprezentând 64%), 11 pacienți disfagie (reprezentând 100%) și 11 pacienți odinofagie (reprezentând 100%). Se observă că toți pacienții au avut disfagie și odinofagie.

S-a constat că amigdalectomia a fost efectuată la 2 pacienți (reprezentând 18%).

S-a constat că pacienții cu amigdalită acută recurentă au avut următoarele

comorbidități:un pacient nevralgie Arnold (reprezentând 3%), un pacient gastrită cronică (reprezentând 3%), 2 pacienți diabet zaharat tip II (reprezentând 5%), 2 pacienți bronșită (reprezentând 5%), 3 pacienți hipertensiune arterială (reprezentând 8%), 3 pacienți faringită cronică (reprezentând 8%), 5 pacienți stomatită (reprezentând 13%), 7 pacienți rinită cronică (reprezentând 18%), 13 pacienți sinuzită maxilară cronică (reprezentând 34%) și 17 pacienți deviație sept nazal (reprezentând 45%).

S-a constat că pacienții cu amigdalită acută recurentă au avut următoare simptome

la momentul internării: 3 pacienți tuse (reprezentând 8%), 3 pacienți otalgie reflexă (reprezentând 8%), disfonie (reprezentând 16%), 8 pacienți rinoree (reprezentând 21%), 9 pacienți cefalee (reprezentând 24%), 16 pacienți febră (reprezentând 42%), 38 pacienți

disfagie (reprezentând 100%) și 38 pacienți odinofagie (reprezentând 100%). Se observă că toți pacienții au avut disfagie și odinofagie.

S-a contat că Penicilina în monoterapie, a avut cea mai mare pondere de indicație

(76% din cazuri respectiv 29 pacienți), urmată de asociere cu Gentamicină (13% din cazuri respectiv 5 pacienți). Într-un procent mai redus s-au utilizat Gentamicină în

monoterapie (8% din cazuri respectiv la 3 pacienți) și asocierea Ampicilinei cu

Gentamicină (3% din cazuri respectiv un pacient).

S-a constat că 4 pacienți (reprezentând 11%) în continuarea tratamentului

antibiotic cu Moldamin.

S-a constat că amigdalectomia a fost efectuată la 3 pacienți (reprezentând 8%).

S-a constat că pacienții cu amigdalită cronică au avut următoarele comorbidități:

un pacient diabet zaharat de tip I (reprezentând 3%), un pacient hipertensiune arterială (reprezentând 3%), 2 pacienți bronșită (reprezentând 6%), 5 pacienți faringită cronică (reprezentând 14%), 6 pacienți rinită cronică (reprezentând 17%), 11 pacienți sinuzită maxilară cronică (reprezentând 31%), 13 pacienți deviație de sept nazal (reprezentând 36%).

S-a constat că pacienții cu amigdalită cronică au avut următoarele semne și

simptome la momentul internării: 6 pacienți dispnee (reprezentând 17%), 6 pacienți rinoree (reprezentând 17%), 6 pacienți tuse (reprezentând 17%), 7 pacienți disfonie (reprezentând 19%), 10 pacienți halenă fetidă (reprezentând 28%), 14 pacienți cefalee (reprezentând 39%), 16 pacienți febră (reprezentând 44%), 36 pacienți disfagie (reprezentând 100%) și 36 pacienți odinofagie (reprezentând 100%). Se observă că toți pacienții au avut disfagie și odinofagie.

S-a contat că amigdalectomia a fost facută la 7 pacienți ( reprezentând 19%).

S-a constat că pacienții cu flegmon periamigdalian au avut următoarele

comorbidități: un pacient leucemie limfoidă (reprezentând 2%), un pacient hepatită virală cu virus B (reprezentând 2%), 2 pacienți pneumonie (reprezentând 3%), 4 pacienți faringită cronică (reprezentând 6%), 4 pacienți diabet zaharat tip II (reprezentând 6%), 19 pacienți sinuzită maxilară cronică (reprezentând 30%) și 27 pacienți deviație de sept nazal (reprezentând 42%).

S-a constat că pacienții flegmon periamigdalian au avut următoarele semne și

simptome la momentul internării: 2 pacienți rinoree (reprezentând 3%), 11 pacienți cefalee (reprezentând 17%), 21 pacienți febră (reprezentând 33%), 31 pacienți difonie (reprezentând 48%), 32 pacienți otalgie reflexă (reprezentând 50%), 45 pacienți trismus (reprezentând 70%), 47 pacienți sialoree (reprezentând 73%), 64 pacienți disfagie (reprezentând 100%) și 64 pacienți odinofagie (reprezentând 100%). Se observă că toți pacienții au avut disfagie și odinofagie.

S-a constat că Penicilina în monoterapie, a avut cea mai mare pondere de indicație

(80% respectiv 51 pacienți), urmată de asociere cu Gentamicină (11% din cazuri respectiv

7 pacienți). Într-un procent mai redus s-au utilizat Eritromicină în monoterapie (9% din cazuri respectiv la 6 pacienți).

S-a constat că tratamentul chirurgical constând în incizia și drenajul a fost făcut la

58 pacienți (reprezentând 91%).

S-a constat că amigdalectomia a fost efectuată ulterior la 18 pacienți (reprezentând

28%).

S-a constat că pacienții cu adenoflegmon laterofaringian au avut următoarele

comorbidități: un pacient bronșită (reprezentând 11%), un pacient hipertensiune arterială

(reprezentând 11%), 4 pacienți sinuzită maxilară (reprezentând 44%) și 6 pacienți deviație de sept nazal (reprezentând 67%).

S-a constat că pacienții cu adenoflegmon laterofaringian au avut următoarele

semne și simptome: 4 pacienți torticolis (reprezentând 44%), 5 pacienți febră (reprezentând 56%), 9 pacienți disfagie (reprezentând 100%) și 9 pacienți odinofagie (reprezentând 100%). Se observă că toți pacienții au avut disfagie și odinofagie.

S-a constat că Penicilina în monoterapie, a avut cea mare pondere de indicație

(44% respectiv 4 pacienți), urmată de asociere cu Gentamicină (22% din cazuri respectiv 2 pacienți). Într-un procent mai redus s-au utilizat Gentamicină în monoterapie (33% din cazuri respectiv la 3 pacienți).

S-a constat că tratamentul chirurgical constând în incizia și drenajul a fost făcut la

Toți pacienții (reprezentând 100%).

S-a constat că amigdalectomia a fost efectuată ulterior la 2 pacienți (reprezentând

22%).

S-a constat că pacienții cu carcinom spinocelular amigdalian au avut următoarele

comorbidități: un pacient boală de reflux gastroesofagian (reprezentând 14%), un pacient gastrită cronică (reprezentând 14%), un pacient rinită alergică (reprezentând 14%), 2

pacienți deviație de sept nazal (reprezentând 29%), 2 pacienți laringită cronică

(reprezentând 29%) și 3 pacienți sinuzită maxilară cronică (reprezentând 43%).

S-a constat că pacienții cu carcinom spinocelular amigdalian au avut următoarele

simptome: 2 pacienți apnee în somn (reprezentând 29%), 3 pacienți disfonie (reprezentând 43%), 7 pacienți disfagie (reprezentând 100%) și 7 pacienți odinofagie (reprezentând 100%). Se observă că toți pacienții au avut disfagie și odinofagie.

S-a constat că amigdalectomia a fost efectuată 5 pacienți (reprezentând 71%).

S-a constat că ceilalți 2 pacienți din cauza că tumora era de dimensiuni mici au

avut tratament radiochimioterapic (reprezentând 29%).

Capitolul IV – Discuții

Amigdalectomia rămâne cea mai comună intervenție chirurgicală din sfera ORL, având ca obiectiv principal îmbunătățirea calității vieții pacientului atunci când este efectuată adecvat, în unele cazuri poate să fii chiar salvatoare de viață. Cu toate că se înregistrează o creștere privind eficiența acestei proceduri, decizia de a efectua trebuie să fie individualizată, amigdalectomia rămânând în unele cazuri controversată

Amigdalele sunt organe pereche, cu rol imunologic, situate la nivelul peretelui lateral al orofaringelui în loja amigdaliană. Acestea intervin în prima linie de apărare a căilor aeriene superioare.

În amigdalectomie sunt incizate doar amigdalele palatine, de aceea nu va avea consecință generală imunologică.

Studiile realizate au arătat că ablația amigdalelor duce la o scădere temporală a Ig A, crescând posibilitatea apariției unei infecții la nivelul faringelui. Ig M poate să fie crescut în această perioadă, dar revine la normal când Ig A va crește la loc. Acestă scădere nu a fost asociată cu incidența sporită a infecțiilot virale sau bacteriene.

Alte studii realizate au arătat efectul favorabil asupra pacienților cu astm sau alergii, prin scăderea valorilor Ig E, de aceea amigdalectomia nu este contraindicată în aceste patologii.

Amigdalectomia este indicată în: hipertrofia amigdaliană, amigdalită acuta recurentă, amigdalită cronică, boala de focar amigdalian, complicații supurative ale anginelor (flegmonul periamigdalian, flegmonul laterofaringian – adenoflegmonul și celuloflegmonul) și carcinom spinocelular amigdalian. De asemenea trebuie să se cunoască foarte bine și contraindicațiile amigdalectomiei.

Tratamentul de elecție pentru hipertrofia amigdaliană este amigdalectomie, mai ales dacă este asociată cu apnee în somn obstructivă.

Amigdalita acută recurentă este indicație de amigdalectomie atunci când există: 7 infecții amigdaliene documentate în primul an, 5 infecții amigdaliene documentate în fiecare 2 ani consecutiv sau 3 infecții amigdaliene documentate în fiecare 3 ani.

Tratamentul de elecție a amigdalitei cronice este eminamente chirurgical, amigdalectomie.

Tratamentul de elecție pentru prevenire a recidivei flegmonului periamigdalian este amigdalectomia, la 3 – 4 săptămâni. Se poate practica și amigdalectomie ,,la cald" la 3 – 7 zile după incizia și drenajul flegmonului periamigdalian.

Tratamentul de elecție pentru prevenirea recidivelor flegmoanelor laterofaringiene (adenoflegmonul și celuloflegmonul) este amigdalectomia.

Tratamentul carcinomului spinocelular amigdalian este radiochimioterapic pentru tumorile de dimensiune redusă. Tratamentul este chirurgical pentru tumorile de dimensiuni mari. Se practică amigdalectomia și extirparea chirurgicală a adenopatiilor. Tratamentul chirurgical este urmat de radioterapie.

Studiul a fost realizat pe o perioadă de 2 ani (ianuarie 2014 – decembrie 2015) fiind bazat pe datele culese din foile de observație și protocoalele operatorii a Spitalului Clinic nr.1 CF Witting.

Au fost luați în considerare pacienții internați care aveau patologie amigdaliană, respectiv 165. Dintre aceștia doar 37 au avut tratament chirurgical, constând în amigdalectomie, reprezentând 22%.

Un studiu similar realizat de American College of Surgeons National Surgical Quality Improvement Program a luat în considerare 19896 pacienți care aveau patologie amigdaliană, dintre care 5969 au avut tratament chirurgical constând în amigdalectomie, reprezentând 30%.

În urma studiului s-a constat că 66% au fost femei și 34% au fost barbați. În studiul comparativ s-a constat că 71% au fost femei și 29% au fost barbați. Se observă în urma ambelor studii că există o preponderență a femeilor.

În urma studiului s-a constat că 7% pacienți au avut hipertrofie amigdaliană, 23% pacienți au avut amigdalită acută recurentă, 22% pacienți au avut amigdalită cronică , 39% pacienți au avut flegmon periamigdalian 5% pacienți au avut adenoflegmon laterofaringian și 4% pacienți au avut carcinom spinocelular amigdalian. Se observă o preponderență a pacienților cu flegmon periamigdalian.

În studiul similar s-a constat că 83% pacienți au avut amigdalită cronică, 4% pacienți amigdaltă acută, 2% pacienți flegmon periamigdalian, 1% carcinom spinocelular amigdalian și 2% pacienți hipertrofie amigdaliană. Se observă o preponderență a pacienților cu amigdalită cronică.

În urma studiului s-a constat că pacienții cu amigdalectomie au avut umătoarele

patologii: 5% hipertrofie amigdaliană , 8% amigdalită acută recurentă, 19 % amigdalită

cronică, 49% flegmon periamigdalian, 5% adenoflegmon laterofaringian, 14% carcinom spinocelular amigdalian

Simptomele prezente la toți pacienții au fost disfagia și odinofagia.

În prezent ototlaringoogii beneficiază de numeroase tehnici: clasică, electrocoagularea, ablația prin radiofrecvență, disecția cu ultrasunete, vaporizarea laser, etc. Cu toate că arsenalul de metode este destul de numeros tehnica cea mai frecventă utilizată în România este tehnica operatorie clasică. Acesta se bazează pe decolarea și excizia amigdalelor.

În urma studiului s-a constat că nu au existat complicații atât precoce, cât și tardive.

În studiul similat s-a constat că 99% pacienți nu au avut complicații postoperatorii, iar 1% pacienți au avut. Complicațiile postoperatorii apărute au fost: 52% infecții, 20% complicații legate de tehnica operatorie, hemoragii 10% și 16% altele.

Cu toate că studiul s-a realizat pe o perioadă de 2 ani și prezintă caracteristici atât din punct de vedere epidemiologic , cât și clinic. Cu toate acestea prezintă limitare datorită numărului relativ mic de pacienți, precum și imposibilitatea de a urmări pacienții după externare. Cu toate acestea din punct de vedere statisitc se aliniază cu alte studii realizate ceea ce îl face să fie valid.